Clasificarea Antibioticelor Si a B Lactamilor

PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE

CAPITOLUL 1 – clasificarea antibioticelor și a

Β-lactamilor

Antibioticele

Antibioticele sunt substanțe elaborate de celule vii ( anti = contra, bios = viață ), cu acțiune antimicrobiană. S. Waksman ( descoperitorul streptomicinei ), definește prima dată în 1941 antibioticele ca fiind substanțe produse de microorganisme care, la concentrații foarte mici, inhibă dezvoltarea și creșterea bacteriilor și a altor microorganisme. ( Cura P., 1994 ).

În prezent, antibioticele.sunt.definite.ca.și.compuși.chimici.naturali, semi-sintetici.sau.cu. origine.sintetică,.cu.un.coeficient.chimioterapic.ridicat.și.a.căror.activitate.se.manifestă.la.

doze.foarte mici,.inhibând.procesele.vitale.ale.microorganismelor patogene(bacterii și fungi) sau a altor celule ale organismelor pluricelulare, dar care nu sunt eficiente în tratamentul infecțiilor virale. (Năstase V., 2012 ).

Antibioticele care opresc creșterea bacteriilor, blocându-le dezvoltarea se numesc „bacteriostatice”, iar cele a căror efect este de a liza bacteriile, de a le distruge poartă denumirea de „bactericide”.

Scurt istoric al antibioticelor

Încă din 1870 Pasteur și Joubert au observat că produsele de metabolism ale unor bacterii distrug alte microorganisme, iar primele indicații referitoare la tratamentul bolilor prin mucegaiuri se întâlnesc încă din antichitate, de pe timpul romanilor.

În timpurile moderne, un eveniment important a fost în 1929 când Alexander Fleming a descoperit penicilina, însă cercurile științifice din acea vreme nu i-au acordat importanța necesară.

Abia în 1938, Ernest Chaine, Howard Florey și Norman Heatley au utilizat în terapeutică penicilina G, după ce s-a izolat în formă pură și i s-au studiat calitățile. La început s-a obținut penicilina brută, apoi cea amorfă, termolabilă, ca în final să se obțină peniciline cristaline și termostabile. Datorită acestor descoperiri, în 1939 le sunt recunoscute meritele celor trei cercetători („grupul de la Oxford”) și primesc premiul Nobel. (Cura P., 1994)

În 1944 a fost izolat și descoperit primul aminoglicozid, streptomicina, de către Albert Schatz și Selman Waksman, fiind folosită în tratamentul tuberculozei.

În 1947, Ehrlich și colaboratorii descoperă cloramfenicolul iar în 1948 este descoperită clortetraciclina. (Cristina., 2006)

O altă descoperire importantă are loc în 1949, când se descoperă eritromicina, primul macrolid folosit ca o alternativă la persoanele alergice la penicilină, având același efect.

Ampicilina este descoperită în 1957 de către J.C.Sheeman iar în 1976, Merck descoperă o nouă clasă de beta-lactami, carbapenemele care se dovedesc a avea capaciatea de a distruge bacterii rezistente la alți beta-lactami.

M. Welsch numește secolul nostru „secolul antibioticelor” datorită importanței mari a acestora în terapia bolilor. Deși în prezent există peste 3000 de antibiotice, nu pot fi incluse toate în tratamentul bolilor deoarece nu îndeplinesc anumite condiții: toxicitate coborâtă pentru macroorganisme etc. (Cura P., 1994)