Conceptul de Spiritualitate Si Îngrijire Spirituala
TITLUL LUCRĂRII
Cuprins
Introducere
Motivația alegerii temei
Capitolul 1. Conceptul de spiritualitate și îngrijire spirituală
1.1. Ce este spiritualitatea?
1.2. Ce nu este spiritualitatea
Capitolul 2. Durerea fizică și suferința spirituală: o privire de ansamblu
2.1 Semne ale durerii și a suferinței spirituale
2.2. Sfârșitul vieții – oportunitate de creștere a spiritualității
2.3. Oportunități și instrumente de evaluare
2.3.1. Repere vizuale în indicarea credințelor și practicilor religioase
sau spirituale
2.3.2. Limbajul – indicator al cadrului religios sau spiritual
2.3.3. Limbajul – indicator al suferinței spirituale
Capitolul 3. Competențe de bază în oferirea îngrijirii și asistenței spirituale
3.1 Cine sunt persoanele responsabile de îngrijirea și asistența spirituală?
3.2. Evaluarea
3.3. Empatia
Capitolul 4. Tehnici de oferire a îngrijirii și asistenței spirituale
4.1. Normalizarea și revizuirea vieții
4.2. Explorarea și semnificația surselor de speranță, putere și confort
4.3. Credințe și practici religioase sau spirituale
Capitolul 5. Frica de moarte
Capitolul 6. Studii de caz
Studiu de caz I
Studiu de caz II
Recomandări
Recomandări
Concluzii
Anexe
Bibliografie
TITLUL LUCRĂRII
Introducere
Spiritualitatea este un concept problematic, disputat și în continuă evoluție. Deși aceasta este definită sub diverse forme, în toate se regăsește idea de căutare a sensului. Pentru unii vârstnici prezența divină este esențială, iar pentru alții spiritualitatea este un concept secular care implică viața interioară, credința personală. Cinci moduri de a gândi despre spiritualitate includ:
Spiritualitatea , ca parte a unei credințe religioase : O spiritualitate particulară, este un sistem specific sau o schemă de convingeri , virtuți , idealuri și principii care împreună formează modul prin care te poți apropia de Dumnezeu și, prin urmare , toată viața în general.
Spiritualitatea ca și concept secular: Spiritualitatea reprezintă acele idei, practici și angajamente care hrănesc, susțin și formeayă viețile omenești, atât în ceea ce privește ividul cât și comunitatea.
Spiritualitatea ca o metaforă pentru absență: Spiritualitatea, sub toate formele și înțelesurile sale, numește în mod particular toate inadvertențele care sunt percepute sau detectate, simțite în ceea ce privește îngrijirea sănătății și insuficiențele la care persoanele vârstnice încearcă să reziste. Prin creșterea importanței sensului, scopului, speranței, iubirii față de Dumnezeu și de cei din jur, spiritualitatea reprezintă punctul de rezistență și protest în absența unor tipuri de îngrijire.
Spiritualitatea ca o căutare în ceea ce înseamnă cu sau fără Dumnezeu: Spiritualitatea recunoaște nevoia umană de a descoperi sesnsul final al vieții, indiferent dacă acesta este îndeplinit legat de relația cu Dumnezeu sau de alte persoane, sau orice alt sentiment care devine forță călăuzitoare în cadrul vieții vârstnicului.
Spiritualitatea cuprinde atitudinile și practicile care se concentrează pe căutarea sensului vieții, în special în ceea ce privește relațiile cu semenii și cu Dumnezeu.
Utilizarea contemporană a cuvântului spiritualitate se referă la cele mai profunde valori și sensuri prin care oamenii caută să trăiască…aceasta implicând o viziune a spiritului uman și a ceea ce va ajuta la realizarea pe deplin a potențialului.
În general, persoanele vârstnice bolnave, spre sfârșitul vieții, încearcă să-și găsească confortul, speranța și sensul vieții în religie sau spiritualitate. Astfel, în timp ce preoții, pastorii, etc. au un rol important în ceea ce privesc problemele religioase, familia, prietenii vârstnicului îi pot oferii acestuia sprijinul spiritual de care acesta are nevoie.
Suferința spirituală este la fel de reală și de puternică ca și durearea fizică. Persoanele vârstnice bolnave se confruntă cu diverse probleme religioase sau spirituale, cum ar fi:
Sensul și scopul vieții: Majoritatea persoanelor vârstnice se întreabă, deseori, în special la sfârșitul vieții, care a fost sau este scopul vieții lor. Sunt interesați să-și recapituleze viața pentru a descoperi, în special, lucrurile pozitive pe care le-au făcut. Pe de altă parte, de multe ori se întâmplă ca ei să-și pună întrebări precum: „De ce eu?”, „De ce acum?”, „De ce această boală?”, etc.
Vinovăție și iertare: Pe măsură ce vârstnicii se confruntă cu boala, cu sfârșitul vieții, aceștia pot reflecta, de asemenea, și asupra experiențelor și situațiilor dificile din trecut. Se pot simți vinovați sau pot să dea vina pe alte persoane din jurul lor pentru ceea ce s-a întâmplat.
Pierderea credinței: Se poate întâmpla ca o boală gravă să provoace îndoieli, în cazul vârstnicilor, legate de convingerile lor religioase sau spirituale. Aceștia pot deveni supărați, revoltați atât pe Dumnezeu, cât și pe cei din jurul lor care încearcă sa-i susțină prin credință, rugaciuni și alte practici religioase.
Probleme legate de comunitatea de credință: Comunitățile religioase pot fi în măsură să ofere sprijin religios sau spiritual prin vizite, rugăciuni, diverse ritualuri. În timp ce unele persoane vârstnice găsesc acest lucru ca fiind util pentru mintea și sufletul lor, altele pot considera că aceste lucruri nu sunt suficiente, sau nu le oferă ceea ce au cu adevărat nevoie.
În concluzie, căutarea sensului, a scopului poate produce o gamă largă de emoții (furie, dezamăgire, ușurare, pace, etc.) și o serie de întrebări, lucruri normale în cazul persoanelor vârstnice bolnave sau la sfârșitul vieții. Însă, pentru ameliorarea sau rezolvarea suferinței spirituale sau religioase, vârstnicii au nevoie și solicită prezența persoanelor capabile să facă aceste lucruri; persoane care să-i ajute și să-i sprijine moral; persoane în care să aibă încredere și care la rândul lor să le ofere răbdare și să nu-i judece nici măcar pentru un moment. Astfel, în lucrarea de față, aceste persoane sunt încadrate în ceea ce înseamnă asistent spiritual. Dar cine pot fi aceste persoane? De ce și de câtă pregătire au nevoie pentru a satisface nevoile religioase sau spirituale ale vârstnicilor? Cum trebuie să se comporte? Ce trebuie să observe? Cum trebuie să acționeze? Pentru toate aceste întrebări am încercat să găsesc răspunsuri atât în diverse cărți, articole de specialitate cât și de la persoanele vârstnice bolnave, aflate la sfârștul vieții.
1. Conceptul de spiritualitate și îngrijire spirituală
Ce este spiritualitatea?
Spiritualitatea este o nevoie importantă a ființei umane. Aceasta implică nevoia de transcedere, de sens, de valoare absolută și ideală. Spiritualitatea se referă, totodată, la dragostea universală, speranță, valoare și demnitate.
Spiritualitatea face referire la spirit sau suflet și nu la fizic sau material. Aceasta este calitatea de bază a sensibilității noastre la lucrurile care nu sunt de natură materială, corporală. A mânca, a bea, a avea confort fizic sunt funcții ale organismului, pe când iubirea, corectitudinea, compasiunea, bunătatea sunt caracteristici specifice sufletului. Acestea sunt calități care nu pot fi percepute direct de către simțurile noastre, dar ele pot fi puternic simțite și ale căror efecte pot fi deduse prin observațiile noastre.
Pentru majoritatea oamenilor, spiritualitatea înseamnă concentrarea pe "interior." Această definiție este mai mult sau mai puțin acceptată atât de către oamenii de toate credințele cât și de cei fără credință.
Esența spiritualității presupune căutarea cunoașterii sinelui nostru adevărat, pentru a ne descoperi adevărata natură a conștiinței.
De-a lungul istoriei, s-a spus că sinele este o formă limitată de ceea ce suntem cu adevărat. Conștienți de sinele nostru adevărat, ne-am identifica cu gândurile și sentimentele, amintirile și personalitatea noastră.
Căutarea spirituală este determinată în general de o traumă suferită la un moment dat, de un eșec emoțional sau chiar de o neînțelegere de sine sau de ceilalți. De aceea putem spune că spiritualitatea este o nevoie emoțională pe care fiecare o putem experimenta în anumite momente ale vieții. Căutarea spirituală este una lungă și în funcție de patternul nostru emoțional, vom adera la un grup/credință care să ne îndeplinească nevoile de moment, în congruență ci educația, cultura, relația față de autoritate, sentimentele de vină și rușine pe care le purtăm.
Experiența spirituală mai poate fi înțeleasă, pur și simplu, prin tot ceea ce reușește să-ți relaxeze mintea și sa-ți înalțe inima. A te plimba pe malul unei mări sau pe poteca unei păduri, a medita, a sta alături de persoanele iubite, etc. – toate acestea pot fi numite experiențe spirituale. Atunci când în inima noastră există iubire și acceptare, natura noastră spirituală se manifestă și astfel putem vedea și natura spirituală a celorlalți oameni.
A fi o persoană spiritualizată presupune a ne vedea și a-i vedea pe ceilalți cu inima, a accepta și a aprecia ceea ce este; conștientizând că răspunsul la fiecare problemă este iubirea. O persoană spiritualizată este plină de pace, deschisă, încurajatoare, utilă; trăind momentul prezent, plină de recunoștințe și acceptare.
Spiritualitatea este de domeniul sacrului. Aceasta, de multe ori, presupune o experiență directă cu divinitatea, manifestată printr-un set de credințe și practici specifice. Spiritualitatea poate fi găsită atât prin intermediul religiei cât și prin intermediul artei, muzicii, naturii sau chiar în propriile valori și principii ale vieții. Mulți membrii ai diferitelor comunități spirituale folosesc practica spirituală pentru a evita rezolvarea unei situații nefinalizate, în plan personal sau emoțional. Astfel, pentru a ne ridica deasupra problemelor emoționale și personale, recurgem la diverse practici spirituale.
„Nu vă îmbătați de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiți plini de Duh!” (Efeseni 5:18), le-a spus apostolul Pavel credincioșilor. După cum se poate observa, în acest pasaj, apostolul Pavel face o comparație între omul „controlat” de vin și omul „controlat” de Duhul Sfânt. Omul în stare de ebrietate, de obicei, ia decizii greșite (pripite), vorbește urât, este dezechilibrat (atât psihic cât și fizic), etc. Astfel, așa cum o persoană în stare de ebrietate poate fi recunoscută prin caracteristicile sale, așa și un creștin „controlat” de Duhul Sfânt va avea propriile caracteristici (în Galalteni 5:22-23, unde sunt numite “roada Duhului”): vorbește înțelept, ia decizii bazate pe Cuvântul lui Dumnezeu, etc.
Ce nu este spiritualitatea?
Spiritualitatea și religia nu sunt, în mod necesar, unul și același lucru. Religia este forma exterioară, iar spiritualitatea se referă la conținutul interior. Religia se caracterizează printr-un set de credințe, iar spiritualitatea printr-un continuum al experiențelor. Astfel, putem să fim adepți ai spiritualității și să nu frecventăm o biserică sau un templu. Și totodată putem să împărtășim spiritualitatea cu ceilalți în intimitate, în comuniune cu natura, punându-te în slujba altora.
Spiritualitatea se aplică atât în cazul persoanelor cu diverse credințe cât și în cazul celor care nu cred în Divinitate. Astfel, se poate deduce faptul că oamenii spirituali nu sunt neapărat religioși.
Din punct de vedere istoric, cuvintele religios și spiritual su fost folosite ca sinonime pentru a descrie diferite aspecte ale conceptului de religie.Treptat termenul de spiritualitate a fost asociat cu tot ceea ce înseamnă privat, intim (gânduri, experiențe), iar termenul de religie cuprinde practicile, ritualurile, credințele, doctrinele desfășurate, în general în domeniul public, în instituții religioase.
Spiritualitatea poate fi înțeleasă ca fiind calitatea sau faptul de a fi spiritual, nonfizic, cu un caracter predominant spiritual (în gândire, în viață, etc.). Iar religia presupune credința în Dumnezeu, exprimată, de obicei, prin ritualuri, diverse practici, conduită, etc.
Din punct de vedere istoric, cuvintele religios și sptualitatea printr-un continuum al experiențelor. Astfel, putem să fim adepți ai spiritualității și să nu frecventăm o biserică sau un templu. Și totodată putem să împărtășim spiritualitatea cu ceilalți în intimitate, în comuniune cu natura, punându-te în slujba altora.
Spiritualitatea se aplică atât în cazul persoanelor cu diverse credințe cât și în cazul celor care nu cred în Divinitate. Astfel, se poate deduce faptul că oamenii spirituali nu sunt neapărat religioși.
Din punct de vedere istoric, cuvintele religios și spiritual su fost folosite ca sinonime pentru a descrie diferite aspecte ale conceptului de religie.Treptat termenul de spiritualitate a fost asociat cu tot ceea ce înseamnă privat, intim (gânduri, experiențe), iar termenul de religie cuprinde practicile, ritualurile, credințele, doctrinele desfășurate, în general în domeniul public, în instituții religioase.
Spiritualitatea poate fi înțeleasă ca fiind calitatea sau faptul de a fi spiritual, nonfizic, cu un caracter predominant spiritual (în gândire, în viață, etc.). Iar religia presupune credința în Dumnezeu, exprimată, de obicei, prin ritualuri, diverse practici, conduită, etc.
Din punct de vedere istoric, cuvintele religios și spiritual su fost folosite ca sinonime pentru a descrie diferite aspecte ale conceptului de religie. Religia este văzută, în primul rând, ca un fenomen social, în timp ce spiritualitatea trebuie înțeleasă la nivel individual.
Spritualitatea poate sau nu să includă religia, ea poate sa-și găsească expresia într-un context religios sau sa rămână în afara acesteia. Pentru (Fallot, 1998) atât religiozitatea cât și spiritualitatea implică “căutarea înțelesului ultim, a scopului și valorilor, a relațiilor cu o ființă transcendentă sau cu o putere supremă, ori un sens al sacrului sau legăturii cu divinitatea”.
Richards și Bergin (1997) spuneau: “Noi vedem religia ca un subset al spiritualului…Expresiile spirituale tind să fie universale, ecumenice, comportamentale, internale, afective, spontane și private. Este posibil să fim spirituali fără să fim religioși și să fim religioși fără să fim spirituali”. Astfel, a fi spiritual înseamnă să avem o relație transcedentală cu o ființă superioară, iar a fi religios ar însemna să aparținem unei credințe și a unei biserici.
După Hill și colab. (2000) religia și spiritualitatea reprezintă mai degrabă concepte înrudite decât independente. Spiritualitatea poate fi înțeleasă ca o căutare a sacrului, un proces
prin care oamenii vor să descopere, să cuprindă și să aducă sacrul în viața lor iar acest proces are loc pe larg într-un context religios, tradițional sau netradițional. Sacrul este cel ce deosebește religia de spiritualitate. În cadrul religiei sacrul poate fi Dumnezeu, Divinitatea, Ultima Realitate, Forța Supremă.. Transcendența definește relațiile cuiva cu sine-însuși, cu alții, cu societatea, cu umanitatea, cu natura, cu cosmosul și pentru credincioși, relația cu divinitatea, cu sacrul sau cu o ființă supremă (Ho si Ho, 2007).
Diferența dintre religie și spiritualitate a fost punctată și de Pargament (1997): religia este văzută ca o “căutare a căilor de a ajunge la sacru” în timp ce spiritualitatea este “căutarea sacrului în sine”.
2. Durerea fizică și suferința spirituală: o privire de ansamblu
Cicely Saunders, fondator al mișcării moderne Hospice, a folosit expresia „durere totală” pentru a cuprinde toate tipurile de durere: fizică, spirituală, emoțională. Această expresie a fost inspirată din experiențele lui Cicelz Saunders cu pacineții în faze terminale și cu familiile acestora.
Îngrijirea paliativă recunoaște că există o strânsă relație între durerea fizică (cu simptomatologia specifică) și suferința emoțională, spirituală. Durerea fizică, în sine, poate fi accentuată de cauze non-fizice precum: frica, anxietatea, vinovăția, depresia și alte nevoi spirituale nesatisfăcute.
De asemenea, incapacitatea de a gestiona durerea fizică poate fi cauza unor probleme emoționale sau spirituale. Astfel, pacienții pot refuza medicația din cauza fricii. Alții pot să creadă că merită să sufere. În anumite culturi, suferința spirituală (intensă) se poate manifesta cu dureri fizice.
Cadrele spirituale și tradițiile religioase pot să influențeze modul în care persoanele interpretează durerile fizice. Așa cum mintea, trupul și spiritul sunt într-o strânsă legătură așa trebuie înțeleasă și posibila legătură dintre persoana în cauză și divinitate.
Progresele tehnologice ale secolului trecut au avut tendința de a redirecționa medicina ca model de îngrijire spre medicina orientată spre tehnologie, având ca scop vindecarea. Astfel, tehnologia a dus la progrese fenomenale în domeniul medicinei, oferind posibilitatea de prelungire a vieții. Cu toate acestea, în ultimele decenii medicii tind să echilibreze partea de îngrijire/recuperare prin alternarea medicației cu serviciile de spiritualitate, recunoscând că până în prezent spiritualitatea a fost adesea legată de îngrijirea sănătății. Îngrijirea spirituală, compasiunea implică întreaga persoană – fizic, social, emoțional și spiritual. Un astfel de serviciu este cu siguranță o activitatea spirituală. Rachel Naomi Remen, MD, a elaborat ideea de bine general prin intermediul spiritualității, în cazul persoanelor bolnave de cancer, afirmând:„A ajuta, a repara (a recupera) și a servi reprezintă trei moduri diferite de a vedea viața”.
Asistența spirituală implică petrecerea timpului cu pacienții și discutarea lucrurilor importante pentru ei. În nenumărate cazuri pacienții deschid subiecte din domeniul spiritualității cu personalul medical. În continuare voi prezenta anumite aspecte legate de îngrijire/compasiune, voi explica anumite modalități de practică a asistenței spirituale și importanța înțelegerii avantajelor acesteia (încorporarea asistenței spirituale).
2.1. Semne ale durerii și a suferinței spirituale
Emoțional:
Neliniște/agitație/anxietate;
Negarea bolii/a diagnosticului/a realității;
Furie;
Frică;
Sentimentul de neputință și pierdere a controlului;
Depresie;
Vise sau coșmaruri.
Comportamental:
Refuzul de a lua analgezice;
Pierderea independenței;
Auto-vătămare;
Refuzuri în angajarea de activități care pot oferi confort și bucurie;
Retragere/izolare;
Întrebări despre durata procesului morții;
Declarații despre „nu vreau să fiu o povară”;
Limbaj metaforic sau simbolic care sugerează stres sau lucruri nerezolvate.
Fizic:
Durere neeliberată;
Dificultăți de respirație;
Insomnie.
Alte semne:
Conflict între obiectivele paliative și credințele religioase;
Axare pe nutriție, remedii pe bază de plante (speranță în vindecări miraculoase).
În fața tragediei, de cele mai multe ori, cel mai simplu sentiment este mânia. Ca toate sentimentele, mânia nu trebuie să fie negată – dar ea nu va fi un substitut pentru manifestarea durerii mai profunde sau a suferinței spirituale. Mânia, în lumea fricii, este un mecanism de apărare. De exemplu, persoanele vârstnice bolnave (sau pe moarte) devin mânioase, atunci când sunt incapabile să-și stăpânească sentimentele de neputință. Astfel, exteriorizarea acesteia este necesară în primul rând pentru a ne face să simțim că avem din nou control asupra noastră (fără stăpânirea de sine unii oameni ar fi într-o panică totală) și în al doilea rând, aceasta direcționează emoțiile spre exterior, găsind un inamic extern vizibil, bun de atacat.
Când există o durere fizică puternică și mintea este foarte impovărată de suferință pot apărea atacurile de panică. Panica este una dintre cele mai înfricoșătoare experiențe pe care le poate avea cineva, dar este aproape întotdeauna temporară. Acest lucru se poate întâmpla în cazul persoanelor vârstnice care nu sunt capabile să-și redobândească controlul. Astfel frica bântuie mintea după bunul plac, dărămând toate barierele.
Frica cronică, cea care se întâmplă să-i trezească noaptea din somn pe vârstnici și care îi lovește fără avertizare în viața de zi cu zi, este denumită neliniște. Ea este una dintre cele mai răspândite semne ale durerii fizice și ale suferinței spirituale. Aceasta poate fi liniștită pe cale medicală, dar tranchilizantele nu înseamnă și alinarea suferinței spirituale.
Având la bază sentimente puternice de frică și neliniște se poate dezvolta, cu ușurință, starea de depresie. Aceasta se referă la durerea îndreptată împotriva sinelui. Privind expresia de pe fețe vârstnicilor deprimați, putem deduce cât de posomorâți, retrași, extenuați și triști se simt. De cele mai multe ori putem observa că acștia abordează viața cu pasivitate și resemnare, sau chiar renunțare.
2.2. Sfârșitul vieții – oportunitate de creștere a spiritualității
Creșeterea spirituală la sfârșitul duratei de viață este posibilă pentru toate persoanele, indiferent de credință. Astfel, deși o boală terminală poate fi percepută ca și o experiență negativă, pentru multe persoane devine o oportunitate pentru dezvoltarea personală și vindecare.
Etimologic, cuvântul „criză” semnifică „posibilitatea de”.
Există diverse motive ce accelerează dezvoltarea personală și spirituală la sfârșitul vieții. Spre exemplu, persoanele în cauză, deoarece sunt incapabile să desfășoarele activitățile cotidiene obișnuite, au timp să reflecte și să practice lucruri din domeniul spiritualității. Totodată, pentru a-și găsi confortul, sensul și puterea de a merge mai departe optează să se adreseze sau să revină la credințele și tradițiile religioase. Deoarece nu v-or mai avea ocazia să stea mult timp în preajma familiei sau persoanelor dragi, ei caută momente de conexiune, reconciliere și de ce nu, vindecare. Deseori se întâmplă ca la sfârșitul vieții să apară diverse întrebări spirituale (despre iertare, viața de apoi, valoarea veții în sine, etc.).
În cadrul spitalelor sau centrelor de zi echipa de îngrijire paliativă poate ajuta la dezvoltarea personală atât a pacienților cât și a familiilor acestora. Astfel, ei se pot ocupa de ameliorarea sau tratarea simptomelor de durere fizică pentru ca pacientul împreună cu familia să reușească să se concentreze asupra relațiilor, revizuirii vieții și practicilor spirituale. De a ajuta pacientul și familia acestuia să identifice obiective sau sarcini spirituale, relaționale și emoționale (pe lângă managementul durerii). Este indicat, totodată, ca echipa de îngrijire paliativă să întrebe și să direcționeze activitățile spre un cadru confortabil și cu sens în ceea ce privesc credințele și practicile religioase, apelând chiar la participarea psihologului, asistentului social sau a preotului. Prin toate acestea, echipa v-a demonstra că este prezentă în fața disperării și suferinței.
Efectul de spiritualitate asupra sănătății este un domeniu de cercetare activ. În afară de medici, acest domeniu este studiat in primul rând de psihologi și alți profesioniști. Studiile au tendița de a se rezuma la trei domenii majore: mortalitate, adaptare și recuperare. Din punct de vedere a mortalității, studiile observaționale sugerează că persoanele implicate in practici spirituale regulate au tendința de a trăi mai mult.
Un alt studiu indică un posibil mecanism: interleukina (IL) -6. Nivelurile crescute de IL-6 sunt asociate cu o incidență crescută a bolii. Un studiu de cercetare care implică 1700 adulți învârstă au arătat că cei care au participat la biserică erau pe jumătate la fel de probabil să aibă niveluri ridicate de IL-6.
Autorii au emis ipoteza că un angajament religios poate îmbunătății controlul stresului prin oferirea de mecanisme de coping mai bune, un bogat sprijin social, întărirea valorilor personale și viziunea asupra lumii.
În ceea ce privește domeniul confruntării, pacienții care sunt spirituali pot utiliza convingerile lor în a face față bolii, durerii și vieții. Unele studii indică faptul că cei care sunt spirituali tind să aibă o perspectivă mai pozitivă și o mai bună calitate a vieții. De exemplu, pacienții bolnavii de cancer care au găsit confort în practicile religioase și spirituale au fost mai mulțumiți de viața lor, au fost mai fericiți, și au suferit mai puțin (atât psihic cât și fizic).
Unele studii au analizat, de asemenea, rolul spiritualității cu privire la durere. Un studiu a arătat că bunăstarea spirituală a fost legată de capacitatea de a se bucura de viață, chiar în mijlocul simptomelor, inclusiv durere. Acest lucru sugerează că spiritualitatea ar putea fi o țintă clinică importantă..
Rezultatele unui chestionar în legătură cu durerea fizică distribuit de American Pain Society la pacienții spitalizați au arătat că rugăciunea personală a fost metoda nondrug cel mai frecvent utilizată: 76% dintre pacienți au făcut uz de aceasta.
În acest studiu, rugăciune ca o metodă de gestionare a durerii a fost folosită mai frecvent decât medicația intravenoasă (66%), injectii (62%), relaxare (33%), atingeri (19%), și masaj (9%).
Medicația (dureroasă sau nu) este foarte importantă și trebuie utilizată, însă în confruntarea durerii trebuie să se țină seama și de alte modalități.
Convingerile spirituale pot ajuta pacienții să facă față atât bolii cât și morții. Într-un sondaj aleatoriu, Gallup, vârstnicii au trebuit să noteze ce i-ar îngrjora dacă ar știi ca sunt pe moarte. Problemele de top au fost găsirea companiei și asigurarea asistenței spirituale.
Aceste constatări nu sunt surprinzătoare. Când oamenii se confruntă cu boli grave sau pierderi mari, se întorc frecvent la valori spirituale pentru ai ajuta să facă față sau de a înțelege boala sau pierderea lor.
În privința recuperării, angajamentul spiritual tinde a îmbunătății acest domeniu de activitate atât în ceea ce privește boala cât și intervențiile chirurgicale. De exemplu, un studiu la pacienții vârstnici cu transplant de inimă a arătat că cei care au participat și au crezut în activitățile religioase, în urma monotorizării s-au observat o serie de modificări pozitive, atât fizic cât și psihic (creștere a stimei de sine).
2.3. Oportunități și instrumente de evaluare
2.3.1. Repere vizuale în indicarea credințelor și practicilor religioase sau
spirituale
Reperele vizuale ică posibile credințe și practice religioase sau spirituale precum:
Reprezentări ale diverselor figure religioase sau lideri ai comunității;
Simboluri religioase sau de artă;
Cărți de rugăciuni;
Cărți cu practici de vindecare;
Altare;
Remedii din plante;
Orice alte obiecte considerate sacre, investite cu puteri de vindecare sau utilizate pentru practice religioase specifice.
De exemplu, icoanele sunt, pentru anumite persoane, obiecte sacre, investite cu puteri de vindecare, utilizate în practici religioase specifice; deoarece cu greu își pot imagina spațiul de rugăciune fără prezența icoanelor. Părintele profesor Vasile Nechita afirmă că: „Icoana ne arată nevoia absolută de sfințenie a omului”. Omul fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu însetează necontenit după modelul său, fiind într-o continuă căutare, încercând să dobândească cât mai mult din atributele „vieții treimice”. Icoana simbolizează legătura dintre om și Dumnezeu, dintre cer și pământ, căci în fața icoanei, așa cum spunea părintele arhimandrit Arsenie Papacioc, „orice răsuflare poate fi și o rugăciune”. Totodată aceasta preia sarcina comunicării spirituale, pentru că mii de gânduri se îndreaptă spre ea. Acest act religios se adresează prototipului din icoană, dar închinarea nu se aduce substanței icoanei, ci sfântului reprezentat.
Este recomandat a se observa și a se ține cont de importanța acestor lucruri pentru pacient. Deoarece, pentru mulți dintre aceștia, icoanele răspândesc în suflete sentimente de credință, de iubire, de pocăință; sentimente ce premerg harului ce ajung la inimă, făcându-l pe cel care crede în ele să poată pregusta slava Împărăției cerești. Astfel, Fiind într-o permanentă legătură cu prototipul lor icoanele contribuie la purificarea morală atât a văzului cât și a simțului. Minunile petrecute în fața icoanelor depend, în mare parte, de vrednicia morală a credincioșilor.
În prezent întâlnim icoane pretutindeni, mai ales în preajma persoanelor vârstnice bolnave (sau pe moarte) instuționalizate, sau nu. Și asta deoarece aceste persoane simt nevoia de sfințenie, sunt dormice de a găsi calea spre lumea spirituală: “Lipsa de discernământ cu care unii creștini Îl privesc pe Fiul lui Dumnezeu îi impiedică să vadă că frumusețea rămâne un atribut divin, darn nu în sensul strict uman”.
În concluzie icoanele reușesc să ne improspăteze memoria, ne ușurează căutarea și ne mențin înmtr-un cadru religios, sfânt. P.S.I. afirmă că: “Icoana nun e oprește imaginația, ci întărește căutarea, dă certitudine împlinirii, ajută evlavia, completează mijlocirea, edifică puterea rugăciuni și legătura cu chipul din ea”.
2.3.2. Limbajul – indicator al cadrului religios sau spiritual
Atât pacienții cât și familiile acestora obișnuiesc să pună întrebări legate de boală (diagnostic) și planurile de tratament. Analizând discuțiile, se pot observa că răspunsurile lor sugerează propriile convingeri religioase sau spirituale:
“Dacă Dumnezeu așa vrea…”;
“Viața mea este în mâinile Lui…”;
“Acest medicament este o binecuvântare…”;
“Întotdeauna am fost o luptătoare…”;
“Există lucruri mai rele decât moartea…”.
Studii calitative au sugerat ca pacientii au mai multe nevoi spirituale. Din păcate, există puține instrumente disponibile. Așadar, este evident atunci când pacientul răspunde: "Dacă Dumnezeu așa vrea…" că el își exprimă indirect nevoile spirituale. Medicii trebuie să fie conștienți de faptul că pacienții care sunt în fază terminală pot avea nevoi spirituale neîmplinite. Pentru a facilita satisfacerea acestor nevoi, trebuie să fim conștienți că avem nevoie de persoane specializate în acest domeniu (preot, pastor, psiholog, etc.).
„Când nu mai este posibilă vindecarea, este datoria noastră să îngrijim.” – Cicely Saunders.
2.3.3. Limbajul – indicator al suferinței spirituale
Deseori suferința spirituală este indicată prin declarații precum:
“De ce să trăiesc așa?”;
“De ce mi se întâmplă tocmai mie?”;
“Îmi doresc să fi murit…”;
“Nu se poate face ceva?”;
“De ce îmi face Dumnezeu una ca asta?”.
Spiritualitatea și religia sunt foarte importante, atât pentru pacienți cât și pentru familiile acestora. Sondajele recente, efectuate în Statele Unite ale Americii, indică faptul că pacienții și familiile acestora solicită o atenție sporită în ceea ce privește dimensiunea spirituală a vieții lor, în special la sfârșitul vieții (boli în fază terminală).
Schimbarea și sentimental de incertitudine sunt inevitabile în perioada de dinainte a morții. Multe persoane cu boli în fază terminală și familiile acestora descries acest moment ca fiind un “montagne russe” sau o aventură în “necunoscut”. Deși rezultatul final (decesul) este clar și acceptat la un moment dat, perioada pana la momentul decesului este plina de incertitudini și schimbări imprevizibile. Într-o zi persoana se poate simți bine, iar în următoarea zi pot apărea o serie de simptome fizice, psihice, sufletești fără nici o avertizare. Până și modul în care, atât pacienții cât și familiile, v-or răspunde emoțional la schimbări, este imprevizibil. Chiar și atunci când doctorii sunt în măsură să ofere un prognostic exact, nu se poate spune același lucru și despre momentul decesului.
Sfârșitul vieții reprezintă, totodată o șansă persoanelor care doresc rezolvare și împăcare cu greșelile, eșecurile și regretele lor. Atunci când apar sentimente negative sau judecăți puternice despre trecut, asistentul spiritual trebuie să fie present pentru a încerca să amelioreze sau să schimbe aceste gânduri în unele pozitive.
Anandarajah și High (2001) au scris că "suferință spirituală și criză spirituală", au loc atunci când o persoană este în "imposibilitatea de a găsi surse de sens, speranță, iubire, pace, confort, putere și conexiune în viață sau, atunci când un conflict are loc între credințele lor și ceea ce se întâmplă în viața lor”.
În concluzie, pentru multe persoane care suferă de boli cronice, spiritualitate poate fi un stil de adaptare util. Durerea spirituală are nevoie de explorare și există o varietate de instrumente disponibile, care ne ajută să înțelegem mai bine care ne sunt nevoile.
3. Competențe de bază în furnizarea de îngrijire spirituală
3.1. Cine sunt persoanele responsabile de îngrijirea și asistența spirituală?
Evenimentele dificile sau traumatice din viața noastră s-ar putea să ne facă să ne punem diverse întrebări, atât despre ceea ce se întâmplă cu noi cât și de ce ni se intâmplă asta. În mod similar, atunci când o persoană este bolnavă sau pe moarte, de cele mai multe ori își pune o serie de întrebări legate de scopul/motivul vieții lor și chiar și despre ce se v-a întâmpla după moartea lor.
Spiritualitatea, sau căutarea sensului vieții, este un lucru personal/intim. Pentru unii spiritualitatea înseamnă credință religioasă, iar alții sunt de părere că spiritualitatea nu este neapărat de domeniul religios. Astfel, ieșirile în natură, muzica, dansul pot fi considerate experiențe spirituale.
Pentru unii oameni odată cu conștientizarea propriei morți sau moartea altcuiva apar o serie de întrebări legate de sensul și scopul vieții lor. Pentru alții, spiritualitatea ar putea juca deja un rol important de ghidare în propria viață, iar religia i-ar putea ajuta în găsirea sensului situației în care se află.
Ar fi de preferat ca fiecare spital, centru de zi să aibă un departament responsabil cu îngrijirea și asistența spirituală cu reprezentanți ai diferitelor confesiuni religioase. Iar sarcinile lor să fie de a asculta și de a sprijini pe cei în nevoie, indiferent de convingerile lor. Scopul lor să nu fie cel de a impune propriile convingeri religioase asupra pacienților.
Este de dorit ca atunci când un pacient solicită prezența unui reprezentant a unei anumite confesiuni religioase, personalul din cadrul spitalului, centrului de zi să contacteze, în numele pacientului, cât mai repede posibil persoana specializată (preot, pastor, etc.).
Pentru persoanele aflate în fază terminală, asistența spirituală trebuie să fie considerată ca o parte integrantă a serviciilor de îngrijire.
Pe lângă nevoile medicale, îngrijirea paliativă are ca scop și urmărirea nevoilor emoționale și spirituale atât a pacienților cât și a membrilor familiei acestuia. Oricare dintre membrii echipei de îngrijire paliativă este recomandat să fie în măsură sa sfătuiască atât pacienții cât și familiiile acestora cu privire la modul de a obține sprijin spiritual, indiferent de credințele și convingerile acestora. În cazul în care aceștia sunt în spitale sau centre de zi, și ar prefera să vorbească cu un consilier spiritual din comunitatea lor, ar trebui să fie posibil să se aranjeze acest lucru.
Dacă pacienții nu sunt de nici o confesiune religioasă sau nu cred în serviciile religioase, pentru consilierea acestora se poate propune prezența psihologului. Acesta este considerat un bun înlocuitor al preoților, pastorilor, etc. Psihologul lucrează împreună cu pacientul, motivația acestuia presupunând, în ansamblu, a ști să recunoască problemele și de a le analiza în profunzime pentru a înțelege cauzele și motivele profunde pentru a-și oferi o mai bună conștientizare a problemei care poate să ducă la o schimbare reală. Psihologul este pregătit să empatizeze cu stările pacientului. Astfel, acesta are posibilitatea de a împărtăși și de a explora asistat, în profunzime, propriile trăiri, de a-și analiza în deplină siguranță propriile temeri și slăbiciuni și de a le înțelege.
3.2. Evaluarea
Progresele tehnologice ale secolului trecut au avut tendința de a redirecționa medicina ca model de îngrijire spre medicina orientată spre tehnologie, având ca scop vindecarea. Astfel, tehnologia a dus la progrese fenomenale în domeniul medicinei, oferind posibilitatea de prelungire a vieții. Cu toate acestea, în ultimele decenii medicii tind să echilibreze partea de îngrijire/recuperare prin alternarea medicației cu serviciile de spiritualitate, recunoscând că până în prezent spiritualitatea a fost adesea legată de îngrijirea sănătății. Îngrijirea spirituală, compasiunea implică întreaga persoană – fizic, social, emoțional și spiritual. Un astfel de serviciu este cu siguranță o activitatea spirituală. Rachel Naomi Remen, MD, a elaborat ideea de bine general prin intermediul spiritualității, în cazul persoanelor bolnave de cancer, afirmând:
„A ajuta, a repara (a recupera) și a servi reprezintă trei moduri diferite de a vedea viața.
Asistența spirituală implică petrecerea timpului cu pacienții și discutarea lucrurilor importante pentru ei. În nenumărate cazuri pacienții deschid subiecte din domeniul spiritualității cu personalul medical.
Evaluarea este o primă competență de bază în ceea ce privește îngrijirea și asistența spirituală. În evaluarea spirituală este indicat să fie implicați toți membrii echipei. Aceștia trebuie să asculte, să observe și să interacționeze atât cu pacienții cât și cu familiile lor. Iar, în general, este de preferat ca preotul, pastorul, psihologul (persoana aleasă în funcție de credințele și practicile religioase/spirituale) să coordoneze discuțiile și activitățile. După o primă evaluare ar trebui să se stabilească un plan de îngrijire spirituală în care să se țină cont atât de obiectivele pacientului cât și a familiei acestuia și de disponibilitatea pacientului (programul de hrana, somn, etc.).
În momentul evaluării este bine ca pacientul să fie hrănit, odihnit, să se simtă confortabil. Să există atât momente de intimitate (asistent spiritual și pacient) cât și prezența familiei. Este de preferat ca discuțiile să fie dirijate în sens constructiv, prezența întrebărilor deschise și oferirea opțiunilor, posibilităților.
Empatia – compasiunea
Empatia (din graca veche înseamnă suferință interioară) este capacitatea de a recunoaște și , într-o oarecare măsură, de împărtăși sentimentele (cum ar fi tristețea sau fericirea) care sunt experimentate de către o altă ființă, chiar dacă aceasta nu le exprimă explicit. O persoană are nevoie de a avea un anumit grad de empatie înainte de a putea să fie capabil să simtă compasiune.
Prezența empatiei ajută oamenii să se facă auziți. Atunci când pacienții și familiile acestora se confruntă cu momente de disperare, pierderi, nu găsesc sens suferinței, se simt abandonați; în astfel de situații ei simt nevoia să fie auziți și să nu se simtă singuri. Este esențial ca în astfel de situații să reușim să creeăm un mediu în care persoana să nu se simtă constrânsă sau judecată.
Prezența empatică implică:
Ascultarea actică;
Relaxarea corpului pacientului;
Contacul vizual;
Atingeri;
Încurajări;
Asigurarea implicării familiei.
Etimologic, proveniența termenului este latin: com-passus-sum, adică suferință comună. Compasiunea este un sentiment de reciprocitate și grijă colectivă, generat din empatie și altruism.
Compasiunea este unul din puținele sentimente care transformă individul într-un membru de calitate al societății în care trăiește. Compasiunea unui individ este un sentiment profund personal care conține manifestări sociale de genul unul pentru mulți-mulți pentru unul.
Compasiunea ține de educatie și de exersarea socială de la cele mai fragede vârste și până la dipariția fizică a individului. În multe societăți și religii compasiunea este transcedentală, ea depășește granițele existenței fizice, compasionatul fiind ținut minte generații întregi sub forme diferite – în creștinism este sanctificat, în judaism el va fi ținut minte ca tsadik, uneori făcător de minuni. În islam este transformat în Al-Rahman, adică un om care poartă pecetea divinității prin primirea darului pe care-l deține această divinitate.
Desi compasiunea este un sentiment social, el nu poate fi căutat în instituțiile societății. Compasiunea nu poate fi găsită în catedrale, biserici și nici într-una din instituțiile statului. Compasiunea nu este apanajul preoților și nici a miniștrilor, ea poate fi însă sentimentul pe care un ministru sau un preot îl poate avea sau nu.
Din nefericire, mulți profesioniști, de genul de mai sus, îl exercită “mecanic”, ca parte din fișa postului – greșit și nedorit! Compasiunea este muntele pe care a urcat Mântuitorul pentru a-și timite mesajul “Noului Jurământ” – se găsește integral în “Predica de pe munte a Mântuitorului.” [Evanghelia după Matei 5:1 – 7:29]. Unul din cele mai importante texte din Noul Testament. Compasiune se regăsește și în parabola “Bunului Samaritean” [Evanghelia după Luca 1-:25-37] sau în A Doua Epistolă către Corinteni a lui Pavel.
Victor Frankl (1905-1997), psihiatru vienez, care a scris despre experiențele sale dintr-un lagăr de concentrare nazist, afirmă: „Omul nu este distrus de suferință, el este distrus de suferința fără sens”.
Una din provocările cu care se confruntă medicii este de a-și ajuta pacienții să-și găsească sens și acceptare în mijlocul suferinței și a bolii cronice. Specialiștii în medicină deseori ajung la concluzia că religia și spiritualitatea formează baza de sens și scop pentru mulți oameni. În timp ce pacinții se luptă cu aspectele fizice ale bolii lor, ai au alte dureri, precum: durere legată de suferința psihică și spirituală, incapacitatea de a se angaja în cele mai profunde întrebări ale vieții. Se întâmplă de multe ori ca pacienții să-și pună următoarele întrebări: „De ce mi se întâmplă mie una ca asta?”, „Ce se va întâmpla cu mine după ce voi muri?”, „Familia mea va rezista pierderii mele?”, „Își vor aminti de mine?”, „Există un Dumnezeu?”, „Dacă există, va fi el acolo pentru mine?”, „Voi avea timp sa-mi termin treburile pământești?”, etc. Din păcate, de cele mai multe ori, aceste întrebări rămân fără răspuns. Un studiu recent publicat, a arătat faptul că doar o cincime din medicii oncologi chestionați au oferit o reacție de empatie față de pacienții lor. Un alt studiu a arătat că doar 11% dintre medicii oncologi au sentimente de compasiune față de pacienți și folosesc acest mijloc pentru a ajuta pacienții să treacă mai ușor peste tratament. Cu toate acestea, pacienții tânjesc după suportul moral al medicilor, al familiei și al prietenilor.
În principiu, medicii și pacienții ar trebui să formeze o echipă, să colaboreze. Însă, în foarte multe cazuri medicul, înainte de tratament, arată o atitudine mult superioară pacientului, considerându-se ca fiind sigurul deținător al tuturor informațiilor legate atât de boala pacientului cât și de pacient. De asemenea se întâmplă ca doctorul să aibă o atitudine incertă și față de tratament. Astfel, în aceste condiții pacientul s-ar putea să nu urmeze întocmai tratamentul prescris, și să-l ia după cum crede el că este bine sau, în cel mai rău caz , să nu îl ia deloc (acest lucru a fost demonstrat de un grup de cercetători din Canada ).
Compasiunea este unul dintre cele mai cinstite și înalte sentimente, mai ales pentru că aceasta se îndreaptă către zona în care se află suferința. Astfel, compasiunea are forța de a dizolva durerea, având încrederea că iubirea oferă cea mai mare protecție. Descoperind că există o realitate mai puternică decât orice durere, iubirea construiește cea mai formidabilă și puternică apărare.
4. Tehnici de oferire a îngrijirii și asistenței spirituale
4.1. Normalizarea și revizuirea vieții
Pacienții și familiile acestora au nevoie să audă că perioada prin care trec este una normală. Fiecare persoană aflată în suferință fizică sau spirituală, bolnavă sau pe moarte au parte de experiențe unice și care trebuiesc luate ca atare. Atât pacienții cât și familiile acestora așteaptă să le se amintească că nu sunt nebuni și că este normal să aibă câte o cădere nervoasă, depresii, frici, etc. Sentimentele, temerile, progresia bolii sunt normale.
Normalizarea are la bază încrederea. Echipa de îngrijire trebuie să reușească să-I facă pe pacienți și pe familiile acestora să aibă încredere în tratament, sfaturi, etc. Pentru întărirea sentimentului de încredere se pot prezenta persoane și cazuri anterioare (s-a mai trecut prin asta).
Normalizarea poate fi înțeleasă ca și o hartă pentru un teren străin, având ca scop diminuarea fricii.
Aceasta joacă un rol important în adaptare. Ajută la acomodarea pacientului cu situația în care se află. În adaptare un loc important îl ocupă relaționarea pacientului cu alți pacienți/persoane care au trecut prin situații identice sau asemănătoare.
Indiferent de faza în care se află vârstnicul, frica poate fi eliberată. În acest caz este nevoie de prezența asistentului spiritual (care poate fi preotul, asistentul social sau psihologul) care să coordoneze discuțiile spre dezvăluirea liberă și clară a fricii resimțite de vârstnic (de multe ori acest lucru este considerat de pacient un semn de slăbiciune). Obstacolele care pot să apară în deslușirea fricilor pot fi sentimentul de rușine și/sau vinovăție. Astfel, în primă fază pacientul, vârstnicul trebuie să simtă frica sub forma unei senzații corporale pentru a reuși să și-o scoată din domeniul minții; sâ-și localizeze senzațiile fizice de frică (mușchi încordați, creștere a tensiunii arteriale, tremur al stomacului, etc.). Aceste senzații fiind reziduuri biologice ale unor experiențe.
Senzația cumplită de frică aduce cu ea o semnătură fizică manifestată în trup, care reprezintă expresia energiei sale. Astfel, până nu se înlătură sursa de enrgie, nu poate să aibă loc nici o vindecare. În acest caz se poate acorda ajutor prin: ascultare, mișcare, respirație profundă, relaxată.
Un alt element important pentru eliberarea fricii este încredrea. Este de observat faptul că vârstnicii sunt dispuși să-și exprime cele mai intime frici atuci când au încredere. Încrederea îmseamnă că ți se oferă asigurarea că ești în siguranță și astfel ciclul negării și al suferinței poate fi intrerupt. Astfel, fiecare convingere pozitivă anulează una negativă.
Vindecarea suferinței spirituale nu este o lucrare solitară. Asistentul spiritual este în măsură să fie tolerant, să ne accepte propriile defecte, să fie un bun ascultător, fără a-și impune propriile judecăți. Aceștia pot fi persoanele cate ne pot ajuta să ne relaxăm și să avem încredere.
4.2. Explorarea și semnificația surselor de speranță, putere și confort
Un vis important, înainte de a deveni realitate, trebuie să fie transformat într-un scop bine stabilit. Dacă vrem să cunoaștem cu adevărat împlinirea în viață, atunci trebuie să ne stabilim scopurile în limitele obiectivelor pe care le avem la dispoziție. Astfe, un scop bine definit, irezistibil, devine o sursă inepuizabilă de enrgie, de permanentă motivație și trăinicie.
Efortul fizic și psihic pot fi considerate leacuri divine care pot asigura confort persoanei în nevoie; ținând persoana la distanță de cele trei rele cumplite: scuzele, nesăbuința și sărăcia. Astfel, cei ale căror vieți sunt lipsite de scopuri, sunt supuși incertitudinii, suferinței, cinismului, autocompătimirii, etc.; primind drept răsplată superficialitatea, teama, neșansa, dependența, amăgirea, insatisfacția. Este periculos să rătăcești prin viață fără să ai o gândire corelată cu un scop echitabil.
Scopul este acea forță adâncă și tăcută care ne înalță, eliberându-ne de partea negativă a eului, oferindu-ne nemuritoarea dorință a succesului. Totodată, este motivul care ne face să ne stabilim anumite planuri, motivul pentru perseverență, trudă și dăruire totală.
Scopul mai poate fi înțeles ca un gând deosebit care în plan fizic reușește să ne crească adrenalina, să ne accelereze respirația, asigurându-ne energia necesară să ne însuflețească existența. Dacă suntem credincioși scopului, acesta ne va fi devotat.
Vârstnicii se confruntă deseori cu obstacole, dificultăți. Un exemplu ar fi boala, care odată cu ea aduce diverse stări și sentimente negative. Aceasta reprezintă un prag al suferinței care necesită trecut. Pragul suferinței este acel punct din calea noastră către realizare, dincolo de care drumul devine mai neted. Astfel, depășirea obstacolelor de maturizează. Din acest moment al procesului de maturizare suferințele încetează, apărând foloasele procesului de învățare, ale experienței dobândite. Acest moment este cu siguranță începutul tranziției de la sărăcie la abundență spirituală.
Asistentul spiritual trebuie să fie în măsură să ajute vârstnicii să continue: în momentul în care simt că i-au părăsit puterile, când entuziasmul se consumă, când sunt copleșiți de necazuri, când sunt obosiți; să-i încurajeze chiar dacă vârstnicii simt că sfârșitul este aproape.
Teama, nehotărârea, îndoiala sunt sentimente ce îi fac pe vârstnici neputincioși. Aceste gânduri pot să le amorțească gândirea și le pot zădărnici succesul. Astfel, atâta timp cât aceștia sunt copleșiți de astfel de sentimente, aceștia poartă cu ei sursele eșecului, care le atacă puterea, energia, hotărârea și confortul.
Deciziile de a acționa pornesc din convingerile că v-a exista un succes. Odată deciși în învingerea îndoielii, fricii, nehotărârii, își v-a face loc succesul. Ca urmare, convingerile vor naște puterea necesară de a depăși prin încredere, hotărâre și curaj fiecare obstacol întâlnit.
Chiar și cel mai slab (fizic/psihic) vârstnic poate găsi mijloace materiale necesare în atingerea scopului, dacă reușește să-și concentreze gândurile. Astfel, ideile stimulează efortul, efortul amplifică experiența, iar experiența construiește perfecțiunea. Indiferent de împrejurări este recomandat să dovedească suficientă perseverență încât să poată depăși pragul suferinței, altfel nu își va atinge scopul.
4.3. Credințe și practici religioase sau spirituale
Apostolul Pavel definea credința într-un mod clasic: „Credința înseamnă a fi sigur de ceea ce speri și a crede în ceea ce nu vezi.” Această mărturisire se raportează la fiecare aspect al vieții.
Din dorul pentru lumea spirituală, vârstnicul simte nevoia de a se adânci în sine. Această adâncire presupune închiderea față de lumea exterioară, materială, aducând cu sine o liniște tot mai profundă.
O tehnică, practică a adâncirii în sine este meditația. Astfel, la început, când închidem ochii și încercăm să ne retragem în noi înșine, trăim un întuneric normal. Această beznă este cunoscută fiecărei persoane. Însă, cu cât ne adâncim mai mult, cu atât mai repede și mai mult răsare propria noastră lumină interioară. În acest cadru vârstnicul reușește să se întâlneasă cu propria lui parte divină. Cu cât se lucrează mai mult în adâncirea în sine, cu atât trăirea proprii lumini interioare devine mai profundă. Astfel, prin această cale, mulți iubitori ai spiritului reușesc să găsească acele căi prin care pot închide pentru un timp cât mai lung porțile simțurilor fizice.
Prin retragerea în noi față de bezna simțurilor exterioare, lumea sufletească pare să se așeze tot mai mult, să se liniștească. Cu cât liniștea devine mai profundă și sufletul mai gol de influențele lumii exterioare, cu atât sufletul se apropie mai mult de lumină, iubire.
După liniștirea sufletului urmează liniștirea gândurilor, sentimentelor și chiar a impulsurilor de voință. Când se reușește acest lucru sufletul iese din cadrul temporalității și a spațiului, eliminând agitația minții și a tensiunilor interioare.
Meditația se poate face de unul singur sau asistată, în cazul de față de asistentul spiritual. Aceasta este recomandată deoarece prin meditație se urmărește dobândirea unei conștiințe superioare a lumii înconjurătoare, trăirea prezentului fără grija trecutului sau a viitorului, păstrarea liniștii interioare și păstrarea puterii de concentrare fără efort, etc.
Printre efectele benefice ale meditației se enumeră și: scăderea stresului, a tensiunii; eliminarea depreisiei și a anxietății; echilibrarea planului afectiv; concentrarea și încrederea în sine; liniște și libertate mentală; optimism; etc.
O practică a credinței religioase este rugăciunea. Aceasta este strâns legată de natura ființei umane; este inima religiei, este sufletul sentimentului religios. Între rugăciune și stările noastre afective există o legătură constantă de cauzalitate. Viața afectivă conține izvoare reale pentru rugăciune; sentimentele constituind ele însele tendițe spre rugăciune.
Rugăciunile exprimă gânduri analoage; ele cer protecția divină, ferirea de păcate, bucuriile vieții veșnice etc. Dacă luăm în considerare sufletele creștine ale vârstnicilor și vom încerca să observăm motivele care îi dispun la rugăciune, vom regăsi pe primul loc sentimentul de tristețe.
Rugăciunile născute în comunitățile de creștini cuprind puternice sentimente morale. Simpla legătură a rugăciunilor oficiale ne permite să observăm în ele două sentimente aproape întotdeauna dominante: cererea iertării și dorirea bunurilor sufletești.
Momentul rugăciunii este unul discret; tocmai de aceea nu suntem în măsură să sesizăm și să surprindem actele intime sufletești ale credinciosului vârstnic. Pe parcursul rugăciunii vârstnicul este pe drumul înălțării spirituale; înalțare ce nu se poate realiza decât cu prețul unei lupte. Rugăciunea este căutarea și contemplarea cu Dumnezeu; este un efort continuu al spiritului nostru, efort de atenție, de autocontrol, de concentrare, având ca scop apropierea de Dumnezeu. În cadrul ei sunt regăsite aspirațiile cele mai profunde.
5. Frica de moarte
Multe persoane asociază sfârșitul vieții cu tratarea durererii fizice și a disconfortului. În această perioada este foarte important de a ajuta persoana muribunda în ași gestiona stresul emoțional și mental. Persoana vârstnică, care se apropie de sfârștul vieții, ar putea da semne de anxietate și depresie. Astfel, ar fi bine ca aceasta să fie încurajată în diverse conversații prin care să-și expună sentimentele, gândurile despre moarte. Cel mai indicat ar fi să se contacteze psihologul sau preotul, asistentul spiritual. Iar în cazul în care se depistează o depresie sau o anxietate severă medicația corespunzătare ar putea fi de mare ajutor.
O persoană vârstnică, pe moarte, s-ar putea să aibă unele temeri și preocupări specifice. El sau ea s-ar putea teme de necunoscut sau să-și vă facă griji cu privire la cei rămași în urmă. Unii oameni se tem să nu fie singuri în momentul sfârșitului vieții. Acest sentiment poate fi agravat de reacțiile familiei, prietenilor și chiar a echipei medicale. De exemplu, atunci când familia și prietenii nu știu cum să ajute sau ce să spună, încetează în a mai vizita vârstnicul. Medicii se pot simți descurajați în momentul în care sunt conștienți că își mai pot ajuta pacienții. Unii par să evite pacienții pe moarte. În astfel de momente este important să încercăm să empatizăm cu vârstnicul, să-l facem să se simtă confortabil, întrebândul, de exemplu, ce l-a făcut mereu fericit?
Experții sunt de părere că muzica ascultată în surdină este foarte liniștitoare. De fapt. La sfârșitul vieții, terapia prin muzică ar putea îmbunătăți starea de spirit, ajută la relaxare, diminuează durerea. Muzica poate evoca diverse amintiri plăcute.
Persoanele vârstnice, la sfârșitul duratei de viață, pot avea diverse nevoi spirituale la fel de convingătoare ca și preocupările lor fizice și emoționale. Nevoile spirituale implică găsirea sensului în viață. Persoanelor vârstnice, aflate pe moarte, este recomandat în ași putea găsi pacea prin rezolvarea problemelor cu prietenii sau familia. Vizitele asistentului spiritual pot ajuta, de asemenea. Mulți oameni găsesc alinare în credința lor. Rugându-se, vorbind cu cineva din propria comunitate religioasă (cum ar fi un preot, rabin, sau cleric musulman), citirea unui text religios, sau ascultarea muzicii religioase pot aduce multă liniște și confort.
Familia și prietenii pot vorbi cu persoana pe moarte despre importanța relației lor. De exemplu, copiii adulți pot împărtăși modul în care tatăl lor a influențat cursul vieții lor. Nepoții pot lăsa bunicul lor să știe cât de mult a însemnat pentru ei. Familia și prietenii, care nu pot fi prezenți, alături de persoana în cauză ar putea trimite o înregistrare a ceea ce și-ar dori să spună sau o scrisoare.
Schimbul de amintiri din vremurile bune este un alt mod, pentru unii vărstnici, de a-și găsi pacea în aproapierea morții. Acest lucru poate fi reconfortant pentru toată lumea. Unii medici cred că este posibil, chiar daca un pacient este inconștient, ca el sau ea să audă în continuare. Este foarte important să se discute cu persoana care este pe moarte și nu despre ea.
Frica de moarte poate fi împărțită în diverse temeri specifice :
Frica de durere și suferință – mulți vârstnici se tem că momentul morții presupune dureri chinuitoare și suferință. Aceasta teamă este comună atât oamenii sănătoși cât și la pacienții care mor de cancer sau alte boli dureroase .
Frica de necunoscut – moartea este un final necunoscut – nimeni nu știe să spună ce se întâmplă după aceea . Este în natura noastră umană să vrem a înțelege și a găsi sens lumii înconjurătoare, dar moartea nu poate fi înțeleasă pe deplin în timp ce noi suntem încă în viață .
Frica de non – existență – mulți oameni se tem că vor înceta în a exista după moarte . Aceasta teamă nu se limitează numai la cei non-religioași sau atei . Mulți oameni credincioși se tem că credința lor într-o viață de apoi nu este adevărată .
Frica de pedeapsa veșnică – din nou, această credință nu este numai pentru cei devotați credinței . Vârstnici din diverse secte religioase și chiar și cei necredincioși, se pot teme că vor fi pedepsiți pentru ceea ce au făcut – sau nu au făcut – aici, pe pământ .
Teama de a pierde controlul – natura noastră umană caută controlul asupra situației. Moartea este ceva care este în afara tărâmul nostru de control, care este foarte înfricoșător pentru mulți dintre noi.
Frică de ceea ce vor deveni cei dragi rămași- probabil că cea mai comună frică de moarte în rândul părinților noștri este teama de ce se va întâmpla cu cei care ne sunt încredințați.
Un element comun văzut la aproape toate persoanele care suferă de teamă de moarte este că, indiferent de cauză , aceasta implică probleme spirituale . Problemele spirituale sunt cel mai bine abordate atunci când se poate suspenda temporar judecata. Acest lucru este foarte greu de făcut , atunci când se suferă de o frică mare de moarte.
6. Studii de caz
STUDIU DE CAZ I
DATELE DE IDENTIFICARE
NUME: B.A.
VÂRSTA: 91 ani
OCUPAȚIA: Pensionară
DOMICILIU: Baia Mare
FAMILIA DE ORIGINE
B.A., până la momentul căsătoriei, a trăit alături de părinții și frații săi în satul Cernești comuna Cernești. Tatăl, in ceea ce privește educația, a terminat două clase, iar mama nici una. Din punct de vedere al profesiei tatăl a fost agricultor, iar mama sa a fost casnică. B.A. a fost a trei-lea copil născut. Frații ei au terminat câte patru clase fiecare, la fel și surorile ei. Profesional nu au reușit să se realizeze nici unul dintre ei. Atât frații cât și surorile ei s-au căsătorit și și-au întemeiat propriile lor familii. În prezent mai este în viață fratele cel mai mare.
În anul 1947, după ce B.A. s-a căsătorit, s-a mutat cu soțul său în Baia Mare. Iar la trei ani după căsătorie B.A. a născut un băiat, singurul lor copil. În anul 1993 soțul său a decedat în urma cancerului la plămâni. În timpul vieții, soțul lui B.A. a fost de meserie tâmplar.
FAMILIA ACTUALĂ
B.A. este văduvă de aproximativ 21 de ani. În prezent locuiește în Baia Mare, împreună cu fiul și soția acestuia. Și se bucură deseori de vizitele din partea celor doi nepoți (care la rândul lor sunt căsătoriți) și de cele trei strănepoate.
EDUCAȚIA ȘI MUNCA
B.A. a terminat patru clase. Toată viața ei a fost casnică. Soțul ei a avut grijă să-i susțină financiar. După decesul acestuia B.A. s-a întreținut din pensia de urmaș și din sprijinul propriului său fiu. În prezent primește o pensie de urmaș, în valoare de 371 lei .
ECOLOGIE SOCIALĂ
Trăiește împreună cu propriul său fiu și soția acestuia. Aceștia locuiesc la casă, într-o zonă liniștită, situată la ieșirea din oraș. Au o gospodărie destul de mare. Suprafețele de teren din jurul casei sunt mari și trebuiesc lucrate periodic, la fel și grădina de zarzavaturi. Pe lângă acestea mai sunt de găsit păsări, bovine, porcine, etc. Cât a fost în putere, B.A. se implica activ în munca din gospodărie.
PERSONALITATEA MANIFESTĂ
PARTICULARITĂȚILE BIOLOGICE:
Stare fizică: bolnavă.
Aspecte fizice generale: de înălțime mijlocie, slabă în greutate, facies ridat dar
agreabil, ținută modestă.
TEMPERAMENTUL: predominant sangvinic: activ, energic, non-emotiv.
PARTICULARITĂȚI STILISTICE: Emoții ce par mai reduse, capacitate de refulare bună,
controlată, secundaritate: răsunet slab al evenimentelor în
conștiință, sensibilitate la dureri fizice.
IMAGINEA DE SINE: "Mulți oameni par să se schimbe atunci când îmbătrânesc și asta pentru că se simt nefolositori. Ei încearcă să-și recupereze valoarea și să-și îmbunătățească imaginea de sine purtându-se așa cum o fac adolescenții. Vor să arate în multe feluri că nu sunt bătrâni și că nu vor fi trecuți cu vederea, altfel devin dezamăgiți sau deprimați " (Alfred Adler, întemeietorul Psihologiei și Psihoterapiei Individuale).
Acest citat sintetizează perfect dorința oricărei persoane vârstnice, chiar și a celei de față . Nu e nimic nou, nimic surprinzător. Și totuși, și în cazul de față, persoanele din jurul ei nu o sprijină așa cum ar trebui. Atât fiul cât și soția acestuia se rezună doar la gesturi prin care consideră că îi ușurează suferința fizică, dar nu se mai gândesc practic cum să prevină îmbolnăvirea, să îi îmbunătățească starea de sănătate și să o sprijine în diverse activități sociale. Totul se rezună la îngrijirea paliativă.
Astfel, în prezent, B.A. se simte nefolositoare, neputincioasă, nemotivată, tristă. Tristețea poate fi foarte ușor de înțeles în acest caz. Lucruri ce accentuează această stare sunt: pierderea statutului social, sentimentul inutilității, pierderea prietenilor dragi, durerile fizice determinate de suferințe cornice, etc.
Fără a fi nevoie să recunoască, B.A. este nemulțumită și de faptul că și-a pierdut statutul social, că nu mai are un rol important și nu mai este la fel de respectată. B.A. constată că o dată cu avansarea în vârstă pierde însemnătatea pe care o avea în ochii altora, din cauza ca nu mai este atât de activi în îndeplinirea rolurilor sociale. Rând pe rând ea și-a pierdut din rolul de părinte, s-a retras, suferind de o boală cronică căreia trebuie să-i facă singură față..
CE SPUN CEILALȚI DESPRE EA
Adaptarea la vârsta a treia este un proces dificil din mai multe puncte de vedere. De obicei, după vârsta de 65 de ani se instalează bătrânețea, momentele de activitate scad, o parte din prieteni și familie dispar (se îndepărtează). Ca și în cazul de față, forța și sănătatea fizică este în declin, scăzând considerabil, totodată, și ocaziile de a se implica activ în diverse activități sociale. În plus, B.A. ajunsă în această etapă a vieții, se confruntă cu o multitudine de stereotipuri negative cu privire la bătrânețe.
Aceste concluzii sunt fondate, în special, de afirmațiile celor din jur: familia, prietenii, vecinii lui B.A.
Spre exemplu, nora lui B.A., se străduiește să satisfacă nevoile fiziologice, biologice ale acesteia: hrană, igienă, medicație la orele corespunzătoare însă nu are suficientă răbdare în a-i asculta, de fiecare dată, suferința sufletească. Același lucru s-ar putea spune și despre fiul lui B.A. Acesta consideră că nu poate să aibă o dicuție cu mama sa deoarece nu este pe deplin conștientă de propriile afirmații și că de foarte multe ori se întâmplă ca aceasta să delireze (în special vizavi de visele pe care le are cu persoane deja decedate).
Nepoții își iubesc foarte mult bunica. Se bucură intens de fiecare moment petrecut alături de ea. Îi ascultă cu mare drag, visele, dorințele, chiar și regretele, „of-urile”. Aceștia sunt conștienți de trăsăturile specifice bătrâneții: piele brăzdată de riduri, boală, slăbiciune sau lipsă de putere, însă toate aceste lucruri nu-i fac să se îndepărteze de B.A., dimpotrivă, empatizează cu aceasta, aprecindu-i fragilitatea (simțind nevoia să o ocrotească).
Strănepoatele sunt fascinate de modul în care străbunica lor le povestește propriile vise și propria interpretare ale acestora. Deși ele le consideră doar niște povești mult mai interesante decât cele de la școală, pentru străbunica lor sunt adevărate „ghiduri”.
Prietenii și vecinii o vizitează prea puțin, iar vizitele sunt foarte scurte. Aceștia consideră că două portocale și un pachet de biscuiți sunt cu siguranță mult mai valoroase decât o vorbă bună, un sfat sau un moment de ascultare. Scuze legate de diverse treburi gospodărești întrerup de fiecare dată povestea începută de B.A.
CE OBSERVĂ EXAMINATORUL
În cazul de față familia a optat să se ocupe singuri de situația în care se află B.A. Își asumă întreaga responsabilitate în ceea ce privește îngrijirea la pat a lui B.A. Sunt conștienți că aceasta trebuie servită la pat, trebuie ajutată să-și facă toaleta, igiena, etc. Toate aceste lucruri nu sunt foarte ușor de făcut și de respectat. Astfel există momente în care B.A. este neglijată.
Se întâmplă ca din cauza presiunii foarte mari asupra familiei, să se iște conflicte între cei doi soți. Conflicte de pe urma cărora se aibă de suferit și B.A. Îngrijirea lui B.A. necesită timp, răbdare, organizare iar totodată treburile din gospodărie nu se rezolvă de la sine.
“Fiecare clipă a vieții poartă în ea o valoare de miracol și o față de eternă tinerețe.” (A.Camus). Este foarte important ca cei doi soți să reușească să se rupă din când in când de treburile cotidiene și să-și lase gândurile să alerge spre B.A. Să se gândească la nevoile și la dorințele acesteia. Pentru că în același timp B.A. le duce dorul și simte nevoia să le impărtășească din înțelepciunea ei.
Chiar dacă B.A. nu mai are area de altădată și memoria nu o mai ajută, ea va încerca să compenseze aceste lucruri cu înțelegere și răbdare. Se va bucura cu siguranță dacă va fi lăsată, cu puținele forțe rămase, să ajute fie și printr-un sfat.
Din discuțiile cu B.A. am dedus că și-a iubit foarte mult familia, în special fiul. Astfel, la rândul ei, n-ar trebui să fie nici un moment marginalizată, să nu se simtă inutilă sau lipsită de afecțiunea celor din jur. În această perioadă, mai ales că este la pat, se bucură ori de câte ori aude glasul celor dragi, ori de câte ori îi văd, ori de câte ori îi arată că ocupă un loc important în viața lor.
Tot ceea ce B.A. își dorește este ca, în ultima etapă a vieții, să se simtă iubită, respectată, îngrijită.
COMPORTAMENTUL INTERPERSONAL
Omul este în primul rând ființă socială. Așa cum o demonstrează și un număr mare de nuvele, filme, cântece, piese de teatru și poeme, cea mai înaltă fericire a omului este fondată pe relațiile cu ceilalți. Satisfacția la muncă, la joacă și în viața de familie depinde, în mare măsură, de calitatea relațiilor noastre cu ceilalți. Cei mai mulți oameni consideră că este mai important să ai prieteni buni și o viață familială fericită, decât să ai securitate financiară.
În viața noastră, experimentăm un număr foarte mare de relații. Și în cazul de față pentru B.A. prima relație importantă o reprezintă relația cu familia și cu alte rude foarte apropiate. Însă, totodată, sunt și alte tipuri de relații care, pe parcurs, au devenit importante: relațiile cu pritenii, cu vecinii – toate aceste tipuri de relații implică interacțiuni interpersonale care influențează foarte mult calitatea vieții.
Relațiile cu membrii familiei de origine sunt, de regulă, tipul de relații cel mai stabil și de lungă durată dintre toate tipurile de relații. B.A. consideră că are o strânsă relație cu fiul, nepoții și strănepoatele sale. Pentru ea familia îndeplinește o funcție vitală: îi oferă o identitate, un sens și o logică sigură.
Felul în care se comportă B.A. atât față de fiul său cât și față de ceilalți membrii ai familiei este foarte important deoarece este bine cunoscut faptul că orice acțiune declanșează cel puțin o reacție în jurul ei și de cele mai multe ori, reacția declanșată are aceeași încărcătură emoțională – pozitivă sau negativă – ca și acțiunea care a provocat-o și astfel conduitele tind să se perpetueze pe cale naturală.
În cazul de față B.A. își privește familia, prietenii, vecinii cu multă simpatie, admirație, respect și recunoștință față de fiecare vorbă bună sau ajutor oferit.
STRUCTURA ȘI DINAMICA PERSONALITĂȚII
AFECTE, EMOȚII
Maniera în care B.A. face față evenimentelor stresoare depinde de factorii de personalitate și de contextul socio-economic. B.A. asociază un nivel înalt de stres cu situațiile pe care nu le poate controla. În cazul de față B.A. se confruntă cu o boală cronică care i-a slăbit puterile, fiind nevoită să stea la pat.
Pe măsură ce se avansează în vârstă, strategia copingului centrat pe emoții este preponderent aleasă pentru a se adapta situațiilor stresante. Această strategie reflectă o atitudine stoică față de viață, o anume resemnare, acceptare sau chiar un salt al inteligenței emoționale cauzat de maturizarea emoțională. B.A. se confruntă cu diferite forme de stres. Stresul este datorat declinului fiziologic și determină simultan un efect social de izolare. Îngrijorările legate de sănătate sunt cei mai frecvenți factori de stres relatați.
Pierderea capacității funcționale însoțită de incapacitatea de a face față sarcinilor de
rutină cum ar fi lucrul prin curte, curățenie în cameră și alte activități zilnice este o altă sursă de stres pentru B.A. Totodată momentele în care există mici problemele de familie, relații conflictuale și sau imperfecte cu membrii familiei contribuie semnificativ la stresul lui B.A.
Din punct de vedere emoțional, bătrânii se aseamănă sub unele aspecte cu copiii. Și asta pentru că și în cazul de față, B.A., are nevoie de afecțiune, aprobare, este foarte sensibilă la respingeri și critici și la fel ca și copiii, are o mare dorință de independență, dar din păcate, această a scăzut progresiv.
B.A. experimentează mai intens ca niciodată până acum sentimentul de frică: de intimitate fizică, de pierdere a securității economice, de apropiere a morții, de momente de indiferență a celor din jur, pierderea unor prieteni și a contactelor sociale, și mai presus de toate frica de a fi părăsită.
PRINCIPIILE MORALE, VALORI, ATITUDINI SOCIALE
Viața, până la urmă, este doar o problemă de supraviețuire. Astfel, toate gândurile și acțiunile omului au la bază necesități instinctuale. Fiind naturale, acestea nu sunt nici bune, nici rele.
Cele care pot fi “bune” sau “rele” sunt gândurile și acțiunile, atunci când le comparăm cu anumite repere culturale numite “legi morale”, apărute ca o condiție esențială pentru a se putea trăi în comun cu alți semeni, într-o anumită societate. Astfel, fiecare individ e obligat să respecte niște “reguli de conviețuire”. Acestea stabilesc ce e “bine” și ce e “rău” (noțiuni legate de viața socială, de relațiile cu cei din jur).
Morala este activitatea mintală care se ocupă de categorisirea celorlalte activități omenești în “bune” sau “rele”. Există legi morale cu valabilitate universală, cum ar fi: să nu ucizi. Dar majoritatea regulilor nu sunt valabile oriunde pe glob. Astfel, pentru utilizarea curentă, legile moralei au fost prezentate practic sub forma “legilor religioase” (cele 10 porunci biblice). Și în cazul de față, în discuțiile avute cu B.A. am observat că aceasta făcea deseori referire la cele 10 porunci, în special la cea de-a cincea poruncă: “ Cinstește pa tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ”. B.A. este de părere că o primă cea mai importantă relație este cea dintre copil și părintele său. Este prima relație de tip social pe care orice copil o stabilește imediat, după venirea sa pe lume. Această relație are un rol fundamental atât în viața copilului cât și a adultului. B.A. o consideră ca o piatră de temelie și un model pentru viața socială. B.A. își aduce cu drag aminte de părinții săi care au făcut să se simtă iubită, ocrotită, respectată, îngrijită din puținul pe care îl aveau. Este de părere că respectul și acceptarea părinților pentru copii îi valorizează pe aceștia. Deși, la rândul ei, a oferit aceste lucruri propriului fiu, consideră că acesta nu le-a apreciat pe măsură. Este puțin tristă și regretă că fiul ei nu i-a împărtășit sentimentele cu aceeași intensitate.
B.A. este de părere că “binele” înseamnă aplicarea regulii: “ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Aceasta se referă la acțiunile pe care le faci împotriva celorlalți și care nu ți-ar plăcea dacă ar fi făcute împotriva ta. Întreaga viață a încercat să ia fiecare hotărâre în ceea ce-i privea pe cei din jur, ținând cont de această “regulă morală” și de modul în care te prezinți în fața lui Dumnezeu. B.A. este de părere că omul este o “icoană a lui Dumnezeu pe pământ”, deoarece acesta nu este doar un fenomen trecător, determinat doar de condițiile sale biologice, psihologice și sociale, ci este o persoană unică, un interlocutor al lui Dumnezeu în ordinea creației: “nici sufletul fără trup nu constituie omul, dar nici trupul fără suflet”.
Întreaga sa viață, B.A., a fost o persoană credincioasă, “cu frică de Dumnezeu. Botezată ortodoxă, în perioada tinereții nu a frecventat biserica decât de Paște și de Crăciun. Însă la bătrânețe, mărturisește că a început să se roage, să postească și să frecventeze biserica cât a fost în putere. În această etapă a vieții a simțit nevoia să se apropie de Dumnezeu, considerând că rugăciunea, postul, faptele bune, prezența la biserica sunt căi de a fi mai aproape de divinitate. Regretă timpul în care s-a îndepărtat de Dumnezeu și momentele în care a păcătuit. B.A. consideră că păcatul este o împotrivire a noastră față de voința lui Dumnezeu, exprimată prin legea morală, împotrivire izvorâtă din mândrie și din neîncrederea în Dumnezeu. Prin păcat simte că se produce o separare de Dumnezeu, o renunțare. Totodată, păcatul, pentru B.A., este o cădere din propria demnitate, o nesocotire a menirii noastre veșnice și a propriilor valori. În astfel de momente, B.A. simte că este sub stăpânirea plăcerilor, libertatea îi este înlănțuită de patimi, căutându-și satisfacerea acolo unde nu este decât necaz, robie și dezamăgire. În acest sens, Fericitul Augustin vorbește de păcat ca despre „o iubire de sine până la disprețul lui Dumnezeu”, opunându-l virtuții, care este „iubirea lui Dumnezeu până la disprețul de sine”.
Toate aceste mărturisiri legate de păcat sunt baza fricii, neliniștii resimțită de B.A. în această etapă a vieții. B.A. este îngrijorată de tot ceea ce înseamnă sau ce consideră ea că este “viața de apoi”. Se teme de eventuala “socoteală” pe care v-a trebui să o dea. Îi este frică de o posibilă veșnică suferință fizică și/sau psihică (sufletească). Și astfel este de părere că este necesar a încerca a se pocăi, a se căi și a cere iertare pentru “relele” făcute, atât de cât și de la familie, prieteni, vecini, etc. Iar pentru acest lucru, B.A. susține că ar avea nevoie, în primul rând, de înțelegerea, sfaturile și susținerea unui preot.
Un alt lucru care o neliniștește sunt visele. Acestea o pun pe gânduri și îi creează o stare de agitație, tristețe, suferință interioară. Un astfel de vis mi-a fost povestit astfel:
“Se făcea că eram în curtea casei…singură. La un moment dat s-au deschis porțile de la șură și o lumină puternică de culoare alb-gălbui-verzuie mi-a orbit privirea. Mi-am dus repede palmele la ochi și am încercat să ma uit printre degete, dar n-am putut să văd nimic în afară de acea lumină…pentru câteva clipe. Apoi am început să văd o siluetă: un bărbat înalt, grizonat, îmbrăcat la costum și care…zâmbea. Am zâmbit și eu – în clipa aceea eram foarte fericită și liniștită…și apoi am realizat că era el. Era soțul meu…tatăl copilului meu. Mi-am dorit să-mi întindă mâna și…mi-a întins-o. Dar ce să vezi…un vânt puternic mă îndepărta de el. Am încercat să mă zbat, dar totul era în zadar. M-am speriat…m-am panicat…și am “înghețat” când am auzit acea voce. O voce puternică, un glas de bărbat, ca un tiran care striga: Nu ești demnă să fi alături de el! Nu poți să fi alături de mine! Nu ți-e sufletul curat! Nu pot să te primesc…nu încă!!!. Și brusc porțile s-au închis și am rămas din nou singură…m-am trezit cu ochii în lacrimi…Mi-e dor de el.”
Astfel de vise o neliniștesc pe B.A. Și nu atât visul ca atare cât modul în care îl interpretează. Așa cum a încercat să-mi explice semnficația acestui vis. B.A. a fost fericită să-și revadă soțul (în vis), însă “vocea puternică” a tensionat-o. Ea este de părere că acea voce este vocea lui Dumnezeu care îi reproșează faptul că este o păcătoasă. Și că pentru a fi alături de soțul ei trebuie să se pocăiască, să se căiască de păcatele sale. Însă ceea ce o îngrijorează cel mai tare este că nu știe cum să facă acest lucru și dacă mai are suficient timp. În urma unui asemenea vis este foarte sigură că singurul care o poate înțelege și ajuta este preotul. Ea consideră că preotul poate fi legătura dintre ea și Dumnezeu.
B.A. este conștientă că viața ei se v-a sfârși curând. Însă îi este frică că nu v-a reuși să se “pregătească” pentru a putea fi cu cei dragi care nu mai sunt în viață. Regretele și necunoscutul sunt o sursă de frică, neliniște, stres și suferință interioară.
FORMULAREA CAZULUI
B.A. este o văduvă, pensionară, în vârstă de 91 de ani. Locuiește împreună cu fiul și soția acestuia. Diagnosticată cu ciroză hepatică în fază terminală, fiul hotărăște să se ocupe împreună cu soția lui de tot ceea ce înseamnă îngrijirea lui B.A.: hrană, igienă, medicație la orele corespunzătoare, etc.
Din pricina bolii este nevoită să stea la pat. Astfel, B.A. se simte nefolositoare, neputincioasă, nemotivată, tristă. Tristețea poate fi foarte ușor de înțeles în acest caz. Lucrurile care îi accentuează această stare sunt: pierderea statutului social, sentimentul inutilității, pierderea prietenilor dragi, durerile fizice determinate de suferința cronică, etc.
Fără a fi nevoie să recunoască, B.A. este nemulțumită și de faptul că nu mai este la fel de respectată. Aceasta constată că o dată cu avansarea în vârstă a pierdut însemnătatea pe care o avea în ochii altora, din cauza ca nu mai este atât de activă în îndeplinirea rolurilor sociale.
Rând pe rând ea și-a pierdut din rolul de părinte, s-a retras, suferind de o boală cronică căreia trebuie să-i facă singură față.
Atât nora cât și propriul fiu o neglijează în ceea ce privește suferința spirituală. Nu au suficientă răbdare în a o asculta. Treburile gospodărești sunt cea mai bună scuză pentru a se retrage din a răspunde la diverse întrebări pe care le are B.A. Singurele persoane care își fac din când în când timp sunt nepoții și strănepoatele. Aceștia, în puținele momente pe care și le petrec alături de bunica, respectiv străbunica lor încearcă să o asculte, să o sfătuiască, să empatizeze cu aceasta.
Neliniștea sufletească îi este accentuată de visele din timpul nopții. Nu atât visul ca atare cât propriile interpretări ale acestuia. B.A. consideră că idea centrală a fiecărui vis este faptul că este o păcătoasă, că nu este pregătită să părăsească această lume și că nu știe dacă mai este suficient timp să se căiască, să ceară iertare atât lui Dumnezeu cât și familiei, prietenilor, vecinilor, etc.
STUDIU DE CAZ II
DATELE DE IDENTIFICARE
NUME: D.A.
VÂRSTA: 78 ani
OCUPAȚIA: Pensionară
DOMICILIU: Dumbrăviță
FAMILIA DE ORIGINE
D.A.s-a născut în satul Chechiș, comuna Dumbrăvița. Tatăl, în ceea ce privește educația, a terminat patru clase, iar mama două clase. Din punct de vedere al profesiei tatăl a fost agricultor, iar mama sa a fost casnică. D.A. a fost al doi-lea copil născut. Sora ei mai mare a terminat patru clase și a fost casnică. În prezent, sora lui D.A. nu mai este în viață.
În anul 1956 D.A. s-a căsătorit cu D.V. La scurt timp după căsătorie s-a născut primul lor băiat, iar la o diferență de patru ani de acesta s-a născut cel de-al doilea băiat. Iar în anul 2005 cei doi băieți, împreună cu soțiile au plecat la muncă în străinătate.
În anul 2012 soțul său a decedat în urma unui infarct . În timpul vieții, soțul lui D.A. a fost de meserie vulcanizator la mină.
FAMILIA ACTUALĂ
În prezent, D.A. se află din Târgu Lăpuș, fiind internată din septembrie 2013. Motivul internării a fost: agravarea bolii. Astfel, D.A. avea nevoie de asistență permanentă, și cum atât copiii cât și nepoții sunt stabiliți și muncesc în străinătate și nu pot să renunțe la bunăstarea de acolo, soțul fiind decedat, a fost nevoită să accepte această ultimă soluție propusă de proprii copii.
EDUCAȚIA ȘI MUNCA
D.A. a terminat patru clase. Toată viața ei a fost casnică. Soțul ei a avut grijă să susțină financiar întreaga familie. După decesul acestuia D.A. s-a întreținut din pensia de agricultor și din sprijinul financiar al copiilor plecați în străinătate. În prezent primește o pensie de agricultor, în valoare de 438 lei .
ECOLOGIE SOCIALĂ
În prezent, D.A. este internată din Târgu Lăpuș. Centrul este supraaglomerat, iar personalul este insuficient în raport cu numărul de beneficiari. D.A. este încă în perioada de acomodare.
PERSONALITATEA MANIFESTĂ
PARTICULARITĂȚILE BIOLOGICE:
Stare fizică: bolnavă.
Aspecte fizice generale: de înălțime mijlocie, slabă în greutate, facies ridat dar
agreabil, ținută modestă.
TEMPERAMENTUL: predominant sangvinic: activ, energic, non-emotiv.
PARTICULARITĂȚI STILISTICE: Emoții ce par mai reduse, capacitate de refulare bună,
controlată, secundaritate: răsunet slab al evenimentelor în
conștiință, sensibilitate la dureri fizice.
IMAGINEA DE SINE
Instituționalizarea, în cazul de față, are consecințe grave asupra lui D.A.. Pierderea identității, a autonomiei, deculturația, pozițiile umilitoare la care este supusă, etc. o fac pe D.A. să se simtă tristă, ignorată, părăsită.
Schimbarea mediului de viață, prin instituționalizare, a fost primul gând al familiei și credința că este cea mai bună hotărâre în ceea ce privește asistența și îngrijirea lui D.A.. În esență, este vorba de o modificare a reședinței, modificare ce a survenit pe fondul devitalizării generale, la care s-au adăugat și celelalte evenimente dureroase: boala, decesul partenerului de cuplu și proximitatea morții. De toate aceste lucruri D.A. este conștientă și tocmai din această cauză îi este și mai greu să se adapteze.
D.A. a refuzat încă de la început ideea de a fi instituționalizată.
În urma conversațiilor cu D.A., la centrul de bătrâni, aceasta a mărturisit că se simte izolată de restul lumii, se simte ruptă de tot ceea ce a însemnat locuință și familie. Sentimentul abandonului și convingerea că este condamnată la moarte se accentuează de la o zi la alta.
D.A. este de părere că locuința, casa în care a trăit atâta vreme este unica lagună de iubire și securitate, chiar dacă nu mai este populată de nici una din ființele dragi, măcar debordează prin amintiri, alinându-ți discret solitudinea.
În cazul de față, D.A. este conștientă de trecerea de la o viață personală organizată după anumite necesități, la o viață în comun cu niște străini, constrânsă la unprogram și regim alimentar diferit, obligată să respecte anumite reguli necesare într-o instituție, privată de propria intimitate, eliberată de orice obligații și responsabilități familiale.
Stresului internării i s-au adăugat și sentimentele de părăsire și singurătate, de izolare și pierdere a identității, amplificate prin lipsa de înțelegere și atitudinea superficială a persoanelor de toate categoriile din această unitate.
D.A. s-a autoizolat, s-a retras în sine, iar nemulțumirea se manifestă prin resemnare.
CE SPUN CEILALȚI DESPRE EA
Cei mai dragi, copiii și nepoții sunt plecați din țară. S-au stabilit în Spania, unde fiecare are câte un loc de muncă de la care nu pot lipsi. Astfel, D.A. trebuie să se resemneze cu gândul că atât copiii cât și nepoții se gândesc la ea și și-ar dorii să o aibă alături, dar locurile de muncă nu le permit să fie alături de ea. Țin legătura telefonic, de două ori pe săptămână câte 5 minute de conversație. În puținele minute, atât copii cât și nepoții disponibili, se interesează de sănătatea mamei, respectiv bunicii lor, iar în finalul conversației îi amintesc acesteia că le este dor de ea și că le pare rău că nu îi pot fi alături.
Personalul centrului este nemulțumit de atitudinea lui D.A.. Toți cei care au interacționat cu aceasta sunt de părere că este o persoană agresivă (verbal), încăpățânată. Se simt iritați de aceasta, în special când refuză hrană sau medicație.
De când a fost internată, D.A. nu a fost vizitată de nici o altă rudă, prieten sau vecin.
CE OBSERVĂ EXAMINATORUL
D.A. este o persoană vârstnică cu toate caracteristicile vârstei și situației sale. Având în vedere, în primul rând, situația medicală, ar trebui luat în calcul timpul rămas. În acest caz, cei dragi, ar trebui să-și pună o serie de întrebări precum: „De câte ori s-au rupt de treburile cotidiene și și-au lăsat gândurile să alerge spre ?, de-acum bătrână?”, „De câte ori s-au gândit dacă îi lipsește ceva, de câte ori a fost întrebată cum se simte, ce-și dorește?”, „De câte ori s-au gândit că îi este dor de ei și că ar vrea să le spună cât de singură se simte fără ei?”.
Chiar dacă nu-și mai amintesc câtă dragoste le-a oferit D.A. și cu câtă grijă le-a călăuzit primii pași, ar putea acum, în puținul timp rămas, să-i ofere ocazia să le amintească. Pentru că din ceea ce am observat, lui D.A. îi place să vorbească, să fie ascultată, să-și povestească viața, să împărtășească din înțelepciunea ei.
Este foarte adevărat ca D.A. nu mai are vigoarea de altădată și memoria nu o mai ajută, dar încearcă să compenseze prin înțelegere, răbdare și iubire.
D.A. a oferit toată dragostea ei și acum o merită înapoi. Nu ar trebui în nici un caz să fie marginalizată, să se simtă inutilă ori lipsită de afecțiunea celor dragi, a celor din jur. Cu siguranță se bucură ori de câte ori aude glasul celor dragi ei, ori de câte ori îi vede și mai ales atunci când i se arată că ocupă un loc important în viața și în inima celor dragi ei.
Tot ceea ce își dorește D.A. este să fie iubită, ajutată și respectată.
COMPORTAMENTUL INTERPERSONAL
Personalul centrului medico-social ar trebui să dețină mai multe informații și practici legate de vârstnici și problemele lor (medicale, spirituale, etc.), mai ales că numărul vârstnicilor este în creștere.
Deseori, în astfel de centre se iscă diverse conflicte între pacienți și personal. Ca și în cazul de față, D.A. pe fondul unei depresii, a devenit irascibilă, agresivă verbal, uneori necomunicativă, în special cu personalul centrului.
Problema este că nici personalul nu este suficient de flexibil. Majoritatea își pierd foarte repede răbdarea, își repezesc pacienții, ridică tonul, etc.
D.A. simte că personalul centrului nu reușește și nici nu vrea să-i înțeleagă, în primul rând, suferința spirituală. Aceștia fiind mai mult preocupați de lucruri stricte precum: igienă, hrană, medicație. Astfel, de cele mai multe ori, D.A. este nemulțumită de serviciile centrului și tocmai de aceea reacționează agresiv, având deseori discuții în contradictoriu cu personalul centrului. S-a întâmplat, nu de puține ori, să refuze hrană sau medicație.
STRUCTURA ȘI DINAMICA PERSONALITĂȚII
AFECTE, EMOȚII
În cazul de față, bătrânețea pentru D.A. este percepută ca și o colecționară de boli și suferințe. Este foarte adevărat că adună și astfel de lucruri, dar nu ar trebui să se rezume doar la acestea.
Pentru D.A. bătrânețea constă într-o veșnică nemulțumire – că nu este tratată cum ar trebui, că familia nu-i acordă suficient timp, etc. Astfel, în toate discuțiile despre bătrânețe D.A. s-a rezumat doar la caracteristici precum: inima începe să bată mai slab, plămânii se fibrozează, puterea de gândire scade, etc., pierzând din vedere că bătrânețea este și o stare de spirit.
D.A. este de părere că ar reuși să scape de singurătatea apăsătoare numai dacă ar putea fi alături de copii și nepoți, cărora să le poată împărtăși din înțelepciunea și afecțiunea sa. Simte că aceștia ar fi singurii care are reuși să o încarce cu vitalitate și în același timp să o facă se simtă utilă și valorificată.
D.A. connsideră că o dată internată în centru și-a pierdut sentimentul de utilitate socială, responsabilitatea, rolul și statutul în familie, a demnității personale, iar aceste lucruri sunt resimțite ca o adevărată dramă, o moarte socială. Tocmai datorită acestor sentimente a apărut depresia, anxietatea, irascibilitatea, instabilitatea emoțională, idei de persecuție, insomnia, etc. Cum am mai menționat, pentru D.A. această perioadă este precum o bibliotecă, pe rafturile căreia sunt expuse volumele de colecție acumulate de-a lungul vieții în care se regăsesc bolile, suferințele fizice și cele psihice.
Pentru D.A. această perioadă nu este decât un lung șir de zile pierdute, de compătimire și de lamentări: că nu este tratată cum trebuie, că familia nu-i acordă atenția necesară, că nu este vizitată, că este uitată și marginalizată, etc.
Deși există o imagine pozitivă asupra bătrâneții, reprezentată prin: înțelepciune, răbdare, judecată morală, D.A. consideră că nu are cu cine împărtășii aceste lucruri și astfel optează pentru imaginea negativă caracterizată prin: încăpățânare, neîncredere, depresie, etc. D.A. este de părere că singurele persoane care merită atenția, răbdarea, afecțiunea și înțelepciunea sa sunt copiii și nepoții, care, din păcate, nu-i pot fi alături.
Pentru D.A. familia constituie factorul vital fundamental.
PRINCIPIILE MORALE, VALORI, ATITUDINI SOCIALE
Omul este o ființă și o forță complexă. Deși puțini sunt cei care cunosc sau vor să recunoască acest lucru, ființa umană nu se reduce doar la limita percepțiilor sale la un nivel obișnuit. În ființa umană se îmbină corpul fizic sau învelișul material și sinele suprem (sufletul, spiritul) sau centrul de forță al ființei noastre, focarul conștiinței.
D.A. este conștientă de puținul timp rămas și tocmai de aceea își faci griji legate de faptul că nu are cu cine sa-și împărtășească dorințele, cei dragi fiind departe. Se simte presată de timp și neîmplinită în privința relației cu cei dragi, familia.
Pe măsură ce societatea s-a schimbat, de la cea predominant ruraă la cea urbană, familia extinsă, formată din mai mai multe generații care locuiesc împreună, a devenit din ce în ce mai puțin răspândită. Astfel, familia nucleară, care include doar soțul, soția și copiii a devenit modelul cel mai des întâlnit. Acest tip de familia a înlocuit, în cele mai multe cazuri, familia extinsă (mai multe generații care locuiesc împreună: bunicii, nepoții, părinții, unchi, mătuși, etc.). Cu toate acestea, încă mai există vârstnici care au trăit pe vremea când familia extinsă era „regulă”. Acest lucru a fost valabil și în cazul lui D.A., unde familia extinsă a reprezentat cea mai importantă formă de referință grupală. Tocmai de aceea, în astfel de momente, suferința lui ? este din ce în ce mai mare. Pe parcursul ultimilor zece ani a trebuit să suporte, în primul rând, despărțirea de copiii care au ales să plece în străinătate, apoi a nepoților, care după ce au fost lăsați timp de încă doi-trei ani în grija bunicilor (până ce părinții au reușit să se stabilizeze financiar), au fost chemați de părinți, stabilindu-se cu toții în străinătate. Iar mai apoi, o altă mare suferință a fost moartea soțului, urmată de despărțirea de propria locuință.
Astfel, deducem că modelul de familie extinsă, în contextul modernității, s-a dezintegrat, în principal, datorită industrializării și urbanizării, procese care la rândul lor au determinat accentuarea mobilității populației.
Menținerea legăturilor cu familia este o parte importantă a vieții vârstnicilor, indiferent cât de frecvente sunt acestea. Chiar în cazul în care contactul cu familia este minim, amintirile și trăirile vârstnicilor sunt legate constant de familie. Pentru majoritatea vârstnicilor, familia reprezintă grupul de referință esențial. Ca și în cazul de față, viața lui D.A. a avut un sens, în primul rând, în contextul familiei. Ignorarea aspectelor ce țin de viața de familie înseamnă ignorarea celei mai importante părți din viața lui D.A.. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnității, al libertății interioare, al seninătății constructive. Mediul familial i-a oferit întotdeauna lui D.A. siguranță, liniște, afecțiune, seninătate care a constituit mereu o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală și echilibrată. Tocmai de aceea, în momentul de față, se explică întreaga suferință, starea depresivă, limbajul agresiv și comportamentul inadecvat pe care îl are D.A. cu personalul centrului.
În cadrul conversațiilor despre familie, D.A. a făcut deseori trimiteri și fiind cel dintâi așezământ divin, întemeiat de Dumnezeu pentru om în rai, cu sfatul Preasfintei Treimi: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor asemenea lui”(Fac. 2,18). Familia este celula și baza societății, prima „biserică” întemeiată de Dumnezeu din iubire pentru om. Astfel, cea dintâi familie fiind întemeiată în rai, nu pe pământ, având ca mortor pe însuși Dumnezeu. Prin toate aceste afirmații D.A. a încercat din răsputeri să sublinieze ce mare rol are familia, mai ales prin faptul că tocmai Creatorul i-a dat o mare însemnătate și o misiune deosebită.
Suferința îi este deseri accentuată și de visele din timpul somnului. Vise considerate de D.A. ca fiind mesaje „de dincolo”, mesaje cu referire la faptul că încă nu este pregătită pentru ceea ce înseamnă „viața de după moarte”. D.A., cu o puternică credință în Dumnezeu, respectiv în „viața de apoi” care este împărțită în „rai” și „iad”, aceasta trăiește cu frică că Dumnezeu nu o va considera demnă de a se bucura de „rai”, de cei dragi care „au trecut la cele veșnice”.
D.A. a fost de acord să-mi împărtășească un vis considerat de aceasta un mesaj de la îngeri sau de prin care îi transmit că trebuie să se pregătească pentru moarte: „Eram în curtea casei…iar curtea era plină de mese cu câte trei, șapte sau doisprezece scaune. Pe fiecare masă erau farfurii, tacâmuri, căni…dar toate erau goale. În centrul fiecărei mese era câte o lumânare…nici una nu era aprinsă…era întuneric. Totul era rece…scaunele, vremea. Eram foarte speriată. Nu știam încotro să o iau, cu ce să încep, ce am de făcut, pentru cine? Apoi o voce puternică, precum un strigăt, de bărbat mi-a spus: „Mai ai foarte puțin timp la dispoziție. Pune-te și fă câte o pernă neagră pentru fiecare scaun, ștergare albe pentru fiecare masă, leagă de toarta fiecărei căni câte o panglică neagră și apoi așteaptă-mă. Am să vin să-ți aprind lumănările…ca să-ți fie cald și bine. Dar dacă nu vei termina până mă voi întoarce, vei rămâne pe vecie muncind, în întuneric, în frig și suferință”. Imediat după plecarea Sa m-am apucat de treabă. Sunt trei nopți la rând de când lucrez și nu reușesc să termin. Nu știu cât timp mai am…nu știu când o să vină…”.
Acesta este unul dintre visele care o îngrijorează pe D.A.. Ea crede în aceste vise și le interpretează după cum consideră. D.A. se simte presată de timp, îi este teamă că nu este pregătită pentru ceea ce „va urma”.
FORMULAREA CAZULUI
D.A. este o văduvă, pensionară, în vârstă de 78 de ani.
În prezent, D.A. este internată din Târgu Lăpuș. Centrul este supraaglomerat, iar personalul este insuficient în raport cu numărul de beneficiari. D.A. este încă în perioada de acomodare.
Instituționalizarea, în cazul de față, are consecințe grave asupra lui D.A.. Pierderea identității, a autonomiei, deculturația, pozițiile umilitoare la care este supusă, etc. o fac pe D.A. să se simtă tristă, ignorată, părăsită.
În cazul de față, D.A. este conștientă de trecerea de la o viață personală organizată după anumite necesități, la o viață în comun cu niște străini, constrânsă la unprogram și regim alimentar diferit, obligată să respecte anumite reguli necesare într-o instituție, privată de propria intimitate, eliberată de orice obligații și responsabilități familiale.
Stresului internării i s-au adăugat și sentimentele de părăsire și singurătate, de izolare și pierdere a identității, amplificate prin lipsa de înțelegere și atitudinea superficială a persoanelor de toate categoriile din această unitate.
Deși există o imagine pozitivă asupra bătrâneții, reprezentată prin: înțelepciune, răbdare, judecată morală, D.A. consideră că nu are cu cine împărtășii aceste lucruri și astfel optează pentru imaginea negativă caracterizată prin: încăpățânare, neîncredere, depresie, etc. D.A. este de părere că singurele persoane care merită atenția, răbdarea, afecțiunea și înțelepciunea sa sunt copiii și nepoții, care, din păcate, nu-i pot fi alături.
Pentru D.A. familia constituie factorul vital fundamental.
RECOMANDĂRI
Atunci când nu mai reușesc să se îngrijească singure, persoanele vârstnice oferă diverse indicii care, adesea, sunt ignorate de cei din jurul lor. Este recomandat ca aceste semne să fie depistate din timp pentru a putea preveni eventuale incidente neplăcute sau chiar tragice care pot afecta toate persoanele implicate.
Totodată, persoanele vârstnice sunt mai predispuse la depresie, mai ales după pierderea partenerului de viață. Astfel, o stare psihică precară poate avea efecte grave în modul în care persoanele vârstnice se îngrijesc singure. Cu atât mai mult, este recomandat a se afla indiciile care arată că situația unui vârstnic se înrăutățește. Acești indici se pot regăsi în ceea ce privește: igiena, nutriția, sănătatea, medicația, dezorientarea, postura de victimă, etc.
În toate conceptele aparținând de teoria nevoilor, comunicarea face parte din nevoile fundamentale ale oricărei persoane în general, cu atât mai mult în cazul persoanelor vârstnice suferinde, ca și în cazul celor două persoane vârstnice analizate mai sus. În ambele cazuri existența lor implică nevoi psihologice, nevoi de comunicare, nevoi spirituale. Acest lucru argumentează pluridimensionalitatea ființei umane. Orice persoană, fie ea vârstnică sau nu, este o entitate umană ale cărei resurse și nevoi sunt specifice și individuale. De aceea nevoile umane sunt multiple și complexe, iar scopul satisfacerii acestora fiind acela de a obține accea stare mult dorită, „starea de bine”, de confort, de creștere a calității vieții; și în cazul celor două persoane vârstnice analizate, calitatea vieții a devenit unul din obiectivele esențiale, chiar dacă vindecarea sau recuperarea nu au mai putut fi posibile.
Atât pentru B.A. cât și pentru D.A. se poate afirma că nevoia de comunicare este vitală; existența, calitatea și durata vieții fiind amenințate de o eventuală nesatisfacere a nevoii de comunicare, ca și de o comunicare inadecvată. Mai devreme sau mai târziu, o persoană vârstnică își trăiește ultima parte a vieții, care precede sfârșitul, încheind existența. Astfel, comunicarea, în acest stadiu, are semnificații particulare și este, alături de alte elemente de îngrijire paliativă, o soluție a calității vieții până în ultima clipă.
Cu ajutorul comunicării, psihologul, preotul, asistentul social, chiar și familia, încearcă să investigheze (în funcție de pregătirea pe care o au) tipologia persoanei, modificările psihologice de terminate de îmbătrânire, gradul acestora de îmbolnăvire, suferința, stresul social și psihologic, handicapul, etc.
Comunicarea cu persoanele vârstnice este recomandată pentru oricine intră în contact cu aceștia: familie, medic, preot, psiholog, asistent social, etc. Prin comunicare se obțin date prețioase privind, în primul rând, nevoile persoanelor vârstnice. Și tot prin intermediul comunicării putem influența, chiar și în sens terapeutic, starea persoanei, fără a mai pune la socoteală transmiterea mesajelor destinate să le ajute.
Beneficiile comunicării cu persoanele vârstnice apar de ambele părți; atât pentru vârstnic cât și pentru familie, asistent medical, social sau spiritual. Întrebări referitoare la posibile probleme religioase sau spirituale sunt recomandate:
Când persoana vârstnică este grav bolnavă și este conștientă că nu mai are mult timp de trăit.
Când persoana vârstnică solicită prezența unui preot pentru că sunt sigure că prin credința și practica religioasă va reuși să facă față bolii.
Când nevoile religioase sau spirituale sunt evidente și ar putea afecta atât sănătatea cât și comportamentul vârstnicului, etc.
Persoanele vârstnice au adesea diverse nevoi spirituale care se pot suprapune la un moment dat cu nevoile psihologice, dar acestea nefiind identice. De aceea este important a se stabili nevoile spirituale ale persoanei vârstnice pentru mobilizarea resurselor necesare. Ca de exemplu, în ambele cazuri analizate mai sus, cele două persoane vârstnice au ajuns la concluzia că deși pe parcursul vieții nu au practicat intensiv tot ceea ce presupune credința religioasă, la sfârșitul vieții aceasta este singura cale prin care ar reuși să se simtă împăcate atât cu Dumnezeu cât și cu familia sau cu cei din jurul lor. Și tocmai de accea ambele au solicitat prezența unui preot, considerat, în primul rând, legătura dintrele ele și Dumnezeu și în al doilea rând, cel căruia li se pot confensa și care le poate înțelege suferința spirituală.
Lupta cu problemele și întrebările legate de religie sau spiritualitate este ceva normal și natural în a afce față situației în care se află vârstnicul. Oferirea sprijinului spiritual este semnificativă pentru viața fiecărui vârstnic. Astfel, nu trebuie să fim experți în îngrijirea spirituală. Fiecare dintre noi, putem, mai mult sau mai puțin, să oferim sprijin spiritual. Prin simpla prezență a noastră accesorizată de răbdarea de a asculta, persoana vârstnică se poate simți confortabil, în siguranță, utilă.
Este important să ascultăm cu atenție tot ceea ce încearcă vârstnicul să ne transmită. Și asta deoarece multe gânduri, emoții, întrebări sunt modalitatea prin care am reuși să le înțelegem pe deplin suferința spirituală, neîmplinirile. Persoanele vârstnice pot exprima sentimente de tristețe, furie, vinovăție, negare, speranță, bucurie, pace, etc. Exprimarea sentimentelor fiind foarte importantă în soluționarea problemelor și în găsirea sensului, a scopului vieții.
Compasiunea joacă un rol important în viața vârstnicului. Să încercăm să ne concentrăm asupra vârstnicului, asupra problemelor, poveștilor, întrebărilor, gândurilor și sentimentelor acestuia. Să-l sprijinim, să-l încurajăm și să-i oferim dragoste și respect. Să încercăm să fim cât mai sinceri în tot ceea ce îi transmitem.
De asemenea, în funcție de caz, putem să ne folosim de resursele sau ritualurile religioase sau spirituale. Pe baza experiențelor cu persoana vârstnică putem să rostim rugăciuni împreună cu aceasta, să ascultăm muzică religioasă sau să-i lecturăm din Scriptură. Dar toate acestea doar după ce ne asigurăm de cererea și permisiunea persoanei vârstnice.
Prin oferirea asistenței spirituale se încearcă a se ajuta persoana vârstnică în a-și găsi sensul vieții, în a-și ameliora sau rezolva suferința spirituală, în a-și găsi răspuns la întrebări și nemulțumiri legate atât de propria persoană cât și de cei din jur.
CONCLUZII
Vârstnicul obișnuiește să-și întâmpine medicul cu toate problemele sale, nu numai cele de ordin medical, ci și cele sufletești. Această durere sufletească fiind deseori pricinuită de: pierderea partenerului de viață, îndepărtarea copiilor, singurătate.
În cărțile de psihoterapie ale profesorului și psihoterapeutului Ion Dafinoiu, apare deseori folosit jocul de cuvinte ce ilustrează, extrem de subtil, această situație: „history” vs „his history” („poveste” vs „povestea lui”) sau extrapolând se referă la trecerea de la generalul situației medicale la particularitățile persoanei.
Deseori, persoanele vârstnice suferă mai mult din cauza izolării, ignorării, marginalizării sau lipsei de comunicare cu familia, cu cei din jur, decât din cauza bolii în sine. Astfel, a-i vorbi unei persoane vârstnice în grabă, răstit, indiferent, plictisit cu siguranță îi va face mult rău, adâncindu-i suferințele.
Referitor la abuzurile contra persoanelor vârstnice este inclus și abuzul psihologic, emoțional sau verbal care presupune un limbaj nepotrivit, care să se poată constitui într-un stres și se adaugă celorlalte pe care trebuie să le suporte persoana vârstnică. Astfel, acest lucru poate însemna o condamnare la izolare psihologică și socială, la precipitarea regresiei psiho-intelectuale, constituindu-se în același timp și într-un stres de subsolicitare.
Persoanele vârstnice, în general, își găsesc mai greu cuvintele pentru a-și alcătui răspunsurile, care, în final, sunt găsite, dacă cel ce conduce dialogul are suficientă răbdare să-i asculte. De aceea, răbdarea este o caracteristică obligatorie atât pentru cei care lucrează cu persoana vârstnică cât și pentru oricare persoană din anturajul acesteia.
Este foarte important ca cei care intră în discuții cu persoanele vârstnice să fie pregătiți pentru un eventual limbaj sărac, simplificat, adesea stereotip. Acest lucru este o altă caracteristică a îmbătrânirii, căreia trebuie să se adapteze propriul limbaj și să se utilizeze constant calitatea subliniată anterior. Tocmai de aceea comunicarea cu persoana vârstnică rămâne o provocare, atât pentru persoanele calificate: medic, asistent social, psiholog, etc. cât și pentru familie, prieteni, vecini.
În general, în starea de suferință, de convalescență, orice persoană reflectează asupra sfârșitului său, mai mult sau mai puțin, indiferent dacă are convingeri religioase temeinice sau mai puțin clare. Din păcate, cei care ignoră acest lucru, se întâmplă să fie cei apropiați, familia persoanei în cauză și astfel îi crează vârstnicului o stare dificilă de despărțire de tot ceea ce presupune această „lume”.
Sfârșitul vieții poate veni în mod neprevăzut, dar în gândirea „creștină”, sfârșitul vieții survine firesc, la vârsta senectuții, când persoanele vârstnice se așteaptă la momentul trecerii din această viață. Atfel, mai devreme sau mai târziu, omul, ca și orice făptură din natura înconjurătoare, moare.
Pentru majoritatea persoanelor vârstnice, cum este și situația celor două persoane vârstnice analizate mai sus, nu este important locul, data, ora morții, ci cum moare. Dacă se simt sau nu pregătite sufletește și chiar duhovnicește. Dacă sunt împăcate cu Dumnezeu, cu ele însele și cu cei dragi, familia și chiar cu cei cu care ar fi avut relații de tensiune. Odată realizate aceste lucruri, acompaniate de un climat de rugăciune, plecarea din rândul celor vii le este mult mai ușoară. Așa cum reiese și din discuțiile avute cu cele două persoane vârstnice prezentate. Ambele își doreau să se simtă aproape atât de familiile lor cât și de Dumnezeu.
În ambele studii de caz am întâlnit frica de moarte. Acest lucru poate fi explicat, în primul rând, prin faptul că nici una dintre cele două persoane analizate nu au experimentat moartea. În al doilea rând, după cum consideră și Freud, atunci când apare frica de moarte s-ar putea să fie vorba de fapt despre anumite probleme, relații, conflicte nerezolvate. Astfel frica de moarte ar putea fi rezultatul unui sentiment al vinovăției. Pentru acest lucru există o rezolvare și asta implică, în primul rând, comunicarea. Iar în situațiile de față, în ambele cazuri, s-a solicitat prezența asistentului spiritual, adică a preotului.
Bibliografie
ANANDARAJAH G, HIGHT E. 2001 Spirituality and Medical Practice: Using the HOPE Questions as a Practical Tool for Spiritual Assessment American family Physician January 1. 63:81-8,89.
Bruce Pierce, ( 2004), „ Scottish Journal of Healthcare Chaplaincy”, Vol. 7.
Carmen – Alina Bileca, (2007), „Rolul misionar al icoanei în educație”, Ed. Vasiliana, Iași.
Deepack Chopra, (2002), „Vindecarea sufletului de frică și suferință”, Ed. For You, București.
Dolphi Drimer și Aura Matei Săvulescu, (1991), „Speranță pentru vârsta a treia”, Ed. Tehnică, București.
Francois De Singly, Alain Blanchet, Anne Gotman, Jean – Claude Kaufmann, (1998), „Ancheta și metodele ei: chestionarul, interviul de producere a datelor, interviul comprehensiv”, Ed. Polirom, București.
Glenn Bland (1996), „Puterea minții”, Ed. Amaltea, București.
Hitchens E W (1988), „ Stages of faith and values development and their implications for dealing with spiritual care in the student nurse-patient relationship”, Unpublished Ed.D Thesis, Seattle: University of Seattle.
Hitchens E W (1988), „Stages of faith and values development and their implications for dealing with spiritual care in the student nurse-patient relationship”, Unpublished Ed.D Thesis, Seattle: University of Seattle.
Hitchens E W (1988), „Stages of faith and values development and their implications for dealing with spiritual care in the student nurse-patient relationship”, Unpublished Ed.D Thesis, Seattle: University of Seattle.
Hitchens E W (1988), „Stages of faith and values development and their implications for dealing with spiritual care in the student nurse-patient relationship”, Unpublished Ed.D Thesis, Seattle: University of Seattle.
Ioan Bunea, (2002), „Psihologia rugăciunii”, Ed. Limes, Cluj.
John Hardwig, (2000), „Spiritual issues at the end of life”, Published in: Hastings Center Report 30, no. 2: 28-30.
Krieger, D, (1993) “Accepting Your Power to Heal: The Personal Practice of Therapeutic Touch”, : Bear & Co.
No. 2.
Robert Atkinson, (2006), „Povestea vieții – interviul”, Ed. Polirom, București.
Rose, L, (1971) “Faith Healing”, : Penguin.
Sebastian Stănculescu (2011), „Dorul lumii spirituale”, Ed. Univers Enciclopedic Gold, București.
Wilfred McSherry, (2007), „The meaning of spiritualitz and spiritual care within nursing and health care practice”, Quai Books.
Kurt Wolf, (1967), „Helping elderly patients face the fear of death, Psychiatric services.
Kastenbaum, R & Costa, P.T (1977). Psychological perspectives on death. Annual Review of Psychology, 28, 225-240.
Peterson, J.A. (1980). "Social aspects of death & dying and mental health" in Birren, J.E and Sloane, R.B (Eds.). Handbook of mental health and aging. Engle Wood Cliffs, NJ, Prentice-Hall.
Thorson, J. A & Powell, F.C (1988). Elements of death anxiety and meanings of death. Journal of Clinical Psychology, 44, 696-701.
Elena Cioata – “Problema genezei atitudinii față de sine și față de ceilalți”, p. 139-178;
Diana Dwyer – “Interpersonal relationships”, Ed. Routledge, Taylor & Francis Group, Londra, 2002;
Bibliografie
ANANDARAJAH G, HIGHT E. 2001 Spirituality and Medical Practice: Using the HOPE Questions as a Practical Tool for Spiritual Assessment American family Physician January 1. 63:81-8,89.
Bruce Pierce, ( 2004), „ Scottish Journal of Healthcare Chaplaincy”, Vol. 7.
Carmen – Alina Bileca, (2007), „Rolul misionar al icoanei în educație”, Ed. Vasiliana, Iași.
Deepack Chopra, (2002), „Vindecarea sufletului de frică și suferință”, Ed. For You, București.
Dolphi Drimer și Aura Matei Săvulescu, (1991), „Speranță pentru vârsta a treia”, Ed. Tehnică, București.
Francois De Singly, Alain Blanchet, Anne Gotman, Jean – Claude Kaufmann, (1998), „Ancheta și metodele ei: chestionarul, interviul de producere a datelor, interviul comprehensiv”, Ed. Polirom, București.
Glenn Bland (1996), „Puterea minții”, Ed. Amaltea, București.
Hitchens E W (1988), „ Stages of faith and values development and their implications for dealing with spiritual care in the student nurse-patient relationship”, Unpublished Ed.D Thesis, Seattle: University of Seattle.
Hitchens E W (1988), „Stages of faith and values development and their implications for dealing with spiritual care in the student nurse-patient relationship”, Unpublished Ed.D Thesis, Seattle: University of Seattle.
Hitchens E W (1988), „Stages of faith and values development and their implications for dealing with spiritual care in the student nurse-patient relationship”, Unpublished Ed.D Thesis, Seattle: University of Seattle.
Hitchens E W (1988), „Stages of faith and values development and their implications for dealing with spiritual care in the student nurse-patient relationship”, Unpublished Ed.D Thesis, Seattle: University of Seattle.
Ioan Bunea, (2002), „Psihologia rugăciunii”, Ed. Limes, Cluj.
John Hardwig, (2000), „Spiritual issues at the end of life”, Published in: Hastings Center Report 30, no. 2: 28-30.
Krieger, D, (1993) “Accepting Your Power to Heal: The Personal Practice of Therapeutic Touch”, : Bear & Co.
No. 2.
Robert Atkinson, (2006), „Povestea vieții – interviul”, Ed. Polirom, București.
Rose, L, (1971) “Faith Healing”, : Penguin.
Sebastian Stănculescu (2011), „Dorul lumii spirituale”, Ed. Univers Enciclopedic Gold, București.
Wilfred McSherry, (2007), „The meaning of spiritualitz and spiritual care within nursing and health care practice”, Quai Books.
Kurt Wolf, (1967), „Helping elderly patients face the fear of death, Psychiatric services.
Kastenbaum, R & Costa, P.T (1977). Psychological perspectives on death. Annual Review of Psychology, 28, 225-240.
Peterson, J.A. (1980). "Social aspects of death & dying and mental health" in Birren, J.E and Sloane, R.B (Eds.). Handbook of mental health and aging. Engle Wood Cliffs, NJ, Prentice-Hall.
Thorson, J. A & Powell, F.C (1988). Elements of death anxiety and meanings of death. Journal of Clinical Psychology, 44, 696-701.
Elena Cioata – “Problema genezei atitudinii față de sine și față de ceilalți”, p. 139-178;
Diana Dwyer – “Interpersonal relationships”, Ed. Routledge, Taylor & Francis Group, Londra, 2002;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conceptul de Spiritualitate Si Îngrijire Spirituala (ID: 156376)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.