Cai Si Mijloace de Eficientizare a Procedeului Craul Spate

PLANUL LUCRĂRII

CAPITOLUL I – ARGUMENTAREA TEORETICO-ȘTIINȚIFICĂ

I.1. Actualitatea și importanța temei

I.2. Istoricul natației în România

I.3. Ramurile natației

I.3.1. Inotul sportiv

I.4. Istoricul și evoluția procedeului craul

I.5. Istoricul și evoluția procedeului de înot – spate

I.6. Aspectele psihomotricității sportivilor de vârsta 14-16 ani

CAPITOLUL II- IPOTEZA, SCOP, SARCINI, MOTIVAREA CERCETĂRII

II.1. Ipoteza cercetării

II.2. Scopul cercetării

II.3. Sarcinile cercetării

II.4. Motivarea realizării temei

II.5. Metodele de cercetare

II.6. Teste și măsurători

CAPITOLUL III – ORGANIZAREA CERCETĂRII

III.1.Organizarea și desfășurarea experimentului, selectarea subiecților

III.2. Analiza și interpretarea rezultatelor inițiale ale subiecților

III.3. Căi și mijloace de eficientizare al procedeului craul/spate

CAPITOLUL IV – REZULTATELE CERCETĂRII

IV.1.Analiza și interpretarea rezultatelor finale

IV.2.Analiza comparativă între grupele experiment și martor

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

CAPITOLUL I

ARGUMENTAREA TEORETICO-ȘTIINȚIFICĂ

I.1.ACTUALITATEA ȘI IMPORTANȚA TEMEI

Cercetarea științifică vine să îmbogățească teoria și metodologia antrenamentului, care a devenit o știință de sine stătătoare. Astfel antrenamentul sportiv este un proces complex pedagogic și biologic desfășurat sistematic și continuu, gradat, de adaptare a organismului omenesc la eforturi fizice și psihice de intensități diferite, în scopul obținerii de rezultate cu o anumită valoare, într-una din formele de practicare competitivă a exercițiului fizic.

Din studiul literaturii de specialitate s-a constat că, în etapa actuală, procesul de antrenament sportiv se bazează pe activități bine organizate, planificate și conduse după legi, principii și reguli specifice laturilor biologice, psihice și sociale, unde se urmăresc în mod deosebit dezvoltarea aptitudinilor motrice, simultan cu cele intelectuale și cele afective.

Desfășurarea acestui proces trebuie organizată și planificată în perioada junioratului în care dezvoltarea organismului suferă modificări biologice, fizice și psihomotrice esențiale (Dragnea, A,1998, p.23).

Studiul efectuat a demonstrat că majoritatea specialiștilor din domeniu propun diverse soluții, privind perfecționarea acestui proces, prin prezentarea diferitelor metode și mijloace moderne bazate pe aplicarea unor instalații, aparaturi, tehnologii computerizate, care pot contribui la îmbunătățirea desfășurării procesului de antrenament (N. Alexe 1993; M. V. Dragu, 1999).

Analiza bibliografică conduce la concluzia că autorii prezintă un material destul de amplu privind organizarea și desfășurarea antrenamentului sportiv la nivel de mare performanță, în special la sportivele senioare.

Lucrarea de față își propune să cerceteze evoluția înotătorilor juniori în probele craul și spate, prin îmbunătățirea metodelor și miljoacelor de pregătire.

I.2. ISTORICUL NATAȚIEI IN ROMÂNIA

Istoricii au descoperit în țara noastră mărturii ce demonstrează practicarea înotului de către oamenii care trăiau în apropierea apei, în scop utilitar, ca mijloc de supraviețuire, ca necesitate igienică distractivă sau ca sport. S-a făcut referire la înotul "voinicesc", care are unele asemănări cu craulul de astăzi. Multe misiuni și fapte de luptă, din secolele al XV-lea și al XVI-lea, ale ostașilor și oamenilor așezați pe lângă ape și mai ales de-a lungul Dunării, dovedesc cunoașterea tainelor înotului. Dacă la greci și romani înotul era considerat un act de cultură, la români apare "vrednicia" ca impuls pentru a demonstra curajul, puterea, dibăcia în a înfrunta forța apelor. Adesea pregătirea era stimulată de întreceri ale căror "performanțe" intrau în legende. Sunt balade în care se arăta că "el înota ca un pește" sau admirația pentru "isprava lui Vâlcan", care a înotat de-a lungul Dunării până la Sulina pentru a scăpa de turci. Apare, de asemenea, prețuirea oamenilor față de înot, mai ales, a fetelor care puneau la încercare flăcăii: "manifestând dispreț pentru cei nevolnici în acest exercițiu indispensabil în regiunea dunăreană" (C. Kiritescu – Palestrica).

Din datele culese de N. Postolache (Istoria Sportului în România – 1995) s-au reținut câteva momente semnificative:

în anul 1769 – se vorbește în Cronica Hotinului despre înotul "iepurește" la români;

în 1820, la Arad, pe malul Mureșului, funcționa o baie publică care avea și o ,,școală de înot";

în 1840-1841, Gheorghe Asachi (referent al școlilor din Moldova) include în programul școlar al Academiei Mihăilene din Iași, ca materii obligatorii, exercițiile de gimnastică, scrimă și înot;

în 1845, se publică la Arad cartea "Maestrului de înot arădean";

în 1850, se amenajează primul bazin natural pe malul Mureșului, la Arad.

Sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea au fost marcate de preocupările pe plan organizatoric și competițional, în special în orașele Timișoara, Oradea, Cluj, Târgu Mureș, Arad, București (aici Societatea "Tirul" va juca un rol deosebit).

S-au organizat diferite întreceri care, aveau ca scop principal, efectul spectacular și distractiv, dar și recunoașterea caracterului utilitar al înotului. Aceste acțiuni au însemnat primii pași în afirmarea înotului, ca sport, al începutului jocului de polo și săriturilor în apă.

In 1880, se deschide în București, bazinul și "Școala de înot" a societății "Tirul".

Bazinul căptușit cu lemn, avea dimensiunile de 30/15m. Primul concurs dotat cu premii se desfășoară în 1888, când în cadrul Serbării Anuale a societății "Tirul" figurează și înotul (Anuarele FRN, 1995-2000).

In provincie, Timișoara pare să fie primul oraș unde se înființează o secție de natație, în 1899, la clubul "Atletic" (T.Schaed – Istoricul natației în Banat).

Mai târziu, apar A.M.E.F.A. (Arad) în 1911, Gloria C.F.R. Arad, în 1919, Vulturii Lugoj în 1923 etc.

In 1905, la serbările organizate în București de societatea "Tirul", s-au disputat două probe de înot: înotul sub apă, câștigat de elevul M.Herdan și înotul de "iuțeală", câștigat de elevul N.Șerbănescu.

Incă nu se poate vorbi totuși, de înot ca sport. Tot acum apar unele acțiuni în orașele mari din Ardeal, precum și la Galați, Brăila, Constanța.

In 1912 are loc prima ediție a concursului de fond pe Dunăre între Măcin-Ghecet (13 Km.), care după război va deveni tradițional.

In 1912 se constituie "Comisiunea de natație" în cadrul FSSR (Federațiunea Societăților Sportive din România). Aceasta s-a autodizolvat și s-a reînființat în 1915, sub titulatura "Comisia de Inot", ce avea următorii membrii: D. Florescu – președinte; T. Davila, M. Savu, Gh. Iconomu și V. Bădulescu.

La 1 decembrie 1919, FSSR organizează o noua Comisie al cărei președinte devine T. Davila; iar membri sunt: G. Dragomirescu, C. Dumitrescu-Kiki, M. Savu și T. Săvulescu.

Abia după primul război mondial, se poate vorbi cu certitudine, de începerea răspândirii înotului, în România. Ea se petrece rapid în orașele din Ardeal și Banat (Oradea, Cluj, Tg.Mureș, Arad, Timișoara).

In 1919 la Timișoara are loc un concurs la care participă și înotători din Szegedin.

In 1921 are loc dechiderea ștrandului din Timișoara, care dă prilejul organizării unor competiții interesante, ca de exemplu campionatul "Bega". S-au făcut eforturi pentru organizarea primelor C.N. de înot, de sărituri și de polo.

Multe din competițiile locale sau regionale, organizate după 1920, au fost declarate "Campionate Naționale". Denumirea nu era justificată, deoarece au participat sportivi doar din câteva localități. De aici, s-a creat confuzia referitoare la data organizării primei ediții a Campionatului și a primilor campioni ai României.

O lunga perioada de timp, cele 3 ramuri ale natației au avut o evoluție comună, întrecerile se organizau concomitent.

La începutul sec. al XX-lea apăruse și la noi necesitatea constituirii unui for central de coordonare și organizare a acestui sport. Dar, greutățile începutului, lipsa de experiență și de suport organizatoric în teritoriu, condițiile materiale precare și alte cauze au făcut ca o serie de organisme și fondurile organizatorice folosite pe parcurs, să se dovedească a fi ineviabile (Elena Mureșan, 2002).

Intre anii 1923-1927, în cadrul FSSR, funcționa "Comisia Sporturilor pe Apă", care includea natația și canotajul, apoi, rămâne profilată numai pe natație.

Una din cauzele care provocau stagnarea dezvoltării natației în România era lipsa bazinelor. Capitala dispunea, după cum spuneam anterior, de un singur bazin, "Tirul".

Aici sportivii nu se puteau antrena pe distanțele clasice, el fiind neregulamentar.

Totuși, în anul 1925, la Campionatele naționale disputate la Cluj, fără înotătorii din București, competiția s-a desfășurat pe distanțe clasice. Iată câteva rezultate:

100m. Inot pe o parte (over): Berges= 1.27,0

100m. Spate: D. Devici = 1.34,4

200m. Liber: Felicides = 3.07,3

200m. Bras: Felicides = 3.38,4

Staf. 3x50m. Mixt: Stăruința Oradea = 1.56,0

In 1926 cursele de fond de pe Dunăre revin înotătorului N.Băncilă (2h.01'00) pe distanța Măcin-Galați și lui G.Bacagioglu (3h.) pe distanța Brăila-Galați. La Constanța se desfășoară un concurs de fond între Constanța și Techirghiol, cîștigat de Gh.Vălmărescu.

In continuare, aici ia amploare organizarea curselor de fond, astfel încât în anul 1927 are loc primul concurs disputat între Techirghiol-sat și Techirghiol-movilă (12 Km.), cu participarea a 25 concurenți (din care numai 3 termină cursă). Câștigă Constantin Păun în 5h.05'00.

O altă cursă între Far și Cazino (1 milă) este câștigată de D.Dumitrescu în 33 minute.

O nouă etapă de dezvoltare a înotului caracterizează anii 1929 și 1930, când se poate spune că această disciplină a ajuns la maturitate.

Astfel, la București, în anul 1929 se deschide una din cele mai frumoase baze sportive: Bazinul Kiseleff (azi Ștrandul Tineretului).

In anul următor, 1930, Bucureștiul este înzestrat cu un nou bazin: Lido, deschis în luna august printr-o importantă competiție: "Cupa inter-orașe" (cu participarea unor sportivi din București, Cluj și Tg.Mureș).

Dar în prealabil, în martie 1930, UFSR (Uniunea Federațiilor de Sport din România) îl desemnează pe Mihail Savu ca să pregătească constituirea federației (în conformitate cu "Legea Educației Fizice" din 1929).

Pe data de 21 decembrie 1930, se constituie Federația Română de Inot (pe care o vom găsi și sub denumirea de FR de Natație), care se afiliază la UFSR în 1933.

In 1931, la București, are loc prima ediție a Campionatelor școlare, căștigătorii fiind recompensați cu diplome și cu brevetul de înotător școlar.

FRN a publicat regulamentul de înot, a constituit o comisie medicală, a introdus fișa individuală a înotătorului, iar din 1932 timpii în concurs se înregistrau eu cronometre oficiale.

In 1933 s-a înființat secția de înot din Liga Navală Română (LNR).

In 1932 are loc, în București, la bazinul Kiseleff, o competiție internațională cu sportivii clubului MTK Budapesta.

Anuarul Sporturilor din 1938-1939 prezintă componența Comitetului federal (Anuarele FRN, 1995-2000):

președinte – M. Savu;

vicepreședinți – A. Siligeanu, B. Negoescu;

secretar federal – V. Cătină;

casier general – R. Hetasch;

membri: N. Albulescu, P. Angelescu, H. Krack, C. Leoveanu. M.Marinescu și V. Vranialici; membri supleanți L. Lăzărescu și P. Stroescu

In 1940, FR de Sporturi Nautice (FRSN) se unește cu FR de Inot (FRI) formând Federația de Sporturi pe Apă (FRSA), al cărei președinte a fost Victor Cătină. La Campionatele naționale, Bohunitski (din Timișoara) a câștigat 4 titluri de campion național, la toate probele de liber.

In anii 1941, 1942 și 1944 nu s-au organizat Campionate Naționale.

In 1943 I.Slăvescu a obținut 4 titluri iar Gh. Popescu 2 titluri. La probele feminine L. Bauer și F. Grigoriță au obținut câte 2 titluri.

Din 1945, Campionatele Naționale s-au ținut anual, până în 1998, organizându-se, astfel 54 de ediții, majoritatea desfășurate în București.

In antivii clubului MTK Budapesta.

Anuarul Sporturilor din 1938-1939 prezintă componența Comitetului federal (Anuarele FRN, 1995-2000):

președinte – M. Savu;

vicepreședinți – A. Siligeanu, B. Negoescu;

secretar federal – V. Cătină;

casier general – R. Hetasch;

membri: N. Albulescu, P. Angelescu, H. Krack, C. Leoveanu. M.Marinescu și V. Vranialici; membri supleanți L. Lăzărescu și P. Stroescu

In 1940, FR de Sporturi Nautice (FRSN) se unește cu FR de Inot (FRI) formând Federația de Sporturi pe Apă (FRSA), al cărei președinte a fost Victor Cătină. La Campionatele naționale, Bohunitski (din Timișoara) a câștigat 4 titluri de campion național, la toate probele de liber.

In anii 1941, 1942 și 1944 nu s-au organizat Campionate Naționale.

In 1943 I.Slăvescu a obținut 4 titluri iar Gh. Popescu 2 titluri. La probele feminine L. Bauer și F. Grigoriță au obținut câte 2 titluri.

Din 1945, Campionatele Naționale s-au ținut anual, până în 1998, organizându-se, astfel 54 de ediții, majoritatea desfășurate în București.

In anii 1941-1942, președinte al FRSA a fost Ion Bârzănescu, apoi E. Săvulescu.

Instructor federal-șef pentru înot era F. Bratan.

Intre anii 1944-1946, federația este supusă mai multor schimbări.

In 1946, în cadrul SP este organizată Federația Română de Inot, în care apar noi membri. Inspector și secretar onorific a fost numit Robert Podlaha.

In mai 1948, federația se restructurează devenind secție a Direcției Tehnice a ASP.

Intre anii 1949-1957 a funcționat "Inspecția de Natație" în cadrul Direcției instruirii sportive din CCFS (de pe lângă Consiliul de Mininiștri) și Comisia Centrală de Natație, organ voluntar, care colabora cu Inspecția în vederea organizării și conducerii acestui sport. In functia de inspectori de natație au fost: B. Orenstein, E. Fischer și C. Vargolici (1950-1957).

Dupa 1950, a fost înființată funcția tehnica de antrenor de stat.

Din 1958, funcționează FR de Natație, în cadrul UCFS, CNEFS (1967), Ministerului Sporturilor (1990), MTS (Ministerul Tineretului și Sportului) și al ANS (Agenția Națională de Sport).

Din 1952 Campionatele de juniori încep să se organizeze separat, iar în 1965 a avut loc primul Campionat Național pentru copii.

Dintre sportivii care în perioada de început au devenit campioni naționali și recordmani ai țării pot fi amintiți: A. Horacsek (1928-1931), D. Gherman (1933-1936), I.Pullok (9 titluri în 1933-1939), A. Kelemen (1934-1939), Y. Aranyosi (1932-1951).

La femei: Perlaki (10 titluri, în anii 1935-1940), E. Rafael (6 titluri, în anii 1938-1940), E. Treybal (1938-1940).

Probele de bras au fost dominate, în anii 1951-1960, de un trio deosebit de valoros, format din Mihai Mitrofan (10 titluri), Felix Heitz (8) și Adrian Oanță (3), cel care, în 1958, se afla doar la câteva zecimi de recordul european. Inotătorii și jucătorii de polo: Z. Hozpodar și V. Marchitiu au participat la probele de craul, mixt și fluture, cucerind numeroase titluri și stabilind noi recorduri (1952-1955), iar Iosif Novak a devenit multiplu campion și recordman, în special la 100m craul (1947-1955).

Un veritabil campion a fost Al. Popescu, care a adunat 22 de titluri, din care 10 au fost consecutive la 200 m fluture, iar peste 10 au constituit recorduri (1954-1964).

La probele feminine, s-au evidențiat Sanda Eftimiu Platon, multipla campioană națională și autoare a peste 10 recorduri naționale la probele de craul (1952-1955).

Ecaterina Orosz, detinatoarea unui record la 50 m bras încă de la 14 ani, a obținut recorduri la toate probele de bras și fluture (junioare și senioare), dar și în celelalte procedee tehnice, de asemenea, a realizat peste 30 de titluri și peste 20 de recorduri (1948-1956); Elisabeta Bocka a obținut 14 titluri (1948-1955).

Din generațiile care au urmat, s-au remarcat în special: Nicolae Butacu (30 titluri nationale, inclusiv în bazin acoperit), Flavius Vișan (27), Marian Slavic (25), iar la feminin de: Luminița Dobrescu (30), Cristina Balaban (28) și cu un adevărat record, Carmen Bunaciu, 70 titluri. Cele mai multe titluri căștigate într-un singur campionat în aceasta perioadă, aparțin lui Vladimir Moraru – 10 titluri (individuale și la stafete), în anul 1966.

In ceea ce privește recordurile naționale din acea perioadă, s-au detașat: M. Slavic și FI. Vișan (cu câte 26), Anca Groza Miclăuș (45), C. Bunaciu (39) și Cr. Balaban (36).

Primii înotători care au coborât sub 1 minut la 100 m liber au fost: Titus Groza (59"2) la 12 aprilie 1952, în bazinul Floreasca (33,33 m) și Carmen Bunaciu (59"90) la 17 decembrie 1977, în bazinul de la Baia Mare (50 m).

In anii care au urmat a fost structurat un sistem competițional pentru toate categoriile de vârstă (adaptat pentru înotul în bazin acoperit și descoperit):

C.N. pentru seniori (m + f);

C.N. pentru juniori I, pe două grupe la băieți (15-16 ani) și două la fete (I4-15 ani);

C.N. pentru juniori II, pe trei grupe la băieți (13-15 ani) și două la fete (12-13 ani);

C.N. pentru copii, cu patru grupe la băieți (9-12 ani) și trei la fete (9-11 ani).

Ca urmare a dezvoltării bazei sportive, înotul (la sfârșitul anului 2000) era reprezentat în 20 de județe, cu 36 de secții active, însumând 2625 de sportivi legitimați, din care 1675 copii (986 m + 689 f), 77 juniori (382 m + 392 f), 178 seniori (79 m + 99 f 143 de antrenori și 352 arbitri. Pe baza punctelor obținute la C.N. din anul 2000, clasamentul unităților sportive era următorul:

Liceul "Emil Racoviță"- "Steaua"București, 7 045,50 pct.;

CSM Pitești 5 463 pct.;

LPS "Brăila" 2 152 pct;

CSM."Ami" – SA Baia Mare, 1 934 pct.;

CSS nr. 1 "Petrolul" Ploiești, 1 741 pct.;

CSS Reșița, 1 667 pct.

COMPETITII INTERNATIONALE:

După 1950, sportivii au participat la numeroase concursuri internaționale, la Campionate Balcanice, la competițiile oficiale: JO, CM, CE (seniori, juniori). Toate aceste acțiuni au contribuit la perfecționarea sportivilor și antrenorilor, la îmbunătățirea procesului de pregătire și la realizarea unor performanțe superioare, cele mai multe fiind în premieră. Pentru a se ajunge aici, s-a depus o muncă deosebită, urmărind introducerea unui sistem fiabil de lucru, specific înotului modern de mare performanță. Această activitate s-a întins pe durata mai multor ani și a presupus contribuția colectivă a unui număr însemnat de antrenori și tehnicieni, pasionați și devotați meseriei lor (Pop, N.H., 2011).

Printre artizanii acestei perioade s-au numărat: Emeric Freund, Pal Stroescu, Johan Francu, Constantin Vasiliu, Paula și Josif Enăceanu, Josif Toth Pall, Adalbert Iordache, Leo Ungur, Gheorghe Marinel, împreună eu antrenorii federali. Aceștia au fost urmați de cei care au desăvârșit acest proces: Ion Schuster, Carol Bee, Gheorghe Demeca, Carol Corcec, Peter Lovas, Alexandru Schmaltzer, Cristian Vlăduță, Mihai Mitrofan, Felix Heitz, Remus Drăgușanu, Cristina Șopterian, Ștefan Ionescu, Mihai Gothe, Octavian Mladin, Dan Ionescu, Magda Cristescu, Gică și Petre Deac, Viorel Vasiliu, Toma Mirițescu, Ion Ionescu, Gabriela Stoicescu, Mircea Hohoiu, Mugur Tomescu, Nicolae Tat, Sergiu Tănase, Doina Sava, Carmen Bunaciu, Octavian Tileagă, Laura Sachelarie, Silviu Salgaus.a.

Trebuie amintiți și cei care au activat în acțiunile pentru învățarea înotului, pregătind noi generații de copii și juniori, ce au fost promovați în secțiile de natație și în loturile naționale de înot. Dintre aceștia îi menționăm pe: Alexandru Szatmari, Teodor Spânu, Dumitru Mititelu, Dorian Covaliuc, Justinian Caracas, Bogdan Koloman, Hella Lobel, Iosif Szighet, Ladislau Block, Maria Baciu, Anca Mitrofan, Horatiu Droc, Cristina și Adina Schuster, Anca și Ion Miclaus, Dragoș Aldea, George Iorgulescu, Mihai Costiniu, Neculai Aciobăniței, Gheorghina și Ianos Bachner s.a.

La JOCURILE OLIMPICE (Lia Manoliu, 1986):

– Helsinki 1952, marchează participarea primului român la o competiție oficială: Iosif Novak la proba 100m Liber (1'00"6) locul 26. Edițiile altor J.O. s-au încheiat cu rezultatele:

– Melbourne 1956 – se remarcă Al. Popescu primul finalist român la proba 200m. Fluture (2'31"0) – locul VIII;

– Moscova 1980 – Carmen Bunaciu la 100 și 200m Spate (locul IV) și ștafeta 4x 100 m mixt (locul VII);

– Los Angeles 1984 – Anca Pătrășcoiu (loc.III – BRONZ, prima medalie olimpică pentru înotul romanesc) la proba 200 m spate (2'13"29), Carmen Bunaciu – 100m Spate (locul IV), Anca Pătrășcoiu -100m Spate (locul V), Carmen Bunaciu – 200m Spate (Iocul VII);

– Seul 1988 – Noemi Lung la 400m Mixt cu 4'39"46 (loc.II -ARGINT), Noemi Lung – 200m Mixt – 2'14"85 (loc.III – BRONZ), Stela Pura – 200m Fluture (locul IV), Tamara Costache – 50m Liber (locul VI), Anca Pătrășcoiu – 200m Mixt (locul VI);

– Barcelona 1992 – Luminița Dobrescu, 200m Liber (locul V), Robert Pinter – 200m Fluture (locul VII);

– Atlanta 1996 – Beatrice Coadă, 400m Mixt (locul VI) și Ștafetă 4x200m Liber fete (locul VII), Luminița Dobrescu – 200m Liber (locul VIII).

– Sydney 2000: Diana Mocanu cucerește, pentru prima dată în istoria natației românești, două medalii olimpice de aur, la proba 100m spate (1'00"21), proba în care stabilește în premieră un nou record olimpic (în același timp și record european), și la 200m Spate (2'08"16); Beatrice Coadă -Cășlaru (loc.II – ARGINT la 200m Mixt (2'12"57) și loc.III- BRONZ la 400m Mixt (4'37/118); locul IV cu ștafeta 4x200m Liber feminin (C.Potec, S. Păduraru, L. Diaconescu, B. Câșlaru, C. Herea); locul V – Dragoș Coman la 400m Liber; locul VI- Răzvan Florea la 200m Spate.

In finalele întrecerilor olimpice de la Sydney au mai fost: Camelia Potec

(locul VII, la 200m Liber), Cezar Bădiță (VII, la 400m Mixt) și Diana Mocanu (VIII, la 100m Fluture).

– Atena 2004: Camelia Potec – AUR la 200m Liber (1'58"03 și loc.IV la 400m liber (4'06"34)-record național; Razvan Florea loc.III -BRONZ 200m Spate (1'57"56)-record național, primul înotător român medaliat la Jocurile Olimpice, Ioan Gherghel loc.V – 200m Fluture (1'56"10)-record național; Dragoș Coman loc.VII – 1500m Liber, Simona Păduraru loc.VIII – 800m Liber; Beatrice Cîșlaru loc.VIII – 200m Mixt;

MEDALIATI LA CAMPIONATE MONDIALE:

AUR – Tamara Costache, la 50m Liber (25"28) – prima campioană mondială din istoria înotului românesc (Madrid, 1986);

ARGINT – Larisa Lăcustă, la 200m Bras (2'25"60) – Goteborg 1997 (bazin 25m.);

BRONZ – Carmen Bunaciu – 200m Spate (2'15"40), Guayaquil, 1982 – prima medalie obținută la "mondiale", de înotul românesc; Noemi Lung la 400m Mixt (4'45"44)- Madrid, 1986, Stafeta masculina de 4x 100 m liber (3' 17"40) – Rio de Janeiro, 1995.

In anul 2001, la CM de seniori, înotătoarea Diana Mocanu a cucerit o medalie de AUR și o medalie de ARGINT. Inotătoarele Beatrice Cășlaru și Camelia Potec au cucerit câte o medalie de bronz.

MEDALIAȚI LA CAMPIONATE EUROPENE (Anuarele FRN, 1995-2000):

In probele feminine:

AUR – Tamara Costache la 50m Liber (0'25"50) și Noemi Lung la 400m Mixt (4'40"21) – Strasbourg 1987: Camelia Potec la 200m Liber (1'58"79) și (1.58,20 – Madrid 2004), și 400m Liber(4'08"09)- Istanbul 1999;

ARGINT: Ștafeta feminină 4x200m Liber (8'09"15) – L. Dobrescu, S. Pura, N. Lung, A. Pătrășcoiu – Strasbourg 1987, Beatrice Coadă- Cășlaru – la 200m Mixt (2'16"68), 400m Mixt (4'44"67), 400 m liber (4'12"33), la 200 m bras (2'32"00) – Atena 1991; Luminita Dobrescu la 200m Liber (2'00"39) – Sheffield 1993; Beatrice Coadă-Cășlaru la 400m Mixt (4'41"06) – Rostock 1996 (bazin 25m.); Beatrice Coadă-Cășlaru la 200m Mixt (2' 15" 12) la 400m Mixt (4'40"98), la 200m Bras (2'27:s'80) – Istanbul 1999; Camelia Potec – 400m Liber (4'09"31 – Madrid 2004).

BRONZ: Cristina Balaban la -100m Spate (1'09"60) – Utrecht, 1966 a obținut prima medalie la "europene" pentru înotul românesc; Carmen Bunaciu, la 200m Spate (2'17"98) – Jonkoping, 1977: la 100m Spate (1'03"34) – Split 1981; la 100m Spate (1'03"08) – Roma 1983; Tamara Costache, la 100m Liber (56"11); Noemi Lung, la 200m Mixt (2'15"84); Luminita Dobrescu, la 200m Liber (2'00"87); Stela Pura, la 200 m fluture (2'11"56); și 400m Liber (4'09"65) – Strasbourg 1987; Luminita Dobrescu, la 200m Liber (2'01"77) – Atena, 1991; Camelia Potec, la 200m Liber (2'00"17)- Sevilla 1997; Diana Mocanu, la 100m Fluture (1'00"02) și Ștafeta feminină 4x200m.Liber (8'07"75); C. Potec, B. Cășlaru, L. Diaconescu, S. Păduraru – Istanbul, 1999; Camelia Potec – 800m Liber (8'37"56)- Madrid 2004; Beatrice Cășlaru – 200m Mixt (2'15"70) – Madrid; Stafeta feminină 4x200m.Mixt (8'06"26);

La probele masculine:

ARGINT – Nicolae Butacu la 100 m liber (49"49) și 200m spate (1'56"29)- Rostock 1996 (bazin scurt); Dragoș Coman, la 1500 m liber (15'13"10)- Istanbul 1999; Ioan Gherghel la 200m Fluture (1'56"82) și Răzvan Florea – 200m Spate (1.58,00) la Madrid 2004;

BRONZ – Nicolae Ivan la 100m Liber (49"56) – Rostock 1996 (bazin 25m.); Dragoș Coman, la 400m Liber (3'49"04)- Istanbul 1999; Dragoș Coman – 400m Liber (3'49"52) și 1500m Liber (15'15"42) la Madrid 2004;

Performanțe deosebite au fost obținute la CE de la Helsinki, din anul 2000, unde au fost cucerite 14 medalii (3 de aur, 6 de argint și 5 de bronz). Medaliile de AUR au fost obținute: de Beatrice Coadă-Cîșlaru, la 200m Mixt (2'12"57) și 200m Bras (2'26"76) și de Ștafeta de 4x200m Liber (8'03" 17), în componență cu Camelia Potec, Simona Păduraru, Lorena Diaconescu, Beatrice Coadă-Cășlaru, Carmen Herea.

Medaliile de ARGINT: Beatrice Coadă-Cășlaru la 400m Mixt (4'41"64); Diana Mocanu, la 50m Spate (28,85), 100m Spate (1'0 1"54) și 200m Spate (2' II "62); Dragoș Coman la 400m Liber (3'48"69); Cezar Bădiță, la 400m Mixt (4'19"42).

Medalii de BRONZ: Camelia Potec, la 200m Liber (2'00"32) și 400m Liber (4'11"76), la ștafeta 4x 100m Mixt feminin (4'10"05) în componență cu B. Cășlaru, D. Mocanu, C. Potec, Lorena Diaconescu; loan Gherghel la 200 m fluture (1'58"54); Dragoș Coman la 1 500m Liber (15'10"97).

La C.E. pentru juniori au fost cucerite în anii 1967-2000 un număr de 94 de medalii (28 de aur, 29 de argint și 37 de bronz).

La junioare, prima medalie (bronz) a fost obținută de Georgeta Cerbeanu, la 100 m fluture – în 1967.

Medalii de AUR au câștigat:

Camelia Potec (6), Diana Mocanu (6), Stela Pura, Beatrice Coadă, Simona Păduraru (câte 2), Tamara Costache, Livia Copariu, Ioana Naghi, Lorena Diaconescu, Cătălina Cășaru, Raluca Udroiu și Ștafeta 4x 100m Liber (câte 1 medalie).

2 medalii (ARG.+BRONZ) a cucerit Ionela Cozma la ediția 2005 a C.E. junioare, Budapesta.

La juniori au fost cucerite 3 medalii de AUR (Cristian Ponta, Robert Pinter, Dragoș Coman) și 4 medalii de BRONZ.

In cadrul JOCURILE MONDIALE UNIVERSITARE (Universiada) româncele au obținut 31 de medalii (15 de aur, 9 de argint, 9 de bronz).

Medalii de AUR: Noemi Lung (5), Carmen Bunaciu (5), Anca Patrascoiu (2), Sanda Iordan (1), Lorena Diaconescu (1).

In premieră pentru natația românească, Tamara Costache figurează cu primul record mondial stabilit de un înotător român (50m Liber – 25"28 stabilit la 23 august 1986 si omologat de FINA, precum și cu încă 4 recorduri europene (24"50; 25"34; 25"31; 25"28) la proba de 50 m liber, stabilite în perioada 14 iunie-23 august 1986 și omologate de LEN.

In anul 2005, la Izmir, Camelia Potec a cucerit medalia de AUR și titlul de Campioană mondială universitară în proba de 400m Liber și BRONZ-ul la 200m Liber.

MAESTRI EMERITI ai SPORTULUI la înot sunt16 sportivi:

Diana Mocanu, Camelia Potec, Beatrice Coadă-Cășlaru, Noemi Lung, Anca Pătrășcoiu, Tamara Costache, Carmen Bunaciu, Luminița Dobrescu, Dragoș Coman, Simona Păduraru, Lorena Diaconescu, Nicolae Butacu, Larisa Lăcustă, Nicolae Ivan, Ionut Mușat, Flavius Vișan

Titlul MAESTRU al SPORTULUI a fost obținut de peste 200 înotători și înotătoare.

ANTRENORII EMERIȚI din înotul românesc, distinși pentru merite deosebite în dezvoltarea și promovarea acestui sport în Romania, sunt: Laura Sachelarie și Doina Sava, Gheorghe Demeca, Octavian Tileagă și Eduard Câșlaru, loan Schuster, Mihai Gothe și Cristina Sopterian, Petre Deac, Nicolae Tat și Gica Deac, Silviu Salgău, Gabriela Stoicescu, Neculai Aciobăniței și Mugur Tomescu, Toma Mirițescu, Ion Ionescu și Mihai Mitrofan, Carmen Bunaciu, Octavian Mladin și Sergiu Tănase, Dan Ionescu, Angela Covic și Viorica Marineci, Remus Drăgușanu, Ștefan Ionescu și Mihai Costiniu, Magda Cristescu, Gheorghe Perjaru și Mariana Pop, Dragoș Aldea, Dumitru Lungu și Aurel Șeicaru.

INOTUL DE FOND și de MARE FOND 

Inotul practicat în ape deschise are o îndelungată tradiție, acesta stând la baza dezvoltării înotului sportiv. In toate țările, inclusiv la noi, începuturile practicării acestui sport s-a făcut în apele râurilor și lacurilor lângă care trăiau oamenii. Sunt cunoscute exemple din istorie:

în 1815 Jean Sallati, soldat în armata franceză, a traversat Canalul Mânecii, după bătălia de la Waterloo în 30 h, iar în 1875, căpitanul Mathew Webb, din marina engleză, a trecut Canalul Mânecii de la Dover la Calais în 21h39';

în 1912 a fost organizată în România prima ediție a concursului de fond pe Dunăre între Măcin și Ghecet (13 Km.), iar în 1923, cursa s-a desfășurat între Brăila – Galați, devenind tradițională.

Au mai fost organizate numeroase concursuri de fond pe diferite distanțe, ca de exemplu: Constanța – Techirghiol, pe Dunăre, la Călărași, Brăila, pe Bega la Timișoara, pe lacul Floreasca – cursa anuală denumită "Traversarea lacurilor".

Printre câștigătorii curselor de fond s-au numărat la proba masculină N. Băncilă, G. Bacagioglu, T. Spânu, Em. Florescu, A. Iordache, Gh. Cociuban, E. Csordas, I. Szillas, G. Moraru , iar la proba feminină: V. Rusu, L. Cuc, G. Mangeziuș, S. Platon, V. Rotaru, G. Manafu, I.Coroiu.

In 1990 polo-ul s-a desprins din structura FRN constituindu-și propria federație (Federația Română de Polo).

In 1964 s-a înființat funcția de Secretar General-adjunct și de Antrenor Federal, special pentru înot (1964), polo (1971) și sărituri în apă (1990).

In 1998, în structura federației a fost preluată și ramura de Pentatlon Modern, devenind Federația Română de Natație și Pentatlon Modern (FRNPM).

In anul 2000, Biroul FRNPM era compus din președinte: Mirică Dimitrescu; vicepreședinți: M. Banu, M. Fulga, G. Calu; membri: D. Ionescu (secretar general), Gh. Perjaru și V. Boboc (antrenori federali) P. Decuseară, D. Tundrea, C. Săvoiu, V. Puiu, I. Codreanu, D. Spirlea, Al. Noaptes, L. Antoniu, I. Bădescu, M. Artucov, T. Mirițescu, Gh. Dinu, N. Sparios, A. Gavozdea, D. Iliescu.

In noiembrie 2000, Ștefan lamandi a fost numit Secretar General și membru al Biroului FRNPM.

In anul 2001, federația s-a reorganizat confom prevederilor Legii Educației Fizice și Sportului Nr. 6, din 28 aprilie 2000. Adunarea Generală din 9 noiembrie a adoptat noul Statut și a ales Biroul Federal, compus din 9 membri. In calitate de președinte a fost ales George Calu-Leoca. S-a stabilit componența Consiliului director (organul de administrare și gestionare al federatiei): Ștefan lamandi – secretar general, Daniela Ilieș – contabil, Gheorghe Perjaru, Virgil Boboc și Dumitru Spârlea – antrenori federali.

Pe data de 02 noiembrie 2005, în sala Florentina a hotelului "Intercontinental" București, s-a desfășurat Adunarea Generală de alegeri a noilor organe de conducere a FRNPM. Delegații celor 65 de cluburi și asociatii sportive prezente au ales în unanimitate membrii ai noului Birou Federal, președinte fiind Viorel Păunescu (Pop, N.H., 2011)

I.3. RAMURILE NATAȚIEI

I.3.1. Inotul sportiv

Face parte din categoria sporturilor individuale, este practicat atât de bărbați cât și de femei, scopul urmărit este de a parcurge o distanță, dată în timp cât mai scurt, într-un procedeu sportiv de înot, respectând prevederile regulamentului. Se organizează competiții pe categorii de vârstă și pe sexe.

Probele competiționale clasice (olimpice) se organizează în patru procedee de înot (Pop, N.H.2011):

liber: 50m, 100m, 200m, 400m, 800m, 1500m;

spate: 50m, 100m, 200m;

fluture: 50m, 100m, 200m;

bras: 50m, 100m, 200m;

probe individuale mixte: 200m, 400m;

probe de ștafetă:

4x100m liber, 4x200m liber;

4x100m mixt.

Competițiile de înot, altele decât cele olimpice, organizează întreceri în bazin scurt (25m).

In programul Jocurilor Olimpice, înotul figurează ca probă de concurs, la alte două ramuri sportive:

pentatlonul modern (bărbați și femei) și cuprinde:

călărie- un traseu pe teren variat, cu o distanță de 350- 450m, cu 12-15 obstacole fixe;

scrimă – duel cu spada;

tir- tragere cu pistolul cu aer comprimat de 4,5mm, la o distanță de 10m de ținta statică (fiecare concurent are 20 trageri cu 40 sec/ tragere).

înot liber– 300m

atletism – cros pe teren variat, din 2008, se parcurge distanța de 4000m (în interior 3000m);

Triatlon:

înot- 1500m (1600 yarzi);

ciclism- 40 km (24,9 mile);

alergare – 10 km (6,2 mile).

Inotul subacvatic este o ramură relativ nouă, dar nu este probă olimpică.

I.4.ISTORICUL ȘI EVOLUȚIA PROCEDEULUI CRAUL

To crawl = a se târâ, denumirea procedeului a fost dată de antrenorul american George Forman.

La începutul înotului sportiv care aparține școlii engleze, nu se făcea nici o diferențiere supra modului în care se înota sau se concura.

Prima diferențiere de înotul brass apare prin anii 1840-1850 și e denumită „over”, înotătorul înainta pe o parte și vâslind cu un singur braț, picioarele efectu au forfecări laterale derivate din mișcarea de bras (Olaru M, 1982).

In 1873 apare tehnica „Trudgeon”, în care ambele brațe lucrau alternativ și se coordonau cu mișcarea picioarelor, permițând o înaintare explozivă, rapidă.

Tehnica de înot craul apare în anul 1897, fiind demonstrată de înotătorii australieni. Tehnica nou creata era folosită ca modalitate de sprint, pentru ca apoi să devină o tehnică eficientă pe distanțe lungi. Practic procedeul craul apare mai întâi ca tehnică de înot folosită la finișul probelor, urmând ca treptat distanța parcursă cu aceste mișcări să se mărească.

După cel de-al doilea război mondial, procedeul se perfecționează mai ales în ceea ce privește mișcarea brațelor, tehnicienii americani descoperind efectul „rotării brațului” din articulația umărului, traiectoria vâslirii se lungesșe devenind sinusoidală (sub forma literei S), începând să apară diferențieri între tehnica înotului de craul de viteză și cel de fond. Procedeul craul este cel mai rapid procedeu de înot și cuprinde cele mai multe probe competitionale: 50m, 100m, 200m, 400, 800, masculin și feminin, iar la masculin și proba de 1500m (Elena Mureșan, 2002).

I.4.1.Poziția corpului pe apă

Corpul este culcat facial pe apa sub un unghi mic (cca.10º), în așa fel ca apa să ajungă la nivelul frunții, privirea orientată spre înainte. Umerii și spatele sunt la nivelul apei, iar picioarele sunt întinse și usor scufundate, în funcție de particularitățile morfologice ale fiecărui individ.

I.4.2 Mișcarea picioarelor

Reprezintă a treia etapă a învățării deprinderii de a înota. Odată cu abordarea învățării mișcării de înaintare cu ajutorul mișcării de picioare, apare și noțiunea de înaintare, care dă sensul real al deprinderii de a înota.

Biomecanic, mișcarea picioarelor este o mișcare ciclică, simetrică, posterior centrului de greutate, și este compusă din două faze:

1. faza ascendentă (pasivă)- ridicarea piciorului până la suprafața apei;

2. faza descendentă (activă)- coborarea piciorului și biciuirea apei.

Fazele se succed ritmic, la intervale egale de timp, tărie și amplitudine și sunt realizate din articulația coxo-femurală. Are principalul rol de înaintare, dar și de a menține echilibrul corpului prin corectarea mișcărilor laterale.

Greșeli frecvente:

mișcările încep de la nivelul genunchilor;

laba piciorului în flexie;

amplitudinea mișcărilor prea mare sau prea mică;

musculatura prea încordată.

Exerciții pregătitoare pentru învățarea mișcărilor de picioare, procedeul craul:

Explicarea și demonstrarea mișcării de picioare;

Executarea mișcării de picioare cu ajutor pe uscat;

Pe marginea bazinului, picioarele în apă, mâinile la spate, executarea mișcărilor de lovire a apei alternativ;

Din culcat ventral, mișcări alternative de picioare pe uscat;

Idem exercițiul 4 în apă din culcat ventral sau dorsal;

Inaintarea cu ajutorul mișcărilor de picioare, cu sau fără ajutor, cu sau fără plută, cu sau fără respirație

I.4.3.Mișcarea brațelor

Vâslirea subacvatică prezintă trei diagonale: mișcarea de coborâre, mișcarea spre interior și mișcarea în sus a brațelor (Maglischo, 1992). Vâslirea subacvatică este competată de intrarea și întinderea, iar apoi de eliberarea și revenirea (drumul aerian) brațului.

Brațele execută mișcări ciclice alternative. Mișcarea brațelor se compune din două mari faze:

drumul subacvatic sau vâslirea propriu-zisă (mișcarea de coborâre, mișcarea spre interior și mișcarea în sus a brațului);

drumul aerian sau mișcarea pregătitoare (intrarea și întinderea, apoi eliberarea și revenirea- drumul aerian -al brațului);

intrarea și întinderea brațului în apă: trebuie realizată înaintea capului, spre direcția de deplasare, în spațiul delimitat de planul medio-sagital și extremitatea laterală a umărului, de aceeași parte;

coborârea și prinderea –pe măsură ce palma se scufundă, aceasta se răsucește înspre exterior și se duce ușor lateral; odată cu răsucirea palmei începe și flexiunea cotului, iar „prinderea apei”, se realizează când prin flexiunea cotului și coborârea palmei, cotul ajunge deasupra palmei;

tracțiunea- mișcarea spre interior se descrie pe o traiectorie semicirculară, pe care palma o parcurge spre în jos, spre înăuntru și spre sus, până când ajunge spre linia medială, la acest nivel flexiunea se accentuiază cu 400, 600, față de cele 400, 500 din momentul prinderii apei, flexiunea cotului poate ajunge la 820-1040 (Schleihauf et.al.1988).(fig nr.1)

Exerciții pregătitoare pentru învățarea și perfecționarea mișcărilor de brațe, procedeul craul:

Explicarea și demonstrarea mișcărilor de brațe pe uscat;

Executarea mișcărilor de brațe pe uscat, trunchiul jumătate aplecat;

Idem exercițiul doi, din mers sau stând aplecat în apă până la piept;

Același cu respirație laterală;

Brațele sprijinite pe marginea bazinului, mișcări de brațe separat și alternativ, cu și fără respirație specifică;

Același din deplasare;

Din plutire orizontală, mișcări de brațe separat și alternativ;

Respirație la 3-4 brațe pe stânga și pe dreapta.

In vederea perfecționării mișcării brațelor se vor folosi exerciții pe uscat (exerciții de dezvoltare a forței specifice musculaturii brațelor) și exerciții în apă (brațe pe distanțe diferite, îngreuieri).

Greșeli:

pregătirea vâslirii cu brațul întins (musculatura încordată);

pregătirea vâslirii se face din lateral;

lipsa coordonarii între drumul aerian al brațului și mișcarea de răsucire a axei umerilor (târârea palmei prin apă);

scurtarea drumului aerian (scurtarea fazei propulsive).

Fig nr 1 (Apud Elena Moroșanu, 2002)

împingerea – este a doua și ultima fază propulsivă a mișcării. Palma brațului care a efectuat vâslirea împinge apa spre în afară și însus, iar înapoi, spre acțiunea finală, până în dreptul coapsei piciorului din aceeași parte. La ieșirea din apă, brațul va fi complet întins, cu palma orientată în sus față de direcție și de mișcare, mâna iese din apă pe muchie cu degetul mic în sus. Este de preferat revenirea mâinii la suprafață, cu cotul ridicat.

degajarea și drumul aerian

Faza nepropulsivă:

Când umărul s-a ridicat din apă, va începe drumul aerian. Punctul maxim de flexie va fi atunci când palma și cotul ajung în dreptul umărului, mișcare ușurată de răsucirea treptată a axei umerilor.

Evitarea pendulărilor laterale se poate face printr-o ridicare accentuată a cotului în sus cât mai aproape de umăr. După trecerea palmei și cotului de linia umărului, urmează răsucirea în sens contrar axei umerilor și întinderea brațului înainte. Intrarea în apă se face în următoarea ordine: palmă, antebraț, braț pe linia umărului, între mijlocul capului și extremitatea umărului. Viteza de aruncare a brațului înainte trebuie să fie continuă și uniformă, lucru dovedit de aplicarea legii inerției, care demonstrează că o mișcare încetinită necesită o energie mult mai mare pentru a continua drumul cu viteza inițială.

Dacă mâna se așază într-o formă adecvată, raportat la traiectoria pe apă, ea va putea servi ca propulsor, care împinge pe înotător înainte. Cei mai mari înotători folosesc o coordonare continuă; un braț trebuie să intre în apă, înainte ca celălalt să-și termine vâslitul sub apă. Mișcarea picioarelor are două faze: 

Faza activă:

Această mișcare se realizează din articulația coxo-femurală, cu piciorul ușor îndoit din genunchi, cu laba piciorului orientată spre interior. În ultima parte, se execută o lovire a apei printr-o mișcare de biciuire a ei cu laba piciorului. Presiunea exercitată de apă obligă glezna să efectueze o mișcare de hiperextensie. O mobilitate bună a articulației gleznei ajută la o mișcare eficientă și economică.

Faza pasivă:

Ea reprezintă o mișcare pregătitoare, realizată prin ridicarea unui picior de jos în sus, iar celălalt ducându-se întins înapoi, spărgând suprafața apei, călcâiul ieșind puțin deasupra. Amplitudinea este relativ mică (Figura 2)

.

Fig nr 2 (Apud Elena Moroșanu, 2002)

I.4.4. Coordonarea mișcărilor de brațe și picioare cu respirația

Cea mai frecventă coordonare este aceea cu 6 bătăi de picioare la un ciclu de brațe. Pe distanțe lungi, înotătorii folosesc 2și 4 bătăi de picioare la un ciclu de brațe, acțiunea brațelor fiind mai puternică. Fiecare înotător își va forma coordonarea în funcție de calitățile sale individuale. O tehnică respiratorie perfectă nu va influența poziția corpului la un ciclu de brațe pe o singură parte sau la 3 brațe, pe ambele părți. Inspirația se efectuează la suprafața apei sau chiar sub orizontala ei, în valul, golul, de presiunea, rezultată în dreptul feței la înaintarea corpului prin apă. În momentul inspirației, capul trebuie să fie întors lateral, privirea orientată oblic, înainte și în sus. Momentul bun pentru inspirație este atunci când brațul se scoate afară din apă, umărul opus este răsucit pe axa sa spre apă, până la momentul când același braț, în drumul său aerian, ajunge în dreptul umerilor. Odată cu ducerea brațului de la umăr înainte, axa umerilor se răsucește spre interior, fața se scufundă în apă și începe faza de apnee și expirație sau direct expirație pe nas și gură. Expirația este mai lungă sau mai scurtă, în funcție de coordonarea pe care o alege înotătorul, o respirație la 2, 3, 4, 5 brațe.

Rotirea capului:

În timpul înotului, înotătorii își rotesc continuu corpul în jurul axei longitudinale. Ca timp, ei sunt mai mult pe părțile laterale, decât pe abdomen. Rotirea are importanță în menținerea aliniamentului lateral al corpului și pentru reducerea rezistenței. Înotătorul de craul trebuie să se rotească cu cel puțin 450 pe fiecare parte, pornind de la poziția plată, pe abdomen.

Greșeli frecvente în execuția tehnicii procedeului craul:

Greșeli în mișcarea brațelor:

drumul aerian cu brațele întinse nu va permite o bună alunecare;

drumul brațului încrucișat la umărul opus va crea oscilații mariale întregului corp;

vâslirea cu brațul complet întins sau exagerat îndoit, pe lângă corp, duce la frânare;

vâslirea foarte departe de linia mediană a corpului va duce la o tracțiune ineficace;

răsucirea accentuată a corpului în timpul tracțiunii va frâna înaintarea;

poziția mult prea ridicată pe apă duce la o respirație ineficientă și lipsa alunecării;

poziția mult prea scufundată în apă frânează înaintarea;

Greșeli în mișcarea picioarelor:

bătaia executată numai din genunchi va face ca înotătorul să stea pe loc sau să meargă înapoi;

bătaia cu picioarele întinse și menținerea lor încordată (rigidă)va avea ca efect o înaintare defectuoasă;

pedalajul exagerat, imitând mersul pe bicicletă, frânează înaintarea;

bătaia picioarelor mult la suprafață va obosi sportivul, fără să obțină înaintarea dorită, iar bătaia scufundată a picioarelor în adâncime modifică poziția de plutire a corpului;

împungerea apei cu labele întinse sau în exterior încordate duce la frânarea înaintării;

bătaia unui picior pe verticală și a celuilalt în lateral frânează înaintarea și dereglează întreaga coordonare;

ruperile de ritm în timpul bătăii picioarelor duc la întreruperea coordonării.

Greșeli în respirație:

inspirațiile prelungite;

expirațiile incomplete.

I.4.5.Startul în procedeul craul

Starturile se execută în conformitate cu regulamentul concursurilor de înot.

În prezent, se execută un singur start. Până în anul 1960, startul la craul, bras, fluture se executa cu balansarea brațelor.

În anul 1970, startul prezintă o nouă variantă, cu brațele plasate anterior corpului.

Americanii îl perfecționează plasând brațele paralel cu membrele inferioare, executând un avânt scurt. Plecarea se execută de pe blocul de start. La cele 4 procedee de înot, startul are aceleași elemente tehnice:

poziția de plecare;

împingerea (elanul, săritura);

drumul aerian (zborul);

intrarea în apă;

Starturile se deosebesc de la un procedeu la altul, prin modul de intrare în apă și după mișcările specifice efectuate sub apă. Scopul startului este acela de a câștiga teren cât mai mult, printr-o săritură mai lungă, pentru a se obține și un timp mai bun. La craul există două modalități de efectuare:

1) startul cu pendularea brațelor, utilizat actualmente mai mult pentru începători;

2) startul „grab”(în engleză înseamnă „apucat”); i se mai spune și„furat”, utilizat de avansați;

La primul semnal (fluier) al starterului, înotătorul se va urca pe partea dinapoi a bloc- startului, în poziția stând sau puțin aplecat și va efectua inspirații și expirații profunde. La comanda „luați locurile!”, înotătorul ia poziția de plecare, la marginea dinspre apă a bloc- startului, astfel: stând aplecat înainte, cu picioarele depărtate la lățimea umerilor, călcâiele orientate în exterior, prinde cu toate degetele de la picioare marginea bazinului.

În tehnica modernă a înotului de mare performanță, în ultimii ani, se utilizează cu succes și startul cu elan pe un picior. Picioarele sunt ușor flexate din genunchi și mâinile apucă marginea blocstartului, iar capul este aplecat având bărbia în piept. Când înotătorii vor sta liniștiți pe bloc- starturi, se va da al treilea semnal, cel de plecare, prin fluier sau pistol, după care sportivul va părăsi bloc -startul.

Elanul:

După semnal, înotătorul, având picioarele în ușoară flexie, împinge puternic în marginea bloc-startului, avântându-și brațele înainteși în sus, deasupra capului. Practic, efectuează o săritură puternică, cât mai lungă, pe două picioare, un plonjon.

Drumul aerian sau zborul

În prima jumătate a zborului, înotătorul privește peste mâini, înainte, având corpul întins. Traiectoria în arc de cerc, pe care o descrie corpul înotătorului prin aer, este dirijată de mișcarea capului, care coboară între brațe pregătind intrarea în apă.

Plonjarea în arc de cerc permite înotătorului să zboare pe deasupra apei cât mai departe.

Intrarea în apă:

Corpul înotătorului trebuie să fie perfect întins, sub un unghi cât mai ascuțit față de orizontala apei, pentru a intra în apă fără a produce valuri sau turbulență în jurul său. De obicei, se spune că trebuie să intre întreg corpul prin aceeași spărtură în apă. Regulamentul prevede că, după startul greșit, înotătorul este eliminat din concurs.

Greșeli frecvente la start în procedeul de înot craul:

intrarea în apă în poziție frântă-echer;

atingerea suprafeței apei în poziție orizontală;

poziția picioarelor în aer îndoite;

plonjonul prea adânc în apă;

lipsa de alunecare pe sub apă;

Exerciții pregătitoare pentru învățarea startului, procedeul craul:

Săritura peștelui în apă și sărituri verticale pe uscat (brațele intinse);

Săritură de pe marginea bazinului din genunchi (brațele întinse);

Același din picioare;

Sărituri cu elan de brațe executate de pe marginea bazinului;

Același de pe bloc-start;

Săritura globală (toate cele cinci faze).

Întoarcerile:

Se vor efectua conform regulamentului de înot pentru fiecare procedeu.

Scopul acestora este următorul:

să fie executată într-un timp cât mai scurt;

să nu modifice ritmul de înot al înotătorului;

să nu împiedice o bună respirație;

să permită o bună împingere de la peretele bazinului;

să nu fie executată prea adânc în apă;

Intoarcerea în procedeul craul se execută atingând peretele bazinului cu orice parte a corpului, fie cu o mână sau numai cu picioarele. Întoarcerea presupune următoarele momente:

a) atacul peretelui;

b) întoarcerea propriu-zisă;

c) împingerea de la perete;

d) lucrul sub apă și ieșirea la suprafață;

 I.4.6.Intoarcerile în procedeul craul

1) Întoarcerea laterală, simplă pe o parte:

  Atacul peretelui:

Înotătorul atinge peretele bazinului cu  brațul de atac întins aproape de nivelul apei, celălalt braț este menținut în faza de împingere. Brațul de atac apropiindu-se de perete, se flexează.

Întoarcerea propriu-zisă:

 Corpul se va ghemui ușor spre lateral, răsucind bazinul spre brațul de atac, fixând tălpile picioarelor de perete. Înotătorul va efectua o inspirație profundă. Împingerea de la perete și alunecarea. Împingerea se va efectua energic. Brațul de atac va reveni lângă cel de sprijin, corpul alunecă având pieptul paralel cu fundul bazinului.

Lucru sub apăși ieșirea la suprafață:

 In timpul alunecării, brațele sunt întinse sub apă, iar picioarele execută mișcarea alternativă sub apă. După prima vâslire, corpul iese la suprafață. Întoarcerea descrisă mai sus este utilizată de înotătorii începători, mai ales în probele pe distanțe lungi. 

2) Intoarcerea prin răsturnare înainte (flip)(Figura 3):

Fig nr 3 (Apud Elena Moroșanu, 2002)

Atacul peretelui se va face asemănător, ca la întoarcerea simplă, fără a atinge peretele cu mâna.

Intoarcerea propriu-zisă:

  Înotătorul se apropie de peretele bazinului, fără să reducă viteza. Brațul de atac va executa o vâslire puternică, o dată cu ducerea capului cu bărbia în piept (după ce, cu privirea, a apreciat distanța care îl separă de zid), execută răsturnarea înainte, peste cap.

Aceasta se continuă cu o jumătate de înșurubare (900), după ce picioarele au trecut de poziția lor perpendiculară pe apă. Se continuă cu așezarea tălpilor cu vârfurile apropiate în poziție laterală, perpendiculare pe peretele bazinului, cu picioarele îndoite.

Împingerea de la perete:

Împingerea se va efectua cu întinderea picioarelor, continuând înșurubarea pentru a reveni pe piept, în poziția de alunecare. Lucru sub apă și ieșirea la suprafață va fi executată la fel ca la întoarcerea simplă.

Greșeli frecvente la întoarcerile în procedeul de înot craul:

Întoarcerea laterală simplă:

atacul peretelui prea aproape, cu brațul îndoit;

atacul peretelui prin ridicarea mult peste apă;

gruparea picioarelor fără răsucire laterală;

revenirea sub apă în poziție pe spate;

așezarea pe perete a unui singur picior (talpă);

împingerea cu picioarele mult prea depărtate;

efectuarea întoarcerii cu capul mult sub apă;

lipsa alunecării după împingere.

Toate aceste greșeli vor duce la nerealizarea întoarcerii corecte, ceea ce duce la pierderea unor secunde importante în timpul competiției.

Greșeli la întoarcerea prin răsturnare înainte sau flip:

lipsa de apreciere corectăa distanței fațăde perete;

efectuarea răsturnării prea adânc în apă;

reducerea vitezei o dată cu apropierea de perete;

înșurubarea de 900 nu se face înainte ca picioarele să atingă peretele;

revenirea după întoarcere în poziția pe spate;

lipsa unei împingeri eficiente cu picioarele.

Exerciții pregătitoare pentru învățarea întoarcerilor, procedeul craul:

Se recomanda următoarea succesiune la întoarcerile simple:

Impingerea de la perete și ieșirea la suprafață prin alunecare;

Atingerea peretelui cu o mână și efectuarea întoarcerii (apă mică);

Același în apă adâncă la marginea bazinului;

Același din înot procedeul craul.

Exerciții pentru învățarea întoarcerii prin rostogolire:

Rostogoliri înainte pe saltea;

Jumătate rostogolire și răsucirea corpului cu trecere în culcat ventral;

Rostogoliri înainte în apa fără deplasare prin înot;

Rostogoliri peste culoar;

Rostogoliri din înot;

Jumătate rostogolire și trecere în plută pe spate;

Inot, rostogolire, fixarea tălpilor pe peretele bazinului și grupare;

Același cu împingere și mișcări specifice sub apă.

Pentru perfecționarea întoarcerilor se vor folosi exerciții de întoarcere din înot cu viteze și distanțe diferite, întoarceri sub formă de concurs.

Precizări din regulament legate de cursa înotătorului în timpul competiției:

Înotătorul este obligat să parcurgă și să termine proba în culoarul său, care i-a fost repartizat și în care a luat startul.

Dacă se constată că a pătruns neintenționat pe alt culoar și nu și-a stânjenit adversarii, nu va fi descalificat dacă revine înapoi pe culoarul lui imediat. La procedeul de înot bras i se permite să facă o scufundare și să treacă pe culoarul lui. Când mai mulți înotători pătrund pe culoarul unuia, arbitrul general permite celui jenat repetarea cursei.

– Dacă un înotător se oprește din cursă, se sprijină pe fundul bazinului sau pe frânghia culoarului, fără a stânjeni adversarul și apoi reia cursa, nu va fi descalificat (dacă merge pe fundul bazinului sau se trage de culoar, va fi descalificat).

– La proba de ștafetă, în cazul în care un concurent a plecat înainte ca cel din apă să fi atins peretele bazinului, nu va fi descalificat dacă, sesizând greșeala, se întoarce și pleacă din nou, numai prin împingerea din apă, de la peretele bazinului (fără să iasă din apă).

– Intreaga echipă de ștafetă este descalificată dacă unul din ei sare mai repede în apă, înainte ca cel ce termină cursa să atingă peretele bazinului.

I.5.ISTORICUL ȘI EVOLUȚIA PROCEDEULUI ÎNOT- SPATE

 Procedeul de înot spate a fost introdus la Jocurile Olimpice din anul1900 de la Paris, pentru prima oară ca probă de concurs, înotându-se pe spate, cu mișcarea picioarelor ca la procedeul bras. Acest mod de a înota s-a menținut și la Jocurile Olimpice din 1904 de la Saint Louis și 1908 de la Londra. Până în anul 1912, s-a înotat bras pe spate și trudjen pe spate (Elena Mureșan, 2002).

La Jocurile Olimpice din 1912, de la Stockholm, americanul W. Hebner a câștigat proba de 100 m spate cu timpul de, 1'24'', folosind un pedalaj al mișcărilor de picioare, având genunchii mult deasupra apei.

La Jocurile Olimpice din anul 1924, de la Paris, înotătorii hawaieni obțin timpi superiori (1'15''2) în aceeași probă, perfecționând tot mișcarea de picioare. La Jocurile Olimpice din 1932, de la Los Angeles, înotătorii înlocuiesc vechiul pedalaj cu mișcarea de picioare din zilele noastre. Ei aduc îmbunătățiri în mișcarea brațelor, observându-se o alunecare pe ele.

J. Olimpice din anul 1936, de la Berlin, au ca vedetă pe celebrul american Kieffer A., care va executa vâsliri mai adânci cu brațele, iar poziția sa pe apă fiind  mult aproape de orizontală.

Fostul campion european Georges Vallery, în anul1948, obține un timp superior (1'07''6), introducând vâslirea cu brațele îndoite.

La întrecerile olimpice din anul 1956 (Melbourne), înotătorii îmbunătățesc tehnica lucrului brațelor în apă, prin efectuarea unei mișcări în val cu palma, continuând împingerea până dincolo de nivelul șoldurilor.

Ca îmbunătățiri în tehnica înotului pe spate, menționăm: rotarea din umăr, care a făcut ca traiectoria de vâslire să capete un contur sinusoid, un „S” culcat; bătăile de picioare s-au modificat de la un ciclu de brațe cu 6 bătăi de picioare, la un ciclu de brațe cu 4 bătăi, tehnică folosită de către înotătorii americani. Contribuția însemnată în perfecționarea tehnicii înotului pe spate au adus-o înotătorii americani, olandezi, germani, maghiari și chinezi, ceea ce a dus și la creșterea performanțelor lor.

La noi în țară, rezultate deosebite au avut Maria Both, locul 9 la Jocurilor Olimpice din 1956, de la Melbourne, Cristina Balaban, locul III la Campionatele europene din 1966 și învingătoare la mica Olimpiadă de la Bremen, din 1967.

Printre cele mai bune specialiste ale țării s-au situat Carmen Bunaciu, locul III la Campionatul Mondial, și Anca Pătrășcanu, locul III la Jocurile Olimpice în anul 1984, la Los Angeles.

 În prezent, Diana Mocanu este cea mai bună înotătoare, care la vârsta de 16 ani a devenit dublă campioană Olimpică la Jocurile Olimpice din Australia (Sydney) 2000, în probele de 100 și 200 m spate.

 I.5.1.Caracteristici principale ale procedeului de înot spate:

– Mișcarea brațelor este ciclică alternativă, simetrică, vâslirea sinusoidală în „val” executându-se energic.

– Picioarele execută pendulări alternative, active de regulă în ambele sensuri. Genunchii nu sparg oglinda apei. Șoldurile mențin opoziție ridicată.

Înotul pe spate are utilitate în înotul aplicativ, pentru transportarea obiectelor ușoare, precum și pentru transportarea salvaților de la înec.

I.5.2Poziția corpului:

Spre deosebire de celelalte procedee de înot, la spate, corpul plutește cu fața în sus, având bazinul, pieptul cât mai aproape de suprafața apei. Capul este în apă până la nivelul urechilor, cu bărbia orientată spre piept.

I.5.3.Acțiunea brațelor (Figura 4):

Mișcarea brațelor, ca și la procedeul de înot craul, este alternativă, având o fază acvatică și una aeriană.

Fig 4 (Apud, Elena Mureșan, 2002)

 a) Faza acvatică cuprinde:

1. alunecarea și prinderea (apucarea apei);

2. tracțiunea;

3. împingerea;

4. alunecarea și prinderea,

1. Intrarea brațelor în apă se face înaintea capului și în continuarea umerilor, fiind complet întinse. După intrarea în apă, mâna se duce înainte, în jos și în afară, în timp ce palma se rotește în jos, umerii, șoldurile și picioarele se vor răsuci spre brațul care se mișcă spre în jos.

2. Tracțiunea. Atunci când mâna trece prin punctul cel mai adânc, palma execută o rotire spre în sus, înăuntru și înapoi, pe o traiectorie sinusoidală, până când brațul este flexat la aproape 900. Tracțiunea, durează până când, cotul ajunge la linia umerilor.

3. Împingerea este ultimă fază, când mâna se apropie de suprafață, palma continuă drumul spre înapoi în jos pe lângă coapsă, asigurând astfel o poziția înaltă a corpului. Brațul se scoate din apă întins pe muchie.

b. Faza aeriană:

Brațul va fi scos din apă întins cu degetul mare înainte, îndreptat în aer prin fața corpului. Când brațul întins ajunge îndreptul umerilor, se face o răsucire din umăr, o jumătate de rotație, pentru a orienta brațul cu palma rotită spre exterior, spre apă.

Succesiunea exercițiilor pentru învățarea coordonării:

Pe uscat:

din culcat pe spate (pe iarbă, bancă etc.), se execută mișcări complete ale acestui procedeu (brațe și picioare);

din stând, alergare pe loc, se imită mișcarea de brațe.

În apa mică:

împingeri succesive, de pe peretele bazinului, cu picioarele, executând mișcări de picioare și brațe împreună;

parcurgerea unor distanțe mici, înotând pe spate sub controlul permanent al profesorului, care va face corectările de rigoare, pentru a realiza 2, 4, 6 bătăi de picioare, la un ciclu de brațe.

În apa adâncă:

alunecare cu tracțiune pe un braț;

alunecare cu 2 brațe, tracțiune alternativă sau simultană;

înot pe spate complet, brațe și picioare cu respirații accentuate, sub supravegherea profesorului, care va face corectările tehnice de rigoare, pe distanțe mai scurte sau mai lungi. 

I.5.4.Mișcarea picioarelor:

1. Faza activă: 

Mișcarea activă se execută de jos în sus din articulația coxo-femurală.

În ridicare, genunchiul se întinde treptat, zvârlind laba piciorului cu vârful în sus, orientat spre interior și spărgând suprafața apei.

2. Faza pasivă:

Mișcarea pasivă se execută de sus în jos. Piciorul coboară întins relaxat, iar spre sfârșitul mișcării genunchiului se îndoaie pentru a pregăti mișcarea inversă.

Coordonarea mișcărilor de brațe cu cea de picioare (fig nr 5)

Fig nr 5 (Apud Elena Moroșan, 2002)

Coordonarea obișnuită este de 6 bătăi de picioare la un ciclu de brațe.

Coordonarea mișcărilor de brațe și picioare cu respirația: inspirația se efectuează pe gură, în timpul drumului aerian al unui braț, iar expirația are loc în timpul vâslirii aceluiași braț. În general înotătorii folosesc o respirație la un ciclu de brațe.

Greșeli în execuția tehnicii procedeului de înot spate:

Greșeli în poziția corpului în apă:

Poziția prea înaltă sau prea scufundată în apă are ca urmare frânarea înaintării;

Poziția îndoită a corpului în apă (echer);

Capul și umerii foarte ridicați sau foarte scufundați;

Greșeli de brațe:

Intrarea brațului în apăprea îndoit sau prea întins duce ladezechilibru sau la tracțiuni ineficace ale brațelor.

Plescăirea apei prin orientarea palmei în sus.

Tracțiunea cu brațul întins sau mult în lateral.

Finalizarea cu brațul întins sau mult în lateral.

Finalizarea împingerii cu mâinile în sus și nu în jos.

Lipsa coordonării între brațe.

Greșeli în mișcarea picioarelor:

Ridicarea genunchilor deasupra apei prin flexia exagerată a coapsei pe abdomen.

Menținerea picioarelor încordate și întinse.

Orientarea labelor picioarelor în exterior.

Târârea picioarelor prin apă.

Greșeli de coordonare:

Călărirea apei, datorită lipsei de coordonare între mișcarea de brațe și cea de picioare.

Mai puține bătăi de picioare.

Balansarea laterală a întregului corp, având oscilații puternice, picioarele bătând numai lateral. 

Exerciții pentru înățarea mișcării picioarelor:

Pe uscat:

mișcarea picioarelor din poziția culcat pe spate, pe bancă, iarbă ,sol, pluta etc.

În apă mică:

exercițiile menționate la metodica înotului craul, cu condiția ca ele să se efectueze din poziția pe spate.

În apa adâncă:

mișcarea de picioare spate, cu sprijinul ambelor brațe de sparge-val.

În apa mică:

împingeri succesive, de la peretele bazinului, cu picioarele, executând mișcări de picioare și brațe împreună;

parcurgerea unor distanțe mici, înotând pe spate sub controlul permanent al profesorului, care va face corectările de rigoare, pentru a realiza 2, 4, 6 bătăi de picioare, la un ciclu de brațe.

În apa adâncă:

alunecare cu tracțiune pe un braț;

alunecare în tracțiune cu 2 brațe, alternativă sau simultană;

înot pe spate complet, brațe și picioare, cu respirații accentuate, sub supravegherea profesorului, care va face corectările de rigoare (pe distanțe mai scurte sau mai lungi);

înot pe spate, cu labe de cauciuc și palmare

I.5.5.Startul:

În tehnica de înot spate, startul se ia din apă.

1. Poziția de plecare: la primul semnal de start, înotătorul intră în apă, așezându-se ghemuit cu fața la blocul de start, ținându-se cu mâinile de mânerele acestuia. Picioarele îndoite cu genunchii la piept se așază cu tălpile asimetric pe perete sub suprafața apei.

La comanda„luați locurile”, se execută o tragere în brațe, apropiind pieptul de perete. Capul va fi aplecat, iar șoldurile vor fi afară din apă.

2. Zborul: la semnalul de plecare al startului (pocnet de pistol sau fluier), înotătorul împinge puternic cu picioarele în peretele bazinului, spre înapoi și se avântă pe spate, energic, peste apă, cu corpul arcuit în extensie, aruncând brațele prin lateral în sus.

Poziția capului, tras pe spate, imprimă traiectoria corpului peste apă. Intrarea în apă se execută cu corpul într-o poziție hidrodinamică în ușoară extensie. Inotătorul își îndreaptă poziția capului, continuând alunecarea. Ordinea de intrare în apă este: brațe, cap, corp, picioare.

3. Drumul prin apă:

  Sub apă, înotătorul are voie să efectueze mai multe mișcări ondulatorii și simultane cu picioarele. Odată cu oprirea acestor mișcări, se va efectua o vâslire coordonată, cu aducerea bărbiei în piept, corpul fiind redus la suprafață.

Greșeli frecvente la start:

Poziție greșită la plecare prin menținerea brațelor întinse.

Târârea picioarelor prin apă în timpul plonjării.

Atingerea apei în poziție orizontală pe spate.

Aruncarea capului înapoi cu întârziere.

Lipsa arcuirii corpului prin apă.

Căderea în poziție frântă în apă.

Lipsa alunecării pe sub apă. 

Succesiunea exercițiilor pentru învățarea metodică a startului:

Pe uscat:

arcuiri de trunchi, cu brațele întinse în prelungirea corpului;

sărituri pe verticală, cu extensia trunchiului;

sărituri din ghemuit în extensie;

În apă:

din poziții ghemuite la marginea bazinului, extensii pe spate, cu aruncarea brațelor în sus și înapoi;

împingeri la perete prin sărituri, cu trecere în alunecare spate și cu mișcări de picioare și brațe;

startul de concurs cu comandă, cu corectările de rigoare. 

I.5.6.Intoarcerile:

La probele de înot pe spate, regulamentul întrecerilor, până nu de mult, obliga înotătorul să atingă peretele bazinului cu mâna, în poziția culcat pe spate.

La sosire, sau în momentul întoarcerii, concurentul nu avea voie să se întoarcă pe piept, înainte de a atinge peretele bazinului. În prezent, regulamentul permite înotătorilor să atingă bazinul, la întoarceri, cu mâinile sau picioarele, exact ca la întoarcerile de craul, cu unele restricții specifice acestui procedeu.

De-a lungul anilor, s-auexecutat mai multe tipuri de întoarceri, printre care menționăm:

1. Intoarcerea prin pivotare laterală (farfurie), care se menține și astăzi pentru grupele de începători. La aceasta există varianta Naber.

2. Intoarcerea prin semirostogolire, combinație între rostogolirea înapoi și pivotarea laterală.

3. Intoarcerea prin rostogolire înapoi „Kiffer”.

4. Intoarcerea prin răsturnare înainte „flip” ca și la procedeul craul.

A. Descrierea întoarcerii simple (farfurie):

Atacul peretelui:

Peretele bazinului se atinge cu palma mâinii avansate, celălalt braț fiind lângă coapsă pentru sprijin. Atingerea peretelui se face, la nivelul apei, cu palma orientată în sus. Intoarcerea propriu-zisăse execută în plan orizontal. Picioarele se îndoaie și se flexează pe abdomen, efectuându-se o pivotare laterală pe partea brațului de atac, așezându-se tălpile pe perete (Elena Mureșan, 2002).

Impingerea:

In poziția de împingere, înotătorul se va găsi cu fața în sus, cu brațele întinse, având picioarele îndoite. Corpul prin împingere se va întinde, urmând alunecarea pe sub apă, unde regulamentul îi permite să efectueze și mișcări de picioare, ca la procedeul de înot fluture, după care va putea ieși la suprafață.

B. Întoarcerea prin răsturnare înainte (flip) ca și la procedeul craul:

Din poziția de înot pe spate la o distanță de un braț de margine a bazinului, înotătorul va executa o singură tracțiune de braț ca la craul, trăgând puternic în jos, culcând capul după braț, fără să atingă peretele bazinului cu el.

Inotătorul se va întoarce complet pe piept, începând răsturnarea înainte, pe timpul răsturnării brațele contribuie la efectuarea rotației printr-o vâslire simultană, executată sub apă la nivelul umerilor. Răsturnarea se încheie când înotătorul a ajuns sub apă cu fața în sus, cu picioarele îndoite, având tălpile sprijinite de perete. Împingerea în peretele bazinului cu amândouă picioarele se efectuează puternic, după care va urma alunecarea pe sub apă cu brațele întinse înainte. Se vor executa mișcări ondulatorii de picioare pe sub apă și prima vâslire cu un băț (Elena Mureșan, 2002).

Greșeli frecvente la întoarceri:

1. Intoarcerea simplă:

precierea greșită a distanței de perete;

întârzierea în strângerea picioarelor la piept;

dezechilibrări ale corpului în timpul pivotării;

așezarea tălpilor pe peretele bazinului peste apă, sau mult sub apă;

lipsa unei alunecări bune datorate slabei împingeri de la perete sau a menținerii brațelor îndoite;

Greșeli frecvente la întoarcerea prin răsturnare înainte – flip:

lipsa vitezei de apropiere spre capătul bazinului;

aprecierea greșită a distanței, față de peretele bazinului;

dezechilibrări în timpul întoarcerii;

executarea mai multor mișcări de brațe craul, în momentul atacului cu brațul avansat;

răsturnarea mult prea adâncă în apă;

revenirea din răsturnare cu fața în jos, ca și la craul;

lipsa unei împingeri eficiente a picioarelor în marginea bazinului;

Succesiunea exercițiilor pentru învățarea metodică a întoarcerilor:

a) Intoarcerea laterală simplă

  Pe uscat:

din poziția culcat pe spate, întoarcere de 1800, stânga-dreapta, cu corpul ușor ghemuit, atingerea unui perete cu un braț, întoarcere pe partea acestuia, cu fixarea tălpilor, în final, pe perete.

În apă:

atacul peretelui cu o mână, din plutire pe spate, cu un braț sprijinit la marginea bazinului, celălalt lângă coapsă, apoi mișcări de picioare spate. Oprirea bătăilor de picioare, întoarcerea prin lateral cu așezarea tălpilor pe perete, apoi ducerea brațului sus și scufundarea completă;

împingeri de la perete, cu scufundarea completă, executarea mișcărilor ondulatorii cu revenire la suprafață.

  b) Întoarcerea prin răsturnare:

Pe uscat:

rostogoliri (pe bănci, iarbăetc.) înainte și înapoi.

În apă:

rostogoliri din înot craul înainte;

rostogoliri peste culoare;

plută pe spate, cu întoarcerea pe piept, executarea întoarcerii, totul din deplasare;

înainte de perete cu o jumătate de braț, se trece din înotul pe spate în înot pe piept, întorcând exact ca la procedeul de înot craul. 

Notă: Sunt interzise de regulament executarea mai multor mișcări de brațe, precum

și mișcarea în timpul întoarcerii.

I.5.7.Precizări legate de regulamentul de concurs cu privire la procedeul de înot spate:

1. Inotătorii, în momentul startului, stau în apă cu fața spre perete cu mâinile prinse pe mânerele de start. Picioarele, inclusiv degetele, trebuie să fie așezate sub suprafața apei. Este interzis să se sprijine picioarele în sau pe marginea „sparge valului”.

2. La semnalul de start și în momentul executării întoarcerii, sportivul trebuie să se împingă de la perete și să înoate pe spate pe tot parcursul cursei.

El trebuie să fie pe spate tot timpul, cu excepția momentului de execuție a întoarcerii. Poziția normală pe spate poate include o mișcare de răsucire a corpului în jurul axei longitudinale, răsucire care să nu depășească 900, față de orizontala apei. Poziția capului nu interesează. Excepție de la această regulă face întoarcerea în procedeul spate, când este permisă orice deviere de la poziția normală pe spate, pentru efectuarea unei acțiuni de întoarcere cursivă (M.Olaru, 1982).

3. O Parte a corpului înotătorului trebuie să spargă în permanență suprafața apei, cu excepția întoarcerii și a distanței de maxim 15 m după start sau întoarceri, când îi este permisă imersiunea completă, dar după această distanță, capul trebuie să se afle la suprafață.

4. In timpul întoarcerii, este permis înotătorului să se răstoarne trecând prin plan vertical, dar el trebuie să se reîntoarcă pe spate înaintea desprinderii de peretele bazinului. In timpul întoarcerii și până la desprinderea de perete, o parte a corpului înotătorului trebuie să atingă peretele bazinului.

5. La sosire, înotătorul trebuie să atingă peretele cât încă se găsește în poziție normală pe spate.

I.6. ASPECTELE PSIHOMOTRICITĂȚII SPORTIVILOR DE VÂRSTA 14-16 ANI

Plecând de la ideea că pregătirea psihomotrică trebuie să se bazeze pe integrarea funcțiilor motrice și mentale, sub efectul maturizării sistemului nervos, în general, și a vârstei sportivelor de 14-16 ani, în special, am considerat să efectuăm un studiu al literaturii de specialitate privind dezvoltarea funcțională, motrică, psiho-motrică și psihologică a vârstei respective.

Conform teoriei și metodicii antrenamentului, pregătirea sportivă vizează optimizarea și maximizarea capacității de obținere a performanței sportive. În acest sens este necesară dezvoltarea particularităților organismului în creștere, prin antrenamentul sportiv ca activitate de lungă durată, ce presupune numeroase tehnici și mijloace specifice de intervenție.

Din constatările teoretico-metodice ale autorilor (I. Ardelean, 1965; I. Drăgan, 1990; N. Alexe, 1993; I. Drăgan, 1995; M. Epuran, I. Holdevici, F.Tonița, 2001; T. O. Bompa, 2002; G. Rață, B. C. Rață, 2006 și alții), care au abordat tangențial sau direct particularitățile de dezvoltare ale sportivelor, s-a evidențiat un anumit nivel de stabilitate psihică, o anumită armonizare a proporțiilor corporale, un anumit nivel intelectual și o capacitate ameliorată de observare la vârsta de 14-16 ani.

Astfel autorii prezintă, în ceea ce privește caracteristicile acestei perioade, următoarele aspecte:

înălțimea – ritmul de creștere al fetelor se încetinește progresiv;

greutatea – continuă să fie în creștere;

se schimbă ritmul creșterii segmentare, bustul marcând la rândul său o creștere;

se stabilesc definitiv proporțiile corpului;

cresc dimensiunile toracelui, umerii rămân mai mici;

paralel cu membrele superioare cresc și membrele inferioare, anvergura depășind cu 2-3 cm înălțimea;

aparatul locomotor devine mai viguros, osul crescând mai puțin în lungime și mai mult în grosime;

crește volumul și forța musculară;

funcțiile psihice devin mai active.

La sfârșitul acestei perioade de mare furtună endocrină, se instalează definitiv diferențele între sexe.

Instruirea rămâne importantă pentru majoritatea tinerilor, dar ea se nuanțează în funcțiile de interesele personale și de motivația individuală. Procesul de intelectualizare se adâncește pe fondul aspirației spre independenta spirituală, culturală și motrică.

Din punct de vedere funcțional, structurile de coordonare ale sistemului neuro-endocrin se maturizează, fapt semnificativ în echilibrarea efectuării actelor și acțiunilor motrice și în reglarea superioară a acestora. Pe fondul dezvoltării abilităților de a sesiza elementele semnificative pentru o conduită motrică eficientă, răspunsurile motrice devin complexe și analitice.

Principalele forme de solicitare motrică pot fi evaluate prin intermediul aptitudinilor motrice, care pot fi împărțite în calități condiționale și coordinative.

Motricitatea, este condiționată de factori interni și externi ce acționează toată viața, dar cu intensitate sporită în copilărie și adolescență. Capacitatea de învățare motorie este mai mare la băieți decât la fete.

Viteza are ca substrat morfo-funcțional activitatea scoarței cerebrale care se maturizează la 14 ani, fapt ce i-a conferit acesteia caracter ereditar. Scara de regresie a dezvoltării vitezei este prezentată în literatura de specialitate astfel: 14 ani 98%, 15 ani 99%, 16 ani 100%. Educarea vitezei la această vârstă este similară cu aceea a adulților.

Se știe că substratul biologic al îndemânării se găsește situat în aria motorie a scoarței cerebrale și a analizatorului kinestezic, care se maturizează la 12-14 ani.

Este o calitate complexă, rezultantă a mai multor factori: simțul echilibrului, al orientării în spațiu, al coordonării membrelor și al marilor grupe musculare, al percepției și al intensității contracțiilor musculare.

Forța este calitatea care depinde de dezvoltarea țesutului muscular. Nivelul de dezvoltare al acesteia la vârsta de 14-16 ani la fete ajunge la 81,2 % din posibilități. Antrenamentul de forță adecvat fiecărui înotător depinde de o serie de factori ca: vârsta, sexul, proba de înot, etapa de pregătire, sau starea de antrenament (condiția fizică), nivelul de pregătire etc.

Comparativ cu rezistența care se dezvoltă la vârste mici, este indicat ca forța să se dezvolte după maturizarea biologică astfel:

pentru fete, după 13-15 ani;

pentru băieți, după 15-17 ani.

Cu cât este mai scurtă distanța probei de înot, cu atât forța și puterea joacă un rol important în obținerea performanței.

Rezistența generală are ca substrat biologic capacitatea de funcționalitate a sistemului cardiorespirator. Se cunoaște faptul că fetele de 14 ani posedă o valoare a volumului cardiac egală cu 80% din cel al adultului, de aceea la înotătoare vârsta 14-16 ani, este optimă pentru manifestarea rezistenței aerobe, căci aceasta tinde spre o valoare maximă.

Detenta (forță-viteză) este expresia puterii musculare maxime în minimum de timp. Această calitate combinată înregistrează dezvoltarea maximă la 14 – 16 ani.

Mobilitatea articulară depinde de tipul capsulei articulare și de elasticitatea mușchilor și ligamentelor, putând fi modificată de factori interni și externi (temperatura ambiantă, oboseala, gradul de antrenament, etc.). Valoarea ei maximă se înregistrează la 15 –16 ani și se educă ușor în etapa de vârstă de 11-14 ani.

În practica sportivă, aceste calități se manifestă mai ales sub formă de calități motrice combinate sau complexe.

Antrenarea acestor aptitudini psihomotrice impune respectarea unor reguli și principii metodice adaptate la particularitățile de creștere, în diferitele etape de dezvoltare psihofizică a copilului.

Ca și aptitudinile psihomotrice și cele psihice se dezvoltă în etape, deci în procesul de antrenament se va ține seama și de stadiul de dezvoltare psihică.

Creierul are o greutate aproximativ egală cu aceea a adultului, însă din punct de vedere funcțional, dezvoltarea lui nu este completă; se constată o mai bună dezvoltare a primului sistem de semnalizare; aria motorie corticală se apropie de stadiul de maturație și este aproximativ completă după 14 ani.

Ținând cont de aspectele enunțate, pregătirea psihologică, ca de altfel și celelalte forme de pregătire, are o importanță majoră în vederea obținerii performanței sportive. Pregătirea psihologică poate fi realizată în dependență de structura tipologiei sistemului nervos a sportivei.

Pe baza cercetărilor efectuate de specialiștii din domeniul psihologiei sportului (M. Niculescu, 1994; I. Drăgan, I. Nicola, 1995; A. Cosmovici, 1999; F. Sava, 2004), privind determinarea particularităților temperamentale ale sportivelor un rol principal îi revine sistemului nervos central.

Referitor la cele menționate, V. Manolachi (2003), subliniază faptul că starea sistemului nervos central în timpul ciclului ovarian menstrual (COM) produce variații ale funcției respiratorii, ale funcției cardiovasculare cu intensificarea inhibiției. Astfel graficul de vitalitate al sistemul nervos vegetativ suferă oscilații ciclice considerabile în special la fete în perioada de 14-16 ani.

Trăsăturile temperamentale ale personalității au fost supuse unei analize minuțioase de C. Ceobanu, 2002, care consideră că temperamentul se referă la dimensiunea energetică a personalității individului, respectiv la particularitățile psihice și cele de comportament.

Tipul coleric – este reprezentat de persoanele emotive, inconstante și oscilante din punctul de vedere al trăirilor, irascibile, care au tendința de a exagera în tot ce fac; foarte expresive, aceste persoane își exteriorizează ușor trăirile;

Tipul sangvinic – caracterizează o persoană echilibrată, vioaie, foarte mobilă, dominată de o bună dispoziție constantă și care se adaptează ușor. Marea mobilitate a sangvinicilor îi poate face uneori nestatornici și imprevizibili;

Tipul flegmatic – se caracterizează prin calm; acționează lent, imperturbabil, puțin comunicativ și greu adaptabil. Acest tip are însă o forță interioară deosebită prin care poate obține performanță în sarcinile de lungă durată;

Tipul melancolic – este asemănător cu flegmaticul: calm, lent, inexpresiv, puțin comunicativ, dar îi lipsește forța și vigoarea. Este tipul sensibil, emotiv, cu o viață interioară agitată, are o încredere redusă în forțele proprii și, în general, suferă de diverse complexe de inferioritate.

G. Zapan în 1984, a determinat patru niveluri ale sistemului temperamental: nivelul motor general (de activitate), nivelul afectiv, nivelul perceptiv-imaginativ și nivelul mintal (al gândirii). Fiecare nivel se caracterizează prin indicii temperamentali: forță, echilibru, mobilitate, persistența, tonus afectiv (stenic și astenic) și direcție (extravertit sau introvertit). El a conceput o metodă de educare a capacității de interapreciere, numită metoda aprecierii obiective a personalității.

M. Niculescu în 1999, pe baza cercetărilor neurofiziologice efectuate pe animale și pe om au scos în evidență trei însușiri fundamentale ale SNC:

forța sau energia SNC;

mobilitatea – concretizată în viteza cu care se consumă energia;

echilibrul – dat de repartizarea egală sau inegală a forței dintre cele două procese nervoase, fundamentale: excitația și inhibiția.

Concret la fiecare individ, însușirile de bază înregistrează gradații în sensul: puternic-slab, mobil-inert, echilibrat-neechilibrat.

Prin combinarea însușirilor apar în principal patru tipuri de sistem nervos:

puternic, neechilibrat – excitabil – COLERIC

puternic, echilibrat – mobil – SANGVINIC

puternic, echilibrat, inert – FLEGMATIC

slab, luat global – MELANCOLIC

După cum se știe, funcționalitatea SNC și a celui periferic se află în strânsă legătură cu activitatea neuromusculară, implicată în efectuarea actelor motrice.

A. Gagea, în 1999, subliniază necesitatea investigării indicatorilor funcției psihice și a acțiunilor în direcțiile:

atenției – ca indicator al funcției de orientare și concentrare a activității psihice și a gradului de oboseală psihică;

echilibrului emoțional – ca indicator al capacității de autoreglare a stărilor afective la sportivi;

sugestibilității – ca indicator al vulnerabilității sportivului la incitații de tip sugestiv din partea antrenorului sau autocomenzi date pe bază de autosugestie;

anxietății – ca indicator al stării afectiv precompetiționale;

personalității – ca indicator al structurii psihice de ansamblu al sportivului;

indicatorilor simptomatici semnificativi de teren – indicatori orientativi ai stărilor de oboseală, de forma sportivă și așa – numita „stare de start” etc.

Baza mecanismului fiziologic al temperamentului este dată de tipul de activitate nervoasă superioară. Temperamentul poate fi educat prin încadrarea particularităților de tip în aptitudini, interese și trăsături pozitive de caracter.

Cunoașterea particularităților psihologice este obligatorie pentru specialiștii din domeniul activității sportive și poate fi benefică în procesul de antrenament și în activitatea competițională a sportivelor.

Din studiul bibliografic se desprinde ideea că tipologia sistemului nervos are o influență decisivă în obținerea performanțelor.

În acest sens noi am întreprins unele cercetări privind evoluția tipurilor de sistem nervos în practica sportului de performanță, acțiune ce ne-a permis și aprecierea nivelului tipologic al sistemului nervos central la înotătoarele de 14 – 16 ani.

În vederea realizării scopului preconizat s-au stabilit unele obiective privind evidențierea particularităților (forței, echilibrului, mobilității) sistemului nervos central.

Proprietățile principale ale fiecărui tip de SNC se caracterizează prin energie, repartizare egală sau inegală a forței dintre cele două procese nervoase de bază, – excitația și inhibiția, și prin viteza cu care se consumă energia.

Studiind literatura de specialitate, și făcând o analiză teoretică a informațiilor privind particularitățile vârstei de 14-16 ani fete în disciplina natație, se evidențiază faptul că adolescenta posedă o mai mare capacitate de gândire, poate realiza perfecționarea tehnicii, modelarea personalității și chiar integrarea lui în societate etc. Totuși adolescenta prezintă crize de timiditate destul de frecvent are o teamă de ridicol, este anxios în ceea ce privește corectitudinea exercițiilor.

La înotătoarele de vârsta 14-16 ani este deja stabilit un model de testare a aptitudinilor specifice probelor de înot. Acest model cuprinde date despre:

flotabilitatea bună apreciată vizual sau prin estimarea greutății specifice (prin cântărirea în bazin cu apă sau pletismografia corporală). Se poate calcula indicele hidrodinamic după formula Yx100/T . În care y diametrul biacromial +diametrul bitrohanterian, împărțit la 2;

talia înaltă spre foarte înaltă la sprinteri și medie spre înaltă la celelalte probe, cu greutate corporală sub numărul cm peste 100 ai taliei (3-7 la fete la sprint, 3-6 la celelalte probe);

puterea aerobă bună și excelentă la probele mai lungi de 200m și anaerobă excelentă și foarte bună la probele de 50 și 100 m, cu indice alactacid mai mare de 0,8;

volumul cardiac de tip II și III; mediu, mare; mediu – valori între 11-14 ml/kg, mare între 14-15 ml/kg;

mobilitatea scapulohumerală și tibiotarsiană foarte bună;

anvergura mare (peste 103% față de talie);

capacitatea vitală foarte bună;

suprafața palmară foarte mare (peste 10% din talie și laba piciorului peste 39 la fete;

forța musculară foarte bună (scapulară, lombară);

viteza de repetiție în condiții de solicitare ritmică foarte bine dezvoltată cu test de punctare unde baremul minim este 53 puncte;

capacitatea de concentrare a atenției și despre rezistența la oboseală psihică, foarte bine dezvoltate: test Kraepelin 1 min cu barem minim de 40 puncte;

capacitatea de coordonare și de echilibru dinamic foarte bine dezvoltate cu test Purdue-Pegboard, barem pentru mâna dreaptă și stângă de 20 puncte minimum, iar pentru ambele mâini de 33 puncte și asamblaj de 44 puncte.

Dezvoltarea suportului biologic (fizic și psihic) al aptitudinilor necesare în natație permite începerea procesului de instruire de la vârsta de 4-5 ani și obținerea performanței maxime la 15 ani.

La această vârstă se poate efectua un antrenament amplu, intens, la parametrii impuși de exigențele performanței în proba respectivă. Este o perioadă de acumulări și de perfecționare specifică probei în care sportiva este specializată și în care se pot obține performanțe maxime.

Din datele prezentate se pot desprinde următoarele concluzii privind vârsta de 14-16 ani:

1. Se observă acum o stabilitate psihică, o armonizare a proporțiilor corporale, un nivelul intelectual ridicat și o capacitate de observare bună;

2. De asemenea, performanța sportivă este dependentă de aptitudini de ordin somatic, fiziologic, motric și psihic dar și de o planificare corespunzătoare din partea antrenorului.

3. Procesul de pregătire poate fi prognozat și structurat pe modele de selecție și de pregătire în funcție de nivelul și predispozițiile sportivelor, și de aptitudinile lor.

Rezultatele cercetărilor asupra aptitudinilor psihomotrice pot constitui un serios sprijin pentru elaborarea unei programe și mai ales pentru individualizarea antrenamentului sportiv. Antrenorul trebuie să cunoască stilul de viață și implicarea emoțională a sportivelor, să țină cont de toți acești factori în momentul conceperii conținutului și stabilirea solicitării din pregătire.

CAPITOLUL II

IPOTEZA, SCOP, SARCINI, MOTIVAREA CERCETĂRII

II.1.Ipoteza cercetării

Pentru a realiza lucrarea de cercetare, am plecat de la formularea următoarei ipoteze:

Selectarea celor mai eficiente metode și mijloace, în vederea pregătirii înotătorilor juniori, va duce la îmbunătățirea performanțelor în probele de craul și spate.

II.2. Scopul cercetării

Scopul cercetării constă în elaborarea unui program de pregătire a probelor de înot craul și spate, în vederea îmbunătățirii performanțelor sportivilor.

II.3. Sarcinile cercetării

Pe parcursul lucrării, mi-am propus realizarea următoarelor sarcini:

1. Analiza și selectarea literaturii de specialitate cu privire la tema abordată;

2. Stabilirea particularităților de dezvoltare morfo-funcțională și motrică, prin selectarea testelor și măsurătorilor și aplicarea acestora înotătoarelor de vârsta 14-16 ani;

3. Stabilirea locului de desfășurare a cercetării și a lotului de subiecți;

4. Elaborarea (selectarea) unui program de pregătire în vederea eficientizării procedeelor de înot craul și spate;

5. Inregistrarea, analizarea și compararea rezultatelor finale obținute de lotul de subiecți;

6. Formularea concluziilor și a recomandărilor metodice.

II.4. Motivarea realizării temei

Deși bazinele de înot sunt foarte puține și neperformante, românii au reușit să se impună la multe competiții naționale și internaționale. Tot mai mulți foști sportivi de performanță s-au îndreptat spre pregătirea tinerei generații. Probele craul și spate sunt cele mai des folosite în competiții, de aceea și accentul pe pregătirea lor se pune tot mai mult. Pentru a confirma cele afirmate, mi-am propus să cercetez modalitățile de pregătire a sportivilor juniori în probele de craul și spate și eficiența metodelor și mijloacelor selectate.

II.5. Metodele de cercetare

Pentru îndeplinirea obiectivelor sau folosit următoarele metode:

analiza teoretică a literaturii de specialitate;

observația pedagogică;

metoda experimentului pedagogic;

metoda testelor;

metodele statistico-matematice;

1.Analiza teoretică a literaturii de specialitate: pentru a obține informații privind problematica antrenamentului sportiv la juniori, a aspectelor funcționale, motrice, psihomotrice, psihologice, a avut la bază un amplu studiu bibliografic. Au fost analizate opiniile prezentate de o serie de autori printre care: N. Alexe, 1993; A. Dragnea, 1998; A. Gagea, 1999; T. O. Bompa, 2002; M. Epuran, 2005 și alții, care ne-au ajutat să ne formăm o concepție clară privind abordarea procesului de pregătire și de obținere a performanței sportive. Consultarea și studierea acestor surse literare ne-au orientat spre elucidarea fenomenelor specifice procesului de antrenament în sistemul competițional în etapa actuală.

2. Observația pedagogică –a fost orientată spre înregistrarea atentă și sistematică a reacțiilor și conduitelor înotătoarelor de 14-16 ani, a aptitudinilor motrice și psihomotrice, a aptitudinilor psihologice, urmărindu-se, totodată, și caracteristicile comportamentale și temperamentale ale adolescentelor în procesul direct de perfecționare sportivă.

3. Metoda experimentului pedagogic: s-a desfășurat cu o grupă de înotătoare de

vârsta 14-16 ani. Prima parte a experimentului s-a desfășurat prin testarea inițială ale sportivelor înotătoare în incita bazinului, atât în apă cât și pe uscat.

Metoda testelor: în cercetarea noastră am aplicat un număr de 10 teste accesibile eșantionului supus cercetării, selectate din literatura de specialitate și care anterior au fost verificate ca autentice și validate.

Metoda prelucrării statistico-matematice a datelor:

Metoda statistică, foarte frecvent folosită în cercetarea științifică, reprezintă acel domeniu al matematicii aplicate, fundamentată pe teoria probabilității și pe legea numerelor mari, care permite studiul diferitelor caracteristici ale fenomenelor de masă (A. Dragnea, 1984). Indicatorii statistico-matematici pe care i-am utilizat în analiza datelor obținute prin măsurare au fost:

– media aritmetică, care reprezintă indicatorul cel mai utilizat în toate calculele referitoare la dispersie, semnificație și corelație, după formula:

– abaterea standard (S)sau abaterea tip, indicator al dispersiei folosit cel mai mult în cercetarea științifică, are întotdeauna înainte semnul ± și se calculează după formula:

S =±

Cu cât dispersia este mai redusă, cu atât valoarea centrală este mai reprezentativă;

– Coeficientul de variabilitate (CV) se exprimă în procente, oferă măsura gradului de omogenitate a unui eșantion și face posibilă compararea grupelor măsurate cu unități de măsură diferite. Valorile sale se exprimă în procente.

Cv =

Valorile coeficientului de variabilitate cuprinse între:

0-10% indică omogenitate mare a colectivului cercetat;

10-20% arată o colectivitate mai puțin omogenă;

peste 20% indică lipsa de omogenitate a colectivității.

Metoda grafică și tabelară :

Graficul este o imagine spațială, cu caracter convențional, care prin diferite mijloace plastice de reprezentare reliefează ceea ce este caracteristic, esențial pentru obiectul cercetării.

Tabelele reprezintă un ansamblu de idei prezentat într-o formă succintă în cuvinte și expresii numerice referitoare la fenomenele și procesele studiate. S-a utilizat această metodă tabelară pentru a pentru a prezenta rezultatele experimentului pedagogic în vederea efectuării analizelor statistici, cât și ca o modalitate de sistematizare a datelor în vederea calculării indicatorilor derivați

II.6.Teste și măsurători

Vârsta – în ani

Talia –măsurarea taliei se face cu ajutorul taliometrului și se înregistrează în metri și centimetri.

Greutatea- măsurarea greutății corporale se face în kilograme și grame cu ajutorul cântarului de persoane.

Frecvența cardiacă – apreciază numărul contracțiilor miocardice în unitatea de timp (puls/minut). Măsurătorile au fost făcute prin metoda palpatorie la carotidă în ortostatism, înregistrând numărul de pulsații pe minut.

Frecvența respiratorie: reprezintă ciclul de respirație în unitatea de timp. Se măsoară în pulsații / minut, având valori medii în repaus de 12 – 18 respirații pe minut.

Alergarea de viteză 50mp: este o probă care se efectuează cu start de sus și este măsurată cu ajutorul cronometrului. Alergarea se execută în linie dreaptă. Timpul se înregistrează în secunde din momentul mișcării piciorului din spate până în momentul străpungerii planului vertical al liniei de sosire cu pieptul.

Săritura în lungime de pe loc: constă în flexarea genunchilor și balansarea brațelor înapoi, este mișcarea ce permite o poziție de încărcare cu energie potențială pentru faza de impulsie ce se realizează concomitent cu ambele picioare, tragerea brațelor înainte, fapt ce produce faza de desprindere a tălpilor picioarelor de pe sol. Se acordă două încercări și se înregistrează cea mai bună săritură. Măsurarea se realizează de la vârful tălpilor, din momentul începerii, la ultima urmă lăsată pe sol de o parte a corpului (talpă, mână etc.). Rezultatele sunt înregistrate în cm.

Săritura în înălțime (detenta): se stabilește prin lipirea unei rigle gradate pe perete, însemnarea celui mai înalt punct atins cu buricul degetului mijlociu și realizarea desprinderii cu însemnarea celui mai înalt punct atins de vârful degetului mijlociu. Desprinderea pe verticală se realizează cu îndoirea genunchilor cu ajutorul brațelor. Diferența dintre înălțimea atinsă în timpul săriturii și înălțimea măsurată în poziție verticală cu brațul întins reprezintă detenta pe verticală sau forța elastică de săritură. Rezultatele sunt înregistrate în cm.

Flotări: se execută din sprijin pe palme și pe vârful picioarelor, cu corpul întins la orizontală, întindere și extindere a coatelor. S-a realizat într-un unghi de 900 față de corp. Proba se execută din poziția caracteristică acestui exercițiu. Ritmul de execuție este ales de subiect. Rezultatul este reprezentat de numărul flotărilor. executate corect. Proba nu se execută contra cronometru.

Naveta 4x25m (evaluarea vitezei anaerobe): plecarea se face de pe bloc-start executantul parcurgând distanța de 25 m în procedeul liber cu viteza maximă. Pauza între repetări a fost fixată la 1 minut și 30 secunde.

Test de evaluare a pragului anaerob (4 x 50m liber): plecarea se face din apă, executantul parcurgând de 4 ori distanța de 50 m în procedeul liber, cu o pauză de 10 secunde între repetări. Se înregistrează timpii parcurși.

Tabel nr 1 Bareme pentru selecția la înot

CAPITOLUL III – ORGANIZAREA CERCETĂRII

III.1.ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA EXPERIMENTULUI, SELECTAREA SUBIECȚILOR

Cercetarea s-a efectuat în perioada anului școlar 2011-2012, cuprinzând mai multe etape:

– etapa I: cuprinde studierea și analiza literaturii de specialitate, care are legătură cu tema noastră. Studiul experimental s-a efectuat cu două grupe de câte 12 sportive de vârsta 14-16 ani, din Roman. O grupă a format grupa experiment, cealaltă, grupa martor.

Observația pedagogică a însoțit permanent desfășurarea cercetării.

– etapa a II-a: a constat în organizarea experimentului de bază, care a început prin testarea nivelului de pregătire al sportivelor de 14-16 ani, din cele două grupe, aplicând un număr de 10 teste și măsurători, la nivel somatic, morfo – funcțional și motric.

Grupa supusă cercetării a lucrat după programul de pregătire impus de antrenor.

– etapa a III-a: cuprinde perioada de pregătire și testarea finală.

– etapa a IV-a: s-a finalizat cercetarea prin înregistrarea, prelucrarea și interpretarea statistică a datelor înregistrate, prezentarea grafică, formulare de concluzii și recomandări metodice.

III.2. Analiza și interpretarea rezultatelor inițiale ale subiecților

III.2.1.Analiza și interpretarea inițială a indicatorilor somatici

In urma aplicării testelor și măsurătorilor, s-au înregistrat următoarele rezultate:

La nivel somatic, grupa experiment a obținut la indicatorul Talie, o medie de 1,66m, cu o abaterea standard (As) de±0,06m și un coeficient de variabilitate (Cv) de 0,01%, grupa martor, o medie de 1,65m, cu As de ±0,07m și Cv de 0,01%, iar diferența dintre aceste grupe sunt infime, de 0,01cm. La indicele Greutate, grupa experiment a obținut o medie de 57,83kg, cu As de±4,87kg și Cv de 0,08%, grupa martor o medie de 58,08 kg, cu As de ±4,88kg și Cv de 0,08%, iar diferența dintre cele două grupe fiind de 0,25 kg. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 2 și 5 și fig nr 6.

Tabel nr 2 Rezultate inițiale și diferențele între cele două grupe, la nivel somatic

Fig nr 6 Diferențe între cele două grupe la nivel somatic – test inițial

III.2.2.Analiza și interpretarea inițială a probelor morfo-funcționale

La nivel morfo-funcțional, grupa experiment a obținut la indicatorul Frecvența cardiacă, o medie de 68,83 pulsații/min, cu o abaterea standard (As) de±6,46 pulsații/min și un coeficient de variabilitate (Cv) de 0,09%, grupa martor, o medie de 68,91 pulsații/minut, cu As de ±6,47 pulsații7min și Cv de 0,09%, iar diferența dintre aceste grupe sunt de -0,08 pulsații /min. La indicele Frecvența respiratorie, grupa experiment a obținut o medie de 11,66 pulsații(min, cu As de±0,65 pulsații/min și Cv de 0,05%, grupa martor o medie de 11,75 pulsații/min, cu As de ±0,65 pulsații/min și Cv de 0,05%, iar diferența dintre cele două grupe fiind de -0,09 pulsații/min. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 3 și 5 și fig nr 7.

Tabel nr 3 Rezultate inițiale și diferențele între cele două grupe, la nivel morfo-funcțional

Fig nr 7 Diferențe între cele două grupe la nivel morfo-funcțional – test inițial

III.2.3.Analiza și interpretarea inițială a probelor motrice

La nivel motric, rezultatele se prezintă astfel:

1. La proba Alergare de viteză pe 50m, grupa experiment a obținut medie de 8,06”, cu o abaterea standard (As) de±0,11” și un coeficient de variabilitate (Cv) de 0,92%, grupa martor, o medie de 8,15”, cu As de ±0,33” și Cv de 0,02%, iar diferența dintre aceste grupe sunt infime, de -0,09”. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 4 și 5 și fig nr 8.

2. La proba Săritura în lungime de pe loc, grupa experiment a obținut medie de 1,83m, cu o abaterea standard (As) de±0,06m și un coeficient de variabilitate (Cv) de 0,03%, grupa martor, o medie de 1,82m, cu As de ±0,1m și Cv de 0,04%, iar diferența dintre aceste grupe sunt de 0,01m. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 4 și 5 și fig nr 8.

3. La proba Detenta, grupa experiment a obținut medie de 29,08 cm, cu o abaterea standard (As) de±2,59 cm și un coeficient de variabilitate (Cv) de 0,08%, grupa martor, o medie de 28,87 cm, cu As de ±2,61 cm și Cv de 0,09%, iar diferența dintre aceste grupe sunt de 0,21 cm. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 4 și 5 și fig nr 8.

4. La proba Flotări, grupa experiment a obținut medie de 11,5 execuții, cu o abaterea standard (As) de±1,86 execuții și un coeficient de variabilitate (Cv) de 0,16%, grupa martor, o medie de 11,08 execuții, cu As de ±1,92 execuții și Cv de 0,16%, iar diferența dintre aceste grupe sunt de 0,42 execuții. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 4 și 5 și fig nr 8.

5. La proba Naveta 4x25m, grupa experiment a obținut medie de 16,72”, cu o abaterea standard (As) de±0,96” și un coeficient de variabilitate (Cv) de 0,05%, grupa martor, o medie de 16,90”, cu As de ±0,96” și Cv de 0,05%, iar diferența dintre aceste grupe sunt de -0,18”. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 4 și 5 și fig nr 8.

6. La proba 4×50 m liber, grupa experiment a obținut medie de 34,08”, cu o abaterea standard (As) de±0,33” și un coeficient de variabilitate (Cv) de 0,05%, grupa martor, o medie de 34,46”, cu As de ±0,56” și Cv de 0,05%, iar diferența dintre aceste grupe sunt de -0,38”. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 4 și 5 și fig nr 8.

Constatăm că la testarea inițială, valorile celor două grupe sunt foarte apropiate la toate probele. Acest lucru demonstrează și dispersia rezultatelor (As), precum și variabilitatea rezultatelor subiecților (Cv).

După aplicarea programului de pregătire, vom vedea care a fost eficiența acestuia, lucru determinat de valorile obținute la testele finale.

Tabel nr 4 Rezultate inițiale și diferențele între cele două grupe, la nivel motric

Fig nr 8 Diferențe între cele două grupe la nivel motric – test inițial

Tabel nr 5 Indicatorii statistici ai celor două grupe – test inițial

III.3. CĂI ȘI MIJLOACE DE EFICIENTIZARE A PROCEDEULUI CRAUL/SPATE

III.3.1.ANTRENAMENTUL PE USCAT

Antrenamentul pe uscat poate avea ca „inventar” metode de simulare a efortului din proba de concurs la grupele de performanță cu ajutorul unei aparaturi de înaltă tehnicitate (Miny-Gym, diferite „trenajoare” sau „simulatoare biochinetice asistat” ș.a.)

El poate apărea cu o notă separată în acele cluburi unde iarna nu există cele mai bune condiții de lucru (bazin acoperit) și atunci când starea de sănătate nu permite intrarea în apă pentru o perioadă scurtă iar pregătirea fizică nu poate fi întreruptă. (M.Olaru, 1982, p.21)

Antrenamentul pe uscat poate reprezenta o „școală de pregătire” ideală pentru obișnuirea cu activitatea ordonată, disciplină, punctualitatea etc; prin el se poate oferi sportivului o cale de ocolire a monotoniei în anumite momente ale pregătirii.

Metode folosite:

A. Demonstrarea mișcărilor; demonstrația este metoda pedagogică care mizează pe puterea intuitivă de reprezentare a mișcărilor de înot, în scopul ușurării+întăririi prestației calității intervenției directe a monitorului, mai ales în cazul învățării.

Nivelul de abstractizare pe care îl capătă demonstrarea permite prezentarea sumară a mișcării, păstrând detaliile cele mai reprezentative.

Pentru acest motiv, demonstrația nu este necesar a fi făcută la un nivel calitativ maxim-performant ci, mai ales, să sugereze cât mai fidel cele mai importante caracteristici ale actului motric vizat și să permită obligatoriu acompanierea ei cu un comentariu adecvat care să evidențieze / susțină detaliile importante din execuția monitorului sau a modelului ales.

In această direcție, mai pot fi asociate suita materialelor intuitive (planșe, filme) care, alături de demonstrațiile sportivilor fruntași, pot ajuta la realizarea celor mai adecvate reprezentări ale mișcărilor de înot (fig. 8).

Fig 8 (Grafica din Swimming Manual, FINA, 1988, Seul)

B. Asigurarea Mobilității specifice

In mod deosebit la înotul de mare performanță și nu numai…, mobilitatea reprezintă calitate motrică prin care sportivul reușește să execute mișcările cu ușurință având amplitudine unghiulară mare fie prin propria-i acțiune fie sub influența unor forțe externe (mobilizări pasive).

În plan general mobilitatea este o calitate principală, specifică pentru înotător (sinonime: flexibilitate, suplețe) care determină o mai bună, rapidă adaptare la condițiile mediului (obținerea unui echilibru stabil în apă) – iar în plan special – contribue la o mai corectă “exprimare motrică” în cazul tehnicii celor 4 procedee, starturi, întoarceri implicate concret de proba de concurs (se poate vorbi chiar despre mobilitatea brasistului, a delfinistului etc).

Mobilitatea se prelucrează pe uscat sau în apă, ea poate fi „ activă” sau „pasivă”:

– formele „active” comportă mobilitatea statică (de postură, de start) sau dinamică (bascularea omoplaților sau flexia plantară la fluture, craul, spate…, rotarea externă a labelor și gambelor la picioare bras), care stă în strânsă legătură atât cu capacitatea de a coordona exact mișcările cât și cu capacitatea de efort (randament, eficiență);

– formele “pasive” sunt întâlnite grație aplicării unor forțe exterioare (lucrul cu partener, masajul mobilizator) prin care este mărit gradul de amplitudine față de valoarea mobilitatii active (diferența constatată fiind conisderată „rezerva de mobilitate”).

Dezvoltarea mobilității vizează direcțiile principale ale motricității (Viteza, Forța, Rezistența) având ca suport Tehnica corectă de înot, fiind calitatea motrică care necesită un program zilnic de lucru.

Perioada biologică optimă în care se poate obține o ameliorare substanțială a mobilității este cea pre-pubertară (până la 11-13 ani fete/băeți), apoi, consemnăm lucru pentru menținerea ei la nivel optim.

Mobilitatea este condiționată de unele particularități ereditare, morfo-funcționale individuale legate de tipul somatic, de vârsta biologică sau sex, precum și temperatura mediul (cel intern, cel ambiant) încălzirea, oboseala având implicații majore pentru obținerea randamentului scontat (a se vedea diferențele dimineața la trezire, după un duș cald, după încălzirea de la antrenament, după masaj mobilizator înaintea startului, după efortul din probă).

Metoda universală de dezvoltare a mobilitatii este cea prin repetări (exersare zilnică, fără perioade de întrerupere, printr-un complex de exerciții variate, individualizate) astfel concepute pentru a o dezvolta atât cât este necesar (fără exagerări care să ducă la întinderi dureroase, laxitate, disfuncțiune).

Exercițiile de mobilitate (mai ales formele pasive) trebuie să fie precedate de o bună încălzire pe fondul unei refaceri complete față de zilele precedente (nu pe fond de oboseală), în pauzele dintre diferitele exerciții să fie introduse mișcări compensatorii de relaxare si alternarea articulațiilor supuse prelucrării.

Mobilitatea în cazul înotului trebuie testată cu atenție la etapa selecției intermediare (10-12 ani) în următoarele articulații: coloana vertebrală (planul anterior), centura scapulară (circumducția umerilor), ariculația talo-crurală/ gleznele (flexia și circumducțiile labelor).

In legătură cu prestațile înotătorului în proba de concurs, mobilitatea își spune covărșitor cuvântul la execuția tehnicii corecte (parcurs – viteza de repetiție), la întoarceri, start (viteza și amplitudinea execuției), pentru adoptarea unui tempo optim și economic (fără încordări inutile).

Exemple de exerciții pentru dezvoltarea mobilității (fig 9, 10)

Exerciții pentru dezvoltarea mobilității articulare și a relaxării musculare (detenta);(fig 9)

Fig 9

2. Exerciții pentru creșterea experienței motrice de mișcare (abilități), (fig 10)

Fig 10

C. Forța musculară la înot

Noțiune derivatá din calitatea motrică de bază Forță, care aplicată în mediu acvatic are o suită de manifestări și percepte ce îi conferă un statut aparte.

In ceea ce privește mișcarea – forța generată de contracțiile musculare are o ruzultantă: detenta, explozia finală a mișcării așa cum se întîmplă mai vizibil la volei sau în atletism, la sărituri.

La înot – forței, detentei îi căutăm un sinonim și iată că nu-l găsim; în aceste condiții conchidem că rezultanta aplicării forței generată de contracțiile care compun vâslirile în apă poate fi înțeleasă tot ca detentă, adică vigoarea cu care manifestă înaintarea corpului.

Deci, a defini “forța” din perspectivá biologică (aici aplicată la hidromotricitate), impune o altfel de exprimare decât ar face-o un dicționar stiințific; pentru acest motiv iată principalele categorii care vin să completeze noțiunea (M. Olaru, 1982):

a) forța maximală clasică (manifestată în formstatului, întoarcerii);

b) forța-viteză (ciclică) în apă, detenta, demarajul, forța explozivă;

c) forța-rezistență (anduranța), procente (%) din forța maximală pe durate cât mai lungi împotrivindu-se oboselii (tempo);

d) forța-mobilitate, capacitatea de a folosi forme (%) din categoriile anterior enumerate pentru efectuarea corectă (ca amplitudine, detentă, tempo) a miscărilor propuse.

Tipologii în manifestarea forței:

– prin contracții izometrice (statice) – vezi poziția de start sau împingerea după întoarceri;

– prin contracții izotonice (dinamice) – vezi suita pozițiilor, momentelor de vâslire prin care este realizat traseul unei mișcări;

– prin cedare, descărcare a energiei musculare față de volume de apă (cât mai mari) pe distanțe (cât mai scurte), mediul acvatic oferind un echilibru instabil – vezi traectoria elicoidală a vâslirilor ( Conceptul Counsilman);

– prin combinarea intermediară (auxotonică) a impulsurilor:

repetarea cu “tonus”+”amplitudine” optime (tehnica corectă, dezirabil);

realizarea cu tempo ridicat a traseelor de mișcare (în forță-viteză) (“a te mișca mai repede decât obișnuiești în concurs”);

exersarea pe durate/distanțe mai lungi (forța-rezistență scăzută) (“a te mișca mai încet decât o faci în proba de concurs”) .

Astfel:

(a) Prin tenhica corectă se va putea evita acele “tăieri ale apei” (aplicare greșită a forței) sau “ștergerea”, “pierderea” apei (prin poziții incorecte ale unor segmente ale membrelor) care produc diminuarea vâslirilor; Palmele, brațele vor fi poziționate corect față de suprafața apei și de poziția corpului, cu un tonus adecvat crescut, pe o traiectorie amplă (“alunecată”) care să permită manifestarea efectului elicoidal în realizarea vâslirii (repetăm – prin străbaterea a cât mai mari volume de apă, pe direcții, distanțe cât mai scurte..).

(b)Prin combinarea forță-viteză se obțin vâsliri energice în care se poate remarca o bună “detentă” (vigoare) și precizie a miscării ( înotătorul parcă “știe ce vrea”..), regim care realizează un demaraj optim al fiecărei vâsliri, condiții care vor imprima vâslirii o viteză proprie prin care se va învinge rezistența apei, ajungându-se la o înaintare eficientă, în viteză maximă.

(c) Forța-rezistență (anduranța) se referă la condițiile bio-funcționale (generale, speciale) de a parcurge exercițiile de înot programate sau proba de concurs în care sportivul este specializat la tempouri diferite (simularea efortului, a condițiilor din concurs)

Forța maximală a unor grupe musculare depinde de: secțiunea transversală a fibrei, de coordonarea inter-musculară și cea intracelulară.

Având în vedere că la înot manifestarea forței maximale este direct observată doar la efectuarea startului, la întoarceri, dominanta pregătirii nu este dependentă de forța maximală decât în mod indirect, fiind știut că creșterea forței maximale statice (prin izometrie, haltere, de ex.) poate ameliora sensibil această calitate.

Forța-viteză (detenta) este descrisă ca fiind capacitatea unui sistem neuro-muscular de a depăși un obstacol (în speță rezistența opusă de apă la o vâslire) cu maximum de viteză; aceastá calitate nu este uniform dezvoltată la diferitele grupe musculare a unui individ, există înotători care au brațe sau mișcări de picioare mai puternice, deci tehnica aleasă pentru concurs (specializarea) trebuie să țină cont și de aceste amănunte.

In plus este bine de reținut că detenta va crește cu atât mai mult cu cât nivelul de solicitare este mai mare, lucru care ne îndeamnă să apelăm la exerciții efectuate pe uscat dar mai ales la cele care pe fondul simulării mișcării permit o creștere corepunzătoare a încărcăturilor de efort (lucrul la simulatorul biokinetic, ș.a.).

Forța-viteză este dependentă de: secțiunea transversală a fibrei musculare, de proporțiile dintre discurile albe/roșii (dezirabil, dominata celor albe) și de viteza neuro-motrică de realizare a coordonării intra-celulare.

Detenta va depinde deci de valorile forței maximale, de cele ale forței-explozive (dominanta discurilor albe) iar la înot, mai ales, de valoare corectitudinii demarajului (efortul inițial de a înota cât mai corect) care înseamnă și capacitatea de a angaja, în realizarea contracției, un cât mai mare număr de fibre musculare.

Dacă valoarea rezistenței ce urmează a fi învinsă este mare vom vorbi despre detentă explozivă (startul, gravitația), dacă valoarea rezistenței este moderată (în apă) vom putea vorbi despre detenta de demaraj, de angajare.

Forța-rezistență (anduranța) implică aprecierea exactă a intensității contracției (% din forța maximală) și a numărului de repetări ale acestei intensități (durată, distanța de înot).

Deci la înot: având cerința unei tehnici eficiente și condiția unei bune detente de angajare a fiecărui ciclu se poate conta pe adoptarea unor intensități ridicate de înaintare (viteza – m/s)

Diferențele dintre începători și consacrați pot fi remarcate la:

– nivelul de exprimare a forței maximale (cu consecințele ei);

– la plusurile date de dezvoltarea fizică (talie înaltă, anvergură mare);

– la eficiența biomotrică ridicată a tehnicii de înot;

La înot, contracțiile comune mai des întâlnite pot fi:

– contracții musculare fazice/ciclice proprii tehnicii de înot ( regimul de antrenament);

– contracții exploziv-balistice aciclice (start, întoarceri);

– contracții ciclice reluate în viteză, cu detentă ridicată, la intensitatea impusă de distanța de înot (exerciții de verificare, control întrecere, proba de concurs);

Prin antrenament specific de forță se poate influența (M.Olaru, 1982):

– creșterea masei musculare (atât la lungimii cât și a secțiunii transversale);

– creșterea depozitelor energetice și a enzimelor interesate în derularea fazei anaerobe, apoi a celei aerobe;

– perfecționarea legăturilor neuro-musculare care permit sporirea numărului de fibre implicate în realizarea gestului sportiv.

Forța unor grupe musculare angrenate specific prin tehnica de înot poate fi dezvoltată astfel:

– extensia picioarelor (vâslirea la bras) cicluri nu mai lungi de 10 zile;

– flexia brațului (întins) pe trunchi (ce corespund apăsarea+tracțiunea vâslirii) cicluri nu mai lungi de 15 zile;

– pronația brațelor (vâslirea circulară la bras) sau rotarea humerusului în umăr (“arm rotation”) + adductorii coapselor în cicluri de cca. 4 săptămâni; aceste cifre pot sugera o periodizare a lecțiilor de verificare sau control la o medie de 4 săptămâni (3 săptămâni de încărcare+ 1 dezobosire…), după care se vor putea modifica proporțiile (%) anterioare.

Se mai recomandă exersarea unor mișcări cu mare amplitudine pe durate care să însume cca. 30-90 sec. (evident cu intensități asemănătoare celor din concurs). Pentru a doza corect durata unui exercițiu se va estima durata unei mobilizări (durata medie a unui ciclu de vâslire), valoarea găsită va fi raportată la timpul de efort (30-90 sec.) pentru a afla numărul de repetări ce vor putea fi simulate, valori, la care se va adăuga timpul necesar de manifestare pasivă a mișcărilor (de întregire a ciclului);

La concret, se recomandă simularea tempoului/bazin al probei de concurs, astfel: durata (cca.90 sec), tempo (75 cicluri repetate), serii repetate de 4 ori, intercalat de intervale de odihnă de..”X” sec. (evident cu respectarea fidelă a curbei de manifestare optimă a forței pe ecranul monitorului în cazul simularii la aparatura biokinetică).

Antrenamentul de forță nu poate avea bune rezultate decât în compania antrenamentului de pregătire generală; accesat în mod strict izolat el nu va avea efectul scontat.

Mereu trebuie început de la greutăți, încărcături minore spre cele maximale; efectele de adaptare se simt destul de repede dar aceasta nu este totul – va trebui mereu să compensăm lucrul localizat cu exerciții care egalizeză forța agoniștilor cu cea a antagoniștilor.

Cu cât valoarea sportivului este mai ridicată cu atât mai mult se va lucra specializat, pe grupe de mușchi sau pe segmente de tehnică (pe uscat, cu aparatura specială).

Principiile care trebuie să guverneze alcătuirea unui program de dezvoltare a forței sunt:

– fidelitatea față de mișcarea din concurs (“gestul motric”);

– specificitatea (la înot – mișcări explozive, ample + relaxate);

– variabilitatea menită a evita stressul, monotonia, unele leziuni (complexitate combinativă a exercițiilor oferite de cele 4 procedee de concurs).

Formele de antrenament a calității Forță (pe uscat):

– antrenament cu repetări (seturi fixe): 3-4(10 x 25 kg) etc.;

– antrenament cu repetări progresiv-regresive: 2 [ (5×20 Kg)+(4×25 Kg)+(3x3o Kg)+(2×40 KG)+++(1x5o Kg)+(2×40 Kg) + (3x3o Kg)+(4×25 Kg)+(5×20 Kg)]

– antrenament cu repetări până la refuz;

– antrenament body-building: intensitate mică/număr mare de repetări, cu durată mare de exersare în lecții speciale în sala de fitness;

– antrenamentul în circuit: 6-12 ateliere cu durata de efort asemănătoare celei din concurs, la intensități sub 40% din forța maximală (testată la debutul etapei, mezociclului), dar cu o dozare strictă (după o formulă “intensivá” sau “extensivá”, adică – TM / 2, sau 2xTM / 3 ( “TM” fiind abrevierea termenului “Testare Maximă”).

In concluzie: calitatea “forță” pare “uitată” de cei mai mulți antrenori; antrenamentele de înot, destul de monotone pot deveni mai interesante atunci când se are în vedere și prelucrarea forței, o calitate indispensabilă pentru o prestație tehnică corectă (degeaba ai rezistență dacă nu ai tehnică….).

D. Solicitările musculare

Fiecare procedeu tehnic de înot sportiv este realizat diferit de suita contracțiilor musculare, în funcție de structura biomecanică particulară coordonării globale a procedeului respectiv (de ex. mișcări alternative din poziția culcat ventral=craul, sau, din poziția culcat dorsal=spate care biometric seamănă dar funcțional sunt diferit deservite de sistemul muscular, et (M.Olaru, 1982)c.

Observații: în general, un înotător de craul sau spate sau fluture ar trebui să fie pregătit mai intens pentru dezvoltarea musculaturii extensoare a spatelui, a mișcărilor de adducție a brațelor pe segmentul dorsal și cele de flexie a brațelor, pe când un brasist va trebui să abordeze cu prisosință forța extensorilor coapseor și gambelor, flexorii spatelui și doar în al treilea rând pe adductorii spatelui (similar cu celealte procedee).

Un exercițiu deosebit de simplu care poate fi executat individual în fața unui spalier este cel de a “te cățăra cu ajutorul mîinilor, palmelor, pe treptele spalierului, având corpul mereu întins, atârnat” Acest exercițiu întărește musculatura care participă la realizarea posturii, în cazul nostru a poziției fundamentale de înot – pluta ventrală (comună la 3 din cele 4 procedee de înot sportiv).

Mișcările cele mai puțin implicate în efortul de a înainta în apă, în general, sunt cele de abducție, flexiile copaselor și flexia trunchiului.

Cert este că toți înotătorii pot sã abordeze predilect adductorii spatelui, apoi extensorii spatelui (craul, spate, fluture), iar brasiștii flexorii spatelui și flexorii brațelor.

Aceasta aduce în atenție exercițiile deosebit de importante de tracțiuni la extensor cu variantele sale la “cărucior” și “simulator la banca izocinetică”, apoi exercițiile de extensie a trunchiului din culcat îndoit pe lada de gimnastică și exercițiile de ridicare a trunchiului din culcat dorsal “briceagul” pentru brasiști; în final avem grupul de exerciții pentru dezvoltarea forței flexorilor brațelor.

In aceste condiții antrenorul de înot ar trebui sã aibă cunoștințe ample despre biomotricitate, gimnasticã medicală și teoria dozării efortului, care ar completa cunoștiințele sale de specialitate.

E. Dezvoltarea forței prin Metoda Training

Metodă de organizare a antrenmentului, lansată de Morgan și Adamson, Univ. Leeds – Anglia în 1958; inițial a fost folosită în orele de educație fizică școlară în scopul creșterii densității și eficienței lecției, apoi a pătruns în toate disciplinele sportive cu scopul realizării unui volum mare și precis de lucru sprijinit de aplicarea “principiului odihnei active”, volum adresat unui număr mare de executanți la un același tip de efort (raportat fie la spațiu de lucru, fie la timp).

El poate fi programat în infinite variante acordate cu sarcinile propuse (prelucrarea calităților motrice, consolidarea unei deprinderi etc.); este organizat împărțind în mod egal numărul de executanți la numărul de “ateliere” dispuse sub forma unui “circuit”; fiecare executant parcurge “circuitul” executând fie:

un număr stabil de repetări indiferent de timp;

un număr stabil de repetări la o durată precisă;

un număr stabil de repetări la o durată și o pauză fixă;

sau – durata stabilă de efort indiferent de numărul de repetări;

durată stabilă de efort la un număr precis de repetări;

durată stabilă de efort la un număr precis și pauză fixă.

La înot, se apreciază că numărul optim de “ateliere” este cuprins între 6-12 (exerciții diferite), circuitul fiind astfel conceput spre a asigura pregătirea generală sau specială folosind organizarea unor metode de antrenament anume alese (intervale, repetări, ș.a.).

Specialiștii germani indică următorul program de lucru în circuit având sarcina prelucrării forței, detentei la înot (După Kreis training, Manfred Scholich, Sportverlag, Berlin, 1982):

atelier 1 – tracțiuni alternative la simulator;

atelier 2 – extensii ale musculaturii spatelui;

atelier 3 – lucru pentru musculatura abdominală;

atelier 4 – lucru pentru tricepsi și trapez ;

atelier 5 – tracțiuni simultane la simulator;

atelier 6 – întinderi din atârnat la inele;

atelier 7 – lucru cu pectoralii și marele dorsal;

atelier 8 – extensii ale musculaturii coloanei vertebrale;

atelier 9 – ridicări pentru musculatura centurii scapulare și

atelier 10 – din flotare- săritură în ghemuit cu salt pe verticală cu genunchii la piept (exercițiu folosit și de US Marin Navy pentru testarea capacității generale de efort).

Aceste ateliere, în funcție de regimul dorit de efort pot asigura atât prelucrarea cantitativă (volum mare de repetări cu intensitate scăzută) cât și cea calitativă (intensitate mare pentru un număr limitat de execuții) etc.

Indicații metodice:

Procentaj maxim*™: se controlează periodic încărcătura maximă de care este capabil un executant la un singur circuit, apoi valorile obținute sunt defalcate procentual la fiecare antrenament, pentru fiecare săptămână etc..

Fig 11 Exemple de exerciții pentru dezvoltarea firței

F. Set de exerciții premergătoare unei ședințe de înot recomandate de specialiști:

1 minut de abdomene;

odihnă 5 secunde;

15 omizi (brațe);

odihnă 5 secunde;

10 sărituri picioare streamline;

odihnă 10 secunde;

15 flotări;

odihnă 15 secunde;

15 flotări;

odihnă 15 secunde;

1 minut de sărituri cu picioarele depărtate;

odihnă 10 secunde;

Indicații metodice: acest set se repetă de 3 ori.

III.3.2.CICLICITATEA PREGĂTIRII

Ciclul de antrenament

In contextul noțiunii de periodizare, ciclicitatea, repetabilitatea formelor, metodelor, mijloacelor de antrenament trebuie înțelese ca principiu fundamental al pregătirii (principiu caracteristic multor fenomene ale existenței și vieții biologice, asimilație / dezasimilație, consum / refacere, efort / odihnă etc.) (M.Olaru, 1982, p20).

Evoluția procesului de pregătire are ca obiect de lucru funcționalitatea optimă a organismului.

O complexitate de ipostaze biologice care prezintă apariții, valori succesive, cu mărimi periodice (cantitative, calitative) greu de anticipat în condițiile vieții normale (civilul neantrenat)- în limitele unei pregătiri sistematice, ciclice, sub incidența categoriei „efort”, condiționează sportivul spre a le cunoaște și să le folosească fericit în scopul creșterii randamentului, al performanței.

Diferiții parametri funcționali, care au o periodicitate distinctă unii față de alții, pot fi aduși, prin antrenament, la un ritm comun – în acest mozaic, exercițiul fizic condiționează specific diversitatea de capacități iar cînd efortul este dirijat științific acest rang are în vedere respectarea caracterului ciclic și unitar al majorității funcțiunilor organismului; invers, exersarea ocazională, întimplătoare nu poate asigura finalitate pozitivă iar rezultatele vor întîrzia să apară.

Conceptul „ciclul de antrenament” se bazează pe ideia evoluționistă ascendentă (a unui singur / a mai multor parametri), de la un nivel inferior până când funcțiunea revine la situația inițială dar la un nivel superior, cu un plus de acumulare, care prin repetabilitatea va realiza condițiile necesare de manifestare a „saltului” (supracompensarea).(M.Olaru, 1982, p.21).

Ca orientare generală se poate vorbi despre:

– ciclicitatea intimă fiecărui set de exerciții, repetări proprii unui întreg antrenament;

– ciclicitatea specifică mai multor antrenamente – “mini” sau “micro” ciclul săptămânal (luni-miercuri / joi-sâmbătă);

– ciclul săptămânal – unitatea organizatorică de bază a procesului de pregătire (instrument de reglare a pregătirii);

– ciclul – etapă, interval de cca. 4 săptămâni (3 săptămâni de “încărcare” + 1 de “îngustare”, cu verificarea pregătirii în final);

– mezo-ciclu, interval de cca. 8-12 săptămâni care precede participarea la un concurs intermediar de verificare în proba de concurs sau chiar la un concurs de obiectiv (final); mezociclul poate fi termenul care vine să înlocuiască termenul clasic – “perioadă”;

– macro-ciclu, interval de mai multe mezocicluri prin care este împărțit un “an sportiv” calendaristic; în sportul școlar se identifică cu trimestrele, semestrele anului de învățămînt;

– ciclul anual, ce “contabilizează” strategia pregătirii, care dercurge (sau ar trebui..) din ciclul olimpic, de 4 ani, unitatea supra-organizatorică care poate fi și ea concepută pe ideia – 3 ani de “încărcare” + 1 “îngustare”, când se vor atinge obiectivele de performanță planificate anterior.

La înot a fost remarcată schema antrenorului rus Igor Koșkin ( cel care l-a lansat pe celebrul fondist Vladimir Salnikov, primul înotător care a parcurs distanțele de 800 și 1500 m cu o medie de sub 60 sec./100m. în perioada anilor '80…), schemă ce poate fi exprimatã ca:

– “regula celor 5×10”…, practic un mezociclu (50 de zile – model standard) care poate “garanta” , prin repetări numeroase care generează experiență pozitivă – intrarea în formă optimă la data stabilită;

Intr-un astfel de mezzo-ciclu este prevăzută și activitatea de pregătire la altitudine (medie – cca. 2000m) care reprezintă o formă de condiționare biologică (creșterea naturală a numărului de globule roșii datorită rarefierii areului la asemenea înălțime) ce poate oferi condiții superioare de susținere a activității de condiționare sportivă în termenii binecunoscuți de cei implicați; astfel :

1. 10 zile antrenament la altitudine mică, la șes-nivelul mării (lucru de acumulare, cu mulți kilometri înotați, oboseală, “încărcare”);

2. 10 zile antrenament la altitudine ridicată :1800-2400m (lucru moderat, de adaptare la altitudine, refacere);

3. 10 zile antrenament la aceiași altitudine ridicată: 1800-2400m (lucru de acumulare, kilometraj ridicat , “încărcare”, mare uzură);

4. 10 zile antrenament cu revenire la altitudine mică (lucru moderat, “îngustare”, care precede intrarea în formă);

5. 10 zile de intrare progresivă în formă maximă (fie imediat după revenire – ziua 1-2 fie ziua a 6-7 ).

III.3.3.”EXPUNEREA” LA APĂ

Expresie care vrea să scoată în evidență că apa poate deveni nocivă pentru cei care stau prea mult timp în ea…; adaptarea organismului la condițiile mediului acvatic, mediu neobișnuit pentru ființele terestre printre care îl găsim și pe „om”, a fost, în general, apreciat ca un fapt benefic pentru organism.

Conduși de acest concept, mulți antrenori au reușit, pe căi instructiv – educative optim dirijate, să crească firesc numărul orelor petrecute în apă cu ocazia antrenamentelor, dar, curând s-a observat, din multiple direcții, că „expunerea la apă”, peste unele limite, duce la o serie de neajunsuri alături de neîndeplinirea unor obiective de performanță (M.Olaru 1982, p.22).

Expunerea la apă atrage atenția asupra unei categorii de antrenament care se cere a fi clar definită de antrenor ca durată optimă/zi ( maximum 5 ore/zi la adolescenți) diferențieri în funcție de sexe, de vechime în pregătirea stagială, chiar și față de probele de concurs (fondiștii trebuie să stea mai mult în apă..); în cazul forțării acestei “expuneri” se vor manifesta curând o serie de modificări reunite în ceea ce medicina numește SGA „sindromul general de adaptare” cu consecințe negative pentru sportiv.

Durata “expunerii la apă” poate fi scalată, regresiv, pentru categoriile inferioare de vârstă ajungându-se astfel la măsura, surprinzătoare pentru unii, a „întreruperilor dirijate” a unor copii de vârstă mică ( mai ales preșcolarii dar și de vârste puțin mai mari) perioade când este de presupus că organismul va acumula pe plan biologic nivele calitativ superioare în funcțiune etc.

Alternarea optimă a unor asemenea întreruperi, la nivelele de debut ar permite folosirea eficientă (minimum o dublare a randamentului) a forței de muncă a antrenorilor, monitorilor responsabili de pregătirea începătorilor, crescând astfel, baza de masă a înotului sportiv de la noi. Acest lucru este valabil dacă se lucrează într-un sistem coherent și bine organizat.

DOZAREA INTERVALULUI

Durata pauzelor de odihnă între diferite reluări ale unui set de exerciții cu efort specific este extrem de importantă pentru a “condiționa” cu exactitate organismul spre o cât mai bună adaptare la condițiile de concurs (probe de viteză sau fond sau secvențe, forme care pot fi întâlnite termporar în asemenea întreceri).

Cel mai ades, dozarea se face urmărind indicatorul frecvenței cardiace (FC) (în condiții bazale sau în diferite momente ale efortului, antrenamentului).

La sportivii consacrați (cu o experiență de cca. 4 ani de pregătire sistematică) sunt admise următoarele valori aproximative ale FC:

– FC bazal (FCb), dimineața în clinostatism, de regulă se situează la cca. 40-45 pulsații/minut; trebuie controlat periodic, asociat cu numărarea pulsațiilor și în ortostatism (la un minut de la ridicarea în picioare) iar dacă diferența este prea mare se poate suspecta organismul de oboseală remanentă;

– FC în efort maximal (FCmx), de concurs, care la înotători poate trece și de 220-230/min. Valoarea trebuie controlată folosind numărătoare pe 6 sec (x 10) pentru a afla lesne media pe minut sau se poate apela la tehnica electronică ;

– FC fiziologică de antrenament (FCa), se calculează scăzând din FCmx valoarea FCb (în clinostatism); este de dorit ca exercițiile cronometrate să nu depășească această cifră, pentru a rămâne în forme de efort normale, bine suportate de organism și, această valoare poate servi la calcularea FC pentru alte diferite ale regimuri de efort, astfel:

antrenamentul continuu-uniform (înot pe distanțe de cca.l km sau cu durate de cca.15 min.) este corect fiziologic realizat la o FC de cca 70-75% din FCa;

la antrenamentul cu intervale (varianta “lentă”/ „extensivă”) se va calcula ca regimul de efort să ajungă până la 80-75% din FCa, iar dozarea intervalului să cuprindă durata de timp necesară revenirii FC la cca. 65-70% din FCa;

la varianta “rapidă”/ ”intensivă”se va calcula o intensitate de cca. 85-90% din FCa cu un interval necesar revenirii până când Fc ajunge la cca.60-65% din FCa;

la antrenamentul cu repetări se va calcula ca regimul de efort să ajungă la cca. 95% din FCa iar intervalul va fi dozat față de o FC de cca.60% din FCa. Iată o paletă certă de lucru a antrenorului dornic de a lucra științific. Reperele trebuie bine memorate.

Un alt mod de a face o dozare logică a intervalului este cea prin care ne raportăm la durata efortului, astfel:

la sprinturile de control maximal, durata intervalului va fi de cca. 4-5 ori durata efortului (1/4-5);

la repetări cu cca. 90% intensitate, durata intervalului va fi de cca. 2-3 ori mai mare decât durata efortului (1/2-3);

la “interval-training (intervalul-rapid) cu cca. 80% intensitate, durata intervalului va fi egală cu durata efortului (1,0/1.0);

la “interval-training” (intervalul-lent) cu cca. 70% intensitate, durata intervalului va fi egală cu 1/3 până la 1/2 din durata efortului (1/ 0,3 – 0,5), etc.

Dozarea intervalului nu trebuie făcută, să zicem zilnic, ea se va face periodic, de cca. 2-3 ori pe sezon, pe ciclu pentru a cantifica cert dacă schimbările în funcțiunea FC sunt notabile și deci susceptibile de a modifica relațiile anterior descris.

CAPITOLUL IV – REZULTATELE CERCETĂRII

IV.1.Analiza și interpretarea rezultatelor finale

IV.1.1.Analiza și interpretarea progresului înregistrat la indicii somatice

Testele finale înregistrează atât progrese la nivelul fiecărei grupe cuprinse în cercetare, cât și diferențe.

La nivel somatic, rezultatele se prezintă astfel: grupa experiment a obținut la indicatorul Talie, o medie de 1,66m, cu o abaterea standard (As) de±0,06m și un coeficient de variabilitate (Cv) de 0,01%, la testul final o medie de 1,67 m, cu o abaterea standard (As) de ±0,06m și un coeficient de variabilitate (Cv) de 0,03%, înregistrând un progres de 0,01m. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 6 și 12 și fig nr 12.

La indicele Greutate, grupa experiment a obținut la testul inițial, o medie de 57,83kg, cu As de±4,87kg și Cv de 0,08%, la testul final o medie de 56,83kg , cu As de±6,9kg și Cv de 0,12%, înregistrând un progres de 1kg. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 6 și 12 și fig nr 12.

Tabel nr 6 Progresul înregistrat de grupa experiment la nivel somatic

Fig 12 Progresul înregistrat de grupa experiment la nivel somatic

Grupa martor a obținut la indicatorul Talie, la testul inițial, o medie de 1,65m, cu As de ±0,07cm și Cv de 0,01%, la testul final, o medie de 1,67m, cu As de ±0,07cm și Cv de 0,01%, înregistrând un progres de 0,02m.

La indicele Greutate, grupa martor a obținut la testul inițial o medie de 58,08 kg, cu As de ±4,88kg și Cv de 0,08%, la testul final o medie de 57,91kg, As de ±4,87kg și Cv de 0,07%,. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 7 și 12 și fig nr 13.

Tabel nr 7 Progresul înregistrat de grupa martor la nivel somatic

Fig 13 Progresul înregistrat de grupa martor la nivel somatic

IV.1.2.Analiza și interpretarea progresului la nivel morfo-funcțional

La nivel morfo-funcțional, grupa experiment a obținut la indicatorul Frecvența cardiacă, testul inițial, o medie de 68,83 pulsații/min, cu o abaterea standard (As) de±6,46 pulsații/min și un coeficient de variabilitate (Cv) de 0,09%, la testul final, a obținut o medie de 66,33 pulsații/ minut, cu o abaterea standard (As) de±4,52 pulsații/min și un coeficient de variabilitate (Cv) de 0,07%, înregistrând un progres de -2,5 pulsații/ min.

La indicele Frecvența respiratorie, grupa experiment a obținut la testul inițial, o medie de 11,66 pulsații(min, cu As de±0,65 pulsații/min și Cv de 0,05%, la testul final, o medie de 11,58 pulsații/min, cu As de±0,79 pulsații/min și Cv de 0,07%, înregistrând un progres de -0,08 pulsații/min. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 8 și 12 și fig nr 14.

Tabel nr 8 Progresul înregistrat de grupa experiment la nivel morfo-funcțional

Fig 14 Progresul înregistrat de grupa experiment la testul morfo-funcțional

Grupa martor a obținut la indicatorul Frecvența cardiacă, test inițial, o medie de 68,91 pulsații/minut, cu As de ±6,47 pulsații/min și Cv de 0,09%, la testul final, o medie de 66,75 pulsații/min, cu As de ±4,45 pulsații/min și Cv de 0,08%,

La indicele Frecvența respiratorie, grupa martor a înregistrat la testul inițial, o medie de 11,75 pulsații/min, cu As de ±0,65 pulsații/min și Cv de 0,05%, la testul final, o medie de 11,91 pulsații/min, cu As de ±0,35 pulsații/min și Cv de 0,04%, înregistrând un progres de + 0,16 pulsații/min. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 9 și 12 și fig nr 15.

Tabel nr 9 Progresul înregistrat de grupa martor la nivel morfo- funcțional

Fig 15 Progresul înregistrat de grupa martor la testul morfo-funcțional

IV.1.3.Analiza și interpretarea progresului la probelele motrice

La nivel motric, rezultatele se prezintă astfel:

1. La proba Alergare de viteză pe 50m, grupa experiment a obținut la testul inițial, o medie de 8,06”, cu o abaterea standard (As) de±0,11” și un coeficient de variabilitate (Cv) de 0,92%, la testul final, o medie de 7,95”, cu o abaterea standard (As) de±0,17” și un coeficient de variabilitate (Cv) de 0,2%, înregistrând un progres de -0,11”. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 10 și 12 și fig nr 16.

2. La proba Săritura în lungime de pe loc, grupa experiment a obținut la testul inițial, o medie de 1,83m, cu o abaterea standard (As) de±0,06m și un coeficient de variabilitate (Cv) de 0,03%, la testul final, o medie de 1,89m, cu o abaterea standard (As) de±0,08m și un coeficient de variabilitate (Cv) de 0,04%, înregistrând un progres de 0,06m. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 10 și 12 și fig nr 16.

3. La proba Detenta, grupa experiment a obținut la testul inițial, o medie de 29,08 cm, cu o abaterea standard (As) de ±2,59 cm și un coeficient de variabilitate (Cv) de 0,08%, la testul final, o medie de 31,41cm, cu As de ±0,3 cm și Cv de 0,15%, înregistrând un progres de 2,33 cm. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 10 și 12 și fig nr 16.

4. La proba Flotări, grupa experiment a obținut la testul inițial, o medie de 11,5 execuții, cu o As de±1,86 execuții și un Cv de 0,16%, la testul final 23,33 execuții, cu o As de±4,31 execuții și un Cv de 0,28%, înregistrând un progres de 8,83 execuții. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 10 și 12 și fig nr 16.

5. La proba Naveta 4x25m, grupa experiment a obținut la testul inițial, o medie de 16,72”, cu o As de±0,96” și un Cv de 0,05%, la testul final, a obținut o medie de 16,47”, cu o As de±1,05” și un Cv de 0,06%, înregistrând un progres de -0,25”. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 10 și 12 și fig nr 16.

6. La proba 4×50 m liber, grupa experiment a obținut la testul inițial, o medie de 34,08”, cu o abaterea standard (As) de±0,33” și un coeficient de variabilitate (Cv) de 0,05%, la testul final, o medie de 33,83”, cu o abaterea standard (As) de±0,31” și un coeficient de variabilitate (Cv) de 0,06%, înregistrând un progres de -0,25”. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 10 și 12 și fig nr 16.

Tabel nr 10 Progresul înregistrat de grupa experiment la nivel motric

Fig 16 Progresul înregistrat de grupa experiment la nivel motric

Grupa martor, a înregistrat următoarele progrese:

1. La proba Alergare de viteză pe 50m, grupa martor, a obținut la testul inițial, o medie de 8,15”, cu As de ±0,33” și Cv de 0,02%, la testul final, o medie de 8,13”, cu As de ±0,31” și Cv de 0,01%, înregistrând un progres de -0,02”. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 11 și 12 și fig nr 17.

2. La proba Săritura în lungime de pe loc, grupa martor, a obținut la testul inițial, o medie de 1,82m, cu As de ±0,1m și Cv de 0,04%, la testul final, o medie de 1,83m, cu As de ±0,8m și Cv de 0,04%, înregistrând un progres de 0,01m. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 11 și 12 și fig nr 17.

3. La proba Detenta, grupa martor a obținut la testul inițial o medie de 28,87 cm, cu As de ±2,61 cm și Cv de 0,09%, la testul final, o medie de 29,23cm, cu As de ±4,76 cm și Cv de 0,12%, înregistrând un progres de 0,36cm. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 11 și 12 și fig nr 17.

4. La proba Flotări, grupa martor obține la testul inițial o medie de 11,08 execuții, cu As de ±1,92 execuții și Cv de 0,16%, la testul final, o medie de 14,16 execuții, cu As de ±2,35 execuții și Cv de 0,14%, înregistrând un progres de 3,08 execuții. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 11 și 12 și fig nr 17.

5. La proba Naveta 4x25m, grupa martor, obține la testul inițial o medie de 16,90”, cu As de ±0,96” și Cv de 0,05%, la testul final, o medie de 16,73”, cu As de ±0,97” și Cv de 0,05%, înregistrând un progres de -0,17”. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 11 și 12 și fig nr 17.

6. La proba 4×50 m liber, grupa martor, a obținut la testul inițial o medie de 34,46”, cu As de ±0,56” și Cv de 0,05%, la testul final, o medie de 34,01”, cu As de ±0,61” și Cv de 0,05%, înregistrând un progres de -0.45”. Rezultatele sunt prezentate în tabelele nr 11 și 12 și fig nr 17.

Tabel nr 11 Progresul înregistrat de grupa martor la nivel motric

Fig 17 Progresul înregistrat de grupa martor la nivel motric

Tabel nr 12 Indicatorii statistici ai celor două grupe – test final

Analizând și interpretând rezultatele finale și comparându-le cu cele inițiale, putem afirma că cele două grupe cuprinse în cercetare, au înregistrat progrese la toate testele și măsurătorile folosite în experiment. Abaterea standard (As) ne-a demonstrat o distribuție normală a valorilor înregistrate de subiecți. Coeficientul de variabilitate (Cv) a pus cel mai bine în evidență diferențele dintre sportivii din fiecare grupă. Dacă la testul inițial s-a observat o valoare mai mică a acestui estimator, la finalul cercetării se observă o diferențiere semnificativă a rezultatelor și o dispersare a acestora.

IV.2.Analiza comparativă între cele două grupe

IV.2.1.Diferențe înregistrate la nivel somatic

Comparativ, diferențele dintre cele două grupe, la nivel somatic, se prezintă astfel:

La nivelul taliei, dacă la testul inițial diferența dintre cele două grupe era de 0,01m, la testul final, grupa experiment a obținut o medie de 1,67m, grupa martor, obține aceeași medie, 1,67m.

La indicele Greutate, la testul inițial diferența era de 0,25kg, la testul final, grupa experiment a obținut o medie de 5,691kg, grupa martor o medie de 57,91 kg, cu iar diferențele dintre cele două grupe sunt mai mari și anume, de 1,08kg. Rezultatele sunt prezentate în tabelul nr 13 și fig nr 18.

Tabel nr 13 Rezultate finale și diferențele între cele două grupe, la nivel somatic

Fig 18 Diferențe înregistrate între cele două grupe la nivel somatic– test final

IV.2.2.Diferențe înregistrate la nivel morfo-funcțional

La nivel morfo-funcțional, diferența la testul inițial era de -0,08 pulsații /minut. La testul final, grupa experiment a obținut la indicatorul Frecvența cardiacă, o medie de 66,33 pulsații/min, grupa martor, o medie de 66,75 pulsații/minut, iar diferențele dintre aceste grupe sunt de -0,42 pulsații /min, lucru ce demonstrează o mai bună adaptare a grupei experiment la efort.

La indicele Frecvența respiratorie, diferența la testul inițial a fost de +0,09 pulsații/minut, la testul final, grupa experiment a obținut o medie de 11,58 pulsații/min, grupa martor o medie de 11,91 pulsații/min, iar diferența dintre cele două grupe fiind de -0,33 pulsații/min, demonstrând încă o dată mai buna adaptare a grupei experiment la efort. Rezultatele sunt prezentate în tabelul nr 14 și fig nr 19.

Tabel nr 14 Rezultate finale și diferențele între cele două grupe, la nivel morfo-funcțional

Fig 19 Diferențe înregistrate între cele două grupe la nivel morfo-funcțional– test final

IV.2.3.Diferențe înregistrate la nivel motric

La nivel motric, rezultatele se prezintă astfel:

1. La proba Alergare de viteză pe 50m, la testul inițial, diferența între cele două grupe era de -0,09”, la testul final, grupa experiment a obținut medie de 7,95”, grupa martor, o medie de 8,13”, iar diferența dintre aceste grupe sunt infime, de -0,18”. Rezultatele sunt prezentate în tabelul nr 15 și fig nr 20.

2. La proba Săritura în lungime de pe loc, la testul inițial, diferența între cele două grupe era de 0,01m, la testul final, grupa experiment a obținut medie de 1,89m, grupa martor, o medie de 1,83m, iar diferența dintre aceste grupe sunt de 0,06m. Rezultatele sunt prezentate în tabelul nr 15 și fig nr 20.

3. La proba Detenta, la testul inițial, diferența între cele două grupe era de 0,21cm, la testul final, grupa experiment a obținut medie de 31,41cm, grupa martor, o medie de 29,23 cm, iar diferența dintre aceste grupe sunt de 2,18 cm. Rezultatele sunt prezentate în tabelul nr 15 și fig nr 20.

4. La proba Flotări, la testul inițial, diferența între cele două grupe era de 0,42 execuții, la testul final, grupa experiment a obținut medie de 20,33 execuții, grupa martor, o medie de 14,16 execuții, iar diferența dintre aceste grupe sunt de 6,17execuții. Rezultatele sunt prezentate în tabelul nr 15 și fig nr 20.

5. La proba Naveta 4x25m, la testul inițial, diferența între cele două grupe era de -0,18”, la testul final, grupa experiment a obținut medie de 16,47”, grupa martor, o medie de 16,72”, iar diferența dintre aceste grupe sunt de -0,26”. Rezultatele sunt prezentate în tabelul nr 15 și fig nr 20.

6. La proba 4×50 m liber, la testul inițial, diferența între cele două grupe era de -0,38”, la testul final, grupa experiment a obținut medie de 333,83”, grupa martor, o medie de 34,01”, iar diferența dintre aceste grupe sunt de -0,18”. Rezultatele sunt prezentate în tabelul nr 15 și fig nr 20.

Tabel nr 15 Rezultate finale și diferențele între cele două grupe, la nivel motric

Fig 20 Diferențe înregistrate între cele două grupe la nivel motric– test final

Comparând diferențele inițiale cu cele finale, constatăm că la toate testele și măsurătorile efectuate, grupa experiment a obținut rezultate mult mai bune decât grupa martor, lucru confirmat de diferențele mai mari de la testele finale. Acest lucru ne dă posibilitatea să confirmăm, eficiența metodelor și mijloacelor folosite în pregătirea junioarelor de 15-16 ani, în înot.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

1. Din studierea literaturii de specialitate privind căi și metode de îmbunătățire a performanței înotului craul/spate, se poate constata că marea majoritate a autorilor au cercetat profund aplicarea diverselor metode științifice pentru îmbunătățirea dezvoltării complexe a sportivelor în procesul de obținere a rezultatelor de mare performanță.

Astfel, M.Olaru, (Inot- manual metodic,1982, 2007), propune mai multe metode și mijloace de lucru pe uscat și în apă, pe care le-am folosit și noi în pregătire.

2. Nivelul de dezvoltare al parametrilor, somato-funcționali și motrici, la această vârstă demonstrează o dezvoltare diferențiată a organismului feminin, ceea ce antrenorii ar trebui să ia în calcul, în planificarea antrenamentului sportiv.

3. Analizând și interpretând rezultatele finale și comparându-le cu cele inițiale, putem afirma că cele două grupe cuprinse în cercetare, au înregistrat progrese la toate testele și măsurătorile folosite în experiment. Abaterea standard (As) ne-a demonstrat o distribuție normală a valorilor înregistrate de subiecți. Coeficientul de variabilitate (Cv) a pus cel mai bine în evidență diferențele dintre sportivii din fiecare grupă. Dacă la testul inițial s-a observat o valoare mai mică a acestui estimator, la finalul cercetării se observă o diferențiere semnificativă a rezultatelor și o dispersare a acestora.

4. Comparând diferențele inițiale cu cele finale, constatăm că la toate testele și măsurătorile efectuate, grupa experiment a obținut rezultate mult mai bune decât grupa martor, lucru confirmat de diferențele mai mari de la testele finale. Acest lucru ne dă posibilitatea să confirmăm, eficiența metodelor și mijloacelor folosite în pregătirea junioarelor de 15-16 ani, în înot.

Rezultatele obținute, ne determină să formulăm câteva recomandări metodice:

în selecție să respecte baremele impuse de Federația Română de Natație (FRN);

este necesar, să se facă mai multă mediatizare a înotului și a beneficiilor acestuia;

organele competente să se implice mai mult în construirea de bazine de înot;

specialiștii să se preocupe mai mult de elaborarea unor studii de specialitate, privind creșterea performanței în înot.

BIBLIOGRAFIE

.

Anuarele FRN, București, perioada 1995-2000

Baltag G. (1999), Natație. Curs de bază, Editura Universitatea Craiova

Cartea Federației Române de Natație și pentatlon modern, 2000

Ciobanu, C., Cerchez, M., Munteanu, T., (1972), Înotul pe înțelesul tuturor, Editura Stadion, București

Crețuleșteanu, G., Marinescu, G., (1994) Inot – curs de specializare A.N.E.F. București

Dima D. I., (1974), Trecerea cursurilor de apă cu mijloace locale, Editura Militară, București

Dragnea, A.,(1993), Antrenamentul sportiv – Teorie si metodologie. vol. I si II A.N.E.F., București

Drăgan Ion, (1975), Salvarea și reanimarea respiratorie și cardiacă în înec, Editura Medicală, București

Dumitrescu Nicu, I. Oprișescu, (1973), Înotul, Editura Stadion, București

Epuran, M., (1982), Psihologia Educatiei Fizice. I.E.F.S., București

Ionescu, N., A.,(1990), Creșterea și dezvoltarea, Editura Stadion, București

Jivan Ion, Luciela Cirlă, (1992), Înot, curs de bază , ANEFS, București

Jivan Ion, Gh Marinescu, (1991), Îndrumar metodic de înot (uz intern), ANEFS, București

Jivan Ion, (1998), Îndrumar metodic de înot, CS Ploiești

Kirițescu Constantin, (1964), Palestrica, Editura UCFS, București

Maglisho Ernerst, (1990), Să înotăm repede, MTS, București

Maglischo E.W., (2003), Swimming Fastest – The essential reference or technique training and program design, Editura Human Kinetics, S.U.A

Manoliu Lia și colaboratorii, (1986), România la Jocurile Olimpice, Editura Stadion, București

Manual de Natație (Swimming Natation Canada, 2000

Marinescu Gheorghe, (2000), Polo pe apă , Editura Printech, București

Marinescu, V., G., (1998), Copii și performanța în înot, București

Mureșan Elena, (1996), Curs de înot, Editura Fundației România de Mâine ediția I, București

Mureșan Elena, (2002), Înot, sinteză, Editura Fundației România de Mâine, București

Mureșan Elena, Paraschiv Ion Cătălin, (2002), Înotul aplicativ utilitar, Editura Fundației România de Mâine, București

Mureșan Elena, (1993), Metodica predării înotului la studenți, în Metodica educației fizice în învățământul superior, Universitatea București

Mureșan Elena, (1983), Enciclopedia practică a copiilor, No. 7, Editura Ion Creangă, București

Olaru M. (1982), Inot-tehnică, metodică, organizare, Editura Sport-Turism, București

Olaru, M, (1982) Inot, Manual metodic, Editura Sport-Turism, București

Rață, G., Rață B., C.,(1999) Aptitudinile Motrice de Bază, Editura Plumb, Bacău

Rață, G., Rață, B., C., (2006) Aptitudinile în activitatea motrică, Editura EduSoft, Bacău

Sava, F., (2004), Analiza datelor în cercetarea psihologică, Metode statistice complementare, Editura ASCR, Cluj-Napoca

Sistemul de norme și cerințe privind selecția și conținutul procesului de pregătire a înotatorilor. F.R.N., București, C.C.E.F.S., 1986

Șchiopu, U., (1981), Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București

Todea Florian Septimiu, (2000), Teoria Educației Fizice și Sportive, Editura Fundației România de Mâine, București

Zelinschi S.Țuricaș Constantin, (1993), Îndrumar pentru lucrări practico-metodice, natație și sporturi nautice, Universitatea  Ecologică, București

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

.

Anuarele FRN, București, perioada 1995-2000

Baltag G. (1999), Natație. Curs de bază, Editura Universitatea Craiova

Cartea Federației Române de Natație și pentatlon modern, 2000

Ciobanu, C., Cerchez, M., Munteanu, T., (1972), Înotul pe înțelesul tuturor, Editura Stadion, București

Crețuleșteanu, G., Marinescu, G., (1994) Inot – curs de specializare A.N.E.F. București

Dima D. I., (1974), Trecerea cursurilor de apă cu mijloace locale, Editura Militară, București

Dragnea, A.,(1993), Antrenamentul sportiv – Teorie si metodologie. vol. I si II A.N.E.F., București

Drăgan Ion, (1975), Salvarea și reanimarea respiratorie și cardiacă în înec, Editura Medicală, București

Dumitrescu Nicu, I. Oprișescu, (1973), Înotul, Editura Stadion, București

Epuran, M., (1982), Psihologia Educatiei Fizice. I.E.F.S., București

Ionescu, N., A.,(1990), Creșterea și dezvoltarea, Editura Stadion, București

Jivan Ion, Luciela Cirlă, (1992), Înot, curs de bază , ANEFS, București

Jivan Ion, Gh Marinescu, (1991), Îndrumar metodic de înot (uz intern), ANEFS, București

Jivan Ion, (1998), Îndrumar metodic de înot, CS Ploiești

Kirițescu Constantin, (1964), Palestrica, Editura UCFS, București

Maglisho Ernerst, (1990), Să înotăm repede, MTS, București

Maglischo E.W., (2003), Swimming Fastest – The essential reference or technique training and program design, Editura Human Kinetics, S.U.A

Manoliu Lia și colaboratorii, (1986), România la Jocurile Olimpice, Editura Stadion, București

Manual de Natație (Swimming Natation Canada, 2000

Marinescu Gheorghe, (2000), Polo pe apă , Editura Printech, București

Marinescu, V., G., (1998), Copii și performanța în înot, București

Mureșan Elena, (1996), Curs de înot, Editura Fundației România de Mâine ediția I, București

Mureșan Elena, (2002), Înot, sinteză, Editura Fundației România de Mâine, București

Mureșan Elena, Paraschiv Ion Cătălin, (2002), Înotul aplicativ utilitar, Editura Fundației România de Mâine, București

Mureșan Elena, (1993), Metodica predării înotului la studenți, în Metodica educației fizice în învățământul superior, Universitatea București

Mureșan Elena, (1983), Enciclopedia practică a copiilor, No. 7, Editura Ion Creangă, București

Olaru M. (1982), Inot-tehnică, metodică, organizare, Editura Sport-Turism, București

Olaru, M, (1982) Inot, Manual metodic, Editura Sport-Turism, București

Rață, G., Rață B., C.,(1999) Aptitudinile Motrice de Bază, Editura Plumb, Bacău

Rață, G., Rață, B., C., (2006) Aptitudinile în activitatea motrică, Editura EduSoft, Bacău

Sava, F., (2004), Analiza datelor în cercetarea psihologică, Metode statistice complementare, Editura ASCR, Cluj-Napoca

Sistemul de norme și cerințe privind selecția și conținutul procesului de pregătire a înotatorilor. F.R.N., București, C.C.E.F.S., 1986

Șchiopu, U., (1981), Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București

Todea Florian Septimiu, (2000), Teoria Educației Fizice și Sportive, Editura Fundației România de Mâine, București

Zelinschi S.Țuricaș Constantin, (1993), Îndrumar pentru lucrări practico-metodice, natație și sporturi nautice, Universitatea  Ecologică, București