Diagnosticul In Peritonita Infectioasa Felina

Medicina

Diagnosticul In Peritonita Infectioasa Felina

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

PARTEA I – STUDIU BIBLIOGRAFIC

Introducere

CAPITOLUL 1

DATE GENERALE PRIVIND PERITONITA INFECȚIOASĂ FELINĂ

1.1. Etiologie

1.2. Caractere epidemiologice

1.3. Patogeneza

1.4. Tabloul clinic

1.5. Tabloul anatomopatologic

1.6. Profilaxie și combatere

PARTEA a II-a – CERCETĂRI PROPRII

CAPITOLUL 2

D IAGNOSTICUL ÎN PERITONITA INFECȚIOASĂ FELINĂ

2.1. MATERIAL ȘI METODE

2.1.1. Examenul clinic

2.1.2 Examenul hematologic

2.1.3. Examenul lichidului de ascită

2.1.4. Examenul virusolgic

2.1.5. Examenul serologic

2.2. REZULTATE ȘI DISCUȚII

2.2.1. Rezultatele obținute în urma diagnosticului clinic, ecografic și radiologic

2.2.2. Rezultatele obținute în urma examenului lichidului de ascită

2.2.3. Rezultatele obținute în urma examenului hematologic

2.2.4. Rezultatele obținute în urma examenului virusologic

2.2.5. Rezultatele obținute în urma examenului serologic

CAPITOLUL 3 – CONCLUZII

BIBIOGRAFIE

PARTEA I

STUDIU BIBLIOGRAFIC

INTRODUCERE

Peritonita infecțioasă felină este o boală descrisă relativ recent, în comparație cu alte afecțiuni, cazurile înregistrate fiind, însă, în creștere. Răsfoind cărțile ceva mai “vechi” de Boli infecțioase am găsit puține informații privind această boală abia menționată.

Peritonita infecțioasă felină a fost descrisă pentru prima dată de Holzworth în 1963. În prezent însă, peritonita infecțioasă felină este semnalată tot mai des în numeroase țări și este una din cele mai temute boli ale felinelor din cauza mortalității pe care o produce. Sunt afectate în special pisicile din rasele perfecționate și din crescătorii, fiind cunoscută sensibilitatea acestora față de agenții infecțioși, comparativ cu rasele rustice/sălbatice.

O dată cu evoluția tehnologiei și a creșterii economice în țările europene a crescut și cererea pentru animalele de companie, printre care și pentru pisici. Au început să apară din ce în ce mai multe persoane care să dorească achiziționarea unei pisici de rasă sau nu. Crescând cererea, a crescut și oferta și ca urmare apar mai multe pisici obținute în crescătorii prin încrucișări dirijate de om. Crescând și posibilitățile de a călători și de a face comerț aceste rase s-au răspândit și, o dată cu ele și eventuala posibilitate de a purta și răspândi boala, care a devenit tot mai des întâlnită.

Având în vedere evoluția acestei boli, scopul medicilor veterinari, a crescătorilor și a proprietarilor de pisici este acela de a diagnostic boala, de a identifica agentul patogen și de a încerca să prevină apariția ei prin monitorizarea animalelor, având în vedere faptul că la ora actuală nu s-a produs un vaccin eficient împotriva virusurilor din această familie.

Lucrarea de față se referă la metodele de diagnostic ale unei boli care face din ce în ce mai multe victime în rândul felinelor domestic și sălbatice, cunoscută sub numele de peritonită infecțioasă felină, produsă de un coronavirus.

La feline boala se caracterizează prin febră, anemie, slăbire, stare generală înrăutățită și semne de peritonită. Infecția cu coronavirus la pisici poate evolua sub mai multe forme (umedă sau uscată, uneori făcându-se trecerea de la o formă la alta), de unde și dificultatea stabilirii cu exactitate a unei cauze.

CAPITOLUL 1

DATE GENERALE PRIVIND

PERITONITA INFECȚIOASĂ FELINĂ

Peritonita infecțioasă felină (PIF) denumită și vasculita coronavirală felină sau serozita coronavirală este o boală infecțioasă, contagioasă și mortală, mediată imun, ce apare în urma infecției sistemice cu coronavirus felin (FCoV). Poate afecta atât pisicile domestice, cât și felidele exotice (lei, leoparzi, jaguari, lei de munte, pisica de nisip, linxul, caracalul, pisica pallas), precum și cimpanzeii.

Numele de peritonită infecțioasă felină nu este cel mai sugestiv, pentru că PIF nu se traduce prin inflamația peritoneului, ci prin vasculită, semnele clinice depinzând de vasul de sânge afectat și de organul deservit vasul respectiv.

1.1. ETIOLOGIE

Agentul etiologic, virusul peritonitei infecțioase feline, face parte din Ordinul Nidovirales, familia Coronaviridae, genul Coronavirus.

Ordinul Nidovirales include 3 familii virale: Coronaviridae, Arteriviridae și Ronoviridae, o varietate de virus cu formă de baghetă (rod în engleză) care infectează nevertebratele (creveții).

Familia Coronaviridae cuprinde genurile Coronavirus și Torovirus, care includ virusuri de tip ARN cu anvelopă și care prezintă diferite forme (sferică, renală sau pleomorfe), simetrie helicoidală, având dimensiuni de 120-160 nm. Principalele boli infecțioase sunt produse de coronavirusurile din genul Coronavirus.

Genul Coronavirus cuprinde virusul peritonitei infecțioase feline (PIFV), alături de virusul gastroenteritei transmisibile porcine (TGEV), coronavirusul canin (CCoV), coronavirusul uman 229-E (HCoV) și coronavirusul felin (FCoV) cu care este înrudit antigenic.

Denumirea de Corona (coroană) vine de la numeroasele emergențe butonate dispuse radial la suprafața peplosului (figura nr. 1). Genomul este reprezentat de o singură moleculă liniară de ARN monocatenar, de sens pozitiv, care la genul Coronavirus are 37-32 Kb, fiind cel mai mare ARN-viral cunoscut.

Figura nr. 1 – Morfologie coronavirus la ME

http://blog.lib.umn.edu/govref/fdlp100/coronavirus.jpg

Genul Coronavirus infectează păsările și multe mamifere, precum și omul. Tractusul respirator și gastrointestinal, precum și țesutul nervos sunt organele țintă cele mai frecvent infectate de coronavirus, dar și alte organe cum ar fi ficatul, cordul, rinichii și ochii pot fi în mod egal afectate. Celulele epiteliale sunt țintele principale pentru coronavirus, precum și celule larg răspândite, cum sunt macrofagele.

Aceste virusuri sunt relativ restrictive în alegerea gazdei, infectând doar gazdele naturale și speciile de animale relativ apropiate. Ocazional, infecția cu coronavirus depășește bariera de specie (infecția experimentală a câinelui cu TGEV). Vectorii biologici sunt necunoscuți, dar transmiterea pe cale respiratorie, fecală și orală sunt cele mai frecvente.

Infecțiile la om si animale cu coronavirus par să fie ubicvitare.

Virionii sunt înveliți în anvelopă și au formă sferică. Anumite coronavirusuri au 120-160 nm în diametru și au un sâmbure intern, icozaedric, de 65 nm și o nucleocapsidă helicală.

Coronavirusurile prezintă la suprafață peplomere de aproximativ 20 nm lungime, fiind puțin mai mici la torovirusuri. La anumite coronavirusuri (BCoV și virusul hepatitei murine – MHV), se observă un al doilea înveliș de peplomere format din proteine hemaglutinin esteraze (HE) (figura nr. 2).

Figura nr.2 – Reprezentarea schematică a unui coronavirus

http://www.wpro.who.int/NR/rdonlyres/464C8256-9D58-44B3-B292-DB3518117CA8/0/SchematicdrawingsofSARS.jpg

Cu ajutorul microscopiei crioelectronice s-a putut observa la coronavirusuri un spațiu care separă sâmburele intern de anvelopă. Descompunerea sâmburelui pune în evidență nucleocapsida cu proteina N.

Virionii conțin glicoproteine mari de suprafață (sau spiculi, S), proteine integrate membranei (M), o mică proteină membranară (E) și o proteină de nucleocapsidă (N).

Tabel nr. 1

Proteinele asociate familiei Coronaviridae (greutatea moleculară în kDa)

Raportul proteinelor S:E:M:N variază după diferite surse. Pentru TGEV, această rata este de 20:1:300:140.

Proteina S are o talie mare, având între 1160 și 1452 aa, iar la anumite coronavirusuri, este clivată în 2 subunități S1 și S2. Proteina S este responsabilă de atașarea la celule, de hemaglutinare, de fuziunea membranară și de inducerea neutralizării anticorpilor. Imunizarea cu proteina S poate induce protecție contra altui coronavirus (MHV, TGEV).

Proteina M are între 225 și 260 aa și poate induce producția de interferon.

O parte din coronavirusuri au o proteină denumită hemaglutinin-esteraza (HE) care formează mici proiecții de suprafață. Această proteină aparent neesențială are un domeniu de fixare pe receptorul pentru acidul 9-O-neuraminic-acetil, producând hemaglutinarea și distrucția receptorului (neuraminate-O-acetilesteraza). HE prezintă o secvență identică HE virusului C gripal .

Proteina E (80 -109 aa) împreună cu proteina M, joacă un rol esențial în asamblarea particulelor de coronavirus.

Proteina N (377 – 455 aa) este o fosfoproteină ce modulează sinteza ARN-ului viral, se fixează de ARN-ul viral și formează o nucleocapsidă helicală.

Proteinele nestructurale sunt neesențiale pentru replicarea virusului in vitro sau in vivo. Una dintre proteinele nestructurale indispensabile este replicaza codată de gena 1, care constitue 2/3 din genom (18 – 22 kb). Gena pentru replicază codează o proteină de 740 – 800 kDa. Gena rep codează pentru 2 cadre de citire (ORF), 1a și 1b, care sunt suprapuse pentru câteva nucleotide.

Celelalte proteine nestructurale variază ca denumire și localizare pentru cea mai mare parte din coronavirusuri.

Gena N este localizată la capătul 3' terminal al genomului, mai puțin pentru TGEV, coronavirusul felin (FCoV) și coronavirusul canin (CCoV), la care gena N este urmată de 1 sau alte 2 gene.

Genomul este constituit din ARN monocatenar linear cu polaritate pozitivă. ARN-ul genomic este cel mai mare, cu o talie cuprinsă între 27,6 și 31,5 kb. ARN-ul coronavirusurilor au un capăt 5' terminal urmat de o secvență Leader de 65 – 98 nucleotide și de o regiune netradusă de 200 – 400 nucleotide. În capătul 3' terminal al genomului se găsește o secvență netradusă de 200 – 500 nucleotide urmată de o coadă poliadenilică.

Funcțiile ARN-ului virionului sunt de a produce ARNm și de a participa la producerea infecției. ARN-ul virionului conține între 7 – 10 gene funcționale, deci 4 sau 5 codează pentru proteine structurale. Genele sunt aranjate în ordine precisă 5'-Polimeraza-(HE)-S-E-M-N-3', cu un număr variabil de alte gene care sunt aparent nestructurale (ns) și, adesea, neesențiale. Acest aranjament al genelor se aplică în mod egal pentru Torovirus și Artevirus.

În ceea ce privește felinele au fost identificate două biotipuri: virusul peritonitei infecțioase feline (PIFV) și coronavirusul enteric felin (FCoV) care produc la pisică simptome predominante de peritonită, respectiv de enterită.

Felinele sunt sensibile și la infecția cu coronavirusul canin, TGEV (gastroenterita transmisibilă suină), uman și corona-like, cu care este înrudit antigenic, dar nici unul dintre acestea nu produce la pisică peritonită.

Cultivarea virusului se face cu dificultate pe creier de șoarece, șobolan, hamster și pe unele linii celulare de origine felină.

Coronavirusurile feline au fost împărțite în două serotipuri în funcție de reacția de seroneutralizare: serotipul I și II. În Europa este prevalent serotipul I și se identifică în cele mai multe cazuri severe de peritonită infecțioasă felină, în timp ce serotipul II, se izolează din forme mai benigne și a fost identificată mai ales în țări din Asia. Tulpinile izolate prezintă o gamă largă de grade de virulență.

Încă nu s-a făcut o clasificare unanim acceptată referitoare la agenții etiologici ai peritonitei infecțioase și ai coronavirozei enterice feline, având în vedere deosebirile de ordin clinic și epidemiologic dintre acestea și chiar unele mici diferențe de structură antigenică a virusurilor. Totuși, ambele entități sunt cunoscute sub numele de coronaviroze feline.

Unii autori sunt de părere că este vorba de o singură entitate morbidă, dar cu două forme de manifestare: una benignă, numită coronaviroza enterică felină (CEF) și una malignă, numită peritonita infecțioasa felină (PIF). Fiecare dintre cele două forme clinice este rezultatul infecției cu una dintre cele două forme de existență ale virusului: forma primară, care este produsă de FCoV, tulpină nepatogenă sau slab virulentă și PIF, produsă de mutanta sa virulentă.

1.2. CARACTERE EPIDEMIOLOGICE

Virusul care produce PIF este foarte răspândit în natură printre felide, dar aproximativ 95% dintre pisicile infectate rămân sănătoase și numai la aproximativ 5% dintre pisicile in și ai coronavirozei enterice feline, având în vedere deosebirile de ordin clinic și epidemiologic dintre acestea și chiar unele mici diferențe de structură antigenică a virusurilor. Totuși, ambele entități sunt cunoscute sub numele de coronaviroze feline.

Unii autori sunt de părere că este vorba de o singură entitate morbidă, dar cu două forme de manifestare: una benignă, numită coronaviroza enterică felină (CEF) și una malignă, numită peritonita infecțioasa felină (PIF). Fiecare dintre cele două forme clinice este rezultatul infecției cu una dintre cele două forme de existență ale virusului: forma primară, care este produsă de FCoV, tulpină nepatogenă sau slab virulentă și PIF, produsă de mutanta sa virulentă.

1.2. CARACTERE EPIDEMIOLOGICE

Virusul care produce PIF este foarte răspândit în natură printre felide, dar aproximativ 95% dintre pisicile infectate rămân sănătoase și numai la aproximativ 5% dintre pisicile infectate apare boala sub formă de PIF, ca urmare a mutațiilor genetice pe care le suferă virusul în organismul acestor pisici.

Receptivitatea vizează toate felidele domestice și exotice (lei, leoparzi, jaguari, lei de munte, pisica de nisip, linxul, caracalul, pisica pallas), precum și cimpanzeii, dar boala este mai des întâlnită la pisica domestică. La alte specii de animale sau la om nu au fost identificate infecții cu virusul peritonitei feline.

Pot fi afectate toate pisicile, indiferent de rasă, vârstă sau sex, dar s-a observat o incidență a bolii mai mare la pisici cu vârste între 6 luni și 2 ani, respectiv 14-15 ani și mai scăzută între 5 și 13 ani. Sunt mai afectate pisicile ținute în crescătorii sau cele de rasă, precum și cele ținute în casă în număr mare. Creșterea pisicilor în număr mare în același loc favorizează apariția PIF, prin eliminarea virusurilor de către unele și contactul cu aceste secreții a celorlalte pisici (mai ales pisoi). Stresul (schimbarea proprietarului, operații, gestații, expoziții, alte maladii), aglomerația din adăpost, sanitația deficitară, parazitismul și alte boli (mai ales cele imunosupresive) sunt cauze ale apariției bolii la mai multe pisici dintr-un adăpost comun.

Prevalența cea mai mare a bolii se înregistrează în colectivitățile de pisici, în special în crescătoriile organizate, în care există permanent intrări și ieșiri de pisici (pensiuni, crescătorii specializate). Astfel, modul de viață este foarte important mai ales pentru cele care traiesc în comunități.

Contaminarea cu virusul corona se face pe cale orală, prin salivă, secreții. Fecalele și secrețiile oro-faringiene sunt principalele surse de infecție pentru că, se pare că sunt foarte bogate în particule virale.

Cu toate că boala (coronaviroza) este contagioasă, se pare că unele pisici au căpătat imunitate naturală. O pisică poate fi purtătoare de virus chiar dacă nu prezintă manifestări simptomatice. În momentul exprimării clinice, este prea târziu și, în cele mai multe cazuri, tratamentul este ineficient.

Prin anchete serologice și virusologice s-a încercat depistarea pisicilor contaminate, dar rata reactanților pozitivi serologic nu se corelează cu rata îmbolnăvirilor. În crescătoriile de pisici proporția reactanților pozitivi este foarte mare, putând ajunge în unele țări sau regiuni la 50-75, chiar100%, în timp ce la pisicile dispersate pe lângă casele oamenilor, rata reactanților pozitivi față de virusul peritonitei infecțioase este mult mai mic, sub 50%. Proporția, în general ridicată, a reactanților serologici față de virusul peritonitei infecțioase feline, nu se datorează unor treceri anterioare prin boală, ci, în majoritatea cazurilor, se datorează unor infecții subclinice cu coronavirusul enteric felin sau cu alte coronavirusuri care sunt infectante pentru pisici (coronavirusuri – like, coronavirusul canin, virusul gastroenteritei siune, coronavirusul uman).

Foarte importantă este observația că pisicile vaccinate față de peritonita infecțioasă felină nu sunt protejate, ci, din contră, oarecum paradoxal, tocmai aceste pisici par a fi cele mai susceptibile la infecție. Concluzia pe care o trag unii autori (dar care poare ar trebui preluată cu oarecare prudență) este că, practic, peritonita infecțioasă felină nu este o boală contagioasă și că izolarea pisicilor bolnave, pentru prevenirea difuzării virusului, nu are sens și că peritonita infecțioasă felină poate să apară spontan la o pisică lipsită de orice contact cu alte pisici în ultima perioadă de timp.

Transmiterea transplacentară nu a fost dovedită, dar a fost suspectată în cazul unor pisoi nou născuți, bolnavi de PIF.

În aceste condiții se impun câteva întrebări legate de mecanismul de apariție al bolii, și de factorii predispozanți. Răspunsurile nu au fost încă date, dar se știe că receptivitatea față de PIF este colelată cu unii factori genetici, cu incidența purtătorilor și cu densitatea pisicilor. În funcție de acești factori și probabil și de alții, PIF se întâlnește sub formă de cazuri sporadice, cel mai adesea sau sub formă de mici endemii, în care rata mortalității rareori depășește 10%.

Infecția cu FCoV cauzează, de obicei, diaree ușoară la tineret. Totuși, se presupune că aceste coronavirusurile enterice pot suferi mutații și pot apărea linii invazive patologice care poarta numele de „FIP – type coronavirus”. Această ipoteză trebuie să primescă confirmarea laboratorului, dar este tentant să se speculeze că aceasta poate fi sursa de infecție și de boală la pisicile care trăiesc izolate și care dezvoltă mai târziu peritonita infecțioasă felină. Este totuși cunoscut faptul că virusurile enterice pot fi găsite în circulația sistemică în diferite ocazii.

FCoV nu trăiește în afara gazdei, decât în condiții prielnice când poate supraviețui până la șapte săptămâni. FCoV este eliminat prin fecale și în procent mai mic prin salivă. Coronavirusurile altor animale, sălbatice sau domestice, se găsesc în cantitate mare în secrețiile mucoase ale tractusului respirator, însă nu s-a demonstrat a fi o cale semnificativă de transmitere la pisicile domestice.

Cea mai probabilă metodă de transmitere este cea orofecală. Coronavirusurile sunt rezistente la tripsină și pH scăzut, oferind virusurilor capacitatea de acces la celulele țintă din intestinul subțire și colon. Receptorul pentru coronavirus este o enzimă denumită aminopeptidaza-N localizată la nivelul marginii în perie a enterocitelor. Coronavirusurile enterice se replică în epiteliul intestinal și pot produce ulcerații și diaree.

Alte linii mai virulente și mai invazive produc boala, sindromul numit peritonita infecțioasă felină prin virusul ce este cunoscut sub numele de virusul peritonitei infecțioase feline (FIPV). Virulența acestuia variază. Prezenta proteinei “S” de pe anvelopa virală se crede a fi responsabilă de atașarea virusului de membrana celulară, urmată de fuziunea și neutralizarea lui de către anticorpi.

Rezistența virusului este variabilă, factorii fizici distrugând virusul în 60 minute la 560C și în 24 ore la 240C. Virusul este distrus de acțiunea dezifectantelor uzuale, dar rezistă luni de zile la -700C și la acțiunea fenolului.

Transmiterea peritonitei infecțioase feline de la o pisică bolnavă la o pisică sănătoasă este admisă ca posibilă, dar se întâmplă mai rar. Nici formularea că PIF se transmite prin autoinfecție nu este corectă. Formularea adecvată ar fi aceea că PIF este rezultatul transformării genetice a FCoV, de care pisica era purtătoare, sub influența unor factori intrinseci. Tulpinile prezintă tropism pentru macrofage și pentru enterocite sau pentru mucoasa aparatului respirator.

În circa 20-25% din cazuri, pisicile sunt coinfectate cu virusul leucemiei feline (FeLV).

1.3. PATOGENEZA

Patogeneza bolii este foarte puțin cunoscută până în prezent, dar este limpede că diferă fundamental de patogeneza altei viroze feline. Se consideră că o tulpină virulentă de virus al peritonitei infecțioase feline, izolată de la o pisică bolnavă, de obicei nu este altceva decât mutanta unei tulpini de FCoV, apărută sub influența unor factori insuficient cunoscuți.

Cauza și mecanismul prin care se produce această transformare nu sunt bine cunoscute. Se crede că de vină ar fi faptul că familia Coronaviridae cuprinde virusurile cu cel mai mare genom, respectiv cu cel mai mare număr de nucleotide (aproximativ 30.000), care sunt unitățile de bază ale materialului genetic. Este cunoscut faptul că, un virus cu multe nucleotide, este supus unei mari probabilități de a suferi erori de copiere, favorizând apariția mutantelor.

Ambiguitatea problemei este dată de faptul că același virus, în aparență, este la originea a două probleme patologice foarte diferite una de alta și care, pentru cele două maladii foarte diferite, agenții patogeni responsabili de cele două cazuri având un cod genetic foarte asemănător, aparent identic.

A mai fost pusă în discuție și ipoteza apariției unei mutante virulente cauzatoare de peritonită infecțioasă felină, mutantă care ar fi rezultatul acțiunii unor factori intrinseci, în organismul unei pisici, dar virusul rezultat este puțin sau deloc contagios. Este contagios doar virusul enteritei feline. Astfel, agenții etiologici ai peritonitei infecțioase feline izolați de la două pisici diferite, de regulă, nu sunt identici, fiind vorba de două mutante ușor diferite ale aceluiași virus FCoV.

Infecția cu FCoV este urmată de apariția anticorpilor specifici, dar aceștia nu au deloc funcție protectivă. Din contră, din cuplarea lor cu virusul rezultă un “complex antigen-anticorp” care poate fi considerat adevăratul agent etiologic al bolii.

De asemenea, este de necombătut faptul că titrul anticorpilor specifici nu are semnificație nici pentru diagnostic, nici pentru prognostic. În acest context, rezultă în mod logic că vaccinurile, deși create și disponibile, nu conferă o rezistență specifică convenabilă. Din contră, la infecția experimental, pisicile serologic pozitive fac o boală mai severă decât pisicile serologic negative.

S-au făcut cercetări în ceea ce privește virusul leucemiei feline și se pare că acesta poate activa PIFV latent în condiții experimentale. Un raport recent sugerează că virusul leucemiei feline (FeLV) nu este mai frecvent în cazul pisicilor cu PIF față de celelalte, în general. Aceste două virursuri cauzează mai multe decese în cazul pisicilor din crescătorii față de cele din casă, crescute singure. Pentru că virusul leucemiei feline a fost virtual eradicat din populațiile din crescătorii prin teste și diverse proceduri (înlăturarea celor pozitive), discrepanțele în raporturile cu privire la cele două boli pot apărea din cauza diferențelor în timp, populațiile luate în calcul sau cauzei epizootologice.

Virusul pătrunde în organism pe cale oro-nazală, iar replicarea virusului are loc în celulele mononucleate ale epiteliului tractusului respirator superior sau în epiteliul intestinului subțire, în funcție de calea de pătrundere. După pătrunderea în organism, virusul se replică în enterocite, de unde, după eliberarea în lumenul intestinal, se poate elimina prin fecale sau poate fi fagocitat de macrofagele locale. După fagocitare, particulele virale (în cazul unor tulpini virulente) sunt transportate prin limfă la limfonodulii regionali, unde se replică și determină viremia (prin intermediul macrofagelor), cu diseminarea virusului în organele cu țesut reticuloendotelial (organe-țintă), organe bogat vascularizate, cu virusurile captușite de macrofage. În această fazǎ, dupǎ ce produce un răspuns imun celular energic, diseminarea ulterioară și boala sistemică vor fi prezente. Dacǎ răspunsul celular este slab, în prezența imunității umorale, replicarea virală continuă, se instalează o viremie secundară și, în final, boala sistemică.

Virusul peritonitei infecțioase feline se găsește în tonsile și în mucoasa intestinului subțire până la 24h de la ingestie. Infecția virală a cecumului, colonului, a limfonodurilor mezenterice și a ficatului se face în 14 zile. Mai departe, invazia se realizează în organism (în fiecare organ sau sistem).

Peritonita infecțioasă felină este o boală mediată imun și anticorpii nu sunt protectori. Anticorpii preexistenți accelerează simptomele bolii și pisicile nu mor înainte de apariția anticorpilor. Fagocitele infectate cu virusul peritonitei infecțioase feline îl transportă în organism. Se pare că există rase feline ce prezintă rezistență la infecție și anume cele domestice. Imunosupresia poate activa virusul latent. În studiile experimentale, pisicile purtătoare de virus al peritonitei infecțioase feline vor face și boala. Totuși, administrarea doar de corticoizi pe termen lung nu reactivează PIFV latent. Aceste diferențe pot apărea întrucât corticosteroizii au un mare efect imunodepresiv asupra sitemului imun mediat celular.

Virusul peritonitei infecțioase feline (VPIF) apare prin mutația la nivelul fragmentului 7b open reading frame (ORF) a FCoV, dar deleția la 7a ORF a fost de asemenea raportată. FIPV se replică inițial în tonsile sau stomac, și apoi în regiunea organelor țintă primare (ficat, splină, limfonoduri). FIPV are capacitatea de a se replica în macrofage, diseminând virusul în multe părți ale organismului. În acest punct al infecției cu PIFV, răspunsul imun al gazdei determină severitatea bolii. Un răspuns imun puternic mediat celular poate stopa infecția.

La pisicile cu un răspuns imun mediat celular slab, se produc anticorpi care, din păcate, nu sunt protectivi. Unele studii au demonstrat că anticorpii facilitează pătrunderea virusului în macrofage și accelerează cursul bolii. Acest mecanism dependent de anticorpi nu apare la pisicile infectate natural.

Puii crescuți în comunități cu animale bolnave pot contracta virusul de la mame sau purtători asimptomatici când imunitatea maternală este în descreștere (5-10 săptămâni), fiind predispuși să dezvolte boala mai târziu. Prevalența este relativ scăzută, cel mult 1-2%, iar rata morbidității nu depășește 10%, doar 5-12% dintre pisicile seropozitive dezvoltând mai târziu boala.

Pisicile seropozitive înainte de expunerea la FCoV sunt mai puțin predispuse la apariția PIF decât cele seronegative înainte de expunere. Pisicile apte de a elimina PIFV pot deveni purtătoare persistente sănătoase de FcoV. Unele pisici pot fi purtătoare pentru cel puțin 26 luni și nu fac PIF.

Infecția poate reveni cu recrudescență după o perioadă de mai multe săptămâni sau luni, iar câteodată FeLV sau FIV pot supresa răspunsul imun mediat celular suficient pentru a permite exprimarea PIF.

Un răspuns umoral puternic, însoțit de imunitate celulară slabă sau absentă duce la o viremie persitentă și apariția formei umede.

Un răspuns umoral însoțit de imunitate celulară parțială determină forma uscată caracterizată de hipersensibiltate de tip IV, cu granuloame perivasculare.

Mecanismul prin care virusul produce leziunile granulomatoase caracteristice și efuzia toracică și abdominală constă în formarea complexelor antigen – anticorp (IgG) care activează complementul, ducând la chemotaxie și acumulare de neutrofile. Detectarea complexelor de către macrofagele stimulează secreția de TNF-α, IL-1, factor activator al plachetelor, oxid nitric și radicali de oxigen.

IL-1 și TNF-a acționează asupra endoteliului și sunt componente majore ale creșterii permeabilității vasculare pentru a permite migrarea neutrofilelor și proteinelor ca fibrinogenul. Permeabilitatea vasculară crescută este direct responsabilă pentru efuzia abdominală și pleurală ce apare în mod frecvent în forma efuzivă de PIF. Produșii de degranulare ai neutrofilelor, radicalii liberi, proteazele și oxidul nitric din macrofage produc distrucția țesutului cu apariția vasculitei și afectarea organelor cu depozite de fibrină pe seroase.

Infectarea macrofagelor și a monocitelor este mecanismul cheie. La pisicile cu stadii terminale de PIF s-a observat o profundă depleție a LT din sângele periferic și țesuturile limfatice, și apariția frecventă a hipergamaglobulinemiei , indicatori ai unei disfuncții severe induse imun de către virus.

Răspunsul umoral împotriva PIFV nu este protectiv ducând de fapt la “sindromul de moarte timpurie”. Anticorpii anti proteină spike S, prezente la titruri subneutralizante, opsonizează virusul și accelerează infecția celulelor țintă prin atașarea mediată de receptorii Fc. Controlul infecției și clearance-ul PIFV este realizat doar prin imunitatea mediată celular ().

Jolanda D. F. De Groot-Mijnes și col., în 2005, au realizat un studiu al istoriei și imunobiologiei naturale a PIF realizată cu o tulpină foarte virulentă de PIFV.

Experimentul a urmărit progresia bolii la pisici după infectarea cu o tulpină foarte virulentă de PIFV, observându-se că în stadiile incipiente bolii induse experimental toate pisicile prezentau semne caracteristice de infecție acută cu febră, pierderi în greutate, limfopenie acută și prezența ARN-ului viral în leucocite și plasmă. Din ziua a 7-a – a 8-a post infecție, starea animalelor s-a îmbunătățit: febra a scăzut, greutatea s-a stabilizat sau a crescut, iar cantitatea de ARN viral în sânge a scăzut sub nivelul de detecție. Toate pisicile cu excepția uneia au suferit o cădere majoră și au progresat spre o boală letală în intervalul 16 – 54 zile.

La alte cazuri, PIF poate fi indusă chiar după un an de la inocularea inițială a PIFV prin superinfecție cu virusul leucemiei feline imunosupresive.

Cel mai intrigant aspect al infecțiilor cu FIPV este efectul asupra titrurilor de LT CD4 și CD8. Depleția indusă viral a fost cercetată și în alte studii, dar în cel efectuat de Jolanda D. F. DE Groot-Mijnes și col., în 2005 s-a demonstrat că fenomenul apare în stadii incipiente ale infecției și se corelează cu replicarea virală.

Se presupune ca depleția LT mediată de virus produce o imunodeficiență acută și că în stadiile incipiente ale infecției sistemul imun deja este supus unui conflict dificil.

Infecția intermitentă, cu episoade de boală produse de accelerarea replicării virale, este punctată prin scurte perioade de aparentă convalescență. Dacă primul răspuns este prea slab, al doilea episod al replicării virale va determina reducerea numărului de LT și deprecierea răspunsului imun.

Dacă răspunsul inițial cu LT reușește, animalele pot dezvolta un curs prelungit al bolii. Cantitățile crescute de ARN viral în sânge, observate la animale cu stadii tardive PIF, indică progresia bolii fatale ca o consecință directă a pierderii controlului imun.

Reacțiile mediate de complement asociate complexelor imune în interiorul sau în jurul capilarelor sanguine (în special în globul ocular, rinichi și creier) pot duce la complicații severe. Afectarea masivă a vaselor în urma inflamației mediată de complement produce o coagulopatie intravasculară diseminată acută. Leziunile vasculare induse de complexele imune și eliberarea locală de molecule vasoactive și chemotactice (C3a, C5a, prostaglandine) din macrofage, limfocite și alte celule, duc la extravazarea serului și constituienților acestora (albumină, globulină, fibrinogen, celule inflamatorii), rezultând forma caracteristică de peritonită infecțioasă. Leziunile imunitare cronice constau în piogranuloame perivasculare caracteristice formei exudative.

Contactul timpuriu virus – macrofag influențează rezistența. Unele pisici pot fi genetic rezistente la infecția cu virusul peritonitei infecțioase a macrofagelor sau a altor tipuri de celule. Alte tulpini de virus se pot dezvolta slab sau deloc în macrofage, dar pot infecta enterocitele și pot cauza o enterită coronavirală și nu forma sistemică de boală. Răspunsul imun individual determină nu doar protecția, dar și forma de peritonită infecțioasă. Astfel, pisicile care dezvoltă răspuns celular putenic, însoțit de imunitate umorală, dar cu răspuns celular slab, dezvoltǎ forma exsudativǎ a boliii, iar cele cu imunitate umorală și doar răspuns celular parțial fac forme neexsudative ale bolii.

1.4. TABLOUL CLINIC

Numele bolii nu este tocmai bine ales pentru cǎ peritonita infecțioasă felinǎ nu este doar o inflamație a peritoneului, ci o vasculită (inflamația vaselor de sânge). Semnele clinice depind de vasul afectat și de organul deservit de acesta.

Boala evoluează sub douǎ forme: una acutǎ sau umedǎ și una cronicǎ sau uscatǎ. Simptomele apar după o perioadǎ de incubație foarte variabilǎ (uneori pânǎ la un an).

Forma acută este de regulă asimptomatică, dar unele pisici pot prezenta febră cu origine necunoscută, conjunctivită, tulburări respiratorii sau diaree. Această perioadă poate dura câteva zile sau săptămâni până la apariție semnelor unei din cele două forme de boală.

Forma acutǎ exudativǎ sau umedǎ (clasicǎ) se manifestǎ prin colecția unui lichid ascitic în cavitatea abdominal, în cantitate diferită (între 10 ml și 1 l) și semne de peritonită exsudativă. La puncție, lichidul este de culoare galben citrin, foarte bogat în proteine (uneori vâscos și coagulabil la aer). Uneori, animalul prezintă febră (temperatura depǎșește 39,5ºC ), dispnee și sau tahipnee, ca urmare a unei compresiuni diafragmatice. La palpația abdomenului pisicile nu manifestă durere. Evoluția poate dura mai multe sǎptǎmâni și sfârșește în majoritatea cazurilor prin moarte.

Această formă a bolii evoluează cu afectarea severă a mai multor vase de sânge la care se produce o efuzie de lichide în abdomen sau în cavitatea toracică. Când sunt afectate vasele din abdomen apare ascita, iar când sunt afectate cele din cavitatea toracică apare incapacitatea de expansiune a pulmonilor, iar animalul prezintă dificultăți respiratorii.

Dacă efuziunea este mai pronunțată la nivelul peritoneului dupǎ o perioadǎ cu semne necaracteristice, cu stare generalǎ modificatǎ (febrǎ, inapetențǎ, conjunctivitǎ, dispnee) sau fǎrǎ nici un fel de semne premonitorii, se poate observa (sau nu) distensia abdomenului la nivelul căruia se poate percepe senzația de val, ceea ce denotă instalarea ascitei.

Figura nr. 3 – Pisică cu acumulare de lichid ascetic

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/en/thumb/7/76/Marked_ascites.jpg/180px-Marked_ascites.jpg

Întrucât efuziunea (trecerea lichidelor din patul sanguin prin peretele vasului de sânge) nu se limitează strict la nivelul peritoneului, ci cuprinde și alte seroase și mucoase, concomitent pot apare și dispnee, tahipnee, tahicardie, diaree, anemie însoțite sau nu de icter. Scrotul poate fi destins de fluidul extravazat, iar la palpația abdominală se pot simți limfonodurile mezenterice mărite în volum. După o evoluție de 1 – 5 săptămâni timp în care survine o slăbire pronunțată, sfârșitul este letal în aproape toate cazurile.

Semnele comune ambelor forme de PIF includ febră care nu răspunde la antibiotice (natura virală), letargie, anorexie și scăderi în grutate.

Forma uscată sau granolomatoasă este caracterizată de prezența piogranuloamelor în aproape orice organ sau sistem a corpului. Este mai greu de diagnosticat clinic pentru că simptomele sunt mai discrete și inconstante. Pisicile infectate pot fi febrile, anorexice, abătute, cu mucoasele icterice sau anemice, cu dispnee și slăbesc continuu. La palpația abdominală limfonodurile mezenterice sunt mărite, dar se percep și alte formațiuni nodulare (granuloame) localizate în ficat, rinichi sau alte organe.

O semnificație aparte o are diagnosticul afecțiunilor oculare. Este vorba de irite, iridociclite, uveite anterioare, cu apariția unui precipitat (și uneori a hemoragiei) în camera anterioară a ochiului, care face ca umoarea să-și piardă parțial transparența. Irita se manifestă prin schimbarea culorii irisului în brun sau gri, toată suprafața sau parțial. În camera posterioară se poate constata prezența exsudatului subretinean, hemoragii (figura nr.4 ), desprinderi ale retinei, totale sau parțiale, opacifierea corneii (figura nr. 5).

Figura nr. 4– Uveită hemoragică severă Figura nr. 5 – Opacifierea corneii

www.dr_addie.com/uveitis.jpg www.dr_addie.com/retinalcuffing.jpg

Mai puțin frecvente sunt manifestările nervoase, care pot însoți tabloul clinic sau pot fi manifestări singular ale bolii, constând în: încoordonarea membrelor posterioare, ataxie generalizată, nistagmus, hiperestezie, tremurături musculare, torticolis, șchiopături, pareze sau simple modificări de comportament, toate datorate fie hidrocefaliei, fie localizării formei granulomatoase în encefal și măduva spinării. Aceste modificări apar datorită leziunilor majore din localizarea complexelor imune în țesuturile parenchimatice. Aceste celule infiltrate cauzează necroza tisulară locală și tulburări ale funcției normale ale organului. Pentru că semnele predominante nu sunt specifice și orice organ poate fi afectat – singur sau în orice combinație, ceea ce înseamnă că și semnele clinice pot varia. Cea mai afectată este retina cum am precizat anterior, dar mai poate fi afectat și sistemul nervos central, rinichiul, ficatul, intestinul.

În cazul afectării renale manifestările care apar sunt de: nefrită piogranulomatoasă, apariția de granuloame inflamatorii pe suprafața rinichiului, insuficiența renală manifestată prin poliurie, polidipsie.

Afectarea ficatului poate fi urmată de o hepatită piogranulomatoasă însoțită de semne de hepatomegalie, icter, insuficiență hepatică, polidipsie, vomismente.

1.5. TABLOUL ANATOMOPATOLOGIC

În forma efuzivă a peritonitei infecțioase leziunea constantă este aceea de inflamație exsudativă a seroaselor în primul rând a peritoneului și/sau a pleurei.

În cavitățile seroase se găsește acumulat un fluid vâscos, care este un exsudat de culoare cenușiu – deschis. Pe pleură și peritoneu se găsesc numeroase focare necrotice cu dimensiuni de până la 3 mm. Din cauza exsudatului abundent care tapisează seroasele se produc aderențe între ficat, diafragmă și ansele intestinale. Lichidul ascitic este urât mirositor, abundent, limpede, având culoare galbenă și consistență gelatinoasă, coagulând în prezența aerului. Viscerele abdominale sunt acoperite de un exsudat fibrinos. Nodulii albicioși de necroză se pot găsi pe seroase dar și în parenchimul hepatic, renal, splină, limfonoduri.

Histopatologic, se constată afectarea gravă a vaselor sanguine, în special vene și venule, ceea ce reflectă o vasculită mediată imun. Leziunile vasculare constau în modificări inflamatorii, degenerative și proliferative ale endoteliului sau mediei. De asemenea, se constată hiperplazia celulelor și limfonodurilor. Subcapsular și în parenchimul hepatic, uneori 20% din cazuri se pot observa multiple focare de necroză și piogranuloame constituite din neutrofile, macrofage, limfocite și plasmocite. Asemenea focare de necroză și noduli se constată în aproape toate organele parcheminatoase. Acest examen este considerat testul de cea mai mare specificitate în confirmarea diagnosticului de peritonită infecțioasă felină.

În forma neefuzivă sau granulomatoasă, leziunea caracteristică o reprezintă nodulii de culoare cenuțiu deschis, cu diametrul de 0,5 – 2 cm sau mai mari diseminați în ficat, rinichi, pulmoni, creier, perete intestinal și chiar la nivel ocular.

Forma intestinală nodulară a fost descrisă recent la tineret (50% la cele sub un an), fiind caracterizată de piogranuloame situate pe peretele intestinal la joncțiunea ileo-cecală cu hipertrofia ganglionului mezenteric (imposibil de făcut diferența de limfosarcom). Doar studiul microscopic permite diferențierea. Cu timpul aceasta formă evoluează spre cea umedă.

Leziunile oculare pot fi de uveita anterioară, iridociclita, retinita sau chorioretinita, hemoragii pe retină și desprinderi ale retinei, inflamația nervilor optici. Histologic se găsesc granuloame sau piogranuloame perivasculare și vasculite sau trombovasculite sistemice. Piogranuloamele sunt constituite din neutrofile, macrofage, limfocite și plasmocite.

1.6. PROFILAXIE ȘI COMBATERE

În ceea ce privește prevenirea, important este controlul mediului, având în vedere caracteriticile și persistența virusului peritonitei infecțioase feline în mediu. Anticorpii anti-coronavirus puși în evidență prin teste pot indica rata expunerii populației de pisici la infecție.

Dacă populația este negativă atunci rata PIF este neglijabilă. Din păcate, rata seropozitivității coronavirus la pisici este de 80-90%, iar infecția cu coronavirus este aproape ubicvitară. Folosirea testului de detectare a anticorpilor anti – coronavirus pentru a ține sub observație virusul și a lupta împotriva lui este prea optimistă.

Pisoii fătați de pisici purtătoare de PIFV capătă anticorpi maternali în primele 24 ore de la fătare. Titrul de anticorpi maternali crește până la 4-6 săptămâni după care apar două situații. Dacă nivelul de anticorpi anti – coronavirus continuă să scadă înseamnă că pisoii nu au fost expuși la PIFV. Creșterea nivelului de anticorpi arată o expunere la PIFV. Pisoii pot contracta virusul din uterul matern, în perioada de lactație sau de la alte contacte în crescătorii cu purtători imuni.

Un studiu efectuat în crescătoriile de pisici coronovirus pozitive a comparat procentele în ceea ce privește pisoii crescuți cu alte pisici, pisoii izolați cu mamele lor și pisoii izolați cu pisici adulte, inclusiv mamele lor de la vârsta de 4 – 6 săptămâni. Dintre pisoii crescuți cu alte pisici și cei crescuți cu mamele lor, 52% și, respectiv 30%, au fost coronavirus pozitive la 16 – 27 săptămâni. Toți pisoii izolați de adulte în crescătorii au fost coronavirus negativi la vârsta de 16-27 săptămâni. Aceasta arată că transmiterea coronavirusului la pisici are loc, de multe ori, orizontal, după naștere de la indivizi, alții decât mama. Pentru că virusul corona poate fi transmis direct, trebuie avută mare atenție la igienă, care este dealtfel esențială pentru evitarea bolii. Controlul PIF este, de asemenea, legat de buna nutriție, statusul general bun, sanitație și alte proceduri în ceea ce privește mangementul creșterii.

Asigurarea unor condiții de întreținere cât mai apropiate de optim și evitarea stresului, pot contribui semnificativ la reducerea ratei de transformare a coronavirusurilor nevirulente sau slab virulente în virusuri virulente capabile să producă PIF.

Prevenirea bolii în colectivități se face prin respectarea următoarelor măsuri:

controlul serologic al pisicilor achiziționate recent la intrarea și ieșirea din carantină;

evitarea contactului pisoilor înțărcați cu animalele adulte;

controlul serologic periodic al efectivelor de pisici, aplicarea de dezinfecții periodice.

Dezvoltarea unui vaccin a fost pusă sub semnul întrebării pentru că profilaxia specifică a fost urmată de apariția unor anticorpi mai degrabă sensibilizanți, decât protectori.

Astfel pisicile care par a fi solide din punct de vedere imun la una sau mai multe linii de PIFV, dar pot dezvolta boala când sunt inoculate cu alte linii.

Vaccinul PIF ideal ar trebui să conțină o tulpină PIFV avirulentă, care este invazivă și protectoare împotriva tuturor tulpinilor de PIF, care poate rezista timp îndelungat în organism pentru a induce o imunitate celulară puternică.

Calea de vaccinare este importantă, pentru că unele linii de PIFVsunt protectoare dacă sunt administrate intranazal, dar nu și dacă sunt administrate subcutanat. Vaccinarea intranazală ar avea un avantaj adițional prin inducerea producției de anticorpi IgA de către suprafața mucoasei nazale unde are loc penetrarea inițială a virusului în cele mai multe inoculări.

Cercetătorii au izolat o linie PIFV sensibilă la temperatură. Această linie de virus se replică bine la 31ºC, dar nu mai mult de 38 -39ºC (cum sunt în tractul respirator). Această linie pare a fi ideală pentru inocularea intranazală, iar sensibilitatea la temperatură limitează invazia sistemică.

În 1991 firma PFIZER a lansat pe piață primul vaccin contra peritonitei infecțioase feline, constituit dintr-o tulpină modificată de coronavirus felin, termosensibilă, care se administraza inițial la vârsta de 4 luni, intranazal, cu repetare după 3 săptămâni și apoi anual. Vaccinul produce seroconversie și după datele producătorilor, obținute prin infecție experimentală oferǎ protecție în proporție de 50-70 %.

Studiile anterioare au arǎtǎt insǎ cǎ prin pozitivarea serologică a pisicilor vaccinate, ținând cont de patogeneza particulară a acestei boli, susceptibilitatea pisicilor vaccinate ar putea fi uneori sporită, supoziție care, deocamdată, nu este certă.

Vaccinul nu este aprobat pentru a fi folosit la pisoii sub 16 săptămâni pentru că la aceștia eficacitatea nu a fost demonstrată. La vârsta de 16 săptămâni peste 50% din pisoii crescuți în locuri endemice de coronavirus, în contact cu adulții, se pot infecta. Dacă obiectivul vaccinării este de a preveni infecția cu coronavirus, aceasta nu mai are nici un rost dacă infecția s-a produs.

Totuși, dacă un crescător include vaccinarea contra PIF în programul de management, trebuie făcut doar în combinație cu un program strict de izolare, descris anterior. Dacă programul de izolare a fost urmat asiduu, pisoii vor fi lipsiți de coronavirus în momentul vinderii spre noii proprietari. Dacă în acest timp, pisoii merg spre o casă privată fără purtător de coronavirus, beneficiile vaccinării sunt puse sub semnul întrebării. Dacă pisoiul va fi expus la titruri mari de coronavirus riscurile și beneficiile posibilei vaccinări trebuie cântărite atent.

Alte vaccinuri preparate după tehnologii moderne sunt în curs de experimentare. Alți autori consideră că pentru imunizarea pisicilor ar trebui folosite tulpini preparate cu virusul gastroenteritei porcine, coronavirusul canin, coronavirusul uman (tulpina 229E) și o tulpină de virusul peritonitei infecțioase modificată.

Pentru combaterea bolii se recomandă ca, în focar, animalele bolnave să se izoleze. Tratamentul specific nu există.

În cazul formelor umede se recomandă puncția abdominală cu extracția lichidului ascitic, cu rehidratarea animalului pentru ameliorarea stării de sănătate. În formele cronice, tratamentul diferă în funcție de localizarea procesului infecțios. În cazul localizărilor oculare se folosesc colire cu glucocorticoizi care permit uneori remisiuni de lungă durată. Pentru combaterea suprainfecțiilor se folosesc antibiotice cu spectru larg. Având în vedere slăbirea progresivă a animalelor în timpul bolii se recomandă folosirea de steroizi anabolizanți (stanozolol) pentru menținerea masei corporale. Folosirea chimioterapiei prelungite are și efecte nedorite cum ar fi apariția unor procese tumorale maligne, care pot evolua cu hipoplazie până la aplazie medulară.

Pisicile din crescătorii au un risc mai mare de a face boala.

PARTEA a II-a

CERCETĂRI PROPRII

CAPITOLUL 2

D IAGNOSTICUL ÎN PERITONITA INFECȚIOASĂ FELINĂ

Deși cu mulți ani în urmă se punea mare accent pe creșterea animalelor de rentă, iar animalele mici (câinii și pisicile) erau ținute doar pentru apărarea casei, astăzi snt foarte mulți crescători și deținători de câini și pisici, considerați practic membri ai familiei. O dată cu selecționarea și obținerea unor rase noi, s-a modificat și imunitatea naturală a animalelor, precum și predispoziția genetică a unor rase și susceptibilitatea la anumite maladii.

Lucrarea de față își propune un studiu asupra diagnosticului în peritonita infecțioasă felină, având în vedere faptul că profilaxia specifică nu este eficientă, simptomatologia este de cele mai multe ori insidioasă, iar manifestarea clinică este de cele mai multe ori echivalentă cu stadiul terminal al bolii.

Cercetările au fost realizate în perioada 2006 – 2009 pe un număr de 19 feline domestice din ambele sexe, cu rase și vârste diferite. Animalele s-au prezentat la consultație la Clinica de Medicală a Facultății de Medicină Veterinară Iași și în diferite cabinete de pe raza municipiului Iași.

Animalele au fost prezentate pentru alterarea stării de sănătate sau au fost evaluate pentru prezența anticorpilor anticoronavirus. Datele obținute din anamneză, rezultatele examenului clinic și paraclinic (ecografic, hematologic, biochimic, virusologic, serologic) au ridicat și confirmat suspiciunea de peritonită infecțioasă felină.

Examenele ecografic, hematologic și biochimic au fost efectuate în cadrul Facultății de Medicină veterinară Iași sau unele laboratoare de diagnostic, iar testele virusologice și serologice în cadrul laboratorului de Virusologie de la Facultatea de Medicină Veterinară Iași și Ecole National Vétérinaire d’Alfort, Laboratorul de Virologie UMR 1161.

2.1. MATERIAL ȘI METODE

Materialul de lucru a fost reprezentat de cele 19 de feline domestice (14 femele și 5 masculi), cu vârste cuprinse între 11 luni și 15 ani, din rase diferite de la care, în urma examenului clinic, s-au recoltat 14 probe de sânge fără anticoagulant pentru exprimarea serului și 8 probe de lichid de ascită . Aceste probe au provenit de la animale suspecte (cu febră, distensie abdominală, lichid de ascită în cavitatea peritoneală).

Metodele de lucru utilizate au fost examenul clinic, examenul ecografic, examenul radiologic, examenul virusologic (identificarea ARN-ului viral în materialul patologic recoltat), examenul serologic (reacția de imunofluorescență indirectă pe probele de ser), examenul hematologic și examenul lichidului de ascită.

2.1.1. Examenul clinic a vizat consultarea animalului pe aparate și sisteme, în special cel digestiv și respirator în forma umedă, iar cel nervos și vizual în forma uscată. S-a apreciat starea generală a animalelor, starea de întreținere, prezența sau absența colecțiilor de lichid ascitic. Examenul clinic a fost însoțit, în unele cazuri (în funcție de dotarea locului unde s-a efectuat consultația), de examenul ecografic și examenul radiologic.

2.1.2. Examenul hematologic s – a realizat pe probe de sânge recoltate în vacutainere de 6 ml cu anticoagulant. Acestea s-au folosit pentru examenul hematologic propriu-zis și pentru examenul morfologic al sângelui.

2.1.3. Examenul lichidului de ascită s-a realizat pe probe recoltate pe anticoagulant și a vizat un examen organoleptic, un examen morfologic și o determinare a concentrației proteice cu ajutorul refractometrului.

Pentru examenul sângelui și al exsudatului peritoneal s-au recoltat și s-au trimis la laborator, în vederea stabilirii diagnosticului:

1 ml sânge recoltat pe heparină și 1-2 ml exsudat ca atare și în tuburi cu EDTA, în cazul în care se suspectează forma efuzivă;

2 ml sânge recoltat cu heparină și 1 ml sânge recoltat pe EDTA și 2 frotiuri de sânge, uscate la aer, pentru forma uscată.

2.1.4. Examenul virusolgic a vizat punerea în evidență a ARN-ului viral în probele recoltate (lichid de ascită). Identificarea ARN-ului viral a urmat mai multe etape: extracția ARN-ului viral, amplificarea cu ajutorul primerilor prin RT-PCR, vizualizarea fragmentelor amplificate prin electroforeză, sub un fascicul UV.

Extracția ARN-ului viral s-a realizat cu ajutorul RNA isolation kit Fluka (Facultatea de Medicină Veterinară Iași, Laborator Virusologie) (figurile nr. 6 și 7) sau cu kitul RNA isolation kit QIAGEN (ENVA).

Figura nr. 6 – Kit extracție ARN

Figura nr. 7 – Componente Kit extracție ARN

S-a preparat soluția D prin adăugarea 100 µl B- mercaptoetanol la 14 ml soluție denaturare pe gram de țesut. Această soluție poate fi păstrată 1 lună la temperatura camerei.

Imediat după recoltare, s-a introdus proba în gheață și s-a omogenizat cu 10 ml soluție D într-un omogenizator sticlă-teflon. S-a transferat într-un tub de 50 ml de polipropilen. Omogenizarea poate fi făcută direct în tubul de 50 ml cu un omogenizator electric.

S-a adăugat 1 ml soluție acetat de sodiu 2M, pH 4,0 și s-a amestecat cu grijă prin inversare.

S-au adăugat 10 ml fenol saturat cu apă (se evită prelevarea din faza apoasă) și s-a amestecă cu grijă prin inversare.

S-au adăugat 2 ml amestec cloroform : alcool izoamil 49:1

S-a agitat cu putere 10 secunde și s-a răcit suspensia în gheață 15 minute

S-a transferat proba într-un tub de centrifugă de 50 ml cu pereți groși și răcit în prealabil și s-a centrifugat la 10000 rpm, 20 minute la 40C. ARN-ul este prezent în faza apoasă situată la suprafață, în timp ce AND-un și proteinele vor fi prezente în stratul de mijloc și de la fundul tubului în stratul de fenol.

Precipitarea

S-a transferat faza apoasă într-un tub curat și s-a amestecat cu un volum egal de izopropanol

Precipitarea ARN-ului are loc prin plasarea probei la -200C, cel puțin 1 h

ARN-ul precipitat s-a centrifughat la 10000 rpm, 20 minute la 40C, după care s-a îndepărtat supernatantul.

S-au dizolvat peletele de ARN în 3 ml soluție D.

S-a repetat precipitarea prin adăugarea a 3 ml izopropanol, amestecând bine și răcind la -200C pentru 1 oră.

S-a centrifugat la 10000 rpm, 10 minute la 40C.

Spălarea

S-a îndepărtat supernatantul și s-au spălat peletele de ARN în etanol 75% (prerăcit la -200C), s-a sedimentat prin centrifugare și s-a uscat la thermostat (15 minute)

Solubilizarea

S-a dizolvat ARN-ul în 500 µl SDS 0,5% la 650C timp de 10 minute sau EDTA 1mM, pH 8,0 sau în apă. Se recomandă utilizarea SDS 0,5% , un slab inhibitor al ribonucleazei.

Pentru conservare s-a resuspendat ARN-ul în volume mici de apă, s-au adăugat 3 volume de etanol și s-a conservat la -700C

b. Amplificarea prin RT- s-a realizat pentru detecția de coronavirus. Pentru amplificarea genelor N și M, primerii au fost selectați pentru situsurile conservate.

RT- (Revers Transcriptase Polymerase Chain Reaction) este o reacție care are ca principiu amplificarea unei secvențe de ADN specifice de milioane de ori în câteva ore și presupun replicarea ADN în prezența unor enzime, obținându-se o copie fidelă a genomului.

O cantitate mică de ADN țintă se pune în contact cu dNTP (cele 4 baze azotate necesare replicării), primerii (secvențe scurte de nucleotide care servesc ca matriță pentru replicare), enzima, un tampon de reacție și apă distilată. Diferența dintre și RT- constă în faptul că în cazul primei reacții este necesară prezența unei revers transcriptaze care să transcrie ARN-ul în ADN pentru a-l putea amplifica. Revers transcripția se realizează la temperatura de 500C, 30 de minute.

Pentru RT- s-a utilizat Qiagen one step care cuprinde un mix de enzime (omniscript revers transcriptaza, subscript revers transcriptaza care determină revers transcripția, Hot star taq ADN polimeraza care în timpul revers transcripției este inactivă și nu interferează cu reacția de RT) și RT- buffer (compoziția unică permite RT la 500C).

Tuburile pentru reacție și reactivii sunt ținute la gheață. Este importantă mixarea soluțiilor înainte de utilizare pentru a evita diferența de concentrație în săruri. Prepararea mixului de reacție s-a realizat conform indicațiilor din prospect, exceptând adăugarea ARN-ului (tabel nr. 2)

Tabel nr.2 – Realizarea mixului pentru RT-

Cantitatea finală din tubul de reacție trebuie să fie de 50µl și, în funcție de cantitatea de ARN pe care o utilizăm vom calcula volumul de mix care trebuie preparat și, în functie de numărul de primeri utilizați, vom calcula și cantitatea de apă necesară reacției.

Amplificarea se realizează în mai multe cicluri. Un ciclu cuprinde mai multe faze: revers transcripția 30 minute la 500C , denaturarea ADN-ului la 940C timp de 1 minut, inserția primerilor la 50-680C timp de 1 minut, extinderea primerilor la 720C timp de 1 minut sub acțiunea enzimei, extensia finală la 720C timp 10 minute. Numărul de cicluri este de 25-40 .

c. Electroforeza a fost folosită pentru amplificarea, produșilor obținuți. S-a utilizat un gel de agaroză (1g de agaroză se dizolvă în 60ml

Amestecul de migrare s-a preparat din 3µl tampon de migrare + 15µl produs s-a omogenizat foarte bine și s-a depus în godeurile din gel. În primul godeu se depune întotdeauna un marker pentru a putea determina mărimea (numărul de nucleotide) ADN-ului. S-a lăsat la migrat timp variabil în funcție de rezultatul estimat, la 50 V și 200 mA.

2.1.5. Examenul serologic

Utilizarea examenului serologic în scop de diagnostic este limitată din cauza asemănărilor antigenice dintre coronavirusurile feline. Pentru evidențierea anticorpilor au fost recomandate mai multe teste printre care ELISA de competiție și imunofuorescența indirectă. Testele biochimice au arătat o creștere a proteinelor din ser la 50% din pisicile cu forma umedă și 70% din cele cu forma uscată. Aceasta se explică prin creșterea titrului anticorpilor și a proteinelor inflamatorii. Creșterea enzimelor hepatice din plasma și valorilor bilirubinei pot fi cauzate de piogranuloamele din ficat.

Însa și aceste teste au unele dezavantaje, cum ar fi faptul că o pisică expusă unei infecții cu oricare coronavirus felin va reacționa serologic pozitiv și, deci, nu indică în mod cert diagnosticul de peritonită infecțioasă felină. Deasemenea, pisicile cu PIF surprinse în prima fază a bolii reacționează negativ. Uneori rezultatul testelor serologice poate fi negativ din cauza legării anticorpilor în complexele viruși – anticorpi. Aceștia sunt blocați și nu mai dau reacții pozitive. De aceea titrul serurilor examinate în dinamică sunt fluctuante, uneori chiar în formele avansate ale peritonitei infecțioase feline.

La aceste examene serologice vor reacționa pozitiv inclusiv pisicile vaccinate contra PIF. Prezența anticorpilor depistați prin examen serologic la o pisică clinic sǎnǎtoasǎ nu denotǎ în toate cazurile o stare de nereceptivitate fațǎ de infecția cu virusul PIF.

Reacția de imunofluorescență indirectă este utilizată pentru detectarea anticorpilor anticoronavirali. Pentru aceasta s-au utilizat plăci de plastic cu 96 de godeuri.

S-au preparat diluții ale serurilor de cercetat: 1/25, 1/125, 1/625, 1/3125, 1/16000. Pentru aceasta s-au repartizat în primul godeu 240µl ser fiziologic, iar în următoarele 4 câte 200µl.

S-au adăugat în primul godeu 10µl ser de testat, s- a omogenizat (1/25) și s-au trecut 50µl diluție 1/25 în următorul godeu, procedându-se la fel până la ultima diluție (diluții din 5 în 5). (figura nr. 8)

Figura nr.8 – Prepararea diluțiilor pentru serul de cercetat

Plăcile cu cultură celulară au fost pregătite în prealabil. S-a utilizat linia celulară PK – celule renale de porc. Cultura celulară utilizată trebuie să conțină 1,5-2 x 105 celule/ml.

Se repartizează câte 160µl cultură celulară și se introduce la termostat.

A doua zi se infectează cu o soluție virală 1%, înlăturându-se mediul de cultură, se înlocuiește cu 50µl soluție de virus, exceptând prima coloană care se folosește ca martor negativ, se lasă o oră la termostat, după care se completează cu 150µl mediu de cultură și se introduce la termostat unde se lasă până a doua zi.

Se îndepărtează conținutul plăcii și se fixează cu 100µl etanol pur 10 minute, la temperatura camerei.

Se îndepărtează etanolul și se spală placa de 4 ori cu apă fiziologică.

În plăcile astfel pregătite se repartizează câte 50µl din fiecare diluție a serurilor de examinat, în prima și a doua coloană repartizându-se diluția 1/25. Se lasă 30 minute la termostat, se spală de 4 ori cu apă fiziologică și apoi se repartizează câte 50µl conjugat IgG antipisică-FITC. Se lasă 30 minute la termostat, se spală de 4 ori cu apă fiziologică și se examinează la microscopul cu lumina UV.

Pentru reacția de imunofluorescență indirectă au mai fost utilizate Lab-Tek chamber slide system (Nalge Nunc International) cu 8 godeuri, o cultură celulară infectată (PK), un martor pozitiv cu titru cunoscut (16000), probe de ser diluate (1/25,1/125, 1/625, 1/3125, 1/16000), diluțiile fiind realizate în PBS –BSA (tampon fosfat salin – albumină serică bovină), un conjugat fluorescent (ser anti-IgG pisică preparat pe capră – FITC) (Jackson Immunoresearch Laboratoires), microscop UV.

2.2. REZULTATE ȘI DISCUȚII

În perioada desfășurării cercetărilor (2006 – 2009) au fost examinate 19 animale suspecte de infecție cu coronavirus felin. Dintre acestea 10 au fost clinic sănătoase, dar au fost recoltate probe pentru a se evalua dacă au venit în contact cu un coronavirus, care se poate transforma în virusul peritonitei infecțioase feline. Menționez că toate aceste animale au venit sau nu în contact cu animale suspecte de infecție cu virusul peritonitei infecțioase feline.

Animalele clinic sănătoase au avut vârste cuprinse între 11 luni și 15 ani, fiind reprezentate de 3 masculi și 7 femele.

Tabel nr. 3 – Animale clinic sănătoase de la care s-au recoltat probe pentru examen serologic și virusologic

După cu se observă în tabelul nr. 3 cele 10 animale au făcut parte din rasa comună (3 masculi și 6 femele) și rasa Birmaneză (1 femelă).

9 dintre motani și pisici prezentau manifestări clinice care au ridicat suspiciunea de evoluție a peritonitei infecțioase feline: febră, inapetență, slăbire, dispnee, comportament inhibat și semnele fizice ale colecției lichide peritoneale.

Animalele au avut vârste cuprinse între 1 an și 13 ani și, după cum se observă în tabelul nr. 4, au făcut parte din rasele : Birmaneză (5 femele și 1 mascul), comună (1 femelă), Persană (1 mascul), Albastru de Prusia (1 femelă).

Tabel nr.4 – Animale cu semne clinice de la care s-au recoltat probe pentru examen serologic și virusologic

2.2.1. Rezultatele obținute în urma diagnosticului clinic, ecografic și radiologic

Animalele prezentate la consultație au fost suspectate de peritonită infecțioasă felină în cazurile în care s-a constatat slăbire progresivă, febră recurentă ce nu a răspuns la tratament, dilatarea abdomenului (figura nr. 9), preferința pentru decubit, dificultăți în respirație (figura nr. ) și, mai rar, în cazul formei uscate, modificări la nivel ocular (modificarea culorii irisului sau transparența umorilor). De obicei, în formele avansate apar și tulburări de origine nervoasă cum ar fi pierderea echilibrului, mers dezordonat, modificări ale comportamentului.

Figura nr. 9 – Pisică 2 ani, suspectă de peritonită infecțioasă felină

Acumularea colecției peritoneale a fost de cele mai multe ori însoțită de grave probleme respiratorii, datorată compresiunii exercitate asupra pulmonilor.

Figura nr. 10 – Motan 6 ani diagnosticat cu peritonită infecțioasă felină

Figura nr. 11 – Motan 6 ani diagnosticat cu peritonită infecțioasă felină

Figura nr.12 – Motan 13 ani, suspect de peritonită infecțioasă felină

Proprietarii apelează la ajutorul medicului, uneori prea târziu, în fazele terminale ale bolii, când tratamentul nu mai este eficient.

În acazul formei evolutive umede (cu acumulare de lichid de ascită) la radiografie se observă reducerea zonei de opacifiere pulmonară (figura nr. 13).

. Figura nr. 13 – Aspectul radiografic la o pisică cu lichid de ascită

După eliminarea unei cantități de fluid este posibilă vizualizarea mai multor organe. Țesutul pulmonar se poate observa, precum și diafragma (figura nr.14).

Figura nr. 14 – Aspectul radiografic la o pisică după eliminarea unei cantități de lichid de acită

Deoarece simptomatologia clinică nu este specifică, trebuie întotdeauna coroborată cu rezultatele unor teste de laborator pentru confirmare. Uneori, pot fi întâlnite doar anumite semne în funcție de stadiul de evoluție al bolii, semne care se pot întâlni însă și în alte afecățiuni: neoplazii, micoze sistemice, boli hepatice, renale, retrovirale, toxoplasmoză, etc.

La examenul echografic se obțin informații suplimentare asupra stării organelor, mai ales dacă sunt înconjurate de lichid (figurile nr 17, 18, 19.).

La examenul ecografic s-au observant modificări de ecogenitate ale ficatului și rinichiului (zone de hiperecogenitate) și prezența de lichid în cavitatea peritoneală.

Figura nr. 15– Aspectul echografic la o pisică cu lichid de ascită

Figura nr. 16– Aspectul echografic la o pisică cu lichid de ascită

Figura nr. 17 – Aspectul echografic la o pisică cu lichid de ascită

Un caz mai aparte a fost reprezentat de o pisică birmaneză de 3 ani cu uveită severă, scădere în greutate accentuată, febră ce nu răspunde la tratamentul cu antibiotic. I s-au recoltat probe (fecale și sânge fără anticoagulant) pentru confirmarea diagnosticului de PIF, forma uscată.

Examenul clinic, ecografic și radiografic este completat de examenele de laborator hematologice, serologice, citologice. Pentru confirmare s-au recoltat de la animalul suspectat probe biologice: sânge cu și fără anticoagulant, lichid de ascită, fecale.

2.2.2. Rezultatele obținute în urma examenului lichidului de ascită

Examinarea lichidului de ascită s-a realizat la 8 probe, evaluându-se din punct de vedere organoleptic, morfologic și al conținutului de proteine.

La examenul organoleptic s-a constatat că are culoare galbenă, este vâscos (figurile nr.18, 19) și are un conținut ridicat în proteine (5 – 12 g/dl), desitatea lui ajungând la peste 1,017. Acest lichid conține fibre de fibrină și celule inflamatorii în număr de 16000 – 25000/µl celule inflamatorii (neutrofile, limfocite, macrofage, celule mezoteliale). Prezența în exsudat a unui conținut de gammaglobuline mai mare de 32% pledează puternic pentru peritonita infecțioasă felină. Majoritatea pisicilor cu peritonită infecțioasă felină au hipergobulinemie și hipergammaglobulinemie. Examnul bacteriologic a relevant sterilitatea acestuia.

Efuzia abdominală sau pleurală poate face diagnosticul mai ușor fiind o marcă a bolii.

Figura nr. 18 – Lichid de ascită cu un conținut mare de fibrină , tipic pentru PIF

Figura nr. 19 – Lichid de ascită cu un conținut mare de fibrină , tipic pentru PIF

În cazul pisicilor cu acumulare de lichid ascitic, acesta a fost prelevat pe anticoagulant, centrifugat la 3000 ture/min, 10 minute. Din sediment s-a etalat un frotiu și, după colorarea , a fost examinat la microscop.

Numărul celulelor nucleate variază de la 1000-30000 celule/µl. Evaluarea citologică a relevat prezența neutrofilelor, macrofagelor și limfocitelor și, uneori (figura nr. 20).

Figura nr. 20- Citologia în PIF cu neutrofile, macrofage și limfocite, MGG, x 100

2.2.3. Rezultatele obținute în urma examenului hematologic

În cadrul studiului nostru la o parte din pisicile suspectate am efectuat examenul hematologic și biochimic, înainte de a cunoaște rezultatele examenului virusologic și am constatat leucocitoza cu neutrofilie și limfopenie. Biochimia sanguină nu a înregistrat modificări decât în cazul afectării evidente a organelor, de regulă în forma umedă.

Biochimia sanguină a indicat afectarea organelor specifice. Complexele antigen-anticorp depozitate în rinichi pot produce glomerulonefrită piogranulomatoasă, relevată prin azotemie. Scăderea densității specifice urinare și proteinuria pot induce un diagnostic greșit fiind indicative ale unei boli renale primare. Din păcate, în acastă maladie modificările nu sunt patognomonice pentru PIF.

2.2.4. Rezultatele obținute în urma examenului virusologic

Examenul virusologic efectuat pe cele 2 probe de lichid de ascită, utilizând tehnica RT-, a identificat prezența ARN-ul coronaviral doar într-un singur caz (motan persan, 6 ani), relevând faptul că animalul respectiv a fost expus coronavirusului felin, imunofluorescența fiind negativă

Testul RT- s-a realizat utilizând 2 cupluri de primeri (P205/P211- și PIF Mext 3/ PIF Mext 5), cel de-al doilea cuplu fiind utilizat pentru evidențierea secvențelor genice care codează proteina membranară M.

Figura nr. 21 – 1 marker, 2,3 – pr. negative,

4- pr. pozitivă,

5- martor negativ

6- martor pozitiv

Toate pisicile de la care au fost prelevate probele au venit în contact cu câini.

2.2.5. Rezultatele obținute în urma examenului serologic

Toate probele de ser au fost examinate pentru depistarea anticorpilor anticoronavirus felin, stabilind dacă animalul a venit sau nu în contact cu un animal purtător și eliminator de virus.

Tabel nr. 5 – Rezultate examen serologic la animale clinic sănătoase

Așa cum se poate observa și în tabelul nr. 5, examenul serologic prin reacția de imunofluorescență indirectă a indicat prezența anticorpilor anticoronavirali chiar la 3 dintre animalele sănătoase clinic și la titruri mari (1/625). Aceste reacții pozitive demonstrează faptul că aceste animale au venit în contact cu animale purtătoare de coronavirus, au fost infectate și au elaborat acești anticorpi. Totodată, animalele pot prezenta oricând riscul de a dezvolta peritonită infecțioasă o dată cu mutațiile suferite.

Tabel nr. 6 – Rezultatele examenului de imunofluorescență indirect la animale cu semne clinice

Analizând datele din tabelul nr. 6, în cazul celor 9 animale cu semne clinice instalate, doar 4 probe de ser au fost testate, 2 dintre ele fiind pozitive, dar cu titru diferit (1/125, 1/625). Deși acest examen serologic nu are valoare de diagnostic atunci când este luat singur în considerare, coroborat cu simptomatologia clinică și cu rezultatul celorlalte teste, poate fi util pentru stabilirea unui diagnostic cât mai sigur.

Reacția de imunofluorecență indirectă a fost caracterizată de apariția unei fluorescențe intracitoplasmatice (figura nr. 22), cu granulații și, de multe ori caracteristic pentru coronavirus, replicarea lui celulară este urmată de apariția de sinciții (figura nr. 23). Interpretarea rezultatelor s-a realizat comparativ cu aspectul microscopic al martorului negativ (figura nr. 24)

Figura nr. 22– Anticorpi anti FcoV, celule PK, FITC, x400

Figura nr. 23– Imunofluorescență cu anticorpi policlonali, FITC, x600

Figura nr. 24– Martor negativ, 24 ore, policlonal

Examenul serologic a detectat prezența anticorpilor specifici, dar aceștia, deși au fost în titru mare (1:625) nu și-au dovedit eficiența. Încă nu se cunoaște motivul pentru care anticorpii sunt cei care agravează evoluția bolii o dată ce sunt prezenți.

CAPITOLUL

CONCLUZII

Cercetările au fost efectuate pe un număr de 19 pisici de rase și vârste diferite, 9 fiind cu semne clinice și 10 animale testate pentru prezența anticorpilor anticoronavirus.

Examenul clinic, ecografic și radiologic a fost realizat la 9 animale și a stabilit un diagnostic ptezumtiv de peritonită infecțioasă felină, 8 cu forma umedă și 1 cu forma uscată.

Examenul hematologic a indicat leucocitoză cu neutrofilie și limfopenie, iar biochimia sanguină a indicat afectarea organelor specifice.

Examenul lichidului de ascită a indicat un conținut ridicat în proteine (5 – 12 g/dl), desitatea lui ajungând la peste 1,017, prezența de fibrină și celule inflamatorii în număr de 16000 – 25000/µl.

Utilizând tehnica RT-, ARN-ul coronaviral a fost detectat în una din cele două probe de lichid de acită tstate, relevând faptul că animalele respective au fost expuse coronavirusului felin, imunofluorescența fiind negativă.

Examenul serologic prin reacția de imunofluorescență indirectă a fost realizat la 4 din cele 9 animale cu semne clinice, 2 dintre ele fiind pozitive, dar cu titru diferit (1/125, 1/625).

Examenul serologic prin reacția de imunofluorescență indirectă a indicat prezența anticorpilor anticoronavirali chiar la 3 dintre animalele sănătoase clinic și la titruri mari (1/625), demonstrând faptul că aceste animale au venit în contact cu animale purtătoare de coronavirus, au fost infectate și au elaborat un răspuns imun.

BIBIOGRAFIE

Addie, D., I.A. Schaap, L. Nicolson, O. Jarrett – Persistence and transmission of natural type I feline coronavirus infection. J. Gen. Virol. 84:2735–2744, 2003

Addie, D. D. – Clustering of feline coronaviruses in multicat households., Vet. J. 159:8–9, 2000.

Addie, D. D., J. O. Jarrett. – Feline coronavirus antibodies in cats.Vet. Rec. 131:202–203, 1992

Addie, D. D. & Jarrett, J. O. – A study of naturally occurring feline coronavirus infections in kittens. Vet Rec 130, 133–137, 1992

Addie, D. D. & Jarrett, J. O. – Use of a reverse-transcriptase polymerase chain reaction for monitoring the shedding of feline coronavirus by healthy cats. Vet Rec 148, 649–653, 2001

Baranik K, Bruce E. LeRoy, Kenneth S. Latimer, A. Wayne Roberts, Melanie Johnson, Heather L.Tarpley, – Feline Infectious Peritonitis: An Overview of Disease Transmission, Pathogenesis, Signs and Treatment With Emphasis on Diagnosis, 2000

Baudoux Pierre, Charles Carrat, Lydia Besnardeau, Bernard Charley, And Hubert Laude – Coronavirus Pseudoparticles Formed with Recombinant M and E Proteins Induce Alpha Interferon Synthesis by Leukocytes, JOURNAL OF VIROLOGY, p. 8636–8643 Vol. 72, No. 11, 1998

Benetka, V., A. Kubber-Heiss, J. Kolodziejek, N. Nowotny, M. Hofmann-Parisot, and K. Mostl – Prevalence of feline coronavirus types I and II in cats with histopathologically verified feline infectious peritonitis. Vet.Microbiol. 99:31–42, 2004

Brown, T. D. K., and I. Brierly – The coronaviral nonstructural proteins,p. 191–217. In S. G. Siddell (ed.), The Coronaviridae. Plenum Press, NewYork, N.Y, 1995

Carp-Cărare Mihia, Carp-Cărare Cătălin – Virusologie, , Editura Vasiliana, 2002

Dewerchin H.L., Cornelissen E., Nauwynck H.J. – Replication of feline coronaviruses in peripheral blood monocytes. Arch Virol 150, 2483–2500, 2005

Foley J.E., A. Poland, J. Carlson, N.C. Pedersen – Risk factors forfeline infectious peritonitis among cats in multiple-cat environments with endemic feline enteric coronavirus. J. Am. Vet. Med. Assoc. 210:1313–1318, 1997

Foley J.F., Poland A., Carlson J., Pedersen N.C. – Patterns of feline coronavirus infection and fecal shedding from cats inmultiple-cat environments. J Am Vet Med Assoc 210, 1307–1312, 1997

Fouchier R.A., N.G. Hartwig, T. M. Bestebroer, B. Niemeyer, J.C. De Jong,J.H. Simon, A.D. Osterhaus- A previously undescribed coronavirus associated with respiratory disease in humans. Proc. Natl. Acad. Sci.USA 101:6212–6216, 2004

Gonon V., Duquesne V., Klonjkowski B., Monteil M., Aubert A. Eloit, M. – Clearance of infection in cats naturally infected with feline coronaviruses is associated with an anti-S glycoprotein antibody response. J Gen Virol 80, 2315–2317, 1999

Gunn-Moore D., T. Gruffydd-Jones, D. Harbour – Detection of feline coronaviruses by culture and reverse transcriptase-polymerase chain reaction of blood samples from healthy cats and cats with clinical felinein fectious peritonitis. Vet. Microbiol. 62:193–205, 1998.

Gunn-Moore, D.A., F.J. Gunn-Moore, T.J. Gruffydd-Jones, D.A.Harbour – Detection of FcoV quasispecies using denaturing gradient gel electrophoresis. Vet. Microbiol. 69:127–130.1214 , 1999

Gut M., C. Leutenegger, J. Huder, N. Pedersen, H. Lutz – One tube fluorogenic reverse transcription-polymerase chain reaction for the quantitation of feline coronaviruses. J. Virol. Methods 77:37–46, 1999.

Haagmans B.L., H.F. Egberink, M.C. Horzinek – Apoptosis and T-cell depletion during feline infectious peritonitis. J. Virol. 70:8977–8983, 1996

Herrewegh, A.A., et al. – Detection of feline coronavirus RNA in feces, tissues, and body fluids of naturally infected cats by reverse transcriptase . J. Clin. Microbiol. 33 (3): 684-689, 1995

Herrewegh, A., M. Mahler, H. Hedrich, B. Haagmans, H. Egberink, M.Horzinek, P. Rottier, and R. de Groot. – Persistence and evolution of feline coronavirus in a closed cat-breeding colony. Virology 234:349–363, 1997

Herrewegh A.A., et al. – Feline coronavirus type II strains 79-1683 and 79-1146 originate from a double recombination between feline coronavirus type I and canine coronavirus. J. Virol. 72 (5): 4508-4514, 1998

Hohdatsu T., Nakamura M., Ishizuka Y., Yamada H., Koyama, H. – A study on the mechanism of antibody-dependent enhancement of feline infectious peritonitis virus infection in feline macrophages by monoclonal antibodies. Arch Virol 120, 207–217, 1991

Hohdatsu, T., Y. Izumiya, Y. Yokoyama, K. Kida, and H. Koyama. -.Differences in virus receptor for type I and type II feline infectious peritonitis virus. Arch. Virol. 143:839–850, 1998

Hohdatsu, T., S. Okada, Y. Ishizuka, H. Yamada, H. Koyama – The prevalence of types I and II feline coronavirus infections in cats. J. Vet. Med.Sci. 54:557–562, 1992

Hohdatsu T., S. Okada, H. Koyama – Characterization of monoclonal antibodies against feline infectious peritonitis virus type II and antigenic relationship between feline, porcine, and canine coronaviruses. Arch.Virol. 117:85–95, 1992

Horzinek M.C., H. Lutz – An update on feline infectious peritonitis.Vet. Sci. Tomorrow 0:1–9, 2000

Hoskins J.D. – Update on feline coronavirus disease. In Consultations in Feline Internal Medicine, vol. 3, pp. 44–50. Editedby J. R. August. Philadelphia: W. B. Saunders, 1997

Jolanda D. F. DE Groot-Mijnes, Jessica M. VAN Dun, Robbert G. VAN Most Raoul J. DE Groot – Natural History of a Recurrent Feline Coronavirus Infection and the Role of Cellular Immunity in Survival and Disease, Journal of Virology, p. 1036–1044 Vol. 79, 2004

Kiss I., S. Kecskemeti, J. Tanyi, B. Klingeborn, S. Belak – Prevalence and genetic pattern of feline coronaviruses in urban cat populations.Vet. J. 159:64–70, 2000

S. Le Poder, A.Fournier, C. Rebegea, L. Duarte, C. Pinhas, M. Eloit – Identification of coronavirus in naturally infected cat that segregates between feline and canine coronavirus genotypes, 2006

Perianu Tudor –Boli infecțioase ale animalelor domestice, Viroze, vol II, Ed. Universitas XXI, 2005

Rebegea Cristina Elena – Cercetări privind bolile autoimmune la câine și pisică, teză de doctorat, 2007

Rebegea Cristina, Carp Cărare Mihai – Serological screening for anti-felin coronavirus antibodies detection using indirect immunofluorescence technics, Lucrări științifice vol 50,pag.608-610, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași, 2007