Bronhopneumonia Copilului Particularitati Etiologice, Clinice Si Paraclinice

Introducere 5

Boala pe scurt 5

Etiologia bolii 5

Capitolul I – Anatomia și fiziologia aparatului respirator 6

1.1 Anatomia 6

1.2 Plămânii 6

1.3 Structura plămânilor 7

1.4 Fiziologia sistemului respirator 9

1.5 Difuziunea 10

1.6 Reglarea respirației 11

Capitolul II – Bronhopneumonia copilului – particularități etiologice, clinice și paraclinice 11

2.1 Definiția bronhopneumoniei 11

2.2 Etiopatogenie. Cauze determinante. Infecția microbiană. 11

2.3 Tabloul clinic 12

2.4 Examenul radiologic. 13

2.5 Forme clinice 13

2.6 Tratament 15

CAZ CLINIC 16

BIBLIOGRAFIE 7

Argument

De-a lungul cursurilor de A.M.G în cadrul Școlii Postliceale Hipocrate Constanța, am remarcat suferința bolnavilor, atât psihică cât și fizică. Modul de viață al acestora este influențat de această boală, bronhopneumonia acută (la copil), pe care am ales să o studiez în amănunt. Această boală, des întâlnită la om încă din primele zile de viață prezintă o tendință de evoluare rapidă. Medicina și tehnica modernă reușesc să amelioreze simptomele ei. Lucrarea de față își propune să evidențieze tehnicile moderne, clinice și paraclinice de vindecare a bronhopneumoniei a copilului. Din păcate, această boală reprezintă una din cauzele principale de deces, fiind frecventă. Interesul meu a fost stârnit de tehnicile de îngrijire nursing acestor pacienți și pregătirea psihică și fizică a bolnavului cu ajutorul educației pentru sănătate.

Motto

„Recunoașterea bolilor infecțioase în scopul prevenirii, tratării lor se numără printre îndatoririle importante, pline de răspundere atât ale medicului cât și a asistenților. Cunoașterea cât mai bună a acestor boli depinde nu numai de diagnosticul și succesul curat, nu numai vindecarea bolnavilor ci și obiectivul maximal, profilaxia acestor boli.”

Introducere

Boala pe scurt

Bronhopneumonia este o afecțiune acută sau subacută a plămânilor, de origine infecțioasă, provocată de diferiți germeni unici sau asociați din care rezultă leziuni polimorfe, de obicei diseminate.

Etiologia bolii

Factori determinanți:

Germeni bacterieni – după o infecție virală

Factori favorizanți:

Vârsta mică;

Distrofia;

Prematuritatea;

Rahitismul;

Alimentația neechilibrată;

Diatezele;

Aspirarea de lichide;

Boli anergizante cum ar fi: rujeola, gripa, tusea convulsivă.

Clinic:

Faza predromală – caracter viral, caracterizată prin:

coriză;

obstrucție nazală;

tuse uscată;

agitație;

febră moderată;

anorexie;

Debutul este caracterizat prin:

hipertermie (39 – C);

anxietate;

agitație;

tulburări respiratorii;

Perioada de stare caracterizată prin:

tahipnee;

dispnee expiratorie cu expir scurt;

sete de aer;

bătăi ale aripilor nazale;

geamăt expirator;

tiraj;

tuse spastică, uscată, sacadată;

tahicardie;

cianoză discretă;

La examenul fizic:

zone de submatitate;

torace destins;

respirație suflantă;

raluri;

bronhofonie;

Tratament:

optimizarea condițiilor igienice;

tratamentul tulburărilor fizio-patologice;

tratament etiologic;

tratament simptomatic;

Capitolul I – Anatomia și fiziologia aparatului respirator

1.1 Anatomia

Aparatul respirator este format din:

căi respiratorii: cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee, bronhii.

plămânii

.

1.2 Plămânii

Principalele organe ale respirației sunt cei doi plămâni, stâng și drept, situați în cavitatea toracică fiind acoperiți fiecare de pleura viscerală. Ei au forma unei jumătăți de con, culoarea variază cu vârsta: la făt este roșu-brun, la copil este gri – rozie și la adult, cenușiu mai mult sau mai puțin închis. Greutatea plămânilor fiind de 700 de grame, la plâmânul drept și plămânul stâng fiind de 600 de grame, capacitatea totală a plămânilor fiind de 5000 aer, având o consistență elastică și buretoasă. Diametrul vertical este de 22 cm și antero-posterior la bază de 18-20 cm iar transversal la bază fiind de 9-10 cm dar la plămânul drept, diametral vertical, acesta este mai mic în comparație cu cel stâng iar celelalte diametre sunt mai mari.

Fața externă a plămânilor este convexă și este în raportată coastelor. Pe această față se găsesc șanțuri adânci numite scizuri care împart plămânii în lobi. Pe fața externă a plămânului drept sunt două scizuri, una oblică – principală și una orizontală – secundară, ce începe la mijlocul scizurii oblice. Aceste două scizuri împart plămânul drept în trei lobi: superior, mijlociu și inferior. Pe fața externă a plămânului stâng se găsește o singură scizură (oblică) ce împarte plămânul stâng în doi lobi – superior și inferior.

Fața internă este plană, vine în raport cu organele din mediastin, pe această față mai aproape de marginea posterioară a plămânilor aflându-se hilul pulmonar, pe unde intră și ies din plămân vase, nervi, cât și bronhia principală. La plămânul stâng, anterior de hil, este impresiunea cardiacă lăsată de ventriculul drept, impresiunea lăsată de aorta descendentă.

La plămânul drept, anterior de hil, se află impresiunea cardiacă, mai mică față de cea stângă, lăsată de atriul drept, dar și impresiunile lăsate de vena cavă superioară, deasupra impresiunii cardiace și de vena cavă inferioară, sub presiunea cardiacă. Deasupra hilului se găsește impresiunea lăsată de crosa marii vene azygos iar posterior de hil este impresiunea marii vene azygos.

Baza plămânilor, fiind concavă, vine în raport cu diafragma, prin intermediul acesteia, la dreapta vine în raport cu fața superioară a ficatului, la stânga, cu fundul stomacului și cu splina. Vârful plămânului depășește superior prima coastă, venind în raport cu organele de la baza gâtului. Marginea anterioară, ascuțită, se află înapoia sternului fiind acoperită de recesul costo-mediastinal iar marginea posterioară, rotunjită, vine în raport cu coloana vertebrală și extremitatea posterioară a coastelor.

Plămân drept Plămân stâng

1.3 Structura plămânilor

Cele două organe respiratorii sunt alcătuite din:

arborele bronșic;

lobuli;

ramificațiile vaselor pulmonare și bronșice;

nervi și limfatice;

Arborele bronșic

Bronhia principală pătrunde prin hil și se împarte intrapulmonar la dreapta în trei bronhii lobare (superioară, mijlocie, inferioară), respectiv la stânga în două bronhii lobare (superioară și inferioară).

Bronhiile lobare se divid în bronhii segmentare, asigurând aerația segmentelor bronhopulmonare. Plămânul drept are zece segmente, iar cel stâng nouă, lipsind segmentul medio-bazal. Bronhiile segmentare se divid în bronhiole lobulare ce deservesc lobulii pulmonari (unitățile morfologice ale plămânilor). Bronhiolele lobulare se ramifică în bronhiole respiratorii, de la ele plecând ductele alveolare terminate prin săculeți alveolari. Pereții acestora sunt compartimentați în alveole pulmonare. Împreună cu formațiunile derivate din ele, bronhiolele respiratorii formează acinii pulmonari, acinul reprezentând unitatea morfo-funcțională a plămânului.

Arborele bronșic își modifică structura. Bronhiile lobare au structură asemănătoare cu bronhiolele principale. Bronhiolele segmentare au un schelet cartilaginos, cartilagiul fiind fragmentat (insulele de cartilaj), iar bronhiile lobulare și respiratorii pierd complet scheletul cartilaginos. Bronhiolele lobulare și respiratorii au un perete fibroelastic, peste acesta fiind dispuse fibre musculare netede, cu dispoziție circulară. Pereții ductelor alveolare au numai membrană fibroelastică acoperită de epiteliu. Alveolele pulmonare prezintă o formă asemănătoare unor săculeți mici, având un perete extrem de subțire, adaptat schimburilor gazoase. Pe o membrană fibroelastică există un epiteliu alveolar cu funcție dublă: fagocitară și respiratorie. În corpul uman există 75 – 100 milioane de alveole, însumând o suprafață de 80 – 120 . În jurul alveolelor se află o rețea de capilare perialveolare, formând împreună cu pereții alveolelor bariera alveolo-capilară. La nivelul acestei bariere au loc schimburile de gaze dintre alveole și sânge.

Vascularizația plămânilor

Plămânii prezintă o dublă vascularizație – nutritivă și funcțională. Vascularizația nutritivă este asigurată de arterele bronșice și ramuri ale arterei toracale, aducând sânge oxigenat la plâmân pentru arborele bronșic, pereții arterelor pulmonare și parenchimul pulmonar. Arterele bronșice intră în plămâni prin hil, însoțind arborele bronșic și ajungând numai până la nivelul bronhiolelor respiratorii. Ele se termină în rețeaua capilară de unde unde pornesc venele bronșice, care duc sângele cu dioxid de carbon în sistemul venelor azygos. Acest sistem se termină în vena cavă superioară. Vascularizația nutritivă face parte din marea circulație. Vascularizația funcțională începe prin trunchiul pulmonar având originea în ventriculul drept. Acesta aduce la plămân sânge încărcat cu dioxid de carbon împărțindu-se după un scurt traiect în artera pulmonară dreaptă și stângă. Cele două artere pulmonare, dreaptă, respectiv stângă, intră în ambii plămâni, drept, respectiv stâng, prin hil. În plămân acestea se divid în ramuri ce însoțesc ramificațiile arborelui bronșic până în jurul alveolelor, formând rețeaua capilară perialveolară. În acest loc sângele cedează dioxid de carbon și primește oxigen. Din rețeaua capilară pornesc venele pulmonare, câte două pentru fiecare plămân. Ele ies din plămân tot prin hil ducându-se spre atriul stâng. Limfa plămânului este colectată de către ganglionii din hilul plămânului.

Pleura

Fiecare plămân este învelit de o seroasă ce se numește pleură. Pleura prezintă o foiță parietală ce căptușește pereții toracelui și o foiță viscerală acoperind plămânul pătrunzând și în scizuri. Cele două foițe se continuă una cu cealaltă la nivelul pediculului pulmonar și al ligamentului pulmonar. Între ele există o cavitate virtuală numită cavitate pleurală în care se află lichidul pleural. În cavitatea pleurală există o presiune negativă care forțează cele două foițe să stea lipite una de cealaltă. Cavitatea pleurală devine reală când între cele două foițe se acumulează: sânge, lichid, aer, limfă, puroi. Pleura parietală are trei părți: porțiunea costală, porțiunea diafragmatică și porțiunea mediastinală.

Mediastinul

Mediastinul este spațiul dintre fețele mediale ale celor doi plămâni acoperiți de pleurele mediastinale. Superior comunică cu baza gâtului prin apertura superioară a toracelui, inferior comunică cu diafragma, anterior ajunge până la stern, iar posterior până la coloana vertebrală. În mediastinul superior se află ramurile crosei aortei, nervii vagi, nervii frenici, timusul, traheea, esofagul, cele două vene branhiocefalice, lanțul simpatic toracal și ultima parte a canalului toracic. În mediastinul inferior se află cordul cu vasele mari cât și nervii frenici iar pe un plan posterior tot aici se găsesc esofagul, nervii vagi, canalul toracic, simpaticul toracal, sistemul azygos și aorta descendentă.

1.4 Fiziologia sistemului respirator

Respirația reprezintă schimbul de gaze (oxigen și dioxid de carbon) dintre organism și mediul înconjurător. Funcțional, respirația poate fi împărțită în patru etape: I – ventilația pulmonară (mișcarea aerului în ambele sensuri între alveolele pulmonare și atmosferă), II – difuziunea oxigen și dioxid de carbon dintre alveolele pulmonare și sânge, III – transportul oxigenului și dioxidului de carbon prin sânge și lichide către și de la celule, IV – reglarea respirației.

Ventilația pulmonară

Prin distensie și retracție, dimensiunile plămânilor pot varia în două moduri: prin mișcările de ridicare și coborâre ale diafragmului (alungesc și scurtează cavitatea toracică) și prin ridicarea și coborârea coastelor (creșterea și descreșterea diametrului antero-posterior al cavității toracice). Respirația normală, de repaus, se realizează în urma mișcărilor diafragmului. În timpul inspirației, contracția diafragmului trage în jos suprafața inferioară a plămânilor, iar în timpul expirației diafragmul se relaxează. Retracția elastică a plămânilor, a peretului toracic și structurile abdominale comprimă plămânii. Ridicarea grilajului costal reprezintă a doua cale de expansiune a plămânilor. În poziția de repaus, acesta coboară permițând sternului apropierea de coloana vertebrală. Când grilajul se ridică, acesta împinge înainte sternul depărtându-se de coloana vertebrală și mărind diametrul antero-posterior cu aproximativ 20% în inspirația maximă față de expirație. Mușchii ce determină ridicarea grilajului costal se numesc mușchi inspiratori (în special mușchii gâtului), iar mușchii ce determină coborârea grilajului costal se numesc mușchi expiratori (mușchii drepți abdominali). Între plămâni și pereții cavității toracice nu se află niciun punct de atașare, ei fiind fixați doar prin hil la nivelul mediastinului. Plămânul plutește în cavitatea toracică înconjurat de un strat subțire de lichid pleural ce reduce frecările generate de mișcările sale în această cavitate.

Presiunea pleurală

Presiunea pleurală reprezintă presiunea din spațiul îngust cuprins între pleura viscerală și cea parietală. Există o succțiune permanentă a lichidului din acest spațiu care duce la o mică presiune negativă (mai mică decât valoarea presiunii atmosferice). Presiunea pleurală la începutul inspirului este de aproximativ -5 cm H2O iar în timpul inspirației normale, creând o presiune negativă intrapleurală, de -7,5 cm H2O.

Presiunea alveolară

Presiunea alveolară este acea presiune din interiorul alveolelor pulmonare. În repaus, când glota este deschisă și aerul nu circulă între plămâni și atmosferă, presiunea este egală cu presiunea atmosferică, considerată 0 cm H2O. În timpul inspirației, pentru a permite pătrunderea aerului în plămâni, presiunea în alveole trebuie să scadă și devine -1 cm H2O. Această presiune negativă este suficientă ca în cele două secunde necesare inspirației să pătrundă în plămâni aproximativ 500 ml aer. În timpul expirației presiunea alveolară crește la +1 cm H2O forțând 500 ml aer să iasă din plămâni în 2-3 secunde cât durează expirația.

Volume și capacități pulmonare

În studiul ventilației pulmonare este necesară înregistrarea volumului aerului deplasat spre interiorul și respectiv exteriorul plămânilor, procedeu numit spirometrie. Sunt patru volume pulmonare care adunate formează volumul maxim atins în expansiunea pulmonară. Aceste volume sunt: volumul curent, volumul inspirator de rezervă, volumul expirator de rezervă și volumul rezidual. Capacitățile pulmonare reprezintă suma a două sau mai multe volume pulmonare rezultând capacitatea respiratorie, capacitatea reziduală funcțională, capacitatea vitală și capacitatea pulmonară totală. Toate volumele și capacitățile funcționale sunt cu 20 – 25% mai mari la bărbați.

1.5 Difuziunea

Difuziunea reprezintă toate gazele implicate în fiziologia respirației – molecule simple, libere să se miște unele printre altele. Ca difuziunea să poată avea loc este necesară o sursă de energie, aceasta rezultând din însăși cinetica moleculelor. Moleculele libere neatașate se deplasează în linie dreaptă, cu o viteză mare până ce lovesc o altă moleculă. Ele se resping reciproc luând alte direcții de mișcare până la o nouă coliziune. Astfel, moleculele se mișcă rapid unele printre altele. În fiziologia respirației avem de-a face cu un amestec gazos care conține mai ales oxigen, azot și dioxid de carbon. Rata difuziunii acestora este direct proporțională cu presiunea exercitată de fiecare gaz în parte, numită presiunea parțială a gazelor.

Unitatea respiratorie

Unitatea respiratorie se compune dintr-o bronhiolă respiratorie, ducturi alveolare, alveole și antrumuri.

Membrana respiratorie

Membrana respiratorie este alcătuită din endoteliul capilar, interstițiul pulmonar, epiteliul alveolar, surfactant. Factorii care influențează rata difuziunii gazelor prin membrana respiratorie sunt: 1 – presiunea parțială a gazului în alveolă, 2 – presiunea parțială a gazului în capilarul pulmonar, 3 – coeficientul de difuziune al gazului, 4 – dimensiunile membranei respiratorii.

Transportul gazelor

Transportul oxigenului se difuzează prin membrana respiratorie, oxigenul se dizolvă în plasma din capilarele pulmonare, din plasmă difuzează în eritrocite unde combină reversibil cu ionii de fier din structura hemoglobinei și transformă deoxihemoglobina în oxihemoglobină. Transportul dioxidului de carbon, rezultatul final al proceselor oxidative tisulare, se difuzează din celule în capilare și determină creșterea presiunii sale parțiale în sângele venos cu 5 – 6 mmHg față de sângele arterial. Dioxidul de carbon este transportat prin sânge în următoarele forme: dizolvat fizic în plasmă (5%), sub formă de carbaminohemoglobină și sub formă de bicarbonat plasmatic.

1.6 Reglarea respirației

Mecanismele sistemului nervos central

Mușchii respiratori sunt mușchi scheletici și pentru a se contracta au nevoie de stimuli electrici transmiși de la nivelul sistemului nervos central. Acești sunt emiși prin intermediul nervilor somatici și mușchiul inspirator (cel mai important); diafragmul fiind inervat prin fibre motorii ale nervilor frenici pe căi voluntare și căi involuntare ale sistemului nervos central.

Capitolul II – Bronhopneumonia copilului – particularități etiologice, clinice și paraclinice

2.1 Definiția bronhopneumoniei

Bronhopneumonia este un proces inflamator acut și atinge lobul pulmonar de etiologie microbiană, viromicrobiană și se caracterizează anatomo-patologic prin leziuni de bronhoalveolită sub formă de focare mici peribronșice iar clinic prin prezența a trei sindroame (respirator, cardiovascular și toxic-infecțios).

2.2 Etiopatogenie. Cauze determinante. Infecția microbiană.

La majoritatea cazurilor este infecția microbiană ea fiind provocată de o asociere de germeni banali cu o predominanță a unuia dintre ei. Germenul întâlnit cel mai frecvent este pneumococul (60-80% din cazuri) dar și stafilococul, streptococul, pneumobacilul Pfeiffer, micrococul și rar, bacilul Friedländer. Infecția virotică – bronhopneumoniile virotice mai rar întâlnite, virusurile provocând mai frecvent leziuni pulmonare interstițiale. Cauzele asociate pot fi bronhopneumoniile mixte:

Bronhopneumonia virotică și bacteriană – virusul pregătește poarta de intrare pentru bacterii fiind semnalată deseori.

Bronhopneumonia prin aspirație la nou-născut – este provocată de aspirarea în cazul suferinței fetale mai ales la sugarul mic, imatur prin aspirarea de particule alimentare.

Bronhopneumonia – în care infecția se instalează pe fondul unor modificări pulmonare, vasculare, neurovegetative, reflexe (nou-născuții cu traumatisme obstetricale în unele sindroame neurotoxice ori după intervenții chirurgicale pe abdomen)

Factori favorizați.

Aceștia pot fi:

Vârsta;

Infecțiile acute ale căilor respiratorii superioare;

Anotimpul;

Bolile premergătoare;

Starea de nutriție și reactivitate a organismului;

Condițiile de microclimat;

2.3 Tabloul clinic

Debutul.

Debutul este insidios cu stare subfebrilă discretă, dispnee, anorexie, insomnie, tulburări digestive, se instalează brusc cu febră , dispnee progresivă, paloare, agitație, alterarea rapidă a stării generale.

Perioada de stare.

Semnele funcționale pulmonare domină tabloul clinic ajutând la precizarea diagnosticului înainte de decelarea semnelor fizice.

Dispneea.

Dispneea se manifestă prin polipnee (50-70 respirații/minut), bătăi ale aripilor nasului și uneori geamăt expirator, respirația fiind scurtă și superficială cu tiraj supra- și substernal, subcostal și epigastric. Cianoza periorală însoțește bronhopneumonia acută și anume apariția insuficienței respiratorii. Tusea este variabilă la început, uscată cu caracter spastic, uneori penibilă, deseori sacadată și apoi umedă.

Semnele fizice pulmonare.

Toracele pare fixat în inspirație, percuția ușoară decelează uneori cu o discretă, ridicarea tonalității la baze, semnele ascultatorii fiind cele mai constante. La început poate decela un focar de raluri subcrepitante. Uneori se decelează și o zonă cu respirație suflantă sau bronhofonie.

Simptomele cardiovasculare.

Acestea sunt constante, accelerarea ritmului cardiac, accelerarea mișcării sângelui în mica circulație, creșterea volumului sistolic și a minut-volumului cardiac. Pulsul nu se accelerează proporțional cu respirația, raportul respirație/puls se modifică de la ¼ (normal) ajungându-se până la ½. Tahicardia de la 140-180/min deseori întâlnită, un puls slab, rapid, reprezintă un prognostic grav.

Simptomele digestive.

În formele medii cu inapetență și dispepsie secundară moderată cu vărsături și două-patru scaune/zi muco-grunjoase. Meteorismul abdominal prin pareză intestinală toxică, intervine cu o complicație în bronhopneumoniile toxice grave.

Simptomele nervoase.

Acestea sunt: agitație, insomnie, apatie, somnolență, meningism cu lichid cefalo-rahidian și convulsii.

Simptomele renale.

Acestea sunt: oliguria, albuminuria, cilindruria, nefrită-nefroză infecțioasă.

Starea generală.

Starea generală – copilul este palid, are buzele uscate, cianoză periorală, neliniștit, scade în greutate, tulburări ale stării de nutriție, metabolismul mineral și vitaminic (polihipovitaminoză), temperatură ridicată și oscilantă, defervescența făcându-se în liză. În forma medie, febra persistă 8-15 zile, deseori antibioticele scurtând evoluția la 3-5 zile.

Insuficiența respiratorie.

Prezintă forme acute în bronhopneumonia sugarului și anoxemia se dezvoltă rapid, având loc o creștere a frecvenței respiratorii cu 60% iar profunzimea respirației scade cu 30%. Ventilația crește cu 15%, rezultând o hiperventilație. Hipoxemia și hipercapnia influențează sistemul nervos central, starea de inhibiție corticală se adâncește și provoacă tulburarea mecanismelor ale funcțiilor aparatului respirator și circulator.

2.4 Examenul radiologic.

Examenul radiologic confirmă întotdeauna diagnosticul clinic și foarte rar este negativ.

Formele radiologice ale bronhopneumoniei

Acestea sunt:

Forma cu focare diseminate;

Forma hilară;

Forma pseudolobară;

Forme clinice

Formele clinice simptomatice:

Forma toxică;

Forma toxicoseptică;

Forma cardiovasculară: a) forma cardiacă (roșie-vânătă);

b) forma cenușie-albă (colaps);

Forma nervoasă;

Forma gastrointestinală;

Forme clinice în funcție de felul evoluției:

Forma supraacută: a) toxice;

b) toxicoseptice;

Bronșita capilară;

Forma cu asfixie și insuficiență cardiacă;

Forma acută;

Forma subacută;

Bronhopneumonia frustă (congestivă);

Forma latentă;

Forme clinice etiologice:

Bronhopneumonia în rujeolă – este complicația cea mai frecventă întâlnind două forme de bronhopneumonii: cele provocate de virusul rujeolei prezintă adesea aspectul anatomo-clinic de bronhopneumonie interstițială și cele provocate prin infecția microbiană secundară (stafilococ și streptococ).

Bronhopneumonia în tusea convulsivă – este o complicație gravă ce se întâlnește la distrofici și rahitici.

Bronhopneumonia în febra tifoidă – apare la debutul bolii și realizează forma clinică de pneumotifos sau în săptămâna a II-a sau a III-a de boală.

Bronhopneumonia în difterie – este o localizare malignă, o bronhopneumonie hemoragică.

Bronhopneumonia în scarlatină – este foarte rară.

Bronhopneumonia streptococică – este mai gravă decât cea pneumococică.

Bronhopneumonia stafilococică – este întâlnită în primele trei luni de viață și intervine în cazul unei bacteriemii sau septicemii. Ea prezintă mai multe forme: a) forma de bronhopneumonie abcedată – perforează de la început pleura și realizează pneumotoraxul sau piopneumotorax; b) forma latentă – apare în cursul unei septicemii stafilococice grave; c) forma de pneumopatie buloasă – este mult mai rară, urmează de obicei formei abcedate, putând fi și primitivă.

Bronhopneumonia cu B. Friedländer – se complică cu pleurezii purulente și abcese.

Bronhopneumonia luetică – este întâlnită în luesul congenital precoce la făt în primele sale zile de viață și se realizează „pneumonia albă”.

Bronhopneumonia micotică – survine rar și de obicei apare la copii cu rezistență scăzută fiind favorizată de infecții anterioare ale arborelui respirator, poate fi primitivă ca bronhopneumonia din cursul blastomicozei, histoplasmozei, coccidiomicozei sau secundară altei localizări micotice.

Forme clinice pe grupe de vârstă

Bronhopneumonia la nou-născut – constituie o importantă cauză de mortalitate neonatală iar factorii favorizanți sunt: aspirația de lichide în bronhii, rezistența diminuată a nou-născutului, modificări pulmonare vasculare neurovegetative reflexe, atelectazie pulmonară. Factorul determinant este cel infecțios.

Bronhopneumonia din sindromul toxicoseptic epidermic al nou-născutului – se instalează pe fondul tulburărilor digestive, al stării toxice și are la bază leziuni de pneumonie interstițială.

Bronhopneumonia congenitală – este foarte rară și este datorată unei infecții a mamei transmisă transplacentar la făt.

Bronhopneumonia prin aspirație – este întâlnită la copiii născuți după travalii prelungite cu membrane rupte de 24-48 de ore.

Bronhopneumonia în cursul stărilor septicemice – având ca poartă de intrare o infecție cutanată și ombilicală, deseori stafilococică.

Bronhopneumonia prin atelectazie – întâlnită la imaturii sub 2000 de grame. Evoluția clinică este complet asimptomatică. Examenul radiologic precizează diagnosticul fiind vorba de o bronhopneumonie paravertebrală.

Bronhopneumonia abcedată septică – este o complicație a procesului infecțios general sau supurația apare în focarele bronhopneumonice având o complicație parapneumonică. Poate apărea pleurezia purulentă și pericardita, de origine stafilococică.

Bronhopneumonia interstițială cu celule plasmatice – este pneumonia atipică la nou-născut, mai ales la imaturi. Agentul patogen poate fi o ciupercă (Sacharomyces octosporus) sau un protozoar Pneumocystis carinii. Parazitul se întâlnește intraalveolar și intrabronhiolar într-un stadiu de sciziune sau sporogonie.

Bronhopneumonia sugarului mare și a copilului mic – adesea pseudolobară, întâlnită la sugarul eutrofic în vârstă de peste 6 luni. Este provocată de pneumococ, debutul fiind mai puțin brusc, examenul fizic decelând semne tipice de pneumonie.

Forme clinice în funcție de reactivitatea organismului

Forma latentă paravertebrală apare la nou-născuții debili, imaturi. Evoluția este asimptomatică iar semnele respiratorii sunt minime. Evoluția este lungă și prognosticul rezervat. Complicațiile toxice sunt cardiovasculare (colaps sau miocardită toxică cu insuficiență cardiacă) ce pot duce la exitus sau digestive (meteorism abdominal sau pareză intestinală). Complicațiile septice sunt locale prin pleurezia purulentă (meta- sau parapneumonică), supurații pulmonare (bronhopneumoniile secundar abcedate și abcesul pulmonar) și la distanță prin otită medie, rar otomastoidită, artrită purulentă, meningită purulentă, meningoencefalită, peritonită. Complicațiile mecanice se manifestă prin pneumotoraxul spontan, enfizemul mediastinal și subcutanat și pneumopatia buloasă subacută extensivă.

2.6 Tratament

În prezent există mai multe tipuri de tratamente ale bronhopneumoniei:

Tratamentul curativ – precoce, complex, strict individualizat, în funcție de vârstă, nutriție, forma clinică a bolii.

Tratamentul igienodietetic – se bazează pe igiena copilului, riguroasă, în camere spațioase și luminoase, bine aerisite cu temperaturi de 18-20.

Copilul trebuie să aibă poziție semișezândă pentru a evita hipostaza și ușurarea mișcărilor diafragmei. Alimentația, naturală sau artificială trebuie să fie în funcție de vârsta copilului. Tratamentul insuficienței respiratorii constă în aeroterapie și oxigenoterapie.

Tratamentul etiologic – precoce, masiv, prelungit și susținut, testându-se sensibilitatea germenilor la antibiotice și chimioterapice (Penicilina, Sulfamidele, Streptomicină și Cloromicetina).

Tratamentul simptomatic adjuvant – urmărește susținerea ficatului prin juvocirol și soluție glucozată a glandei suprarenale prin cortigen sau corticolipoid. Calciterapia se aplică ținând cont de acțiunea antiinflamatoare, antiseptică, sedativă și tonică a calciului asupra miocardului.

CAPITOLUL III

CAZ CLINIC

DATE DESPRE SPITALIZARE

SITUAȚIA FAMILIALĂ ȘI SOCIALĂ

ANTECEDENTE

ISTORICUL BOLII ȘI EXTRAS DIN EXAMENUL MEDICAL LA INTERNARE

TABLOUL CLINIC

NEVOI FUNDAMENTALE

POSIBILITĂȚI DE EVOLUȚIE

REGIM IGIENO-DIETETIC

Alimente permise: fructe, legume crude, produse lactate, ceaiuri, supă de legume, carne pe grătar.

Alimente interzise: varză, fasole, ceapă, usturoi.

FUNCȚII VITALE

INVESTIGAȚII DE LABORATOR

EXAMINĂRI PARACLINICE SUPLIMENTARE

TRATAMENT ÎN SPITAL

Alergic la: neagă.

TRATAMENT LA DOMICILIU

PLAN DE NURSING

CONCLUZII GENERALE

RECOMANDĂRI LA EXTERNARE

EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE

Fișa tehnică

Definiție : perfuzia reprezintă introducerea pe cale parenterală (intravenoasă) picatură cu picatură a soluției medicamentoase pentru reechilibrarea hidroionică și volemică a organismului.

ADMINISTRARE ORALĂ : Ambroxol, Nurofen, Ventolin.

ADMINISTRARE PE CALE RECTALĂ : Paracetamol (supozitor)

Scop : hidratarea și ameliorarea funcțiilor cardio-respiratorii.

ADMINISTRAREA ÎN PERFUZIE a următoarelor soluții : Cefort, Miofilin, Gentamicină, Dexametazonă.

Locul de elecție : vena de la nivelul plicii cotului.

Materiale necesare :

soluție de Glucoză 5% 500 ml în flacoane sterile;

garou;

tăvițe renale;

stativă;

scuipătoare;

1-2 seringi sterile;

pernă tare;

mușama;

aleză;

casoletă cu câmpuri sterile;

vată hidrofilă;

soluție dezinfectantă;

leucoplast.

Accidente și incidente !

hiperhidratarea prin perfuzie în exces la cardiaci poate determina edem pulmonar acut, tuse, expectorație, polipnee, creșterea tensiunii arteriale – se reduce ritmul perfuziei sau se întrerupe;

embolie gazoasă prin pătrunderea aerului în circulație;

apariția frisoanelor prin nerespectarea regulilor de asepsie și administrarea de lichide reci.

BIBLIOGRAFIE

Autori: Dr. Cornelia Apostolescu, Dr. Angela Bălan, Dr. R. Bărbuță, Dr. M. Burdea, Dr. Asia Chipail, Conf. O. Coman, Prof. C. Constantinescu, Dr. Lidia Cucu-Cabadaief, Dr. M. Geormăneanu, Dr. A. Grepaly, Dr. M. Heinrich, Prof. E. Hurmuzache, Prof. A. Iancu, Dr. T. Lustig, Dr. Letiția Mașca-Ciobanu, Dr. M. Maiorescu, Dr. Erna Mark, Conf. T. Mărculescu, Dr. Octavia Mărgineanu, Dr. P. Meilă, Conf. Eugenia Mihalca, Dr. M. Mîrșan, Dr. Florica Păun, Conf. V. Petrescu-Coman, Conf. O. Pop, Dr. V. Popescu, Conf. R. Prișcu, Prof. Gh. Puskas, Conf. B. Răzvan, Prof. A. Rusescu, Dr. R. Salup, Dr. Sonia Sanielevici-Marinov, Conf. Valeria Săbăduș, Conf. Șt. Szentkiralyi, Prof. Iuliana Țîrlea, Conf. L. Țurcanu, Dr. Roza Vaidenfeld, Dr. Lucia Vătășescu-Butucea, PEDIATRIA – Manual pentru învățământul medical superior, Editura Medicală.

Mihaela Vasile, PUERICULTURĂ ȘI PEDIATRIE PENTRU ASISTENȚI MEDICALI Editura ALL, 2014.

Cezar Th. Niculescu, Bogdan Voiculescu, Cristian Niță, Radu Cârmaciu, Carmen Sălăvăstru, Cătălina Ciornei, ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA OMULUI – COMPENDIU, Editura Corint, 2009