Complexul Vitaminelor B Si Vitamina C

MOTTO:

„MEDICUS CURAT, NATURA SANAT”

HIPOCRAT

„MEDICUL TRATEAZĂ, NATURA VINDECĂ”

INTRODUCERE

În aceasta lucrare de diplomă mi-am propus să sistematizez cele mai recente date din literatura de specialitate referitoare la rolul vitaminelor pentru metabolismul intermediar, știut fiind faptul că în afară de rolul vitaminic, aceste substanțe biologic active mai îndeplinesc și importante funcții coenzimatice.

Pentru a avea un organism sănătos, omul trebuie, în primul rând să-și furnizeze vitaminele necesare. Această grupă de medicamente este una dintre cele mai importante pentru desfășurarea funcțiilor organismului, motiv pentru care am ales studierea acestei grupe de medicamente.

Este greu de crezut câtă influență are alimentația asupra stării generale de sănătate. Unele substanțe sunt chiar adevărate… în lupta cu virușii.

Faptul ca o alimentație corectă poate contribui la evitarea și tratarea unor boli și de asemenea la menținerea unei stări generale optime a organismului nu este ceva nou – încă de acum 2500 de ani, Hipocrate a atras atenția asupra acestui lucru. Din păcate, în epoca modernă, mai ales după apariția medicamentelor chimice, oamenii parcă au uitat de rolul benefic pe care unele medicamente îl pot juca în menținerea sănătății. Puțini sunt cei care au rămas consecvenți vechiului concept, potrivit căruia hrana sănătoasă înseamnă viață lungă, lipsită de probleme majore de sănătate

În funcție de etapa vieții pe care o traversam, unele dintre vitamine și minerale devin esențiale pentru păstrarea vitalității corpului, trebuie sa treacă pe primul plan.

Mâncați mai multe vitamine!

Această cerere pe care ne-o fac experții nutriționiști se pare că este deja învechită. Au trecut timpurile în care porția zilnică de vitamine era satisfăcuta de vestitul măr.

În prezent, specialiștii ne sfătuiesc să mâncăm zilnic carne slabă, pește, produse din cereale integrale, precum și două porții de fructe și trei porții de legume pe zi.

COMPLEXUL B. VITAMINA C

CAPITOLUL I

CLASIFICAREA VITAMINELOR

Denumirea de vitamine (amine vitale) dată de biochimistul polonez Casimir Funk în 1912, acestei grupe de substanțe se menține și în prezent, deși unele vitamine nu conțin în molecula lor azot. Ea reflecta importanța însemnată ce o au aceste principii alimentare pentru buna funcționare a organismului.

Nomenclatura vitaminelor se poate stabili după trei criterii: după nomenclatura veche, după rolul fiziologic și după structura chimică.

După nomenclatura veche vitaminele continuă să se denumească și în prezent cu ajutorul literelor mari din alfabetul latin (A, B, C, D, E, F, K, etc.).

În cadrul aceleiași clase, vitaminele se denumesc și cu ajutorul indicilor (A1, A2, D1, D2, D3, D4, D5 ).

După rolul fiziologic ce-l îndeplinesc în organism, vitaminele se denumesc astfel : vitamina antixeroftalmică (vit.A1), antihemoragică (vit. K), antiberiberi (vit. B1), antirahitică (vit. D), antisterilității (vit.E), antiscorbutică (vit. C).

După structura chimica se numesc : tiamida (vit. B1), riblofavina (vit.B2), acid ascorbic (vit. C), piridoxina (vit.B6), acid paraaminobenzoic (vit. H).

După solubilitatea vitaminelor în solvenți organici sau în apă, acestea se clasifică în vitamine liposolubile și vitamine hidrosolubile.

Determinarea vitaminelor se face prin metode fizico-chimice, microbiologice și biologice.

Vitaminele liposolubile sunt substanțe solubile în grăsimi, în solvenți organici, și insolubile în apă. Din această grupă fac parte vitaminele A, D, E, K și F. Vitaminele A și D se găsesc în plante sub forma de provitamine.

Vitaminele hidrosolubile sunt substanțe foarte diferite sub aspect structural. Ele sunt solubile în apă și insolubile în solvenți organici. Din această grupă fac parte vitaminele B, C, P(citrine), R (extrasa din plante ieboase, neidentificindu-se structura moleculara),etc.

Vitaminele Hidrosolubile

Vitaminele, alături de enzime și hormoni se găsesc în organism în cantitate mică și contribuie la reglarea proceselor metabolice.

Vitaminele sunt substanțe organice cu rol funcțional care se găsesc în cantitate mică în alimente și sunt indispensabile pentru creșterea și dezvoltarea normală a organismelor.

Lipsa sau insuficiența vitaminelor din organism determină tulburări metabolice și apariția unor boli numite avitaminoze sau hipovitaminoze, ce constituie boli carențiale.

Vitaminele se găsesc în cantități mici în alimentele naturale, fac parte din biocatalizatori și sunt factori alimentari indispensabili corpului. Ingerarea unor cantități insuficiente de vitamine provoacă hipo- sau avitaminoze, boli care în cazuri grave se pot solda cu moartea.

Microflora intestinala poate sintetiza unele vitamine, în cantități mici (B1, B2, PP) și altele – în cantități mai mari (B6, B12, K, biotina, acid lipoic, acid folic). Administrarea abuzivă de antibiotice și sulfanilamide provoacă disbacterioza cu consecințe de hipovitaminoze K , grupul B s.a.

Vitaminele se deosebesc între ele prin structura lor chimica uneori destul de complicată, făcând parte din diferite clase de substanțe organice. Denumirea de vitamine le-a fost atribuita de chimistul polonez Cazimir Funk (1912) reflectând prezenta lor indispensabilă pentru viață, dar în același timp și presupunerea greșită a acestuia de a le considera ca pe niște substanțe bazice pe tipul aminelor.

Din grupul vitaminelor hidrosolubile fac parte vitaminele “complexului B” (tiamina, riboflavina, piridoxina, acidul nicotic, acidul folic, biotina, acidul pantotenic), acidul ascorbic si bioflavonoidele, și vitaminele R (extrase din plante ierboase, neidentificându-se structura moleculară).

Vitaminelor hidrosolubile incluse in “complexul B” le sunt comune următoarele însușiri caracteristice:

sunt constituenți naturali existenți în drojdia de bere, cereale și ficat

sunt factori de creștere pentru bacterii, ciuperci și mucegaiuri

îndeplinesc rolul de activatori sub numele de cofactori enzimatici în cadrul proceselor cu același nume

majoritatea vitaminelor amintite se utilizează ca medicamente.

Spre deosebire de vitaminele liposolubile care, fiind termolabile, nu pot fi stocate în țesuturi, vitaminele hidrosolubile fiind, în general, termostabile, se acumulează cu substanțe de rezervă.

Funcțiile vitaminelor hidrosolubile sunt în general de a asista enzimele importante implicate in producția de energie din carbohidrați și grăsimi. Nu sunt depozitate în organism în cantități mari, deci aportul frecvent este necesar.

Vitaminele hidrosolubile se distribuie în lichidul extracelular, depozitele din organism sunt mici și eliminarea se face renal, cu ușurința. De aceea stările carențiale survin relativ repede.

Deoarece o parte din vitaminele B se găsesc în aceleași alimente, carențele implică, de multe ori, deficitul mai multora dintre acești factori metabolici esențiali, deși simptomele pot fi caracteristice lipsei numai a uneia. Supradozarea vitaminelor hidrosolubile nu are în general consecințe toxice, cantitatea eliminată crescând o data cu doza.

Sunt instabile în prezența căldurii și procesul de preparare al hranei afectează cantitatea de vitamine disponibile din mâncare.

Organismul nu face, în general, rezerve cu aceste vitamine, fapt pentru care la un aport alimentar insuficient semnele carenței apar foarte repede. Excesul acestor vitamine se elimina prin urină.

De asemenea ele se pot pierde prin transpirații intense și repetate. O mare parte din vitamine intră în constituția unor enzime, reprezentând cofermenții acestora.

PseudoVitamine

Vitamina F este termenul care desemna la început acizii grași esențiali pe care corpul nu îi poate sintetiza.

Au fost excluși din categoria vitaminelor pentru că sunt acizi grași. Acizii grași sunt o componentă majoră a grăsimilor care, asemenea apei, sunt necesare organismului în cantități mari și deci, nu sunt sub incidența definiției vitaminelor, care sunt necesare în cantități mici.

Herbalists and naturopaths a numit diferite substanțe chimice terapeutice "vitamine", deși nu sunt, printre care vitamina T, vitamina U și vitamina X.

Unele autorități în domeniu spun că ubiquinona, numită și coenzima Q10, este o vitamină. Ubiquinona este produsă în cantități mici de organism, ca și vitamina D.

Vitamina B15 (Acid pangamic); substanța înrudită dimetilglicina este numită greșit vitamina B15, dar numită și B16.

Toxinele Laetrile și amigdalina sunt numite uneori vitamina B17. Și acidul pangamic, și laetrile au fost propuse ca fiind vitamine de Ernst T. Krebs; nici una nu a fost recunoscută drept vitamină de comunitatea medicală. Capacitățile vitaminei B17 de a combate cancerul au fost negate de multe experimente.

Flavonoizii sunt numiți uneori și vitamina P.

Factorii de creștere a animalelor au fost desemnați vitamine, precum acidul para-aminobenzoic (PABA), care este factorul datorită căruia cresc penele păsărilor (vitamina B10), folacina (vezi acid folic) acid pteril-heptaglutamic este factorul de creștere a păsărilor (vitamina B11 sau vitamina Bc-conjugată) și acidul orotic ca vitamina B13 pentru șobolani.

Câteva substanțe erau crezute a fi vitamine complexe B și sunt numite vitamine B în literatura veche, incluzând B4 (adenină) și B8 (acid adenilic), dar nu mai sunt recunoscute ca vitamine.

Doctorii mici au etichetat și unele analgezice și antibiotice ca vitamine.

CAPITOLUL II

VITAMINELE DIN COMPLEXUL B

Termenul de vitamina B a fost folosit la începutul secolului nostru pentru a denumi factorul carențial al bolii beri-beri, extras din orezul nedecorticat. În prezent se știe că nu este vorba despre o vitamina B ci despre un complex de vitamine B, substanțe ce au următoarele particularități comune:

-proveniența (drojdia de bere);

-solubilitatea în apă;

-rolul nutrițional fundamental în activitatea metabolismului celular.

Vitamina B se găsește în cantități suficiente în alimentația rațională și corect preparată. Unele vitamine B sunt sintetizate de organism. Vitaminele B participă la procesele de oxidoreducere, la metabolismul glucidelor, lipidelor, proteinelor, intervin în funcțiile sistemului nervos, a unor glande endocrine.

Complexul vitaminic B cuprinde toate vitaminele din grupa B, vitamina H (biotina), paraaminobenzoic (PABA), colina și inozitol. Toți acești compuși vitaminici își exercită efectele biochimice și fiziologice în mod sinergic, într-o strânsă interdependență. Deoarece vitaminele complexului B sunt solubile în apă, preparatele moderne sunt cu absorbție intestinală lentă.

Sunt preferate fiindcă asigura o concentrație sangvină constantă pentru un timp mai îndelungat. Este foarte puțin cunoscut faptul ca unele simptome, cum ar fi căderea și încărunțirea prematură a părului, mătreața, deshidratarea pielii, friabilitatea unghiilor, pot fi ameliorate doar prin asigurarea unui raport suficient de vitamine B, fără a se utiliza șampoane sofisticate sau creme extrem de scumpe.

Cuprind un număr mare de vitamine care se deosebesc intre ele prin structură chimică și prin activitatea lor fiziologică.

Vitaminele din complexul B se grupează datorită anumitor proprietăți comune:

sunt solubile în apă

se găsesc in drojdie de bere, ficat, cereale

sunt factori stimulatori pentru microorganisme

sunt coenzime sau activatori ai proceselor enzimatice

Din complexul B fac parte:

vitamina B1 – Tiamina

vitamina B2 – Riboflavina

vitamina B3 – Niacina

vitamina B4 – Adenina

vitamina B5 – Acid Pantotenic

vitamina B6 – Piridoxina

vitamina B7 – Biotina

vitamina B8 – Adenizin Fosfat

vitamina B9 – Acid Folic

vitamina B12 – Ciancobalamină

vitamina B15 – Acid Pangamic

VITAMINA B1

Sinonime: Tiamina, Aneurina, Betabion, Bataxin, Clorid de tiamină, Vit. Antineuritică, Antiberiberi.

Vitamina B1 este numită și vitamina antiberiberică. A fost izolată în anul 1912 de Funk, din tărâțele de grâu. Windaus și Wiliam îi stabilesc în anul 1931 constituția chimică.

Vitamina B1 este solubilă în apă, alcool. Solubilitatea ei crește în mediu alcalin. Arein Fosfat

vitamina B9 – Acid Folic

vitamina B12 – Ciancobalamină

vitamina B15 – Acid Pangamic

VITAMINA B1

Sinonime: Tiamina, Aneurina, Betabion, Bataxin, Clorid de tiamină, Vit. Antineuritică, Antiberiberi.

Vitamina B1 este numită și vitamina antiberiberică. A fost izolată în anul 1912 de Funk, din tărâțele de grâu. Windaus și Wiliam îi stabilesc în anul 1931 constituția chimică.

Vitamina B1 este solubilă în apă, alcool. Solubilitatea ei crește în mediu alcalin. Are un miros caracteristic și obișnuit este stabilă la o temperatură, iar peste 100 grade C se descompune.

Absorbția și metabolismul

Vitamina B1 extrasă din alimente sau sintetizată de bacteriile intestinale se absoarbe prin simpla difuziune la nivelul intestinului subțire. Prin resorbția intestinală ajunge în sânge sub formă liberă.

Excreția vitaminei B1 se face pe cale renală în cantități de 50-250 micrograme. Valori mai mici de 40 de micrograme indică carența vitaminei B1.

Vitamina B1 intervine în procesele metabolice de bază ale organismului, cu rol de coenzime. Participă la procese generale de oxireducere, reglează schimburile gazoase, joacă un rol important în funcțiile sistemului nervos central și periferic și a glandelor endocrine.

De asemenea, intervine în metabolismul apei și reglează funcțiile motorii, secretorii și de absorbție digestivă.

Surse – alimente de origine vegetală (cereale mai puțin legume) și animală (carne, peste, lapte, ouă etc). Cele mai mari cantități de vitamina B1 se găsesc în drojdia de bere, in coaja și germenii boabelor de grâu.

Antivitamina B1 (piritiamina, neopiritiamina etc). Produc fenomene paralitice.

Particularități fizico-chimice

Se folosește clorhidratul de tiamina sub forma de cristale mici, incolore sau pulbere cristalina alba, cu miros caracteristic, gust slab amar, ușor solubil în apa și greu solubil în alcool.

Particularități farmaco-cinetice

Tiamina se absoarbe limitat din tubul digestiv (10-15 mg/zi), se depozitează în ficat și este metabolizată sub influența tiaminozei. Se elimină prin urină, lapte, fecale.

Particularități biochimice și farmaco-dinamice:

Intervine în metabolismul hidrocarbonaților, esterul profosforic al tiaminei (tiamin perofosfatul, TPP, cocarboxiloza) fiind grupul prostetic al carboxilazei, enzima care intervine în degradarea acidului piruvic.

Lipsa tiaminei este urmată de creșterea acidului piruvic în sânge și urină, cu apariția de polinevrite.

Favorizează depunerea glicogenului în ficat și creste toleranta la glucide. Tiamina este necesară pentru funcția normală a sistemului nervos și a aparatului cardiovascular. Intervine în sinteza acetil-colinei, favorizând transmiterea influxului nervos și participă la formarea hormonului tireotrop și la inactivarea estrogenilor din ficat.

Proprietati farmaco-toxicologice

Poate produce fenomene alergice, grețuri, vărsături, iritabilitate iar în administrarea intravenoasă poate produce șoc.

Indicatii:

hipovitaminoza B1

tulburări de absorbție în boli gastrointestinale

arsuri intestinale

hipertiroidie

nevralgii

diabet

alcoolism

diete restrictive

Contraindicații:

in intoleranta sau alergie la tiamina

vitamina B1, soluție este incompatibilă cu riboflavina

Necesarul zilnic:

între 0-2 luni – 200 ug

între 2-6 luni – 400 ug

între 6-12 luni – 500 ug

între 1-3 ani – 600 ug

între 3-4 ani – 700 ug

între 4-6 ani – 800 ug

între 6-8 ani – 1 mg

între 8-10 ani – 1,1 mg

între 10-18 ani – 1,3-1,5 mg

peste 18 ani – 1,4 mg

în sarcină – 100 ug

în alăptare – 500 ug

Prezentare:

cutie cu 40 comprimate a 10 mg

fiole de 1 ml a 10 si 25 mg

fiole de 2 l a 100 mg

Mod de administrare:

adulti 30-100 mg/zi oral sau intramuscular

copii 5-29 mg/zi

VITAMINA B2

Sinonime: Riboflavinum (DCI), Lactoflavinum, Bleflavin, Flavixin.

Vitamina B2 se mai numește și vitamina hidrosolubilă de creștere. Este termostabilă (rezistă și la 120 de grade C), solubilă în apă și alcool, cu solubilitate crescută în mediul alcalin.

Vitamina B2 a fost izolată pentru prima oara în anul 1933 și sintetizată de Kareer în 1935.

Absorbția și metabolismul

Riboflavina se descompune la nivelul intestinului sub forma liberă, după care ajunge în ficat și rinichi. Nu se depozitează în organism. Eliberarea se face prin fecale și mai puțin prin urină.

Intervine în procesele de oxireducere, în metabolismul glucidelor, lipidelor în funcțiile sistemului nervos, a aparatului vizual și are rol antitoxic (plumb, mercur).

Surse: alimente de origine animală (lapte, oua, ficat, creier, splina), crustacee și unele vegetale (spanac, salata verde, roșii etc).

Vitamina B2 poate fi sintetizata de unele bacterii.

Particularități fizico-chimice

Se prezintă sub forma de pulbere cristalină galbenă, până la galben portocaliu, foarte ușor solubilă în soluții alcaline, greu solubilă în apă și practic insolubilă în alcool.

Particularități farmaco-cinetice

Riboflavina prezintă absorbție buna din tubul digestiv, absorbția fiind diminuată în hepatită și ciroză.

Se depozitează puțin în ficat și rinichi și se elimină prin urină, lapte, fecale.

Particularități biochimice și farmaco-dinamice

Derivatul fosforilat este grup prostetic al unor enzime flavoproteice. Ribovlavina intervine în procesul de creștere, de menținere a integrității epiteliilor.

De asemenea influențează absorbția lichidelor din tubul digestiv care au acțiune hipoglicemiantă la normali și diabetici și protejează celula hepatică fata de substanțele toxice.

Proprietăți farmaco-toxicologice

De obicei, vitamina B2 poate produce dureri la locul injectiei.

Necesarul zilnic

– între 0-2 luni 400 ug

– între 2-6 luni 500 ug

– între 6 luni-2 ani 600 ug

– între 2-3 ani 700 ug

– între 3-4 ani 800 ug

– între 4-6 ani 900 ug

– între 6-10 ani 1,1-1,2 mg

– între 10-18 ani 1,2-1,5 mg

– peste 18 ani 1,6-1,7 mg

– în sarcina 1,8 mg

– în perioada de lactație 2 mg

Indicații

hipo si avitaminoza B2

keratite, conjunctivite, dermatite

eczeme, glosite, stomatite, enterocolite

tulburări de creștere la copii

insuficienta hepatică

Prezentare

fiole de 1 ml cu 5 mg fosfat de riboflavina

fiole de 2 ml cu 5 mg fosfat de riboflavina

Mod de administrare

adulți: intramuscular 5-10 mg/zi

copii: intramuscular 0,5-5 mg/zi

VITAMINA B3

Cuprinde acidul nicotinic și amida acidului nicotinic cu proprietăți aproape identice precum și o serie de derivați ai acidului nicotinic.

Nucleul de baza al vitaminei este nucleul pirimidinic cu 5 atomi de carbon și un atom de azot. Acidul nicotinic și amida nicotinică sunt substanțe cristaline, incolore, solubile în apă, alcool, termostabile.

Organismul nostru poate produce niacinamida din triptofan, un aminoacid aflat în alimentele de origine animală, dar aceasta poate asigura doar o parte din necesarul de care avem nevoie. Organismul nostru poate transforma de asemenea niacina în niacinamidă.

Vitamina B3 se comporta ca o coenzima în multe dintre funcțiile biochimice, cu precădere în cele care necesită menținerea sănătății pielii și funcțiile specifice tractului gastrointestinal și ale sistemului nervos.

Aceasta substanță nutritivă este de asemenea implicată și în alte procese importante, precum metabolismul lipidelor (grăsimilor).

Vitamina B3 participă în metabolismul proteic, lipidic, glucidic, mineral, normalizând funcția suprarenalelor. Ea atenuează riscul apariției unor tulburări cardiovasculare, diminuând colesterolul dăunător (LDL), crescând nivelul celui benefic (HDL) și scăzând nivelul trigliceridelor din sange.

De asemenea, moderează tensiunea arterială, ameliorează circulația sângelui – participă la metabolizarea proteinelor, glucidelor și lipidelor, protejează împotriva arterosclerozei, migrenei, amețelilor, previne apariția diareei.

Este indispensabilă funcționarii normale a aparatului digestiv, a sistemului nervos, menținerii integrității tegumentelor și mucoaselor, precum și sintezei normale a unor hormoni (testosteron, estrogeni, insulina). Ameliorează durerile ulceroase și combate halena (mirosul neplăcut al gurii).

Vitamina B3 este stabila la lumina, la caldura si rezistenta la oxidare, doza zilnică recomandată fiind de 20 mg.

Carența vitaminei B3, descrisă sub termenul de pelagră, rezultă fie prin aporturi alimentare insuficiente, fie prin interacțiuni medicamentoase (unele antituberculoase și antiparkinsoniene).

Deficienta în acid nicotic duce la bolile pelagra la om și limba neagră la câine. La începutul secolului 20, pelagra era endemică printre copii din sudul Statelor Unite. În 1915-1920, ca urmare a unor studii de nutriție întreprinse în azile de orfani de catre Joseph Goldberger s-a stabilit ca această boală era o boala de carenta alimentară.

Goldberger a arătat că boala nu era infecțioasă, ci era asociata unei alimentații cu amidon degradat și putea fi prevenită prin suplimentarea hranei cu carne, ouă și lapte.

Totuși, factorul alimentar responsabil nu putea fi recunoscut, până în 1937, ca fiind acidul nicotic. Aceasta s-a realizat prin cercetări complet independente, începute în 1904, când biochimiștii englezi A.Harden și W.J.Young au descoperit ca pentru fermentația alcoolică de către extractele de drojdie este nevoie de un cofactor termostabil, dializabil.

Acest cofactor, numit inițial coenzima sau coenzima I, a fost izolat de H. von Euler, în Suedia, in 1933. In 1934, Warburg și W.Christian au izolat o alta coenzima, foarte asemănătoare cu coenzima I, pe care au numit-o coenzima II.

Puțin după aceea, ei au găsit ca ambele coenzime au drept nicotinamida, amida acidului nicotinic. Aceasta descoperire i-a condus pe biochimiștii americani C.A.Elvehjem și D.W.Woolley la identificarea, în 1937, a acidului nicotinic drept factorul nutrițional care previne limba neagra la câini și pelagra la om. Numele acidului nicotinic vine de la faptul că el este un component al nicotinei, un alcaloid toxic din tutun; el mai este denumit și niacina fără vreo semnificație specială.

De fapt, plantele și majoritatea animalelor pot sintetiza acid nicotinic din alți precursori, în deosebi din triptofan, un aminoacid. Dacă animalele sunt hrănite din abundența cu proteine bogate în triptofan, ele nu manifestă nici o carență atunci când din alimentație li se scoate acidul nicotinic.

Daca însa conținutul în triptofan al proteinelor alimentare este mic, nu se mai asigura cantitatea necesară pentru sinteza niacinei și astfel apar semnele de carență. Pelagra este, în primul rând, rezultatul lipsei acidului nicotinic, dar, de fapt, ea este consecința unei sume de carente în diferite vitamine și în acizii grași esențiali.

Acid nicotinic Nicotinamida

Insuficienta de vitamina B3 provoacă dereglări la nivelul sistemului nervos, al pielii.

Principalele surse alimentare bogate in vitamina B3 sunt : drojdiile alimentare și de bere, tărâțele de cereale, leguminoasele, ficatul, carnea, pestele, morcovul, conopida, tomatele, pâinea integrală, curmalele, smochinele, arahidele, piersicile, avocado, migdalele, nuci, ciupercile proaspete, ouale.

Luarea de doze mari de acid nicotic permite reducerea eficace a nivelului sangvin de colesterol.

Vitamina B3 constituie un factor important în hrănire, participând activ la metabolismul proteinelor, glucidelor și lipidelor, deci la metabolismul general al organismului. De asemenea, niacina este esențială pentru corp deoarece :

este un factor antipelagros de prima importanta

are acțiune vasodilatatoare la nivelul pielii

servește la buna funcționare a sistemului nervos central

stimulează secreția gastrica

mărește glicemia și scade nivelul colesterolului

menține sănătatea pielii, a limbii si a țesuturilor digestive

favorizează circulația cerebrala si coronariană

scade tensiunea arterială

stimulează secreția gastrică si eliminarea bilei

înlesnește asimilarea fierului , etc.

Vitamina B3 este indicată în pelagra, herpes, acnee, prurit, tulburări circulatorii periferice, degerături, afte, inflamații bucale, enterocolita, diferite psihoze, stări depresive, în diaree, hipertensiune arterială și ateroscleroza, respirație dificilă, alcoolism, stres, insomnii, artrita, indigestii, cefalee, amețeli, iritabilitate, senzație de rău general, etc.

Previne și vindecă pelagra, caracterizata prin tabloul simptomatic a celor trei “D” (demența, diaree, dermatita). De asemenea, influențează sistemul nervos și activitatea unor glande cu secreție internă. Este binecunoscută și ca acțiunea vasodilatatoare a vitaminei B3.

Rolul si caracteristica vitaminei B3

Vitamina B3 se găsește în carnea de vită, de porc, în pește, lactate și brânzeturi, grâu integral, cartofi, porumb și produse din porumb, ouă, broccoli, roșii și morcovi. Totuși există forme ale vitaminei B3 care nu sunt absorbabile.

Deoarece vitamina B3 se pierde prin gătirea în apă a alimentelor care o conțin, este recomandabilă gătirea lor în abur sau la cuptor, amestecându-se legumele pentru a se păstra cat mai mult din conținutul vitaminic.

Drojdia de bere este un mare furnizor de vitamina B3. Ea conține nu numai vitamină B3 și B2, dar și alte vitamine ale complexului B, precum și oligoelementul crom, într-o combinație adecvata, capabilă să asigure un nivel echilibrat al zaharului în sânge.

Zahărul în sânge, respectiv glucoza, constituie principala sursă de energie a organismului și singura forma de carbohidrat acceptată de neuronii creierului nostru.

Cândva vitamina B3 a fost numită și “vitamina antipelagroasa”, deoarece era folosită la tratarea populației bolnave de pelagră din tările unde alimentația se baza în principal pe porumb, știut fiind că porumbul conține cantități infime de vitamina B3, într-o formă asimilabilă de către organismul uman.

Rapiditatea cu care niacina poate elimina neplăcerile și vindecă bolile este uimitoare – comparabile doar cu rezultatele fulgerătoare obținute prin administrarea vitaminei C.

Niacina mai are o funcție deosebit de însemnată în cadrul metabolismului nostru, ea reduce nivelul colesterolului. Un studio efectuat în SUA a pus în evidență faptul că simpla administrare a niacinei, fără un alt tratament, poate scădea valoarea colesterolului cu 22% și nivelul trigliceridelor cu 52%.

De asemenea, vitamina B3 dilată vasele de sânge, înlăturând tulburările de circulație la persoanele cu vasele sanguine îngustate. Datorita acestei acțiuni de dilatare a vaselor, niacina poate fi de ajutor si celor ce suferă de migrene.

Necesarul zilnic de vitamina B3

Corpul nu-și poate face rezerve de niacină. Surplusul este eliminat prin urină. De aceea, trebuie sa ne asiguram în permanență un aport îndestulător.

copiii și adolescenții – între 5 și 12 miligrame

adulții – circa 6,6 miligrame pentru 1000 de kilocalorii consumate

femeile – 13 pana la 15 miligrame

bărbații – între 15 și 20 miligrame

Cei ce prestează o muncă grea, femeile gravide și mamele care alăptează ar trebui să suplimenteze cu câteva miligrame cantitățile indicate mai sus.

Niacina și nicotinamida sunt disponibile într-o gamă largă de suplimente. Dacă tratați probleme circulatori sau o scădere a nivelului de colesterol și de trigliceride, se recomandă administrarea niacinei mai degrabă decât a nicotinamidei.

Există câteva suplimente cu niacină în prezent pe piață. Acestea includ niacina cu reacție imediată(IM), niacina cu acțiune în timp(SR) și inoitol hexiancianat(IHN), care conține niacină la care se adaugă și inositol.

Când se folosește un nivel crescut de niacina IM, în general subiecții încearcă o senzație de purpura, care deseori limitează utilizarea sa. Niacina SR este conceputa să elimine aceasta senzație, dar, deși încă mai produce purpură și tulburări gastrointestinale și este mai ușor tolerat de către unii utilizatori; la un nivel mai mare decât 1500 mg zilnic au fost raportate niveluri ridicate de enzime hepatice si toxicitate pentru ficat.

Pe de altă parte, IHN sau “flush-free” niacina este considerată complet sigura și fără nici un alt efect de purpura. Experimente efectuate pe pacienții umani, care au utilizat mai mult de 4000 mg zilnic, au arătat ca niacina IHN a fost evidențiată ca factor benefic în afecțiunile circulatorii, inclusiv în cazul maladiei Raynaud și în claudicație intermitentă.

Totuși, aceasta apare la unele persoane, iar IM sau SR pot fi mai eficiente decât IHN in reducerea nivelului colesterolului si al LDL în sânge. Pentru păstrarea unei sănătăți generale bune, doza zilnica optimă de bază pentru vitamina E (10% pana la 25% ar trebui sa fie niacina) este de 25-300 mg pentru bărbați și femei.

Luarea în doze mari de acid nicotic poate permite reducerea eficace a nivelului sangvin de colesterol; totuși, ea este în general prost suportată. Trebuie, deci, luate precauții, mai ales in caz de insuficiență renală.

Luarea de doze mari de acid nicotic este categoric contraindicat în caz de ulcer gastroduodenal sau de diabet.

Conținutul de vitamina B3 al unor alimente(mg)

drojdia de bere, 100 grame …………… 35,6

arahide, o ceașcă ……………………… 24,2

ficat, 100 grame ………………………. 12,2

ton, 100 grame ………………………… 10,3

pasare, 100 grame …………………….. 9,6

piersici uscate, 1 ceașcă ………………. 8,2

inima, 100 grame ……………………… 7,4

somon, 100 grame ……………………. 6,8

cereale integrale, 1 ceașcă ……………. 5,2

cotlet de mile, 1 bucată ……………….. 5,1

migdale, 1 ceașăa ……………………… 4,7

mazăre verde, 1 ceașca ………………… 3,8

cotlet de porc, 1 bucata ………………… 3,6

boabe de soia, 100 grame ……………… 2,9

Funcții și utilizări ale vitaminei B3

Boli cardiovasculare

Datorită rolului său în metabolismul lipidelor, numeroase utilizări terapeutice ale niacinei (nu ale niacinamidei) sunt prescrise în tratamentul nivelului crescut al colesterolului.

Un număr impresionant de lucrări evidențiază efectul niacinei în reducerea nivelului colesterolului “bun”. De exemplu, într-unul dintre studii, difuzia extinsă a niacinei a fost comparată cu efectul gemfibrozilului, niacina fiind considerată mult mai eficientă – in creșterea nivelului colesterolului HDL și a apolipoproteinei A-1 – decât tratamentul medicamentos.

Într-un alt studiu, cercetatorii au administrat pacienților simvastatin împreuna cu niacina obținând rezultate remarcabile – aproape 70% mai puține decese, atacuri de cord, palpitații și spitalizări pentru boli cardiovasculare în toata perioada de trei ani a experimentului.

Atunci când niacina a fost administrată împreuna cu lovastatinul, s-a constatat o eficiență și o siguranță sporită, în special în creșterea HDL. Un alt studiu a comparat eficacitatea niacinei cu aceea a clofibratului, un medicament prescris pe scara largă in scăderea nivelului colesterolului.

Niacina a fost cu mult mai eficienta decât medicamentul în reducerea colesterolului limfatic, a lipoproteinelor cu densitate foarte scăzută (VLDL) și a trigliceridelor. De asemenea, a mărit semnificativ nivelul lipoproteinelor cu densitate mare (HDL sau colesterolului “bun”).

Alte lucrări evidențiază difuzia extinsă a niacinei, chiar în doze crescute în condiții de siguranță – in tratamentul diabetului de tip 2 care deseori înregistrează un nivel scăzut de HDL.

Autorii acestor lucrări, precum și alți specialiști concluzionează că, datorită efectelor sale, precum și costului și nivelului de toxicitate scăzute, niacina poate constitui un tratament în cazul multor pacienți ce prezintă un nivel mărit al colesterolului.

Alții sugerează o combinație a niacinei cu medicamentele de reducere a nivelului colesterolului, ținând cont de eficacitatea niacinei și de acțiunea sa printr-un mecanism diferit fata de al medicamentelor utilizate în prezent. Opțiunea utilizării ca medicamente folosite în această afecțiune prezintă serioase efecte secundare inclusiv o incidență crescută a cancerului gastrointestinal și o mărire a riscului apariției unei afecțiuni biliare.

Niacina este extrem de eficientă în reducerea colesterolului și a trigliceridelor. Când pacienții utilizează niacina și aceștia se reintorc la medicii lor pentru examenele medicale, aceștia sunt încântați de rezultate. Niacina este in special utilă în cazul persoanelor care au o predispoziție ereditară și rezistentă la nivelul crescut de colesterol.

Vitamina B3 mai are și alte funcții în cadrul sistemului cardiovascular, în forma de niacină este un vasodilatator – un agent menit sa relaxeze si să lărgească vasele sanguine. Astfel, niacina este de asemenea, utilizată în tratamentul diferitelor probleme circulatorii.

Sistemul nervos

Unele dintre simptomele de început ale carenței niacinice include irascibilitatea, neliniștile, depresia, slăbiciunea și pierderea memoriei – toate acestea fiind disfuncționalități ale sistemului nervos.

Aceste simptome pot fi urmate de lipsa orientării, confuzie și isterie. Datorită importanței acestuia în sistemul nervos, mulți specialiști utilizează niacina și/sau niacinamida separate sau în combinație cu alte medicamente în tratamentul afecțiunilor mentale ca anxietatea, nervozitatea, depresia și chiar schizofrenia.

Poate acest tratament ar fi mult mai eficient dacă vom lua în considerare și alte substanțe nutritive. De exemplu, dacă avem o cantitate suficientă de acizi grași omega-3 pentru ca acțiunea vitaminelor B să fie mai eficientă.

Un studiu sugerează că o cauza majora a îmbolnăvirilor mintale în societatea de azi poate fi datorată nu numai carenței vitaminelor B și în special a niacinei, dar și a acizilor grași omega-3. Studiile sugerează ca niacianamida – ca și vitaminele E, B6 și pantotenatul de calciu – poate fi de asemenea utilă în tratamentul epilepsiei, împreună cu anticonvulsivele.

Probleme menstruale

Două studii despre utilizarea niacinei relevă crampe menstruale la aproape 90% dintre subiecți. În ambele lucrări, subiecților cu vârste cuprinse între 14-44 de ani le-au fost administrate 100 mg de niacina de doua ori pe zi, aceasta doza fiind majorată la două pană la trei ore în timpul crampelor.

Într-unul dintre studii au fost adăugate 60 mg de rutin și 300 mg de vitamina C, acestea amplificând efectul niacinei. Eficacitatea terapiei a durat câteva luni chiar și după ce a fost întrerupt. Femeile care au răspuns cel mai bine la tratament au înregistrat un ciclu normal, în timp ce celelalte nu.

Cercetătorii sugerează că acest fapt poate arăta că lipsa răspunsului la tratament indică necesitatea măririi dozei.

Cancer

Numeroase studii reliefează că niacinamida este eficientă împotriva mai multor tipuri de substanțe cancerigene. Astfel, această substanța nutritivă poate fi utilă în prevenirea câtorva forme de cancer. Deficiența severă de niacina constituie un factor major în dezvoltarea pelagrei – boala caracterizata prin cei trei D : dermatită, diaree și demență.

Pentru prevenirea acestui simptom al deficientei, RDI pentru vitamina B3 este de 20 mg pentru femei și bărbați. Simptomele evidente de carența a vitaminei B3 se manifestă în general în rândul persoanelor alcoolice și în cazul celor malnutrite.

Carenta de niacina este de asemenea aproape comună în rândul persoanelor care au o dietă bazată în special pe porumb, datorită faptului ca niacina din porumb este neabsorbabilă. Necesarul de vitamina B3 poate fi mai mare în rândul persoanelor cu cancer, persoanelor cărora li se administrează isoniazidă și care l-au folosit în tratamentul tuberculozei, femeilor care iau contraceptive orale și persoanelor cu deficiente proteice.

Toxicitate si efecte adverse

Nu se cunosc efecte toxice ale acestei vitamine în doze de pană la 2 g (2000 mg). În cazul persoanelor cu disfuncționalități la nivelul ficatului, terapia cu niacina necesită monitorizarea foarte atentă a unui medic, deoarece pot apărea tulburări ale funcției hepatice.

În cazul persoanelor sănătoase, singurul efect advers al suplimentarii niacinice este o ușoară purpură temporară, poate și o oarecare stare de neliniște.

Totuși, administrarea niacinei după o masă sau după o aspirină poate duce la dispariția sau prevenirea înroșelii fără a pierde efectele benefice.

Este nevoie de prudentă în cazul administrării niacinei SR cu acțiune în timp, deoarece administrarea dozelor crescute, chiar și sub monitorizare de specialitate, poate creea toxicitate hepatică. Noile forme, precum inositolul-hexancianat (IHN), par cea mai sigura variantă.

Utilitatea vitaminei B3

Niacina (vitamina B3) este deosebit de importanta pentru :

respirație celulară

energie celulară

metabolismul carbohidraților, lipidelor și proteinelor

metabolismul cerebral

starea de spirit

somn

activitatea inimii

controlul colesterolului

muțchi

țesutul conjunctiv

funcționarea tubului digestiv.

Forme de prezentare a Vitaminei B3

capsule

comprimate

VITAMINA B4

Vitamina B4 (adenina) are funcții și indicații terapeutice, mai puțin cunoscute. Ea alături de alte vitamine B, intervine în funcțiile sistemului nervos cât și cele ale sistemului hematopoietic.

Carența vitaminei B4 modifică echilibrul leucocitar, prin producerea leucopeniei și granulopeniei.

Administrarea sulfamidelor ți a antibioticelor crește consumul de vitamina B4. Ea are un rol important în metabolismul glucidelor, lipidelor, a clorurii de sodiu, în funcțiile suprarenalelor și a proceselor creșterii.

Surse: alimente din regnul animal si vegetal. Cea mai importantă sursă este drojdia de bere. Sintetizarea vitaminei B4 de către flora bacteriană intestinală este redusă la om.

Absorbtia vitaminei B4 se realizează la nivelul intestinului subțire. În sânge, concentrația cea mai mare de vitamina B4, este în hematii. Eliminarea vitaminei se face prin urina, fecale, transpirație.

VITAMINA B5

Sinonime: ACID PANTOTENIC, CALCII PANTOTHENAS (D.C.I.), PANTOTENAT DE CALCIU.

Descoperită în anul 1933 de doctorul R.J.Williams și denumită după cuvântul grec “pantos” – “pretutindeni”, vitamina are o arie largă de răspândire, fiind omniprezentă în natură.

Biochimistul Williams a izolat în 1938 acest acid din ficat și l-a sintetizat ulterior în laborator, confirmându-i structura chimică. Este demn de amintit că din 250 kg ficat Williams a reusit sa izoleze doar 3g acid pantotenic.

Vitamina B5, , este dipeptida acidului – dihidroxi – – dimetilbutiric , , cu – alanina .

Este implicat în sinteza celulelor roșii, metabolismul unor steroizi, activitatea neuronală, producerea de anticorpi.

Este sintetizat de plante și de multe bacterii, dar este necesar să fie prezent în alimentația vertebratelor. Puțin timp de la descoperirea sa, acidul pantotenic a fost identificat în țesuturi ca făcând parte dintr-o combinație cu masa moleculara mică, dar abia în 1948 s-a descoperit această combinație, care a fost denumită coenzima A (A pentru acetil).

Aceasta descoperire aparține lui N.O.Kaplan și F.Lipmann, care, anterior, arătaseră ca anumite acetilizări enzimatice necesită o coenzimă termostabilă.

Funcția coenzimei A este de a transporta grupările acil în oxidare enzimatică a acizilor grași, în oxidarea enzimatică a piruvatului, în acetilările biologice și în sinteza acizilor grași.

Mecanismul exact prin care coenzima A transportă grupările acil a fost stabilit de către biochimistul german F.Lynen în 1951. El a izolat, din drojdie, o formă “activă” de acetate și a arătat ca ea este alcătuită dintr-un tio – ester al acidului acetic cu gruparea tiol (sulfhidril) a coenzimei A. Coenzima A se prescurtează CoA (sau CoA-SH pentru a se evidenția gruparea tiol).

Acetil-coenzima (acetil CoA) se formează în oxidarea enzimatică a piruvatului sau a acizilor grași; ea poate apărea și ca urmare a acțiunii acetil-CoA sintetazei asupra acetatului liber :

Acetil CoA astfel formată poate apoi sa reacționeze enzimatic cu un acceptor de grupări acil, cum este colina, formând acetil colina, sau cu acidul oxalilacetic, formand acidul citric, conform reactiei :

În reacțiile model neenzimatice, tioesterii sunt agenți de acilare mai eficienți decât esterii similari, cu oxigen, deoarece legătura tio – ester are o stabilizare de rezonanța mai mica decât legătura ester.

Acidul pantotenic

Menționam ca acidul pantotenic natural este enantiomerul dextrogir, antipodul opus fiind inactive din punct de vedere fiziologic. În cantități mai mari acest acid se află mai ales în drojdia de bere, tărâțe de orez, lapte, oua și ficat.

Lipsa acidului pantotenic se manifestă prin simptome variate în funcție de specia animală. Astfel, la șobolanii și puii de găina din organismul cărora acest acid este absent parțial sau total, se constată atrofia glandelor suprarenale și acromotrichie (gr. a, lipsit de + gr. khroma, culoare + gr. thrix, par) sau leucotrichie (albirea parului), la primele animale și respective încetarea creșterii, rarierea penajului și apariția unor dermatite specifice la ultimile. O data cu administrarea acidului pantotenic simptomele prezentate mai sus dispar.

În cazul microorganismelor acidul pantotenic reprezintă un factor de creștere indispensabil. Așa se explica biosintetizarea acestui acid de către numeroase exemplare din lumea bacteriilor.

Acidul pantotenic are rol în metabolismul celular și, împreună cu alte vitamine, contribuie la dezvoltarea energiei provenite din glucide, grăsimi și proteine. De asemenea, printre proprietățile vitaminei B5 se numără următoarele:

participa la menținerea stării de sănătate a aparatului digestiv, a ficatului și a epiteliilor

stimulează activitatea diferitelor glande și sporește producția de hormoni a suprarenalelor

menține starea de sănătate a nervilor, a pielii sși a glandelor

sporește rezistenta la stres și contribuie la formarea unor hormoni anticorpi

intervine în procesele de creștere, în prevenirea apariției dermatitelor (bolilor de piele), in metabolismul glucidelor si in utilizarea eficienta a colinei, etc.

Vitamina B5 joacă un rol important în metabolismul energetic al celulelor (indispensabil degradării celulelor, lipidelor și anumitor acizi aminați și sintezei acizilor grași si colesterolului) și participă la formarea anumitor hormoni.

Aporturile nutriționale recomandate în vitamina B5 sunt de 3 pana la 8 miligrame pe zi pentru copii ,de 10 miligrame pentru adolescenți și pentru femei. Vitamina B5 se găsește în majoritatea alimentelor, cele mai bogate fiind drojdia de bere, carnea (mai ales ficatul si rinichii), ouăle, produsele lactate, legumele uscate și peștele.

Stările de carență sunt excepționale și nu se observă decât în caz de denutriție severă sau de nutriție parenterala (prin perfuzii) exclusiv și nesuplimentată în vitamina B5. Ele se traduc printr-o oboseală, tulburări digestive (grețuri, diaree, dureri), cutanate (căderea părului, ulcerații) și neurologice (dureri de cap, senzație de arsură a extremităților, etc.). Reversibile, aceste tulburări sunt tratate prin administrare medicamentoasa de vitamina B5.

Mai ales oamenii de vârsta a doua și a treia manifestă simptomele acestei carențe. Deseori, ei nu mai reușesc să-și procure hrana proaspătă și apelează la alimente care sunt depozitate timp îndelungat pe rafturi, în frigider sau în lada frigorifică : legume și fructe ambalate în cutii sau în pungi de plastic, feluri gata preparate, cartofi prăjiți, cârnați, paste, orez alb, prăjituri, etc.

Ei mănâncă mai puțin și realizează un aport redus de nutrienți esențiali. De aceea, aproximativ o treime dintre oamenii de vârsta a doua și a treia nu au suficient acid pantotenic în sânge.

Dacă dimineața ei se trezesc din pat înțepeniți, mișcând brațele și picioarele cu mare greutate și cu dureri, este foarte probabil ca acest lucru sa se datoreze unui deficit de acid pantotenic.

Necesarul zilnic de vitamina B5

O alimentație normală asigură un aport zilnic de 5-20 mg acid pantotenic, care, de altfel, în oarecare proporție, poate fii sintetizat și de flora intestinală. Eficacitatea sanogenă a acestei vitamine sporește prin administrarea concomitenta cu vitaminele B6, B9 și C.

Hipovitaminoza pantotenică provoacă anemie, tulburări de somn, cefalee, hipoglicemie, ulcer duodenal, greață, balonări, crampe musculare, scăderea rezistentei la infecții, tulburări sanguine și dermatologice, etc. Nu se cunosc intoxicații cu acid pantotenic.

Pentru a realiza un aport constant de vitamina B5, se recomandă să ne hrănim echilibrat, consumând alimente bogate în substanțe nutritive și renunțând, pe cat posibil, la zahăr, dulciuri, paste și cartofi prăjiți.

Pentru copii, adolescenți și persoane adulte, necesarul zilnic de acid pantotenic (vitamina B5) se situează între 5 și 10 miligrame. Gravidele și femeile aflate în perioada de alăptare necesită până la 15 miligrame pe zi.

Pentru a acoperi necesarul de vitamină al noului născut, la care creierul și țesuturile se află în plin proces de constituire, laptele matern conține concentrații foarte înalte de acid pantotenic, mergând până la 5 miligrame pe litru.

Oamenii care se confruntă cu situații stresante ori fac mult efort fizic au nevoie de cantități mari de acid pantotenic decât cei cu o viata calmă și un program cotidian bine stabilit.

Conținutul de vitamina B5 al unor alimente(mg)

ficat……………………………….. 7,70

tarate de grâu……………………… 2,85

păstrăv…………………………….. 1,82

semințe de floarea soarelui………… 1,40

scrumbie, macrou…………………… 1,35

nuci………………………………… 0,90

cereale integrale……………………. 0,78

gălbenuș (de la un ou)……………… 0,75

crabi………………………………… 0,63

vânat……………………………….. 0,57

mușchi file…………………………. 0,40

lapte integral……………………….. 0,31

Doza zilnică recomandată de acid pantotenic (vitamina B5) este în jur de 5-15 mg. Drojdia conține 20 mg la 100g, gălbenușul de ou 7 mg la 100 g, tărâța 2,25 mg și varza aproape 1 mg.

Simptomele deficitului sunt oboseala, stresul cronic și depresia. Vitamina B5 este necesară pentru formarea hormonilor și pentru acetilcolina utilizată de creier pentru a preveni anumite tipuri de depresie.

Vitamina B5 ajută la depășirea mai ușoară a situațiilor stresante, combate inflamațiile în diferite zone ale corpului, este un aliat prețios în scăparea de kilograme, fiind un remediu excelent pentru curele de slăbire și în menținerea formei maxime.

Totodată, ea protejează inima, mărește capacitatea de concentrare, acțiunea vitaminei B5 previne îmbătrânirea premature și apariția ridurilor.

Alimentele rafinate, cum sunt orezul alb, pastele, produsele de panificație din făina albă, nu mai conțin decât cantități neînsemnate de acid pantotenic. Prelucrarea termică, de pilda prin prăjire, coacere, fierbere, etc., distruge vitamina B5.

De asemenea, prelucrarea industrială, ca și depozitarea îndelungată dăunează masiv acestei vitamine valoroase. De aceea, este indicat sa mâncăm hrana proaspătă, preparată cat mai sumar.

Și acizii sub diferite forme, de exemplu oțetul, castraveții acrii, murăturile de orice fel, condimentele iuți, muștarul iute, etc., descompun molecula de vitamină, în special atunci când mâncărurile se află în contact prelungit cu oțetul. La rândul lor, substanțele puternic alcaline dăunează de asemenea vitamine – de pilda, bicarbonatul de sodiu.

Utilitatea vitaminei B5

Acidul pantotenic (vitamina B5) este deosebit de importantă pentru :

producerea de energie, menținerea vitalității

prevenirea inflamațiilor și rezistența la stres

reducerea depozitelor de grăsime, valorificarea lipidelor în organism

vivacitate intelectuală, capacitate de concentrare

stimularea circulației locale și întreținerea nervilor din extremități piele sănătoasă și păr bogat.

Vitamina B5 are rol în catabolismul glucidelor și lipidelor și, prin aceasta, la generarea energiei necesare proceselor fiziologice. Are un rol important în desfășurarea multor reacții enzimatice.

Favorizează menținerea structurii și funcției normale a pielii și stimulează pozitiv creșterea și pigmentarea părului. Este indispensabilă funcționarii normale a glandelor suprarenale.

Particularitati biochimice si farmacodinamice:

Este grupul prostetic al coenzimei A, factor de acilare care intervine în sinteza acetilcolinei, colesterolului, fosfolipidelor, hormonilor steroizi, hemoglobinei.

Necesarul zilnic: 5-10 mg/zi

Indicații:

stomatite

glosite

colite

hepatite cronice

dermatite

arsuri

injectat in doze mari, stimuleaza mobilitatea gastro-intestinala

Prezentare: PANTOTENAT DE CALCIU – fiole de 5 ml cu 0,5 g

substanta activa

PANTENOL – comprimate a 500 mg care se sug

Mod de administrare, posologie:

injectabil, I.M. sau I.V. – adulti: 0,5 g/zi

– copii: 0,25-0,5 g/zi

comprimate: – adulti: 2-4/zi

– copii: 1-3/zi

VITAMINA B6

Sinonime: PYRDOXINUM (DCI), PIRIDOXOL; BECILAN; HEXOBION

Vitamina B6 cuprinde piridoxina, piridoxalul si piridoxamina. În mediu alcalin și acid sunt sensibile la lumină. Regnul vegetal oferă o importanță sursă de vitamina B6.

Sursele de obținere a vitaminei B6 coincid cu cele ale celorlalte vitamine din această grupă.

Absorbtia vitaminei B6 se realizează la nivelul intestinului sub forma liberă și mai bine combinate cu proteine. În organismul animal predomină piridoxamina.

Vitamina B6 intervine în metabolismul substanțelor organice și intră în compoziția unui mare număr de enzime cu funcție de oxidoreducere. Participă la biosinteza sfingozimei cu rol în metabolismul lipidelor.Eliminarea vitamine B6 se face în cea mai mare măsură pe cale renală și scade cu vârsta.

Particularitati fizico-chimice:

Clorhidratul de piridoxina se găsește sub forma de cristale incolore sau pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust ușor acru, ușor solubil în apă, greu solubil în alcool.

Particularitati farmacocinetice:

Piridoxina și piridoxamina se absorb digestiv și sunt transformate în piridoxalfosfat, forma activă.

Particularitati biochimice si farmacodinamice:

Esterul fosforic al piridoxalului este coenzima a amino-acid-decarboxilozelor, intervenind în metabolismul proteic.

Piridoxalul intervine în hematopoeza având efect favorabil în unele anemii. Este factorul de creștere pentru microorganisme, intervine în dezvoltarea celulelor tumorale și este slab sedativ al S.N.C.

Proprietati farmaco-toxicologice:

Piridoxina poate produce fenomene de nevrita senzoriala, somnolenta, mișcarea nivelului plasmatic al acidului folic sau poate provoca somnolenta.

Necesarul zilnic:

intre 0-2 luni…….200 ug

intre 2-6 luni……..300ug

intre 6-12 luni ……400 ug

intre 1-2 ani …….. 500 ug

intre 2-3 ani ………600 ug

intre 3-4 ani ……….700 ug

intre 4-6 ani ……….900 ug

intre 6-10 ani ……..1-1,2 mg

intre 10-18 ani ……1,4-1,8 mg

peste 18 ani ………..2 mg

in sarcina……. …….2,5 mg

in alaptare ………….2,5 mg

Indicații:

în pelagra, asociata cu vitamina Pp, tiamina, riboflavina

tulburări cutanate si ale mucoaselor

anemii

boala de iradiere

Contraindicații:

neoplasm

gripa

infecții

alergie la piridoxina

Prezentare:

flacon cu 20 comprimate a 0,25 grame

fiole de 5 ml cu 0,25 g

Mod de administrare, posologie: oral, I.M. sau I.V.

adulți: oral: 0,25-0,50 g/zi

injectabil: 0,15-0,25 g/zi, zilnic sau la 2 zile

copii: 0,1-0,25 (0,20) g/zi in funcție de vârstă

VITAMINA B7

Vitamina B7 este componentă a unor enzime care contribuie la metabolismul proteinelor, glucidelor și lipidelor. Ameliorează durerile musculare consecutive oboselii și contribuie la menținerea integrității pielii.

Împiedică încărunțirea și căderea părului, fiind utilizată cu rezultate bune și prevenirea alopeciei(cheliei). Sportivii necesită cantități mari din această vitamină. Avidina din oul crud întârzie absorbția acestei vitamine.

VITAMINA B8

Vitamina B8 este sintetizată și în organism, dar în cantități insuficiente. Împreună cu inozitolul (ambele substanțe sunt componente ale lecitinei) favorizează legarea acizilor grași liberi, prevenind steatoza hepatică, împiedică depunerea colesterolului pe pereții arteriali.

Contribuie la eliminarea substanțelor toxice și a metaboliților inutili acumulați în organism. Lipsa colinei duce la perturbarea activității cerebrale și la scăderea capacității de memorare. Se mai numește și biotina sau vitamina H; o substanță hidrosolubila, care nu este distrusă la căldură sau umiditate, dar lumina, alcalinitatea si oxigenul o afectează.

Alimentele (proaspete, de preferinta) și flora intestinală furnizează dozele necesare organismului. Vitamina B8 sau H este indispensabilă persoanelor cu unghii fragile și casante.

Doza zilnică recomandată: 0,3 mg (300 mcg). Copiii au nevoie de o cantitate de 50–90 mcg/zi

Surse:

carnea proaspătă

legumele și fructele crude (neprelucrate termic sau conservate) sunt necesare pentru aportul zilnic de biotina, ca și drojdia de bere

organele de vită

laptele, produsele lactate

gălbenușul de ou

conopida

cerealele integrale, porumbul

melasa

nucile.

Roluri si caracteristici

ajută la degradarea acizilor grași, glucozei, aminoacizilor;

intervine în sinteza acizilor grași și a proteinelor;

are capacitatea de a produce hidrații de carbon din molecule, reintregrând rezervele organismului;

stimulează creșterea părului și întârzie căderea acestuia;

împiedică încărunțirea prematură;

calmează durerile musculare.

VITAMINA B9

Vitamina B9 favorizează creșterea părului și previne aterosceloza. Împreuna cu colina participă la biosinteza fosfolipidelor, componente esențiale ale membranei celulei nervoase.

Ca urmare, este absolut indispensabilă transmiterii influxului nervos și, deci, activității cerebrale. Are si un efect calmant pronunțat.

VITAMINA B10

Vitamina B10 contribuie la metabolismul fierului și la formarea hematiillor (globulele roșii).

Favorizează sinteza acidului folic și absorbția acidului pantotetic. Lipsa vitaminei B10 duce la încărunțirea și apariția eczemelor.

Vitamina B10 are un rol important în sinteza proteinelor, în metabolismul glucidelor și acizilor grași, precum și în formarea globulelor roșii. Contribuie la dezvoltarea fizică, la creșterea poftei de mâncare și a greutății corporale.

Din aceste motive, este utilă în profilaxia și tratamentul anemiei. Se găsește în ficat și în preparatele din ficat. Vitamina B12 își aduce aportul și la menținerea funcționării normale a sistemului nervos, ameliorează irascibilitatea și contribuie la îmbunătățirea capacității de concentrare, de memorare și de păstrare a echilibrului psihic.

VITAMINA B12

Sinonime: CYANOCOBALAMINUM (D.C.I.), COBIONE, DAVITA-MON B12, RUBIVITAN.

Este indispensabilă pentru viața omului și a animalelor. Este unul dintre cei mai puternici factori antianemici cunoscuți, prezentând o oarecare analogie structurală cu hemoglobina.

Vitamina B12 este compusă din substanțe cristalizate, de culoare roșie, solubile în apă și alcool, stabile în aer și în mediu acid. Are o structură deosebit de complexă, conținând 4,5% cobalt și radicalul cian, de unde și denumirea de ciancobalamina.

Sunt semirele la acțiunea oxidanților, bazelor și acizilor puternici. Rezistă la 120 de grade C, timp de 20 minute. Vitamina B12 are formula moleculara C68H90N14O14Pco și masa moleculară 1490±140.

Vitamina este hidrosolubilă și joacă un rol în maturarea globulelor roșii plecând de la celulele-mamă și în sinteza unor acizi grași și anumitor acizi aminați.

Denumirea de cianocobamidă derivă din structura sa moleculară întrucât conține gruparea cian(-C≡N), un atom de Co și grupari amidice. Se mai numește (pe lângă cianocobalamină și cianocobamidă) antianemică, vitamina antipernicioasă, corinoidă, factor antipernicios, factor anemic extrinsec, factorul proteinelor la animale etc.

Denumirea de corinoidă provine de la inelul porfirinic modificat din molecula sa numit inel corinic.

Numele de cianocobalamină nu este riguros științific deoarece nu conține grupare aminică liberă sau legată de nucleul central (corinic), nici de atomul de Co și nici de ribonucleotidă, ci numai în componența grupărilor amidice, fapt pentru care este mai corecta denumirea de cianocobamidă decât cea de cianocobalamină.

Identificarea, izolarea, stabilirea structurii și a activității biologice a vitaminei B12 a necesitat colaborarea mai multor grupe de specialiști o perioada mai îndelungată de timp, reușindu-se în cele din urmă obținerea acestei vitamine pe cale industrială.

Prin anii 1950, imediat după descoperire, vitamina era extrasă din ficatul animal (cam patru tone de ficat prelucrat ofereau un gram de vitamina B12).

În 1952, Miner Laboratories din Chicago a identificat o tehnică de izolare a vitaminei B12 din… mocirla canalelor, folosind cca. 250 tone nămoluri culese zilnic.

Ca element exotic (între timp, tehnicile de izolare s-au mai perfecționat, așa încât nu mai aveți motive sa fiți îngrijorați), menționam ca în Indochina, băștinașii aveau obiceiul de a acumula peștii în mari recipiente, în care avea loc un proces accentuat de … fezandare / putrefacție.

Rezulta un lichid cu un miros și un aspect dezgustător, cunoscut amatorilor de bucătărie chinezească, bogat în acizi aminați și vitamine.

Vitamina B12 se găsește mai puțin în regnul vegetal și mai mult în alimentele de origine animală (ficat, splină, creier, mușchi). Principala sursa de vitamina B12 este sinteza microbiană.

Biogeneza vitaminei B12 are loc sub acțiunea a numeroase bacterii din sol și a bacteriilor intestinale, mai ales din colon.

Absorbția și metabolismul.

Absorbția vitaminei B12 se realizează la nivelul mucoasei intestinale, în prezența unui factor intrinsec produs de mucoasa gastrică și cu care alcătuiesc factorul antipernicios depozitat în ficat.

Vitamina B12 absorbită și reținută la nivelul intestinului pierde proprietatea de a difuza, reconstituind prima faza a absorbției intestinale. Factorul intrinsec are rol de protecție în absorbția intestinală prin formarea unor compuși de inactivare a vitaminelor B12. Factorul intrinsec activ fixează până la 264 de micrograme vitamina B12\mg.

Vitamina are rol în hematopoieză și mai ales în eritropoieză. De asemenea are o importanță deosebită în ceea ce privește creșterea, hematopoieza și funcționarea celulei nervoase.

Cea mai importantă acțiune a acestei vitamine este anemia pernicioasă de tip Biermer, unde intervin modificări ale trombocitelor sau chiar leziuni degenerative nervoase. Carenta vitaminică afectează țesuturile în care se produc multiplicări celulare rapide.

Sunt afectate: măduva hematoformatoare (apare anemia megaloblastică), mucoasa bucala (glosita Hunter), mucoasa tubului digestiv, bolnavii prezentând inapetența, senzație de balonare, vărsături, diaree. Cea mai buna sursa este ficatul, dar și peștele, ouăle, laptele și derivatele lactate.

Necesități și Surse

Aporturile nutriționale recomandate, minime și ușor de acoperit printr-o alimentație echilibrată, sunt de 1 pana la 2 micrograme pe zi pentru copii, de 3 micrograme pentru adolescenți sau pentru adulți, și de 4 micrograme pentru femeile gravide sau care alăptează.

Vitamina B12 se găsește în toate produsele animale îndeosebi în ficat. Ea este relativ stabilă la căldură și la aer dar mai sensibilă la lumină și la radiațiile ultraviolete precum și la acizi și baze.

Metabolism și Carență

Absorbția intestinală a vitaminei B 12 are loc în ultima parte a intestinului subțire. Ea nu este posibilă decât în prezenta unei glicoproteine secretate de stomac, denumită factor intrinsec.

Carenta în vitamina B12, care nu este rară în țările industrializate, poate rezulta deci fie, în mod excepțional, prin aporturi alimentare insuficiente (regim vegetarian), fie dintr-o gastrectomie (ablație a stomacului) sau dintr-o boală responsabilă de o anomalie a secreției de factor intrinsec, precum boala lui Biermer; această carența poate, să mai provină dintr-o anomalie, dintr-o ablație a porțiunii terminale a intestinului subțire și, în mod excepțional, dintr-o infecție cronică a intestinului subțire.

În sfârșit, o carență în vitamina B12 nu este deloc rară la persoanele în vârstă. Ficatul, care stochează vitamina B12, poate disimula o insuficiență de aport sau o tulburare a absorbției timp de 3 sau 4 ani.

În continuare, apar primele semne ale carenței: oboseala generală, pierdere a apetitului, tulburări hematologice (anemie megaloblastică), neuropsihiatrice (senzație de arsură cutanată, nevrita optică inflamație a nervului optic, pierderi de memorie, labilitate a stării de spirit, depresie) și mucoase (limba depapilată). Hipervitaminoza se manifestă prin apariția unor stări alergice și prin hiperglobulie.

Utilizare Terapeutică

Vitamina B12, administrată în injecții intramusculare, este indicată în carența corespunzătoare. Ea este utilizată, de asemenea, în doze mari ca analgezic.

Injecțiile intravenoase cu unul dintre derivații ei, hidroxocobalamina, sunt practicate în caz de intoxicație cu cianura.

Administrarea medicamentoasă de vitamina B12 este contraindicată în rare cazuri (anumite cancere, indeosebi).

Particularități fizico-chimice:

Vitamina B12 are structură porfirică, asemănătoare pigmentului eritrocitar și clorofilei, dar conține cobalt (4%). A fost obținută cristalizată, are culoare roșu-închis și este solubilă în apă, cu reacție neutră.

Vitamina B12 se găsește în toate organele, mai ales în ficat, stomac, rinichi, creier și mușchi. A fost obținută inițial din ficat de bovina ( 25 mg dintr-o tona de ficat), iar în prezent se obține din culturile de Streptomyces griseus, ca un subprodus la fabricarea streptomicinei. Soluția apoasă are Ph=4 – 4,5.

Particularități farmaco-cinetice:

Pentru absorbție este necesară prezența așa numitului factor intrinsec secretat de mucoasa gastrică, de structură probabil mucoproteică.

Ciancobalamina, numită și factor intrinsec, s-ar absorbi numai sub forma unui complex cu factorul intrinsec.

La omul normal se absoarbe în intestinul subțire 70-90% din ciancobalamină. Absorbția este favorizată de Ph-ul alcalin. În intestinul gros absorbția este mai redusă, deși bacteriile saprofite sintetizează vitamina.

Administrarea orala a vitaminei B12 nu are efect in anemii, când mucoasa gastrica este atrofiata sau când există leziuni intestinale importante. Vitamina din alimente nu este distrusă în tubul digestiv, anemicii excretând zilnic cantități de ciancobalamină egale cu oamenii normali (50-250 ug).

Ciancobalamina este absorbită total și rapid după administrarea subcutanata sau intramusculară. Este depozitată în ficat, se elimină renal, sub forma nemodificată, prin filtrare glomerulară( 0,2 ug).

Particularități biochimice si farmacodinamice:

Ciancobalamina este indispensabilă procesului de maturare a eritrocitelor. Lipsa ei duce la hiperplazia megaloblastică a măduvei oaselor, datorită opririi evoluției maturării hematiilor.

Intervine în sinteza nucleoproteidelor, fiind necesară pentru transformarea timinei în timidină, substanța care intră în structura acizilor nucleici.

Ciancobalamina intervine și în transformarea acidului folic în acid fotenic și prin aceasta contribuie la metilarea uracilului, cu formarea timinei. Are acțiune neurotropă, fiind esențială în procesele de care depind integritatea funcțională a fibrelor mielinice.

Vitamina B12 are acțiune lipotropa și intervine în metabolismul proteic, prin favorizarea grupărilor metil labile, necesare sintezei metioninei din hemocisteină și transformării glicolului în serină.

Are rol în menținerea grupărilor sulfhidrice în formă redusă, necesară pentru funcționarea unor enzime.

Este cunoscută ca un factor esențial pentru creștere și nutriție, pentru unele microorganisme și pentru organisme superioare. De asemenea contribuie la troficitatea mucoasei digestive, lipsa ei producând glosita și gastrita atrofică.

Carenta vitaminei B12 poate avea drept cauze tulburări de aport, de absorbție, de utilizare și de creșterea nevoilor si pierderilor. Deficitul de vitamina B12 prin lipsa de aport se manifestă la persoanele cu dietă vegetariană severă.

Absorbția este diminuată la bolnavii cu insuficiență a formării factorului intrinsec datorata unor suferințe gastrice ( gastrite toxice, neoplasm gastric, gastrita atrofică, iritarea stomacului) și gastrectomie.

Absorbția insuficientă a vitaminei B12 din intestin se întâlnește în inflamații, disbacterioze intestinale, tumori, insuficiență pancreatică. Se cunosc situații cu consum crescut de vitamina B12, de exemplu la bolnavii paralizați de diohzllobathrium latum.

Semnele de hipovitaminoza B12 la om constau în tulburări ale hematopoezei, ale integrității fibrelor nervoase mielinice și ale celulelor epiteliale din tubul digestiv.

Indicații:

Ciancobalamina este indicată în anemii megaloblastice, unde are acțiune majoră. Efectele hematologice sunt primele care apar și anume, se observă la nivelul măduvei, după câteva ore de la injectare. După 2-3 zile se restabilește hematopoieza normaloblastică.

Reticulocitele apar în sânge periferic în zilele 5-12. În 4-8 săptămâni eritrocitele circulante ajung la nivelul normal. Concomitent se realizează valori normale pentru leucocite și trombocite.

În formele obișnuite de anemie megaloblastică, după prima săptămână de tratament se obțin ameliorări evidente. Dispar tulburările digestive, inclusiv cele localizate pe mucoasa linguală, diminuă astenia, anorexia. Se obține vindecarea clinică în câteva săptămâni.

Nu sunt influențate atrofia mucoasei gastrice, aclorhidria histamino refractară, capacitatea stomacului de a sintetiza factorul intrinsec. Rezultatele sunt mai slabe dacă bolnavul are concomitent o infecție, uremie sau primește cloramfenicol.

Tratamentul de substituție cu B12 trebuie continuat toată viața. Efectele ciancobalaminei sunt mai slabe în anemia megaloblastică din cursul sarcinii sau a copilăriei.

Se obțin rezultate parțiale în anemia datorată batricefalozei și în sindroamele de absorbție intestinală. Datorită acțiunii neurologice, vitamina B12 produce efecte favorabile asupra tulburărilor nervoase din timpul anemiei megaloblastice.

La bolnavii cu complicații ale S.N., ameliorarea se obține mai lent, însă nu se mai înregistrează avansarea leziunilor. Cu cât tulburările neurologice au apărut mai recent față de aplicarea tratamentului cu vitamina B12, cu atât se obțin rezultate mai bune.

Ciancobalamina ar avea unele efecte și în afecțiuni cu ar fi:

neuropatii (polinevrita alcoolica si diabetica, tulburările sensibilității profunde din scleroza în plăgi)

hepatita cronică și ciroza

nevralgii de trigemen

anorexie

întârziere în creștere

sterilitate

unele psihoze, senilitate

Nu exista dovezi certe de eficacitate în multe cazuri dintre diagnosticele menționate.

Contraindicații:

alergie la ciancobalamină

bolnavi de astma

poliglobulii

neoplasm

Reacții adverse: ciancobalamina poate produce reacții alergice: urticarie și chiar șoc anafilactic.

Prezentare:

ROMTRAT – fiole de 2 ml soluție injectabilă de extract de ficat având 20 micrograme ciancobalamină;

VITAMINA B12 – fiole de 2 ml cu extract de ficat având 200 micrograme ciancobalamină; fiole de 1 ml cu 50 micrograme sau 100 micrograme;

NEOHEPAR – fiole de 5 ml cu extract de ficat având 50 micrograme – ciancobalamină;

Mod de administrare, posologie:

Calea de administrare obișnuita este injectabilă I.M. sau S.C., calea orală nefiind recomandată în anemia megaloblastică, deoarece nu este posibilă absorbția. Această cale poate fi folosită la vegetarienii, lipsiți de aportul vitaminei B12 prin carne. La aceștia doza zilnică este de 1 microgram.

Doza de vitamina B12 este diferită în funcție de intensitatea anemiei megaloblastice, existența unei infecții sau a tulburărilor neurologice. Inițial, la formele medii, necomplicate se administrează zilnic 1 microgram timp de 10 zile. În formele complicate se administrează 30 microgrameg/zi, timp de 5-10 zile.

Tratamentul de întreținere se face cu doza de 30-100ug o data pe lună. În cazurile grave de anemie megaloblastică cu tromboalopenie, hemoragii, infecții, tulburări neurologice intense, tratamentul se face în prima zi 100 micrograme vitamina B12 I.M. și 5 mg acid folic, oral, zilnic. La copii se administrează 1-10 ug/zi.

În afecțiuni neurologice și hepatice cronice se injectează 1 mg/zi sau la 2-3 zile, iar în nevrite 1000 micrograme/zi.

Incompatibilități în soluție:

Vitamina B12 este incompatibilă în soluții cu acid ascorbic, clorpromazimă, soluții alcaline și reductoare, vitamina K soluție apoasă.

CAPITOLUL III

VITAMINA C – ACIDUL ASCORBIC

Sinonime: ACIDUM ASCORBICUM (D.C.I.), CANTAN, CEBION, CAROSCORBIS, REDOXON, VITASCORBOL

Este acidul ascorbic, sau vitamina anti-scorbutică. Are o importanță capitală pentru organism, intervenind în procesele de oxido-reducere.

Are rol antiinfecțios, tonifiant, participă la detoxifierea organismului și la folosirea rezervelor de fier, protejează vitaminele A si E, economisește vitaminele din complexul B.

Vitamina este sensibilă la temperaturi ridicate, la acțiunea oxigenului și a luminii. Vitamina C catalizează formarea și menținerea colagenului (component de baza al substanței fundamentale intercelulare). În lipsa vitaminei C, substanța colagenică dintre celulele endoteliului capilarelor se degradează și apar hemoragii la nivelul gingiilor, mușchilor, tegumentelor, etc.

Ca urmare a pierderilor de sânge și a diminuării absorbției fierului apare anemia întâlnită în scorbut. Gingiile sângerează ușor, spontan sau la traumatisme minime, dinții devin mobili și cad.

Mineralizarea scheletului este alterată, fracturile se vindecă mai greu, cicatrizarea plăgilor se face mai greu sau defectuos. Scade capacitatea de apărare a organismului față de infecții, putând apare mai des, de exemplu, gripa sau tuberculoza pulmonară.

Vitamina C mărește rezistența organismului față de efectul toxic al unor medicamente sau substanțe chimice din mediul ambiant (plumb, mercur, benzen, etc.).

Efortul muscular, frigul și febra măresc consumul și necesarul de vitamina C. S-a demonstrat că 10 miligrame zilnic reprezintă aportul necesar pentru prevenirea scorbutului.

Rația zilnică este estimată însă, pentru un adult normal, la cca. 30 miligrame. Fiind hidrosolubilă și ușor oxidabilă, vitamina C se poate pierde ușor în timpul păstrării și preparării alimentelor.

Produsele animale, cerealele, produsele zaharoase sunt lipsite de vitamina C. Singura sursă naturală este constituită de legumele și fructele proaspete. În zonele cu climă temperată sau rece, unde producția de fructe este sezonieră, există riscul apariției hipovitaminozelor în perioada de iarnă – primăvară, când se recomandă un aport medicamentos de vitamina C.

Exemple de vegetale (100 grame) ce conțin vitamina C (miligrame):

pătrunjelul 200

napul 140

ardeiul 120

varza 120

mărarul 100

lămâia 065

portocala 060

conopida 060

spanacul 050

Vitamina C a fost descoperită de către savantul maghiar Albert. El a fost primul care a reușit să extragă din ardei vitamina C și pentru această descoperire a fost distins cu Premiul Nobel. Astăzi se pot procura ușor și în țara noastră produsele cu vitamina C obținute din surse naturale.

Deficitul de vitamina C conduce la apariția scorbutului. Acidul asorbic administrat în mod susținut simulează sistemul imunitar și crește rezistenta organismului față de bolile infecto – contagioase.

Participă la activarea multor sisteme enzimatice și are un rol important în respirația celulară. Accelerează vindecarea rănilor, regenerarea țesuturilor, participă la sinteza fibrelor de colagen, a cartilajelor și oaselor, precum și la sinteza hormonilor corticosuprarenalieni.

Are efect antistres, facilitează absorbția fierului și împreună cu acidul folic și vitamina B12 stimulează maturarea globulelor roșii. Scade colesterolul sangvin și protejează organismul față de substanțele cancerigene.

Crește și menține randamentul fizic. În timpul suprasolicitărilor fizice crește necesarul de vitamina C și din această cauză se recomandat sportivilor un consum crescut înainte de competiții.

La fel ca majoritatea vitaminelor, vitamina C se descompune ușor și este sensibilă la lumină, căldură și vapori de apă. La depozitarea vitaminei C trebuie să avem în vedere toate acestea.

Preparatele moderne de vitamina C conțin și bioflavonoide. Aceste substanțe sunt denumite uneori vitamina P, însă nu sunt vitamine propriu-zise. Bioflavonoidele favorizează absorbția vitaminei C, fiind preferată, astfel, administrarea lor fiind concomitentă.

Organismul uman nu este capabil să sintetizeze bioflavonoidele și, din acest motiv, acestea sunt furnizate organismului doar prin aport alimentar. Această grupă de substanțe este frecvent utilizată în accidentele sportive, deoarece reduce durerea, atenuează efectele loviturilor, are efect hemostatic și ameliorează simptomatologia hipocalcemiei.

Împreuna cu vitamina C, bioflavonoidele mențin integritatea structurii interne a capilarelor. Participă la sinteza acizilor biliari, scad colesterolemia și, prin efectul reducător, previn formarea cataractei.

În preparatele de vitamina C din extracte naturale, acidul ascorbic se găsește sub forma de poliascorbat, care are un efect prelungit față de cel al acidului ascorbic simplu obținut pe cale sintetică.

Particularități fizico-chimice:

Vitamina C se prezintă sub formă de cristale incolore sau pulbere cristalină albă. Este ușor solubilă în apă, solubilă în alcool și practic insolubilă în uleiuri grase. Soluția apoasă are PH=5,5-7.

Particularități farmaco-cinetice:

Acidul ascorbic se absoarbe bine prin tubul digestiv la persoanele sănătoase, absorbția fiind diminuată la cei cu hipoaciditate sau cu tranzit intestinal accelerat.

Concentrația sanguină fiziologică este de 0,7-1 mg/100 ml în leucocite și plachete, concentrația fiind mai mare decât în hematii și ser. Se găsește în concentrații mari în corticosuprarenală, corp galben, placenta și în concentrații mici în mușchi, țesut conjunctiv și adipos.

Vitamina C nu este depozitată în organism, fiind necesar un aport exogen continuu. Prin administrare în doze mari, crește concentrația sanguină până la pragul renal, cantitățile suplimentare eliminându – se prin urină.

Particularități biochimice si farmacodinamice:

În organism formează împreună cu acidul dehidroascorbic, un sistem redox, responsabil de proprietățile vitaminice.

Acidul ascorbic intervine ca transportor de hidrogen în oxido-reducerile biologice și în respirația celulară, în menținerea sub formă redusă a grupărilor SH enzimatice, în formarea și menținerea substanței fundamentale a țesutului conjunctiv, a substanței proteice din os și a substanței intracelulare din peretele capilarelor, scăzând permeabilitatea și crescând rezistența acestora.

Vitamina C favorizează absorbția fierului din tubul digestiv și stimulează formarea hemoglobinei, intervenind în transformarea acidului folinic, favorizează depunerea calciului în oase contribuind la consolidarea fracturilor.

Vitamina C intervine în metabolismul normal al tirozinei și fenil alaninei, în metabolismul glucidic, stimulează formarea corticosteroizilor. Administrarea ACTH-ului diminuă acidul ascorbic din suprarenale.

Acidul ascorbic crește capacitatea de apărare a organismului fața de infecții prin accentuarea activității fagocitare a leucocitelor și stimularea proceselor imunologice, are acțiune antialergică.

Dozele mai mari de 500 mg cresc de 3-10 ori concentrația sanguină a tetraciclinelor administrate concomitent.

Necesarul zilnic:

copii până la 1 an 35 mg

între 1-12 ani 40 mg

între 12-14 ani 45 mg

între 14-18 ani 55 mg

peste 18 ani 60 mg

în sarcină și lactație 60 mg

Indicații:

profilaxia și tratamentul scorbutului;

surmenaj, astenie de primăvara;

profilaxia răcelii comune și a gripei;

infecții, plăgi, arsuri;

diateze hemoragice prin diminuarea rezistentei capilarelor;

osteoporoza;

gingivite;

sarcina;

Reacții adverse:

Uneori poate produce diaree, iar injectarea rapidă iv poate produce amețeli, chiar lipotimie.

Contraindicații:

litiaza renală;

stări de supraîncărcare cu fier,

poate favoriza precipitarea sulfamidelor în urina;

Prezentare:

flacon cu 40 comprimate a 50 mg

flacon cu 20 comprimate a 180 mg

tub cu 20 comprimate efervescente a 500 mg

fiole de 2 si 5 ml cu 200 si respectiv 500 mg acid ascorbic

Mod de administrare: oral, I.M. și I.V.

adulți 0,1-1 g/zi

copii 0,05-1,30 g/zi, în funcție de vârsta

Incompatibilități în soluție:

Vitamina C prezintă incompatibilități în soluție cu:

soluții alcaline oxidante

soluții de săruri și minerale grele

adrenalina

aminofilina

cloramfenicol

hemisuscinat

ciancobalamina

dextran

estrogenii conjugați

fitomenadiona

noradrenalina

penicilina G

sulfamide

vitamina K in soluție apoasă

Vitamina C+B complex prezinta incompatibilitati cu:

aminofilina

bicarbonat de sodiu

cefalatina

ciancobalamina

cloramfenicol hemisuscinat

eritromicina lactobrionat

fenitoina

hidrocortizon hemisuscinat

hidroxizina

nitrofurantoina

penicilina G

prometazina

promazina

tetraciclina

sulfizoxazol

vancomicina

Vitamina C se prezintă în fiole incolore de 1, 2, 5 ml conținând o soluție apoasă de acid ascorbic în concentrație de 10% și fiole de 5 ml în concentrație de 5%.

CAPITOLUL IV

PLANTE CU CONȚINUT BOGAT ÎN VITAMINE B ȘI C

AFINUL (VACCINIUM MYRTILLUS)

Încrengătura: Angiospermatophyta

Clasa: Dicotiledonate

Ordinul: Ericales

Familia: Ericaceae

Gen și specie: Vaccinium myrtillus

DESCRIEREA SPECIEI

Această plantă demimuntoasă, din a Ericaceelor familie aleasă, se simte în țara noastră ca la ea acasă. Creste în regiuni montane, în păduri de conifere, pășuni, pe stânci, pe soluri silicoase, până la 2500 m altitudine.

Afinul este un semiarbust înalt până la 30-50 cm, cu tulpini târâtoare, muchiate, subțiri și verzi și cu ramuri opuse, verzi, cu marginile costate.

Este ramificat, cu, frunze scurt-petiolate, ovale, mici și verzi, flori rareori duble, roz, cu petale unite, solitare, hermafrodite, pendente, avand caliciul gamosepal, corola globulos-urceolată; androceu din zece stamine și fructe de forma unor bobițe negre-albăstrui, brumate cu diametrul de 0,5 – 0,6 cm, care conțin un suc negru-violaceu.

Fructele ajung la maturitate în lunile august-septembrie, având gustul dulce-acrisor. Frunzele cad toamna. Ele sunt alterne, de formă ovală, glabre, lungi de 1-3 cm, cu marginea dințată mărunt, prezentând un petiol scurt.

Florile sunt de formă globuloasă, de culoare alb-roz, corola terminandu-se în 5 dinți. Fructele sunt rotunde, zemoase, de culoare neagră-albăstruie conținând numeroase semințe mărunte. Sucul lor este violaceu-purpuriu, gustul dulce acrisor-aromat.

Afinul înflorește în lunile mai-iunie. Crește în regiunea de munte prin tăieturile de păduri, mai ales prin goluri alpine, în asociație cu merisorul, unde formează tufărișuri compacte și întinse.

Frunzele și fructele de afin sunt folosite de secole pentru efectele terapeutice pe care le are asupra sănătății umane. Ceaiurile și sucurile de afine reprezintă o sursă extrem de bogată de vitamina A și C, dar și de nutrienți precum flavonoide și antocianine, care protejează organismul uman împotriva diabetului și bolilor de inimă.

Preferă temperaturi moderate. Iarna rezistă până la -20°C. Se comportă bine în zonele cu precipitații medii anuale cuprinse între 800-1000 mm. Rezistent la secetă; seceta prelungită are efecte negative asupra cresterii și fructificării.

Excesul de umiditate provoacă căderea frunzelor. Suportă semiumbra. Fructifică abundent în locuri bine luminate, pe versanții cu expoziție sudică. Sensibil la vant. Crește pe soluri acide, suficient de profunde, bine structurate, cu un conținut ridicat de humus, având pH-ul cuprins între 4,2 – 4,8 și un drenaj bun.

În tradiția populară: este prețuit pentru fructele sale dulci-acrisoare, la culesul cărora în iunie-iulie, se folosesc în multe părți piepteni speciali.

Din afine se prepara băuturi răcoritoare și alcoolice (sirop și afinată) și produse alimentare (gem, marmelada). Sucul din fructe se folosea la colorarea vinurilor, iar în trecut se folosea la vopsitul firelor și țesăturilor.

În zonele montane, fructele uscate sau plămădite în rachiu se întrebuințau în mod curent contra diareei. Din ramurile cu frunze, lăsate să se usuce, uneori în amestec cu alte plante, se preparau ceaiuri nu numai pentru diaree, dureri de stomac, crampe ci și în boli de piept și de inimă.

În unele părți contra diareei se făceau turte din afine și făină din sâmburi de măsline, care se dădeau bolnavului să le mănânce, fierte în amestec cu frunze de mesteacan, laur (Datura stramonium) și traista ciobanului, se foloseau contra diabetului.

În dermatologie se utilizează frunzele și fructele afinului, care se recoltează în lunile august-septembrie. Frunzele se usucă în straturi subțiri, în locuri aerisite și uscate și se păstreaza ulterior în săculeți de pânză sau în pungi de hârtie.

Fructele se desprind de frunze prin scufundarea într-un vas cu apă, se zvântă la soare. Se depozitează în încăperi aerisite, fără praf, încălzite, smochinându-se. Se mută ulterior în pungi sau săculeți de hârtie.

Frunzele au efecte antidiabetice, antiasmatice, antidiareice, antiseptice urinare, ușor diuretice, iar fructele se folosesc în alimentație în tratarea diabetului zaharat complicat, afecțiunilor dermatologice, tulburărilor circulatorii periferice, uretritelor, stomatitelor, eczemelor, ulcerațiilor cronice sângerânde.

CÂND ȘI CUM SE RECOLTEAZĂ

De la afin, în scopuri terapeutice se folosesc doar frunzele și fructele, recoltate separat, în luna august. Frunzele se usucă împreună cu ramurile, în snopi mici, în loc aerisit, lipsit de umezeală, apoi se separă de ramuri păstrându-se în pungi de hârtie sau în săculețe de pânză.

Se usucă la umbră, în strat subțire. Uscarea artificială la 35-40°C. Fructele se recoltează când ajung la maturitatea fiziologică, în iulie-august. Se usucă pe rame cu plasa de sârmă galvanizată, în încăperi aerate, bine încalzite.

Uscarea artificială, la 60-70°C. Fructele se separă de frunze, după cules, prin scufundarea lor într-un vas cu apa, apoi se zvântă la soare și se pun la uscat pe policioare bine aerisite, uscate, fară praf.

Mlădițele de afin tratează bolile de ochi și diverse afecțiuni digestive, iar frunzele și fructele conțin o substanță asemanatoare cu insulina. Din mlădițele recoltate la inceputul primăverii și puse proaspete la macerare în soluție hidro-glicero-alcoolică se obține un extract numit gemoderivat.

AFINELE – PLINE DE VITAMINE

Compoziție chimică: frunzele conțin arbutină, tanin, derivați flavonici, derivați antocianici, hidrochinonă, mirtilină, ericolină, neomirtilina, etc; fructele – tanin, pectine, mirtilină, zaharuri, provitamina A, vitamina C vitamina B1, B2, C, E, PP, acizi: citric, benzoic, malic, oxalic, tartric, succinic, malic, lactic, principii bacteriostatice.

Sunt utilizate în diaree, enterocolite, oxiurază, diabet zaharat, infecții urinare. Se consumă proaspete sau se prepară. Datorită mirtilinei, care este considerata insulina vegetală, atât frunzele, cât și fructele de afin au efecte hipoglicemiante.

Afinele se folosesc în diabetul zaharat, complicat cu afectiuni dermatologice (candidoze, prurigo diabetic, ulcerații trofice), în tulburări circulatorii, uretrite, stomatite, eczeme, cuperoze.

Fructele conțin apă (86 %), zaharuri (7-13 %), zaharoză (1-2 %), cenușă (0,45-0,50 %), proteine (0,8-1,2 %), acizi organici (cca 1 %) din care acid uric (cca 0,9 %), acizii benzoic, tartric, malic (0,05-0,15 %), substanțe pectice (0,350-0,490 %), tanin (0,300-0,430 %), vitamina C (12-20 mg %), vitamina A (280 U.I.). vitamina PP (0,2 mg%), vitaminele B1 si B2 (0,02 mg % fiecare), vitamina E, săruri minerale de potasiu (50 mg %), calciu (10 mg %), fosfor (8 mg %), sulf (8 mg %), magneziu (6 mg %), clor (5 mg %), mangan (3 mg %), fier (1 mg %).

PE LARG DESPRE AFIN ȘI MIRACOLUL SĂU

Afinele au efecte protectoare în ulcerul gastric indus de stres, medicamente, alcool și chiar față de ulcerul cronic indus de acidul acetic, stimulând apărarea locală a mucoasei stomacului.

Mod de utilizare: Infuzie din frunze (1 lingură planta la o cana cu apă), din care se beau câte 2-3 căni/zi sau decoct concentrat din fructe uscate (3 linguri de afine la 0,5 l de apă), care se consumă nefiltrat, împreună cu fructele, de 2-3 ori/zi.

De asemenea, decoctul din frunze ajută prin gargarisme în afecțiuni buco-faringiene. Afinele, consumate ca atare sau sub formă de suc, vindecă stomatitele. Fructele proaspete, pot fi consumate în orice cantitate, atât cât permite organismul.

Ceaiurile din frunze (2 lingurițe de frunze se opăresc în 500 ml de uncrop, din care cantitate se bea de trei ori pe zi) în cazurile de diaree, infecții urinare, uremie. Diabeticii vor bea câte 1-2 ceaiuri pe zi (scade zaharul din sânge) adaugând la frunzele de afin parți egale de păstăi de fasole și frunze de dud.

Din fructe uscate se prepară ceaiul antidiareic și antidezinterie cronică: 1-2 lingurițe de fruncte se fierb timp de 25-30 de minute în 100 ml de apă, se filtrează și se completează cu apă fiartă până la implinirea cantității inițiale.

Se beau zilnic până la 300 ml de astfel de ceai. Pentru obținerea unui efect mai bun și mai puternic la cantitatea de fructe se mai poate adăuga înainte de fierbere 1 g flori de mușetel (romaniță), 0,5 g frunze de mentă și chiar 0,5 g de coajă de stejar.

Pe lângă infecțiile urinare și uremie, ceaiurile din frunze și fructe de afin ajută la gută și reumatism.

Afinul este un bacteriostatic, pentru care proprietăți se recomandă în ameliorarea proceselor de fermentație și putrefacție intestinală. În medicina populară infuzia din fructe de afin se mai folosește în tratarea gastritei, acidității scăzute a stomacului, calculilor (pietre la rinichi) și în combaterea metabolismului (schimbul de substante) dereglat.

Fiertura și sucul de afin se mai folosesc în forma de gargară la inflamațiile mucoasei cavității bucale, gingiilor, faringelui și laringelui. Terciul din fructe proaspete în forma de comprese e bun în cazurile de arsuri, diferite exeme și boli de piele.

Sub formă de infuzie, se obține un ceai extraordinar din frunze. Se beau 2-3 căni pe zi. Frunzele și fructele de afin au proprietăți astringente datorită taninului. Au activitate antibiotică, modificând favorabil flora patogenă intestinală.

Acțiunea hipoglicemiantă a frunzelor de afin este controversată. Frunzele intră în compoziția ceaiului dietetic.

Afinul mai este indicat în infecția urinară, ca antiseptic minor și diuretic, în reumatism, în gută, în colita de fermentație sau de putrefacție.

Fructele prelucrate termic, precum cele din dulcețuri, pierd cea mai mare parte din substanțele benefice. Afinele ajută în cazul tulburărilor de circulație encefalică, la diaree, enterocolită de fermentație.

Au aport benefic în cazul oxiurozei, al diabetului și maladiilor asociate acestei boli, al infecțiilor urinare, artritelor, candidozei bucale și digestive, faringitelor, stomatitelor, aftelor, micozelor, eczemelor sau în tratarea rănilor sângerânde.

Ceaiul din frunze si fructe are efect de rehidratare.Frunzele si fructele afinului au o lunga istorie de uz medicinal. Initial se credea ca inlesnesc nasterea, apoi s-a descoperit ca ajuta digestia si stopeaza diareea si inflamatiile.

Până în prezent, rezultatele cele mai bune în tratamentul pancreatitelor și al diabetului, prin mijloace fitoterapeutice, au fost obținute asociind extractele selective din cele mai multe plante sau plantele ca atare, neprelucrate prin procedee chimice.

Aceste plante conțin glicozite sterolice și flavonozide. La unele specii, efectul hipoglicemiant dispare prin uscarea plantei la temperaturi de peste 400 grade C sau prin infuzare. În alte cazuri, efectele hipoglicemiante depind de starea de maturizare a fructului.

La numeroși pacienți tratați cu extracte de frunze de afin, s-a constatat reducerea semnificativă a dozelor de insulină necesare zilnic. Administrarea fructelor de afin are un efect hipoglicemic.

În formele ușoare de diabet zaharat, preparatele din afin pot chiar înlocui insulina, mai ales dacă se asociază și cu alte plante cu actiune hipoglicemiantă. Totusi, trebuie reținut că substanțele active din afin nu dau rezultate satisfacatoare în formele medii sau severe de diabet, sau în diabetul infantil.

Fructele se pot consuma proaspete, uscate sau congelate, câte 50-100g pe zi, în cure de 2 saptămâni pe lună.

Tratamentul se va face intermitent, cu pauze între serii. Din infuzia preparată dintr-o lingura de frunze de afin la o cană cu apă se beau 2 căni pe zi timp de 10 zile.

Extractul apos, preparat la rece prin macerarea a două linguri de frunze în 250 ml apă, timp de 6 ore, se bea în cantitate de 2 căni pe zi. Pulberea din fructe uscate se ia câte jumatate de linguriță, în puțină apă, de 3 ori pe zi.

EFECTELE CURATIVE ALE AFINELOR

Fructele de afin sunt bogate în tanin, pectine, mirtilină, acizi organici (acid malic, citric, oxalic, lactic, succinic), dar cea mai mare bogăție a lor sunt provitamina A și vitamina C.

Aceste vitamine, în combinație cu pigmentul antocianină, îmbunătățesc acuitatea vizuală, circulația sângelui la nivelul ochilor și la nivelul sistemului nervos și pot preveni sau ajuta la tratarea unor boli de ochi precum retinita pigmentoasă, glaucomul, miopia. Aceste efecte benefice sunt datorate antocianinelor, care ajută la protejarea țesuturilor retinei împotriva radicalilor liberi.

Vitaminele și nutrienții din afine au o mare eficiență și împotriva oboselii ochilor sau a orbirii pe timp de noapte. Ceaiul de afine combate diareea, are proprietăți antiseptice în infecțiile intestinale, mai ales în gastroenterite, contribuind la ameliorarea proceselor de fermentație și putrefacție. Unii autori le recomandă în combaterea oxiurilor.

Ceaiul de afine poate fi făcut dintr-o linguriță și jumătate de fructe uscate, peste care se toarnă două pahare cu apă fiartă și răcită. Fructele se lasă la macerat opt ore, apoi se bea întreaga cantitate de lichid în cursul unei zile. Pentru a mări acțiunea astringentă și antiseptică a fructelor de afin, se adaugă coajă de stejar, flori de mușețel și frunze de mentă.

Tot din fructe de afin se mai pot prepara lichior și vin, care au proprietăți antiseptice și astringente. Consumate în stare proaspătă, afinele reglează scaunele, fac să înceteze fermentațiile intestinale, ameliorează inflamațiile hemoroidale și restabilesc pofta de mâncare.

PREPARARE

Frunze:

2 lingurițe de frunze mărunțite se vor pune la 250 ml apă clocotită. Se acoperă pentru 10 minute după care se strecoară, se bea în cursul unei zile.

2 lingurițe de frunze mărunțite se vor pune la 250 ml apă și se fierb apoi timp de 15 minute. Se folosesc la tratarea diareei, antiseptic urinar și ușor diareic.

Fructele:

2 lingurițe de fructe se vor pune la 500 ml apă. Se va fierbe la foc mic 30 minute. Se va bea călduț în decursul unei zile.

2 lingurițe de fructe zdrobite se vor pune la 500 ml de apă de seara pana dimineața la temperatura camerei. A doua zi se va bea în decursul zilei.

2 lingurite de fructe uscate se vor pune la 250 ml apă. Se fierb timp de 10 minute. Se strecoară și se pot consuma 3 căni pe zi.

1 kg de afine zdrobite se vor pune cu 1 kg de zahăr la fiert. Se țin timp de 30 minute, după care se pun în sticle cu gura mai largă. Se închid bine și se pot folosi în tot cursul anului.

1 litru de suc de afine se va pune cu 700 g de zahar. Se fierb apoi până se leagă siropul. Se pot folosi în tot cursul anului la diferite băuturi răcoritoare.

Fructe uscate se vor transforma în praf cu ajutorul râsniței de cafea. Se va lua un vârf de cuțit de 3 ori pe zi sub limbă. Se va ține timp de 10 minute, după care se înghite.

Gemuri și dulcețuri se pot face conform rețetelor tradiționale. Se iau cate o linguriță de 3 ori pe zi.

Tinctura (se poate face și din frunze la diabetici) se folosesc fructele proaspete – o parte de fructe zdrobite și 5 părți alcool alimentar de 70 grade.

Se tine 15 zile, apoi se vor strecura. În timpul celor 15 zile se va agita des și se ține la temperatura camerei. Se va lua câte 20 picături – o linguriță de 3 ori pe zi diluată cu puțină apă.

Vin – la 1 litru de vin de struguri de bună calitate se vor pune 50 g de fructe proaspete zdrobite. Se lasă timp de 8 zile la temperatura camerei agitând des.

După aceea se va strecura și se completează lichidul obținut tot cu vin la un litru. Se va putea consuma pentru copii câte o linguriță de vin, iar adulții până la un păhărel de 50 ml de 3 ori pe zi. Se preferă să se consume înainte de mese cu 15 minute.

Lichior – la 500 ml de votcă de 40 grade se va pune 50-100 ml tinctură de afine. Se va putea consuma câte un păhărel (50 ml) de 3 ori pe zi.

Afinată (nu se va consuma de diabetici) peste fructele de afine zdrobite se va pune zahar. La 1 kg de afine se va pune 1 kg de zahar. Se țin în damigeană sau o sticlă mai mare timp de 7-8 zile.

Se va agita vasul zilnic de 2-3 ori. Se leagă la gură doar un tifon pentru a nu intra muștele sau alte insecte. Se va pune după 8 zile 1 litru de alcool alimentar de 80 grade. Se mai lasă apoi cu alcool timp de 10 zile, după care se va scurge sucul dar nu în totalitate.

Lichidul rezultat va fi pus în sticle ermetic închise. Lichidul, acesta se poate păstra foarte mult și cu cât trece timpul va primi o savoare mai deosebită.

Peste fructele lăsate se mai poate pune votca la 40 grade și se mai lasă timp de 20 de zile după care se poate filtra și se pune în sticle închise ermetic. Se poate folosi cate un pahărel la nevoie de 3 ori pe zi. Este foarte eficient. Se poate folosi și diluat.

ADMINISTRARE PE AFECȚIUNI

Afecțiuni buco-faringiene

Având în vedere faptul că în aceste afecțiuni apar de obicei leziuni foarte dureroase și cu alte produse de asemenea se produc dureri, se va face o cură cu fructe proaspete, care pe langă faptul că vindecă afecțiunea pot și să întărească imunitatea organismului, având în vedere ca fac acest lucru fără dureri.

Se va consuma pentru aceasta câte 100 g de fructe de 3 ori pe zi, (15-30 zile).
Se mai poate folosi, dar rezultatele sunt mai modeste, ceaiul, pudră din fructe sau frunze.

Se va căuta că în aceste cazuri să se țină ceaiul cat mai mult în gură. La fel se va proceda și cu praful (din frunze sau fructe). Se mai poate combina cu ceaiul de busuioc și se îndulci cu miere polifloră.

La aceasta afectiune este foarte utila mierea care se va consuma cat mai des in cursul zilei luata sub diferite forme.

Afecțiuni coronariene

Indiferent de tipul afecțiunii este foarte util consumul fructelor proaspete sub formă de cură, sau pulbere care se va obține din fructe. Se pot combina în aceste cazuri cu ceaiuri sau alte forme (tincturi, praf, etc) din urmatoarele plante: traista ciobanului, păducel.

Se poate face un tratament de lungă durată în funcție de tipul afecțiunii și de vechimea bolii, dar și de medicamentele care se consumă. Combinația aceasta de plante poate să facă inutilă folosirea altor medicamente sintetice.

În toate cazurile cand este vorba despre o afecțiune cronică, se va incerca și aplicarea unui tratament naturist care s-ar putea foarte bine să aducă o îmbunătățire a stării de sănătate sau chiar vindecarea, mai ales dacă se face cu toată seriozitatea.

Infuzia din frunze se va bea fracționat câte 500 ml pe zi. Este un protector al vaselor capilare, foarte util în toate afecțiunile inimii. Se poate lua și în diferite combinații cu alte plante.

Arsuri

Principiile active atat din frunze cât și din fructe sunt astringente si antiseptice. Înseamnă că ajută la strângerea țesuturilor, contribuind la vindecare și cu atat mai mult având și principii antibiotice fac să se distrugă o serie de microbi.

Pentru uz extern se vor folosi cantități duble la ceaiuri în comparație cu tratamentul intern. Tinctura se poate dilua cu apă în funcție de sensibilitate. Se preferă maceratul sau infuziile care sunt foarte utile.

Anorexie

Fructele consumate crude o perioada cat mai lunga ajută la refacerea poftei de mâncare. Se poate în afara sezonului să se folosească însă tinctura sau chiar afinata.

Se mai poate asocia însă la această afecțiune și o serie de plante amare din plante ca : gențiana, tintaura, pelin, etc.

Cu acestea se vor face ceaiuri care vor ajuta la o mai puternică eliminare de sucuri gastrice și biliare și prin aceasta vor mări pofta de mancare.

Ateroscleroza

Această afecțiune este foarte greu de tratat fără un regim alimentar adecvat. Afinele însă sub orice formă, se pot administra pentru ajutorul pe care-l pot da în reușita unui tratament și implicit pentru vindecare.

Afinele sunt renumite pentru faptul că scad zahărul din sânge. Scad de asemenea nivelul colesterolului. Tot ele mai ajută la curățirea arterelor și venelor sau al capilarelor, lucru ce va face ca locul afectat să fie mai bine irigat cu sânge și în acest fel contribuind la o vindecare mai rapidă.

Bronșite

În aceste afecțiuni se folosesc fructele pentru că sunt bactericide și antiseptice. Se vor folosi sub diferite forme care va sunt la îndemână. Se mai poate să vă fie de ajutor ceaiuri de: cimbru, brușture, ciuboțica cucului sau lichenul de Islanda cu care se vor face ceaiuri îndulcite cu miere și se consumă calde.

Candidozele

Apar frecvent la cei care au făcut perioade lungi de tratament cu antibiotice. Aceste afecțiuni trec cu ajutorul curei de fructe de 100 g de 3 ori pe zi. Se va ține aceasta timp de 30 de zile.

În lipsa fructelor proaspete se pot lua infuzii din frunze sau decocturi din fructe. Se poate de asemenea lua praf de fructe după masă să se țină în gură pentru 10 minute, apoi să se inghită cu apă.

Dacă nu aveți puteti să faceți infuzii și din frunze, câte un ceai de 3 ori pe zi. Atenție însa la constipație pentru că toate acestea sunt constipante și ar fi foarte bine să vă alimentați în timpul acestui tratament cu o alimentatie laxativă.

Cistite

Se pot face infuzii sau alte forme galenice din frunze cu concentrație dublă. Cu acestea se vor face spălături vaginale de 2 ori pe zi. Intern se va consuma de asemenea ceai de cel puțin 2 ori pe zi.

Colesterol mărit

Pe lângă faptul că fructele curăță pereții arterelor ajută și la eliminarea colesterolului din organism. Se pot consuma în orice cantitate și sub orice formă. Curele în special de fructe nu strică nimănui, în afară de cele cu alcool care nu se vor lua în cantitati mari.

Diabet

Se recunoaște că această planta este indispensabilă celor care suferă de această afecțiune. De fapt afinul este denumit insulina vegetală.

Fără această plantă nu se poate efectua un tratament corect al diabetului.
Notăm doar faptul că se poate folosi absolut orice formă de preparat care nu conține zahăr sau miere.

Diaree

Cu ajutorul fructelor sau al frunzelor se poate scăpa foarte ușor de acest simptom destul de frecvent. Notam doar faptul că și în cazul în care este vorba despre o infecție sau chiar o toxiinfecție alimentară este util tratamentul cu afin deoarece acesta poate să distrugă eventualii germeni patogeni.

Se va folosi orice formă de preparat aveți la îndemână, atât timp, până se restabilește normalizarea scaunului.

ARBUSTUL FRUNZE

FLORI FRUCTE

MĂCEȘUL (ROSA CANINA)

Regn: Plantae

Subregn: Cormobionta

Încrengătură: Magnoliophyta Angiospermatophyta

Clasă: Magnoliatae

Ordin: Rosales

Familie: Rosaceae

Subfamilie: Rosoideae

Gen: Rosa

Specie: Canina

Măceșul (Rosa canina) este o specie de plantă nativă în Europa, nord-vestul Africii și în vestul Asiei.

Este un arbust deciduu, cu o înălțime care variază între 1 și 5 metri. Tulpina este acoperită de țepi mici, ascuțiți, sub formă de cârlig.

Frunzele sunt penate, cu 5-7 frunzulițe. Florile sunt de obicei roz pal, dar există și plante cu flori albe sau roz închis.

Au un diametru de 4-6 cm și sunt formate din cinci petale. Fructul, numit măceașă, are o formă elipsoidă și este roșu sau portocaliu închis.

CULTIVARE ȘI UTILIZARE

Înmulțirea măceșului se poate face prin semințe, prin ramuri înrădăcinate obținute prin despărțirea tufelor existente în flora spontană sau în cultură și prin marcotaj. Pentru obținerea unei semințe apte de reproducere, se vor recolta fructele de măceș numai în stadiul de galben-portocaliu, deci la început de maturizare.

Fructul este foarte bogat în vitamina C, conținând peste 2000 mg din această substanță la 100 de grame de fruct. De aceea, este utilizat la producerea de siropuri, ceaiuri, dulcețuri, gemuri. Varietatea Rosa canina 'Assisiensis' este singura care nu are spini pe tulpină.

TRATAMENTELE NATURALE PE BAZĂ DE MĂCEȘ

Măcesul (Rosa canina) este foarte apreciat în medicina naturistă, în special datorită complexului de vitamine pe care îl conține: vitamina A, B1, B2, C, K, P, E.

Măceșul este un rezervor de vitamine pentru organismul uman. Ceaiul de măceșe tratează intoxicațiile, diarea, afecțiunile hepatice, febra, viermii intestinali (în acest caz, și pulberea de măceșe este foarte eficientă), palpitațiile.

Afecțiunile rinichilor și ale vezicii urinare pot fi tratate cu ajutorul ceaiului de semințe de măceș. Elixirul de măceș este recomandat în tratarea bronșitei cronice și a tusei de bătrânețe.

RECOLTAREA MĂCEȘELOR

Se face în lunile august – septembrie în functie de altitudinea terenului cultivat, de expozitia sa și de faza de maturizare a fructelor. Pentru fructele destinate exportului ca fructe în stare proaspată, momentul optim de recoltare este când trec de la portocaliu catre roșu.

Dacă se urmarește un produs în stare uscată tot (întreg) sau tăiat ca un bob de cafea (pericarp) atunci momentul optim de recoltare a fructelor este când culoarea lor e roșie.

În sfârșit, dacă se urmareste un produs tăiat în dimensiuni mici (feinsehnitt) pentru ceai de măceș sau vin, momentul optim de recoltare este atunci când fructele au culoarea roșie-închis.

Recoltarea lor, indiferent de scopul pentru care sunt destinate, se face cu mâna, nefiind permisă recoltarea prin scuturare sau lovire, deoarece o dată cu fructele sănătoase cad și cele atacate de dăunători, resturi de plantă, impurificând produsul.

Fructele recoltate se așază în coșuri sau lădițe în cantități de 8—10 kg și se transportă în aceeași zi la locul de uscare sau la locul de centralizare în vederea folosirii lor în stare proaspătă. Expunerea fructelor la soare nu este permisă, cu excepția celor destinate ca material de înmulțire, deoarece se încing foarte ușor și fermentează, fapt ce reduce conținutul în vitamina C.

PREGĂTIREA PRODUSULUI ÎN VEDEREA PRELUCRĂRII

Măceșele se achiziționează în stare proaspătă, urmând a fi livrate la beneficiari ca atare sau uscate. În primul caz, condiționarea constă exclusiv în înlăturarea corpurilor străine organice (resturi de codițe, sepale, frunze, ramuri) și minerale (pietricele și pământ) cu ajutorul vânturătorii de cereale cu site cu diametrul de 6—10 mm, iar după vânturare facându-se sortarea prin îndepărtarea fructelor verzi sau atacate de dăunatori, iar cele supracoapte se trec separat pentru uscat.

În vederea uscării, măceșele se țin la umbra, în strat subțire în vrac, lopătându-se la câteva zile pentru a evita intrarea în fermentație care duce la scăderea conținutului în vitamina C.

Lopatarea se va face numai cu lopeți de lemn pentru a se evita rănirea fructelor care duce la scăderea conținutului în vitamina C. Pentru economie de spațiu se pot păstra în ladițe umplute pe jumătate care se clădesc în formă de cruce.

La 4—5 zile se vântură dintr-o ladă în alta. Este de dorit însă că printr-o organizare bună, produsul să ajungă cât mai repede la uscătorii, de dorit chiar în ziua în care a fost cules, condiție de baza pentru obținerea unei calități superioare.

Uscarea se face numai artificial, deoarece necesită temperaturi mari pentru inactivarea ascorbinazei care contribuie la oxidarea vitaminei C, deoarece la 20—25° aceasta enzima este foarte activa.

Temperatura de uscare este de 100—105°C, fiind necesar ca chiar de la început să se atingă o temperatura de min. 85°. Pentru a grăbi uscarea se poate face tăierea în prealabil a măceșelor pe măsura introducerii lor la uscător, cu ajutorul unor utilaje actionate electric, cu valturi care împing produsul către un cuțit longitudinal.

UTILIZĂRI TERAPEUTICE

Datorită conținutului ridicat în acid ascorbic și dehidroascorbic care formează un „sistem redox", produsele farmaceutice sau alimentare joacă un rol important atât în oxidoreducerile biologice cât și în respirația celulară.

Datorită celorlalte vitamine și în special vitaminei P au proprietatea de a scădea permeabilitatea și fragilitatea capilarelor. Aduc un aport de săruri necesare organismului și au acțiune diuretică.

Se recomanda în avitaminoza C, în afecțiuni hepatice și renale, ca diuretic. Intră în compoziția ceaiurilor aromat, hepatic nr. 2, ceai tonic aperitiv, iar achenele în ceaiul diuretic nr. 2.

Din pulpa pseudofructelor se prepară siropuri (sirop de macese, Sambucovit), gemuri, dulceață, vin. Pentru a nu pierde în timpul prelucrarii vitamina C, se recomandă recipienți inoxidabili și atmosfera de azot.

Evident, datorită conținutului mare de vitamine, măceșul este un excelent vitaminizant natural. Vitamina C condiționează buna funcționare a tuturor celulelor, ea jucând un rol esențial în procesele metabolice fundamentale, și anume în reacțiile de oxidoreducere și în respirația celulară.

De asemenea, măceșele cresc rezistența capilarelor sanguine, care devin astfel mai puțin fragile. În plus, unii autori îi menționează proprietățile astringente, antidiareice, diuretice, precum și faptul că stimulează pofta de mâncare și digestia.

Preparatele farmaceutice sau alimentare din măceșe sunt indicate în prevenirea și tratarea răcelilor, a gripei, la bolnavii cu hipovitaminoză, precum și la cei aflați în convalescență, ca tonic și stimulent general.

Unii autori le recomandă și în afecțiunile vasculare pentru menținerea elasticității capilarelor sanguine.

Preparare și administrare

Infuzia se prepară din 2 linguri de măceșe la 1/2 litru de apă. Se tine 10 minute la infuzat în apă fierbinte, după care se strecoară. Cantitatea de ceai rezultată se bea pe parcursul unei zile. Decoctul se poate prepara din 2 linguri de măceșe zdrobite, la 2 căni de apă. Se fierb 10 minute și se beau 2 căni pe zi.

Pulberea uscată de pulpă de măceșe consumată zilnic, în cantitate de 3-4 g, asigură necesarul zilnic de vitamina C al unui adult. Pulberea se prepară prin separarea pulpei uscate de semințe și perișori și măcinarea acesteia.

Din măceșe se poate prepara un sirop din 150 g de pulpă de măceșe proaspete sau uscate, 600 g de zahăr și 900 ml de apă. Amestecul se fierbe timp de 30 de minute la foc domol, după care se filtrează printr-un tifon.

Siropul se administrează de 3 ori pe zi,câte 20 g, în apă minerală. Siropul se va păstra la frigider. Pentru o mai sigură conservare, se pot adăuga 2 comprimate de aspirină pisată. Intră în compoziția ceaiului aromat, hepatic nr. 2 și tonic aperitiv, a granulelor Rozavit, a unguentului Dumasen, a siropului Eficardin și Efitonic, a comprimatelor Neuromion și Plantofort.

CĂTINA

Cătina albă – Hippophae rhamnoides, este un arbust fructifer cunoscut ca făcând parte din flora spontana a României, care se utilizează deopotrivă în industria alimentară, în silvicultură, în farmacie dar și ca plantă ornamentală.

Cătina este o plantă valoroasă și prin faptul că, spre deosebire de alte plante, poate fi valorificată în întregime prin fructe, frunze și rădăcini.

GENERALITĂȚI. CARACTERIZARE BIOLOGICĂ ȘI MORFOLOGICĂ

Cătina albă, cunoscută în unele părți și sub numele de ,, cătină de râu" sau simplu ,, cătina " (Hippophae rhamnoides), este un arbust care poate crește până la 5-6 metri înălțime.

Cercetările au evidențiat faptul că fructele de cătină, greu de cules și extrem de perisabile în stare proaspătă, conțin o serie de substanțe bioactive valoroase cu rol important în reglarea metabolismului uman.

Stimularea sistemului imunitar are acțiune terapeutică și curativă în prevenirea și tratarea unor multiple afecțiuni.

Anumite caracteristici biologice și compoziția chimică a fructelor au făcut ca planta să prezinte în ultimul timp un interes deosebit, urmărindu-se elaborarea unor tehnologii hibride pentru separarea, concentrarea și purificarea extractului de catină, în vederea obținerii unor concentrate de principii active cu aplicații în domeniul alimentar, farmaceutic și cosmetic.

Răspândirea pe un areal apreciabil de mare, cantitățile mari de fructe ce pot fi recoltate, ca și numeroasele argumente în favoarea folosirii acesteia în cultură, mai ales pentru fixarea terenurilor degradate și a exploatării terenurilor, constituie elemente extrem de importante în vederea exploatării intensive.

DESCRIEREA CĂTINEI

Ramurile

Prezintă numeroși țepi lungi, foarte ascuțiți, iar frunzele sunt înguste, de culoare verde -argintiu. Florile, brun-gălbui, sunt mici și apar în lunile martie – aprilie.

Principala parte folosită în fitoterapie sunt fructele (Fructus Hippo-phaes). Acestea seamană cu niște mărgele de formă ovoidală și de culoare galben – portocaliu intens (în realitate, niște drupe false), se pot recolta în lunile august și septembrie, având un gust acru, ușor amărui, cu aromă plăcută și miros caracteristic, asemănător afinelor.

În interiorul drupelor se află fructul propriu-zis (achena). Se recomandă ca recoltarea să se facă înainte de primul îngheț, deoarece gustul și calitatea fructelor înghețate se deteriorează repede.

Cătina albă se prezintă ca un arbust înalt de 1,5-3 m cu numeroși țepi puternici. În funcție de condițiile de climă și sol, ea poate crește și ca tufa joasă târâtoare, în zonele aride și pe soluri sărace, dar și sub formă arborescentă de 1,5-5 m înălțime pe soluri fertile.

Intră pe rod în anul trei de la plantare și are o durată de producție de 18-20 ani. Sistemul radicular este foarte bine dezvoltat, răspândit mai mult la suprafata solului, până la circa 20 cm adâncime, având o mare capacitate de drajonare.

Cătina albă este o specie unisexuată, având plante de ambele sexe. Plantele bărbătești sunt mai viguroase decât cele femele, au ramuri anuale mai mici, mai groase și de culoare închisă, precum și muguri mai mari.

Florile bărbătești sunt grupate în conuri scurte de culoare brună și se află pe ramurile anuale. Florile femele sunt grupate câte 10-12 într-un răcem foarte scurt.

Pe rădăcinile cătinei se formează nodozități fixatoare de azot, ca la plantele leguminoase. Aceste nodozități sunt formațiuni simbiotice produse de bacterii din genurile Rhizobium, Azotobacter, Chlostridium, care există libere în sol și pătrund în plantă prin perișorii absorbanți, printr-un mecanism de atracție chimică (recent s-a descoperit că bacteriile sunt atrase de flavone secretate de rădăcină).

Formarea nodozităților este favorizată de prezența unor microelemente ca: bor, molibden, calciu și sulf.

Tulpina cătinei are o scoarță netedă, de culoare brună-verzuie, care cu timpul se închide la culoare. O particularitate a acestei plante este prezența a numerosi spini puternici, lignificati și foarte ascuțiți. Toate creșterile anuale de pe tulpină și ramuri se termină cu astfel de spini.

Fructele sunt drupe false, mici, de formă variabilă, de la ovoide la globuloase, uneori chiar turtite. Culoarea lor predominantă este portocalie cu treceri spre galben.

Mai rar apar și fructe de culoare roșie. Fiind în număr foarte mare, foarte scurt pedunculate și așezate unul lângă altul, fructele îmbracă ramurile ca un manșon.

Pulpa fructelor este de culoare galbenă sau portocalie, este foarte suculentă și lasă pete unsuroase. Fructele de cătină au un miros plăcut și aromat, dar nu se pot consuma cu plăcere în stare proaspătă, fiind acre și astringente.

La maturitate completă ele pierd multă aciditate și au aromă particulară mai puternică atunci când se recoltează după îngheț.

Cătina albă înfloreste în aprilie-mai, când temperatura medie diurnă este de 12-15 °C, înflorirea desfășurându-se pe o perioadă de 15 zile. Plantele bărbătești înfloresc mai devreme, în timp ce plantele femele înfloresc odata cu înfrunzirea.

Polenizarea se face cu ajutorul vântului și al insectelor. La sfârșitul perioadei de înflorire, florile femele polenizate evoluează spre fructe. Maturarea fructelor începe în luna august.

În primele săptămâni, fructele se îngălbenesc iar semințele sunt complet formate și capabile să germineze. La maturare, culoarea pieliței și a pulpei se intensifică odată cu creșterea în volum a fructelor.

La sfârșitul lunii septembrie și începutul lunii octombrie fructele ajung la maturitate optimă. Dacă recoltarea se face cu întârziere calitatea fructelor se depreciază, acestea crapă și pierd suc.

În plantații, cătina albă intră pe rod din anul al treilea, în perioada optimă de producție obtinându-se cantități ce pot depăsi 25 t / ha. După 18-20 ani, cătina intră în declin, perioada în care creșterile vegetative sunt mici, producția scade foarte mult, iar plantele încep să se usuce total sau parțial.

PRINCIPIILE ACTIVE DIN CĂTINĂ

Compoziția chimică a fructelor de cătină

Fructul conține:

substanță uscată (15-20%

zaharuri (0,05-0,5%)

acizi organici (1,5-4%)

pectine (0,14-0,5)

polifenoli și tananți, flavonoide (1,8%)

celuloză (0,9%)

proteine (1,2%)

ulei deosebit de complex (8-12%)

β-caroten (3,5-10%)

microelemente (dintre care amintim fosforul 194,4 mg% , calciu 211,8 mg%, magneziu 186,1 mg %, potasiu 165,1%, sodiu 2,8 mg%, fier 13,84mg%)

vitamine liposolubile ( vitamina A <380mg% , vitamina E 16 mg%, vitamina F 8mg%, vitamina D 20mg%)

vitamine hidrosolubile ( vitamina C, vitamina P, vitamina K, vitamina B1-B9 cantitatea lor variază intre 360-2500mg/100g fruct)

18 amino acizi esențiali

acizi grași esențiali (80-90%)

Dintre acizi esențiali amintim: acidul oleic (1%), acid linoleic (3%), acid pantotenic (1,5%), acid palmitoleic (1%), acid heptadecanoic (1%), acid erucic (1%), acid succinic, acid malic, acid maleiuc, acid ascorbic,α și β cateron, licopen , criptoxantină, zeaxantină, taraxantină, fitofluină, kantofilă, tocoferoli, fitosteroli, etc.

Semințele mai conțin acizi grași nesaturați ( cu legături duble sau triple) cum ar fi: acidul linoleic și linolenic. Fructul de catină conține de două ori mai multă vitamina C decât măcesul și de 10 ori mai mult decât citricele.

În fructele coapte conținutul depășește 400-800 mg la 100 g suc proaspat. Alte vitamine prezente în fruct sunt A, B1, B2, B6, B9, E, K, P, F. Mai regăsim celuloză, betacaroten (într-un procent net superior celui din pulpa de morcov), microelemente ca fosfor, calciu, magneziu, potasiu, fier și sodiu, uleiuri complexe, etc.

Efectele benefice ale acestei plante sunt cunoscute înca din antichitate. În China de exemplu, medicina tradițională o recomanda în tratamentul bolilor digestive. Pe continentul european, există însemnări privind importanța cătinei rămase de la Dioscorid și Teophast.

În prezent, de la catină se obțin următoarele produse: ceaiuri din fructe, muguri, frunze și chiar scoarță, siropuri de fructe, ulei de fructe. Acesta din urmă este și cel mai valoros din punct de vedere medical.

Compoziția chimică a frunzelor de cătină

Frunzele și scoarța arbustului are conținut mai mare de sitosferol și tocoferol. După cum bine se știe vitaminele liposolubile sunt instabile în mediu acid, iar vitaminele hidrosolubile sunt instabile în mediu alcalin.

Păstrarea acestor vitamine se explică prin existența unor mebrane unidirecționale și de aceea majoritarea preparatelor nu au același conținut ridicat în vitamine ca fructul în sine.

Compoziția chimică a uleiului de cătină

Uleiul de cătină conține acizi grași esențiali (80 – 90%), din care: oleic 1%, linoleic 3%, pantotenic 1,5%, palmitoleic 1%, heptadecanoic 1%, erucic 1%, succinic, malic,maleic, ascorbic, etc. 1% α – și β – caroten,licopen, criptoxantină, zeaxantină, taraxantină,fitofluină, tocoferoli (vitamina E, γ – tocoferol),fitosteroli, etc.

Compușii liposolubili din uleiul de cătină reprezintă un complex polivitaminic cu acțiune regeneratoare asupra metabolismului celular.

Principiile active conținute sunt, în principal, β – carotenii, vitaminele D, E, K, F, deci toate vitaminele liposolubile, dar și o serie de produși polifenolici cu activitate puternic antiinflamatoare.

De asemenea, mai conține lecitine sub formă ușor asimilabilă (săruri de calciu și magneziu), acizi grași nesaturați, dintre care se remarcă acidul γ – linolic ca precursor al multor enzime organice.

El este un tonifiant general, vitaminizant,antianemic, protector coronarian, antiaterosclerotic,îmbunătățește funcția de detoxifiere a ficatului și asigură troficitatea celulei hepatice.

Uleiul de catină este recomandat în tratamentul unor afecțiuni ca: ulcerul gastric și duodenal, diaree, urticarie, stări alergice, maladii neuroendocrine, reumatism, afecțiuni circulatorii, hepatice, alcoolism, anemii, astenie și, în ultimul timp, ca remediu contra stresului.

Proprietatile bactericide îl recomandă în infecțiile gastrointestinale și dermice. În ultimul timp, cercetările au stabilit că are efecte spectaculoase în oncologie (cancerul uterin, de prostată), geriatrie, iar clinic a fost demonstrată acțiunea antiinflamatoare.

O serie de studii atestă efectul pozitiv al antioxidantilor din cătină, ea fiind frecvent indicată ca tratament asociat în cazurile de Parkinson, de scădere a imunității. Astfel, ea contribuie la întărirea sistemului imunitar prin procesul de distrugere a radicalilor liberi și a substanțelor toxice preluate din mediu.

Datorita vitaminelor A si E pe care le conține, uleiul obținut din catină are proprietăți terapeutice foarte puternice. Produsul are efecte regenerante, de întinerire și este folosit în foarte multe boli, atât pentru prevenire, cât și pentru tratare.

Uleiul de cătina este un adevărat elixir pentru ochi. El mărește acuitatea vizuală, combate oboseala oculară și încetinește evolutia bolilor de ochi. Uleiul de cătină conține cea mai bogată substanță naturală în vitamina E din lume.

Vitamina E este supranumită și vitamina tinereții și a fertilității. Uleiul de cătină este însă cel mai folositor datorită concentrației sale. În fiecare an se recomandă să faceți 2-3 cure cu ulei de cătină, asigurându-vă astfel necesarul de vitamine și oligoelemente.

VITAMINELE DIN ULEIUL DE CĂTINĂ

Vitamina A mai este cunoscutã și sub numele de retinol, vitamina antixeroftalmicã sau vitamina creșterii. În stare purã se prezintã sub formã de ulei (vit. A2) sau cristale (vit. A1) de culoare galbenã.

Este extrem de sensibilã la luminã, în special la radiații ultraviolete. În plante se aflã sub formã de provitamine A – carotenoidele, dintre care cel mai cunoscut este beta-carotenul. La nivelul ficatului și intestinului acestea sunt transformate în retinoli.

Beta-carotenul este un colorant natural netoxic, care se foloseste în industria alimentarã, farmaceuticã, medicinã, cosmeticã și în hrana animalelor, el se gãseste în toate legumele și fructele, dar în cantitate mai mare se aflã în uleiul de cãtinã. Cantitatea zilnicã necesarã de beta-caroten este de 5000 – 8000 UI.

Vitamina A care se gãseste ca atare în uleiul de catină are un rol important în creșterea organismelor tinere, în protejarea mucoaselor și în procesul vederii.

Vitamina E – este una din vitaminele găsite în uleiul de cătină și este dovedit faptul că vitamina E asigură și troficitatea sistemului muscular, a altor organe și țesuturi, lipsa sau carența ei determinând nu numai sterilitatea, dar și tulburări cardio-vasculare, în fiziologia neuro-musculară sau în metabolismul lipidic.

Vitaminele din uleiul de cătinp cum arata și studiile unor cercetatori atestă efectul pozitiv al antioxidanților din cătină, ea fiind frecvent indicată ca tratament asociat în cazurile de Parkinson, de scădere a imunității. Acum uleiul de cătină este folosit foarte mult în produsele de cosmetică datorită vitaminelor hidratante pe care le are.

Uleiul cătină conține un complex de principii biologic active cu efecte terapeutice dovedite. Astfel, vitamina C are acțiune antiscorbutică, intervine favorabil în respirația tisulară, în bună funcționare a glandelor cu secreție internă, în procesul de eliminare a toxinelor complexul de vitamine B, care intervine în procesele metabolice (B1 în reglarea metabolismului glucidic, B2 în metabolismul proteic, B6 în troficitatea celulei nervoase și a pielii) b-caroten cu rol important în integritatea structurală și funcțională a celulelor epiteliale vitamina E cu rol de antioxidant, prin captarea speciilor reactive ale oxigenului.

În timpul anotimpului de iarnă este indicat folosirea uleiului de cătină datorită pierderii vitaminelor liposolubile necesare organismului nostru care se pierd prin părțile de corp expuse frigului – față, mâinile și picioarele.

Iarna, organismul își autoreglează energia și-n acest scop trebuie activate procesele oxidative. Procesele energetice necesită aport de grăsimi, dar și aceste arderi au nevoie de complexul B, vitaminele PP, B2, C(provenite și din tărâțe de grău și grâu încolțit), completate cu celelalte substante din cătină.

Cătina este o așa-zisă polivitamină naturală, deci are toate vitaminele liposolubile (A, D, E, K, F), conține betacaroteni, fitosteroli (hormoni vegetali), oligoelemente (K, Mg, Fe, Mn), lecitine.

Cătina are o cantitate extrem de mare de vitamina C. Din acest punct de vedere este comparabilă cu maceșele și contine o cantitate mult mai mare de vitamina C decât citricele. Pe lînga vitamina C are și carotenoizi, cantitati apreciabile de B, B1, B2, P, D, E, acid folic și multe alte substanțe chimice cu rol benefic asupra organismului.

Uleiul de catină este un tonifiant general, antianemic, vitaminizant; imunomodulator; are acțiune sinergică cu interferonul și în special contribuie la sinteza proteinelor materie primă pentru interferoni; – protector coronarian; – antiaterosclerotic; – încetinește procesul de îmbătrânire prin consumarea radicalilor liberi nedoriti; – îmbunătătește funcția de detoxifiere a ficatului și asigură troficitatea celulei hepatice; – prin conținutul mare în beta-caroten, previne aparitia cancerului.

Evidențiem în mod deosebit activitatea antianemica. Are un rol excepțional în stagnarea și regresul diverselor afecțiuni oculare (hemeralopie, prezbitism, keratomalacie, miopie, astigmatism, hipermetropie, glaucom, cataractă) prin continutul mare în beta-caroten. – în administrarea externă, este un bun cicatrizant, având un remarcabil efect dermoregenerator, antiinflamator, nutritiv; – este singurul produs natural recunoscut pentru activitatea de protecție împotriva radiațiilor solare sau de altă natura.

Fructele de catină și uleiul de cătină sunt situate în categoria celor mai puternice vitaminizante din flora țării noastre. Fortifică și revigorează organismul fiind util persoanelor care se confruntă frecvent cu răceli, gripe, senzații de slăbiciune, astenie.

Aduce organismului un bogat aport de vitamine C, E, A, B1, B2, B3, P și substanțe minerale. Este antioxidant si reantineritor. Crește capacitatea de apărare a organismului față de îmbolnaviri.

Ajută la dezvoltarea organizmului copiilor aflați în creștere. Stimulează secrețiile digestive, crește pofta de mâncare. Răcorește și relaxează. Este recomandat persoanelor care se confruntă cu stări de stress, oboseală.

Produsele din cătină nu pot fii folosite de către persoanele care au diabet zaharat. Uleiul gras de cătină este bogat în vitamine (îndeosebi în carotenoide); capsulele, colirul și spray-ul cu ulei de cătină și adaos de alfa-tocoferol au proprietăți antiinflamatorii și favorizează procesele de reparare tisulară.

CAPITOLUL IV

NOȚIUNI DE APITERAPIE PRODUSE STUPULUI CU CONȚINUT BOGAT ÎN VITAMINELE B ȘI C

MIEREA DE ALBINE

Acest tip de miere se obține din substanțele secretate de diverse insecte precum Hemiptera, care trăiesc pe părțile verzi ale unei plante sau din secrețiile provenite de la diverse părți verzi ale plantelor.

Mierea de mană are în compoziția sa inhibină (un bactericid extrem de puternic), săruri minerale, calciu și magneziu.

Are o valoare terapeutică deosebită deoarece organismul uman asimilează mult mai bine calciu și magneziu pe cale naturală decât pe cale artificială. Mierea de mană poate fi de mai multe tipuri, în funcție de arborele de la care provine. Astfel ea poate fi de brad, de stejar, de molid, etc.

Secreția de mană depinde de mai mulți factori:

factori interni (factorii genetici ai insectelor)

factorii externi (condiții meteo, sol, altitudine)

factori biotici (prădători, paraziți, dăunători)

Mana este de fapt un produs indirect care se obține prin intermediul insectelor care se hrănesc cu sucul plantelor și apoi elimină zaharurile de care corpul lor nu are nevoie. Albinele culeg aceste zaharuri.

Totuși aceasta este o muncă extrem de dificilă că necesită un mare consum de energie din partea albinei culegătoare.

Din acest motiv albinele culegătoare de mană se epuizează mult mai repede decât cele care culeg nectar din flori. Mierea de mană nu este una deosebit de benefică pentru albine, deoarece pe timp de iarna ea poate provoca intoxicații albinelor.

Nici pe timp de vară nu este un tip de miere pe care albinele ar trebui sa îl consume, deoarece se pot intoxica, daca mana conține zaharuri neasimilabile. De obicei mierea de mană datorită compoziției sale poate rămâne ani de zile în stare lichidă.

În anumite cazuri însă, devine atât de vâscoasă încât nu poate fi extrasă din faguri decât dacă fagurii sunt topiți în cuptor deasupra unor grătare.

Mierea de mană este un laxativ foarte bun, are acțiune antiseptica și antiinflamatoare, putând fi utilizată și pentru tratarea afecțiunilor respiratorii.

POLENUL RECOLTATE DE ALBINE

Polenul reprezintã celulele sexuale vegetale masculine. Polenul are o mãrime cuprinsã între 20-200 µm și o membranã externã numitã exinã.

Polenul transportabil pe calea aerului (anemofil) este cel responsabil în marea majoritate de "alergia la polen" și nu polenul recoltat de albine, care este de tip entomofil (transportat de la floare la floare de cãtre diverse insecte, precum albinele, bondarii, fluturii, etc.

Compoziția polenului de albine

Polenul cuprinde toți aminoacizii esențiali, lipide, glucide, vitamine, minerale, enzime, etc. Polenul proaspãt recoltat este considerat un adevãrat aliment viu (în realitate așa și este).

Proprietățile polenului

Polenul este afrodiziac, anabolizant biologic, antibacterian, antidepresiv, antiinflamator, antiparazitar, antipiretic, antitoxic, biostimulator, dietetic, antianemic, diminuă hemoragiile, scade colesterolul, euforizant, amelioreazã funcțiile cerebrale, gastrice, ale intestinului gros, funcțiile hepatice, sexuale, ale tiroidei, intervine în procesul creșterii, în procesul nașterii, ameliorează structura pielii, întinerește mintea, creierul și viața emoționalã.

Întãrește capilarele sanguine, inima, sistemul imunitar. Este un tonic general.

Indicații

Distrofii, anorexie, rinitã alergicã, boli hepatice, ulcer gastro-duodenal, tulburãri de dinamicã sexualã, prostatite, hiperlipidemie, anemie, anginã pectoralã, insuficientã cardiacã, tulburãri de circulație perifericã, flebite, ulcer varicos, varice, schizofrenie, oligofrenie, în medicina sportivã ca stimulator al efortului fizic, adjuvant în neoplazii.

Contraindicații

Alergii de tip respirator la polen de albine (atenție, nu la cel anemofil);

Alergii de tip alimentar

Diabet zaharat

Ulcer gastro-duodenal, gastrită

LĂPTIȘORUL DE MATCĂ

Acest produs minune este o secreție glandulară a albinelor doici ce se prezintă ca o materie gelatinoasă, pseudo-vâscoasă, folosit în hrana viitoarelor matci precum și a larvelor albinelor în primele trei etape larvare purtând denumirea de lăptișor de matca.

Culoarea lăptișorului proaspăt este alb-gălbuie, uneori bătând ușor în brun-gălbui, mai ales când albinele aduc în stup mari cantități de polen de la o anumită planta bogat poleniferă.

În contact cu aerul și lumina culoarea lăptișorului se schimbă, devine mai dens și se întărește, căpătând un aspect sticlos și o culoare de brun-închis.

Gustul lăptișorului este acrișor, ușor astringent, cu un pH de 3,5 – 4,5 asemănător cu cel al sucului gastric din stomacul omului. Aceasta include, hidrati de carbon, proteine, vitamine B.

Ingredientele principale sunt:

10-23% de zahar

60-70% de apă%

Proteine 9-18% și aminoacizi

4-8% grăsime

tiamina, riboflavina, piridoxina, niacina, acid pantotenic, biotina, acid folic, steroli, biopterin si neopterin, minerale

hidroxibenzoat ca un conservant natural

În amestec cu mierea el se urcă la suprafață sub formă de spumă datorită densității sale de 1/1. Se descompune repede și absoarbe cu ușurință umiditatea din mediul înconjurător și se râncezește.

În culturi de laborator cu bulion 10 % este bactericid. În contact cu diferite metale, în special cu aluminiul, el le ataca, dând produși toxici și schimbându-și el însuși o parte din componentele sale.

Păstrat la rece (2-4 grade C) își menține calitățile timp de 7-8 luni, iar după 12-16 luni valorificarea lui terapeutică devine nulă. Cea mai buna păstrare se face prin liofilizare imediat după recoltare.

În componenta lăptișorului de matcă intră un număr însemnat de vitamine și aminoacizi și compuși încă neidentificați (în proporție de 2,8%).

Tehnica producerii lăptișorului a fost inițiată la noi în țară în 1957. Operația de producere a lăptișorului de matca se va porni numai atunci când timpul s-a stabilizat bine și după ce coloniile stimulate puternic în cursul primăverii au crescut cel puțin 2 generații de puiet numeros, coloniile alese fiind perfect sănătoase, debarasate în prealabil de trântori.

Pentru ca lăptișorul să fie de bună calitate larvele trebuie să fie ferite de curenți puternici, lumina solară puternică, sau o temperatură mai mică de 20 grade Celsius.

Administrare lăptișor de matcă:

pe cale bucală dimineața, în cantitate de aproximativ 50 mg, fie sub limbă, fie diluat în puțină apă sau miere (10 gr. de lăptișor la 300 gr. de miere) – pentru copii sub 10 ani doza se reduce la jumătate; după înghițire este bine să consumați cât mai multe lichide.

lăptișorul de matcă se aplică și extern, el fiind prezent în compoziția a numeroase creme și produse cosmetice

cura cu lăptișor de matcă se efectuează de două ori pe an, timp de 30 de zile.

Cura cu lăptișor de matcă a dat rezultate excelente în cazul copiilor ce prezentau un sistem imunitar slăbit. Rezultatele au fost similare și în cazul copiilor ce prezentau tulburări de dezvoltare datorate unei alimentații necorespunzătoare.

Lăptișorul de matcă este un produs ideal pentru pacienții aflați în convalescență în urma unor boli grave, infecțioase, însoțite de o temperatură ridicată.

De asemenea o cură cu lăptișor de matcă stimulează procesul de creștere la copii, fiind indicat în cazul copiilor născuți prematuri, distrofici sau hipoponderali.

Datorită proprietăților sale cu totul și cu totul deosebite lăptișorul de matcă este utilizat în tratarea afecțiunilor genetice moștenite. O combinație de polen și lăptișor de matcă, ajută copiii născuți cu astfel de afecțiuni să recupereze mult din deficientele cu care se confruntă.

Astfel, se iau doze de 0,5-1 g/zi, timp de 2-3 luni, cu pauze de 3-4 săptămâni. Pot fi consumate și doze mai mari, în funcție de vârstă, greutatea copilului sau gradul deficienței.

În ciuda numeroaselor studii și analize care au dovedit efectele terapeutice cu totul uimitoare ale lăptișorului de matcă, încă există numeroși cercetători care pun sub semnul întrebării utilizarea acestui produs al stupului de către pacientele suferinde de cancer în sfera genital-mamară, datorită prezenței estrogenului în compoziția sa.

Lăptișorul de matcă nu conține estrogeni activi ci precursori de estrogeni. Corpul uman utilizează acești precursori în funcție de nevoile si carențele sale.

Astfel, dacă funcția sexuală este cea deficitară, atunci precursorii sunt direcționați pe aceasta axă, cum este în cazul persoanelor ce se confrunta cu probleme de infertilitate.

În cazul unui organism ce se confruntă cu o maladie precum cancerul, reproducerea nu mai reprezintă o prioritate. Drept urmare, lăptișorul de matcă este folosit pentru a regla sistemul imunitar.

Persoanele care suferă de cancer ar trebui sa consume lăptișor de matca crud, deoarece proprietățile acestuia nu sunt alterate ca urmare a procesului de prelucrare.

Contraindicații

Lăptișorul de matcă pur nu este indicat persoanelor care suferă de alergii sau hipersensibilitate la produsele apicole, femeilor gravide și mamelor care alăptează.

Persoanele care suferă de crize de astm, intoleranță la lăptișor de matcă, agitații psihice, manie sau cancer în faza acută, nu ar trebui sa consume acest produs apicol.

Pentru a preveni eventualele reacții alergice este bine să utilizați pentru început mici cantități de lăptișor de matcă și să faceți pauze după cure, de 1-2 luni, în funcție de starea specifică, individuală.

Când consumați lăptișor de matcă nu utilizați lingurițe din metal, deoarece în contact cu acesta lăptișorul își modifică proprietățile. Cel mai bine este să apelați la lingurițe din plastic sau din lemn.

Lăptișorul de matcă este un produs 100% natural și nu se cunosc cazuri în care acesta sa fi interferat cu alte medicamente. Lăptișorul de matcă este lipsit de toxicitate.

PROPOLIS

Propolisul este un antibiotic natural care câștigă din ce în ce mai multă popularitate în cadrul terapiilor alternative. Este una din acele produse ale albinelor care întradevăr te lasă uimit în fața abilității organizatorice ale acestor insecte.

Propolisul este un amestec rășinos pe care albinele îl colectează de la copaci sau din alte surse botanice. Următorul pas îl reprezintă mestecarea rășinei și amestecarea acesteia cu saliva albinei și cu alte substanțe, lucru ce duce la formarea propolisului.

Timp de secole apicultorii au presupus că albinele utilizau propolisul pentru a proteja colonia împotriva ploilor sau a vanturilor reci de iarna. Totuși în secolul XX cercetătorii au descoperit că propolisul este mai mult decât atât.

Astfel la ora actuală se crede că această substanță are următoarele scopuri:

întărește stabilitatea structurală a stupului

reduce vibrațiile

face stupul mult mai ușor de protejat prin închiderea intrărilor suplimentare

împiedică pătrunderea bolilor și a parazițiilor în stup, precum și dezvoltarea diverselor bacterii

împiedică putrefacția în interiorul stupului

Propolisul este considerat ca fiind un medicament tradițional și se consideră că are efecte benefică asupra sănătății.

Medicina naturistă utilizează propolisul pentru vindecarea diverselor afecțiuni printre care și inflamații, boli virale, ulcer și arsuri superficiale.

Se consideră că propolisul are efecte benefice asupra sănătății inimii, întărește sistemul imunitar și reduce șansele de instalare a cataractei.

Poate prevenii infecții și să le vindece pe cele deja instalate, la ora actuală până și pasta de dinți conține ingrediente naturale derivate din miere. Propolisul a devenit o alternativă sănătoasă la diverse tipuri sintetice de pastă de dinți și este utilizat mai ales pentru a trata diverse boli ale gurii și ale gingiilor.

Studiile clinice publicate demonstrează că propolisul luptă împotriva bacteriilor, previne carierea dinților, vindecă gingiile inflamate și respirația urât mirositoare.

Compoziția propolisului

Compoziția propolisului variază de la stup la stup, de la o zonă la alta și de la un anotimp la altul. De obicei are o culoare maronie închisă, dar există și varietăți de verde, roșu, negru, chiar alb, în funcție de sursa de rășina utilizată.

Propolisul specific zonei temperat nordice are aproximativ 50 de elemente constituente, mai ales rășini și balsamuri vegetale(50%), ceară (30%), uleiuri esențiale (10 %), polen (5%).

În regiunile neotropicale albinele culeg rășina și de la florile din clasa clusia si dalechampia care sunt singurele specii de plante cunoscute care produc rășina florală ce atrag albinele

Substanțe active in propolis

Propolisul este constituit din următoarele elemente chimice: Zinc, Fier, Magneziu, Silicon, Cupru, Vitamina A, Vitamina B1, Vitamina B2, Vitamina B3, Vitamina E, Flavonoide (vitamina P).

Propolisul poate sa fie achiziționat în stare brută și neprocesat, dar în starea sa naturală este o substanță lipicioasă dificil de manevrat.

Unii apicultori împachetează propolisul brut și îl îngheață în cantități mici. Majoritatea producătorilor utilizează un proces în cadrul căreia ingredientele active sunt puse la macerat în apă sau în alcool și apoi sunt împachetate fie în formă lichidă sau uscată și în capsule.

Adevărul este ca extractul de propolis brut are un gust oribil, este amar și acru și nu este un produs care să aibă un miros deosebit de plăcut dar este foarte sănătos.

CONCLUZII

Din cele prezentate anterior rezultă ca vitaminele au o mare importanță deoarece ajută la vindecarea unor afecțiuni acute sau cronice. Ca urmare a perfecționării mijloacelor terapeutice și a diferitelor metode pentru asigurarea și supravegherea unor anumite doze, în prezent sunt evitate în marea majoritate accidentele.

Scopul acestei lucrări a fost de a prezenta terapia cu vitamine în lumina concepțiilor etico-patogenice și a achizițiilor recente.

Pentru a avea un organism sănătos, omul trebuie în primul rând să-ți furnizeze vitaminele necesare. Aceasta grupă de medicamente este una dintre cele mai importante pentru desfășurarea funcțiilor organismului, motiv pentru care am ales studierea acestei grupe de medicamente.

Pe parcursul elaborării acestei lucrări s-a constatat ca vitaminele sunt folosite în aproape toate afecțiunile, cu efect direct sau indirect, în doze mai mari sau mai mici.

Un lucru important este acela că ele se obțin pe cale industrială, dar multe sunt asimilate din fructe și legume, deși sunt naturale.

Trebuie acordată o importantă deosebită vitaminelor, cu atât mai mult cu cât cercetările continuă și se vor descoperi noi vitamine cărora trebuie sa se documenteze personalul farmaceutic.

Studiul datelor din literatura de specialitate referitoare la rolul vitaminelor pentru organismul uman și animal și implicarea acestora în derularea normala a diferitelor procese biochimice și fiziologice ne permite formularea următoarelor concluzii generale:

1. Vitaminele sunt compuși organici sintetizați de plante și microorganisme dar care nu se sintetizează în organismul uman și al majorității mamiferelor. Ele sunt absolut indispensabile desfășurării normale a tuturor proceselor biochimice și fiziologice ce au loc în organismele mamiferelor.

2. Din punct de vedere structural, vitaminele alcătuiesc o clasa de compuși naturali extrem de heterogenă, singurul criteriu logic de clasificare fiind cel al solubilității lor în solvenți organici și grăsimi (vitamine liposolubile) și respectiv în apă (vitamine hidrosolubile).

3. Vitaminele liposolubile au capacitatea de a se stoca în organismul animal în diferite organe atunci când aportul nutritiv îl depășește în anumite momente pe cel zilnic necesar, aceste rezerve putând fi utilizate atunci când, din diverse motive, organismul nu primește prin hrană cantitățile necesare.

4. Spre deosebire de vitaminele liposolubile, cele hidrosolubile nu au capacitatea de a se acumula în organism, excesul fiind eliminat. Din această cauza organismul uman și cel animal au nevoie de un aport zilnic al acestor vitamine.

5. În afară de rolul pur vitaminic, vitaminele hidrosolubile mai îndeplinesc în organism și importante funcții coenzimatice, jucând deci un rol esențial în toate căile metabolice.

6. Prin rolul lor coenzimatic, vitaminele hidrosolubile sunt implicate în toate procesele metabolice ale glucidelor, lipidelor, proteinelor și ale celorlalte biomolecule. Din această cauză, hipovitaminozele și avitaminozele cauzate de aportul scăzut sau absentă din alimente a vitaminelor hidrosolubile sunt însoțite de serioase perturbări metabolice.

BIBLIOGRAFIE

Agenda Medicala 2009 – Editia de buzunar

Valeriu Rusu – Dictionar medical, editia a III-a, revizuita si adaugita

Denisa Mihele – Biochimie clinica – editia a II-a

Maude Bouchard – Terapia prin vitamine ; Editura Niculescu 2003

Viorel Medvetki – Enciclopedia vitaminelor si a substantelor minerale; Editura: Vladimed; 2002

Shari Liberman – Biblia vitaminelor; Editura Paralela 45; 2006