Deficientele Coloanei Vertebrale

CAPITOLUL II. FUNDAMENTAREA TEORETICA A LUCRARII

II.1. Anatomia funcțională a coloanei vertebrale

II.1.1. Scheletul coloanei vertebrale

Fig.II.1

Coloana vertebrală este o lungă coloană mediană și posterioară, numită și rachis, formată prin suprapunerea a 33-34 de piese osoase numite vertebrele. Urmărite de sus în jos, vertebrele răspund: gâtului (vertebre cervicale), toracelui (vertebre toracice), regiunii lombare (vertebre lombare) și pelvisului (vertebre sacrale si coccigiene):

Vertebrele cervicale sunt în număr de 7 și se notează de la C1 la C7; împreună formează coloana cervicală.

Vertebrele toracice sunt în număr de 12 (se notează de la T1 la T12) formând împreună coloana toracică.

Vertebrele lombare sunt în număr de 5 (se notează de la L1 la L5) și împreună formează coloana lombară.

Vertebrele coloanei cervicale, toracice și lombare sunt oase mobile și independente; din această cauză ele se mai numesc si vertebre adevărate.

Vertebrele sacrate în număr de 5 (se notează de la S1 la S5) se sudeaza formand sacrul.

Vertebrele coccigiene – în număr de 4-5 (se notează de la CO1 la CO5) se sudează dând naștere la coccige.

Sacrul si coccigele fiind oase sudate între ele se mai numesc si vertebre false.

VERTEBRELE ADEVARATE

Sub aceasta denumire se grupeaza vertebrele ce si-au pastrat independenta si mobilitatea si anume: vertebrele cervicale, toracice si lombare.

O vertebra adevarata este constituita din doua parti: una anterioara, numita corpul vertebrei, având forma unui cilindru plin; alta posterioara, numita arcul vertebrei, cu o forma mai complicata. Arcul vertebral este format doua lame vertebrale si doi pediculi ai arcului vertebral. Corpul si arcul delimiteaza gaura vertebrala.

VERTEBRELE FALSE

Vertebrele false se sudeaza formând doua oase: sacrul si coccigele. Acestea sunt în numar de noua sau zece: 5 vertebre sacrale si 5 vertebre coccigiene.

Sacrul

Este un os median si nepereche situat în continuarea coloanei lombare, deasupra coccigelui si înfipt ca o pana între cele doua oase iliace. Este format prin sudarea a cinci vertebre sacrate.

Osul sacru al adultului prezinta, în general, diferente sexual: la barbat este mai lung, mai îngust si mai curbat anterior decât la femeie.

Coccigele

Este un os median si nepereche, format prin sudarea a patru-cinci vertebre coccigiene, ce se afla situat în continuarea sacrului.

II.1.2. Articulațiile coloanei vertebrale

Coloana vertebrala reprezinta unul din principalele segmente ale aparatului locomotor. Piesele componente ale acestuia sunt unite între ele cu ajutorul diferitelor ligamente. In acelasi timp, coloana vertebrala este articulata în sus cu capul, înainte cu coastele, iar în jos pe ambele laturi cu oasele coxale. Aceste relatii îndreptatesc împartirea articulatiilor coloanei vertebrale în:

articulatii propriu-zise, numite articulatii intrinseci;

articulatii ale coloanei cu oasele învecinate, numite articulatii extrinseci.

Fig.II.2

Articulatiile vertebrelor adevarate

Vertebrele adevarate se articuleaza între ele prin corpurile lor si prin procesele articulare. în acelasi timp, ele se unesc la distanta prin procesele spinoase, lamele vertebrale si procesele transverse.

A. Articulatiile corpurilor vertebrale sunt încadrate în grupul de articulatii numite simfize.

Suprafetele articulare. Sunt reprezentate prin fetele superioare si inferioare ale corpurilor vertebrale. Depresiunea fetelor articulare este atenuata prin prezenta unei lame fine de cartilaj hialin, care le acopera.

Mijloacele de unire sunt: discurile intervertebrale si ligamentele vertebrale longitudinale, anterior si posterior.

Discurile sau fibrocartilajele intervertebrale, au forma unor lentile biconvexe ce depasesc cu putin prin circumferinta lor, spatiul lenticular dintre suprafetele osoase; în acelasi timp adera de ligamentele vertebrale longitudinale. Inaltimea discurilor intervertebrale este variabila; ea fiind mai mica în regiunea cervicala (3 mm) decât în cea toracica (5 mm) sau lombara, unde poate atinge un maximum (9 mm). Fiecare disc intervertebral este alcatuit din doua portiuni: una periferica si alta centrala. Portiunea periferica, denumita inelul fibros este de natura fibro-cartilaginoasa. Portiunea centrala, denumita nucleul pulpos, poate hernia din inelul fibros în care este strânsa. Pâna la adolescenta, discurile dispun de vase sangvine. Acestea regreseaza în jurul vârstei de 20-25 de ani, pentru ca la adult discurile sa fie lipsite de vase, iar nutritia lor sa fie efectuata prin difuziune, datorita zonelor ciuruite ale suprafetelor articulare.

Ligamentul vertebral longitudinal anterior. Se întinde de la portiunea bazilara a occipitalului pâna la vertebra a II-a sacrata. Ligamentul longitudinal anterior adera intim de corpurile vertebrale si mai slab (lax) de discurile intervertebrale. Intre ligament, marginea vertebrei si disc se afla un spatiu ocupat de tesut conjunctiv lax, plexuri venoase si terminatiuni nervoase senzitive.

Ligamentul vertebral longitudinal posterior. Se întinde de la fata endocraniana a portiunii bazilare a occipitalului pâna la baza coccigelui. Este mai lat la nivelul vertebrelor adevarate, însa în canalul sacrat se reduce la dimensiunile unui cordon subtire, numit ligamentul sacrococcigian dorsal profund. Exceptând aceasta ultima portiune (sacrococcigiana) acest ligament se prezinta ca o panglica festonata, mai larga la nivelul discurilor intervertebrale si mai îngusta la nivelul corpurilor vertebrale.

Articulatiile unco-vertebrale sunt formate prin unirea proceselor unciforme ale vertebrelor cervicale III-VII cu santurile corespunzatoare de pe corpul vertebrelor imediat superioare. Ele sunt articulatii plane. Ca mijloace de legatura au câte o membrana fibroasa tapetata de o membrane sinoviala. Permit usoare miscari de alunecare.

B. Articulatiile proceselor articulare. Cele din regiunea cervicala si toracica sunt articulatii plane, pe când cele din regiunea lombara, trohoide. Suprafetele articulare sunt acoperite de un strat subtire de cartilaj hialin. Ca mijloace de unire se descriu: o membrana fibroasa ce se insera pe periferia suprafetelor articulare. Membranele articulatiilor din regiunea cervicala sunt mai laxe si mai subtiri, spre deosebire de cele din regiunea toracica si lombara, mai îngrosate. Fiecare membrana este tapetata pe partea interioara de un strat sinovial.

C. Unirea lamelor vertebrale. Se realizeaza cu ajutorul ligamentelor galbene. Ele au forma dreptunghiulara, ocupând spatiul ce se întinde de la procesul articular pâna la baza procesului spinos. Aceste ligamente închid în partea posterioara canalul vertebral. Extremitatile lor laterale se prelungesc pâna la gaurile intervertebrale, iar cele mediale se unesc cu cele de partea opusa la nivelul proceselor spinoase. Sunt formate din fibre elastice anastomozate între ele.

D. Unirea proceselor spinoase. Se realizeaza prin doua feluri de ligamente:

Ligamentele interspinoase sunt într-un numar egal cu acela al spatiilor interspinoase. Se prezinta ca lame sagitale situate în spatiul dintre doua procese spinoase învecinate. Prin marginile, superioara si inferioara, se insera pe procesele spinoase corespunzatoare.

Ligamentul supraspinos apare ca un cordon fibros, puternic, întins în toata regiunea coloanei vertebrale. El uneste vârful proceselor spinoase, maximum de dezvoltare a acestui ligament se afla în regiunea cervicala. La acest nivel primeste denumirea de ligament nuchal. Acesta se prezinta ca o formatiune triunghiulara, dispusa în plan sagital, ce separa muschii cefei. Se insera prin baza sa pe protuberanta occipitala externa, iar prin marginea anterioara pe procesele spinoase ale vertebrelor cervicale.

E. Unirea proceselor transverse. La aceasta contribuie o serie de formatiuni fibroase numite ligamente intertransversare. Ele sunt de dimensiuni mai reduse în regiunea cervicala si toracica, dar ajung la o dezvoltare mai mare în regiunea lombara.

Articulatiile vertebrelor false

A. Articulatia lombosacrata uneste sacrul cu vertebra a V-a lombara. Aceasta unire se face dupa tipul articulatiilor vertebrelor adevarate. In aceasta articulatie vom întâlni:

un disc intervertebral;

partea inferioara a ligamentelor vertebrale longitudinale anterior si posterior;

o capsula pentru articulatia proceselor articulare,

ligamentele galbene;

ligamentele supraspinos si interspinos.

B. Articulatia sacrococcigiana. Este o articulatie constituita dupa tipul simfizelor. Ea permite mobilizarea pasiva înapoi a vârfului coccigelui în timpul nasterii.

Suprafetele articulare sunt eliptice, având axul mare transversal. Mijloacele de unire sunt reprezentate printr-un ligament interosos si mai multe ligamente periferice.

Ligamentele periferice:

ligamentul sacrococcigian anterior sau ventral. Se întinde de la vârful sacrului la coccige;

ligamentul sacrococcigian posterior sau dorsal superficial închide hiatul sacrat;

ligamentul sacrococcigian posterior sau dorsal profund. Acesta reprezinta partea terminala a ligamentului vertebral longitudinal posterior;

ligamentele sacrococcigiene laterale câte unul de fiecare parte. Se întind de la marginile sacrului la procesul transvers al coccigelui.

C. Articulatia mediococcigiana. La copil, vertebrele coccigiene sunt independente, unite între ele prin discuri intervertebrale. La adult, aceste articulatii sunt osificate. Exceptie face doar articulatia dintre prima vertebra si restul coccigelui; aceasta situatie este mai frecventa la femeie decât la barbat.

II.1.3. Mușchii coloanei vertebrale

Fig.II.3

Un rol important în menținerea poziției verticale a corpului revine mușchilor, amplasați anterior și posterior de coloană. Fascicule musculare permit coloanei vertebrale, pe de o parte, să suporte solicitările întregului corp, iar pe de altă parte, să execute o serie de mișcări în toate planurile corpului.

Miscarile coloanei vertebrale sunt produse de un mare numar de muschi, care se insera fie pe coloana, fie la distanta de ea, cum sunt unii muschi ai gatului si muschii abdominali.

Muschii gatului: muschiul sternocleidomastoidian; muschii scaleni; muschiul drept anterior al capului; micul drept anterior al capului; lungul gatului; (pielosul gatului; splenius al gatului si al capului; fasciculul superior al marelui trapez).

Muschii abdomenului: marele drept al abdomenului; marele oblic al abdomenului; micul oblic al abdomenului; transversul abdomenului; muschii lomboiliaci (patratul lombelor, psoasul iliac).

Muschii posteriori ai trunchiului: muschiul trapez; muschiul marele dorsal; romboidul; unghiularul; micul dintat posterosuperior; micul dintat posteroinferior; muschii cefei (splenius, marele complex, micul complex, transversul gatului, marele si micul drept posterior ai gatului, marele si micul oblic posterior ai gatului); muschii spinali, se gasesc in santurile vertebrale formate din apofizele spinoase si coaste (muschii sacrospinali, paravertebrali) sunt in numar de trei: iliocostalul, lungul dorsal si spinotransversalul; muschii intertransversali si muschii interspinosi.

Cinematic, grupele musculare situate pe fața ventrală a trunchiului realizeaza flexia ventrală, iar mușchii dispuși pe fața dorsală și laterală a trunchiului realizează flexia dorsală (extensia) și mișcarea de lateralitate.

Mișcarea de extensie este realizată de patru lanțuri musculare:

Primul lanț cinematic format din mușchii superficiali, este constituit de marele dorsal, continuat de aponeuroza toraco-lombară de partea opusă și fasciculile superficiale ale fesierului mare.

Al doilea lanț este constituit de spleniusul gâtului, continuat de fasciculile semispinalului de partea opusă, de iliocostal și de oblicul extern al abdomenului.

Al treilea lanț este reprezentat de spleniusul capului, continuat de dințatul postero-superior din partea opusă și de intercostalii externi.

Al patrulea lanț este format de splenius, continuat de fasciculile spinalului toracic din partea opusă, de transversospinos și de fesierul mare de aceiași parte cu spleniusul.

Din grupul flexorilor fac parte următoarele lanțuri musculare:

Primul lanț cinematic este flexor, fiind constituit de mușchii prevertebrali cervicali –dreptul anterior al capului, dreptul lateral al capului, lungul gâtului, cât și de mușchii laterovertebrali, toraco-abdominali –stâlpii diafragmului și psoasul iliac.

Al doilea lanț cinematic, tot flexor, este format din mușchii scaleni, continuați de mușchii intercostali interni, care după o încrucișare la nivelul coloanei lombare, continuă cu fibrele psoasului iliac.

Al treilea lanț cinematic, flexor, este reprezentat de mușchii gâtului, continuat de mușchii antero-laterali ai toracelui și ai abdomenului până la pube.

II.1.4. Biomecanica coloanei vertebrale

Mobilitatea coloanei vertebrale se realizeaza în asa-numitul "segment motor" care este alcatuit din doua vertebre cu articulatiile si ligamentele dintre ele. Alternanta pieselor osoase si a elementelor de jonctiune în sens vertical permite evidentierea unui segment pasiv constituit din vertebra propriu-zisa si un segment mobil format din discul intervertebral, gaura de conjugare, articulatiile interpofizare, ligamentul galben si ligamentele interspinoase.

Determinarea directiei si amplitudine miscarii rezida în geometria corpului vertebral si forma de orientare a articulatiilor interapofizare. Prezenta discului adauga un determinant special miscarii. Nucleul pulpos, de forma sferica, poate fi asimilat unei bile intercalate intre doua planuri ale unei articulatii sferice. Ligamentele au o actiune pasiva. Când limita lor de elasticitate este atinsa, ele determina oprirea miscarii. Elementul activ este reprezentat de grupele musculare. Unitatea de actiune este miscarea intersegrnentara ce apare între cele doua vertebre adiacente. Sumarea miscarilor din numeroase segmente motoare ofera coloanei o amplitudine importanta de miscare, cu trei grade de libertate: flexie-extensie, înclinare laterala dreapta-stânga si rotatie axiala dreapta-stânga.

Miscarile coloanei vertebrale sunt urmatoarele: flexiunea, extensiunea, înclinatia laterala, circumductia si rotatia. Fiecare articulatie intervertebrala are miscarile ei proprii, care sunt reduse. Miscarile coloanei în întregime, de fapt, rezultanta miscarilor ei partiale sunt foarte întinse. Se admite ca totalitatea miscarilor executate la nivelul coloanei vertebrale se reduce la doua tipuri fundamentale, si anume: miscari de înclinare (flexiunea, extensiunea, înclinare laterala). Acestea se executa în jurul unui numar infinit de axe orizontale si transversale pentru miscarile de flexiune-extensiune; orizontale si sagitale pentru miscarile de înclinare laterala. Miscarile de rotatie se produc în jurul unui ax longitudinal, care trece chiar prin central discurilor intervertebrale.

Flexiunea este miscarea de înclinare înainte. Discurile intervertebrale sufera o mai mare apasare în partea lor anterioara, în timp ce ele se înalta posterior. Ligamentul vertebral longitudinal anterior este relaxat, celelalte, dimpotriva, sunt întinse.

Extensiunea (retroflexiunea) are drept urmare aplecarea coloanei înapoi. în aceasta miscare ligamentul vertebral longitudinal anterior este întins, iar celelalte relaxate. Discurile intervertebrale sunt turtite posterior si se înalta anterior.

Inclinarea laterala în partea dreapta sau stânga, se face prin turtirea discului de aceeasi parte si înaltarea sa în partea opusa.

Circumductia este miscarea rezultata din executarea succesiva a miscarilor precedente.

Rotatia se executa spre dreapta sau spre stânga în jurul unui ax vertical, care trece prin centrul discurilor.

In executarea acestor miscari (flexiune, extensiune, înclinare laterala), coloana vertebrala îndeplineste rolul unei pârghii de gradul III. Rezistenta se afla la extremitatea ei superioara, sprijinul la nivelul articulatiei sacrovertebrale, iar forta este reprezentata de muschii coloanei vertebrale.

Mobilitatea coloanei vertebrale difera în raport cu regiunea considerata; ea este maxima în regiunea cervicala, mai mica în regiunea lombara si mult mai redusa în cea toracica. Se admite ca în aceasta ultima regiune, miscarile sunt putin întinse; pe de o parte, din cauza dimensiunilor reduse ale discurilor intervertebrale, iar pe de alta parte, suprapunerii atât de accentuate a lamelor vertebrale si a proceselor articulare. Felul miscarilor este, de asemenea, în raport cu regiunea considerata. Astfel, în regiunea cervicala sunt posibile toate miscarile. Acest fapt este explicat prin dimensiunile mari ale discurilor intervertebrale în raport cu cele ale corpurilor vertebrale si prin directia proceselor articulare. în regiunea toracica se produc îndeosebi miscarile de înclinatie laterala. Sunt însa posibile si miscari de flexiune-extensiune. Se mai pot întâlni, de asemenea, miscari asociate de rotatie si înclinatie laterala. La omul viu, toate aceste miscari sunt limitate de prezenta coastelor. In regiunea lombara, miscarile de flexiune-extensiune sunt de amplitudine apreciabila; îndeosebi între ultimele trei vertebre. La aceasta contribuie înaltimea relativ mare a discului intervertebral si dispozitia suprafetelor articulare de pe procesele articulare . La miscarile proprii diferitelor segmente ale coloanei vertebrale presacrate se mai adauga mobilitatea întregii coloane suprasacrate (în articulatia lombosacrata) fata de sacru. Aceste miscari se executa în vecinatatea promontoriului (flexiune-extensiune, înclinatie laterala si rotatie). Posibilitatea executarii acestei miscari este data de dimensiunile mari ale celui de-al 23-lea disc intervertebral si de directia aproape frontala a ultimului process articular lombar. în general, miscarile coloanei vertebrale depind de:

grosimea discului intervertebral;

felul articulatiilor proceselor articulare.

II.1.5. Curburile coloanei vertebrale

Fig.II.4.

Coloana vertebrala nu este rectilinie, ea prezinta doua feluri de curburi: în plan sagital si în plan frontal.

1.Curburile în plan sagital. Sunt orientate fie cu convexitatea înainte, când se numesc lordoze, fie cu convexitatea înapoi, când se numesc cifoze. La coloana vertebrala aceste curburi sunt în numar de patru:

curbura cervicala cu convexitatea înainte;

curbura toracica cu convexitatea înapoi;

curbura lombara cu convexitatea înainte;

curbura sacro-coccigiana – cu convexitatea înapoi.

In timpul vietii intrauterine coloana vertebrala prezinta o singura curbura cu convexitatea înapoi. La nou-nascut, coloana vertebrala prezinta un unghi lombosacrat, ce separa cifoza cervicotoracica de cea sacrococcigiana. Lordoza cervicala apare în lunile 3-5; este rezultatul ridicarii capului de catre sugar. Lordoza lombara apare în jurul vârstei de 2 ani si se datoreaza statiunii vertical si locomotiei.

2. Curburile în plan frontal Sunt mai putin pronuntate ca cele în plan sagital. In mod obisnuit întâlnim:

curbura cervicala cu convexitatea la stânga;

curbura toracica cu convexitatea la dreapta;

curbura lombara cu convexitatea la stânga.

Curbura toracica este primara, fiind determinata de tractiunea muschilor mai dezvoltati la membrul superior drept; celelalte doua curburi sunt compensatorii, având scopul de a restabili echilibrul corporal. La „stângaci", curburile în plan frontal sunt îndreptate în sens invers.

Trecerea de la o curbura ia alta se face gradat, cu exceptia regiunii lombo-sacrate. La acest nivel, schimbarea curburii este marcata de proeminenta anterioara a unghiului format între ultima vertebra lombara si prima sacrata. Prezenta acestor curburi mareste rezistenta coloanei vertebrale la solicitarile permanente la care este supusa. Rezistenta coloanei vertebrale gratie celor trei curburi ale sale este de zece ori superioara unei coloane rectilinii.

Importanta (amplitudinea) curburilor vertebrale este legata de pozitia bazinului care include sacrul, deci în ultima instanta de oblicitatea platoului superior al primei vertebrale sacrate.

Intinarea (bascularea) anterioara sau posterioara a bazinului va accentua sau diminua oblicitatea fata de orizontala a soclului de sustinere a tijei rahidiene, si va accentua sau diminua amplitudinea curburilor vertebrale din planul sagital.

In ortostatism, echilibrul de profil (plan sagital) al bazinului pe membrele pelvine este rezultatul actiunii de doua forte de sens contrar care se aplica asupra centurii pelvine: actiunea greutati corpului care se exercita dupa verticala greutatii corpului, trecând prin treimea anterioara a platoului vertebrei si reactia solului transmisa prin membrele pelvine, aplicata în centrul articulatiilor coxo-femurale. Aceste doua forte formeaza un cuplu care produce o basculare a bazinului în raport cu centrul celei de a doua vertebre sacrale.

Coloana vertebrala nu este nici un moment în repaus. Chiar într-o pozitie de aparenta inactivitate, asupra ei se exercita forte exterioare (ale greutatii corpului) si forte musculare, care se epuizeaza în elementele elastice (discuri, ligamente) care se interpun între elementele de sustinere (vertebrele). Echilibrul coloanei este asigurat în permanenta pe de o parte de aceste elemente elastice (discuri, ligamente), care realizeaza un echilibru intrinsec, si pe de alta parte de tonicitatea si contractia numeroaselor grupe musculare care actioneaza asupra coloanei si realizeaza un echilibru extrinsec. Tonusul muscular si gravitatea mentin comprimate sistemele elastice intersomatice (discurile vertebrale) astfel încât coloana vertebrala poate fi comparata cu un resort în tensiune pe care orice forta care tinde sa-l deformeze îl gaseste în cele mai bune conditii, pentru a raspunde adecvat la solicitarile exterioare.

II.2. Deficientele coloanei vertebrale

II.2.1. Clasificarea deficientelor coloanei vertebrale

Fig.II.5

Deviatiile coloanei vertebrale sau deviatiile axului vertebral sunt afectiuni provocate de diferiti factori etiopatogeni.

Deviatiile recunoscute ale coloanei vertebrale sunt: scolioza, cifoza, lordoza. Deviatiile coloanei vertebrale în plan sagital sunt în majoritatea cazurilor modificarii care apar fie prin exagerarea curburilor fiziologice normale (cifoza dorsala, lordoza lombara); fie prin tendinta de diminuare a acestor curburi sau tendinta lor de inversare. Deviatiile coloanei in plan frontal sunt scoliozele.

Clasificarea cifozelor

Dupa localizare:

Cifoza dorsala este o accentuare a curburii fiziologice a coloanei in regiunea toracala. Este cea mai frecventa deviatie a coloanei.

Cifo-lordoza (cifoza dorsala compensata de lordoza lombara), este o accentuare a celor doua curburii vertebrale, echilibrate si compensandu-se reciproc.

Cifoza lombara si inversiunea vertebrala este o cifoza lombara aparuta prin retroversia bazinului, compensata dorsal.

Cifoza cervicala reprezinta inversarea curburii lordotice cervicale.

Cifoza totala este continuarea cifozei dorsale si lombare si este insotita de infundarea toracelui. Este o cifoza lunga, intalnita la indivizii cu relaxare ligamentara si musculara.

Dupa etiologie:

A. Functionale (nestructurale).Ele sunt deviatii tipice, usoare, cu debut greu de precizat,cu evolutie lunga si lenta,dar cu prognostic favorabil.In cazul lor nu se constata modificari morfologice ale coloanei vertebrale. Cifozele functionale sunt cele mai frecvente deviatii ale coloanei vertebrale din perioada de crestere. Ele se impart in:

Habituale – de obisnuinta,de deprindere;

De crestere – aparute in urma disproportiei dintre cresterea exagerata in inaltime si dezvoltarea insuficienta a musculaturii;

Profesionale – exista profesii care predispun la o atitudine cifotica;

Compensatorii si cele datorate defectelor unor analizatori (cifoza miopilor).

B. Patologice.Sunt deviatii mai accentuate si mai grave decat cele functionale, ele fiind insotite intotdeauna de modificari (deseori ireductibile) ale structurii elementelor coloanei vertebrale. Cifozele patologice sunt grupate astfel:

Congenitale: platispondilia, agenezia disului intervertebral, microspondilia;

Post-traumatice: luxatia si fractura vicios consolidata, hernia de disc, cifoza histerotraumatica, Sdr. Kummel-Verneuil;

Infectioase: tuberculoza osoasa (morbul lui Pott), cifoza tetanica, osteomielitica;

Distrofice: epifizita sau osteocondrita vertebrala (boala Scheuermann). Este cea mai des intilnita forma de cifoza patologica;

Reumatice (inflamatorii): spondilita anchilozanta, spondilodiscartroze;

Tumorale: mielomul multiplu, metastaze osoase;

Paralitice (neuromusculare): atunci cand este compromisa musculatura regiunii, paralizia cerebrala infantila, sindroame extrapiramidale;

Endocrine si carentiale: osteoporoza, boala Cushing, rahitismul, osteomalacia;

Cifoza senila: prin involutia ososasa si insuficienta musculara;

Psihotice: in afectiuni psihice depresive;

Cifoze medicamentoase: administrarea indelungata de cortizon, insulina, curara, pot determina aparitia fracturilor de coloana si a cifozei consecutive.

Clasificarea lordozelor

Localizarea lordozelor este variata, dar cel mai des este intalnita in regiunea lombara sau toraco-lombara si pot intalnii diverse forme clinice:

Lordoza statica (de obicei profesionala) poate aparea in cazuri patologice si este deosebit de suparatoare (displezie luxanta a ambelor solduri, coxalgie, etc.). De asemenea se poate intalni la femeile obișnuite sa poarte permanent incaltaminte cu tocuri inalte, precum si la cifotici sau bolnavii cu pelvisul basculant posterior (sacro-orizontalizat).

Lordoza dinamica cu patologie neurologica diversa, distrofica sau ca rezultat al dezechilibrului dintre flexorii si extensorii trunchiului (exemplu: atoniile abdominale, rahitism, tumori, tulburari digestive).

Lordoza fixa care apare in urmatoarele circumstante: la adolescenti (lordoza dureroasa a adolescentilor, posttraumatic ca rezultat a unei retractii fibroase post-inflamatorie sau dezechilibrelor sacrococcigiene prin alunecari ale vertebrelor).

Clasificarea scoliozelor

Scoliozele sunt impartite in doua grupe principale: scolioze functionale (nestructurale) si scolioze structurale.

SCOLIOZELE FUNCTIONALE:

atitudinea scoliotica,

scolioza profesionala si din tulburari de auz si vedere,

scolioza statica:

-prin asimetrie de bazin (redoare a soldului),

-prin ascensionarea congenitala a omoplatului,

-prin inegalitatea membrelor inferioare.

scolioza antalgica (sindromul vertebral din discopatia vertebrala).

SCOLIOZELE STRUCTURALE SAU OSOASE:

Scolioza congenitala:

cu malformatii vertebrale asimetrice: hemivertebre, blocuri vertebrale, sacralizare, condrodistrofii (nanism);

fara malformatii vertebrale: scolioza idiopatica a nou-nascutului.

Scolioza aparuta in cursul cresterii:

afectiuni genetice: sindromul Marfan, boala Ehlers-Danlos, boala Recklinghausen, boala Lobstein, boala Marquio;

afectiuni musculare (miopatii): distrofii musculare, sindroame miotonice, miopatii congenitale, miopatii metabolice;

afectiuni neurologice: boala Friedreich, poliomielita, paralizia cerebrala infantile;

Rahitismul.

Scoliozele secundare unor afectiuni dobandite:

osoase: traumatisme(fracturi-luxatii), costectomii, toracoplastie, laminectomie;

neurologice: neurofibromatoza, siringomielita, tumori vertebro-medulare, poliomielita, scolioze tetanice;

empiem toracic cu retractie fibroasa.

Scoliozele idiopatice (esentiale): cele mai frecvente(75%):

scolioza infantila(0-3 ani);

scolioza juvenila(3-14 ani);

scolioza adolescentilor (cea mai frecventa dupa pubertate);

scolioza idiopatica a adultului (posibil debut in adolescenta).

II.2.2. Etiopatogenie

Factorii care pot determina aparitia unei deformatii structurale a coloanei vertebrale sunt multipli. Uneori ei sunt cunoscuti (congenitali, traumatici infectiosi, tumorali etc.) de cele mai multe ori sunt necunoscuti (în cadrul scoliozelor esentiale, de exemplu). Se pare ca o serie de factori concura la aparitia si dezvoltarea defomnatiilor vertebrale.

Factori genetici – în sensul unei predispozitii familial, pot fi prezenti atât în scoliozele esentiale, cât si în cifozele din maladia Scheuermann.

Factori metabolici – pot altera formarea tesutului care constituie scheletul de rezistenta al corpilor vertebrali.

Factorii de deficienta a sistemului de echilibru – statiunea verticala a rahisului este mentinuta datorita numeroaselor informatii ce provin din articulatiile, ligamentele si muschii coloanei vertebrale, care înstiinteaza creierul, asupra pozitiei coloanei, la care se adauga informatiile provenite de la celelalte segmente ale corpului, de la ochi si de la organele de echilibru (canalele semicirculare ale urechii interne). Toate aceste informatii sunt transmise unor portiuni specializate din creier, care le analizeaza, le sintetizeaza, transmit la periferie ordine ce contracta anumiti muschi care mentin coloana si tot corpul în echilibru. Lezarea anumitor nervi sau a anumitor centri nervosi duce la aparitia unor scolioze. Un defect sau o întârziere de dezvoltare a sistemului de echilibru ar putea duce Ia aparitia si evolutia unei deformatii vertebrale.

Asimetrii constitutionale – în pofida unor convingeri generale, anatomia umana este in parte asimetrica. Spre exemplu, exista aproape constant o asimetrie faciala, în pozitia stând, omul are tendinta sa se sprijine pe un singur picior, împingând unul din solduri în lateral, pozitie care se însoteste de o inflexiune laterala a coloanei lombare. Radiografie, în pozitia stând (în picioare), exista frecvent o usoara atitudine scoliotica lombara stânga prin rotatia vertebrei L4 pe L5. Aceasta asimetrie constitutionala explica poate de ce scoliozele toracale sunt frecvent drepte si cele lombare frecvent stângi.

Factorul biomecanic – este prezent în evolutia tuturor deformatiilor vertebrale. Indiferent de cauza care a dus la aparitia unei deformatii vertebrale, daca ea depaseste anumite limite, factorul biomecanic contribuie ineluctabil la agravarea ei.

Procesul de crestere a organismului – contribuie în mod esential la evolutia deformatiilor vertebrale.

Etiopatogenia scoliozelor

Scoliozele nestructurale (functionale)

Ele pot fi provocate de inegalitati ale membrelor inferioare, de anchiloze ale soldului in pozitii vicioase, de contracturi musculare paravertebrale antalgice ca in hernia de disc etc. Aceste atitudini scoliotice nu sunt evolutive si dispar odata cu disparitia sau corectarea cauzei care le-a produs.

Scoliozele nestructurale se caracterizeaza prin faptul ca deviatia laterala a coloanei este complet reductibila clinic si radiologic in pozitia culcat. Acest tip de scolioze nu se insotesc de modificari de structura vertebrala sau gibozitate si se reduc spontan sau prin interventie minima. Atitudinea scoliotica nu se insoteste de o rotatie a vertebrelor, dar se combina frecvent cu atitudinea cifolordotica. Aceasta situatie se intalneste in cazul unei cresteri rapide, insuficienta musculoligamentara, igiena vertebrala deficitara sau, uneori, inegalitate de membre inferioare cu dezechilibru al bazinului (dezechilibru mecanic redresat prin aplicarea unui talonet).

Scoliozele structurale

Cauzele care duc la aparitia scoliozelor structurale pot fi neurologice, musculare, genetice, congenitale, metabolice, dar marea majoritate a scoliozelor au cauza necunoscuta (aproximativ 75%).

Scoliozele structurale constau intr-o inflexiune laterala a rahisului cu raza mare de curbura ce antreneaza un aspect discret asimetric al ansamblului spatelui: un umar mai ascensionat, omoplatul mai proeminent, asimetria discreta a triunghiului taliei, un sold usor ascensionat si chiar un usor dezechilibru lateral al trunchiului. In scoliozele structurale coloana vertebrala prezinta modificari ce se accentueaza in perioada de crestere sau de-a lungul evolutiei bolii de baza care duc la deformari ale corpilor vertebrali, sunt insotite de gibozitate laterala prin rotatia vertebrelor in jurul axului lor vertical si sunt rigide. Gibozitatea este situata de partea convexitatii curburii.

Etiopatogenie cifozelor

Factorii care pot determina aparitia unei cifoze la nivelul coloanei vertebrale sunt multipli. Uneori ei sunt cunoscuti (congenitali, traumatici, infectiosi, tumorali,etc), insa de cele mai multe ori acestia sunt necunoscuti. Cercetarile stiintifice au condus la evidentierea acestor factori: 

Factorii genetici (predispozitie familiala),

Factori metabolici, pot altera formarea tesutului care constituie scheletul de rezistenta al corpilor vertebrali in anumite boli (maladia Scheuermann),

Factori de deficienta a sistemului de echilibru,

Asimetrii constitutionale,

Factorul biomecanic,este prezent in evolutia tuturor deformatiilor vertebrale,

Procesul de crestere a organismului contribuie in mod esential la evolutia tuturor deformarilor vertebrale.

Din punct de vedere anatomo-patologic, cifozele pot fi:

Cifozele tipice sau comune atunci cand se produc prin exagerarea curburilor cifotice normale (dorsala sau sacro-coccigiana);

Cifozle atipice, cand se produc prin exagerarea altor curburi decat a celor normale (lombara sau cervicala).

Cifoza dorsala se compenseaza superior prin inclinarea inainte a gatului si capului, iar inferior prin accentuarea curburii lombare .Omoplatii sunt indepartati de torace (omoplati « in aripioare ») prin intinderea muschiului trapez si a romboizilor si prin scurtarea marelui pectoral.Toracele este infundat si umerii adusi inainte.

Cifoza adolescentilor (din cadrul maladiei Scheuermann).Prin pierderea elasticitatii nucleului pulpos si inputinarea substantei discului intervertebral se ajunge la o micsorare a spatiului intervertebral. Deoarece, in partea posterioara micile articulatii mentin bine vertebrele, aceasta apropiere se face mai mult in partea anterioara. Sporirea presiunii in partea anterioara a unor corpuri vertebrale in crestere duce la tulburari in dezvoltarea epifizelor si la formarea de vertebre usor cuneiforme.

Etiopatogenia lordozelor

Lordozele sunt fiziologice in regiunea cervicala si lombara pana la un anumit grad. Exagerarea lor mai ales in regiunea lombara la bolnavii cu scolioza idiopatica, toracala, pune probleme terapeutice deosebite. Limita dintre normal si patologic este destul de greu de precizat in cazul lordozelor.

Lordoza din regiunea toracala este mai grava daca ajunge la T3 si patologica daca ajunge sa intercepteze T12. O lordoza atat de inalta afecteaza organele mediastinale si in special cordul si vasele mari.

Localizarea lordozelor este variata, dar cel mai des este intalnita in regiunea lombara sau toraco-lombara si pot intalnii diverse forme clinice:

Lordoza statica (de obicei profesionala) poate aparea in cazuri patologice si este deosebit de suparatoare (displezie luxanta a ambelor solduri, coxalgie, etc.). De asemenea se poate intalni la femeile obișnuite sa poarte permanent incaltaminte cu tocuri inalte, precum si la cifotici sau bolnavii cu pelvisul basculant posterior (sacro-orizontalizat).

Lordoza dinamica cu patologie neurologica diversa, distrofica sau ca rezultat al dezechilibrului dintre flexorii si extensorii trunchiului (exemplu: atoniile abdominale, rahitism, tumori, tulburari digestive).

Lordoza fixa care apare in urmatoarele circumstante: la adolescenti (lordoza dureroasa a adolescentilor, posttraumatic ca rezultat a unei retractii fibroase post-inflamatorie sau dezechilibrelor sacrococcigiene prin alunecari ale vertebrelor).

Lordozele pot avea cauze multiple de producere: rahitism, osteoporoze, torticolis, afectiuni posttraumatice, boli ale sistemului nervos central, paralizia spastica, spondilita anchilozanta, tulburari de auz, atitudini vicioase si datorita spondilozelor la nivelul coloanei lombare.

Lordoza este mai frecventa la femei, in special cele care poarta tocuri inalte si dupa nastere datorita atoniei musculare abdominale.

II.2.3. Cauze

Cauzele atitudini lordotice:

Atitudinea lordotica este frecvent determinata de o multitudine de cauze, dintre care amintim:

greutatea mare a abdomenului si a trunchiului;

insuficienta (atonia) muschilor peretelui abdominal si în mod deosebit a dreptilor abdominali;

hipertonia muschilor spinali (lombari) si cervicali care duc la scurtarea lor;

hipertonia psoasului-iliac, muschi lordozant, în detrimentul abdominalilor si fesierilor care sunt muschi corectori;

folosirea incorecta a respiratiei diafragmatice care poate contribui la lordozare;

hipotonia rotatorilor externi ai membrelor superioare si mai ales inferioare, care în mod normal sunt corectori ai lordozei.

Cauzele atitudinii cifotice sau cifozei

În aparitia si evolutia atitudinii cifotice sunt încriminate urmatoarele cauze:

slab autocontrol neuromotor si psihomotor, care permite adoptarea unor pozitii relaxatoare, deficiente;

insuficienta musculaturii spatelui însotita de laxitate articulara;

pozitia în banca scolara sau la masa de lucru (8-10 ore pe zi) care au înaltimea scaunului si pupitrului neadecvate dimensiunilor segmentelor individului;

probleme de vedere, de directionare a luminii în timpul diferitelor activitati;

la persoanele adulte cifozele dorsale si cervico-dorsale apar din cauza spondilitei anchilozante.

vârstnicii cu osteoporoza sau osteomalacie (tulburari ale metabolismului calciului) si tasarea anterioara a discurilor intervertebrale prin hipotonia paravertebralilor, prezinta, de asemenea, la nivelul coloanei dorsale, o cifoza mai mult sau mai putin accentuata, localizata de obicei cervico-dorsal la barbati si dorso-lombar la femei;

slaba preocupare pentru educarea atitudinii corecte, pentru tonifierea musculaturii corpului prin exercitii fizice.

Cauzele atitudini scoliotice:

slabirea functiei de sprijin a coloanei vertebrale asupra careia actioneaza factorii asimetrici de tractiune si presiune;

marea mobilitate coxo-femurala care determina unii elevi sa adopte o atitudine soldie care translateaza bazinul în plan transversal si incurbeaza coloana cu convexitatea de partea membrului inferior scurtat functional;

defecte de auz, vaz;

insuficiente respiratorii;

insuficienta musculaturii spatelui la vârsta pubertatii;

laxitate articulara la nivelul coloanei vertebrale;

lipsa autocontrolului neuromotor si psihomotor al atitudinii corecte.;

pozitia asezat, asimetrica mentinuta timp îndelungat în banca scolara.

II.2.4. Evolutie si prognostic.

Evolutia si prognosticul cifozelor

Evolutia si prognosticul cifozelor sunt foarte variate si depind foarte mult de anumiti factori, cum ar fi:

Etiologia bolii;

Localizarea si intinderea ei;

Momentul diagnosticarii: cand aceasta se face in stadiile initiale,cand nu apar modificari organice (ci numai functionale), evolutia si prognosticul sunt favorabile. Cu cat tratamentul este aplicat mai precoce, este mai complex si de lunga durata,cu atat prognosticul este mai bun;

Varsta pacientului : cifoza adolescentilor are prognostic bun (daca se iau masuri la timp pentru a se impiedica formarea unei cifoze definitive).

O mare parte din deviatiile coloanei vertebrale indiferent de cauza care le-a generat, au un potential evolutiv, mai ales daca au depasit un anumit grad de gravitate. Aceasta evolutie, guvernata de legi biomecanice, independente uneori de cauza initiala, se mentine pe toata perioada de crestere si nu arareori, in cazurile grave, pe tot parcursul vietii. Agravarea continua a deviatiei vertebrale antreneaza tulburari ale functiei respiratorii (insuficienta respiratorie de tip restrictiv) si, in final, a functiei cardiace.

Evolutia si prognosticul lordozelor

Indiferent de tratament aceste curburi vor inregistra etape de agravare pe care le putem grupa in ordine cronologica.

Ridicarea la pozitia ortostatica si inceputul mersului (1-2 ani);

Perioada de crestere (6-7 ani, 11-13 ani);

Diverse modificari fiziologice mai ales la femeile care au suferit rahitismul curburii primare sau la indivizii care se dezechilibreaza metabolic si endocrin, obezitate, acromegalie;

Senilitatea, cand se pot instala osteoporoze severe la nivelul coloanei vertebrale.

Gravitatea este dictată și de gradul lordozei :

ușoară (sub 25 grade);

medie (între 25-30 grade);

grave (peste 50 grade).

Evolutia si prognosticul scoliozelor

Scoliozele nestructurale (atitudinile scoliotice) nu sunt evolutive si dispar odata cu disparitia sau corectarea cauzei care le-a produs.

Scoliozele structurale evolueaza in perioada cresterii, indiferent de etiologie (unele scolioze infantile se pot corecta spontan), fiind cu atat mai grave cu cat varsta de debut este mai mica. Odata incheiata osificarea scheletului inceteaza si evolutia scoliozei. La femeie, scoliozele structurale se pot accentua in perioada de sarcina, alaptare si menopauza, in urma unor eforturi profesionale (insuficienta musculo-ligamentara) sau in urma degenerescentei discale.

II.2.5. Simptomatologia

Simptomatologia atitudinii lordotice

La vârste mici se manifesta astfel:

este o lordoza scurta;

capul si gâtul sunt tinute drepte;

toracele si abdomenul sunt proeminente;

membrele inferioare cu genunchii întinsi sau în hiperextensie;

muschii abdominali si fesieri sunt alungiti si atoni;

musculatura sacro-lombara si flexorii coapsei pe bazin, ilio-psoasul si dreptul femural sunt hipertone si scurtate.

La vârstele mai mari, mai ales la fete, atitudinea lordotica se caracterizeaza prin:

cap si gât înclinate înainte, însotite de o usoara curbura cifotica dorsala

toracele turtit si înfundat;

abdomen proeminent în regiunea subombilicala;

membre inferioare cu genunchii în hiperextensie.

Simptomatologia atitudinii cifotice

La elevii mici curbura este lunga localizata dorso-lombar si are urmatoarea simptomatologie:

capul si gâtul înclinate înainte;

umerii adusi, omoplatii departati si desprinsi;

membrele superioare si inferioare usor flectate;

musculatura spatelui alungita si atona;

abdomenul proeminent si deseori ptozat;

curbura se exagereaza în pozitia asezat si se îndreapta în pozitia stând.

La vârsta pubertatii si postpubertatii atitudinea cifotica se localizeaza dorsal si cervico-dorsal si se manifesta prin:

cap si gât înclinate înainte;

tendinta permanenta de compensare cu o lordoza scurta lombara cu ridicarea si ducerea înainte a bazinului;

trunchi în flexie, torace înfundat, umeri cazuti;

musculatura spatelui alungita si atona;

musculatura planului toracic scurta si hipertona.

Simptomatologia atitudinii scoliotice

dureri persistente în regiunea lombara si interscapulara în pozitiile stând si asezat;

dureri difuze în tot spatele care se diminueaza în pozitia decubit;

asimetrii ale umerilor, omoplatilor, soldurilor.

deviatia laterala a coloanei vertebrale cu convexitatea dreapta sau stânga, umarul de partea convexitatii curburii dorsale este ridicat iar omoplatul corespunzator este ridicat si desprins. Umarul de partea concavitatii este coborât, iar omoplatul este coborât si lipit de planul costal.

asimetrii ale soldurilor datorita translatarii bazinului. Soldul de partea convexitatii curburii lombare este coborât, iar cel de partea concavitatii este urcat.

II.3. Diagnosticul deficientelor coloanei vertebrale

Este foarte important ca deviatiile vertebrale sa fie depistate cât mai precoce, deoarece numai în acest fel se pot lua masuri eficiente pentru evitarea agravarii lor si se pot obtine rezultate bune în directia corectarii lor,

Cea mai simpla metoda cu care putem depista existenta unei deviati vertebrale sau a oricarei devieri de la tinuta corecta este somatoscopia.

Somatoscopia consta în inspectia sistematica a tinutei întregului corp si a pozitiei diferitelor segmente ale sale, privind copilul dezbracat din profil, din fata si din spate.

Din profil trebuie sa analizam pozitia capului si a gâtului, precum si amploarea curburilor coloanei (lordoza cervicala, cifoza dorsala, lordoza lombara), în ortostatism deviatia cifotica se evidentiaza prin accentuarea cifozei dorsale fiziologice, însotita de proiectia înainte a capului si gâtului, Hiperlordoza se prezinta ca o accentuare a lordozei lombare fiziologice. Uneori ea se asociaza cu cifoza dorsala, realizând cifolordoza. Spatele plan se caracterizeaza prin stergerea curburilor fiziologice ale coloanei, în unele cazuri, observam stergerea cifozei dorsal si aparitia unei curburi cifotice in regiunea lombara, cuprinzând si portiunea inferioara a regiunii dorsale.

Daca examinam copilul din profil în pozitia sezând pe un scaun fara spatar, în tinuta lui obisnuita, relaxata, necontrolata, constatam, în cazul cifozei dorsale, mentinerea pozitiei vicioase a capului si a gâtului, mentinerea cifozei dorsale accentuate si eventual o usoara diminuare a lordozei lombare, în cazul spatelui plan observam în unele cazuri ca în pozitia sezând el se transforma într-o cifoza totala care se întinde pe toata coloana dorsala si lombara iar alteori apare o cifoza localizata numai în regiunea lombara.

Din spate trebuie urmarita în primul rând pozitia coloanei vertebrale care trebuie sa fie verticala. In mod normal, coloana nu are curburi în plan frontal. Pentru a putea urmari mai bine coloana vertebrala, palpam cu vârful degetelor proiectia apofizelor spinoase pe piele si o însemnam cu un creion dermatograf. în felul acesta vom avea desenata proiectia întregii coloane.

Chiar înainte de a proceda la un examen minutios al coloanei, ne atrag atentia unele asimetrii ale spatelui care sunt determinate de curburi scoliotice, ca de exemplu asimetria umerilor (unul fiind mai coborât decât celalalt), inegalitatea "triunghiurilor taliei", proiectia în lateral a unuia dintre solduri însotita de aplatizarea conturului lateral al celuilalt Triunghiurile taliei suni formate de fata laterala a trunchiului si fata interna a membrelor superioare care atârna liber pe lânga trunchi, în mod normal, triunghiul din dreapta si cel din stânga sunt egale. Curburile scoliotice modifica arhitectura trunchiului si fac ca aceste triunghiuri sa fie inegale .

Scoliozele structurale devin evidente când se apleaca usor trunchiul înainte, se poate observa atunci, unind linia apofizelor spinoase, inflexiunea pe care o face coloana vertebrala. De partea convexitatii curburii apare o proeminenta paramediana (gibus) determinata de rotatia vertebrala.

In atitudinile cifotice si în cifozele structurale, umerii sunt adusi înainte, iar omoplatii sunt uneori "decoltati", nu sunt bine aplicati pe torace, încât putem introduce degetele sub ei, Sunt denumiti "omoplati în aripioare".

Atunci când exista o inegalitate a membrelor inferioare, se observa în spate o denivelare a fosetelor corespunzatoare spinelor iliace posterioare si în lateral, o denivelare a crestelor iliace, ca si o denivelare a plicilor sub-fesiere. Inspectând pacientul din fata, trebuie sa notam pozitia umerilor (daca sunt denivelati sau adusi înainte) si sa vedem daca exista asimetrii toracice, în scoliozele cu rotarea corpilor vertebrali apare în fata pe hemitoracele din dreptul convexitaîii curburii scoliotice, (hemitorace care în spate prezinta o gibozitate) o depresiune costala.

Atunci când exista o inegalitate a membrelor inferioare, ne apare din fata o denivelare a spinelor iliace antero-superioare.

Pentru ca sa apreciem masura în care deviatia vertebrala se poate corecta sau cât este de rigida, recurgem mai întâi la solicitarea copilului de a corecta voluntar atitudinea sa în fata oglinzii. Deviatiile functionale ale coloanei (atitudinile vicioase) se pot corecta în foarte mare masura în acest fel, în timp ce deviatiile structurale se dovedesc rigide. In acelasi scop, trebuie sa examinam copilul în pozitie culcat si în pozitia culcat pe abdomen cu trunchiul pe o masa si picioarele pe sol cu coloana în flexie anterioara.

Pentru examenul obiectiv al coloanei vertebrale se foloseste firul cu plumb, în mod normal, daca punem capatul superior al acestuia pe protuberanta occipitala externa, firul va atinge sacrul în santul inferior si va atinge coloana la nivelul celei de-a saptea vertebre dorsale (T7). Lordoza cervicala are de obicei adâncimea maxima la nivelul vertebrei C7 iar cea lombara la nivelul vertebrei L4. Valoarea acestei adâncimi este la ambele niveluri de 25-35 mm iar suma lor de 60 mm. Când capul este proiectat înainte, nu putem aplica firul cu plumb de protuberanta occipitala externa si atunci apropiem firul de coloana vertebrala, pâna când acesta ia contact cu punctul cel rnai posterior al ei si din aceasta pozitie a firului masuram distantele maxime ale lordozei cervicale si lombare, Privit din spate, firul cu plumb se suprapune proiectiei pe tegumente a apofizelor spinoase ale întregii coloane, în cazul scoliozelor apar curburi laterale ale coloanei. Amploarea lor (sageata maxima) se poate masura de la firul cu plumb pâna la maximul curburii. Daca firul cu plumb cade în santul interfesier, coloana este echilibrata. Daca el cade în afara santului interfesier, coloana este dezechilibrata.

Masurarea exacta a deviatiilor atât în plan sagital, cât si în plan frontal, se face pe radiografii ale coloanei vertebrale.

Pentru a putea aprecia masura în care deviatia coloanei este reductibila, partial reductibila sau ireductibila, radiografiile se fac în pozitia de ortostatism si în suspensie sau în pozitie înclinata dreapta si stânga (bending test).

Ideal radiografiile în ortostatism trebuie sa cuprinda întreaga coloana vertebrala – de la occiput la sacru – pentru a da o privire de ansamblu.

Masurarea radiologica a curburilor se face dupa metoda Cobb, se aleg vertebrele limita superioara si inferioara (vertebrele ce!e mai înclinate spre concavitatea curburii de la limitele acesteia). Unghiul format de tangenta la platoul superior al vertebrei limita superioara si în platoul inferior al vertebrei limita inferioara (sau de perpendicularele ridicate pe aceste doua tangente) reprezinta unghiul cifozei sau scoliozei.

Cifoza toracala normala, desi foarte variabila în functie de tipul constitutional, este în medie de 30° (masurata între T3-T12).

Deviatia cifotica imprima intregului corp o atitudine cifotica globala, caracterizata printr-o mare incurbare a coloanei vertebrale si o garbovire a intregului spate. Capul si gatul se inclina mult inainte, umerii sunt adusi mult in fata, pieptul este turtit sau infundat, abdomenul este uneori supt, alteori balonat. Bazinul este putin inclinat, iar membrele inferioare sunt drepte sau usor flectate din genunchi. Atitudinea se mentine mai mult pe baza elementelor pasive, muschii planului posterior al trunchiului si gatului fiind intinsi, muschii planului anterior fiind relaxati.

Deviatiile cifotice se pot accentua progresiv, trecand de la o cifoza cu un grad redus de curbura, la una cu o curbura accentuata sau foarte accentuata. De asemenea,ele se pot limita doar la elementele coloanei vertebrale, constituind cifoze propriu-zise,sau pot afecta si alte elemente anatomice ale spatelui (coaste, omoplati, muschi), constituind spatele cifotic.

Cele mai frecvente curburi cifotice au o lungime medie; exista insa si curburi scurte, care se limiteaza la cateva corpuri vertebrale; sau lungi care se intind la un numar mare de vertebre.

Atitudinea corecta a corpului reprezinta un semn al echilibrului fizic si psihic al individului, rezultat al dezvoltarii normale si armonioase a corpului.

II.4. Tratamentul deficientelor coloanei vertebrale

Mare parte din deviatiile coloanei vertebrale, indiferent de cauza care le-a generat, au un potential evolutiv, mai ales daca au depasit un anumit prag de gravitate. Aceasta evolutie, guvernata de legi biomecanice sl independenta uneori de cauza initiata, se mentine pe toata perioada de crestere si nu arareori, în cazuri grave, pe tot parcursul vietii. Agravarea continua a deviatiei vertebrale antreneaza tulburari ale functiei respiratorii (insuficienta respiratorie de tip restrictiv) si în final a celei cardiace.

Diagosticul unei deviatii vertebrale va trebui deci sa precizeze felul ei, etiologia, gravitatea si potentialul sau evolutiv. Tinând cont de toate aceste elemente, trebuie facuta o indicatie terapeutica si realizat un program terapeutic. Aceasta terapie care trebuie sa se întinda pe o perioada atât de lunga (toata perioada cresterii sau chiar toata viata) are nenumrate dezavantaje, în primul rând ea devine constrângatoare prin durata si permanenta, predispunand dupa o perioada, la abandonarea ei. De aceea ea trebuie strict supravegheata de familie si periodic de medic, în plus, trebuie permanent adaptata rezultatelor obtinute sî evolutiei deviatiei. Din aceasta cauza sunt necesare controale repetate, din 6 în 6 luni, pe toata lunga perioada a cresterii si anual chiar dupa terminerea cresterii.

Indicatia terapeutica trebuie sa fie nuantata, individualizata fiecarui caz în parte, sa tina cont, nu numai de particularitatile cazului dat dar, si de mediul familial si posibilitatile urmaririi terapiei în familie.

Tratamentul profilactic

Trebuie combatute anumite deprinderi care pot favoriza sau accentua deviatia vertebrala, ca de exemplu, ,,atitudinea soldie", de sprijin pe un singur picior, pe care o iau adeseori copiii si adolescentii (mai ales fetele). Purtarea ghiozdanului cu carti este recomandabil sa se faca pe spate, iar daca se face in mana, sa se alterneze dintr-una in cealalta.

De o importanta deosebita este mentinerea pozitiei corecte la masa de lucru de la scoala si de la domiciliu. Pentru a se asigura o pozitie corecta in cazul existentei unei deviatii vertebrale este recomandabila inaltarea mesei de lucru prin aplicarea pe ea a unui pupitru cu suprafata inclinata, care sa-l oblige pe scolar sa mentina pozitia corecta.

Este recomandabil ca pacientul sa nu stea timp indelungat la masa de lucru, pana cand oboseala l-ar face sa ia o pozitie incorecta, ci sa faca pauze in care sa execute cateva exercitii fizice sau sa se intinda pe pat.

Este necesar sa se incerce combaterea pozitiilor vicioase pe care unii copii si le insusesc in timpul somnului, ca de exemplu in flexie accentuata, sau in decubit lateral mereu pe aceeasi parte.

Adeseori este utila montarea unei placi dure sub saltea. In cazul utilizarii corsetului Milwaukee, de exemplu, autoredresarea activa a coloanei in timpul somnului este favorizata de planul ferm al patului.

Pentru profilaxia atitudinilor vicioase se recomanda :

Cunoasterea cauzelor si a inprejurarilor care determina atitudinea vicioasa si inlaturarea lor la timp;

Imbunatatirea stari de sanatate a organismului prin procedee de calire,exercitii fizice,etc.

Inbunatatirea factorilor si a conditiilor activitatilor zilnice;

Asigurarea obligatorie a odihnei zilnice.

Dormitul cu fata in jos, pe abdomen si evitarea incaltamintei cu tocuri inalte la sexul feminin.

Dintre sporturi sunt indicate alergaturile de viteza care dezvolta mersul psoas-iliac, gimnastica la aparate boxul si inotul.

Tratament igieno-dietetic

Sunt indicate:

igiena corporala, a imbracamintei si a locuintei;

alimentatie bogata in proteine si saruri minerale.

regim de odihna adecvat (pe pat tare);

viata in aer liber, cu multa miscare, cura heliomarina, sport (inot, volei, gimnastica, etc.);

mentinerea unei pozitii (posturi) corecte a trunchiului;

corectarea tulburarilor de statica, sustinerea corecta a platfusului.

Tratament medicamentos

Se administreaza antiinflamatoare (ibuprofen, fenilbutazona, aminofenazina , aspirina), antalgice si decontracturante, acestea din urma avand rol de relaxare a musculaturii ale caror contractii pot genera deformari ale coloanei. Administrarea de cortizon joaca un rol foarte important dar trebuie avut in vedere dozajul si stadiul evolutiv. Se mai administreaza calciu si clorocalcin. Se mai prescriu vitamine din grupurile D, B si vitamina C.

Tratamentul ortopedico-chirurgical

Tratamentul ortopedic isi propune corectarea sau mentinerea deviatiei vertebrale in scopul neutralizarii riscului de agravare a acesteia, folosindu-se de mijloacele pe care le are la dispozitie si anume:

Aparate ortopedice pasive, care realizeaza corectia deviatiei folosind forta de presiune, la nivelul partii convexe a curburii si forta de tractiune. Corectarea este in general realizata prin aparate gipsate succesive. Cand se obtine corectia maxima, locul lor este luat de corsetele ortopedice.

Aparate ortopedice active, cu ajutorul lor corectia se obtine printr-o autoredresare activa a coloanei. Acestea sunt corsetele ortopedice. Ele sunt purtate -permanent sau intermitent,in functie de gravitatea curburii.

Alte metode ortopedice (tractiunea continua in timpul noptii; electrostimularea musculaturii cu ajutorul unor aparate special concepute).

Tratamentul chirurgical – Deviatiile vertebrale grave, evolutive, care se agraveaza lent, dar continuu, si dupa terminarea cresterii, impun redresarea si stabilizarea lor prin metode chirurgicale. Pretul corectiei in aceste cazuri il constituie rigidizarea (cu tije) a unui important segment al coloanei vertebrale. Interventia chirurgicala in cazurile de gravitate extrema trebuie precedata de o pregatire prin elongatie progresiva a coloanei (prin aparate gipsate de elongatie sau elongatie cu halou cranian si gips sau cerc pelvin).

Interventia este urmata de o imobilizare gipsata, apoi de corset ortopedic timp de 18-24 luni, perioada in care artrodeza vertebrala devine solida. Si tratamentul chirurgical va fi insotit de kinetoterapie, cu scop de asuplizare preoperator, cu scop de tonificare musculara generala in perioada de imobilizare, cu vocatia de corectie posturala si integrare in viata cotidiana la inlaturarea corsetului.

Tratamentul prin hidro-termoterapie

Se foloseste ca procedura de relaxare musculara si crestere a metabolismului tisular local prin vasodilatatia cutanata si musculara pe care o produce. Hidro-termoterapia cuprinde proceduri ce dezvolta o mare cantitate de caldură, folosind ca mijloc terapeutic apa, sub diferitele sale forme de agregare si la diverse temperaturi, dar si alte elemente strans legate de aceasta.

Principalele sale efecte sunt:

analgezia,

hiperemia,

hipertermia locala si sistemica,

cresterea elasticitatii tesuturilor.

Aceste efecte cumulate, sunt favorabile pentru pregatirea programelor de kinetoterapie si masaj.

Metodologia in hidrotermoterapie cuprinde tehnici variate de aplicatii:

Caldura profunda, produsa de diatermie si ultrasunete.

Caldura superficiala, produsa de celelalte tehnici, in care efectul de penetratie este mai redus, de numai cativa centimetri de la suprafata tegumentului.

Caldura umeda, sub forma impachetarilor cu parafina, cu namol si cu nisip, este mai benefica decat caldura uscata.

Impachetarea cu parafina

Consta in aplicarea pe zona interesata a unei placi de parafina la o temperatura mai ridicata, dar suportabila de catre pacient.

Efecte: la locul de aplicare apare o supraincalzire profunda si uniforma a tesuturilor si o hiperemie puternica, care determina o transpiratie abundenta .

La sfarsitul impachetarii cu parafina se aplica o procedura de racire.

Impachetarea cu namol

Consta in aplicarea namolului la o temperatura de 38-40°C pe o anumita regiune, sau poate fi si generala.

Efectele namolului sunt multiple si anume:

efect mecanic, producand excitatia pieli datorita micilor pacticule componente;

efect fizic, temperatura corpului creste cu 2-3 C;

efect chimic, prin rezorbtia unor substante biologic active, din namol, prin piele.

Ungerile cu namol

Sunt proceduri de termoterapie in aer liber.

Efecte:

efectul termic alternant rece, apoi cald si din nou rece;

actiunea specifica a substantelor chimice, benefice, din namol, rezorbite de catre organism.

Impachetarile cu nisip

Reprezinta introducerea corpului in nisip, la o anumita temperatura. Se poate realiza in cada de baie, dar si pe plaja.

Efecte: hipertermia.

Baile de abur complete (sauna)

Se executa intr-o camera supraincalzita de vapori, la diverse temperaturi. Se mai pot practica si in dulapuri speciale, orizontale sau verticale. Initial se porneste de la temperatura de 38-42° C si se urca treptat, pana la 50-55° C. In timpul procedurii se aplica o compresa rece pe cap, ceafa sau inima. Baia se termina cu o procedura de racire.

Baile de lumina

Utilizeaza razele infrarosii, in spatii inchise si sunt proceduri de sudatie- transpiratie.

Cele complete se realizeaza in dulapuri de lemn cu becuri, iar cele partiale, cu ajutorul unor dispozitive adaptate. Durata bailor este de 15-20 de minute, dupa care se executa o procedura de racire. In tot acest timp, pacientul va purta o compresa cu apa la temperatura camerei, pe frunte. Caldura radianta produsa de baile de lumina este mai penetranta decat cea de abur sau aer cald, iar transpiratia incepe mai devreme. Baile de lumina scad tensiunea arteriala prin mecanismul de vasodilatatie, produsa treptat.

Efecte:

hiperemie,

efect analgezic.

Baia kinetoterapeutica

Miscarea in apa reprezinta un important mijloc de recuperare, care se bazeaza pe principiul legii lui Arhimede, conform careia „asupra unui corp scufundat intr-un lichid actioneaza o forta, de jos in sus, egala cu greutatea volumului dislocuit de acesta”.

Mobilizarea in apa este mai putin dureroasa din cauza relaxarii musculare,care se produce sub influenta apei calde si a pierderii greutatii corpului, conform legii lui Arhimede.

Electroterapia

Electroterapia foloseste in scop profilactic si curativ curentul electric, sub diferite forme de aplicare si la intensitati bine stabilite anterior. Electroterapia are unele aplicatii si in tratamentul deviatiilor coloanei vertebrale. Principalele roluri ale sale sunt acelea de a reduce retractiile si contracturile musculare, prin incalzirea profunda a regiunii (diadinamici, ultrasunete), de a asupliza musculatura si ligamentele retractate si sclerozate (ionizarile cu iodura de potasiu 4-5%, ultrasunete cu hidrocortizon 1% sau fenilbutazona) si de a limita efectele dureroase sau anchilozele din artrozele secundare.

Contracturile musculare, mai ales cele dureroase la solicitările pasive, de întindere, mai pot beneficia de băi de lumină (raze infraroșii), masaj, iar hipotoniile musculare, de termoterapie, curenți aperiodici de joasă frecvență, curenți faradici și galvanizări.

Electroterapia locală se adresează atât durerii ca simptom (electroterapie antalgică simptomatică), cât și contracturii musculare ca sursă generatoare de durere (electroterapie antalgică patogenică).

Dintre metodele mai importante de electroterapie amintim: galvanizările, ionizarile, faradizarea, curenții diadinamici, razele ultraviolete și ultrasunetele.

Galvanizarea transversală – Reprezinta aplicarea curentului galvanic (continuu) pe regiunea indicata,iar electrozii sunt amplasati transversal, de-o parte si de alta a zonei afectate, pe care o incadreaza astfel fata in fata.

Efecte: Galvanizarea este o procedura decontracturantă și antalgică.

Ionizarile – Reprezinta procedeele prin care se introduc in organism diferite substante medicamentoase cu ajutorul curentului electric, care le transporta prin tegument si mucoase.

Efecte:

efectul antalgic-m,este potențat de alegerea unor soluții medicamentoase cu efect anestezic de suprafață (xilină, novocaină). Esențial este ca mărimea electrozilor să acopere integral zona de tratat, intensitatea curentului să fie «la prag» și durata tratamentului suficient de mare (peste 20 de minute).

Curentii diadinamici – Curentii diadinamici fac parte din categoria curentilor de joasa frecventa.

Principalele forme de aplicare ale curentului diadinamic sunt:

monofazat fix (MF),

difazat fix (DF),

perioada scurta (PS),

perioada lunga (PL),

ritmul sincopat (RS).

Intensitatea curentilor se regleaza progresiv, ajungandu-se la senzatia de vibratii bine tolerate nedureroase, deci pana la pragul dureros. In cursul sedintei, trebuie crescuta intensitatea, pentru mentinerea senzatiilor de vibratie, nedureroase.

Efecte: Principalele efecte ale curentilor diadinamici sunt cele analgetice, hiperemiante si dinamogene. Acestea sunt determinate de nivelul intensitatii, forma curentului diadinamic aleasa si modalitatea de aplicare a electrozilor.

Curentul interferential – Acesta consta in incrucisarea a doi curenti de medie frecventa cu frecvente diferite (in general,decalati cu 100 HZ).

Efecte:

frecventele mici (sub 10 HZ) produc un efect excitomotor al muschilor striati normoinervati;

frecventele medii (12-35 HZ) si cu intensitate subliminara a curentilor, au un efect decontracturant si vasculotrofic;

secventele rapide (80-100 HZ) au un efect analgetic.

Ultrasunetele – Fac parte din categoria curentilor de inalta frecventa terapeutici.

Efecte:

Efectele analgetice se realizeaza prin intermediul SNC, printr-o serie de mecanisme care se produc la nivelul acestuia.

Efectul miorelaxant se explica prin actiunea vibratorie a ultrasunetului asupra proprioceptorilor musculari si tendinosi.

Actiunea hiperemianta, cu efect rezorbtiv si vasculotrofic se produce prin vasodilatatia arteriolelor si capilarelor. Aceste actiuni se realizeaza prin influentarea si prin intermediul .

Ultrasunetele se mai folosesc si pentru efectul mecanic, micromasajul celular, creșterea temperaturii locale prin frecarea indusă de bombardamentul cu ultrasunete si efectul fibrolitic, ce dezorganizează procesele incipiente de fibrozare.

Tratamentul prin masaj

Efectele masajului:

Efecte locale:

Acțiune sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, durerilor musculare și articulare. Acțiunea sedativă se obține prin manevre ușoare, lente, care stimulează repetat exteroceptorii și proprioceptorii.

Acțiunea hiperemiantă locală. Se manifestă prin încălzirea și înroșirea tegumentului asupra căruia se exercită masajul. Această acțiime se obtine prin manevre mai energice, care comprimă alternativ vasele sangvine.

Îndepărtarea lichidelor interstitiale, de stază, cu accelerarea proceselor de resorbție în zona masată. Acest efect este benefic la persoane cu insuficiență venoasă periferică și apare după manevre profunde, care conduc lichidul de stază de la periferie spre centru.

Efecte generale:

creșterea metabolismului bazal,

stimulează funcțiile aparatului respirator și circulator,

influentează favorabil starea generală a organismului,

îmbunătățește somnul,

îndepărtează oboseala musculară.

Toate aceste efecte se explica prin actiunea exercitata de masaj asupra pielii care este bogat vascularizata si inervata, in piele aflandu-se terminatii nervoase (exteroceptori) punct de plecare a unei serii de reflexe. La aceasta trebuie adaugate si efectele excitante pe care le excercita masajul asupra terminatiilor nervoase din muschi, ligamente, tendoane (propioceptori).

Cel mai important mecanism de actiune al masajului este reprezentat deci de mecanismul reflex. Acesta pleaca de la exteroceptorii din tegument si propioceptorii din muschi, ligamente, tendoane la nivelul la care iau nastere stimuli de diferite intensitati care pornesc spre SNC.

In acelasi timp actiunea nervoasa reflexa pe caile rahidiene, manevrate de masaj determina o serie de reflexe neurovegetative, indesebi vasculare.

Cum vasele cutanate contin mai mult de un sfert din cantitatea totala de sange din organism, pielea fiind un adevarat rezervor de sange, masajul exercita o influienta cosiderabila asupra circulatiei superficiale si indirect asupra organismului.

Un alt mecanism de actiune al masajului este reprezentat de aparitia in irma compresiunilor, ciupirilor, framantarilor sau baterii a unor reactii extinse in piele cu focare in cazul metabolismului bazal, a unor produse metabolice care trec in circulatia generala.

Un alt mod de actiune al masajului este efectul lui mecanic asupra lichidelor interstitiale. Cand acest lichid este in exces, in spatiile si interstitiile tesuturilor, masajul poate sa intervina favorabil ajutand resorbtia lui in sange pentru a fi eliminat.

Rezulta imbunatatirea functiilor circulatorii si a reducerii muncii inimii care are de mobilizat o masa de lichid mai mica. Toate aceste actiuni explica indicatiile largi ale masajului intr-o serie de afectiuni precum si utilizarea lui in scop igienic precum si in viata sportiva.

Indicatiile si contraindicatiile masajului:

Indicații: spondilita anchilozantă, sechele post-traumatice ale regiunii respective, deformări ale coloanei (cum ar fi cifoza, lordoza sau scolioza), în contracturi musculare de diferite cauze.

Contraindicații: boli dermatologice, boli hemoragice, inflamații acute ale organelor abdominale, , boli vasculare, boli infecțioase.

Tehnica masajului

Masajul regiunii dorsale se executa asezând bolnavul în decubit ventral, cu mainile pe langa corp. Bolnavul este acoperit cu un cearceaf lasând descoperita numai regiunea de masat.

Se începe cu netezirea sau efleurajul cu ambele palme intinse, pornind de la partea inferioara a toracelui pe muschii paravertebrali si muschii dorsali, partea superioara a trapezilor, inconjurând umerii.

A doua forma de netezire se face tot cu palmele întinse pe partile laterale ale toracelui tot de jos în sus facand terminatia la C7. O alta forma de netezire este netezirea pe coloana cu doua degete departate, cu spina vertebrala intre degetele departate. De asemenea, cu degetele mainii stangi departate, se face netezirea intercostala ( luand fiecare coasta intre degete) intai pe partea opusa noua, apoi pe partea noastra.

Ultima netezire este pieptene si se face pe muschii bine dezvoltati( marii dorsali) deruland pumnul de la radacina catre varful degetelor de 5-6 ori.

Netezirea este o manevra de introducere a masajului sau de adaptare a mainii maseurului cu tegumentul bolnavului (si invers), de intrerupere a celorlalte manevre care sunt mai dure si de incheiere a masajului, deoarece actiunea sa este calmanta, linistitoare, sedeaza durerea de tip nevralgic din tegument si este o manevra decontracturanta si relaxanta.

Urmeaza framantarea sau petrisajul cu toate formele sale: framantarea cu o mana si framantarea cu doua maini ( incepând cu partea opusa noua, in 2-3 straturi de muschi, prin compresiuni si relaxari dintre police si celelalte 4 degete, ridicand muschiul de pe planul osos), si contratimpul (pe aceleasi straturi). Dupa fiecare forma de masaj se face netezirea de intrerupere.

Framantarea este o manevra specifica musculaturii. Datorita efectului de tonifiere pe care il are framantarea este folosita pe musculatura flasca, atona sau atrofiata. Framantarea se executa intotdeauna transversal pe fibrele musculare, imbunatatind astfel contractibilitatea acestora. Pe langa efectul tonifiant framantarea are si actiune de asuplizare a musculaturii, a pielii si a cicatricilor.

Geluirea este tot o framantare ce se face pe coloana precum si intercostal (cu 2 degete departate cu spina vertebrala între degete sau cu coastele intre degete). O alta directie a geluirii: cu degetele apropiate se face pe muschii paravertebrali dorsali.Toate formele framantarii se fac de 2-3 ori pe fiecare directie.

Dupa netezirea de intrerupere urmeaza frictiunea care se face pe coloana cu doua degete departate cu miscari de sus in jos, stanga-dreapta, circular dreapta, circular stanga. O alta directie de frictiune este intercostala cu degetele departate cu miscari circulare si o alta cu degetele apropiate pe muschii paravertebrali, tot cu miscari circulare. Frictiunea se poate combina cu vibratia, obtinandu-se un efect decontracturant mai bun.

Frictiunea este o manevra specifica elementelor anatomice dintr-o articulatie (cartilaje, burse seroase, ligamente, tendoane) santurilor intramusculare si originii insertiilor musculare. Are o actiune de capatare a elasticitatii tendoanelor si ligamentelor si de relaxare a lor, antiinflamatoare (la bursa seroasa) si indeparteaza lichidele interstitiale de staza dintre fasciculele musculare (cu resorbtia si indepartarea lor catre organele excretoare).

Dupa frictiune urmeaza tapotamentul care se face pe muschii bine dezvoltati ca marii dorsali si trapezi (partea lor inferioara) avand în vedere evitarea zonei rinichilor precum si a coloanei vertebrale. Formele tapotamentului sunt: cu palma caus, cu partea cubitala a degetelor si cu partea cubitala pumnului.

Tapotamentul este o manevra specifica musculaturii si se executa tot transversal (ca o hasurare). Are o actiune si mai tonifianta decat framantarea.

Urmeaza vibratia care se face cu palma intreaga pe toata suprafata musculara prin trenuri vibratorii destul de profunde si rapide pentru a ajunge vibratia si la organele interne .

Vibratia are o actiune relaxanta, sedativa, calmanta. Se adreseaza atat tegumentului cat si fibrelor musculare.

Dupa toate formele aplicate masajul se termina cu netezirile de incheiere.

Kinetoterapia (gimnastica medicala)

Kinetoterapia urmareste echilibrarea musculaturii paravertebrale si a bazinului. In general sunt eficiente exercitiile simetrice, angajand abductorii si adductorii coapsei, ca si muschii paravertebrali lombari, vizand mai ales sa ii creeze pacientului simtul pozitiei corecte a bazinului si sa tonifice muschii care asigura echilibrarea acestuia.

Este necesar ca odata constituite aceste modificari, sa se corecteze si sa se reechilibreze lungimea si tonusul acestor muschii.

Exercitiile fizice corective, exercitiile analitice si cele pentru conditionare fizica generala trebuie sa asigure formarea simtului tinutei corecte (indeosebi simtului pozitiei corecte a bazinului), sa asigure un tonus si o forta corespunzatoare grupelor musculare care trebuie sa mentina tinuta corecta si pozitia echilibrata a bazinului, precum si sa confere intregului organism vigoarea generala necesara si inlaturarea starii de hipotonie generala.

Mobilizarea coloanei vertebrale trebuie sa preceada tonificarea musculara, pentru ca aceasta sa se poata face pe un schelet cat se poate de corectat sau de flexibil. Pentru mobilizarea coloanei vertebrale se folosesc urmatoarele procedee:

Intinderea in lungime.

Flexia laterala.

Derotarea.

Presiunea directa asupra gibozitatii.

Kinetoterapia ocupa cel mai important loc in tratamentul deviatiilor coloanei vertebrale. Ea este indicata in toate cazurile, indiferent de gravitatea sau localizarea lor, atat ca metoda unica de tratament, cat si in asociere cu alte mijloace terapeutice.

Obiectivele kinetoterapiei sunt :

Ameliorarea posturii;

Creșterea flexibilității coloanei;

Creșterea forței musculare; 

Crearea unui reflex corect de postura;

Tonifierea musculaturii abdominale si paravertebrale.

Terapia ocupațională (ergoterapia)

Este o metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia, folosind diverse activități, adaptate la tipul de deficiențe motorii ale individului, cu scop recreativ și terapeutic, ajutând bolnavul să folosescă mai bine mușchii rămași indemni și recuperând funcția celor afectați de boală, contribuind astfel la readaptarea funcțională la gestualitatile vieții zilnice.

Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea programelor de terapie ocupaționala sunt:

mobilizarea unor articulații și creșterea amplitudinii miscarilor in acestea;

dezvoltarea forței musculare;

restabilirea echilibrului psihic;

Planul de tratament, in terapia ocupationala, se stabileste in urma unei evaluari bine documentate (cuprinzand date personale despre pacient, despre mediul familial, socio-educational si lucrativ al acestuia; precum si indicatii asupra afectiunii pe care o are si modalitatile de tratament ale acesteia, prin mijloacele proprii ergoterapiei).

In acest sens, terapia ocupationala dispune de tehnici si metode specifice, grupate in trei mari categorii:

gestualitati (activitati) esentiale, semnificative;

activitati neesentiale, nesemnificative;

metode sau activitati ajutatoare.

Pe langa corectarea deficitului si readaptarea individului la noile conditii de viata, terapia ocupationala are in vedere si satisfacerea hobby-urilor acestora si angrenarea pacientilor in diverse activitati distractive, de agrement, precum si practicarea unor sporturi atat individuale, cat si de echipa.

Rezultatele terapeutice depind de gradul de stabilizare a evoluției bolii și de încadrarea rațională a ergoterapiei în complexele de recuperare și readaptare funcțională.

Tratamentul balneologic

Pacienti cu deficient ale coloaneivertebrale poate beneficia de tratament balneo-fizical în stațiuni profilate pe tratamentul afecțiunilor aparatului locomotor (Felix, Eforie Nord, Mangalia, Techirghiol etc.), unde asocierea factorilor naturali (apa minerală, nămol terapeutic, climatul) este benefică și, împreună cu programele de kinetoterapie adecvate, pot contribui la recuperarea funcțională a acestuia.

Tratamentul balnear vizează următoarele obiective:

Încetinirea procesului degenerativ;

Îmbunătățirea circulației locale și generale;

Ameliorarea sau menținerea mobilității articulare și a forței musculare.

Tipuri de ape recomandate:

Ape termale algominerale (Felix, 1 Mai, Geoagiu)

Ape sărate concentrate (Sovata, Amara, Techirghiol)

Ape sărate iodurate (Bazna)

Ape sulfuroase sărate (Călimănești, Govora)

Ape sulfuroase termale (Herculane).

Terapia cu nămol este benefica prin acțiunea celor trei factori cunoscuți: termic, fizic (mecanic) și chimic. Stațiunile indicate sunt:

Techirghiol (și tot litoralul), unde se gaseste nămol sapropelic;

Amara, Sovata, Telega, Bazna, Slănic Prahova (nămoluri de lacuri sărate);

Vatra Dornei, Borsec, Felix (turbă);

Govora (nămol silicos și iodat);

Geoagiu (nămoluri feruginoase).

Presopunctura

Este un micromasaj folosit prin presare. Acast masaj nu se face la intamplare ci pe anumite puncte fiecare punct pentru o anumita afectiune.

Manevrele folosite in presopuctura sunt:

dispersia care se foloseste in cazul suferintelor provocate de energie;

tonifierea se foloseste pentru bolile datorate lipsei de energie.

Durata unei sedinte de presopunctura va fi de 5-13 minute, in functie de caz se poate executa pana la trei sedinte pe zi.

Presopunctura este cel mai simplu mijloc de a trata o boala cu cea mai simpla manevra – presiunea.