Centru DE Recuperare Medicala Pentru Sportivii DE Performanta

CENTRU DE RECUPERARE MEDICALÃ

PENTRU SPORTIVII DE PERFORMANȚÃ

CUPRINS

INTRODUCERE

Argumentarea temei propuse

CAPITOLUL I

Conceptul de sport și viață sportivă

Repere istorice privind sportul

Tipologia sportivilor

Obiectivele tratării sportivilor de performanță

CAPITOLUL II

Accidentările – un risc real în viața sportivilor

Descrierea celor mai frecvente accidentări

Conștientizarea accidentărilor și etapele vindecării

CAPITOLUL III

Descrierea procesului de recuperare în centrul propus

Perspectiva istorică a recuperării prin intermediul apei

Note justificative privind secțiile de terapie propuse

Capitolul IV

Centru de recuperare pentru sportivi de performanță

Descrierea amplasamentului

Concept

Exemple contemporane de centre de recuperare dedicate sportivilor

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

"Scopul sportului este acela de a deștepta și înviora temperamentele, caracterele, de a înnobila sentimente, de a scoate la lumină și cizela trăsături fără de care viața noastră n-ar putea fi concepută. Sportul este mijlocul cel mai accesibil de educare fizică și morală a indivizilor. Gândiți-vă: curaj, onestitate, dărzenie, tenacitate, perseverență, sunt numai cateva din calitățile cu care omul se recomandă prin sport în societate"

Sportul de performanță este o realitate, un fenomen social puternic ancorat în viața noastră actuală. Performanța sportivă este produsul principal al activității de performanță. Celelalte „produse” ale ei sunt secundare: întărirea sănătății, dezvoltarea aptitudinilor psiho-fizice etc.. Sportul reprezintă un fenomen multifuncțional al vieții contemporane.

Practicarea exercițiilor fizice se manifestă ca un fenomen deosebit de complex. Exercițiul fizic își pierde originea în negurile de început ale trecutului uman. De când a fost inventat, într-o formă rudimentară, omenirea nu a încetat să-l practice și să-l perfecționeze, șlefuindu-l și diversificându-l astfel încât azi me apare în formele sale concrete mai mult centrifug decât ca o activitate caracteristică pentru un fenomen unitar.

Corpul uman, cu toate componentele sale bio-morfo-psihilogice este numitorul comun al tuturor activităților sportive. Toate acțiunile în joc, în întrecere sau în competiție, se bazează pe trupul omenesc în mișcare. Din acest ansamblu dinamic rezultă două idei: aceea de recunoaștere și identificare a propriei existențe fizice și o sumă de senzații despre propriile noastre energii cinetice.

Cultura fizică și sportul reprezintă o școală de educare a spiritului activ care se manifestă nemijlocit sau sub formă de interese, comunicare etc. Nevoia de mișcare este înțeleasă ca una din condițiile de manifestare a spiritului activ al individului. Necesitatea practivării exercițiilor fizice și nevoia de mișcare duc la îmbogățirea conștiinței cu semnificația dezvoltării armonioase, a frumuseții corpului și a diferitelor calități fizice. De asemenea, au și o mare importanță în determinarea structurii personalității sportivului.

Practicarea sportului dezvoltă o experiență morală pozitivă, formează norme sociale, care reprezintă regulatorul comportamentului individului, favorizează autoeducația și joacă un rol important în educarea calităților morale (etica sportivă).

Medicina sportivă este medicina viitorului. Avântul pe care îl ia sportul de competiție, în special dupa cel de-al doilea război mondial, impulsonează și medicina sportivă. Practica sportului este, așadar, în continuă ascensiune, iar numărul celor care iubesc sportul și doresc realizarea de performanțe sportive cât mai competitive pe plan internațional a crescut foarte mult în ultimii ani. Ȋn paralel, a crescut îngrijorător de mult și numărul sportivilor accidentați în timpul procesului de instruire și pregătire, precum și în timpul competițiilor sportive.

Argumentarea temei propuse.

Acest program apare din absoluta necesitate de a satisface cererea tot mai mare pentru recuperarea sportivilor de performanță, momentan la noi in țară nu există nici un spital de recuperare medicală dedicată doar spotivilor, care apelează în acest moment la soluții mult mai costisitoare de tratament în străinătate. Această funcțiune reprezintă combinația perfectă între tehnologia de ultima generație, pasiunea pentru medicina sportivă și devotamentul față de sportivi. Cu alte cuvinte, o nouă viziune în îngrijirea sănătății.

Tema aleasă de Centru de recuperare medicală pentru sportivi de performanță se încadrează în ramura medicinei sportive care este de fapt știința de a rămâne sănătos, de pregătire a corpului, a funcțiilor corpului pentru efortul survenit în antrenament sau competiție.

Este o ramură nouă a activității medicinei sportive și constituie recuperarea pentru afecțiunile sportivilor care crează atât de multe probleme evoluției lor. Prin acest program se poate interveni în recuperarea dupa entorse, fracturi, luxații, întinderi și rupturi musculare, contracturi și spasme musculare. Trebuie subliniat faptul că, în afara unei recuperări precoce, un alt beneficiu este dat de utilizarea programelor aparaturilor de ultima generație în antrenamentul sportiv, pe grupele de mușchi care ne interesează a fi în formă, atâta timp cât sportivul este încă în recuperare, asfel s-ar permite recuperarea, dar și o continuare a antrenamentului chiar în perioada în care sportivul se afla încă în covalescență. Programele sunt atent grupate în funcție de sportul practicat și pe mai multe nivele de intensitate.

CAPITOLUL I

Conceptul de sport și viață sportivă

Sportul este o activitate fizică a cărei practică presupune un antrenament metodic, respectarea anumitor reguli și a unei anumite discipline, având la bază elementul competitiv și urmărind obținerea de performanțe. Sportul este un complex de exerciții fizice și de jocuri practicate în mod metodic, cu scopul de a dezvolta, de a întări și de a educa voința, curajul, inițiativa și disciplina; fiecare dintre formele particulare, reglementare ale acestei activități. –Dicționarul Explicativ al limbii Române

Cuvântul sport își are originea în latinescul deportare, care înseamnă a ieși afară pe poartă, adică a ieși din incinta zidurilor orașului pentru a participa la diferite activități sportive. De la cuvântul francez desporter a luat, în engleza din secolul al XIV-lea, origine termenul disport care în preajma secolului XVI a fost prescurtat în sport.

Studiu dezvoltării sportului în istoria umană ne oferă elemente semnificative de schimbări sociale survenite de-a lungul secolelor și în cea ce privește conceptul sportului în diferite culturi.

Pentru omul primitiv, activitatea fizică a fost un mod de a-și îmbunătăți cunoștințele despre natură și de stăpânire a mediului înconjurător. Pentru omul contemporan, sportul se face din cu totul alte motive: pentru sănătatea fizică, pentru a-și dezvolta corpul armonios, pentru sănătatea mentală, pentru echilibrul interior. Conceptul de sport implică abilitățile umane de bază: fizice și mentale.

Repere istorice privind sportul

Jocurile Olimpice

Ideea de sport apare o dată cu începuturile Jocurilor Olimpice antice. Festivalul și jocurile se desfășurau în vestul Peloponezului, la sanctuarul rural din Olympia. Sanctuarul a fost numit dupa multele Olimp, cel mai înalt munte din Grecia continentală, care în mitologie era casa celor mai mari zei și zeițe grecești.

Ȋn legendele grecilor se spune că Olympia a fost creată de Hercule și tot el a fost cel care a inițiat primele jocuri în onoarea lui Zeus. Este mai probabil, însa, ca festivitățile atletice să se fi născut din jocurile funerare în cinstea eroilor locali. Data de la care se consideră în mod tradițional că au fost puse bazele Jocurilor Olimpice este anul 776 î.d.Hr. A fost și un mijloc de a unifica temporar statele și coloniile grecești.

Festivitatea olimpică a atras locuitori din întreaga lume greacă. La început, grecii veneau din orașele și statele învecinate, iar mai apoi au venit de la mare depărtare, din colonii ca și Spania sau Africa. Jocurile erau dedicate lui Zeus, iar o călătorie la Olympia reprezenta și un drum de pelerinaj la păduricea Altis, cel mai sfânt loc dedicat zeului. Valurile de populații care au trecut prin această zonă, în mod succesiv, au marcat caracterul sacru al acestui loc. O dată cu organizarea Jocurilor, acest sanctuar a înflorit și s-a dezvoltat.

Jocurile Olimpice au fost cele mai vechi dintre cele patru evenimente atletice naționale, care făceau parte din jocurile „circuit”: Jocurile Pytice din Delphi, Jocurile Istmice din Corint și Jocurile din Nemeea. Jocurile aveau loc la fiecare patru ani, în acea perioadă a anului după ce se încheia lucrul la câmp și oamenii puteau sărbători sfârșitul muncii.

Hartă a zonei mediteraneene, înfățișând coloniile grecești din care proveneau concurenții care au participat la Jocurile Olimpice din secolul al V-lea î.d.Hr.

Hartă a Greciei care arată locurile de desfășurare ale celor patru mari evenimente atletice din Grecia, cunoscute sub numele de jocuri „circuit”.

Planul orașului Olympia și macheta părții de nord-est.

Faimă și bogăție pentru învingător

Cuvântul athlete din greaca veche înseamnă "cineva care concurează pentru un premiu" și provine din alte două cuvinte grecești, athlos, care înseamnă "întrecere" și athlon, care înseamnă "premiu".

La început, grecii credeau că sportivii sunt înzestrați cu putere de către zei, iar mai apoi au început să își recunoască meritele ca fiind proprii.

La Jocurile mari, singurele premii erau cele simbolice: cununi de măslin la Olympia, de lauri la Delphi, frunze de țelină proaspătă și mai târziu de pin în Corint, și țelină uscată în Nemeea.

Orașele învingătorilor ofereau însă și sume mari de bani și alte onoruri publice, cum ar fi casă și masă gratuite, locuri la teatre și se organizau parade extravagante în onoarea învingătorilor. De multe ori, statele ridicau statui de bronz în mărime naturală pentru învingători și le plateau antrenamentele. Existau cazuri în care statele „cumpărau” atleții de top pentru a beneficia de pe urma triumfului atletic sau ecvestru, iar coloniile grecești bogate investeau foarte mult în sport prin recrutarea de atleți din alte orașe.

Cheltuielile implicate de îngrijirea cailor și dotarea unui echipaj făceau ca doar cei mai bogați să poată concura în cursele de cai, iar un tânăr sportiv sărac putea să-și croiască drum către vârf doar în celelalte concursuri sportive.

Cu toate că premii în bani nu se ofereau, un sportiv de succes putea fi platit în sume foarte mari de bani de către impresari. La Jocuri se ofereau totuși amfore decorare, pline cu ulei de măsline, care puteau fi apoi vandute. Fiecare vas valora salariul minim pe douăsprezece zile, iar premiul cel mare, pentru proba de sprint, era de 100 de amfore, cu o valoare estimată azi la mii de lire sterline.

În cazul Olimpiadelor antice, scopul principal era să ajungi pe locul întâi. Locurile doi și trei nu valorau nimic și nu erau nici măcar menționate.

Ritmul constant menținut de trei alergăori de cursă lungă.

Amforă panatenaică, realizată în 333 î.d.Hr.

Un judecător supraveghează doi alergători în armuri care trec linia de finiș.

Cană pentru băut, făcută la Atena între 500-475 î.Hr.

Patru sportivi de pentalton: un săritor, un aruncător cu discul și doi aruncători cu sulița.

Imagine de pe o amforă panatenaică, cca 525 î.Hr.

O încercare de a reconstitui metoda antică de aruncare a discului.

Metoda probabilă în care se foloseau greutățile pentru sărituri.

Metoda de a ține o suliță de curea, așa cum era folosită de aruncătorii de sulițe.

Câteodată chinga era înnodată de lance, iar în alte cazuri era doar înfășurată și se desfăcea după ce era efectuată aruncarea.

Femeile la Jocurile Olimpice

Femeile căsătorite aveau la început interdicție la Jocurile Olimpice, deoarece nu erau considerate pure pentru a participa la ritualurile sacre, dar mai târziu s-a renunțat la asta și toate femeile erau primite să asiste doar, niciodată să participe la competiții. E săritor, un aruncător cu discul și doi aruncători cu sulița.

Imagine de pe o amforă panatenaică, cca 525 î.Hr.

O încercare de a reconstitui metoda antică de aruncare a discului.

Metoda probabilă în care se foloseau greutățile pentru sărituri.

Metoda de a ține o suliță de curea, așa cum era folosită de aruncătorii de sulițe.

Câteodată chinga era înnodată de lance, iar în alte cazuri era doar înfășurată și se desfăcea după ce era efectuată aruncarea.

Femeile la Jocurile Olimpice

Femeile căsătorite aveau la început interdicție la Jocurile Olimpice, deoarece nu erau considerate pure pentru a participa la ritualurile sacre, dar mai târziu s-a renunțat la asta și toate femeile erau primite să asiste doar, niciodată să participe la competiții. Ele aveau un eveniment propriu la Olympia, care se numea Heraia, sau jocurile ținute în cinstea Herei. Și acestea se țineau o dată la patru ani, dar se organiza doar cursa de alergare pentru fete care erau nemăritate, împărțite pe trei categorii de vârstă.

Deși nu se cunoaște cât de vechi era acest festival, este posibil ca el să fie aproape la fel de vechi ca și festivalul pentru băieți și bărbați. Pausanias dă câteva detalii legate de organizarea evenimentului, care era responsabilitatea a șaisprezece dintre cele mai respectate femei din Elis, fiecare ajutată de un asistent.

Fetele alergau pe o singură distanță, de aproximativ 5-6 lungimi de statdion pentru bărbați. Fetele victorioase la aceste curse de alergare puteau avea imagini pictate dedicate, pentru a comemora victoriile lor și puteau participa la sacrificiul vacilor în onoarea Herei.

Conservatorismul religios este, probabil, motivul pentru care nu s-au inițiat și alte probe pentru femei la Olympia, chiar dacă în perioada creștină cele mai importante Jocuri grecești includeau deja și competiții feminine.

Începând cu anul 1900 femeile au putut să concureze în Jocurile Olimpice moderne, dar numărul de probe la care puteau participa era limitat la tenis, care a fost înlocuit în anul 1904 cu tragerea cu arcul. Treptat, numărul de probe deschise femeilor a crescut, și abia în anul 1984 maratonul ca probă pentru femei a fost introdus în program.

Importanța politică a Jocurilor Olimpice

Sanctuarele naționale erau centre culturale și religioase care asigurau o arenă nu numai pentru evenimente sportive, ci și pentru muzică, dans și dezbateri publice. Elenii de pe teritoriul în care era situat sanctuarul de la Olympia au avut o importanță politică minoră, dar au fost amestecați în mod inevitabil în diverse conflicte, din cauza rolului pe care îl aveau în Jocuri.

Controlul asupra Jocurilor și asupra Sanctuarului aducea multe avantaje economice, prestigiu și influență politică. Gimnaziul antic și evenimentele sportive erau forumuri politice ideale și deseori oamenii de stat foloseau Jocurile Olimpice pentru a ține discursuri maselor adunate. Amiralul Themistokles a beneficiat de o mare atenție la primele Jocuri, după ce a câștigat războiul cu perșii, care a culminat cu victoria în bătălia de la Salamina din 480 î.d.Hr. În anul 324 î.d.Hr., Alexandru cel Mare a folosit Olympia pentru a face public edictul său cu privire la întoarcerea în siguranță în orașele natale a tuturor exilaților greci. De asemenea, tot aici, în 388 î.d.Hr., Lysias a ținut un „discurs olimpic” prin care i-a convins pe greci să îl alunge pe tiranul Dionysios din Siracuza, care provocase doar distrugeri și dezastre dupa ce preluase controlul asupra întregii părți de sud-vest a Italiei. Dionysios a timis câteva echipaje de cai să fie înscrise la Jocuri, crainici profesioniști sa-i recite poemele și un cort pompos decorat pentru a-și adăposti delegația.

Chiar și atleții aveau uneori rolul de reprezentanți politici sau intrau în politică după ce se retrăgeau din sport.

A fost instituit un armistițiul olimpic, pentru ca orașul să fie protejat împotriva incursiuinilor militare care puteau întrerupe jocurile. Soli speciali erau trimiși în toate colțurile lumii grecești, la fiecare 4 ani, pentru a anunța apropierea festivalului de la Olympia și a Jocurilor. Ei anunțau și armistițiul olimpic, care proteja atleții, spectatorii, vizitatorii și trimișii oficiali care veneau la festival și erau implicați în conflicte locale.

Mai târziu, tiranii politici ai sec. V și VI d.Hr. au încercat să capete influență prin metode mai pacifiste. Ei participau la întrecerile atletice și ecvestre de la Jocurile Olimpice dedicate lui Zeus aducându-i ofrande excesive în zilele cu jocuri.

Îngrijirea medicală

În lumea sportului din antichitate, cunoștințele medicilor erau foarte importante pentru vindecare și pentru aflarea modului în care funcționează corpul omenesc. S-a sugerat că evoluția priceperii medicilor în lumea greacă și romană este legată de evoluția sportului. În asistența atleților din antichitate existau maseuri, maseuri vindecători și specialiști în ceea de am numi noi azi fitness. Toți aceștia aveau cunoștințe de fizioterapie și nutriție și erau pregătiți pentru a se ocupa de accidentări ușoare, precum dislocarea unui umăr. Varietatea de tratamente de care dispuneau medicii este impresionantă, ei având capacitatea de a trata tot felul de fracturi, puteau să realizeze bandaje complexe sau să coasă rănile.

Ilustrație din Codexul chirurgical arătând un pacient care era tratat de un genunchi dislocat.

Cum s-a ajuns de la Jocurile Olimpice antice la cele moderne?

Jocurile au fost create ca o ceremonie religioasă în onoarea lui Zeus, dar, odată cu trecerea timpului, credința în tradiția religioasă s-a diminuat, iar Jocurile și-au pierdut această semnificație.

Deși jocurile antice s-au desfășurat la Olympia din anul 776 î.d.Hr. până în anul 393 d.Hr., a fost nevoie de 1503 ani pentru a fi reluate. Primele Jocuri Olimpice moderne s-au ținut la Atena, Grecia, în 1896, datorită entuziasmului nobilului francez Pierre de Coubertin, care era obsedat de idealul atletic al Jocurilor de la Olympia. El credea că idealul olimpic va inspira națiunile spre o competitivitate și un spirit de echipă care nu erau cunoscute în lumea modernă. A subliniat mereu virtuțile educației britanice, punând accentul pe concentrarea acesteia pe disciplinele sportive și a propus relansarea Jocurilor ca o metodă de reînviere a prestigiului național, prin readucerea în prim-plan a spiritului competițional antic.

Dacă facem o comparație între Olimpiada originală și cea modernă, vedem că toate evenimentele sportive erau organizare sub patronajul unei divinități și observăm cea mai mare diferență, care constă în simplitatea și idealismul Jocurilor antice în contrast cu spectacolul excesiv al Jocurilor moderne.

Flacăra olimpică

Flacăra olimpică și ideea torței olimpice a fost inaugurată la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, din 1932. Construcția Colosseumului de la Los Angeles includea o facilitate pentru o mare flacără. Despre transmiterea torței la Jocurile Olimpice antice nu se cunoaște nicio relatare. Totuși, se știe că se utiliza transmiterea torțelor la alte festivaluri atletice antice grecești, inclusiv la cel ținut la Atena. La Jocurile Olimpice moderne transmiterea torței s-a introdus pentru prima dată la Berlin, la Olimpiada din anul 1936.

Jurământul olimpic a fost introdus în anul 1920 și este rostit în cadrul ceremoniei de deschidere de către un singur sportiv din țara care găzduieste Jocurile, în numele tuturor sportivilor participanți.

Imnul olimpic a fost pentru prima dată cântat în anul 1896 si din 1958, în cadrul Jocurilor de la Tokio, a devenit oficial imnul Jocurilor Olimpice:

„Spirit antic și etern, creator al frumuseții, al măreției și al adevărului 
Coboară printre noi, apari, strălucește precum fulgerul
Întru gloria pământului și a cerului tău.
În alergarea și lupta, și greutatea nobilelor jocuri scânteiază elanul,
Pregătește coroana de ramură fără de moarte
Și dă trupului forța oțelului și demnitatea.
Câmpiile, munții, mările scânteie în jurul tău,
Precum un măreț templu din purpură și alb
Și înspre el aleargă toate popoarele
Pentru a se închina înaintea ta,
Spirit antic și etern”

Desfășurarea jocurilor olimpice moderne

În 1911 a fost aprobată pentru prima dată desfășurarea separată a Jocuri Olimpice de iarnă. Din cauza primului război mondial, aceasta nu s-a putut practica până în anul 1924, când ele s-au desfășurat la Chamonix. Din anul 1994, începând cu Lillehammer, s-a decis ca fiecare an par să fie olimpic (cu Jocuri Olimpice de vară și de iarnă alternativ), ele desfășurându-se la fiecare 4 ani.

Jocurile s-au îndepărtat foarte mult de originile umile. Olimpiadele au crescut și au evoluat foarte mult în perioada celor o mie de ani ai istoriei lor antice. Schimbările rapide de după război s-au reflectat în schimbări rapide și în cadrul Jocurilor Olimpice. Jocurile de Vară au devenit cu adevărat globale, deoarece, în succesiunea lor, ele au străbătut Helsinki, Roma, Tokyo și Mexico City. De asemenea, au devenit evenimente globale și prin implicarea media, atunci când televiziunea și-a pus amprenta distinctă asupra lor. La început, a părut a fi doar o fereastră modestă asupra derulării competiției, și abia mai târziu și-a făcut simțită cu adevărat influența profundă.

Din anii 1950, competițiile olimpice au devenit o armă în Războiul Rece dintre Est și Vest, mai târziu au devenit și un centru de protest față de apartheidul sud-african, iar apoi a avut loc cel mai teribil incident din istoria Jocurilor, la München, în 1972, când teroriștii palestinieni au luat ostatici câțiva membri ai echipei israeliene. Anii 1970 și 1980 au fost ani grei pentru mișcarea olimpică. Au fost probleme serioase, precum actele de terorism, boicoturile politice, lipsa de autoritate morală și sărăcia financiară de proporții amenințătoare. În anii care au urmat, Jocurile și-au rezolvat majoritatea problemelor practice, dar nu și pe toate cele etice. S-a trecut la profesionalism, s-a adoptat diplomația internațională, iar sponsorizările comerciale au fost bine primite și astfel s-au rezolvat ipocrizia amatorismului și problema boicoturilor politice și s-a asigurat securitatea financiară.

Jocurile de la Barcelona, din 1992, și de la Lillehammer, din 1994, au devenit spectacole grandioase ale realizărilor și ale aspirațiilor umanității. În sfârșit Jocurile au devenit cel puțin la fel de importante în modernitate cum fuseseră în vremurile antice, dacă nu chiar și mai importante. De asemenea, eroii Jocurilor moderne au devenit la fel de respectați și răsplătiți ca predecesorii care luau parte la Jocurile antice.

Jocurile Olimpice moderne au devenit un spectacol remarcabil și sunt aclamate la nivel mondial, cu participarea a peste 200 de națiuni și cu un armistițiu care se declară pe perioada lor, la fel ca în perioada antică. Ȋn ansamblu, sportivii din toate colțurile lumii participă la competiții în spiritul corectitudinii și al egalității, așa cum a sperat la vremea sa Pierre de Coubertin. Olimpiadele au ajuns să reprezinte un set de valori care se află la baza competițiilor sportive și care au o mare importanță filosofică, atât din punct de vedere cultural, cât și educațional. Dacă întemeietorii Jocurilor Olimpice din antichitate ar putea fi martori la cele moderne, ei ar fi cu siguranță satisfăcuți și mândri de ceea ce ar vedea.

Spectacolul deschiderii Jocurilor Olimpice din Sydney, 2000.

Aceste jocuri au fost un succes răsunător pentru organizatori.

1.2 Tipologia sportivilor

Sportiv este persoana care servește la practicarea unui sport și care este sau se comportă în conformitate cu regulile sporturilor. Întâlnire (sau întrecere) sportivă sau concurs sportiv reprezintă o competiție sportivă la care participanții se întrec în vederea stabilirii unei ierarhii. Care demonstrează, denotă practicarea unui sport. – Dictionarul Explicativ al limbii Romane –

Sportivul de performanță reprezintă categoria de persoane care practică o activitate sportivă într-un cadru strict controlat și participă la competiții naționale obținând rezultate între primii trei medaliați.

Sportivul legitimat reprezintă categoria de persoane care practică o activitate sportivă într-un cadru organizat, dar nu a obținut un palmares notabil în competițiile naționale.

Regulament de clasificare sportivă

Scopul

Clasificarea sportivă urmărește:

stimularea practicării sistematice a sportului și continua perfecționare a măiestriei sportive

perfecționarea sistemului competițional

aprecierea nivelului de pregătire a sportivilor

Titluluri sportive, acordate pe viață

maestru emerit al sportului

maestru al sportului

Deținătorii titlurilor primesc, la cererea lor expresă, și la categoria de clasificare sportivă potrivit performanțelor realizate.

Categorii sportive

Categoria I-a

Categoria II-a

Junior

Acordarea titlurilor și categoriilor sportive

Titlurile și categoriile de clasificare sportivă se pot obține pe baza rezultatelor realizate în competițiile oficiale și/sau în activitatea curentă de competițională și se acordă la cererea asociațiilor afiliate la F.R.R. din care fac parte solicitanții.

Titlurile sportive se acordă de către Departamentul Sport din Ministerul Tineretului și Sportului pe baza propunerilor făcute de Biroul Federal al F.R.R.

Categoria I-a se acordă de F.R.R.

Categoria II-a și categoria Junior se acordă de către unitățile teritoriale de sport.

Titlurile și categoriile de clasificare sportivă pot fi retrase prin hotărârile forurilor care le-au acordat, pentru abateri grave de la reglementările în vigoare privind activitatea sportivă.

Numărul de sportivi legitimati la nivel national

(sportivi care sunt înscriși la un club de specialitate,

conform Institutului Național de Statistică din 2008, periodizare anuală)

239.434 – sportivi

Numărul sportivilor de performanță la nivel national

(reprezintă 30% din numărul de sportivi legitimați la nivel național)

71.830 – sportivi de performanță

1.3 Obiectivele tratării sportivilor de performanță

Sportivii de performanță au parte pe parcursul carierei sportive de accidentări foarte diferite față de o persoană obișnuită datorită simplului fapt că activitatea pe care o pactică la un nivel foarte ridicat de performanță extrem de dificilă și de diferită față de o activitate obișnuită.

Motivația unui sportiv de performanță reprezintă un rol extrem de important in recuperarea acestuia, astfel un sportiv de performanță este mult mai motivat în a se vindeca cât mai repede pentru ași relulua activitatea sportivă, fată de o persoană obișnuită.

De ce recuperarea unui sportiv de performanță este diferită?

Agresivitatea

practicarea unui sport presupune și riscul apariției anumitor accidentări.

Așteptările foarte ridicate

presiunea obținerii unui rezultat cât mai bun in competiții poate provoca anumite situații stresante, pentru că pregatirea unui sportiv de performanță este extrem de intensă dusă în anumite situații pană la extenuare, uncăt după un asemenea maraton de pregătire confirmarea rezultatelor propuse este absolută necesară.

Timpul pierdut inseamnă performanțe scăzute

timpul acordat recuperării trebuie organizat cât mai bine asfel încat sportivul tratat să nu iși piardă abilitățile și pregătirea pe care o acumulase inainte de accidentare.

Reluarea activității cât mai repede

în recuperarea unui sportiv de performanță trebui să se acorde o mai mare atenție față de o persoană obișnuită pentru că un sportiv are anumite obiective prestabilite care trebuie atinse indiferent de afecțiunea suferită.

Reluarea performanței

pregatirea atletică a unui sportiv de performanță este mult mai ridicată inclusiv și după o accidentare față de o persoană obișnuită, asfel cerințele recuperării sunt mult mai ridicate.

Obiectivele recuperării unui sportiv de performanță constă în refacerea și readucerea acestuia la parametrii normali de funcționare atăt din punct de vedere fizic căt si din punct de vedere psihologic, iar recuperarea se realizează pe baza a doi parametrii importanți: sportivul trebuie recuperat foarte repede pentru că investiția materială in el este foarte mare și nu-și pot permite conducătorii de cluburi să-l țină foarte mult pe marginea terenului, iar celălalt aspect este ca sportivul nu este recuperat la nivelul unui om obișnuit, el trebuie să ajungă la o recuperare de inaltă performanță in ceea ce priveste aspectele de mobilitate, de forță, coordonare, rezistență la efort, intr-un timp limită.

Recuperarea sportivilor este realizată prin intermediul medicinei sportive care reprezintă o specialitate medicală care se ocupă de studierea, diagnosticarea, prevenirea și tratarea afecțiunilor ce se asociază practicării sportului, precum și de metodele de apreciere și îmbunătățire a performanței sportive.

Asistența medicală a sportivilor implică îngrijirea și prevenirea leziunilor tesuturilor moi (tulpini de exemplu și ligamente rupte), leziuni de uzură (de exemplu, inflamație în și în jurul tendoanelor, ca urmare a mișcărilor repetitive), fracturi aparute in urma unor accidente sau de la stresul excesiv exercitat pe oase și traumatisme la nivelul creierului. Se concentreaza de asemenea si pe metodele de reabilitare prin studiul de factori care duc la îmbunătățirea performanțelor, cum ar fi dieta, antrenamentul sustinut chiar si pe perioada recuperarii și stimularea funcțiilor cardiorespiratorii, ca efect al tensiunilor mecanice și asistenta psihologica la recuperare și la revenirea in forma inițiala.

Agresivitatea în sport duce la accidente neprevăzute.

CAPITOLUL II

Accidentările – un risc real în viața sportivilor de performanță

Traumatologia sportivă – parte a traumatologiei generale care se ocupa de traumatismele survenite în timpul practicării diverselor discipline sportive.

Traumatismul care apare în practica sportivă este definit ca fiind rezultatul fortelor extrerne reprezentate de agenti mecanici (lovituri, presiuni, tracțiuni), care produc contuzii, plăgi sau fracturi.

Traumatismul sportiv – orice traumă care acționează asupra corpului uman, aparută în urma participării la orice activitate care presupune efort fizic și este practicată în scop competițional sau recreațional.

Viața sportivă este una extrem de solicitantă, dar și frumoasă, însă are și ea sincopele ei, iar una dintre cele mai dese și nedorite o reprezintă accidentările multiple de care nu sunt scutiți atleții.

Accidentările pun la mare incercare echilibrul psihologic al sportivilor. Trauma emoțională suferită de sportivul accidentat este foarte greu de înțeles și adesea subestimată. Puțini sportivi scapă de accidentări pe parcursul carierei lor. Accidentarea amenință starea de bine a sportivului sub aspect fizic, social și emoțional. Mulți cercetători au luat în studiu factorii psihologici implicați în recuperarea după accidentarea sportivă. Concluziile acestor studii au avut un impact major asupra specialiștilor din medicina sportivă care erau pregătiți să țină seama doar de aspectele fizice ale recuperării sportive, neglijâd adesea aspectele psihologice. Există o nevoie reală de informare pentru kinetoterapeuți privind nevoile psihologice ale sportivilor accidentați. Identificarea timpurie a problemelor de adaptare poate modifica din vreme intervenția recuperatorie și poate preveni tulburări comportamentale ulterioare.

Există probleme de percepție în privința accidentărilor sportive. Sportivii tind să supraestimeze seriozitatea accidentării, în timp ce antrenorii tind să subestimeze seriozitatea accidentării, mai ales perioada de timp necesară recuperării, chiar daca ei recunosc că aproape toți sportivii accidentați suferă traume psihologice. Luând în considerare implicarea și determinarea pe care sportivii o dedică activității lor, nu este de mirare că o accidentare neașteptată este percepută ca un eveniment traumatic.

Nu trebuie să desconsiderăm nicio clipă percepția pe care sportivul o are asupra propriei accidentări. Mulți cercetători au semnalat modificări semnificative ale dispozițiilor afective imediat după accidentarea sportivă, care s-au menținut și în perioada de adaptare cu situația.

Sportivii, indiferent de ce ramură a sportului ar fi vorba, sunt obișnuiți să îndure periodic dureri localizate în diferite părți ale corpului, însă problemele apar atunci când un discomfort aparent minor poate ascunde o accidentare serioasă. Există câteva probleme de natură medicală care pot fi uneori ușor trecute cu vederea sau greșit diagnosticate.

Schema cercului vicios al durerii

Părțile corpului cele mai expuse la accidentări:

Statistică realizată în urma unui recensământ din 2006, care identifică leziunile cele mai frecvent apărute la sportivii de performanță.

2.1 Descrierea celor mai frecvente accidentări

 Entorsa gambei – apare atunci când ligamentele care asigură legătura între oasele piciorului și cele ale gambei sunt răsucite. Deși frecvente, entorsele gleznei nu sunt întotdeauna leziuni minore. Aproximativ 25% din cei care fac o entorsa de gleznă vor prezenta pe termen lung durere în articulație și o oarecare sensibilitate.

 Luxațiile – Luxația reprezintă o deplasare a două extremități osoase ale unei articulații, antrenând o pierdere a contactului normal a două suprafețe articulare. O luxație este provocată de un șoc sau de o mișcare forțată, mult mai rar de o malformație. O luxație parțială, sau subluxație, apare când osul deplasat a alunecat într-o parte, dar încă rămâne în contact pe o anumită suprafață cu al doilea os al articulației.

 Ruptură piramidă nazală – Nasul se poate fractura în urma unor accidente, în urma bătăilor sau a căderilor. Este greu de diagnosticat fractura de nas. Tumefierea (mărirea de volum a nasului) poate înclina greșit spre diagnosticul de fractură, deoarece el poate să apară și în alte cazuri de leziuni ale nasului. Principalele simptome sunt: – dureri la nivelul nasului – tumefierea (mărirea de volum) nasului – modificarea formei nasului, aspect de nas coroiat, îndoit – echimoze (vânătăi) în jurul nasului sau a ochilor – secreții nazale sau sângerari nazale – crepitații (sunet aspru) la atingerea sau frecarea nasului – imposibilitatea de a respira pe nas.

 Fracturi dentare – Leziune care poate afecta smalțul și dentina, sau uneori chiar și pulpa unui dinte. De origine traumatică, uneori favorizate de o carie, fracturile dentare pot fi orizontale, verticale sau oblice. Fractura dentară, spre deosebire de cea a osului, nu se consolidează, deoarece nici smalțul, nici dentina nu sunt vascularizate.

 Fracturi membre inferioare și superioare – Fractura survenind pe un os sănătos, care nu a suferit nici un traumatism. O fractură de oboseală survine pe un os supus unor constrângeri excesive și care este cu atât mai fragil cu cât subiectul este mai în vârstă. Ȋn medicina sportivă, ea privește de cele mai multe ori membrele inferioare și survine după o activitate fizică intensivă sau neobișnuită (marș indelung) sau din cauza încălțămintei neadecvate.

 Fractura de femur – constă în ruptura porțiunii superioare a membrului inferior (osul coapsei). Majoritatea fracturilor de femur intervin la nivelul colului femural și în regiunea trohanteriană, chiar sub colul femural. Fracturile de femur sunt frecvente și pot fi foarte grave deoarece intervin adesea la bătrâni și de obicei este nevoie de corecție chirurgicală care este urmată de o recuperare lentă. Studiile arată că adulții care își fracturează femurul și nu sunt deja internați într-un spital, pot avea nevoie de îngrijiri speciale pentru un an, în proporție de 25% din cazuri. Femeile sunt mai susceptibile la astfel de fracturi de stres, probabil din cauza unghiului colului femural.

 Fractura de scafoid – este un traumatism ce apare prin cădere pe brațul în extensie. Scafoidul este unul dintre cele 8 oase carpiene, situat la nivelul pumnului. El se găsește în dreptul degetului mare și are o unică sursa de sânge, care poate fi ușor întreruptă prin fractură. Adesea fractura este confundată cu o întindere și există riscul stabilirii unui diagnostic greșit, ceea ce atrage dupa sine un tratament inadevat, cu urmări grave.

 Fracturile rotulei – se produc cel mai adesea consecutiv unui șoc direct sau unui șoc indirect creat de contracția bruscă a mușchiului cvadriceps care turtește rotula pe trohleea femurală, fracturând-o prin flectarea ei. Tratamentul urmărește evacuarea hemartrozei, reducerea fracturii și refacerea inserției mușchiului cvadriceps (chirurgical).

 Fractura de menisc – este o leziune traumatică a aparatului meniscal al genunchiului care afectează în special meniscul intern. Este accidentul tipic al fotbaliștilor.

 Comoția cerebrală – este leziunea cerebrală cauzată de un traumatism la nivel cranian sau la nivelul întregului corp. Este cea mai ușoară leziune cerebrală primară apărută după un traumatism și este rezultatul forțelor mecanice asupra craniului și creierului în momentul impactului.

 Contuzii cerebrale – sunt cauzate prin lovitură directă sau prin contralovitură, la fel ca și comoția, numai că în acest caz există și leziuni organice ale creierului.

 Afecțiuni ale coloanei vertebrale

 Leziunile tendonului lui Ahile – acest tendon mare este cel mai expus dintre toate tendoanele corpului omenesc. El unește gastrocnemienii și solearul cu calcaneul. Ruptura de tendon ahilean este un traumatism destul de frecvent intâlnit. Ruptura partială poate fi uneori confundată cu o intindere. Semnul clasic de ruptură (completă) de tendon ahilean este durerea ascuțită la acel nivel și sunetul pe care îl produce tendonul atunci când se rupe. Acest traumatism nu se vindeca de la sine, deci trebuie neapărat să vă prezentați la medic pentru a fi supuși unei intervenții chirurgicale.

 Traumatismul ligamentului încrucișat anterior – acest traumatism apare de obicei atunci când ligamentul este întins peste capacitatea lui naturală de elongație și se rupe. Este frecvent greșit diagnosticat ca entorsă și apare de obicei în sporturi care presupun opriri bruște urmate de întoarcere (fotbal, baschet). De obicei necesită intervenție chirugicală și recuperare de lungă durată, iar prezentarea cât mai urgentă la medic este absolut necesară.

 Loviturile la cap – un traumatism la nivelul capului poate să se soldeze cu consecințe uneori foarte grave, unele manifestate rapid după accidentare, altele la o distanță mai lungă în timp. Ȋn utima vreme, acest gen de accidentări sunt privite cu toată seriozitatea, însă există destul de mulți sportivi care nu iau în serios traumatismele craniene. O contuzie mai puternică la nivelul capului poate conduce la apariția unei hemoragii cerebrale, care uneori poate să fie fatală – acesta fiind pericolul cel mai mare la puțin timp după producerea accidentării. Sportivii care suferă traumatisme repetate, chiar de mică intensitate, ale capului, pot să dezvolte pe termen lung probleme cum ar fi afectarea memoriei. De aceea, se recomandă ca orice traumatism la nivelul cutiei craniene să fie obligatoriu evaluat de către un medic, de preferat neurolog sau neurochirurg.

2.2 Conștientizarea accidentărilor și etapele vindecării

” Nu ai un corp rănit,

ci doar o parte a corpului accidentată „

Începutul spre o vindecare corectă după o accidentare constă din conștientizarea accidentării suferite. Un sportiv de performanță este obișnuit să îndure un anumit grad de durere, doar că între o durere obișnuită apărută la efortul depus în pregătire și o durere acută persistentă există o diferență foarte fină care de cele mai multe ori este ignorată, ignoranță care aduce cu ea accidentări și suferințe neprevazute. Pentru ca un sportiv de performanță să se vindece într-o manieră cât mai corectă, acesta, în primul rănd, trebuie să realizeze că este accident și să nu ignore durerea apărută până în momentul în care aceasta devine insuportabilă, iar în al doilea rând, el trebuie să își cunoască foarte bine capacitățile corporale și limitele pe care le are acesta.

Un sportiv de performanță, până în faza de vindecare completă, poate să teacă prin mai multe etape și faze, cărora trebuie să li se acorde atenția cuvenită.

Etapele vindecării unui accident:

 Negarea – durerii acute aparute în timpul antrenamentelor poate ascunde o accidentare seriosă, asfel motivația sportivului scade și implicit performanțele acestuia scad direct proporțional. Unui sportiv îi este foarte greu sa accepte ideea unei accidentări, motiv pentru care, de cele mai multe ori, el ignoră durerea și își continuă activitatea sportivă până aceasta devine insuportabilă.

 Apariția durerii acute – este momentul conștientizării posibilității existenței unei probleme de natură medicală.

 Frica – apare în momentul înțelegerii că ar putea exista o problemă medicală seriosă și se manifestă prin stări de anxietate și de demoralizare timpurie, sentimente exercitate cu perecădere referitor și la teama apariției unei noi accidentări și după recuperare.

 Sentimentul de vinovăție – apare atunci când sportivul înțelege că ar putea exista anumite complicații în recuperarea sa și conștientizează că activitatea sa sportivă ar fi fost necesar să fie intreruptă în momentul apariției durerii acute.

 Autoeducarea – sportivul trebuie să își înțelegă foarte bine accidentarea și modul în care aceasta îi poate influența activitatea sportivă, iar aici kinetoterapeuții au un rol exterem de important, pentru că sportivul trebuie să înteleagă situația reală în care se află în momentul accidentării.

Pentru o recuperare cât mai rapidă și totală a unui sportiv de performanță este nevoie de recuperarea sa atât fizică cât și psihologică, asfel este nevoie a se realiza o programă strictă de recuperare pe care sportivul să o urmeze; trebuie să i se pună la dispoziție toate informațiile de care are nevoie pentru a se atutoevalua și pentru a putea să își înțeleagă cât mai bine accidentarea, de asemenea trebuie să beneficieze de cele mai bune condiții și metode de recuperare.

CAPITOLUL III

Descrierea procesului de recuperare în centrul propus

Recuperarea este definită ca fiind "procesul de utilizare dirijată a unor factori naturali sau artificiali, cât mai de timpuriu și intensiv, în scopul restabilirii anatomo-funcționale a unui organ sau funcții perturbate de efortul sportiv, accidental sau în timp, pentru reintegrarea rapida a acestuia în procesul de pregătire".

Obiectivele procesului de recuperare sunt:

– Controlul durerii și al procesului inflamator;

– Stabilirea programului de recuperare;

– Refacerea flexibilității țesuturilor particulare sau a mobilității articulațiilor;

– Îmbunătățirea rezistenței și forței musculare;

– Refacerea coordonării musculare specifice;

– Dezvoltarea rezistenței cardio-vasculare;

– Recuperarea psihologică;

– Stabilirea programului de întreținere după recuperare.

Principiile recuperării se referă la:

aplicarea în siguranță a tratamentului;

introducerea exercițiilor fizice la momentul oportun în recuperare;

abordarea cât mai rapidă a procesului de recuperare pentru rezultate mai sigure și revenirea rapidă în viața sportivă;

se urmărește progresivitatea în recuperarea în cele 3 etape (cea pregătitoare, cea preliminară, cea a efectuării programului);

individualizarea tratamentelor pentru fiecare sportiv în parte (în funcție de vârstă, de natura traumatismului, de personalitate).

Ȋn centru de recuperare propus, pacienții vin gata diagnosticați, urmând ca aici să se desfășoare tratamentele și verificările pe parcursul recuperării.

Numărul de sportivi legitimați pe macroregiuni (sus) și pe microregiuni (jos)

Date obținute conform Institutului Național de statistică din 2008

3.1 Perspectiva istorică a recuperării prin intermediul apei

Recuperarea sportivilor de performanță se va realiza, pe lângă recuperarea prin intermediul aparaturii de specialitate, și prin exerciții complexe în bazine cu apă termală pentru o mai bună vindecare și recâștigare a mobilității, forței și performanței sportivului. Asfel se prezintă un parcurs istoric a utilizării apei ca o metodă de îmbunătățire a stării medicale a unui pacient. Apa a fost considerată din cele mai vechi timpuri un dar dat de către zei, un element superior, nemodificabil, magic, ca aerul sau focul. Apa este izvorul vieții, originea creației, sursa purității și a forței. În zilele noastre, poate mai mult ca niciodată, îi sunt recunscute calitățile incontestabile și importanță vitală.

Civilizațiile antice foloseau în mod uzual apele termale în scopuri curative sau pentru a obține o stare de relaxare, de confort fizic și psihic. Cele mai vechi locuri dedicate exclusiv băilor descoperite până în prezent se află în India, datând din mileniul 3 î.Hr. De asemenea, în Creta au fost descoperite băi datând din 1700- 1400 î.Hr., iar in Egipt ruinele unor construcții datând din 1350 î.Hr. De asemenea, picturi decorative realizate pe amfore antice grecești indicau existența unor dispozitive primitive asemănătoare dușurilor de astăzi, în timp ce în Iliada lui Homer sunt menționate căzi de baie.

Primele băi realizate în scop curativ au fost atașate gymasium-urilor (construcții antice dedicate în principal activităților sportive), acestea folosind doar apa rece. Abia spre sfârșitul secolului al V-lea băile publice încep să se răspândească ca program de arhitectură independent în incinta orașelor, oferind o gamă destul de variată de servicii: băi cu aburi , piscine cu apă la temperaturi diferite (fierbinte, caldă ,rece).

Pentru civilizațiile romane și greacă în special, îmbăierea reprezenta un adevărat ritual de îngrijire corporală, care include exerciții fizice, diferite tipuri de masaje cu uleiuri aromatice, băi la diferite temperaturi realizate într-o succesiune anume, precum și variate tratamente de curățare a pielii în profunzime. Ambele civilizații dădeau igienei corporale o mare importanță, iar masajul ocupa un loc de mare cinste. Considerau că nu există metodă de purificare fizică și psihică mai eficientă decât o baie ce combină apa rece cu cea fierbinte ( ceea ce noi numim azi băi alternative ), însoțite de tratamente ce folosesc elementele fundamentale ale universului (pământ, apă, foc și aer). Masajele și frecțiile cu diferite săpunuri, argile și uleiuri aromatice întregeau efectul benefic al apei.

Civilizația greacă, prin teoriile sale medicale și filozofice, a fost civilizația care a transformat actul primitiv al îmbăierii, comun tuturor civilizațiilor, în apa văilor, lacurilor și mărilor într-un complex de tehnici care aveau nevoie de clădiri specializate.

Civilizația romană, la rândul ei, va creea tehnici din ce în ce mai complexe. Romanii îi surclasează pe greci în pasiunea pentru băi și îngrijire corporală. Acest lucru va genera construirea a numeroase băi publice. Folosirea în comun a acestor facilități va lua o dimensiune socială și politică, alături de cea legată de igiena corporală, iar cu timpul va primi și alte conotații legate de exemplu de petrecerea timpului liber (jocuri, odihnă, relaxare și refacere). Apele cu proprietăți curative, prin compoziția si temperatura lor, erau considerate expresia puterii supernaturale a zeilor, astfel încât primele băi termale erau locuri de venerare a unor zeități.

Imperiul Roman va răspândi această cultură a apei și în alte civilzații, cu diferite variații locale, în funcție de cultura fiecărui popor, de la arabi la turci, finlandezi sau ruși.

În Evul Mediu, Biserica Creștină nu recunoștea în mod special virtuțile apei, considerând curățenia spirituală mult mai importantă decât cea a trupului, și mergând atât de departe încât băile romane vor fi decretate locuri ale desfrâului. Acest fapt a dus la popularizarea proastei reputații a băilor publice din orașe, care treptat vor cădea în dizgrație.Va urma o perioadă de declin constant soldată cu scoaterea din uz a spațiilor destinate îngrijirii corporale.

Releigia Musulmană, spre deosebire de cea Creștină, a păstrat acest cult al apei și al igienei personale. După căderea Constantinopolului in 1453, baia romană a fost adoptată și adaptată, baia islamică fiind o combinație fericită a celei religioase, tradițional musulmane, cu procedurile elaborate ale băii romane. Un Hammam tipic include o cameră caldă, una fierbinte și o camera cu abur, un vestiar și o zonă pentru relaxare. Lipsește bazinul cu apa rece prezent la romani în frigidarium. Băile musulmane i-au însoțit pe otomani în țarile aflate sub dominția lor. Edificii opulente de băi, decorate cu mozaicuri, fântâni și bazine deosebit de frumoase, au fost descoperite în Siria, la Aleppo, și în Granada, pe teritoriul Spaniei Maure.

În urma invaziei maure din sudul Europei au fost înființate numeroase băi publice in majoritatea orașelor mari. Recucerirea acestor ținuturi de către regii catolici spanioli, culminată cu expulzarea maurilor în 1492 va pune capăt acestor obiceiuri, cel puțin în cazul Peninsulei Iberice. Cu toate că spaniolii din zilele noastre știu prea puțin despre trecutul lor maur, de puțin timp s-a restaurat și redeschis o baie subterană arabă (hammam) în Toledo, prima realizare de acest fel din Spania.

Orientul Îndepărtat a avut de asemenea parte de o cultură a recuperării prin apă veche de mii de ani. În mod special japonezii au dezvoltat o serie de tehnici de curățare a corpului și spiritului, de relaxare și canalizare a energiei în organism. Japonezii savurau ritualul zilnic al îmbăierii alături de prieteni sau vecini în băile publice tradiționale (sento) sau în băile care funcționau lângă izvoare termale (onsen). Abia la jumătatea secolului XX, datorită rezervelor de apă, japonezii își vor permite băi personale, private (ofuro). Cu toate acestea , băile publice tradiționale, sento și onsen, continuă să fie populare în Japonia.

Secolele XVIII-XIX aduc renașterea culturilor clasice, iar lumea vest europeană își schimbă obiceiurile.

Ludovic al XIV-lea nu a făcut baie decât de două ori în viata lui. Medicina a expus efectele nocive ale acestui act cosiderat imoral de către Biserică. Pentru mascarea mirosurilor corporale, la curțile occidentale se folosea parfumul. Trebuie așteptată Revoluția franceză și progresele știintifice care o însoțesc, pentru a readuce baia la modă. Începând cu secolul al XIX , apa curentă se generalizează, sala de baie se democratizează. În acest context, reapare respectul pentru igiena corporală și aspectul fizic în general, în timp ce apa este reconsiderată. Va avea loc o adevărată explozie a numărului de stațiuni și locuri de vacanță, precum și a listei de servicii oferite de acestea.

În Londra, în jurul anului 1850, apar băile de abur rusești. Instituția victoriană cunoscută sub denumirea generică de baie turcească, era un lux pe care puțini și-l puteau permite. În același timp, mai apar alte construcții destinate publicului larg, una dintre cele mai populare, mai ales printre evreii emigranți, este cea deschisă de Rabinul Benjamin Shewehik, în estul Londrei.

În Viena tradiția băilor publice este foarte veche, în secolul XIII existau clădiri destinate acestui program. În secolul XIII Abbe Pohl, proprietarul unui castel de vânătoare descoperă un izvor de apă sulfuroasă în locul în care azi funcționează Therensiebad. Împărăteasa Maria Tereza a cumpărat domeniul împreună cu izvorul tămăduitor. Astfel ia ființă o clădire destinată băilor, iar mai târziu i se alătură un teatru.

O dată cu sistematizarea Dunării între anii 1870-1875, brațele sale secundare au dispărut și odată cu ele și băile care funcționau pe malul fluviului. Administrația orașului a construit două băi publice în schimbul celor vechi. Baia gratuită înființată în 1810 a fost înlocuită cu Baia gratuită de Stat în 1875, o piscină orășenească în aer liber, pe malul stâng al Dunării. Baia comunală a fost construită în 1876. Proiectată pentru o capacitate de 1200 de vizitatori, era aprovizionată cu apă încălzită din Dunăre de 30 de ori pe zi, fapt spectaculos pentru acele timpuri. Conținea o piscină principală, două mai mici pentru femei și două pentru bărbați.

Orașul Bath din Anglia și izvoarele termale erau din secolul al XV-lea foarte populare, fiind vizitate de persoane care căutau tratamente pentru diferite boli sau pentru recuperare. Regina Elizabeta I, care vizitase orașul, atrage atenția aristocrației asupra beneficiilor apei termale din Bath. În secolul al XVII-lea popularitate Bath-ului crescuse într-asemenea măsură încât orașul a trebuit să fie practic reconstruit pentru a face față dezvoltării și succesului de care avea parte.

Cu trecerea timpului, dezvoltarea băilor și a centrelor de recuperare medicală din stațiunile balneare a luat proporții în toată Europa. Acestea s-au bucurat de mare popularitate mai ales în secolele XVII și XIX. Tot în acea perioadă, de regulă, stațiunile balneoclimaterice erau ticsite de personal medical care prescria sau monitoriza tratamente. Tratamentele acelei perioade nu erau foarte sofisticate, ele constau de regulă in băi în ape termale sau minerale încălzite, sau cură de apă minerală administrată pe cale bucală. Aceste centre de tratament și relaxare se bucurau de un succes uluitor, iar consecința acestui fapt a fost creșterea lor bruscă.

3.2 Note justificative privind secțiile de terapie propuse

 Secția de electroterapie

Destinația și metodologia terapiei cu parafină

Ea se întrebuințează sub forma de măști, comprese, pansamente, care se aplică pe pielea feței, a gâtului, capului și corpului. Parafina nu este toxică, dar în cazuri izolate, ea poate provoca iritații ale pielii, dacă în conținut se strecoară unele impurități; nu râncezește, nu intră în reacție cu acizii și bazele. Parafina are capacitatea de a-și diminua volumul prin răcire, de a deveni elastică și de a exercita o ușoară compresie asupra țesuturilor supuse acțiunii sale.

Efectul terapeutic al parafinei rezultă din acțiunea celor doi factori, respectiv termic și mecanic. În timp ce se aplică pe piele, parafina topită se racește, formând o peliculă, a cărei temperatură scade repede până la temperatura aerului. Între piele și peliculă se formează un strat subțire de gaz. Acesta, împreună cu pelicula, protejează pielea de acțiunea temperaturii ridicate a straturilor de parafină superioare. În timp ce se răcește, parafina emană căldură, ceea ce face ca temperatura de sub ea sa rămână constantă de-a lungul intregii proceduri. Pe măsură ce se răcește, parafina își diminuează volumul cu aproximativ 10% și determica compresiune asupra țesuturilor. Presarea țesuturilor se intensifică prin creșterea volumului părții încălzite a acestora. Astfel, căldura se difuzează mai adânc in țesuturi, iar circulația sângelui prin ele se accelerează. Totodată, la nivelul organelor și țesuturilor se intensifică procesele meolice din organism și astfel se accelerează eliminarea toxinelor. Toate acestea definesc acțiunea antiinflamatoare și stimulatoare a parafinei, în bolile cronice ale diverselor organe. În scop terapeutic, se folosește parafină medicinală albă, purificată, cu temperatura de topire 42-46°C. Parafina se topește în baie de apă, încălzindu-se până la temperatura de 65-I00°C.

Destinația și metodologia terapiei izometrice

Se realizează cu aparatură de specialitate. Se efectuează mișcări musculare susținute la o viteză constantă și la un anumit unghi de mișcare asfel variația de forță musculară aparută în timpul mișcarii duce și la cresterea rezistenței.

Forța se definește ca fiind capacitatea (proprietatea) sistemului neuromuscular de a învinge o rezistență prin contracție musculară.

 Forța este tensiunea musculară generată într-un anumit timp și la o anumită viteză a contracției.

 Forța reprezintă o acțiune care tinde să schimbe starea de repaus sau mișcare a materiei.

Factori ce influențează forța musculară:

1. Diametrul de secțiune al mușchiului

2. Numărul de unități motorii în acțiune (la forță maximă sunt activate aprox 75 % din UM) antrenamentul – sumație spațială a UM

3. Frecvența impulsurilor nervoase – sumație temporală, concentrare nervoasă

4. Sincronizarea activității UM

5. Mărimea UM

6. Raport forță / velocitate

7. Raport forță / lungime (ruperea m la de 3 ori lungimea de echilibru), creștere liniară.

Tipuri de contracții:

 Contracția musculară este modalitatea de exprimare a forței musculare, mijloc de menținere sau creștere a forței

 Contracția izometrică

 Lungime = constantă, Tensiune

 Contracție statică

 Depinde de lungimea mușchiului la care se realizează contracția, tensiunea musculară dezvoltată, durata contracției și ritmul de execuție

 la lungime maximă mușchiul poate dezvolta tensiuni maxime

 Tensiune:

Minim 35% din tensiunea maximă musculară

2/3 de forță se înregistrează hipertrofie musculară.

<20% din tensiunea maximă musculară duce la pierderi treptate de forță

20-35% tensiune maximă – menținere forță musculara

Durata unei contracții izometrice <12 secunde

>12 secunde se produc perturbări.

Ritmul de execuție – 1 singură contracție izometrică de 6 secunde pe zi.

Avantajele terapiei izometrice:

 eficiență bună în creșterea forței și hipertrofiei musculare, creșterea rezistenței musculare

 simplitate în execuție ;

nu solicită articulația ;

necesită durată scurtă de execuție ;

 nu este obositoare ;

randament crescut ;

determină o mai bună coordonare nervoasă decât cele izometrice ;

 antrenează în mod egal toate fibrele musculare la toate unghiurile de mișcare, mișcarea realizându-se pe toată amplitudinea ei ;

se realizează o participare bogată a grupelor musculare ;

se realizează pe lângă o creștere a forței musculare și o creștere a rezistenței și a puterii musculare în cazul rezistenței moderate .

Destinația și metodologia terapiei cu ultrasunete

Terapia cu ultrasunete este considerată ca o metodă foarte eficientă în tratamentul diferitelor afecțiuni ale sistemului neuromuscular. Energia ultrasunetelor prin penetrarea în țesuturi produce energie termică și mecanică. În zona tratată cu ultrasunet crește temperatura țesutului, îmbunătățind circulația sanguină și ca urmare favorizând vindecarea. Frecvența de 1 MHz penetrează în profunzime și se folosește mai ales pentru tratarea afecțiunilor articulare și tendinoase. Ultrasunetele sunt folosite continuu și pulsatil. În modul continuu prin efectul termic sunt încălzite țesuturile,având ca aplicabilitate tratarea bolilor cronice. În modul pulsatil undele sonore sunt transmise în pulsații scurte care previn încălzirea țesuturilor. Acest mod de lucru are un efect de micromasaj și este folosit pentru tratamentul leziunilor acute.

Destinația și metodologia magnetoterapiei

Magnetoterapia este un tratament natural și usor de suportat de organism. Această terapie se bazează pe acționarea directă asupra țesuturilor a unui câmp magnetic pulsatil (CMP). Este cunoscut faptul că acest CMP lucrează la nivelul celulelor, activând producerea enzimelor, transferul metabolic și având un rol important in funcționarea membranei celulare.

CMP imbunătățește circulația sangvină la nivelul creierului, crește nivelul oxigenului din neuroni, crește flexibilitatea vaselor de sânge și dizolvă colesterolul. Este deseori folosit pentru tratarea insomniei, a migrenelor, aterosclerozei, a unei memorii slabe și a traumelor capului. S-a dovedit ca magneții sunt de ajutor in tratarea a numeroase afecțiuni, cum sunt: artrita, durerile de spate, durerea in articulații, accidentele in sport, o circulație proastă a sângelui, lipsa de energie, etc.

Magnetoterapia constă in introducerea anumitor părți ale corpului (in funcție de afecțiune) intr-un câmp magnetic pentru a accelera diminuarea durerii, a inflamației sau a altor afecțiuni ale sistemului locomotor.

Secția de fototerapie

Destinația și metodologia laser-terapiei

Sunt două tipuri de aplicații: laser focalizat pe puncte dureroase și laserul divergent, scan laser, ce oferă posibilitatea tratării unor zone mai mult sau mai puțin extinse fără intervenția terapeutului. Bineînțeles că terapia divergentă, scan laser, implică o durată mai lungă de aplicare decât terapia pe puncte fixe.

Efectele pe termen scurt constau în reducerea intensității durerii prin stimularea producției și eliberării de beta-endorfine și îmbunătățirea fluxului sanguin local, manifestat prin creșterea temperaturii locale. Efectul pe termen scurt este semnificativ în 5-10% din cazuri, în timpul sau după încheierea sesiunii de tratament inițiale, dar nu este la fel de important ca efectul pe termen lung. Efectele pe termen lung sau cumulative sunt cresterea energiei celulare prin stimularea sintezei de ATP ( adenozin trifosfat ) si îmbunătățirea metabolismului celular, vindecarea mai rapidă a țesuturilor deteriorate datorită producției crescute de proteine și ADN, ce duce la o rată crescută de replicare celulară și datorită stimulării macrofagelor, fibroblastilor si a altor celule; în plus, regleaza potențialul de membrană celulară, esențial în transferul de ioni.

Terapia LASER de intensitate mică este eficientă în tratarea leziunilor țesuturilor moi și ale articulațiilor, a durerii cronice, rănilor și ulcerelor.

Cu ajutorul LASER-ului se pot trata:

• Artrita (osteoartrita, artrita reumatoidă)

• Durerile de cap, inclusiv migrena

• Durerile coloanei vertebrale: cervicale, de spate, durerea lombara

• Afecțiunile discurilor intervertebrale

• Sindromul de tunel carpian ( cauzat de compresia nervului median la nivelul încheieturii mâinii, manifestat prin durere, amorțeli și furnicături la nivelul mâinii)

• Fibromialgia (cauzează durere cronică la nivelul mușchilor, articulațiilor și a țesuturilor moi)

• Durerile articulare (genunchi, umăr, coapsă)

• Durerile musculare și durerea miofascială (durere musculară cronică)

• Nevralgia (durere severă pe traiectul unui nerv)

• Neuropatia (cauzată de o leziune nervoasă)

• Fasceita plantară (durere la nielul calcâiului)

• Durerea postoperatorie

• Tendinita

• Accidentările (întinderi musculare, entorse), precum și leziuni cauzate de miscări repetitive (suprasolicitare segmentară).

Destinația și metodologia termoterapiei

Termoterapia cuprinde proceduri ce dezvoltă o mare cantitate de caldură. Termoterapia constă în înfășurarea pacientului în termocuvertă, care acționează de fapt ca o saună locală ce poate ajunge la temperaturi foarte ridicate, de până la 70 de grade Celsius. De asemenea, prin termoterapie se realizează o creștere semnificativă a metabolismului celular și a procesului de transpirație.

Beneficiile terapiei cu căldură (termoterapie / termomasaj) sunt imediate :

• Circulația sângelui este accelerată prin căldură. Vasele de sânge se dilată; (Vezi foto: ce se intâmplă după utilizarea tehnologiei cu raze infrarosii – sângele este irigat in tot corpul) sindromul mâinilor și picioarelor reci dispare, imbunătățiri in cazuri de ateroscleroză, reechilibrarea hipertensiunii, reducerea colesterolului.

• Detoxifiere: toxinele și reziduurile acumulate se dizolvă si sunt eliminate pentru a debloca sistemul circulator.

• Temperatura inaltă facilitează generarea de noi celule albe. Cu cât mai multe celule albe in sânge, cu atât sistemul imunitar este mai puternic.

• Efectele se vor simți de la prima sedință de termoterapie, iar primul efect va fi:

un somn linistit și profund.

 Secția de pneumoterapie

Pneumoterapia este metoda care folosește in scop terapeutic inspirarea aerului comprimat sau rarefiat. Aerul comprimat concentrează oxigenul atmosferic corespunzător presiunii respective, ceea ce imbunătățește oxigenarea sângelui la nivelul alveolelor pulmonare. Totodată creșterea presiunii atmosferice ușurează inspirația la bolnavii cu stări patologice respiratorii. Aerul rarefiat are efecte contrarii; el ușureaza expirația la bolnavii care au tulburări ca emfizemul pulmonar de pildă. Pneumoterapia se practică cu ajutorul camerelor pneumatice și a aparatelor pneumatice individuale de respirație alternativă.

Destinația și metodologia inhalațiilor speciale:

Inhalația înseamnă inspirarea, în scop terapeutic, a diferitelor gaze, lichide sau substanțe medicamentoase, fin pulverizate.

Este metoda care folosește aerul comprimat sau rarefiat in scop terapeutic. Aerul rarefiat se gasește la inalțimi, alpiniștii și aviatorii fiind obligați să se adapteze. Aerul comprimat există în chesoane (la construirea podurilor), fiind întrebuințat și in cazul celor ce lucrează in clopote hidraulice etc. Terapeutic, s-au construit camere pneumatice, cu acțiune generală asupra intregului organism, unde există condiții de aer modificat – comprimat și rarefiat. S-au construit și aparate individuale, pneumatice, folosite in afecțiunile aparatului respirator.

Camerele pneumatice sunt incăperi construite din fier gros sau beton armat, prevăzute cu scaune, fotolii, bănci, având un aspect cât mai estetic; ușa este masivă, din oțel, și trebuie să se inchidă perfect. Geamurile, groase, sunt prevăzute cu cauciuc, tot pentru acest motiv. In interior se află un telefon de legătură cu exteriorul. Asistenta trebuie să supravegheze extrem de atent tot tratamentul, care durează 105 minute și anume în 30 de minute se crește presiunea, incet, până la 03 – 05 atmosfere, 45 de minute este durata staționării, iar in cele 30 de minute rămase presiunea scade treptat, revenind la normal.

Este recomandabil ca aerul din camera pneumatică să fie filtrat și ușor încălzit, chiar aromatizat cu extracte eterice de brad. Aerul comprimat intră prin niște orificii situate in podea și iese printr-un ventilator situat in tavan. Existența unei anticamere este absolut utilă, ea fiind necesară in caz de accident (scoaterea unui bolnav din camera, ceilalți rămânând să continue tratamentul). Ședințele se fac la 2 zile sau zilnic, in total 15 – 20 de ședințe. Lectura este cea mai recomandabilă ocupație in camera pneumatică.

Destinația și metodologia terapiei cu aerosoli

Aerosolii reprezintă starea de dispersie foarte fină a unei substanțe lichide sau solide intr-un mediu gazos. Mediul gazos este obligatoriu; se mai numește și mediul dispersant, in care particulele solide sau lichide alcătuiesc faza „dispersa". Aerosolii pot fi naturali – cei atmosferici și artificiali sau terapeutici. Aerosolii naturali sunt mai frecvenți la mare sau la munte.

Aparatul pentru aerosoli vaporizează intr-o manieră silențioasă și rapidă medicamentele in terapia cu aerosoli care tratează bolile căilor respiratorii superioare și inferioare ( nas, gât, bronhii și plămâni). Acest aparat transformă medicamentele in vapori și permite administrarea lor pe cale aeriană direct in aparatul respirator.

 Secția de masaj

Destinația și metodologia și metodologia masajului cu unde șoc

Afecțiunile musculo-scheletale sunt cele mai frecvente și reprezintă al doilea motiv al incapacității de muncă. Numărul pacienților cu aceste afecțiuni crește in fiecare an dramatic. Terapia shockwave (SWT) este una dintre cele mai eficiente metode utilizate pentru tratarea durerilor asociate sistemului musculo-scheletal.

Descrierea metodei:

Shockwave este o undă acustică ce transferă energie de frecvență inaltă către zona dureroasă (țesut cu boli subacute, subcronice și cronice) provocănd vindecare, regenerare și procese reconstructive.

Principiile fizice:

Undele de șoc sunt caracterizate de oscilații de presiune, amplitudine inaltă și non-periodicitate. Energia cinetică a proiectilului, creată de aerul comprimat, este transferată prin impact elastic capului emițător al aplicatorului. Undele de șoc generate prin acest mecanism sunt răspândite radial sau concentrate punctiform (in funcție de capul emițător folosit). Adâncimea efectivă a penetrării depinde de capul emițător folosit și de energia presetată (presiunea). Valorile adâncimii de penetrare

variază de la 4 la 7 cm. O parte importantă a energiei undelor de șoc penetrează organismul cu un puls de presiune pozitivă. Imprăștierea valului de presiune este limitată numai de absorția redusă in țesut.

Efectele medicale:

– Îmbunătățirea metabolismului și microcirculației

– Decalcificarea fibroblastelor

– Îmbunătățirea producției de colagen

– Detensionarea musculaturii

Destinația și metodologia și metodologia masajului de relaxare:

Mușchi se masează prin alunecări puternice, frecțiuni, frământări și stoarcere.

Tipuri de masare:

– Alunecările: se execută in lungul fibrelor musculare de la o intersecție la alta, presând mai ușor pe porțiunile tendonoase.

– Fricțiunea: se realizează de-a lungul tendoanelor, executând o apăsare ușoară, liniară, precum și de-a lungul părții cărnoase a mușchilor.

– Frământatul: se aplică in forma de cerc, prin ecest procedeu are loc și acțiune repetată de stoarcere a mușchilor, care ajută la golirea și umplerea alternativă a acestora cu sânge, activând circulația locală.

– Tocatul: se aplică pe orice regiune cărnoasă, fie in lungul fibrei musculare fie transversal acesteia.

– Bătătoritul: cu palmele și cu pumnii, se aplică numai pe mușchii voluminoși din regiunea fesieră și de pe coapse. Loviturile ritmate produc contracții ale fibrelor musculare, dar fără efect mecanic.

– Cernutul și rulatul: se realizează la segmentele musculoase ale membrelor și produc o relaxare a mușchilor.

Efectele masajului:

 combate atrofia musculară

 combate contractura musculară

 combate oboseala locală și crampele musculare apărută după eforturi imense.

 Secția de hidroterapie

Dușul subacval

Constă din aplicarea sub apă a unui duș sul de mare presiune 3-6 atmosfere cu temperatura mai mare decât a apei de baie. El se poate efectua într-o cadă cu apă la 35°-38°C, cu ajutorul unui duș sul mobil cu presiune mare care se introduce în apă pe segment sub controlul uneia din mâinile asistentului până la 5-10cm de regiunea de aplicat. Durata procedurii este de 5-10minute.

Acțiunea intensă a dușului subacval se datorește temperaturilor diferite baie și duș precum și masajului puternic al coloanei de apă care comprimă puternic țesuturile. Efectul este asemănător dușului masaj dar este suportat mai bine datorită băii calde.

Băi galvanice in bazine propii și băi galvanice mâini și picioare

Numele îi vine de la descoperitorul curentului continuu, Galvani. Acumulatorul furnizează curentul, iar aparatele, numite pantostate, sunt folosite in medicină. Pantostatele moderne folosesc lămpile diode (cu 2 electrozi) și au înlocuit complet pe cele cu motor generator. Afară de galvanizarile locale, care pot fi transversale (adică folosind poli opuși – de exemplu pozitivul – anterior pe coapsă, iar negativul – posterior pe coapsă) sau longitudinale (adica de-a lungul segmentului – de exemplu: pol pozitiv – lombar, iar negativ – pe gambă sau plantă) se mai pot face galvanizări și in apă, in niște vase speciale (celule), de unde și numele de băi galvanice bicelulare 1(de exemplu la mâini) sau patrucelulare (mâini – picioare).

Durata unei ședințe este de 15 – 20 de minute, in serii de 10 -15 ședințe.

Curentul este aplicat prin intermediul unor electrozi de carbon, care sunt scufundați în cuve pline cu apă. Pacientul introduce membrele superioare sau inferioare sau toate cele patru membre în cuvă, în jur de 15-20 de minute. Aceste proceduri sunt încă larg folosite în toate stațiunile balneoclimaterice din țară și din străinătate, dar și în unele ambulatorii private.

Datorită efectului local activator al circulației sanguine, al stimulării secreției cutanate de histamină, cu efect vasodilatator, dar și datorită efectului antialgic (de micșorare a pragului percepției dureroase), băile galvanice își găsesc o largă întrebuințare, în special în tratarea bolilor reumatismale, dar și a tulburărilor de circulație periferică (arterite, maladia Raynaud, etc).

Băi cu sulf in bazine propii

Apele sulfuroase au proprietatea de a vindeca extrem de multe boli, prin conținutul de hidrogen sulfurat, care este singurul compus al sulfului ce se absoarbe in organism prin piele, plămân și pe cale digestivă, eliminându-se prin piele, intestin și rinichi.

Modul de acțiune:

– Căldura băii activează circulația la nivelul țesuturilor bolnave și ajută la resorbția lor și excitarea pielii, care produce anticorpii necesari pentru combaterea stării infecțioase și in cazul anumitelor tipuri de reumatisme.

– Sulful asimilat de organism crește metabolismul bazal cu 40%, determină vasodilatația la nivelul rețelei cutanate centrale, antrenând scăderea valorilor tensionale, se localizează in articulațiile bolnave și chiar in cele sănătoase, mărește numărul globulelor roșii și a cantității de hemoglobina. Printre componenții fizico-dinamici este menționată și producerea transpirației abundente, scăderea excitabilității musculare, grăbirea resorbției exudatelor și provocarea unei acțiuni sedative care explică ameliorarea durerilor.

Pentru recuperarea în cadrul afecțiunilor locomotorii se urmăreasc urmatoarele obiective:

 combaterea durerii și a inflamatiei

 prevenirea deformațiilor și a anchilozelor

 combaterea contracturilor musculare

 refacerea tonusului și a forței musculare

 recuperarea mobilității articulare

CAPITOLUL IV

Centru de recuperare pentru sportivi de performanță

Medicina sportivă a făcut progrese remarcabile în ultimele decenii, concomitent cu evoluția sportului pe plan internațional.

Accidentările reprezintă un risc real în viața sportivilor de performanță și în ideea de a le oferi asistență medicală specializată și aparatură la standarde europene, a luat formă acest program de arhitectură.

Obiectivul principal al centrului de recuperare este acordarea tratamentelor adecvate pentru recuperarea sănătății și pentru reluarea cât mai rapidă a activității sportive. În recuperarea sportivilor trebuie asigurate condițiile necesare pentru vindecarea traumatismelor și menținerea cât mai complet posibilă a antrenamentului aerobic, refacerea funcțiilor afectate de leziuni până la un nivel compatibil cu revenirea la antrenamente și apoi în competiții sportive.

Recuperarea traumatismelor la sportivi prezintă particularități față de recuperarea leziunilor la nesportivi, care impun adaptări ale managementului recuperării și metodologiei utilizate.

Activitatea de recuperare este activitate de echipă, la care participă medici (ortoped, medic sportiv, medic recuperator), cadre tehnice (kinetoterapeut, fizioterapeut, maseur) și psihologi, antrenori și familiile sportivilor.

În condițiile traumatologiei sportive, medicul recuperator, în colaborare cu medicul sportiv, trebuie să fie foarte bine informat în ceea ce privește solicitările fiziologice și musculo-scheletice în diferite sporturi, particularitățile organismului sportivului și antrenamentului pe care îl solicită sportul practicat de sportivul traumatizat.

Totalul accidentărilor anuale la nivel național fiind de 7.326 (conform statisticii accidentărilor pe sporturi), centrul de recuperare propus va asigura o capacitate de aproximativ 20% din totalul sportivilor accidentați în regiunea de nord-vest, deoarece un număr mare poate alege sa fie tratați în alte locații, în strainătate, sau sunt cazuri de accidentări ușoare, care nu necesită recuperarea.

Ȋn centru de recuperare propus, pacienții vin gata diagnosticați, urmând ca aici să se desfășoare tratamentele și verificările pe parcursul recuperării.

4.1 Descrierea amplasamentului

Amplasamentul propus se află în stațiunea Băile Felix din județul Bihor, unde, pe lângă funcțiunile turistice și balneare specifice, mai există și funcțiuni de recuperare medicală și spații de agrement.

Climatul de câmpie, cu ierni blânde și veri moderate, favorizează existența unei păduri de foioase întinse, care dă stațiunii o atmosferă ideală pentru orice anotimp. Pădurea care înconjoară stațiunea oferă un peisaj pitoresc și este propice pentru relaxare și tratament, astfel încât ploaia sau frigul iernii să nu reprezinte o piedică pentru o baie cu apă termală în aer liber. Băile Felix este una dintre cele mai vechi stațiuni balneare din România. Prima atestare documentară datează din anul 1221, când apele erau deja renumite pentru calitățile lor curative. Deși atunci tratamentele nu se făceau în mod organizat, oamenii cunoșteau schimbarea benefică a sănătății după baia în aceste ape. Abia în anul 1850 au fost construite primele stabilimente, stațiuni și centre de tratament, în care bolnavii veneau pentru tratarea diferitelor afecțiuni.

Reprezentare Băile Felix

ANALIZA SWOT – BĂILE FELIX

Puncte tari :

– Băile Felix este cunoscută ca o stațiune turistică cu recunoaștere internațională;

– Diversificare socio-economică (33% sănătate, 30% comerț și 22% industrie), legate ca activități de sursele termale;

– Există unități cu caracter specific (recuperare medicală, centre de antrenament pentru atleți, mici cluburi de agrement);

– Poziționare rutieră bună (E76) și deservire optimă cu mijloace de transport public;

– Societatea nu se lovește de problema infrastructurii rutiere precare din interiorul țării;

– Oferta societății este unică în această regiune, beneficiind de o bază naturală cu potențial;

– Cresterea pozitivq a sosirilor de turisti romani cu 108%; numarul vizitatorilor straini a crescut cu 15.8%.

Puncte slabe :

– Nevoia mare de investiții, venită din gradul de uzură fizică, dar și de nevoia de

modernizare;

– Aeroport în vecinătate cu destinații internaționale limitate

– Nu se sustin brandurile relevante din patrimonial cultural

– Lipsa unor strategii specifice pentru turismul cultural, istoric si lipsa parteneriatelor interinstitutionale

– Lipsa surselor financiare pentru proiectele de investitii si/ sau alocarea acestora pe prioritati comunitare

– Structuri de promovare si informare insuficiente

– Cererea interna reorientata

Oportunități:

– Promovarea turismului românesc trebuie să se facă și unitar, nu numai la nivel de companie ci și la nivel de stat;

– Posibilitatea atragerii de investiții directe în domeniul turismului balnear și menținerea imaginii de marcă;

– Construirea autostrazii Transilvania;

– Accesibilitatea fondurilor externe (Fonduri structurale FEDER) pentru dezvoltare.

Amenintari:

– Reorientarea unei părți a cererii turistice interne către destinații externe, cu o calitate a serviciilor net superioară, dar și micșorarea puterii de cumpărare a populației;

– Imbunătățirea mai rapidă a standardelor de calitate a ofertelor țării vecine;

– Neconștientizarea rolului introducerii sistemului de management al calității și

nerespectarea principiilor „dezvoltării durabile”;

– Poluarea accentuată a mediului natural și intervenția tot mare a omului în natură;

– Neglijarea patrimoniului cultural din zona

– Slaba dezvoltare a infrastructurii rutiere, feroviare si aeriene

– Lipsa marketingului regional de turism

– Lipsa fondurilor alocate recuperarii sportivilor

– Lipsa informarii si dezvoltarii medicinei sportive

Harta Băilor Felix

Concluzii trase în urma studiilor urbanistice realizate:

Circulații

Parcela propusă are o dispunere avantajoasă; se află în apropierea stațiilor de transport în comun și este mărginită spre est de artera auto majoră DN76;

Accesul spre parcelă se va realiza dinspre artera auto DN76.

Funcțiuni:

Locuințe individuale existente 56,05%;

Locuințe colective existente 1,79%;

Construcții de culte 0.89%;

Construcții pentru cultură 1,34%;

Construcții administrative 1,34;

Construcții pentru învățământ 0,44%;

Servicii turism 37,66%;

Servicii comerciale 1,34%.

Statut social-economic:

Serviciile de cazare de tip pensiune și hotelier sunt predominante în zonă;

Există și pensiuni în stare avansată de degradare – hanurile din perioada interbelică;

Se remarcă doi poli de dezvoltare hotelieră:

S-V – cu construcții renovate

N-E – cu construcții nerenovate

ambele având un mare potențial economic.

Regim de înălțime:

Predomină înălțimile mici ale zonelor de locuințe;

Se remarcă și înălțimi mari, specifice hotelurilor;

Datorită dispunerii în sit și orientării predominante spre est și vest, toate parcelele dispun de o însorire optimă.

SITUL PROPUS

Situl ales se află în nord-estul stațiunii Băile Felix, în apropiere de Spitalul de recuperare, fiind învecinat la nord de complexul de vile Verdi, la est de DN76, la sud de hotelul Crișana, iar la vest de pârâul Hidișel.

Suprafața sitului este de 15.357 mp și este liber de construcții. Conform profilului topografic, se observă că există o diferență de nivel între latura estică și cea vestică de 4 m. Această diferență este pe o lungime de 25 m de la artera auto, restul terenului până la pârâu prezintă o înclinare lină, pe care se vor realiza lucrări de sistematizare pe verticală.

Am ales această parcelă datorită calităților naturale deosebite ale stațiunii: clima blândă, zona de pădure și apa termală, care sunt foarte benefice pentru recuperarea sportivilor. De asemenea, aproape fiecare hotel din stațiune are o mică bază de tratament și recuperare, deci există și o pepinieră de specialiști în tratamente balneare: medici, kinetoterapeuți și maseuri.

Delimitarea sitului propus

4.2 Concept

Forma rectangulară a sitului va duce la orientarea clădirii propuse pe direcția nord-sud.. Din concluziile studiului înălțimilor zonei rezultă regimul de înălțime al construcției de S+P+2E.

Pe sit vor fi propuse: o artera de circulatie auto, de legătură, alei pietonale, spații de relaxare, locuri de parcare pentru personal și pentru vizitatori.

Din punct de vedere volumetric, legătura cu stațiunea se face printr-un punct semnal și un spațiu de recreere separat de zonele destinate sportivilor traumatizați. Forma clădirii urmărește conceptul unui punct central dominant, al unui spațiu comun spre care converg celelalte aripi ale clădirii. Aripile separate adăpostesc fiecare grupuri de funcțiuni care funcționeaza unitar: funcțiuni administrative, funcțiuni de tratament pentru pacienți și funcțiuni medicale de investigare – centru de imagistică.

Funcțiunile clădirii propuse sunt:

Zona de intrare (recepție, spațiu de așteptare);

Zona de investigări medicale (cabinete, laboratoare, vestiare);

Zona de administrație (birouri, arhivă etc.);

Zona de bucătărie (caldă, rece, preparări, aprovizionare, depozite, vestiare);

Zona de tratament, cu funcțiunile grupate pe secții:

ELECTROTERAPIE

FOTOTERAPIE

HIDROTERAPIE

MASAJ

Piscine de recuperare mers și hidrokinetoterapeutice

Bazin de înot

Celule de cazare cu câte două paturi și grupuri sanitare proprii

Depozite, spații tehnice aferente piscinelor, spații de întreținere etc.

4.3 Exemple contemporane de centre de recuperare dedicate sportivilor

CENTRU DE RECUPERARE MEDICALĂ – VĂLENII DE MUNTE

Realizat de: Twisted Dot Architecture Studio

An: 2012

Numar etaje: 2

Inaltime maxima: 22m

Suprafata construita: 2000mp

Suprafata desfasurata: 23000mp

Facilitati: recuperare medicală, funcțiuni de alimentație public, bibliotecă, centru de conferințe, spații administrative, spații de cazare.

Acest centru de recuperare medicală este amplasat în localitatea Vălenii de Munte, jud. Prahova. Conceptul pentru acest centru are ca obiectiv crearea, integrarea și dezvoltarea unei clădiri cu funcțiuni complexe și multiple.

Ideea de la care s-a pornit în propunerea acestei soluții a constat în procesul de recuperare prin ajutorul elementelor din natură. Această idee reprezintă originea fiecărei piese din cadrul acestui program architectural. Datorită existenței efectelor terapeutice ale elementelor natural (aer, pamânt,vegetație), clădirea are rolul predefinit de a crea legatura între pacient și mediul exterior. Forma, dispunerea și spațiile interioare care caracterizează clădirea se supun ideii conceptuale și există prin relația de complementaritate cu spațiile exterioare și cu elementele specifice zonei alese pentru amplasarea centrului. Astfel, arhitectura și zonele verzi sunt interconecatate, trecerea între zone facându-se cu ușurință. S-a dorit eliminarea anxietății des întâlnite în cadrul pacienților din complexele medicale, și înlocuirea acesteia cu o recuperare fizică și psihică durabilă. Prezenta construcție reprezintă astfel un mediu complex care descrie echilibrul între stiință, natură, arhitectură, design, precum și angajamentul pentru crearea unei clădiri sustenabile.

CENTRU DE RECUPERARE ȘI AGREMENT ÎN STAȚIUNEA FÂNTÂNELE

Realizat de: stud. arh. Adina Ioana Merloi

An: 2014

Proiectul urmărește o strategie de dezvoltare turistică, atât ca propunere  personală, cât și ca un punct de pornire al planului de dezvoltare local, încă în fază de început. Stațiunea este încă în stadiu de funcționare, omologată și cu perspective de dezvoltare, de revitalizare. În zonă au fost amenajate câteva pârtii, urmând ca în curând să fie inaugurată și instalația de urcare și coborâre, astfel că avem deja un punct de atracție al turiștilor.

Relansarea ar presupune o restructurare a conceptului de „stațiune de odihnă” la care i-am adăugat și o componentă recuperatorie, în special pentru că este frecventată de loturi naționale de sportivi, care și-ar dori să dispună de condiții mai bune decât cele existente. Astfel că proiectul dorește o configurare și o dezvoltare la nivelul unui complex modern, capabil să reunească trei aspecte principale: odihnă, relaxare și activitate fizică, satisfăcând noi cerințe și exigențe la un nivel  înalt. Pe lângă acestea, se propun o serie  de trasee montane, locuri de joacă/tabără pentru copii, activități nautice nepoluante, ajungând astfel să completăm un areal cât mai larg de populație și cât mai vast ca vârstă.

Tendința actuală este de fuziune de servicii turistice destinate unui segment de clienți care solicită astfel de stațiuni pentru depășirea stării de oboseală, stres și care își dorește o recuperare fizică și psihică pentru deconectare, recreere, într-un mediu propice, beneficiind simultan și de tratament, de recuperare medicală.

Contextul actual nu este unul tocmai favorabil, ci din contră, este unul devalorizat, multe din corpurile existente fiind în paragină. Vecinătățile sunt fie proprietăți private – cabane, fie pensiuni de capacitate mică – 10-20 de persoane. Terenul este într-o pantă mare, diferența de nivel de la șosea și până la nivelul inundabil al lacului este de 35 de metri.

Proiectul propune o relansare a zonei printr-un centru capabil să redea și să satisfacă o gamă largă de cerințe aferente funcțiunilor și dotărilor dintr-o stațiune montană. Desfășurat pe o suprafață de peste 10.000 de metri pătrați, cu o volumetrie specifică pantei și sitului, noul centru de recuperare sportivă și relaxare va putea să reprezinte o adevărată atracție în scopul recuperării, relaxării și odihnei.

Plan parter

Bibliografie

J.L. Brasseur – „Quelle imagerie pour quelle lesion musculaire?”, Editura Science Sports 2001

Ioan Drăgan – „Medicina sportivă”, Editura Medicală, București 2002

Ioan Drăgan – „Recuperarea traumatismelor sportive”, Editura Editis, București 1994

E.R. Laskowski – „Concepts in Sports Medicine”, Physical Medicine and Rehabilitation 2000

J.A. Saal – „Rehabilitation of the injured athlete”, Philadelphia 1993

Judith Swaddling – „The Ancient Olympic Games”, The Trustees of the British Museum, Londra 2004

S. Greenberg – „Olympic facts and figures”, Editura Guiness Publishing, Londra 1996

M. Golden – „Sport and Society in Ancient Greece”, Editura Cambridge University 1998

V. Bănciulescu, V. Ludu – „Sport și Artă”. Editura Sport-Turism, București 1987

Revista Arhitectura – nr. Noiembrie-Decembrie 2014

Microsoft Encarta Encyclopedia 2000

www.citapedia.ro

www.twisteddot.ro