Casele de Copii de Tip Familial Forme de Protectie a Copiilor Ramasi Fara Ingrijire Parinteasca

CASELE DE COPII DE TIP FAMILIAL –FORMĂ DE PROTECȚIE A COPIILOR

RAMAȘI FĂRĂ INGRIJIRE PARINTEASCĂ

Proiect de licență

CUPRINS:

Introducere.Prezentarea institutiei-gazda

Capitolul 1: Aspecte generale ale plasamentului familial

§ I. Delimitări conceptuale a noțiunii de plasament familial, tipuri de plasament

§ II. Evoluția istorică a caselor de copii de tip familial

§ III. Cadrul legislativ cu privire la plasamentul copiilor aflați în dificultate

Capitolul 2: Rolul asistentului social în constituirea caselor de copii de tip familial

§ I. Rolul asistentului social în evaluarea, selectarea și pregătirea părinților-educatori

§ II. Rolul asistentului social în lucrul cu copiii din casele de copii de tip familial

Concluzii și recomandări

Bibliografie

Anexe

2

Introducere

1.Prezentarea organizatiei-gazda

Direcția pentru protecția drepturilor copilului

Direcția pentru protecția drepturilor copilului a fost înființată în  anul 1997 cu scopul de a acorda asistență copiilor aflați în dificultate și familiilor acestora.

Direcția pentru protecția drepturilor copilului (DMPDC) este subordonată Consiliului municipal Chișinău și exercită funcțiile de autoritate tutelară în municipiul Chișinău.

Direcția pentru protecția drepturilor copilului activează în conformitate cu legislația în vigoare în domeniu, Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, decretele Președintelui Republicii Moldova, hotărârile Parlamentului și Guvernului Republicii Moldova, Legea privind administrația publică locală, Legea privind statutul municipiului Chișinău, deciziile Consiliului municipal și dispozițiile primarului general.

Misiunea Directiei pentru Protectia Drepturilor Copilului

–  Asigura si urmareste aplicarea masurilor educative stabilite de comisia pentru protectia copiilor.

 – Promoveaza și asigura respectarea drepturilor copilului, ocrotirea copilului și a familiei prin asistență și acordare a serviciilor de calitate, acțiuni de prevenire a intrării copilului în dificultate, intervenție în caz de necesitate și aprobare a măsurilor de protecție, dezvoltarea sistemului de protecție a copilului în municipiul Chișinău și formarea specialiștilor ce activează în domeniu.

Obiectivele generale ale Directiei pentru Protectia Drepturilor Copilului

-Implementarea politicii de stat în domeniul protecției drepturilor copilului în municipiul Chișinău;Dezinstituționalizarea copilului și prevenirea abandonului;

-Eficientizarea mecanismelor de asigurare a protecției copilului împotriva violenței, abuzului, neglijenței și exploatării copilului în familie și societate, prevenirea intrării copilului în dificultate;

-Consolidarea capacității serviciilor sociale existente, extinderea și diversificarea serviciilor

specializate destinate copilului și familiei în municipiul Chișinău;

-Incluziunea și integrarea socială a copiilor cu dizabilități și a copiilor în situații de risc;

3

-Asigurarea funcționării sistemului de formare continuă și autoperfecționare a specialiștilor din sistemul de protecție a copilului;

-Consolidarea colaborării eficiente cu alte instituții statale, organizațiile neguvernamentale  și societatea civilă în vederea ameliorării sistemului de protecție a copilului.

Principiile de activitate ale Directiei pentru Protectia Drepturilor Copilului

-Angajament și respect față de beneficiari;

-Calitatea serviciilor – profesionalism, flexibilitate, disponibilitate, confidențialitate;

-Parteneriate active și deschise cu familia, comunitatea și cu alți actori sociali;

-Accent pe realizarea de programe care pornesc de la nevoile beneficiarilor;

-Nediscriminare pe criterii de apartenență etnică, religioasă, politică sau culturală.

2.Oportunitatea alegerii obiectului cercetării

Am ales anume aceasta temă ,deoarece copiii sunt cea mai mare resursa umana a oricarei culturi,iar modul în care sunt crescuti contribuie la fomarea conceptiei fundamentale despre ei însisi, de aceea este nevoie de ajutorul acordat din partea societatii pentru copii aflati in dificultate,iar una din componentele date este Casa de copii de tip familial,fiind un nou si binevenit tip de serviicii prestate pentru copiii aflati in dificultate.

Casa de copii de tif familial fiind o componentă funcțională a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului are drept ca scop asigurarea accesului copiilor și tinerilor pe o perioadă determinată de găzduire, îngrijire, realibilitare, educație, pregătire în vederea integrării familiale și sociale.

3.Problema cercetarii practice

Cercetarea problemelor copiilor aflați în dificultate și găsirea celor mai bune remedii la aspectele critice identificate sunt preocupări de prim rang pentru sistemele asistențiale,astfel Casa de copii de tip familial este o solutionare a problemelor copiilor aflati in dificultate,deoarece activitățile ce se desfășoară in casele de copii de tip familial au în vedere nevoile, drepturile și responsabilitățiile copiilor în conformitate cu viața reală de familie,aici sunt angajați referenți sociali, educatori, personal de deservire precum și supraveghetori de zi și de noapte.

4.Obiectul cercetarii practice

Copiii sunt cei care vor asigura viitorul țarii, în același timp, ei reprezintă una dintre păturile

4

cele mai vulnerabile ale populației care necesită asistență și protecție complexă din partea familiei, comunității și a statului.Datorită Caselor de copii de tip familial, activitatea zilnică a copiilor orfani sau ramasi fara ingrijire parinteasca, în afara programei școlare este identică cu activitatea oricărui copil din oricare familie, astfel încât copilul să capete obiceiuri și deprinderi specifice oricărui copil și care să diminueze până la dispariție, diferența dintre ei și ceilalți copii din mediul natural.

5.Scopul cercetării practice

Scopul cercetării din această lucrare îl reprezintă promovarea unor cercetări bazate pe analiza programelor alternative de formare a caselor de copii de tip familial,ce determina depașirea problemelor copiilor orfani și a celor ramași fara ocrotire parinteasca,avind la bază întreținerea parțială și educația acestor copii.

6.Obiectivele investigației

Cercetarea de față dorește să identifice și să propună anume aceasta metoda reușită de ajutor al copiilor aflați in dificultate,stabilind urmatoarele obiective:

O1.Analiza generala a plasamentului familial in Republica Moldova

O2. Analiza situatiei Caselor de copii de tip familial,la nivelul Direcției pentru Protecția Drepturilor Copilului Republicii Moldova

O3. Identificarea percepțiilor și a barierelor care există la nivel atitudinal și comportamental al

Parintilor-educatori din Casele de copii de tip familal

O4.Analiza nivelului de competente pe parcursul evolutiei istorice a Caselor de copii de tip familial

O5.Dezvoltarea unui program de trening pentru evaluarea, selectarea și pregătirea părinților-educatori

O6. Organizarea întâlnirilor copil-familie inainte de stabilirea familiei in care va merge copilul

O7.Demonstrarea lucrului asistentului social, în evaluarea, selectarea și pregătirea părinților-educatori, prin studii de caz si metode de interventie

O8.Aplicarea interviului specialiștilor în lucrul cu copiii aflați în dificultate

7.Ipotezele cercetării

Ipotezele pe care le-am formulat sunt următoarele:

5

există o relație de interdependență între nivelul de cunoștințe cu privire la conținutul și specificul educației in Casele de copii de tip familial și deschiderea către adaptarea și antrenarea pozitivă pentru tipul de plasament familial spre adoptie.

nivelul de competențe / abilități a parintilor-educatori, necesare educației copiilor aflati in dificultate, este un factor cu potențial facilitator pentru antrenarea într-un proces de trecere a problemelor des intilnite.

creșterea potențialului de lucru în echipă a asistentilor sociali cu parinții-educatori, afectează pozitiv integrarea copiilor in familie si in comunitate.

8.Metode,procedee si tehnici de cercetare

Datorita obiectivelor enumerate mai sus, fiecare din aceste etape are ca și corespondent o anumită metodă de cercetare. Datorită complexității acestei cercetari nu avem o singură metodă utilizată, ci un mix care să corespundă obiectivelor pe care ni le-am propus. Din acestea fac parte:analiza statistică si documentara(obiectivele O1,O2);anchetă cantitativa la nivelul unitaților educative a Direcției pentru Protecția Drepturilor Copilului cu parinții-educatori(obiectivele O3,O4,O5);studii de caz și metode de interventie(obiectivele O6,O7);ghid de interviu structurat cu specialist in domeniu(obiectivul O8)

9.Etapele activitatii de cercetare profesionala

Pentru obtinerea unui rezultat popzitiv,cercetarea profesionala trece prin citeva etape:

A.Sensibilizarea- este prima etapă și urmărește pregătirea mediului Caselor de copii de tip familial,începind de la parintii-educatori si continuînd cu copii biologici ai acestora.În această etapă, prin diverse acțiuni de informare se încearcă modificarea / ameliorarea reprezentărilor / stereotipurilor cognitive cu privire la educarea și socializarea copiilor aflati in dificultate.

B. Programul de formare continuă internă pentru viitorii parinti-educatori

Este pasul urmator, in care ,specialiștii din domeniul Direcției pentru Protecția Drepturilor copilului,ofera informatii datorita carora viitorii parinți-educatori învață principii, metode și tehnici adecvate pentru cresterea si educația copiilor aflați in dificultate,implicind o serie de activități cu caracter practic pentru a evidenția în condiții reale de activitate dificultățile speciale care apar pe parcursul formarii legaturilor dintre copil-parinte și copil-copil.

C. Luarea deciziei – reprezintă o etapă decisivă care, prin implicațiile sale, va determina schimbări majore la nivelul vieții copilului aflat in dificultate,deoarece dupa o anumita perioada de timp a lui petrecuta in casa de tip familie,se stabileste viața de mai departe a copilului

6

D. Evaluarea procesului – este o etapă fundamentală care asigură reușita promovării a vietii de mai departe a copilului.

10.Baza experimentala a cercetarii practice.Eșantionul a fost construit mergând mai mult pe necesitatea de a da importanta Caselor de copii de tip familial,in zilele de azi,ca forma de protectie a copiilor aflati in dificultate și nu urmând strategii strict probabilistice și de reprezentativitate. Scopul acestei investigații este de a scoate în evidență câteva situații generale care se regăsesc la nivelul sistemului Caselor de copii de tip familial în relație cu copii aflati in dificultate. Am dorit să evidențiez diferențe specifice între sistemele stabilite pentru protectia drepturilor copilului orfan sau ramas făra ingrijire parintească:plasamentul familial,asistența parentală profesionistă,tutela si curatela și casele de copii de tip familial.

11.Termeni-cheie

– Adopția- desemnează înfierea, actul prin care cineva devine părintele legal al unui copil care nu este propriul său descendent natural.

-Asistența parentală profesionistă- reprezintă o formă de protecție a copilului aflat în dificultate și constă în lăsarea temporară a copilului cu o persoană sau familie, care întrunește condițiile de ordin material și garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului.

-Case de copii de tip familial-institutie creată in baza unei familii in scopul inteținerii parțiale și educației copiilor orfani și a celor ramași fara ingrijire parinteasca;

-Copil orfan-copilul care a pierdut pe unul dintre părinți sau pe amândoi;

-Dezinstitutioanalizarea- procesul de depărtare de care cineva devine părintele legal al unui copil care nu este propriul său descendent natural.

-Asistența parentală profesionistă- reprezintă o formă de protecție a copilului aflat în dificultate și constă în lăsarea temporară a copilului cu o persoană sau familie, care întrunește condițiile de ordin material și garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului.

-Case de copii de tip familial-institutie creată in baza unei familii in scopul inteținerii parțiale și educației copiilor orfani și a celor ramași fara ingrijire parinteasca;

-Copil orfan-copilul care a pierdut pe unul dintre părinți sau pe amândoi;

-Dezinstitutioanalizarea- procesul de depărtare de un sistem de îngijire bazat pe instituții mari;

-Ingrijire rezidențiala-gazduire si ingrijire a beneficiarilor intr-o instituție;

-Plasament familial-constituie o măsură de protecție specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, după caz, la: o persoană sau familie;un asistent maternal;un serviciu de tip rezidențial;

-Serviciile (sociale) bazate pe comunitate -constituie baza asistenței de orice tip și, totodată, au prioritate față de serviciile limitate din cadrul rezidențial. Punând accent pe serviciile la nivel de comunitate se evidențiază prevenirea instituționalizării diferitor categorii de beneficiari și persoane în dificultate;

– Tutela și curatela-forma de ocrotire a copiilor rămași fără ocrotire părintească în scopul educației și instruirii acestora, precum și al apărării drepturilor și intereselor lor legitime.

7

Capitolul 1: Aspecte generale ale plasamentului familial

§ I. Delimitări conceptuale a noțiunii de plasament familial, tipuri de plasament.

Îndepărtarea de obligațiile părintești și abandonul copiilor duc în sine la traumatizarea copilariei, iar pentru cunoașterea suficientă a drepturilor copiilor, a necesității unei educații și protecții adecvate a copilului este importantă delimitarea și concretizarea noțiunilor care se referă la ingrijirea oferită copilului din partea altor instituții decât cea a familiei.

Fie că s-au transmis de-a lungul timpului sau au căpătat noi aspecte, diversele forme de îngrijire și educare a copiilor constituie obiectul de studiu al specialiștilor în dezvoltarea psihică și fizică a copilului, a diferitor organe de stat și, nu în ultimul rând, cad sub incidența asistenței sociale, căreia îi revine rolul principal în depistarea cazurilor de neglijare, abuz, abandon și contribuirea la ameliorarea calității vieții copiilor aflați în dificultate.

Dacă în trecut copiii lipsiți de îngrijirea părintească sau abandonați erau crescuți în instituții rezidențiale de tipul orfelinatelor, majoritatea deoarece nu li se găsea o familie care să-i adopte, s-a ajuns la concluzia că instituționalizarea copiilor prezintă mai mult efecte negative și nu reușește să ofere o inițiere corectă pentru viața de adult a copilului. De aceea specialiștii au propus metode alternative instituționalizării ca fiind un surogat al familiei biologice.

În primul rând vom menționa că dezinstituționalizarea este procesul de depărtare de un sistem de îngijire bazat pe instituții mari. În sens general, se consideră că acest proces constă în trei componente:

Prevenirea intrărilor și a plasamentelor care nu sunt necesare în sistem;

Depistarea și dezvoltarea în comunitate a unor alternative adecvate pentru găzduirea, tratarea, pregătirea, educarea și reabilitarea copiilor care nu au nevoie să fie plasați în îngrijire rezidențială;

Îmbunătățirea condițiilor, îngrijirii și tratamentului copiilor care au nevoie de îngrijirea oferită de stat.

Această abordare se bazează pe principiul simplu conform căruia copiii au dreptul de a trăi în cel mai puțin restrictiv mediu și de a duce o viață cât se poate de normală și de independentă. În același timp, se află în strânsă legătură cu dezvoltarea unor politici sociale, precum îngrijirea comunitară, drepturile civile și planificarea strategică.

8

Astfel, dezinstituționalizarea se află în centrul dezvoltării unor servicii moderne și eficiente pentru copii și familii. Dacă sunt bine coordonate, ele pot deveni atât catalizatorul, cât și sursa de finanțare pentru îmbunătățirea serviciilor sociale și pot conduce la o situație în care majoritatea problemelor legate de copii și familii să poată fi rezolvate în cadrul comunității, cu un număr redus de copii care să aibă nevoie de îngrijire substitutivă și un număr mai mic de copii care să aibă nevoie de îngrijire într-un mediu rezidențial, așa cum este ilustrat în diagrama de mai jos. Acesta ar trebui să fie obiectivul tuturor țărilor care se bazează pe instituționalizare ca formă principală de îngrijire substitutivă oferită copiilor.

Piramida serviciilor oferite copiilor și familiilor

Serviciile (sociale) bazate pe comunitate constituie baza asistenței de orice tip și, totodată, au prioritate față de serviciile limitate din cadrul rezidențial. Punând accent pe serviciile la nivel de comunitate se evidențiază prevenirea instituționalizării diferitor categorii de beneficiari și persoane în dificultate.

Formele și serviciile alternative instituționalizării reprezintă un set de măsuri de ocrotire a copiilor aflați în dificultate, care pun accentul pe ocrotirea familială sau în comunitate (casele de copii de tip familial, tutela/curatela, asistență parentală profesionistă, adopția), de tip rezidențial (centre de plasament temporar).

Plasamentul familial vine în contradicție cu instituționalizarea și se referă la ocrotirea minorilor ai căror părinți sunt decedați, necunoscuți sau în orice altă situație care duce la instituirea tutelei, dacă nu au bani sau alte mijloace materiale proprii și nu există persoane care au fost obligate să-i întrețină. Cu încuviințarea părinților sau a tutorelui, acești copii pot fi dați în plasament unei familii care consimte la acesta și care prezintă condițiile morale, materiale și sanitare necesare. Familia sau persoana care primește un minor în plasament familial îi asigură acestuia întreținerea, precum și celelalte condiții necesare creșterii și educației sale, potrivit celor hotărâte de părinți sau tutore. Totodată, în cazul în care minorii au părinți decedați, necunoscuți, când starea sănătății și dezvoltarea lor fizică, morală și intelectuală sunt primejduite, se poate proceda la încredințarea lor unei familii sau persoane, cu consimțământul acesteia (formă de ocrotire care nu necesită încuviințarea părinților sau tutorelui).

Plasamentul familial (foster) este o variantă pentru toți copiii care nu îndeplinesc criteriile de adopție sau care așteaptă să fie adoptați. Părintele foster preia temporar drepturile de custodie a copilului. Îngrijirea poate fi de scurtă durată (până la rezolvarea unei crize în familia de origine, criză care a determinat separarea temporară a copilului de părinți) sau de lungă durată (uneori asemănătoare adopției). Familia de plasament poate fi găsită în cadrul familei lărgite a copilului sau în comunitatea căreia acesta îi aparține ori poate fi una complet necunoscută. Sistemul plasamentului familial este considerat „a doua cea mai bună opțiune” pentru copil după adopție. Majoritatea țărilor occidentale și-au închis instituțiile de ocrotire de mari dimensiuni prin dezvoltarea sistemului de plasament familial individual sau pentru grupuri mici de copii.

Plasamentul familial include următoarele forme de protecție a copilului aflat în situații de criză:

Asistența parentală profesionistă, care reprezintă o formă de protecție a copilului aflat în dificultate și constă în lăsarea temporară a copilului cu o persoană sau familie, care întrunește condițiile de ordin material și garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului.

Asistența parentală profesionistă are diverse accepțiuni și forme. În țările vorbitoare de limbă engleză se operează cu termenul Foster Care, în România – cu asistența maternală profesionistă, iar în Republica Moldova – cu asistența parentală profesionistă.

Asistentul parental este persoana care ia în îngrijire la domiciliul său, pentru o perioadă de timp bine determinată, unul sau mai mulți copii în dificultate.

Deci, asistența parentală profesionistă presupune plasamentul în altă familie a unui sau a mai multor copii în dificultate sau rămași fără îngrijire părintească, în timp ce părinții lor biologici nu pot îngriji de ei din diferite motive. Munca asistentului parental este similară cu cea a unui părinte, dar în același timp implică mai mult decât responsabilitățile unui părinte, și asta deoarece copilul luat în plasament trebuie să mențină legătura cu familia lui biologică sau cu instituția unde a fost îngrijit anterior.

O paralelă a plasamentului familial o constituie tutela și curatela, care se instituie pentru ocrotirea drepturilor și intereselor persoanelor fizice incapabile sau cu capacitate limitată de exercițiu, asupra minorilor. Se instituie în cazul în care el nu are părinți sau înfietori sau când instanța de judecată a stabilit decăderea părinților din drepturile părintești sau când copilul a rămas fără ocrotire părintească din alte motive.

Conform Codului Familiei în capitolul 19 (Tutela și Curatela Copiilor), articolul 142 este prevăzut:

Tutela și curatela se instituie asupra copiilor rămași fără ocrotire părintească în scopul educației și instruirii acestora, precum și al apărării drepturilor și intereselor lor legitime. Tutela se instituie asupra copiilor care nu au atins vârsta de 14 ani, iar la atingerea vârstei de 14 ani, tutela se transformă în curatelă, fără adoptarea de către autoritatea tutelară a unei hotărâri suplimentare. Curatela se instituie asupra copiilor în vârstă de la 14 la 18 ani.

O altă formă de îngrijire a copilului în dificultate este casa de copii de tip familial, reprezentând o instituție particulară creată pe baza unei famlii, ținându-se cont de situația materială și de nivelul spiritual al acesteia, în scopul întreținerii parțiale și educației copiilor orfani și a celor rămași fară ocrotire părintească. Această instituție are ca bază conceptuală, organizatorică și funcțională viața reală a unei familii; în casele de copii de tip familial cresc și sunt educați câțiva copii (până la 8 copii inclusiv copiii biologici); cu prioritate frații și copiii care nu au cunoscut niciodată viața de familie. Problematica de viață a acestor copii este reală și comună cu cea a majorității copiilor cărora familia le asigură, le oferă și le solicită să parcurgă treaptă cu treaptă scara formării, devenirii și integrării sociale.

Pentru acest tip de îngrijire trebuie luate în considerare următoarele elemente cheie:

Modelele parentale. Asigurarea faptului că fiecare casă de tip familial este administrată de oameni care se văd venind în întâmpinarea nevoilor copiilor ca figuri parentale stabile. Acest lucru va implica acceptarea unui angajament pe termen lung față de copii. Ideal ar fi să se păstreze contactul cu copiii în cazul în care părăsesc casa și își văd de viață.

Accentuarea spațiului personal și a șanselor. Copiilor ar trebui să li se ofere timp, spațiu și sprijin să-și dezvolte personalitățile și rețeaua de sprijin. Nevoile casei nu trebuie să împiedice nevoile de dezvoltare ale copiilor ca indivizi.

Rutina domestică. Copiilor trebuie să li se permită să experimenteze îngrijirea în casă sub o formă cât se poate de apropiată de felul în care operează o familie normală. De exemplu, să li se permită copiilor atât “atât să-și vadă de treaba lor” chiar și atunci când restul “familiei” vrea să facă altceva, cât și să ia parte la rutina și responsabilitățile familiale (de ex. gătitul și spălatul).

În situația în care se găsește o familie potrivită pentru copil, aptă de a-i satisface necesitățile de dezvoltare și cunoaștere, copilul este propus spre adopție, în urma căreia copilul este considerat membru al familiei, având aceleași drepturi ca și copiii biologici. Deci, adopția desemnează înfierea, actul prin care cineva devine părintele legal al unui copil care nu este propriul său descendent natural.

Adopția este considerată o măsură extremă, din moment ce, de obicei, taie orice legătură cu familia naturală sau cea extinsă. Ca atare, aceasta nu ar trebui să fie o alegere automată pentru copilul separat de familia sa. Totuși, există cazuri în care adopția este potrivită, cum ar fi cazul unor copii mici care, în ciuda tuturor încercărilor, nu pot fi reuniți cu familia, copii ai căror familii nu se cunosc deloc, copii care au locuit cu familii de asistenți maternali sau au fost în plasament familial perioade lungi de timp și aceste familii doresc să facă demersurile necesare, astfel încât întreaga familie să se simtă în siguranță cu privire la viitorul lor împreună.

Odată cu instituirea oricărei din aceste forme de plasament a copilului, acestea au scopul de a proteja copilul, de a-i oferi un mediu decent de trai pentru a favoriza dezvoltarea normală la toate nivelele (fizic, psihic, social etc.).

Eficiența lor constă în aceea că previn efectele negative ale instituționalizării și oferă posibilitate copiilor de a-și creea un viitor sigur.

Cu siguranță reintegrarea copiilor în familia biologică reprezintă o prioritate atunci când specialistul în protecția copilului lucrează în domeniul dezinstituționalizării copiilor, însă situațile care fac imposibilă restabilirea unei familii în care părinții să-și îngrijească copiii biologici, apare necesitatea plasării copiilor în forme alternative de îngrijire.

§ 2. Evoluția istorică a caselor de copii de tip familial.

În Europa Evului Mediu, cele mai joase locuri în ierarhia socială erau ocupate de cei cărora le lipseau identitatea și minimum de siguranță oferită de numele cunoscut și onest al părinților, de o reședință stabilă, de buna reputație în comunitate. Acestă categorie era reprezentată în special de cei orfani sau abandonați: copii ai căror părinți nu erau cunoscuți, cei ai unor mame necăsătorite care au murit la naștere, copii ai căror părinți au părăsit regiunea pentru a scăpa de sancțiuni sociale sau pedeapsa legii. Chiar dacă adesea erau numiți generic „copii fără de tată”, distincția dintre orfani și abandonați se făcea în defavoarea ultimilor: orfanii fuseseră separați de părinți cunoscuți și căsătoriți conform legii, de moartea unuia dintre ei sau a ambilor. Acești copii aflându-se sub ocrotirea statului, erau crescuți și îngrijiți în orfelinate.

Primele „instituții de ocrotire” au fost organizate de Biserică și de stat. Spitalele de copii angajau doici din împrejurimile orașelor pentru alăptarea și îngrijirea copiilor sau îi trimiteau pe aceștia în zone rurale unde constituiau „filiale” sau unde erau repartizați unor familii caritabile sau interesate.

Formele alternative instituționalizării copiilor se întâlnesc încă din antichitate, când părinții erau nevoiți să plece pentru un anumit timp, iar copiii erau dați în îngrijirea rudelor sau vecinilor până la întoarcerea lor. Cu timpul, însă, această formă de protecție a copilului, separat de familia naturală, a evoluat până ca în secolul al XX-lea să ia forma de plasament familial.

Republica Moldova, ca și alte țări din blocul republicilor ex-sovietice, după cel de-al doilea Război Mondial și-a dezvoltat un sistem instituțional rezidențial de îngrijire și educație a copiilor cu deficiențe în dezvoltare și a copiilor din familii socialmente vulnerabile. Sistemul a fost finanțat din bugetul de stat, asigurat cu unități publice și personal indicat pentru oferirea serviciilor prevăzute de regulamentele acestor instituții.

Începând cu anii 1990 efortul statului în domeniul protecției sociale a copiilor nu numai că nu a crescut, ci chiar s-a diminuat. Criza economică continuă a condus la subfinanțarea cronică a sferei sociale, în general, și al sistemului instituțional de îngrijire și educație, în particular. Acesta a dus la scăderea calității serviciilor de întreținere, îngrijire și educație.

Astfel, situația economică precară a familiilor și preocuparea pentru bunăstarea personală constituie sursa importantă a neglijării, abuzării copiilor, lipsirea acestora de căldura unui cămin familial, abandonarea și instituționalizarea copiilor.

Conform ultimelor date oferite de Ministerul Educației și Tineretului la 1 ianuarie 2007 în instituțiile de ocrotire erau 11 530 copii. Cei mai mulți copii sunt plasați în gimnaziile internat pentru copii orfani și rămași fără îngrijirea părintească – 5344 copii; urmează școlile internat auxiliare – 3348 copii; instituții speciale pentru copii cu deficiențe – 972 copii; școlile internat pentru copii cu dezabilități mentale severe – 640; școli internat sanatoriale – 639 copii; centre de plasament – 388 copii; case de copii – 121 copii; școala internat pentru copii cu devieri de comportament – 56 copii și case de copii pentru surzi – 22 copii.

Există o multitudine de situații în care copiii și familiile nu pot locui împreună datorită unor factori structurali ca: sărăcia, războiul sau dezastrele naturale, ori factorilor personali ca: boala, abuzul sau abandonul. Acești factori sunt, în parte, cel puțin dependenți de locul rezidenței, dacă țara în care trăiește nu este dezvoltată sau în curs de dezvoltare, a experimentat sau nu efectele războiului sau a regimului totalitar (ca multe zone din Africa, Asia, America de Sud, Europa Centrală și de Est) și sunt determinați de sumele disponibile pentru a sprijini programele sociale. Nu este de mirare faptul că țările din America de Nord și din Europa de Vest, care au experimentat democrația și au obținut relativ o bună stare, au programe sofisticate de ocrotire a copilului care includ plasamentul.

O formă de protecție a copilului lipsit de îngrijirea părintească, care capătă un aspect deosebit pentru Republica Moldova este casa de copii de tip familial desemnând o alternativă a instituționalizării copiilor.

Primele case de copii de tip familial au apărut la sfârșitul anilor '80 începutul anilor '90 ai secolului al XX-lea. În contextul schimbărilor economice și sociale din perioada respectivă casele de copii de tip familial au evoluat atât sub aspect de organizare cât și sub aspect de atitudine socială față de acest tip de serviciu.

La 14 octombrie 1987, la Moscova, Comitetul Central al Partidului Comuniștilor și Consiliul Ministerului adoptă o decizie de creare a „Fundației pentru Copii”, iar la 12 februarie 1988, această decizie este aplicată și în Moldova, astfel, creându-se o filială a „Fundației pentru Copii”.

Conform reprezentanților acestei fundații, în 1988, scriitorul rus Albert Lihanov a menționat importanța creării unor familii alternative pentru copiii din instituții. Fiind o figură publică cu o mare autoritate, inițiativa sa a rezultat o Decizie Guvernamentală (nr.1022) „despre crearea caselor de copii de tip familie”, semnată la 17 august 1988. Moldova, ca parte a Uniunii Sovietice a aderat la această decizie în septembrie 1988. Alte documente, standardele pentru casa de tip familial sau regulamente, nu au fost stabilite. Rolul fundației pentru copii era de a sprijini autoritățile tutelare de a crea case de copii de tip familial prin vizite, evaluarea si recomandarea unor cupluri de a deveni părinți-educatori, iar în ianuarie 1989 se deschide prima casă de copii de tip familie din Moldova.

Apoi în primii doi ani după această inițiativă, au fost deschise 40 de case de copii de tip familie (în Moldova), iar numarul de copii plasați varia între minimum 5 și 20-25, deoarece nu era stabilit numarul de copii pentru a fi plasați.

Procedura deschiderii unei case de copii de tip familie consta în aceea că viitorii părinți-educatori trebuiau să meargă în instituții pentru „a alege” copii ce urmau să-i ia în familia lor. Acolo li se prezenta un grup de copii din care acești părinți își selectau copiii. Procedura părea simplă, dar uneori, conștienți că nu vor face față nevoilor copiilor prezenți, pur și simplu căutau în altă instituție. După ce casa era completată, întocmirea actelor necesare era simplă. Nu mult după această situație se observa că copiii au fost „marcați” ca și „nedoriți”, mai ales când ratau de câteva ori șansa de a intra într-o familie.

Criteriile pentru deschiderea unei case de copii de tip familie erau, în primul rând, dorința de a crește și educa copii, iar mai apoi s-a pus condiția ca unul dintre părinți să fie învățător. Familia care solicita acest post trebuia să aibă condiții bune de trai, spațiu adecvat și o situație materială bună. Totodată se cerea opinia oamenilor din localitate, a vecinilor despre familia respectivă. Fiind aduși în familia de plasament, copiii căpătau, statutul de „discipoli”.

În rapoartele Fundației pentru Copii se menționează că o dată la 6 săptămâni părinții-educatori luau parte la training-uri de instruire, însă evaluările demonstrau că părinții-educatori și copiii plasați se confruntau cu mari dificultăți (de exemplu, fuga de acasă, furturi, minciuni etc.), deoarece nu se cunoșteau reciproc la nivelul așteptărilor din cauza numărului mare de copii. Casele de copii de tip familie care prezentau disfuncții și dăunau dezvoltării normale a copiilor au fost desființate (conform Ministerului Educației), iar, într-un caz, rapoartele arată că copiii din plasament au fost reinstituționalizați.

Cu toate aceste excepții, multe case de copii de tip familie au devenit adevărate familii pentru copii. Motivele pentru care aceste cupluri au decis să creeze case de copii de

15

tip familie sunt impresionante, în unele cazuri similare, în altele diferite: fie că au crescut

într-o familie cu mulți copii sau neavând copii biologici (totodată fiind sensibilizați de campaniile publicitare din mass-media ce reflectă viața copiilor din intituții). Indiferent de motivele menționate de aceste cupluri pentru deschiderea unei case de copii de tip familie, tangența dintre ele rămâne a fi dragostea față de copii.

Începând cu anul 1991, în rezultatul crizei politico-economice, întregul sistem de protecție a suferit un colaps, care a afectat și casele de copii de tip familie. Sărăcia a lovit familiile, unele supraviețuind grație ajutoarelor umanitare oferite de Fundația pentru Copii. Familiile din regiunile rurale, care aveau terenuri arabile, au avut posibilitatea de a-și întreține copiii, iar majoritatea timpului îl petreceu muncind pământul (câteodată împreună cu copii).

Inițial, casele de copii de tip familie, erau finanțate din begetul Administrației Publice Locale, însă, din lipsă de fonduri, primăriile din zonele rurale nu erau capabile de a susține aceste familii. Din cauza lipsurilor, multe case de copii de tip familie au fost desființate de către Administrația Publică Locală și copiii au fost plasați iar în înstituții rezidențiale.

Managementul casei de copii de tip familie ține de responsabilitatea Specialistului în Protecția Copilului la nivel regional. Acest post se subordonează Departamentului Educației și Tineretului. Pe lângă monitorizare și suport, specialistul în protecția copilului este responsabil de mulți alți copii aflați în grupuri de risc, copiii neglijați, copiii străzii, tineri delincvenți etc. Fără resursele necesare este evident că persoana dată este supraîncărcată cu responsabilități și nu poate monitoriza fiecare familie.

La sfârșitul anilor '90, în Republica Moldova, au fost create la nivel local câteva Departamente de Protecție a Copiilor. Aceste agenții au avut capacități mai înalte, resurse financiare și umane pentru a înțelege mai bine necesitățile și drepturile copiilor. Din păcate reforma, a fost stopată în 2001, în timpul implementării reformei administrativ-teritoriale și acum doar capitala mai are Direcție Municipală de Protecție a Drepturilor Copiilor. Fără transport, fonduri de urgență, surse informaționale și destul timp sau oameni – este utopic să credem că Specialiștii în Protecția Copilului sunt sau vor fi capabili să monitorizeze efectiv casele de copii de tip familie.

În 2006, când au fost colectate majoritatea datelor, au fost identificate 23 case de tip familie, majoritatea fiind deschise în primii ani de la apariția acestui serviciu și doar trei dintre ele au fost deschise după anul 2000. Acesta este un indicator evident că serviciul caselor de copii de tip familial nu a fost folosit la capacitatea lui maximă și nu a fost sprijinit și dezvoltat.

16

Însă alte alternative de tip familie nu au fost accesibile în Moldova, și numărul copiilor , care locuiau în instituții în situații groaznice creștea tot mai mult din cauza lipsei de fonduri, migrației și lipsei de donatori externi. Ca rezultat au fost dezvoltate și adoptate câteva documente foarte importante ce reglementau funcționalitatea acestui serviciu. În 1996, Guvernul a adoptat primul Regulament cu privire la casele de copii de tip familie, iar ca serviciu, a fost introdus în Codul Familiei în 2000, urmat de noi Regulamente (2002) și Standardele minime de calitate (2003).

Chiar dacă toate aceste documente au fost bune, ele nu stipulau mecanismul și resursele, ca și, de altfel, persoanele responsabile pentru implementarea lor. Sub aspect practic aceasta înseamnă că, chiar dacă casele de copii de tip familie, au acceptat standardele, nu era nimeni capabil de a explica părinților-educatori semnificația fiecărui standard și să monitorizeze implementarea, sau să le acorde suportul necesar.

Pe parcurs se observă implicarea unor organizații neguvernamentale (UNICEF, CCF Moldova, copil, comunitate, familie) în susținerea caselor de copii de tip familial și instruirea părinților-educatori, apoi după ce Guvernul Republicii Moldova a implementat Reforma sistemului rezidențial de îngrijire a copilului pentru anii 2007 – 2012, chiar după primul an de reformă, se înregistrează o creștere a numărului de copii reintegrați în familie sau luați în plasament.

Referindu-ne la dezinstituționalizarea copiilor și promovarea plasamentului familial în Republica , statistica arată că numai în ultimii doi ani numărul caselor de copii de tip familial a evoluat. Astfel, din 1989 când s-au deschis 4 case de copii de tip familial, iar pe parcursul anilor '90 crearea altora este nesemnificativă, în 2006 numărul lor total era 23 și în 2007 se deschid alte 22 case de copii de tip familial. În 2008 s-au înregistrat 53 case de copii de tip familial.

La capitolul îngrijirii copiilor aflați în dificultate, Republica Moldova are nevoie de multă implicare din partea statului, cât și a societății, iar consolidarea relațiilor părinte-copil reprezintă începutul prevenirii abandonului și instituționalizării copiilor.

Susținerea din partea ministerelor de resort în crearea un sistem durabil de instruire și perfecționare a specialiștilor în asistența acordată familiilor, publicarea periodică a rezultatelor obținute în urma implementării acestor practici va spori eficiența integrării copiilor în familie.

Dezvoltarea serviciilor alternative implică, în același timp, acordarea unei atenții deosebite cadrului legislativ, astfel încât să fie luat în considerare interesul superior al copilului și dreptul lui de a crește în familie.

§ 3. Cadrul legislativ cu privire la plasamentul copiilor aflați în dificultate.

Procesul transformărilor inițiat în Republica Moldova la începutul anilor '90, s-a dovedit a fi marcat de o criză economică gravă și de o inconsecvență în întreprinderea acțiunilor de ordin social. În acest context a devenit evidentă degradarea pronunțată a stării materiale și a valorilor familiei, care au produs un impact simțitor asupra stabilității acesteia, a afectat capacitatea de a crea sau a menține în interiorul ei un climat protector, de a mobiliza resursele în vederea asigurării bunăstării sale. Consecințele principale ale acestei situații atestate pe plan social, rezidă în sporirea fenomenului de dezintegrare a familiei, creșterea numărului cazurilor de abuz în familie, de abandon al copilului, majorarea numărului copiilor rămași fără ocrotire, cu părinți plecați la muncă în străinătate.

Diminuarea rolului familiei în creșterea și educarea copiilor, incapacitatea comunității de a rezolva într-un mod eficient problemele familiei și copilului au determinat accentuarea îngrijirii instituționale ca formă dominantă de protecție socială a copilului, comportând, totodată, limitarea responsabilității familiei și comunității și stagnarea dezvoltării serviciilor sociale comunitare.

În prezent, conform opiniei mai multor experți, sistemul de protecție socială a copilului și familiei în Republica Moldova, se caracterizează printr-o serie de probleme, printre care: lipsa de încredere în privința faptului că politicile sociale declarate și lansate vor avea o implementere corectă și durabilă; păstrarea fragmentării sistemului de protecție a copilului și familiei între diferite ministere și departamente; incertitudinea autorităților în interpretarea eficienței procesului de dezinstituționalizare a copilului; insuficiența unor programe viabile și eficiente de asistență socială la nivel de comunitate, capabile să apere problemele cu care se confruntă familiile și copiii la ora actuală; orientarea strategiei de dezvoltare a serviciilor de asistență socială și mai mult ca răspuns la urgențe și mai puțin la prevenirea problemelor sociale extrem de inegal; lipsa standardelor minime de calitate pentru toate serviciile sociale destinate familiei și copilului; gradul insuficient de dezvoltare al mecanismelor de monitorizare și inspecție a serviciilor sociale etc.

18

Națiunile Unite la Adunarea Generală din 20 noiembrie 1989, au adoptat Convenția privind Drepturile Copilului, pentru a oferi protecție specială copiilor; Republica Moldova a aderat la Convenția ONU la 12 decembrie 1990, obligându-se prin aceasta să respecte prevederile convențiilor internaționale. Astfel dispozițiile articolului 4 al Constituției stipulează în alineatul 1 că: „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile omului se interpreteză și se aplică în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care Republica Moldova este parte”. În alineatul 2 al aceluiași capitol se prevede că: „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale la care Republica Moldova este parte și legile ei interne, prioritate au reglementările naționale”.

Astfel, legislația națională conferă drepturilor copilului un spațiu destul de vast, recunoscând acestuia la nivel declarativ drepturile civile, politice, sociale, economice și culturale.

În domeniul dezvoltării cadrului legislativ, trebuie remarcat faptul că s-au realizat mai mulți pași semnificativi, meniți să contribuie la îmbunătățirea sistemului de servicii sociale destinate copilului și familiei. Legislația țării recunoaște drepturile civile, politice, sociale, economice și culturale ale copiilor. Premisele reale în acest sens deja există, fiind ilustrate de legile, strategiile și programele adoptate și desfășurate de Guvernul Republicii Moldova în domeniul protecției copilului și familiei pe parcursul ultimilor zece ani: Codul Familiei (Nr.1316 din 26 octombrie 2000), Legea cu privire la drepturile copilului (Nr. 338-XIII din 15 decembrie 1994), Legea cu privire la tineret (Nr. 279-XIV din 11 februarie 1999), Legea asistenței sociale (Nr.547-XV din 25 decembrie 2003, în vigoare din 12 martie 2004), Proiectul de Lege cu privire la copilul aflat în dificultate. În acest context se înscrie și Strategia Națională privind Protecția Copilului și Familiei, aprobată prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.727 din 16 iunie 2003[138], care a prevăzut determinarea unui sistem de principii, criterii, mecanisme și măsuri de optimizare a relațiilor stat-comunitate-familie-copil, în vederea asigurării condițiilor sociale, economice, morale favorabile pentru dezvoltarea armonioasă a fiecărui copil.

Legile menționate mai sus vin să sprijine drepturile copiilor și adolescenților de a fi ocrotiți și a se dezvolta în condiții decente de viață. Totodată, orientează profesioniștii în lucrul cu copiii aflați în dificultate și stabilesc din start necesitatea respectării drepturilor acestora.

Guvernul Republicii Moldova a aprobat Strategia Națională privind reforma sistemului rezidențial de îngrijire a copilului pe anii 2007-2012 și Planul Național de Acțiuni. Reforma sistemului rezidențial este extrem de necesară, în condițiile în care actualul sistem este fragmentat și puțin orientat spre metodele de prevenire și reducere a numărului de abandonuri a copiilor.

Unul din elementele de bază ale reformei este dezinstituționalizarea copiilor și reintegrarea lor în familie. Această schimbare majoră este dictată de dreptul fundamental al copilului de a crește în familie.

Ineficiența actualului sistem este demonstrată și prin faptul că îngrijirea înstituțională este o formă de protecție costisitoare în raport cu prevenția bazată pe sisteme de sprijin familial și diverse servicii alternative de îngrijire a copilului în dificultate.

Conform Convenției ONU cu privire la drepturile omului, standardul internațional ce se referă la formele alternative de îngrijire a copilului este stipulat în articolul 20:

1.Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de mediul său familial sau care, în propriul său interes, nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecție și un ajutor special din partea statului.

2.Statele părți vor prevedea pentru acest copil o protecție alternativă în conformitate cu legislația lor națională.

3.Acestă protecție alternativă poate să aibă forma plasării într-o familie, adopțiunii sau, în caz de necesitate, încredințării într-o instituție corespunzătoare pentru copii. În alegerea uneia din aceste soluții este necesar să se țină seama în mod corespunzător de necesitatea unei anumite continuități în educarea copilului, ca și de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică.

În privința protecției copiilor rămași fără îngrijire părintească, Constituția Republicii Moldova reglementează la articolul 49, punctul 3: „Toate preocupările  privind întreținerea, instruirea și educația copiilor  orfani  și  a  celor lipsiți  de  ocrotirea  părinților  revin statului  și  societății. Statul stimulează și sprijină activitatea de binefacere față de acești copii”.

Astfel, în Codul Familiei (Titlul V, Capitolul 17) sunt stabilite formele de protecție a copilului rămas fără ocrotire părintească. Formele alternative stabilite și prevăzute de Codul Familei sunt: adopția (Capitolul 18), tutela, curatela (Capitolul 19) și casele de copii de tip familie (Capitolul 20), alte forme alternative de îngrijire și servicii au fost introduse prin legislația secundară, fară a fi prevăzute mai întâi în legislația primară, în special în Codul Familiei.

Legislația secundară a fost elaborată pe baza reformelor sociale care au avut loc în țară. Printre actele normative elaborate în acest scop sunt:

Hotărârea guvernului nr. 937 din 2.07.2002 pentru aprobarea Regulamentului Casei de copii de tip familial, care stipulează: “Casa de copii se creează prin decizia autorității administrației publice locale respective, adoptată în baza cererii părinților-educatori, a actelor anexate la aceasta și avizului autorității tutelare. Casa de copii poate fi întemeiată doar în baza unei familii complete; la înființarea unei case de copii se va lua în considerare opinia tuturor membrilor familiei care locuiesc împreună, inclusiv a copiilor proprii și a celor adoptați, iar celor care au împlinit vîrsta de 10 ani li se va cere acordul”, iar în privința copiilor care urmează să fie plasați în casa de copii de tip familial se stabilește: “Plasarea copiilor în casa de copii de tip familial se va coordona în mod obligatoriu cu autoritatea tutelară; casa de copii de tip familial se va completa cu primii cinci copii pe parcursul a 30 de zile din data adoptării deciziei respective a autorității administrației publice locale; îngrijirea și educarea copiilor în casa de copii se realizează în baza unui contract de plasare a copiilor, încheiat între părinții-educatori și autoritatea tutelară; contractul de plasare a copiilor va conține prevederi ce reglementează condițiile de întreținere, îngrijire și educație a copiilor, drepturile și obligațiile părinților-educatori, responsabilitățile autorității tutelare față de părinții-educatori și copiii plasați, condițiile și consecințele rezilierii contractului. Contractul de plasare a copiilor va fi aprobat de conducătorul direcției generale de învățământ; în casa de copii de tip familial pot fi luați spre îngrijire de la trei până la șapte copii cu vârste de până la 14 ani; numărul total al copiilor plasați în casa de copii și al copiilor proprii nu va depăși 7 persoane”.

Hotărârea Guvernului nr. 812 din 2.07.2003 cu privire la aprobarea Standardelor minime de calitate pentru casele de copii de tip familial.

Această lege stă la baza funcționalității unei case de copii de tip familial și fără a asigura standardele minime de calitate se încalcă dreptul copiilor de a locui și se dezvolta într-un mediu decent.

Standardele conțin componente interdependente, care, toate împreună, contribuie la asigurarea calității vieții copilului, în concordanță cu principiile și valorile prescrise de actele legislative în vigoare.

Standardele minime de calitate a caselor de copii de tip familie pun accent pe:

Calitatea mediului – condițiile fizice, calitatea clădirilor și a dotărilor, precum și întreținerea acestora asigură calitatea îngrijirii copilului și dezvoltarea acestuia;

Calitatea îngrijirii este determinată de resursele și activitățile părinților-educatori în procesul de asigurare a serviciilor de educație și de îngrijire personală a copilului;

Calitatea resurselor umane este determinată de gradul de pregătire profesională, de calitățile personale și de disponibilitatea părinților-educatori și a reprezentanților autorităților

21

pentru oferirea serviciilor de calitate adresate copiilor aflați în diferite situații dificile;

Calitatea managementului este determinată ca fiind măsura nivelului de organizare a activităților părinților-educatori din casele de copii de tip familie. Administrarea și utilizarea eficientă a resurselor destinate casei de tip familie, contribuie la realizarea obiectivelor stabilite de Regulamentele și actele normative în vigoare cu referire la organizarea și activitatea casei de tip familie.

La stabilirea obiectivelor cercetării ce și-a propus ca scop elucidarea rolului asistentului social în crearea caselor de copii de tip familial, s-a fixat, drept un obiectiv important, determinarea poziției specialiștilor în protecția copilului față de legislația în domeniul plasamentului copiilor lipsiți de îngrijirea părintească. Pentru cercetarea empirică am intervievat 5 specialiști în protecția copilului.

Conform rezultatelor obținute, specialiștii susțin că legislația în domeniu a ajuns la o evoluție vizibilă și stabilește clar situațiile în care copilul necesită îngrijire altenativă, însă aplicarea în practică a celor stipulate întâlnește piedici puse pe seama factorilor de decizie, care nu se implică activ în reformele începute.

La întrebarea specialiștilor dacă au sugestii în privința unor eventuale îmbunătățiri ale cadrului legislativ în domeniul plasamentului familial, 2 specialiști au răspuns că reglementările au fost bine puse la punct, doar că trebuie insistat asupra faptului că toți specialiștii în protecția copilului să respecte aspectele ce țin de legislație, iar 3 specialiști au răspuns că reglementările legale ar fi în unele cazuri discriminatorii și anume interzicerea unor persoane de a fi părinți-educatori dacă au anumite boli cornice care totuși permit plasamentul copiilor în familia lor (de exemplu, diabetul zaharat).

Pentru îngrijirea calitativă a copiilor din Republica este necesar, în primul rând, de a sensibiliza societatea, apoi motivarea specialiștilor de a se implica eficient în lucrul cu copiii lipsiți de grija părintească.

Realizarea obiectivelor actelor normative ce vizează restructurarea sistemului rezidențial de îngrijire, are nevoie de multă receptivitate și conștientizare a faptului că copiii au nevoie de familie pentru a se dezvolta armonios.

Capitolul 2: Rolul asistentului social în constituirea caselor de copii de tip familial

§ I. Rolul asistentului social în evaluarea, selectarea și pregătirea părinților-educatori.

Conceptele de „pierdere” și „durere” sunt adesea invocate când în centrul abordărilor teoretice se situează problema plasamentului; varietetea condițiilor care impun separarea copilului de familia naturală ne conduc la aprecieri referitoare la incidența riscului unui copil de a fi neglijat, maltratat, abuzat fizic sau sexual, ori exploatat. Odată cu expansiunea fenomenului sărăciei se poate constata și o creștere a numărului părinților care nu pot asigura elemente minime de bunăstare a copiilor; unii dintre aceștia își exprimă acordul pentru plasareaa copilului sau copiilor într-o familie de îngrijire sau chiar pentru adopție. Nu trebuie omis nici fenomenul abandonului copilului încă din maternitate și riscul copilului de a fi internat într-o instituție de tip leagăn, sau casă de copii.

Astfel, plasamentul copilului reprezintă o întreagă procedură în care munca asistentului social este deosebit de complexă, deoarece se încearcă găsirea unei familii potrivite pentru copil și nu un copil pentru familie. Selectarea și pregătirea părinților-educatori cere multă împlicare din partea specialiștilor în protecția copilului pentru a creea un mediu favorabil dezoltării copilului și satisfacerea nevoilor acestuia.

Conform standardelor minime de calitate pentru casele de copii de tip familial, părinții-educatori, odată angajați în acest serviciu, trebuie să asigure copiilor satisfacerea nevoilor fiziologice (locuință, hrană, îmbrăcăminte etc.), nevoia de comunicare, cunoaștere, explorarea lumii din jur, participarea la recuperările copilului din plasament, integrarea copilului în mediul comunității din care fac parte.

Pentru început, recrutarea potențialilor părinți-educatori se va face prin intermediul campaniilor publicitare, oferirea unor informații din partea asistentului social pentru familiile cu potențial de a deveni părinți-educatori, sensibilizarea populației despre viața copiilor aflați în dificultate și cei aflați în instituții rezidențiale.

Familia care a decis că vrea să intemeieze o casă de copii de tip familie depune o cerere la autoritatea tutelară din cadrul administrației publice locale. După aceasta, specialiștii în protecția copilului trebuie să meargă în familie pentru a evalua condițiile de trai, a stabili dacă persoanele respective sunt apte de a îngriji alți copii decât cei biologici, totodată se ține cont de motivele întemeierii unei case de copii de tip familie. Evaluarea potențialilor părinți-educatori este un proces complex, planificat, prin care se urmăresc istoricul persoanei/familiei, evoluția, dinamica și funcționarea acesteia în timp, interacțiunile din cadrul familiei și în comunitate, capacitățile parentale ale persoanei/familiei care solicită obținerea certificatului de părinte-educator.

Trebuie avut în vedere faptul că unii copii încredințați spre îngrijire alternativă au fost fie abuzați, fie neglijați sau sunt copii cu probleme emoționale, sunt marcați de evenimente din trecut sau de comportamentul diferitor persoane din familie și cooperează mai greu cu noii părinți. Această precizare este necesară întrucât potențialii părinți-educatori să fie pregătiți pentru ideea menținerii contactului copilului cu familia naturală și pentru cea a încredințării copilului altei familii în cazul în care actualul plasament se dovedește în final – inadecvat. Pentru a se evita asemenea decizii incorecte asistentul social trebuie să obțină pe lângă informațiile despre copil următoarele informații despre părinții-educatori:

Profilul individual al fiecărui solicitant (date despre membrii familiei, cultura, religia, etnia, limba vorbită, educația, ocupația etc.);

Atitudinea celorlalți membri ai familiei despre plasamentul unor copii ( de exemplu, părerea copiilor biologici este importantă în această privință);

Starea de sănătate;

Pregătirea pe care o au pentru a îndeplini obligațiile ce țin de îngrijirea și educația copiilor.

Reieșind din rezultatele preliminare ale vizitelor în familia candidaților, se vor fixa lecții de instruire la care trebuie să participe familiile selectate. Pregătirea potențialilor părinți-educatori are ca scop deprinderea unor noi abilități de îngrijire a copiilor în dificultate și ameliorarea celor mai stringente nevoi ale acestora. Observarea participanților în timpul lecțiilor de instruire, de asemenea are un rol decisiv în acordarea statutului de părinte-educator, deoarece pot ieși în evidență anumite comportamente (fie că sunt pozitive sau nu) care evidențiază personalitatea (de exemplu, reacțiile și răspunsul părinților atunci când copii nu se comportă adecvat).

Instruirea potențialilor părinți-educatori va fi realizată de către specialiștii în protecția copilului prin stabilirea unor teme ce urmează a fi predate persoanelor participante. Mijloacele de pregătire a părinților-educatori constau în consilierea psiho-socială și juridică, informarea și crearea unor noi abilități parentale.

Scopurile consilierii psiho-sociale și juridice a părinților-educatori constă în cunoașterea modalităților de conciliere a copilului cu familia de plasament și acceptarea trecutului; depășirea traumelor cauzate de separare sau pierdere; ajutarea copilului să accepte schimbarea mediului de viață; crearea, menținerea, consolidarea unei relații copil-familie; stabilirea unor relații de atașament pozitive; ameliorarea tulburărilor de comportament; consilierea părinților pentru obținerea drepturilor de muncă, protecție socială și alte drepturi prevăzute de lege etc.

Consilierea familiei de plasament urmărește, totodată, informarea asupra importanței mediului familial în dezvoltarea copilului; drepturile și obligațiile familiei de plasament; importanța potrivirii copil-familie pentru a evita întoarcerea copilului în locul în care se afla înainte de a fi plasat.

Organizarea întâlnirilor copil-familie constituie un pas important în stabilirea familiei în care va merge copilul.

Întâlnirile propriu-zise între copil și familie sunt organizate și supravegheate de specialiștii în protecția copilului (asistent social, psiholog) pentru a media discuțiile, pentru a-l ajuta pe copil și pentru a răspunde la întrebările suplimentare ale părinților-educatori. Familia trebuie să beneficieze de intimitate în întâlnirea cu copilul, dacă siguranța celui din urmă este asigurată.

Casa de copii de tip familial poate fi creată doar în baza unei familii complete. Părinții-educatori pot fi cetățeni a Republicii Moldova, care au atins vârsta de 25 ani, locuiesc pe teritoriul republicii și ale căror calități morale și starea sănătății le permit îndeplinirea obligațiunilor respective. Diferența de vârstă între părinți-educatori și copilul plasat în casa de tip familial va fi de minim 15 ani și maxim 50 ani. Pentru motive temeinice această diferență de vârstă poate fi redusă, dar nu mai mult decât cu 5 ani.

Pentru crearea casei de copii de tip familial se va lua în considerație opinia tuturor membrilor familiei care locuiesc împreună, inclusiv a copiilor proprii și a celor adoptați, iar copiilor care au împlinit deja vârsta de 10 ani li se va cere acordul.

Încă de la începutul evaluării unei familii este important de a stabili care sunt piedicile în crearea unei case de copii de tip familial. Astfel, asistenții sociali trebuie să țină cont dacă se întâlnesc:

Persoane care au fost decăzute din drepturile părintești;

Persoane care au fost declarate în condițiile legii incapabile sau cu capacitate de exercițiu limitată;

Persoane eliberate de obligațiunile de tutore/curator din culpa lor, care au avut calitatea de părinți adoptivi, dar adopția a fost anulată din culpa lor;

Persoane care au antecedente penale,

în același timp ținându-se cont de starea de sănătate a solicitanților și a altor membri ai familiei.

Evitarea plasării copiilor în familia acestor persoane constituie un avantaj pentru copii, deoarece se încearcă prevenirea situațiilor de risc.

După stabilirea plasamentului copilului și perfecționarea actelor, copilul (dacă copilul mai are frați în aceeași situație, atunci aceștia vor fi plasați împreună și nu se va încerca despărțirea lor ) copilul este adus în familia părinților-educatori, de asemenea în prezența specialiștilor în protecția copilului.

În timpul aflării copilului în plasament părinții-educatori au responsabilitatea de a coopera cu asistenții sociali, adică să permită asistentului social să viziteze familia acasă, să se întâlnească cu membrii familiei pentru a discuta progresul sau regresul copilului etc.

Părintele poartă responsabilitatea de a folosi banii cu rațiune și după cum a fost stabilit cu asistentul social.

Responsabilitatea părintelui-educator pentru sănătatea și dezvoltarea copiilor trebuie să fie supremă întotdeauna, deci, în caz de necesitate părintele trebuie să ia legătura cu alte agenții, de exemplu școala, instituțiile medicale etc.

Nu trebuie exclusă munca în parteneriat cu familiile, care reprezintă conceptul de bază în cazul unei intervenții de succes a asistentului social în cazul în care copiii se află în situații de risc sau dificultate. Asistentul social trebuie să facă în așa fel încât să determine familia de plasament să înțeleagă ce se întâmplă și să acceseze resursele pentru rezolvarea dificultăților. Chiar și în cazuri dificile în care asistenții sociali trebuie să ia decizii dificile cum ar fi îndepărtarea copilului din îngrijirirea părinților în cazuri de abuz, ei trebuie să colaboreze cu acești părinți în problema respectivă explicând de ce a fost luată această decizie și ce se va întâmpla în viitor.

Lucrul asistentului social în evaluarea, selectarea și pregătirea părinților-educatori este demonstrat în următorul studiu de caz, care face referință la situația inițială a familiei, cooperarea cu asistentul social pe parcursul pregătirii și deschiderea casei de copii de tip familial. Datele și evoluția situației au fost obținute cu ajutorul asistenților sociali în timpul efectuării stagiului de practică în cadrul organizației neguvernamentale CCF Moldova (copil, comunitate, familie). Pentru păstrarea confidențialității, numele și datele biografice ale persoanelor la care se face trimitere au fost modificate.

Studiu de caz nr. 1

Date generale

Familia Gheorghe: Maria are 40 ani, este învățătoare, Ion are 43 ani, este proprietar de pământ.

Maria și Ion au deja 18 ani împliniți de la căsătorie, timp în care au înțeles că nu pot avea copii naturali. Fiind în relații bune cu asistentul social din comunitate, acesta într-o zi îi îi informează despre posibilitatea de a lua copii din instituții pe care să-i îngrijească în familia lor. La început Ion și Maria nu au luat în serios acest lucru cu toate că au fost puși pe gânduri de această situație. Într-o zi au primit un telefon de la asistentul social în privința stabilirii faptului dacă doresc să ia copii în îngrijire. Fără a mai sta mult pe gânduri, emoționați și bucuroși au acceptat.

Obectivele care se propun

Pentru început familia Gheorghe trebuie să participe la seminare de instruire pentru a obține certificatul de părinți-educatori. Este necesar de a deprinde abilități de părinte și de a fi pregătiți pentru situația când vor fi singuri cu copiii.

Se va lucra asupra „potrivirii” copiilor cu acești părinți.

Modalități de intervenție

Asistentul social le-a explicat pașii pe care trebuie să-i urmeze, doar că mai întâi este necesar de a scrie cerere la autoritățile tutelare pentru a solicita instituirea unei case de copii de tip familial. După înregistrarea lor ca posibili candidați la funcția de părinți-educatori, s-a efectuat o anchetă socială la domiciliul lor, stabilindu-se că au o situație materială bună și că ar fi competenți în educarea copiilor. Interviurile cu vecinii și alți oameni din comunitate au confirmat acest lucru. La scurt timp au fost invitați spre a primi instruirea cuvenită împreună cu alți potențiali părinți-educatori. Evaluările finale au dovedit că familia Gheorghe este pregătită de a primi copii în îngrijire.

După ce specialiștii au lucrat la potrivirea copiilor pentru această familie, s-a stabilit și ziua în care trebuie să se vadă. Întâlnirea cu copii a vut loc la sediul înstituției în care se aflau copii. În acele momente Maria a fost puternic sensibilizată de soarta copiilor din instituție, mai ales când copiii spuneau că vor acasă.

Specialiștii le-au făcut cunoștință cu 3 frați (un băiat de 11 ani și două fete de 5 și 8 ani). Acestor părinți le-au plăcut deodată acești copii și au spus că ei sunt copiii lor.

Când au fost plasați copiii în familia Gheorghe, venind acasă întreaga familie era foarte fericită. Copiii deja le spuneau mamă și tată.

Rezultatele obținute

A trecut aproape un an din momentul plasării copiilor în familie, iar rezultatele integrării lor nu întârzie să apară. Dacă băiatul la început avea dificultăți de citire, după mai mult de jumătate de an obține rezultate foarte bune la școală. Îi place matematica, iar la testări obține apoape 90% din răspunsurile corecte. Acasă își ajută surorile mai mici la citit și tabla înmulțirii. Mezina familiei merge la grădiniță, are deja o prietenă acolo și învață poezii și cântece noi. A doua fetiță merge la școală, rezultatele pozitive sunt obținute un pic mai greu, dar totuși se observă un progres, acasă o ajută pe mama sa la bucătărie. Atunci când părinții nu sunt acasă copiii le pregătesc surprize de genul curățenie în casă și afară, pregătesc masa. Evaluările periodice arată că copii s-au integrat în familia de plasament și își iubesc mult părinții.

Sunt îmbucurătoare situațiile când se întâlnesc adevărați oameni care iubesc copiii și simt necesitatea lor de a crește în familie. Penru a „găsi” asemenea familii pentru copii este nevoie de o muncă asiduă a specialiștilor atunci când selectează, evaluează și pregătesc potențialii părinți-educatori.

După rezultatele interviului aplicat specialiștilor ce activează în domeniul protecției copilului, aceștia susțin că asistentul social, nemijlocit, trebuie să conlucreze cu echipa pluridisciplinară pentru a obține rezultatele scontate, iar implicarea psihologului este directă atât prin teorie, cât și prin implicarea practică.

Implicarea psihologului reprezintă un moment important, deoarece, fiind calificat în evaluarea psihologică a părinților-educatori, poate să dea o notă concretă stării emoționale a viitorilor părinți-educatori și a posibilităților acestora de a îngriji corect copiii care sunt în situații dificile.

28

La întrebarea ce se referă la principiile de lucru în selectarea și pregătirea părinților educatori respondenții au menționat că acestea rezultă din regulamentele funcționalității unei case de copiii de tip familial, iar doi specialiști au apreciat că principul de bază în lucrul cu potențialii părinți-educatori este conștientizarea rolului de părinte-educator și asumarea unor noi responsabilități atunci când au primit în plasament copii aflați în dificultate.

Pregătirea potențialilor părinți-educatori necesită o implicare activă atât din partea asistentului social, cât și consultarea, solicitarea ajutorului din partea altor specialiști pentru soluționarea spectrului larg de probleme ce pot apărea în timpul plasamentului copiilor în familia substitutivă și pregătirea unor prognoze în evoluția situației, pentru a face față implicațiilor neașteptate.

§ II. Rolul asistentului social în lucrul cu copiii din casele de copii de tip familial.

Fiecare copil este unic, are o istorie individuală, o identitate, precum și un set complex de nevoi. Pentru a se decide care este cel mai bun plasament pentru copil, este necesară o imagine clară și bine determinată a nevoilor copilului și a modului în care plasamentul propus ar răspunde acestor nevoi. Acest lucru este important în special pentru copilul care a trăit în instituție, din moment ce orice mutare este traumatică, iar mutările multiple pot avea efecte negative severe asupra dezvoltării copilului. De aceea, plasamentul pentru copil trebuie pregătit astfel încât să nu fie un eșec. Apoi o evaluare comprehensivă ajută la identificarea nevoilor terapeutice, a celor de educație specială și la dezvoltarea programelor individuale pentru pregătirea copiilor în vederea mutării în noile plasamente, dar și pentru întocmirea planurilor individuale de îngrijire.

Așadar, evaluarea este elementul de bază în realizarea unui plasament individual și a unui plan de îngrijire pentru fiecare copil care se află în sistemul instituțional, iar monitorizarea cazului pe parcursul aflării copilului în plasament ține de responsabilitatea asistentului social precum și a oricărui alt specialist în protecția copilului cu condiția să fie neîntreruptă și să reflecte situația reală.

Abordarea plasamentului reprezintă un demers provocator și deosebit de dificil, întrucât munca asistentului social în cazul plasamentului trebuie să se desfășoare pe trei registre diferite și totuși interconectate: relația directă cu copilul, relația cu părinții naturali, raportul cu noii părinți. Consilierea lor privitoare la situația actuală și cea viitoare a copilului dat în plasament contribuie la diminuarea oricăror prejudecăți, sprijinindu-i să realizeze evaluarea factorilor de risc și a celor mai bune resurse necesare pentru realizarea bunăstării copilului. Cât privește munca cu copilul, asistentul social va trebui să-i demonstreze acestuia că îi revine o parte din responsabilitatea deciziilor privitoare la viitor, facilitând întâlnirea dintre părinții naturali sau rudele lor și noii părinți. Noua familie, familia substitut, va fi sprijinită de asistentul social, elementul cheie fiind materializat de „împuternicirea” acestora. Este important în mod particular pentru asistentul social să-i determine pe noii părinți să se simtă încrezători în forțele lor și capabili să ofere copilului ceea ce i-a lipsit în familia naturală; terapia comportamentală și terapia familială pot contribui la eliminarea tuturor suspiciunilor și rezervelor pe care le mai menifestă uneori noii părinți, aceștia fiind ajutați de către asistentul social să înțeleagă normalitatea unora dintre dificultăți și să accepte modificările intervenite odată cu apariția unui nou copil în familie. Este limpede că intrarea copilului într-o familie va provoca reajustări fundamentale ale modelelor de comunicare, interacțiune și relaționare. Cunoștințele despre familie și copii ar trebui să ne permită unele evaluări ale modului în care un echilibru existent va fi tulburat, iar familia ar trebui să fie pregătită să accepte normalitatea și predictibilitatea schimbărilor majore. În încercarea de a se ocupa de dificultățile din timpul plasamentului, asistenții sociali trebuie, de aceea, să conceapă familia ca pe o unitate și ar trebui să nu singularizeze copilul ca pe un centru de atenție, ajutor și schimbare. În mod similar, dacă asistenții sociali se concentreză asupra copilului în timpul plasamentului, alți membri ai familiei se pot simți izolați, lăsați fără ajutor, incapabili să vadă rolul asistentului social ca sursă de sprijin și sfat. În această situație este necesar de a încadra toți membrii familiei într-o muncă de parteneriat pentru a creea un „cerc al încrederii” și, totodată, să evite sentimentul de marginalizare a celorlați copii (biologici).

Consecințele instituționalizării copiilor se manifestă prin dezvoltarea distorsionată în plan cognitiv, afectiv si fizic. Eșecul de a răspunde nevoilor de dragoste și securitate are ca efect sindromul de „deprivare maternă”. Imposibilitatea de a trăi noi experiențe se regăsește în diferitele forme de stimulare sau privare senzorială, socială, emoțională. Suprastimularea produce și ea efecte negative: hiperexcitare, neliniște, extenuare și tulburări ale somnului. Apare în situațiile în care evenimente noi, imprevizibile și nefamiliare se succedă într-un ritm alert. Nevoia de a se adapta rapid și repetat la situații în continuă schimbare poate duce la dezorientare și distorsionarea realității, anxietate și iritabilitate extreme, oboseală, apatie și renunțare. Absența familiei și nesatisfacerea nevoii de responsabilitate conduce la deficiențe în deprinderile de autocontrol și planificare, la tendința tânărului de a se manifesta impulsiv, la incapacitatea de a amâna gratificarea imediată a nevoilor, la nesocotirea drepturilor celorlalți, la iresponsabilitate.

De aceea, programul de pregătire și recuperare ar trebui, pe baza unei analize a nevoilor, să înceapă să întâmpine multe din dificultățile pe care le are copilul, care sunt legete de lipsa de atașament și de efectele intituționalizării. Cu cât un copil recuperează mai multe întârzieri și învață să-și controleze comportamentul, cu atât mai ușor va fi să se găsească o formă de plasament adecvată și cu atât mai mari vor fi șansele de plasament reușit.

Reintegrarea copiilor într-o familie cât și în societate este un proces complex, iar succesul acestuia depinde de modul în care specialiștii reușesc să pregătească copiii și părinții-educatori pentru depășirea situațiilor de dificultate. Munca asistentului social concentrată pe relația sa cu copilul dat în plasament presupune o mare responsabilitate în indentificarea precisă a nevoilor copilului (nevoia de dragoste și de securitate, nevoia de a explora lumea și de a încerca experiențe noi, de a obține informații, de a-și dezvolta inteligența și sentimente de control asupra lumii în care trăiește, nevoia de laudă și recunoaștere). În utilizarea eficientă a resurselor existente și, mai ales, în rezolvarea oricărui conflict de interese se are în vedere în mod prioritar bunăstarea copilului și protejarea acestuia.

În primul rând, asistentul social, trebuie să lucreze cu copiii în vederea adaptării lor la mediul societății, iar adaptarea socială a copiilor este determinată direct de sistemul lor de valori, de aprecierea perspectivelor sale și de felul în care percep problemele.

Conform unui studiu intern realizat de CCF Moldova (copil, comunitate, familie) cu privire la viața în casa de copii de tip familie, majoritatea copiilor se simt bine în familia de plasament, ei își acceptă părinții-educatori și chiar doresc mai multă comunicare cu aceștia în cadrul activităților comune. Anume acești părinți aduc viață și speranță în sufletele copiilor. Educația și recuperarea copiilor din casa de tip familie implică eforturi considerabile din partea părinților și a cadrelor didactice.

Analiza compartimentului referitor la obstacole, frustrații și tensiuni relevă că copiii din casa de tip familie întâmpină greutăți în viața socială, ele manifestându-se prin comportamente frustrante și agresive. Aceste reacții sunt determinate de situația copilului până la momentul plasării în casa de tip familie (fiind trecuți prin diferite traume) și în primele etape de adaptare în noua familie.

Deci, există un argument clar a caracteristicilor nefavorabile specifice copiilor din plasament și ele trebuiesc percepute, analizate și incluse în programul de profilaxie sau chiar corecție a comportamentului. Cea mai accentuată dintre aceste frustrații, tensiuni este frica de a nu fi iarăși abandonat, de a nu rămâne singur. De aceea, copiii caută susținere în cei din jur: școală, societate, familie.

Astfel, asistentul social din comunitate are un rol important și în lucrul cu alți actori sociali (educatori, învățători, profesori, medicul de familie etc.). Este necesar de a menține legături strânse cu echipa pluridisciplinară pentru a identifica mai ușor eventualul risc de neglijare, abuz, abandon, reinstituționalizare la care copilul ar putea fi supus în viitor și de a contribui la prevenirea și soluționarea eficientă a lor.

Principalele responsabilități ale asistentului social în procesul de integrare a copilului în casa de copii de tip familie sunt:

Mediază relația dintre copil și părinții-educatori;

Mediază relația dintre copil și familia de plasament, pe de o parte, și diferite instituții cu responsabilități în domeniu social, pe de altă parte;

Realizează monitorizarea intervențiilor în conformitate cu obiectivele programului de intervenție;

Contactează periodic reprezentanții instituțiilor publice și private investite cu responsabilități în domeniul protecției copilului, în scopul creșterii accesului membrilor casei de copii de tip familial la serviciile oferite de către aceștia;

Realizează/reactualizează anchetele sociale și identifică nevoile de îngrijire ale copilului, precum și nevoia de sprijin a familiei;

Identifică în comunitate servicii adecvate pentru copii (servicii complementare de sănătate, socializare) și familia de plasament, facilitându-leaccesul la aceste servicii;

Participă la activitățile de sensibilizare a comunității cu privire la nevoile specifice ale copiilor și familiilor lor;

Monitorizează copilul după ce acesta este integrat în familie;

Consiliază copilul și familia după integrare;

Realizează rapoarte privind intervenția în plan social pentru integrarea familiei de plasament în comunitate.

În continuare am prezentat două studii de caz pentru a demonstra etapele prin care trece copilul ce urmează a fi plasat într-o casă de copii de tip familial. Menționez că datele generale despre persoanele numite în studiu sunt modificate întru respectarea principiului confidențialității.

Studiu de caz nr. 2

Prezentarea beneficiarului și a familiei

Ana are 4 ani și 3 luni, merge la grădinița din comunitate. Mama (45 ani) este casnică și are grijă de copii. Tatăl (49 ani) lucrează tractorist. Familia mai are încă 8 copii, dintre care 3 sunt copii biologici, iar ceilalți 6 sunt copii în plasament.

Istoricul problemei

Ana a fost abandonată de mama sa biologică la naștere. A fost lăsată cu bunica ei. Fetița era absentă la cele din jur, nu scotea niciun sunet, limbajul verbal întârzia să apară. Bunica s-a adresat la primărie că ar vrea să dea copilul în grija statului.

Probleme identificate

Bunica nu dorește să îngrijească de copil, întrucât susține că este bătrână și bolnavă, iar banii din pensie nu îi ajung pentru a o crește. Fetița prezintă întârzieri în dezvoltarea limbajului. Bunica o neglijează, o lasă deseori singură într-o cameră. Alte rude nu o vizitează, iar de tatăl fetei nu se știe nimic.

Obiectivele care se propun

Evaluarea stării de sănătate a fetiței și încercarea de a i se găsi o familie care să o îngrijească.

Modalități de intervenție

După ce au fost sesizate autoritățile tutelare, specialistul în protecția copilului a realizat o anchetă socială, apoi bunica a scris o cerere precum că se dezice de copil. În timp ce se lucrează asupra cazului, se caută o familie potrivită pentru fetiță. La două săptamâni mai târziu, a fost plasată în familia Iovu. La momentul plasării copilul avea deja 2 ani împliniți.

33

Rezultatele obținute

Au trecut 2 ani de când Ana se află în familia Iovu. Rapoartele de evaluare periodică, îndeplinite de asistentul social, arată că fetița s-a integrat în noua sa familie, cunoaște fiecare membru, vorbește, iar primul cuvânt „mama” la zis în această familie. Rezultatele obținute în urma consultațiilor logopedice demonstreză reabilitarea și recuperarea în plan comunicativ al fetiței. Este descrisă ca fiind veselă, prietenoasă și îi place să se joace cu frații și surorile ei. Acum merge la grădinița din comunitate și este prietenoasă cu ceilalți copii.

Imaginea de sine reprezintă o evaluare globală a propriei persoane, care nu este înnăscută, ci se formează prin învățare, din experiențele pe care le are copilul, din acțiunile pe care le realizează și la care participă. Dispoziția de a se autoevalua e învățată în procesul socializării, când persoana devine conștientă de valoarea proprie prin raportare la ceilalți.

Atitudinea părinților, profesorilor, colegilor, fraților, prietenilor contribuie la crearea imginii de sine a copilului din casa de tip familie, la stabilirea unui status social, al unui nivel de aspirații, care își vor pune amprenta încă din copilărie.

Unul din pilonii fundamentali ai devenirii personalității este încrederea în sine. Specificul și nivelul de manifestare a încrederii în sine este determinat de vârsta copilului, condiții de educație în familie, școală, societate. În momentul când unele structuri psihologice ce formează încrederea în sine se schimbă, apar schimbări și în conștiința copilului, de aceea asistentul social trebuie să colaboreze, pe lângă părinți și profesori și cu psihologul, care, de asemenea, are un rol important în lucrul cu copilul din casa de tip familie.

După datele obținute în urma aplicării interviului specialiștilor în protecția copilului, la capitolul „Participarea asistentului social la integrarea copiilor în familia de plasament”, rolul său este primordial, întrucât asistentul social este cel care coordonează cazul de la începutul intervenției, până la plasarea și viața copilului în familia de plasament. În același timp s-a menționat și necesitatea de a conlucra cu psihologul, deoarece evaluările la nivel psihic ale copilului sunt decisive în determinarea gradului de resocializare.

Studiu de caz nr. 3

Prezentarea beneficiarului și a familiei

Andrei are 9 ani. Este plasament familial de 3 ani. Mama (49 ani) lucrează ca educatoare la grădinița din localitate. Tata (52 ani) este preot. În familie sunt 2 copii biologici de 5, respectiv 10 ani și 4 copii aflați în plasament cu vârsta cuprinsă între 5- 14 ani.

34

Istoricul problemei

De la vârsta de 3 ani a rămas orfan de ambii părinți. A fost luat spre îngrijire de o mătușă. Când Andrei a crescut mai mare, această familie l-au angajat să lucreze la păscut vacile, iar banii obținuți îi luau ei pentru a-și procura țigări și vin. De la școală lipsea foarte mult. Dacă nu făcea ce îi spunea familia sa, era bătut. Într-o zi a hotărât că trebuie să povestească despre această situație primarului din localitate.

Probleme identificate

Copilul are dereglări ale sistemului nervos, nu doarme nopți întregi, se teme de îngrijitorii săi, nu dorește să se întoarcă acasă. Din cauza lipselor de la școală, băiatul nu știe să citescă, cu greu recunoaște cifrele, are dificultăți de exprimare. La consultația medicală i s-au descoperit vânătai pe corp, și are enurezis. Andrei este izolat de copiii de vârsta sa, nu prea are prieteni. Chiar dacă de mulți ani copilul se află în așa situație, vecinii și cel care îl cunosc sunt indiferenți. Îngrijitorii nu țin cont de necesitățile copilului.

Obiectivele propuse

Evaluarea familiei lui Andrei pentru determinarea stării psiho-sociale. Evaluarea medicală și psihologică a băiatului pentru a descoperi reticențele în dezvoltare și problemele de sănătate. Pregătirea pentru o eventuală plasare într-o familie de părinți educatori.

Modalități de intervenție

A fost sesizat specialistul în protecția copilului, care a mers la fața locului pentru a întocmi o anchetă socială, interviu cu părinții și vecinii. Se lucrează cu copilul pentru a stabili problemele de dezvoltare fizică și mentală. Apoi din evaluarea psihologică a îngrijitorilor băiatului specialiștii au decis că sunt incapabili de a îngriji în continuare pe Andrei. Inițial s-a recurs la serviciul de asistență parentală profesionistă în regim de urgență, unde a stat 3

săptămâni, timp în care i s-a căutat o familie de plasament pentru o perioadă mai lungă de timp.

35

Asistentul social a lucrat la perfectarea actelor și baiatul a fost mutat într-o casă de copii de tip familial.

Rezultatele obținute

La început Andrei era foarte timid și nu prea comunica cu ceilalți membri ai famliei, doar când ceilalți copii se jucau împreună stătea lângă ei. În scurt timp a căpătat încrederea în părinții-educatori văzând că aceștia se poartă frumos cu el, tatăl l-a învățat să citească și să socoată. Lui Andrei a început să îi placă școala foarte mult, ajungând de la note de negative la 7 și 8.

Rapoartele întocmite în timpul vizitelor de către asistentul social și psiholog, demonstrează că băiatul a depășit cu bine situația de criză. Acum este un copil prietenos, își ajută părinții la treburi casnice și apoi fac împreună temele pe acasă. Andrei dorește să devină învățător pentru a ajuta copiii să învețe să citească și să socoată. Băiatul susține că se simte bine în acestă familie și vrea să crească aici.

Atunci când copiii întâmpină reale dificultăți și sunt neglijați, se simt uitați de toți, își pierd încrederea în adulți. De cele mai multe ori vina pentru situația acestor copii o poartă însăși societatea, pentru că ignoră „semnalele de alarmă” ale copiilor și asta din cauza egoismului, indiferenței ce permite copiilor să trăiască în continuare în casa unor oameni care nu au abilitatea de a fi părinți.

36

CONCLUZII SI RECOMANDARI:

Casa de tip familial este o componenta functionala a Directiei pentru protectia drepturilor copilului, avand drept scop asigurarea accesului copiilor tinerilor pe o perioada determinata la gazduire, ingrijire/reabilitare,educatie non formala si informala, pregatire in vederea integrarii familiale si sociale.

Casa de tip familial face parte din categoria serviciilor de tip rezidential, servicii prin care se asigura protectia, cresterea si ingrijirea copilului separat temporar sau definitiv de parintii lui.

Casa de tip familial asigura fiecarui copil/tanar rezident:

Primire si gazduire;

Ingrijire si intretinere zilnica intr-un cadru de viata cat mai asemanator celui din familie;

Evaluare psihologica, sociala, juridica;

Dezbaterea fiecarui caz in reuniune pluridisciplinara;

Inceperea unui program de activitati de consiliere si psihoterapie a copilului/tanarului;

Asistenta medicala generala adaptata permanent nevoilor individuale ale copiilor/tinerilor;

Educatie pentru sanatate, pentru invatarea si aplicarea deprinderilor igienice relative la propria persoana si la mediul de viata;

Un climat afectiv avorabil dezvoltarii personalitatii complexe a copilului;

Stimularea capacitatii de comunicare a copiilor/tinerilor, prin crearea unui climat de incredere de respect reciproc;

Implicarea copiilor/tinerilor in procesul de luare a deciziilor, de consultare in stabilirea planului individual de protectie in functie de varsta si de gradul de maturizare psihosociala;

Dezvoltarea sentimentului de apartenenta la un grup social, familie, sentimentul de intelegere si acceptare a situatiei sale, a propriei istorii;

Dezvoltarea relatiilor copilului/tanarului cu comunitatea prin organizarea de vizite pentru cunoasterea localitatii, desfasurarea si participarea la programe si spectacole culturale, sportive, artistice, religioase etc., stimularea activitatilor in comun ale copiilor/tinerilor din serviciu cu ceilalti copii/tineri din comunitate;

Acces la educatie, informare, cultura;

Scolarizare gratuita si obligatorie;

37

-Integrarea copiilor/tinerilor rezidenti in unitati scolare frecventate de copiii/tinerii din comunitate;

– Activitati de grup si programe individualizate pentru fiecare copil/tanar;

-Activitati de petrecere a timpului liber;

-Observare si evaluare sistematica a evolutiei copilului/tanarului

Principiile care stau la baza activitatii Casei de tip familial sunt:

Promovarea si respectarea drepturilor copilului;

Respectarea demnitatii umane;

Interesul superior al copilului;

Respectarea opiniei copilului si luarea in considerare a acesteia, tinandu-se cont de varsta si gradul de maturitate;

Principiul confidentialitatii;

Principiul ingrijirii permanente a copilului in propria familie;

Principiul abordarii comprehensive si multidimensionale a fiecarui caz;

Principiul interventiei planificate;

Principiul temporizarii ( a stabilirii unei durate maxime de rezidenta si a perioadei de timp pentru monitorizarea post-integrare);

Centrarea pe comunitate si implicarea in problemele cu care se confrunta parintii in asumarea responsabilitatilor si a rolului de parinte; Colaborarea si munca in echipa( colaborarea cu alti specialisti din domeniul social si medical);

Parteneriatul cu parintii si cu alte institutii si organizatii implicate in domeniul protectiei copilului si familiei;

Asigurarea confidentialitatii si a eticii profesionale;

In vederea creerii unei atmosfere calde si primitoare organizarea activitatii trebuie realizata astfel incat sa fie posibila aplicarea Planului individual de protectie al fiecarui copil. Astfel exigentele create de asigurarea unui mediu securizant si a nevoilor psiho-afective ale copiilor,trebuie sa se armonizeze cu tendintele de deschidere catre comunitate.

Copiii/tinerii sunt incurajati, invatati sa isi administreze propriile resurse financiare provenite din banii de buzunar, alocatii, donatii.Copiilor/tinerilor li se ofera posibilitatea pe cat posibil in luarea deciziilor privind cheltuirea propriilor bani.

38

In ceea ce priveste situatiile de abuz ,copiii/tinerii traiesc in conditii de siguranta , orice suspiciune privind comiterea acestora fiind evaluata de factori de decizie conform legislatiei in vigoare.

Copiii/tinerii sunt incurajati si sprijiniti sa-si formeze o conduita sociala acceptabila si atunci cand au un comportament inacceptabil, sunt tratati de personal in mod constructiv fara excese sau subiectivism.[…]

Personalul Casei de tip familial este selectat cu atentie si responsabilitate prin intermediul unui proces de recrutare si angajare care se desfasoara in acord cu legislatia in vigoare si raspunde nevoilor acesteia[ghid metodologic]

Copiii/tinerii beneficiaza de servicii de calitate oferite cu profesionalism respect si empatie fata de acestia, oferite de personalul Casei de tip familial.

Coordonatorul serviciului se asigura ca intreg personalul este calificat si pregatit corespunzator, constient de responsabilitatile care ii revin prin fisa postului si capabil sa lucreze in echipa.

Pentru eficientizarea muncii, personalului i se pune la dispozitie toata documentatia relevanta pentru munca sa, respectiv: proiectul institutional, metodologia de organizare si regulamentul de ordine interioara.In acesta directie se organizeaza periodic sedinte administrative cu intreg personalul.

Prin activitatile de formare, prin modul de intocmire si revizuire al fiselor de post pentru fiecare angajat,precum si prin toate activitatile de comunicare interna se promoveaza principiile muncii in echipa, ca mod de interventie pentru asigurarea protectiei copilului.

La nivelul Casei de tip familial este constituit Consiliul Consultativ si de Coordonare a intregii activitati in vederea eficientizarii si imbunatatirii muncii la acest nivel. Din acest Consiliu fac parte atat personalul din centru cat si copiii aflati cu masura de protectie in Casa de tip familial.

Activitatea Consiliului Consultativ si de Coordonare se va desfasura conform unui grafic lunar, care cuprinde sedintele saptamanale pentru solutionarea problemelor aparute in desfasurarea activitatii.

39

Rreiesind din toate datele reprezentate in lucrare,eu cred ca în situațiile în care copiii nu pot fi reintegrați în familia biologică, plasamentul familial este binevenit din moment ce tinde să ofere siguranță și protecție celor lipsiți de grija părintească.

Importanța plasării copiilor aflați în dificultate în forme alternative de îngrijire este determinată de necesitatea unei dezvoltării corespunzătoare vârstei copilului, asigurării dreptului la familie și educație, asigurarea unui mediu de trai conform normelor de conviețuire socială.

Lucrul cu ceilalți factori sociali pentru sensibilizarea populației, informarea despre consecințele abandonului, neglijării copiilor are o importanță deosebită în asigurarea nevoilor copiilor.

Nu trebuie să uităm că copiii sunt viitorul nostru!

40

BIBLIOGRAFIE:

Asistența socială în context European. – Chișinău, Editura CE USM, 2002.

Bulgaru M., Dilion M. Asistența socială în perioada de tranziție: probleme și modalități de soluționare. – Chișinău, Editura USM, 2002.

Bulgaru M. Aspecte teoretice și practice ale asistenței sociale. – Chișinău, Editura CE USM, 2003.

Bulgaru M., Dilion M. Concepte fundamentale în Asistență Socială .- Chișinău, Editura CE USM, 2000.

Bulgaru M., Metode și tehnici în asistența socială, CE USM, Chișinău, 2002.

C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicționar de Sociologie, editura Babel, București, 1998.

Codul Familiei al Republicii Moldova, publicat la 26.04.2001 în Monitorul Oficial, nr. 47-48.

Constituția Republicii Moldova, publicată la 18.08.1994 în Monitorul Oficial, nr. 001.

Coulshed V., Practica asistenței sociale, editura Alternative, 1993.

Culegeri de acte normative, Drepturile familiei și copilului, vol. I, UNICEF, 2001.

Dicționar de sociologie Oxford. – București, Editura Univers enciclopedic, 2003.

Dezinstituționalizarea serviciilor de protecție a copilului în România, ghid metodologic, editura MarLink, București, 2004.

Dilion M., Grigoraș S., Asistența parentală profesionistă, ghid de aplicare practică, Chișinău, 2003.

Dumitrana M., Copilul instituționalizat, București, 1998.

Forme și servicii alternative de protecție a copilului în dificultate, Chișinău, 2007.

Ghid de aplicare practică, Dezvoltarea serviciilor destinate copilului și familiei, Chișinău, 2007.

Ghid de termeni și noțiuni, editura Pontos, Chișinău, 2006.

Ghid metodologic de implementare a standardelor minime obligatorii privind centrul de pregătire și sprijinire a reintegrării sau integrării copilului în familie, Monitorul Oficial al României, Partea I nr.648, 2006.

Gînu D., Importanța calității pentru dezvoltarea copilului, Chișinău, 2007.

Hodzkin R., Newell P., Ghid de aplicare a Convenției cu privire la Drepturile copilului, UNICEF, Chișinau, 2001.

Hotărârea Guvernului Republicii nr.937 din 12.07.2002 pentru aprobarea Regulamentului Casei de copii de tip familial

41

Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.812 din 02.07.2003 cu privire la aprobarea Standardelor minime de calitate pentru casele de copii de tip familial.

Managementul și acordarea serviciilor sociale de tip nou pentru copii și familii în situații de risc, Modulele VIII- IX, Chișinău, 2007.

Mărgineanu L., Dreptul familiei, Chișinau, 2002.

Neamțu G., Stan D. Asistența socială, studii și aplicații. – , Editura Polirom, 2005.

Neamțu G., Tratat de asistență socială, editura Polirom, Iași, 2003.

Spînu M., Introducere în asistența socială a familiei și protecția copilului, editura Tehnică, Chișinău, 1998.

Studiu realizat de CCF (copil, comunitate, familie) cu privire la Casele de Copii de Tip Familial din Republica (cu titlu de manuscris), 2008.

Studiul „Situația copiilor instituționalizați” UNICEF Moldova, 1999-2000.

42

Anexe

Ghid de interviu aplicat specialiștilor în lucrul cu copiii aflați în dificultate:

Anii de muncă în domeniul protecției copilului:

Eficiența legislației R. Moldova cu privire la plasamentul copiilor lipsiți de îngrijire părintească

Care este opinia Dvs referitor la cadrul legal al R. Moldova cu privire la plasamentul copiilor aflați în dificultate?

Aveți sugestii în privința unor eventuale îmbunătățiri ale cadrului legislativ în domeniul plasamentului familial? Dacă da, care sunt acestea?

Selectarea, pregătirea și evaluarea potențialilor părinți-educatori:

Care sunt principiile de lucru în selectarea și pregătirea potențialilor părinți-educatori?

Cum credeți, în evaluarea potențialilor părinți-educatori este necesară implicarea psihologului?

Cum se implică psihologul în pregătirea părinților-educatori?

Dvs ați participat în lucrul cu părinților-educatori?

Care sunt temele abordate în pregătirea părinților-educatori? De ce temele respective?

Aveți comentarii/sugestii cu privire la actele anexate la cerere a viitorilor părinți-educatori pe care trebuie să le înainteze autorității tutelare?

Participarea asistentului social la integrarea copiilor în familia de plasament

Care este rolul asistentului social în lucrul cu copiii ce urmează a fi plasați în case de copii de tip familie?

Cum credeți, cât de important este ca asistentul social să colaboreze cu o echipă pluridisciplinară în lucrul cu copiii? Cine face parte din echipa pluridisciplinară?

Care este procedura de lucru în perioada de evaluare a copiilor ce urmează a fi plasați în case de copii de tip familie?

Cum se implică asistentul social în reintegrarea socială a copiilor pe parcursul aflării acestora în plasament?

Care sunt beneficiile plasării copiilor lipsiți de îngrijire părintească în case de copii de tip familie?

Implicarea statului în dezinstituționalizarea copiilor

Cum se implică statul în ajutorarea părinților-educatori?

Credeți că statul oferă suficient sprijin caselor de copii de tip familie?

Cine ar putea fi considerat o altă sursă de ajutor a caselor de copii de tip familie?

43