Bronsita Cronica

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA CERCETĂRII

1.1. ACTUALITATEA TEMEI

Aparatul respirator este, după aparatul locomotor, a doua localizare de suferință a omului; plămânul este după aparatul cardiovascular, a doua cauză de pensionare de boală sub 50 de ani; este a treia, a patra cauză de mortalitate, cca. 40% din insuficiențele cardiace au de fapt la bază cordul pulmonar.

După O.M.S., se estimează că, în anul 2020 bronșita cronică va reprezenta a cincea cauză a invalidității prin mortalitate prematură sau incapacitate pulmonară, actualmente fiind a doisprezecea cauză în țările dezvoltate. Totuși, aceste statistici subestimează importanța bolii, pentru că persoanele nu se prezintă la medic, decât în fazele simptomatice clinic și avansate.

Diagnosticul de bronsită cronică (B.C.) este sugerat de perioada lungă de fumat, de prezența hipoxemiei cronice. Este o afecțiune plurifactorială ce determină scăderea progresivă și lentă a volumului expirator maxim pe secundă (VEMS) cu reversibilitate minimă. Mortalitatea prin B.C., a ajuns a patra cauză de mortalitate în S.U.A. ( http://www.who.int/research/en/).

În România se menționează o rată de deces de 20 la 100.000 la bărbați și 5 la 100.000 femei (http://www.ms.ro/?pag=13). În Europa, numărul de decese, prin B.C., atinge 200.000 – 300.000 pe an, diferind geografic, și de 2-3 ori mai mare la bărbați decât la femei. ( http://www.who.int/research/en/)

În România, fumatul (principalul factor de risc a B.C.) câștigă din ce în ce mai mult teren, în special în mediul urban , cu precădere la sexul masculin.

Predominanța fumătorilor, certifică implicarea directă a celui mai important factor de risc în declanșarea BC-ului: tutunul.

Bronșita cronică (B.C.) este o problemă importantă de sănătate publică. În 2020 ea va deveni pe locul 3 în rândul mortalității mondiale, imediat după cardiopatiile ischemice și accidentele vasculare cerebrale, și a cincea cauză de handicap.

În ultimul deceniu, au existat numeroase progrese științifice, atât în înțelegerea efectelor sistemice ale bolilor respiratorii cronice, precum și a modificărior induse de procesul de kinetoterapie respiratorie și reabilitare.

Sprijinul bazat pe dovezi ale reabilitării pulmonare, în managementul pacienților cu boli respiratorii cronice, a crescut simțitor. Aceste intervenții comprehensive au demonstrat cu certitudine, reducerea dispneei, creșterea performanței exercițiilor și îmbunătățirea calității vieții.

Date epidemiologice fidele, referitoare la bronșita cronică, sunt greu de obținut, având în vedere prevalența mare a fumatului.

1.2. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Bolile cronice respiratorii, au o prevalență crescută în practica curentă și povara lor crește în deceniile următoare ca și o consecință a îmbătrânirii popu- lației. Majoritatea bolilor cronice, au ca trăsătură comună, neidentificarea cauzei exacte, ceea ce face tratamentul etiologic imposibil de realizat. Aceasta implică faptul că terapia farmacologică, poate să îmbunătățească doar parțial starea pacienților cu boli cronice, care pot însă avea mari beneficii de pe urma abordării nefarmacologice.

Kinetoterapia respiratorie, a devenit o componentă indispensabilă a trata- mentului bolnavilor cu afecțiuni respiratorii cronice, cum ar fi bronșita cronică.

Terapia farmacologică, cu toate că reprezintă o piatră de temelie în tratamentul simptomatic al bronșitei cronice, poate fi insuficientă pentru tratarea bronșitei cronice. Kinetoterapia respiratorie, completează această terapie medicală standard.

Progresele în înțelegerea fiziopatologiei bolilor respiratorii cronice, extind scopul și aplicabilitate kinetoterapiei respiratorii. Plecând de la aceste premize, am considerat că este necesar un studiu aprofundat atât teoretic, dar mai ales practic, în ceea ce privește eficiența tratamentului prin kinetoterapie în încetinirea procesului evolutiv al bolii.

Observând îndeaproape implicațiile sociale, profesionale și familiale, pe care această suferință o are în viața pacienților, nu pot decât să mă alătur celor care se străduiesc să descopere noi și eficiente posibilități de frânare a evoluției bolii.

Considerentele de mai sus, m-au determinat să-mi îndrept eforturile către această categorie de pacienți și prin studiul meu, să încerc să găsesc noi modalități de ameliorare a suferinței pacienților și de a asigura durabilitatea rezultatelor obținute.

CAPITOLUL 2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A

PROBLEMEI STUDIATE

2.1.ELEMENTE DE ANATOMIE PULMONARĂ FUNCȚIONALĂ

2.1.1. Structura aparatului respirator

Aparatul toracopulmonar este structurat pentru a realiza două procese independente: ventilația și respirația. Ventilația, este procesul activ efectuat de pompa musculoscheletală, pentru a genera fluxul de aer prin căile aeriene la/din unitatea funcțională pulmonară(acinul pulmonar – totalitatea structurilor căilor aeriene dispuse distal de o bronhiolă terminală).

Respirația reprezintă schimbul de gaze de-a lungul interfeței sânge/gaz pulmonare. Sistemul toracic osos, oferă situsuri de inserție și origine pentru mușchii respiratori care acționează pentru a expansiona cutia toracică în inspir și a o comprimă în expir. Structura osoasă este asigurată anterior de stern și cartilajele costale, lateral de cele 12 perechi de coaste și posterior de cele 12 vertebre toracice.

Coastele se articulează posterior cu vertebrele toracice prin:

articulații costovertebrale între capul coastei și vertebrei toracice cu

același număr și vertebra supradiacentă

articulații costotransverse între procesul transvers al vertebrei si cu același număr și tuberculul coastei

Ambele articulații, prezintă elementele unei articulații sinoviale, care permit mișcări de alunecare, de răsucire sau rotație a coastelor, în timpul mișcărilor respiratorii. Mișcările coastelor, se produc în principal prin rotația în jurul axului lung al gâtului lor. Acest ax, este situat aproape în plan frontal pentru coastele superioare și în plan sagital pentru coastele inferioare. Pornind de la orientarea axului acestor articulații, mișcarea coastelor superioare, este în principal

antero-posterioară (,,pump-handle motion’’), în timp ce diametrul transvers crește pentru coastele inferioare(,,bucket-handle motion’’).

Din punct de vedere clinic, este importantă existența acestor articulații sinoviale, costovertebrale, costotransverse, intercondrale și sternocostale pentru coastele 2-5, ele putând fi implicate în toată patologia acestui tip de articulație: traumatică, degenerativă, inflamatorie.

Respirația corectă, se realizează într-o postură relaxată a corpului, care nu produce disinergii musculare și care implică întreg corpul. De aceea, evaluarea musculoscheletală trebuie să o completeze pe cea efectuată de medicul specialist și trebuie să cuprindă:

analiza posturii si aliniamentului corpului;

evaluarea mobilității, în special a umerilor, a coloanei vertebrale toracale și cervicale;

evaluarea forței și rezistenței musculaturii periferice;

evaluarea anduranței generale;

nivelul independenței funcționale;

prezența și paternul durerii.

2.1.2. Ventilația

Organele respirației externe – plămânii – formează împreună cu cutia toracică sistemul toracopulmonar. Acesta cuprinde organe active, reprezentate de către mușchii respiratori și organe pasive, reprezentate de către plămâni și scheletul cutiei toracice. Cutia toracică în ansamblu, este o formațiune relativ rigidă, fermă. Rigiditatea este conferită de către elementele scheletului, țesutului conjunctiv și musculatura pereților toracici. Funcțional se desting 2 zone:

zona superioară, care este mai rigidă din punct de vedere funcțional și cuprinde centura scapulară și primele cinci coaste. Dimensiunile sale se modifică mai puțin în cursul respirației obișnuite, prin variația diametrului anteroposterior.

zona inferioară, este cea mai mobilă din punct de vedere funcțional, și se întinde de la coasta a cincea până la a doisprezecea, coloana vertebrală corespunzătoare și zona sterno costală. Dimensiunile sale, se modifică în cursul respirației obișnuite, datorită în special cartilajelor costale, care îi conferă elasticitate, și a mușchiului diafragm, care determină modificări ale diametrului vertical și transversal.

Mișcările respiratorii ale cutiei toracice, sunt determinate de către mușchii respiratori și pot fi apreciate prin modificarea diametrelor. Pătrunderea și ieșirea aerului în și din plămâni, are loc în cursul respirațiilor obișnuite și forțate. (ventilația de repaus și ventilația forțată).

Mușchii respiratori, sunt mușchi striați, care dezvoltă o forță maximă de contracție de 10kg/cm, în cazul scurtării până la 50% a fibrei musculare. Se grupează în mușchi respiratori principali, accesori sau auxiliari. Mușchii respiratori principali, participă la ventilația de repaus și la cea forțată, iar mușchii respiratori accesori participă numai la respirația forțată.

Mușchii respiratori principali sunt, diafragmul și intercostalii externi, care asigură creșterea în volum a cutiei toracice în expir, prin mărirea diametrelor acesteia. Ei rămân activi și la începutul expirației având tendința de a frână elasticitatea cutiei toracice și a plămânului, după care se relaxează. În expir, proces cu caracter predominant pasiv, un rol important îl dețin mușchii intercostali interni care determină coborârea coastelor.

Mușchii expiratori accesori, sunt mușchii abdominali și mușchii regiunii lombare, care participă la expirația forțată în timpul efortului fizic și în condiții patologice. Proprietățile mecanice ale aparatului toracopulmonar, sunt studiate prin intermediul curbelor volum presiune și sunt dependente de complianța pulmonară (forțele elastice și prezența surfactantului), de complianța peretelui toracic și de rezistența la flux. Aerul intră în plămâni datorită presiunii negative, care se creează atunci când se produce expansiunea acestora prin contracția mușchilor respiratori, generând o forță ce depășește rezistență și inerția sistemului.

2.1.3. Proprietățile statice ale respirației

Volumul de aer care intră în plămâni la fiecare respirație, se numește volum tidal. Volumul de gaz conținut de plămâni atunci când sunt complet expansionați, se numește capacitate pulmonară totală.

Volumul maximal de gaz care poate fi expirat este capacitatea vitală.

Volumul de gaz, rămas în plămâni, la sfârșitul unei expirații forțate, se numește volum rezidual. Volumul de gaz, rămas în plămâni, după o expirație obișnuită, este capacitatea reziduală funcțională.

Fig. nr.1 Relația dintre volumele pulmonare în condiții fiziologice

Volumul tidal și capacitatea vitală, pot fi determinate prin spirometrie, fiind teste de rutină. Valorile măsurate, sunt însă raportate la valori fiziologice, calculate în funcție de înălțimea, greutata, vârsta și sexul subiectului. Pentru a măsura toate volumele pulmonare, trebuie folosită una din cele două metode, metoda diluției gazului și metoda pletismografiei corporale.

Diluția gazoasă – implică măsurarea volumului și concentrația unui gaz inert, cum ar fi N2, Ne sau He. Prin această metodă este măsurat gazul care comunică liber cu căile respiratorii în timpul manevrelor respiratorii.

Tabel nr.1 Volumele pulmonare (Gherasim L., 1995)

Pletismografia corporală, se realizează plasând subiectul într-o cutie, respirând printr-o piesă bucală. Cu ajutorul acesteia, existența unei diafragme poate opri fluxul de aer, când subiectul încearcă să respire profund împotriva diafragmei, volumul toracelui și volumul de gaz din plămâni se extinde și se contractă, ceea ce schimbă presiunea măsurată.

Mișcările toracelui, de asemenea, modifică presiunea în cutie prin comprimarea și extinderea gazului ce înconjoară subiectul, astfel putând fi calculat volumul de gaz din torace, aplicând legea lui Boyle. Prin această metodă se măsoară tot gazul prezent în timpul manevrelor respiratorii, inclusiv cel din zonele cu slabă comunicare sau din spațiile închise cum ar fi pneumotoraxul.

2.2. Aspecte generale privind Bronșita Cronică

Bronșita cronică, este definită că fiind hipersecreția cronică, sau recurentă, susceptibilă de a provoca tuse și expectorații cel puțin 3 luni pe an, 2 ani consecutivi.

2.2.1. Simptome predominante în afecțiunile respiratorii obstructive

În afecțiunile respiratorii obstructive, întâlnim următoarele simptome predominante : dispneea, hipoxia, durerea toracică și tusea.

Dispneea este un ,,termen folosit pentru a descrie o experiență subiectivă, de discomfort respirator, ce constă în senzații distincte calitativ, ce pot varia în intensitate. Această experiență subiectivă, provine din interacțiunea dintre multiplii factori fiziologici, psihologici, sociali sau de mediu’’.(American Thoracic Society)

Dispneea este produsă de disfuncția pompei ventilatorii, datorată scăderii capacității musculaturii respiratorii sa u a creșterii încărcării ei mecanice, de hipoxemia sau hipocapnia și de modificări de pattern respirator.

Dispneea este de mai multe tipuri, efort respirator, constricție toracică, sete de aer, inspir insuficient, respirație rapidă.

Hipoxia este o stare patologică constând în scăderea cantității de oxigen în țesuturi

Durerea toracică include orice fel de durere sau disconfort care apare în zona dintre partea superioară a abdomenului și partea inferioară a gâtului. Poate apărea la orice vârstă și în orice populație, și poate fi descrisă ca și constricție toracică, presiune toracică, senzație de arsură sau de plenitudine. Durerea toracică poate fi ascuțită, surdă, ca o senzație de strivire, pulsație, ruptură sau crampe.

Tusea este un simptom frecvent al suferinței aparatului respirator dar poate avea și origini extrarespiratorii. Se produce printr-o respirație modificată, voluntară sau reflexă, care cuprinde trei timpi succesivi:

inspirație profundă;

închiderea glotei și punerea sub tensiune a aerului inspirat;

explozie bruscă, violentă cu deschiderea brutală a orificiului glotei și un zgomot caracteristic.

Metode directe de măsurare a dispneei :

directe :

scala de dispnee BORG ;

scala analogică vizuală.

indirecte :

scala de dispnee MRC ;

diagrama costului de oxigen ;

indexul inițial si de tranziție al dispneei ;

chestionarul de dispnee al Universitații California.

Scala Borg reprezintă un instrument valid și demn de încredere în evaluarea subiectivă a intensității efortului, fără ajutorul căruia nu se recomandă să lucrăm, mai ales în primele săptămâni / luni de activitate. Ea poate fi folosită atât când se lucrează individual cât și când se lucrează în grup, și permite subiecților angrenați în efort „să-și asculte corpul”, să asculte ce le spune, ce le transmite propriul organism. Potrivit acestei scale, efortul poate fi perceput ca încadrân-du-se într-una dintre următoarele gradații :

Tabelul nr.2 Scala Borg

Pentru ca scala Borg să dea rezultate, este necesar ca persoanele cu care lucrăm să fie bine familiarizate cu ea și să dorească să fie sincere în apreciere; adică nici să nu braveze, minimalizând „semnalele” trimise de organism, dar nici să nu exagereze, indicând o intensitatea mai mare decât cea sugerată de propriul corp. Uneori este nevoie să verificăm dacă subiectul nostru are capacitatea de a aprecia subiectiv intensitatea solicitării.

Pentru asta, în timpul efortului, i se cere să indice o gradație de pe scală, concomitent luându-i-se frecvența cardiacă.

Așa cum vedem mai sus, în fig. nr. 2, sunt menționate două zone de lucru recomandabile. Asta înseamnă, că atunci când lucrăm pentru îmbunătățirea capacității aerobe (folosind eforturi continue și prelungite), subiectul/subiecții trebuie să perceapă efortul ca având intensitatea corespunzătoare gradației

11-13.

Dacă subiecții percep efortul ca având un indice mai mic de 11, asta înseamnă un lucru ineficient, iar dacă ei desemnează un indice mai mare de 13-14, înseamnă o solicitare care nu-și atinge scopul, efortul fie nu poate fi menținut 20-30 de minute, cum se recomandă, fie poate fi chiar periculos. În schimb, în timpul lucrului pentru forță, intensitatea percepută subiectiv poate fi mai mare, corespunzând indicilor Borg 15-17.

(http://www.medicinasportiva.ro/medicina%20sportiva/articole/Batranetea_si_activitatea_fizica_scala_Borg_8.html)

Scala MRC (Medical Research Council)

Tabel nr.3 Scala MRC

2.2.2. Particularități și atitudini în bronșita cronică

În bronșita cronică, este vorba de o evoluție prelungită, cu exacerbări și remisiuni, tusea fiind prezentă pe perioade mari de timp, în unele cazuri chiar continuă.

În fazele incipiente, mucoasa bronșică este edemațiată și prezintă o activitate hipersecretorie. În mod normal pereții bronșici secretă o anumită cantitate de mucus, foarte redusă cantitativ, pentru a fi eliminată prin expectorație. Mucusul este produs de celulele secretorii (seroase și mucoase) ale epiteliului bronșic și glandelor din submucoasă. Volumul glandelor este de aproximativ 40 de ori mai mare decât al celulelor mucosecretorii din epiteliul mucoasei. Celulele sintetizează granule de glicoproteine acide, glicoproteine neutre sau ambele tipuri de granule.

Examene ale funcției respiratorii:

volumele pulmonare: capacitatea vitală (CV) este normală sau scăzută, capacitatea pulmonară totală (CPT) este normală.

debitele: VEMS. este scăzut, apare dispneea de gradul I-IV. În formele severe, scade presiunea arterială a O2.

Diagnosticul diferențial se face cu boli care produc tuse cu expectorație:

astm bronșic, înainte și între crize când funcțiile respiratorii sunt normale;

insuficiență ventriculară stângă – apare tuse iritativă, dominând însă dispneea ce nu este expiratorie, bolnavul prezintă și reflux gastroesofagian;

bronșiectazia – care are ca fenomen de expectorație – hemoptiziile. Pentru decelare se realizează și tomografie, bronhografie etc.

sinuzita cronică – prezintă o obstrucție nazală, secreția nazală este purulentă;

fibroza chistică;

boli ale parenchimului pulmonar: TBC, neoplasm etc.

În bronșita cronică simplă, evoluția este bună, dar fără fumat, iar în bronșita cronică obstructivă, prognosticul este rezervat datorită valorii VEMS scăzută și fenomenelor de insuficiență respiratorie.

2.3. Fundamente teoretice ale kinetoterapiei respiratorii

2.3.1. Antrenamentul mușchilor respiratori

Mușchii respiratori, au un rol esențial în menținerea unei ventilații normale și a unor schimburi gazoase corespunzătoare. Orice dezechilibru în funcția lor poate duce la apariția simptomelor clinice, dispnee, hipercapnie, intoleranță la efort, tuse ineficientă. În domeniul reabilitării respiratorii, o importanță majoră o constituie antrenamentul mușchilor respiratori, în diverse afecțiuni pulmonare.

În ventilația normală sunt implicate diverse grupe musculare, care necesită o coordonare temporo-spațială pentru a funcționa 24 de ore din 24 și care sunt esențiale pentru activitatea sistemului respirator.

Există două grupuri de mușchi respiratori:

mușchii inspiratori, diafragmul, mușchii intercostali externi, mușchii accesori, reprezintă un sistem activ care produce o forță ce ințiază inspirul.

mușchii expiratori, mușchii intercostali interni, abdominali, dințatul postero-inferior, reprezintă un sistem pasiv, activat atunci când există o creștere a ventilației în timpul exercițiului sau ca răspuns la o încărcare suplimentară.

Afectarea mușchilor respiratori, are efecte diferite asupra manifestărilor clinice. Apariția dispneei este condiționată, de mușchii inspiratori, de apariția oboselii, a limitării la efort și dezvoltarea insuficienței respiratorii hipercapnice.

Tusea eficientă este condiționată de mușchii expiratori. Pacienții ale căror performanțe ventilatorii sunt diminuate, prezintă dispnee de efort, care, asociată decondiționării fizice, este responsabilă de afectarea calității vieții.

Antrenamentul specific al mușchilor respiratori (RMT- Respiratory muscle training) poate fi impărțit în:

antrenamentul mușchilor inspiratori (IMT – Inspiratory muscle training)

antrenamentul mușchilor expiratori (EMT – Expiratory muscle training).

În funcție de modul de realizare, antrenamentul poate fi de forță sau contra unei rezistențe (constând în serii de expirații sau inspirații repetate contra unei rezistențe crescute) sau de anduranță (ventilație forțată menținută mai multe minute). Antrenamentul mușchilor respiratori poate fi continuu sau de tip interval – training. Cel mai probabil este, ca pacienții să adere mai ușor la un program de tip interval – training decât la unul continuu.

Există trei tipuri de tehnici descrise.

Respirația contra unei rezistențe – Pflex (fig. nr. 3). Este un antrenament care constă într-o serie de inspirații și expirații repetate împotriva unei rezistențe crescute (orificiu cu diametru fix pe circuitul inspirator); sunt 6 niveluri de rezistență. Este o tehnică ce depinde de debitul respirator. Se poate utiliza, de la 10 până la 15 minute pe zi, pe toată durata programului de reabilitare.

Avantajul acestei tehnici, este că permite antrenarea unei rezistențe pe parcursul întregii inspirații, iar dezavantajul este că această rezistență depinde de debitul respirator.

Fig. nr. 1 Dispozitiv Pflex

Respirația cu valva inspiratorie la prag –Treshold (fig. nr. 4). Este o respirație împotriva unei rezistențe dată de o valvă cu arc, unidirecțională, care nu lasă să treacă fluxul decât peste o anumită presiune respiratorie. Este o tehnică independentă de debit, dar care, necesită un efort respirator pentru a debloca valva. Presiunea se reglează ușor, prin simpla rotație a capătului distal. Se utilizează 15-30 minute/zi, continuu sau în interval-training.

Fig. nr. 2 Antrenament pentru mușchii inspiratori cu reshold-IMT

Antrenamentul prin hiperventilație isocapnică sau antrenamentul de anduranță. Este o tehnică ce constă în ventilație forțată la debit crescut susținută timp de mai multe minute. Respirația se face într-un aparat (SpiroTiger – fig. nr. 5), care se aseamănă unui pneumotahograf, la capătul căruia este plasat un sac corespunzător cu 50% din capacitatea vitală, care asigură isocapnia. Se poate utiliza de 3-5 ori/ săptămână, exerciții timp de 10-15 minute.

Fig. nr. 3 Dispozitiv SpiroTiger

Metodele de antrenament în anduranță, recomandă un nivel de hiperpnee reprezentând un anumit procent din ventilația maximală voluntară (în general, 60%). Este utilizat în principal pentru antrenament în centrele de reabilitare.

CAPITOLUL 3. ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

3.1. OBIECTIVELE, SARCINILE ȘI ETAPELE CERCETĂRII

3.1.1. Scopul cercetării

Scopul cercetării este de a analiza și înțelege mecanismul, cauzele și factorii predispozanți ce contribuie la declanșarea bronșitei cronice, care încorporate într-o structură, să permită dezvoltarea unui program preventiv și recuperator eficient.

3.1.2. Sarcinile generale ale cercetării

Sarcinile cercetării au constat în:

Consultarea literaturii de specialitate și a altor mijloace informative de actualitate, în vederea cunoașterii fiziopatologiei bronșitei cronice, a manifestărilor clinice precum și posibilitățile de recuperare și modul de influențare asupra acestora prin mijloace kinetoterapeutice;

Convorbirea și consultarea cu specialiștii, urmărind opiniile cu privire la lucrarea de față. Stabilirea locului, de desfășurare, a eșantionului de subiecți în vederea realizării cercetării și alegerea celor mai adecvate metode de evaluare inițială cu privire la stabilirea diagnosticului funcțional;

Structurarea obiectivelor și a conținutului de recuperare prin selectarea și stabilirea celor mai eficiente metode, procedee și tehnici care să alcătuiască programele de recuperare în conformitate cu particularitățile bolnavului;

Finalizarea cercetării prin redactarea lucrării care să constituie un ghid pentru activitatea de recuperare.

3.1.3. Etapele cercetării

Studiul s-a desfășurat în perioada 07 mai 2014 – 08 aprilie 2015. Întreaga perioadă de desfășurare a cercetării a fost împărțită pe etape după cum urmează:

în prima etapă (mai – iulie) a avut loc documentarea teoretică, care a constat în studierea materialului din literatura de specialitate, selecționarea metodelor și procedeelor utile în aplicarea programului recuperator. Atenția a fost îndreptată în mod special asupra modului în care specialiștii abordează recuperarea respiratorie;

în a 2-a etapă (august – octombrie) am ales subiecții cu bronșită cronică.

Deasemenea în cadrul acestei etape, mi-am pregătit materialele pentru testare și pentru tratament. Au fost realizate fișele individuale în care s-au înregistrat permanent modificări ce au apărut de-a lungul timpului, atât în programul de recuperare cât și în evoluția clinică și funcțională a subiecților. Au fost studiate dosarele personale ce cuprinde: diagnostic, indicațiile tratamentului medicamentos, kinetoterapie;

în a 3-a etapă (noiembrie – ianuarie) am elaborat și am aplicat programul de kinetoterapie, în vederea recuperării pacientului, s-au efectuat evaluări periodice;

în etapa a 4-a (februarie – aprilie) am apreciat evoluția dinamică a parametrilor, s-au prelucrat grafic datele culese, s-au interpretat rezultatele obținute și s-a redactat lucrarea de licență.

3.1.4. Obiectivele generale ale cecetării

Mi-am stabilit o serie de obiective ce urmează să fie realizate pe parcursul derulării perioadei alocate studiului.

Obiectivele cercetării au fost:

studierea cărților de specialitate, și a altor mijloace de informare precum internetul pentru documentarea în privința actualității temei și a noutăților în domeniul kinetoterapiei;

consultarea cu profesori și specialiști în domeniu, urmărind opiniile cu privire la tema aleasă;

structurarea obiectivelor și a conținutului de recuperare prin stabilirea și selectarea celor mai eficiente metode, tehnici și procedee, care să compună programele de recuperare în conformitate cu particularitățile și nevoile subiecților;

redactarea lucrării de licență care cuprinde cercetarea în sine.

3.2. IPOTEZELE CERCETĂRII

Observând cauzele bronșitei cronice, ipotezele de la care am pornit în cercetare a fost următoarele:

Se presupune, că prin aplicarea cât mai precoce a unor programe specifice de kinetoterapie, în acord cu particularitățile simptomatice, se va optimiza funcționalitatea aparatului respirator la pacientul cu bronșită cronică.

Se presupune, că realizarea cu regularitate a unui program kinetoprofilactic, va conduce la diminuarea recidivelor de pe parcursul anului.

3.3. SUBIECȚII ȘI CONDIȚIILE DE DESFĂȘURARE ALE CERCETĂRII

Cercetarea s-a efectuat asupra unui lot de 12 pacienți, cu diagnosticul clinic de bronșită cronică, cu particularitățile specifice cazurilor luate în evidență pe 07.05.2014.

Cercetarea s-a desfășurat în sala de recuperare a Fundației de Îngrijiri Comunitare din Piatra Neamț, în perioada mai 2014 – aprilie 2015. Pentru activitatea de recuperare respiratorie, condițiile de bază materială am folosit: banchete, baston din lemn, aparatură specifică, saltele, suluri.

3.4. METODE DE CERCETARE FOLOSITE

3.4.1. Metoda documentării teoretice

În cercetare, documentarea este o activitate indispensabilă, fiind individuală, personală, aparținând fiecărui specialist în parte, care trebuie să cunoască atât fondul de bază ai disciplinei din care fece parte tema, cât și datele noi în continuă dinamică pe care le furnizează publicațiile periodice și monografiile. Pentru această documentare care stă la baza realizării cercetării, am consultat manuale, tratate și compendii de neurologie, reviste de specialitate, note de curs, informații de pe internet, acestea fiind cuprinse în lista bibliografică.

(http://docslide.net/documents/licenta-ghenunchi.html)

3.4.2. Metoda anchetei

Metoda anchetei face parte din metodele cercetării complexe, ocupând un loc important în obținerea informațiilor necesare. Metoda a fost folosită în scopul cunoașterii subiecților în dinamica evoluției lor, pentru cunoașterea condițiilor în care au generat afecțiunile și sechelele acestora, creând astfel condiții favorabile decalării informațiilor obiective legate de subiecți și de perspectivele evoluției acestora. Am utilizat metoda sub două forme:

anamneză, care a constat în stabilirea istoricului și evoluției bolii, a tulburărilor sechelare și a tratamentului recuperator aplicat anterior;

interviul, în care discuțiile cu aparținătorii și celelalte persoane implicate, medicul specialist, au constituit fundamentul pentru stabilirea priorităților și direcțiilor programului recuperator prin kinetoterapie.

3.4.3. Metoda observației

În cercetarea de față am folosit metoda observației sistematică, extensivă, directă și experimentală, urmărind obținerea unor informații noi privitoare la modificările determinată de boală în comportamentul motor și general al subiecților: simptomatologie, modificări față de parametrii normali, receptivitate, posibilități de executare și eficiență a programelor de kinetoterapie aplicate, evoluția dinamică a subiecților.

Informațiile obținute le-am înregistrat în fișa individuală de protocol, în care notarea diferitelor variabile s-a realizat cifric, prin semne sau descriere terminologică, pentru a servi în final analizei statistice și reprezentării grafice.

De obicei, observația se realizează vizual, dar sunt cazuri, cum ar fi investigațiile somatoscopice și funcționale, când la observație iau parte și alți analizatori (tactil, auditiv, olfactiv). Principalele aspecte pe care le-am observat au fost:

postura întregului corp în repaus și în dinamică și apoi în relaxare după fiecare exercițiu;

aspectul tegumentelor și țesutului subcutanat;

reactivitatea psihică și mentală;

integrarea socială.

Importanți au fost și indicatorii cantitativi și calitativi care se observă și se evaluează.

3.4.4. Metode de măsurare (explorare, evaluare și recuperare)

Cercetarea științifică este un demers care urmărește obiectivitatea tuturor momentelor sale, condiția obiectivării fiind măsurarea diferiților parametri ai subiecților supuși cercetării. Măsurarea reprezintă atribuirea de valori anumitor parametri, după anumite reguli, astfel încât relațiile numerice dintre aceștia să ofere informații cât mai complete despre subiectul supus cercetării. Aplicate constant ele au reprezentat și metode concrete de cuantificare a nivelului evolutiv și un punct de reper pe baza căruia programele au suferit modificări în sensul suplinirii cu mijloace și metode din ce în ce mai complexe.

În activitatea experimentală desfășurată, am utilizat următoarele metode de măsurare:

testul de mers în 6 minute;

scala ACT;

scala vizuală analogă (SVA);

scala Sadoul și Polu;

spirometria;

evaluarea gradului de dispnee la efort (prin anamneză);

testul formării bulelor de apă;

monitorizarea pulsului și tensiunii arteriale

Testul de mers în 6 minute este un test simplu ce măsoară distanța pe care o poate parcurge un pacient pe o suprafață plată într-un interval de 6 minute. Efectuarea lui necesită existent unui hol sau a unei săli, fără echipament special pentru exercițiu sau pregătire prealabilă.

În  evaluarea dispneei am luat in calcul valorile obținute în urma realizării spirometriei. Pentru spirometrie am folosit un aparat numit spirometru ce măsoară cât de mult aer încape în plămâni și cât de mult aer poate intra sau ieși din plămân.

Scala vizuală analogă(SVA) este deja utilizată în evaluarea fenomenului dureros. Ea constă de asemenea într-o scală ordinală de măsurare de la 0 la 10, extremele fiind caracterizate prin 0: absența dispneei și 10 dispnee maximală

Scala Sadoul și Polu este o scală ordinală, ea atribuind un indice numeric stadiilor de apariție a dispneei:

Stadiul 0: absența dispneei

Stadiul 1: dispnee la urcatul a două etaje

Stadiul 2: dispnee la un etaj sau mers rapid

Stadiul 3: dispnee la mersul pe un teren plat

Stadiul 4: dispnee la mers lent

Stadiul 5: dispnee la efort redus (activități zilnice ca: a vorbi, a se îmbrăca, a se spăla etc.)

Spirometria permite aprecierea atât a volumelor cât și a debitelor pulmonare și urmărirea secvențială a stării disfuncționale respiratorii; Nu poate determina VR (volum rezidual), CPT (capacitatea pulmonară totală), CRF (capacitatea reziduală funcțională). Se realizează cu ajutorul unui aparat numit spirometru. Acesta are o piesă bucală legată la un sistem de măsurare al fluxului și volumului de aer care este la rândul său legat la un aparat, de obicei computer, ce înregistrează rezultatele și le reprezintă grafic (curbe) și numeric.

Evaluarea gradului de dispnee la efort (prin anamneză)

Gradul I: dispneea apare la urcatul pantelor și scărilor, la peste 15-20 de trepte;

Gradul II: dispneea apare și la mers pe teren plat în ritmul impus de o persoană sănătoasă;

Gradul III: dispneea apare și la mersul pe teren plat în ritmul propriu;

Gradul IV: dispneea apare și la activitățile uzuale- îmbrăcat, spălat, vorbit, etc.;

Gradul V: dispneea este prezentă și în repaus.

Testul formării bulelor de apă:

Pacientul suflă printr-un tub introdus într-o sticlă cu apă, se suflă lent și continuu astfel încât să se formeze bule într-o suită continuă. Cronometrarea duratei expirului, adică a perioadei de producere a bulelor, este un bun test al volumelor mobilizabile și al rezistențelor la flux, înălțimea apei în sticlă reprezintă rezistența interpusă.

Monitorizarea pulsului și tensiunii arteriale:

Tahicardia poate apare datorită hipoxemiei, insuficienței cardiace sau a suprautilizării simpaticomimeticelor. Pot fi un indicator al stării bolnavului, dând și indicții asupra terapiei. Analizarea pulsului și a tensiuni arteriale au valoare mai ales în efort, dând relație mai ales asupra consumului de oxigen al miocardului.

Dispneea este un factor fundamental de alterare a calității vieții care justifică punerea în acțiune a unui program de antrenare la efort. Stadiile de manifestare a dispneei de efort pot fi precizate de mai multe scale de evaluare.

Evaluarea funcției respiratorii

Simptomele care exprimă o suferință a aparatului respirator sunt durerea toracică, dispneea, tusea, expectorația.

Durerea toracică:

Rezultă din participarea pleurei la diferite procese pulmonare sau datorită iritației nervilor intercostali. Prezintă diferite aspecte clinice, în funcție de cauză și de sensibilitatea bolnavului. Prin anamneză se determină modul de debut, intensitatea, sediul și caracteristicile sale, evoluția, cauzele declanșatoare, circumstanțele de apariție și semnele asociate durerii.

Dispneea sau greutatea de a respira este un simptom funcțional care se traduce subiectiv prin senzația de sufocare sau lipsa de aer, iar obiectiv prin modificarea ritmului respirator și uneori cianoza tegumentelor.

Tusea se produce printr-o respirație modificată, voluntară sau reflexă, care cuprinde trei timpi succesivi:

Inspirație profundă;

Închiderea glotei și punerea sub tensiune a aerului inspirat;

Expozie bruscă, violentă cu deschiderea brutală a orificiului glotei și un zgomot caracteristic.

Tusea de origine respiratorie (act reflex produs de excitarea zonelor reflexogene situate la nivelul laringelui, a bifurcației traheei și a bronhiilor mari) reprezintă o reacție de apărare care are drept scop eliminarea unor secreții patologice: exudat, puroi, sânge de la nivelul arcului traheobronhopulmonar. Prin eliminarea acestor produse patologice se împiedică coborârea infecției și se menține permeabilitatea căilor respiratorii.

Expectorația reprezintă eliminarea pe gură în timpul tusei a secrețiilor patologice acumulate în căile respiratorii, iar produsul ei se numește spută. Sputa este compusă din secreția patologică, de obicei de origine bronșică sau pulmonară, corpi străini și produși de descompunere a țesutului pulmonar, salivă, secreții nazale.

3.4.5. Metoda înregistrării, prelucrării și reprezentării grafice a datelor

Concomitent cu cercetarea propriu-zisă, s-a efectuat și înregistrarea fenomenelor studiate și consemnarea rezultatelor obținute. In urma adunării tuturor datelor necesare la începutul cercetării și a aplicării programului de kinetoterapie am folosit în final metoda grafică pentru a scoate în evidență cât mai clar nivelul de la care s-a pornit cu fiecare pacient și evoluția ulterioară.

3.4.6. Tehnici moderne ele înregistrare folosite în decursul cercetării

Ca metode obiective de susținere a conținutului cercetării și prezentare a lucrării, am folosit fotografierea, surprinzând o serie de imagini reprezentând trăsături, caracteristici, posturi, poziții ale subiecților, în anumite momente clin timpul tratamentului de recuperare.

3.5. DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

Obiective kinetoterapeutice:

îmbunătățirea ventilației.

creșterea eficacității mecanismului de tuse.

încurajarea relaxării musculaturii accesorii inspiratorii pentru a scădea sprijinul pe respirația cu toracele superior și a scădea tensiunea musculară asociată cu dispneea.

reducerea la minim a atacurilor de dispnee

îmbunătățirea forței, rezistenței și coordonării musculaturii respiratorii.

menținerea sau îmbunătățirea mobilității toracelui inferior

corectarea modalităților anormale si ineficiente de respirare.

creșterea toleranței la exerciții

TRATAMENTUL DE RECUPERARE

Kinetoterapia respiratorie folosește exerciții si posturi respiratorii în scopul refacerii și îmbunătățirii respirației, a utilizării unui procent cât mai mare din capacitatea pulmonară în vederea recuperării funcționnale a unor organe și vindecării unor maladii.Reeducarea respiratorie constă în aplicarea unor tehnici, specifice sau analitice, ce urmăresc în special redresarea uneia sau alteia dintre mecanismele fizioatologice ce stau la baza degradării funcției respratorii de către boală.

Posturări relaxante și de facilitare a respirației

Constau în adoptarea unor poziții relaxante, care nu provoacă disinergii musculare. Postura corectă respiratorie cuprinde întregul corp inclusiv capul, gâtul, bazinul, membrele și coloana vertebrală la care, deși nu participă la mecanismul ventilator, poziția și forma lor, influențează prin musculatura intersegmentară poziția și echilibrul toracoabdominal și ușurează starea de disconfort respirator. Pornind de la o postură ortostatică corectă, marele dispneic în criză își va deriva poziția către una care să-i faciliteze respirația.

Posturi relaxante din ortostatism:

Fig. Nr. 4 Trunchiul flectat anterior, membrele superioare în flexie 30-45˚ față de trunchi, coatele extinse, șoldurile și genunchi mai mult flectate, astfel încât mâinile se sprijină pe genunchi, coapsele se abduc la 30˚.

Fig. Nr.5 Cu fața către un pupitru înalt, membrele superioare flectate le nivelul umerilor și coatelor, care se sprijină pe pupitru, fruntea pe antebrațe, trunchiul ușor flectat, membrele inferioare ușor abduse, cu flexie de 15-20˚ în articulațiile șoldurilor și genunchilor

Posturi relaxante din decubit:

Decubit dorsal cu porțiunea craniala a patului ridicată la 45˚, capul pe o pernă mică, umerii în afara pernei, brațele în abducție la 30-45˚ cu antebrațele sprijinite pe un suport.

Decubit lateral dreapta, cu spatele cifozat, genunchii flectați la 60˚, trunchiul sprijinit pe o pernă, capul sprijinit pe două perne, membrele superioare scoase din planul trunchiului prin flexie.

Posturi facilitatoare din așezat:

Fig. 6 Trunchiul flectat, membrele superioare flectate, coatele sprijinite pe genunchi, coapsele abduse

3.5.1.2.Posturi și reguli de drenaj bronșic

Principiul drenajului bronșic se bazează pe utilizarea pozițiilor ce creează gradient de înălțime între segmentul pulmonar încărcat de secreții și căile mari bronșice și trahee, poziție ce favorizează acțiunea gravitației asupra scurgerii fluidelor. În tratamentul, și mai ales în recuperarea bronhopulmonarilor cronici, un obiectiv de prim ordin este dezobstrucția bronhică, în cadrul căreia evacuarea secrețiilor este component principal.

Scopul drenajului de postură este de a facilita evacuarea secreților. Pozițiile de drenaj corespund segmentelor bronhice care trebuie drenate și vor asigura panta de scurgere de la segment pe trahee.

Kinetoterapia are un rol foarte important în evacuarea bronhică, putând interfera procese care condiționează în mod natural migrarea secrețiilor. Drenajul de postură este determinant, dar va trebuii să fie ajutat de 3 factori facilitatori: fluxul expirator, indispensabil pentru evacuarea bronhică, presiunea externă exercitată pe torace în timpul expirului mărește fluxul respirator, vibrațiile toracice externe ajută la desprinderea secrețiilor de pe pereți.

Posturi de drenaj bronșic:

Fig. 7 Decubit dorsal cu bazinul pe un sul, trunchiul extins, în sprijin pe sol la nivelul omoplaților, pentru drenarea segmentelor anterioare din lobii inferiori, drept și stâng

Fig. 8 Decubit dorsal întins cu capul pe pernă și membrele inferioare flectate, pentru drenare segmentelor anterioare din lobii superiori, drept și stâng

Reeducarea respiratorie propriu-zisă

Dirijarea aerului la nivelul căilor respiratorii superioare

Căile superioare respiratorii (nasul, cavitatea bucală, faringele, laringele) au roluri multiple în procesul respirator, aici începând și sfârșind coloana de aer care ventilează plămânul. Ele reglează viteza de deplasare și presiunea coloanei de aer, formând de fapt însăși tipologia acestei coloane.

Un inspir pe nas dezvoltă musculatura, fiind modalitatea fiziologică de antrenare a acestei musculaturi și de formare a toracelui copilului în creștere. Printr-o serie de exerciții la nivelul nasului putem atinge unele obiective ale reeducării respiratorii:

Inspir pe o nare, cealaltă fiind presată cu degetul;

Inspiruri întrerupte, ca și cum am mirosii o floare;

Inspiruri bătînd ritmic cu degetele aripile nasului.

Pentru reeducarea expirului:

Expir pe gură, cu buzele strânse (ca pentru fluierat) sau să exprime pronunțând literele h, ș, f, s, pf;

Cântatul.

Reeducarea respirației costale

Tehnica reeducării respirației costale constă în primul rând în conștientizarea pacientului asupra mișcării analitice a zonelor principale toracale: superioară, medie și inferioară. Principiul conștientizării unei mișcări, respectiv a comenzilor dat unor grupe musculare, este un principiu general în metodologie recuperării unui deficit muscular: contrarea respectivei mișcări, ceea ce forțează mușchiul să lucreze la o tensiune crescută, mult mi ușor de sesizat.

Reeducarea unui hemitorace

Fig. 9 Decubit lateral; în inspir, brațul întins se rotează odată cu trunchiul spre spate, privirea și capul urmărind mișcarea măinii; în expir, brațul revine spre trunchi, apoi își continuă cursa depășind marginea patului

Reeducarea respirației diafragmatice

Diafragmul reprezintă principalul element motor al respirației. Datorită mișcării sale de 1-3 cm, ca un piston, el asigură 65% din ventilația de repaus, ca principal mușchi inspirator (flexia capului scoate din acțiune mușchii accesori inspiratori – scalenii și sternocleidomastoidienii – evitând participarea costală superioară), genunchii flectați pentru a relaxa musculatura abdominală; în inspir, pacientul va fi învățat să-și bombeze abdomenul ca și cum aerul ar pătrunde în abdomen; expirul, se execută concomitent cu „scobirea” abdomenului, tracționarea peretelui abdominal spre coloană.

Fig. 10 Decubit dorsal, capul sprijinit pe o pernă

Fig. 11 Poziția patrupedă, se respiră abdominal, astfel ca într-o primă fază pacientul își cifozează întreaga coloană

Fig. 12 Lordozare puternică a coloanei cuplată în inspir și bombarea peretelui abdominal

Gimnastica de corectare

Între structura și funcția respiratorie există o strânsă corelare, care se traduce prin faptul că o respirație de repaus, normală, a unui torace perfect echilibrat scheletic și muscular, se execută prin musculatura proprie (toracală + diafragm) într-un cadru „activ” limitat de forma și poziția toracelui.

Orice respirație vicioasă ar trebui, profilactic, să fie corectată printr-o gimnastică adecvată, care va restabili o postură corectă toraco – abdominală, respectiv o coloană dreaptă și întinsă (cu respectarea curburilor fiziologice), cu abdomenul în prelungirea toracelui.

Corectarea curburilor patologice ale gîtului și poziției capului

Fig. Nr. 13, 14 Mișcări de flexie – extensie, lateralitate dreapta – stânga, rotație, circumducție, flexie – extensie pe diagonala de 45˚ ale capului (asuplizare, decontractare)

Izometrie pentru tonifierea musculaturii gâtului – în special a extensorilor. Decubit dorsal, genunchii flectați; sprijin pe occiput – se încearcă desprinderea spatelui de sol (corectează lordoza cervicală, tonifică musculatura cefei).

Fig. Nr.15 Decubit dorsal; se încearcă extensia capului, mișcarea fiind contrată cu mâna (5 sec) apoi se relaxează brusc (întinderea cu decontracturarea musculaturii extensoare).

Corectarea poziției umerilor și scapulei

Fig. Nr.16 Șezând, brațele în abducție de 90˚; se fac extensii și anteducții (corijarea cifozei, tracțiunea pectoralilor, tonifierea musculaturii interscapulare)

Modalități de creștere a capacității de efort a pacienților

Simptomul cel mai supărător pentru un bolnav respirator este incapacitatea lui la efort, exprimată prin dispneea de efort de grade diferite. Introducerea antrenamentului fizic la un pacient cu probleme respiratorii are drept rezultat creșterea toleranței la efort prin:

Ameliorarea ventilației printr-un bun antrenament al musculaturii respiratoare;

Creștera suprafeței de schimb alveolocapilară pulmonară;

Creșterea extracției periferice a O2, îmbunătățirea utilizării lui în respirația tisulară;

Ameliorarea performanței cardiace, prin antrenamentul la efort dozat;

Ameliorarea condiției psihice, prin scăderea treptată a senzației de dependență.

Antrenamentul la bicicleta ergometrică:

Permite un foarte bun dozaj al puterii (travaliu/sec.) exprimat în Watti;

Pedalarea se poate executa în ritmul cel mai convenabil pacientului, dar menținându-se aceeași putere a efortului;

Dozarea efortului la bicicletă se va putea realiza prin creșterea intensității lui, ca și a duratei de timp;

Permite cu ușurință aplicarea, în timpul efortului, a unei măști pentru oxigenoterapie;

Tehnica de lucru:

Efortul se începe intotdeauna sub mască de oxigen la toți pacienții care prezintă o dispnee de gradul IV sau V, deoarece, în afara faptului că oxigenoterapia crește performanța, ea liniștește pacientul, îi scade teama de a executa efortul;

Antrenamentul se începe cu o putere standard de 40W, adaptând durata pedalajului la capacitatea de efort a pacientului; Ședința este formată din 2 reprize, cu pauză între ele în care timp bolnavul nu coboară de pe bicicletă;

Repriza de pedalare durează de la 3 min., la 10 min., iar pauza are durata ședinței; Ajuns la 10 min. de pedalare, se începe creșterea wattajului până la dublarea lui, după care se rămâne la această putere și se crește durata reprizei până la 20 – 30 min.; Ședința de ergociclu se poate repeta în timpul zilei, dacă există posibilitatea.

Antrenamentul prin mers:

Este cel mai utilizat, atât de bolnavii care-și încep mobilizarea după un episor IRA, cât și de cei cu o capacitate de efort relativ bună.

Tehnica de lucru:

Pacientul menține ritmul de mers care îi convine, dozând treptat durata mersului; Mersul se execută doar pe teren plat; Când bolnavul a ajuns la o durată de aproximativ 15 min. mers continuu, introducem pe distanțe scurte, 20 – 30 m, ritmuri de mers mai alerte, dublând sau triplând ritmul de mers obișnuit;

CAPITOLUL 4. REZULTATELE CERCETĂRII ȘI INTERPRETAREA LOR

4.1. Prezentarea și analiza datelor

Studiul a fost efectuat în perioada 07 mai 2014 până în 08 aprilie 2015 în cadrul cabinetului de recuperare respiratorie din Centrul de Ingrijiri Comunitare din Piatra Neamt. Analiza lotului studiat, a evidențiat legătura tuturor bolnavilor fumători activi (62%) și exfumatori (38%), care, la momentul luării în studiu, abandonaseră fumatul, pe o perioadă între 2 și 8 ani. Am avut în evidență un număr de 12 pacienți, cu vărsta cuprinsă între 36 – 86 ani, ce prezentau diferite afecțiuni cronice obstructive ale aparatului respirator.

Grafic nr.1 Distribuția pacienților în funcție de grupele de vârstă

Grafic nr.2 Distribuția pacienților în funcție de sex

Grafic nr.3 Distribuția pacienților după fumător/nefumător

Grafic nr.4 Distribuția pacienților în funcție de mediul de proveniență

Grafic nr. 5 Distribuția în funcție de cupație/factori de mediu

4.2. Interpretarea rezultatelor

Scala de evaluare ACT

Pentru evaluarea simptomatologiei specific obstrucțiilor bronșice și a necesității medicației pacienților incluși în studiu s-a utilizat scala de evaluare ACT. Pacienții au fost evaluați la începutul programului de recuperare și la sfârșitul acestuia (după 12 luni). Pentru cei 12 pacienții incluși în studiu, cunoscuți cu disfuncții ventilatorii obstructive de tipul bronșitei cronice am realizat o monitorizare pe o perioadă de 12 luni cuantificată prin scorul ACT și prin urmărirea parametrilor spirometrici (Capacitatea vitală forțată, Volumul expirator forțat, Fluxul expirator de vârf). Scorul maxim este de 80 de puncte.

Tabelul nr. 4 Scorurile acumulate de pacienți la cele două evaluări.

Grafic nr. 6 Evoluția scorurilor acumulate de pacienți la cele doua evaluări cu Scala ACT

Prin aplicarea scalei ACT observăm o ameliorare a simptomatologiei la toți pacienții incluși în studiu la evaluarea finală comparative cu evaluarea inițială. Simultan, pacienții au efectuat testul de spirometrie în urma căruia s-au evaluat următorii parametrii: FVC (Capacitatea vitală forțată), FEV1 (Volumul expirator forțat), FEV1 / FVC și PEF (Fluxul expirator de vârf).

Tabelul nr.5 Parametrii testului de spirometrie

Grafic nr.7 Evoluția valorii FVC

Grafic nr.8 Evoluția valorii FEV1

Grafic nr.9 Evoluția valorii FEV1/FCV

Grafic nr.10 Evoluția valorii PEF

În urma efectuării spirometriei am observat o îmbunătățire a parametrilor urmăriți pentru toți pacienții incluși în studiu la evaluarea finală comparative cu evaluarea inițială.

CONCLUZII

În urma cercetării interprinse și efectuării tratamentului kinetoterapeutic adecvat, ipotezele de la care am plecat pot fi confirmate astfel:

Ansamblul de mijloace kinetoterapeutice selectate și aplicate după metodologia impusă în cadrul programului de recuperare au dus la combaterea durerii toracice, creșterea capacitații pulmonare, elasticizării cutiei toracice, diminuarea dispneei, edducarea tusei.

În folosirea exercițiului fizic terapeutic trebuie să se țină cont de stadiul afecțiunii și de particularitățile individuale ale fiecărui pacient.

Programul kinetoterapeutic folosit a urmărit recuperarea pe cât posibil a afecțiunilor asociate prezente la pacientul supus cercetării, având ca obiectiv reînceperea cât mai rapidă a activității și reintegrarea lui socială.

Obiectivele kinetoterapeutice și deasemenea mijloacele kinetoterapeutice au fost determinate de stadiul bolii, iar exercițiile aplicate au avut ca scop o recuperare cât mai bună, prin dozare progresivă a acestora de la o etapa la alta.

În final, putem afirma că ipotezele formulate anterior s-au confirmat și evidențiem încă o dată rolul important pe care îl poate avea rolul kinetoterapiei Prin aplicarea cât mai precoce a programelor specifice de kinetoterapie, în acord cu particularitățile simptomatice, s-a optimizat funcționalitatea aparatului respirator.

Cu ajutorul spirometriei am putut cuantifica evoluția pozitivă a bolii.

Prin realizarea cu regularitate a unui program kinetoprofilactic, s-au diminuat recidivele de pe parcursul anului. Se justifică așadar, pe deplin interesul crescut pentru studiul funcției și patologiei respiratorii, ca și pentru o nouă atitudine în ceea ce privește asistența medicală a celor diagnosticați cu afecțiuni respiratorii.

Recuperarea complexă în cazul bolnavilor cu probleme respiratorii include mai multe componente: o evaluare corectă, un tratament medicamentos corect, aerosoli, kinetoterapie, salinoterapie.

Programele de gimnastică respiratorie ocupă un loc important în recuperarea pacienților cu afecțiuni cronice respiratorii, deoarece au ca obiectiv comun: ameliorarea ventilației pulmonare. Prin kinetoterapie se educă respirația și se tonifică musculatura toracică și a extremităților, îmbunătățindu-se calitatea vieții, simptomatologia și capacitatea de efort.

BIBLIOGRAFIE

Albu, C., Albu, M., Gherguț A., 2007, Dicționar de kinetoterapie , Editura Polirom, Iași

Albu, C-tin., 2001 „Stiți să respirați corect?”, Ed. Polirom, Iași

Albu, C., Vlad, T., Albu, A., 2004, Kinetoterapia pasivă, Editura Polirom, Iași

Augé R., 1974, La kinesitheraphie respiratoire en pratique courante, Ed. Maloine, Paris,

Bailliere Tindal, 1990, Respiratority medicine, Ed.by R.A.L Brevis, G. J.Gibson, D.M. Gedees. Bungay. Suffolk

Bergeau, J., 2002, Curs de kinetoterapie respiratori, Bacău

Fraser, Paré, 1970, Diagnosis of diseases of the ches, vol. II, W. B. Saunders Company, Philadelphia,

Gherasim L., 1995, Medicină internă, Bolile aparatului respirator.Vol. I.Editura Medicală. București.

Manole, V., Manole L., 2009, Evaluare motrică și funcțională în kinetoterapie, Editura Pim, Iași

Plas, F., Hagron, E., 2001, Kinetoterapie activă, Editura Polirom, Iași

Rață, M., 2013, Kinetoterapia în afecțiunile respiratorii – Caiet de lucrări practice, Editura Alma Ater, Bacău

Simona Tache, 1996, Fiziologia aparatului respirator, Editura Dacia, Cluj-Napoca

Sbenghe T. , 1974, Metodele și metodologia modern de recuperare a bolnavilor cu BPOC, Scrisoare metodologică a M.S. pentru rețeaua de asistență recuperatorie,.

Sbenghe, T., 1987, Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare, Ed. Medicală, București

Sbenghe, T., 1997, Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului, Ed. Medicală, București

Tache S., 1996, Fiziologia aparatului respirator. Editura Dacia, Cluj – Napoca

Sbenghe, T., 1983, Recuperarea medicală bolnavilor respiratori, București, Ed. Medicală,

Sbenghe, T., 1987, Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare, Editura Medicală, București

Tudorache, V., Lovin, S., Friesen, M., 2009, Tratat de reabilitare pulmonară, Editura Mirton, Timișoara

Ungureanu, G., Covnic, M., 2000, Terapeutică medicală, Polirom, Iași,.

http://www.romedic.ro/bronsita-cronica

http://www.paginamedicala.ro/boli-afectiuni/Bronsita-cronica_559/

http://www.romedic.ro/bronsita-cronica/evolutie-si-complicatii

http://www.medicultau.com/boli-si-tratamente/fiziologie/examenul-obiectiv-al-aparatului-respirator.php

http://www.medicinasportiva.ro/medicina%20sportiva/articole/Batranetea_si_activitatea_fizica_scala_Borg_8.html

http://docslide.net/documents/licenta-ghenunchi.html