Bolile DE Carantina ALE Cartofului DIN Judetul Sibiu

Bolile de carantină ale cartofului din județul sibiu

cuprins:

introducere

cap. 1 cartoful și importanța acestuia

Povestea cartofului

1.1.1 Generalități

Tipul de sol

Rotația

Particularități morfologice și biologice

Cerințe față de climă și sol

Îngrașarea și fertilizarea solului

Plantarea și importanța materialului de plantat

Secționarea cartofului de plantat

Necesarul de cartof pentru sămânță

Lucrări de îngrijire

Tehnica de aplicare a erbicidelor

Protejarea mediului ambiant în urma îngrășămintelor chimice

Recoltare

Păstrarea tuberculilor cultivați

CAP. 2 Agenții patogeni și bolile cartofului

2.1 Bolile de carantină ale cartofului în județul Sibiu

2.2 Carantină fitosanitară

2.2.1 Legislația națională fitosanitară

2.3 Rîia neagră a cartofului (Synchytrium endobioticum)

2.4 Veștejirea bacteriană sau putregaiul inelar al tuberculilor de cartof (Corynebacterium sepedonicum sau Clavibacter michiganensis subsp. sepedonicus)

2.5 Ralstonia solanacearum cunoscută în popor sub numele de ,,putregai brun al cartofului”

CAPITOLUL 1 Cartoful și importanța acestuia

Povestea cartofului

Cartoful este, fără îndoiala, una din cele mai consumate legume din lume. Originar din America, a devenit un aliment extrem de popular, din Europa până în Asia și Australia. Puțini știu, însă, că banalul cartof are o istorie tumultoasă.

,,Acum 500 de ani , a fost luat de pe meleagurile sale. În Europa a fost judecat greșit. Pentru mult timp, a fost considerat lucru diavolesc. Chiar închis în pivnițe, nu și-a pierdut calitațile și rezistența; condițiile neprielnice l-au făcut mai puternic și astfel a cucerit treptat lumea.”(http://www.csid.ro/diet-sport/dieta-si-nutritie/povestea-cartofului-cel-mai-mare-dusman-al-siluetei-la-romani-11026745/).

Se spune că această legumă este originară din Valea sfântă a incașilor , o regiune fertilă,leagăn al unei civilizații, cu drumuri de acces și căi de pelerinaj către locuri care acum sunt sanctuare enigmatice.

În aerul rarefiat, incașii au fondat capitala Cuzco, iar în decursul aniilor soldații lui Francisco Pizarro au încercat să disctrugă atât capitala cât și civilizația, dar vechea limbă ,,Quechuo” și tuberculul de cartof au supraviețuit.

,,Aici se află o rezervație experimentală de cartofi de aproximativ 9.000 de hectare, fondată și condusă de șase comunitați. Toți ajută la strângerea recoltei, chiar dacă există sute de varietăți cultivate, fiind necesare în meniul lor zilnic.” (http://www.filmedocumentare.com/povestea-cartofului/).

,,Arheologii au descoperit însă că tuberculii de cartofi au fost cultivați pe insula Chiloe . Soiurile de cartof regăsite in aceste zone sunt : Tankai → soi de cartof care se gătește foarte bine și este colorat pe interior ; Misune → sunt foarte buni pentru salate ; Kolracho korado ; Rosada ; Molejon ; Cobrita ; Cachimba ; Quinquilla ; sunt câteva din soiurile de care oamenii au grijă și care asigură necesarul de zi cu zi.” (http://www.csid.ro/diet-sport/dieta-si-nutritie/povestea-cartofului-cel-mai-mare-dusman-al-siluetei-la-romani-11026745/).

Cartoful a pătruns pe teritoriul Europei, datorită unui negustor de sclavi, englez care ar fi introdus pentru prima dată în Europa în anul 1565, dându-i numele său: Potaterly Hawkins. În Irlanda, cartoful s-a răspândit imediat, deoarece aproape jumătate din populație depindea de acest aliment ieftin. Totuși, acest aspect va duce la o catastrofă spre mijlocul secolului al XIX-lea, și anume foametea cauzată de epuizarea recoltei de cartofi. (http://www.filmedocumentare.com/povestea-cartofului/).

În restul Europei, ,,mărul de pământ”, cum mai era numit cartoful, nu a prins chiar atât de bine. Ca și roșiile, erau demonizați și ridiculizați, multă vreme fiind folosite doar ca plante ornamentale, în grădini botanice.

,,Florile și frunzele lor erau admirate în grădinile botanice, dar nimeni nu știa ce rost avea acea plantă. În afara experimentelor botanice, biserica a desființat cartoful: a crește în pământ e un lucru rău, deci se credea că toate rădăcinile au umori rele. Astfel, cartoful a picat în categoria nefastă. Apoi, cartoful era mâncarea unui popor sălbatic, necreștin, fiind considerat de la bun început rău și neacceptat. Biserica s-a opus cartofului multă vreme, chiar și când învățații au recunoscut că putea să hrănească oamenii și să alunge foametea.” (http://www.csid.ro/diet-sport/dieta-si-nutritie/povestea-cartofului-cel-mai-mare-dusman-al-siluetei-la-romani-11026745/).

,,A trebuit ca un rege-soldat să recunoacă valoarea lor militară. Pe 14 martie 1756, regele Frederick cel Mare al Prusiei a decretat cultivarea pe scară largă a ,,tartuffeln”, o rădăcină benefică în multe feluri pentru oameni și vite. Tartuffeln venea din cuvântul italian pentru trufă, ascunsă în pământ.” (http://www.filmedocumentare.com/povestea-cartofului/).

,,Astfel, regele a ordonat să fie cultivate astfel de plante și în grădinile palatului și punea gărzile să păzească aceste plantații cu prețul vieții. În acest fel, țăranii au crezut că regele are ceva foarte valoros în grădină și au început să fure cartofii pe timp de noapte, crezând că sunt roade nemaivăzute. Astfel, toată lumea a început să mănânce cartofi, inclusiv soldații .

Cartoful nu este doar un carbohidrat, ci este o recoltă horticolă, cu o valoare crescută pe multe piețe în dezvoltare. Aceasta este a treia sursă importantă de hrană pentru planetă și ar putea contribui semnificativ la asigurarea hranei și reducerea sărăciei în țările în dezvoltare.” (http://www.csid.ro/diet-sport/dieta-si-nutritie/povestea-cartofului-cel-mai-mare-dusman-al-siluetei-la-romani-11026745/).

Generalități

,,Cartoful este o plantă anuală, ierboasă, dicotiledonată, cu capacitate perenială asigurată pe înmulțirea prin tuberculi. Partea aereană este formată din tulpini principale și secundare. Frunzele sunt imparipenat compuse cu o foliolă terminală. Stomatele sunt deschideri naturale în epiderma frunzelor care permit schimbul de gaze și apă. Ele au capacitatea de a se deschide sau închide în funcție de condițiile de mediu. Prin ele pot pătrunde unele ciuperci parazite. Adevarata plantă de cartof este tulpina, lăstarul, nu tufa sau cuibul, adică tot ceea ce crește dintr-un tubercul. Prin faptul că tuberculul este o tulpină subterană care are mai mulți muguri (ochi), fiecare putând genera un lăstar, o tulpină cu morfologie si anotomie completă (radacină, tulpină, frunză), demonstrează că lăstarul, tulpina este adevarata planta de cartof.” (Victor Popescu și Angela Popescu, 2011).

,,Cartoful prezintă o deosebită importanță în alimentația oamenilor, în furajarea animalelor și pentru prelucrări industriale. În alimentația oamenilor se folosește în stare proaspătă sau sub formă de produse uscate și semipreparate. Este alimentul de bază sau complementar pentru o mare parte a populației Europei.” (http://ro.scribd.com/doc/78551516/Fitotehnie-Plante-Tuberculifere-Si-Radacinoase#scribd).

,,Datorită gustului placut, a digestibilitații și a valorii nutritive tuturor categoriilor sociale, acesta fiind consumat fiert, copt sau prăjit, sub formă de supe, salate, piureuri, substituind de multe ori pâinea și fiind de neînlocuit ca aliment dietetic. Valoarea energetică a cartofului este ridicată datorită conținutului mare de amidon , precum și altor substanțe cum ar fi proteine, grăsimi, vitamine, (în special vitamina C).” (http://ro.scribd.com/doc/78551516/Fitotehnie-Plante-Tuberculifere-Si-Radacinoase#scribd).

,,În furajarea animalelor cartoful este valoros în primul rând pentru porcine și bovine, dar poate fi utilizat și pentru alte specii de animale. Se impune o oarecare prudență, deoarece în tuberculii de cartof se acumulează o serie de alcaloizi care formeaza solanina, imprimând hranei un gust amar, dar care poate produce și deranjamente ale tubului digestiv la animale (cartofii nu se folosesc la animalele gestante).” (http://ro.scribd.com/doc/78551516/Fitotehnie-Plante-Tuberculifere-Si-Radacinoase#scribd)

,,Cartoful se utilizează în industria alimentară, obținându-se produse uscate: făina, fulgi deshidratați, griși; produse prăjite: cips (felii subțiri prăjite în ulei, cocante); ,,pommes frittes ” (cartofi semiprăjiți și congelați); cartofi pai. În industria amidonului și alcoolului, dintr-o tonă de tubercului se obțin 140 kg amidon sau 100 kg dextrină, respectiv 95 l alcool; de asemenea, se pot obține 15-17 kg cauciuc sintetic.” (http://ro.scribd.com/doc/78551516/Fitotehnie-Plante-Tuberculifere-Si-Radacinoase#scribd).

,,Din punct de vedere agrofitotehnic, cartoful este o plantă care valorifică solurile ușoare, nisipo-lutoase (chiar nisipoase la cartoful destinat consumului timpuriu) din zonele mai umede și răcoroase, acolo unde cerealele nu reușesc în cultură. Având numeroase soiuri cu perioadă de vegetație diferită, recoltându-se de la sfârșitul lunii mai până în octombie, cartoful favorizează eșalonarea lucrărilor agricole, fiind folosit și ca planta premergătoare grâului de toamnă (după cartof, terenul rămâne afânat, curat, fără buruieni, într-o buna stare de fertilitate). Folosește rentabil îngrășămintele organice, chimice și apa din irigații.” (http://ro.scribd.com/doc/78551516/Fitotehnie-Plante-Tuberculifere-Si-Radacinoase#scribd).

,,Tuberculii de cartof sunt organe suculente, cu un conținut mediu de 25 % substanță uscată și 75% apă. În substanța uscată predomină amidonul, urmat de proteine și săruri minerale. Amidonul din tuberculii de cartof este constituit din amiloză (15-25%) și amilopectină (75-85% ). Conținutul tuberculilor în amidon este influențat de factori interni (soi ect.) și factori externi (climă, sol, tehnologie de cultivare). Soiurile timpurii au un conținut mai redus în amidon ca și cele cultivate în condiții de umiditate abundentă și nebulozitate mare. Soiurile tardive au un conținut mai ridicat în amidon, iar grăunciorii de amidon sunt mai mari, pretându-se la industrializare (obținerea de amidon și alcool). Conținutul în proteina brută este, în medie, de 2% din subtața proaspătă. Cartoful este și o sursă de vitamine pentru organism (B1, B2,C) și de elemente minerale (potasiu, fosfor ,sodiu,calciu, fier).” (http://ro.scribd.com/doc/78551516/Fitotehnie-Plante-Tuberculifere-Si-Radacinoase#scribd)

În plantele de cartof se gasește și un complex de alcaloizi (solanină, demissină, chaconină, solacaulină) numită solanină. Solanina imprimă, cum spuneam, tuberculilor gust amar ce provoacă deranjamente ale tubului digestiv la animale. Proporția de solanină creste în tuberculii expuși la lumină și în timpul încolțirii acestora, concentrându-se în jurul ochilor.

La introducere am specificat că tuberculul de cartof a pătruns pe teritoriul Europei în jurul anilor 1525-1543, când spaniolii au incercat să cucerească ,, lumea nouă ’’. Puține date precise de introducere a cartofului în țara noastră există, însă putem spune că în Țara Românească, Moldova și Transilvania la inceputul secolului al XIX-lea marea majoritate a denumirilor cartofului derivă din limba germană, astfel încat se consideră că au fost aduși de coloniștii germani veniți pe meleagurile noastre la sfârșitul secolului XVIII.

România se numară printre țările care cultivă suprafețe mari de cartof. Față de perioada 1934-1938, când s-au cultivat 151 mii de hectare, în perioada 1979-1989 s-au cultivat 293 mii de hectare; în perioada 1986-1990 s-au cultivat 337 mii de hectare, reducându-se suprafața în anul 1991 la 234,9 mii de hectare, iar în 1992 la 218,7 mii de hectare. Județele care cultivă suprafețe mari de cartof sunt în primul rând cele situate în zona mai umedă și mai răcoroasă: Suceava, Harghita, Covasna, Sibiu, Brașov, Bihor, Neamț, Mureș, Cluj.

,,Cartoful aparține familiei Solanaceae, genul Solanum L. , reprezentat printr-un număr mare de specii dintre care trei sunt cultivate. În țara noastră, ca de altfel și în întreaga Europă, se cultivă soiuri din specia S .tuberosum care cuprinde numeroase convarietăți ce se deosebesc între ele după culoarea perider din limba germană, astfel încat se consideră că au fost aduși de coloniștii germani veniți pe meleagurile noastre la sfârșitul secolului XVIII.

România se numară printre țările care cultivă suprafețe mari de cartof. Față de perioada 1934-1938, când s-au cultivat 151 mii de hectare, în perioada 1979-1989 s-au cultivat 293 mii de hectare; în perioada 1986-1990 s-au cultivat 337 mii de hectare, reducându-se suprafața în anul 1991 la 234,9 mii de hectare, iar în 1992 la 218,7 mii de hectare. Județele care cultivă suprafețe mari de cartof sunt în primul rând cele situate în zona mai umedă și mai răcoroasă: Suceava, Harghita, Covasna, Sibiu, Brașov, Bihor, Neamț, Mureș, Cluj.

,,Cartoful aparține familiei Solanaceae, genul Solanum L. , reprezentat printr-un număr mare de specii dintre care trei sunt cultivate. În țara noastră, ca de altfel și în întreaga Europă, se cultivă soiuri din specia S .tuberosum care cuprinde numeroase convarietăți ce se deosebesc între ele după culoarea peridermei (cojii ) și varietăți care se deosebesc după culoarea florilor, a miezului și culoarea peridermei.

Din punct de vedere al perioadei de vegetație, soiurile de cartof se împart în:

– Timpurii, perioada de vegetație sub 95 de zile.

– Semitimpurii, cu perioada de vegetație între 95 și 110 zile.

– Semitârzii, cu perioada de vegetație mai mare de 130 de zile.” (http://www.potato.ro/_publicatii_files/cartoful_in_ro/cartoful%20in%20RO%20vol10nr4.pdf).

,,Din punct de vedere al calitații, soiurile se împart în 4 mari categorii:

Clasa A – cu tuberculi puțin făinoși, cu o consistență tare, nu se sfărâmă la fierbere, foarte bun pentru salate.

Clasa B – cu tuberculi puțin făinoși , cu o consistență tare , se sfărâmă la fierbere , cu un conținut de amidon fin și se utilizează la diferite preparate culinare .

Clasa C – tuberculii sunt făinoși.

Clasa D – tuberculii sunt foarte făinoși, la fierbere se sfărâmă foarte ușor, cu amidon grosier; aceștia se folosesc pentru industria amidonului.” (http://animaleplante.blogspot.ro/2012/02/tehnologia-de-cultivare-cartofului.html).

,,Soiurile de cartof omologate și autorizate în România sunt cuprinse în Lista oficială a lor pentru anul respectiv, așadar după modul de utilizare, soirile de cartof se grupează în: soiuri de masă (cu un conținut mai redus în amidon de 14-17%, cu periderma fină, ochi superficiali și gust plăcut); soiuri industriale (foarte productive, cu un conținut ridicat în amidon, de aproximativ 20-25% ); soiuri furajere (bogate în amidon și proteine); soiuri mixte (care pot fi folosite în scop culinar, furajer și pentru prelucrări industriale).” (http://lege5.ro/Gratuit/heztgnq/regulamentul-privind-incercarea-omologarea-si-inregistrarea-soiurilor-hibrizilor-de-plante-agricole-din-21111994).

,,Pentru a fi valoros, un soi de cartof trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să aibă productivitate ridicată; stolonii să fie scurți (tuberculi apropiați în cuib); să fie rezistent la boli (râie, mană, viroze) și respectiv la gândacul din Colorado; tuberculi rotunzi-ovali, plini, cu ochi superficiali, care se curăță ușor; repausul germinal (vegetativ) să fie lung, pentru păstrare îndelungată, și cu pierderi minime; soiul destinat consumului să aibă conținut ridicat de amidon, proteine și vitamine în tuberculi, să nu se sfărâme la fierbere și să fie gustos.” (http://www.incs.ro/Anexa%201.htm).

În județul Sibiu se practică o agricultură ,,bazată pe exploatații agricole și în cea mai mare parte pe gospodăria individuală, urmărindu-se creșterea creșterea producțiilor medii pe unitatea de suprafață.” (http://www.potato.ro/_publicatii_files/cartoful_in_ro/cartoful%20in%20RO%20vol16nr1,2.pdf). Soiurile de cartof cultivate pe raza județului nostru sunt: Desiree, având următoarele caracteristici: un cartof semitimpuriu, cu tuberculi rotund-ovali, coaja galbenă, pulpa galben-deschisă. Tufa acestui soi de cartof este mediu dezvoltată și bogată în frunze. În ceea ce privește rezistența la agenții patogeni acest soi are capacități mijlociu sensibili la mană, rezistent la virusul Y, rezistent la boala de carantină numită râia neagră, însă mai puțin rezistent la virusul care provoacă rasuciri la nivelul frunzelor. Are un conținut de 16,0% în amidon. Este destinat consumului timpuriu, de vară-toamnă, dar și pentru industrie, iar din punct de vedere gastronomic se încadrează în clasa B/C de calitate.

Un alt soi de cartof căruia îi priesc condițile pedo-climatice din județul Sibiu este Sante. Este o plantă de uz universal, având floare de culoare albă, tuberculii au formă ovală, coaja destul de groasă și ochii mici. Este un soi rezistent la boli și dăunători, păstrându-se foarte bine în depozite, iar randamentul acestuia este pe măsură. Diferența dintre Sante și soiul susmenționat este dat de conținutul în amidon. Sante are un conținut de amidon cuprins între 10 și 14%. Ca la orice alt soi de cartof se recomandă ca semințele șă se planteze după ierburi perene, după leguminoase și ierburi anuale. Perioada de la germinare pănă la maturitate este cuprinsă între 80-90 de zile. Sunt destul de mulți fermiei care au rezultate bune de la acest soi de cartof pe care (spuneau eu) că il achizitionează din zona Avrigului (S.C. Agromec Avrig S.A.).

Riviera, un alt soi apreciat la noi în județ, fiind caracterizat ca fiind un soi foarte timpuriu (undeva în luna mai îl putem însămânța), cu o perioadă de vegetație cuprinsă între 55-65 de zile. Acest cartof se cultivă la noi în județ, de obicei pentru consum, dar mai există și localități care îl apreciază pentru sămânță (Șeica Mare). Productivitatea acestui soi este undeva la 5000 de kg/ha la sfârșitul perioadei de vegetație, iar conținutul acestuia în amidon este destul de însemnat (undeva la 19,6%). Dimensiunile caracteristici ale tubercului de cartof sunt reprezentate printr-o formă rotund-ovaloidă, cu ochii mici și având culoarea unui galben deschis. Rezistent la boli, dar cum pe raza județului sunt destul de puține boli fitopatologice, comparativ cu restul țării care întâmpină probleme seriose, putem spune că acest soi de cartof are o productivitate destul de bună.

Un cartof care a pătruns cu succes în județul nostru, fiind un soi nou, brevetat de Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Cartof și Sfeclă de Zahar Brașov este Roclas-ul. Un soi cu un randament extraordinar, dând o produție de 55-65 de t/ha, într-o perioadă de 80-90 de zile de vegetație. Este un soi timpuriu cu o destinație de consum în stare proaspătă, dar se utilizează și pentru industrializare sub forma chipsurilor și a pommes frites-urilor. Rezistent la mană, la răsuciri ale frunzelor, la diverse viroze… Are în special toate caracteristicile unui cartof dorit în cultură, care oferă o productivitate cantitativă, dar și calitativă.

Acestea sunt doar câteva din soiurile apreciate în județul Sibiu. Bine înteles, că există o varietate largă de cartofi cultivați, dar am ales doar 4 dintre acestea care au un randament ridicat în ceea ce privește recoltarea, dar și rezistența la diverse boli.

Tipul de sol

,,Tipul de sol influențează într-o măsură mai mare producția obținută decât la alte culturi. Cartoful trebuie cultivat pe soluri care nu se compactează, nu se bătătoresc, care pot fi ușor de mobilizat și lucrat. Cele mai bune spații pentru formarea tubercurilor se pot realiza pe solurile aluvionare nisipoase și pe cele nisipoase cu conținut ridicat în humus și cernoziomurile.”( A. Popescu și V. Popescu, 2011).

,,Mai exista și alte restricții ce trebuie luate în vedere, ca panta, fertilitatea naturală, adâncimea apei freatice, rotația, asolamentul. Primăvara terneul trebuie să fie afânat, nivelat și fără bulgări mari. Pe teren se intră doar când utilajele și pașii noștrii nu lasă urme. Tasarea, bătătorirea solului este foarte dăunătoare pentru cartof.” (Boris Plămădeașă,2008). Există mai multe tipuri de sol preferate pentru cultura cartofului, dar în continuare vă voi prezenta doar trei dintre acestea, iar în tabelul (nr. 1) tipurile de sol vor fi detaliate:

-Ușor

-Mijlociu

-Greu

Tabelul nr. 1 (1.2) Tipuri de sol. ( Ianosi și col . ,2002 , ,,Cultura cartofului pentru consum ’’ ).

Rotația

,,Este practica agricolă apusă monoculturii, adică cultivarii aceleași specii de plante ani în șir pe aceeași suprafață. Rotația presupune alternarea culturilor agricole pe o anume suprafață de teren pentru a menține și chiar crește fertilitatea solului și a producției agricole. Prin această practică se evită epuizarea din sol a unor substanțe minerale , în special a microelementelor (arsen , brom , fier , fluor , iod , cobalt , cupru , mangan , molibden , seleniu , zinc … ) datorită cultivarii unei singure specii ani în șir. Se evită înmulțirea puternică a dăunatorilor și paraziților specifici unei anumite specii gazdă precum și acumularea de toxine eliberate de plantă.” (V. Popescu și A. Popescu, 2011)

,,Rotația este un element important al practicii agricole și un aliat al agriculturii ecologice. În acest scop între plantele din rotație trebuie să intre leguminoase, mai ales ca premergătoare, dar niciodată plante gazdă ale dăunatorilor și paraziților cartofului (roșii, vinete, ardei).” (Boris Plămădeală, 2008).

Deși rotația cea mai corespunzătoare este de 4 ani daca nu există suficient teren corespunzător din punct de vedere textural sau al unor indicatori de fertilitate , este de preferat rotația de 3 ani și chiar de 2 ani dacă nu s-a manifestat atac de Globodera rostochiensis (nematodul auriu).

,,În ceea ce privește planta premergătoare, rezultatele cele mai bune se obțin după graminee și leguminoasele perene furajere (lucerna în zona de câmpie, trifoiul roșu în zolnele umede), leguminoase anuale (dacă nu se golosesc pentru grâu), după cereale păioase (grâu, secară, orzoaică, orz), porumb siloz (cultură succesivă sau cultură de bază), bostănoase, in pentru ulei, floarea-soarelui.” (http://www.slideshare.net/talida_26/cartoful-7206355).

,,Mai puțin indicate ca plante premergătoare sunt sfecla pentru zahăr și porumbul deoarece se recoltează târziu. Totuși porumbul nu poate fi evitat ca plantă premergătoare datorită structurii culturilor rezistenței cartofului la efectul prelungit al erbicidelor aplicate la porumb.

Cartoful nu se cultivă după plante din familia Solonaceae și nici în monocultură.” (V. Popescu și A. Popescu, 2011).

1.3 Particularități morfologice și biologice

,,Rădăcina este pivotantă, când planta se dezvoltă din sămânță și fasciculată, când se dezvoltă din tuberculi. Tulpina cartofului cuprinde două porțiuni, subterană și aereană (epigee). Tulpina este ierboasă, erectă la începutul vegetației, semierectă sau culcată la maturitate cu lungimea de 30-150 cm, mai rar 250 cm. Numărul de tuplini ce se formează dintr-un tubercul oscilează între 4 și 8, în funcție de soi, formând tufe de formă sferică sau conică, erectă, semierectă, culcată, răsfirată sau compactă.” (http://www.academia.edu/5124146/Botanic%C4%83_Morfologia_plantelor).

,,Tulpina subterană este rotundă și nearipată, pe ea formându-se rădăcinile și stolonii. Stolonii sunt ramificații ale tulpinii subterane, care se formează de regulă înaintea dezvoltării lăstarilor axiali de pe tulpina epigee.” (http://www.academia.edu/5124146/Botanic%C4%83_Morfologia_plantelor)

,,Stolonii, în număr de 12-15 la o plantă, sunt scurți (sub 90-95 cm) pentru a asigura formarea grupată a tuberculilor în cuib. Tuberculii au inițial forma unor noduli, ca apoi, prin creșterea în grosime (mai repede) și în lungime (mai încet) să capete mărimea și forma caracteristică soiului. Tuberculul este o tulpină subterană, tuberizată, ceea ce se deduce și prin prezența reminiscențelor foliare pe tuberculii tineri, lipsite de clorofilă care odată cu îngrașarea peridermului se atrofiază treptat, formând acele ,,sprâncene’’ ale ochilor. Sub această formațiune iau naștere mugurii dorminzi, grupați câte trei, formând ochiul propriu-zis al tuberculului. Inițierea formării tubercurilor (tuberizarea) are loc la 10-35 de zile după răsărirea plantelor, iar creșterea acestora durează 45-85 de zile, perioadă considerată critică pentru apă și substanțe nutritive.” (http://www.academia.edu/5124146/Botanic%C4%83_Morfologia_plantelor).

,,Frunzele, formate după germinarea seminței sau pe lăstarii proveniți din tuberculi, sunt mici și simple. Celelalte frunze sunt compuse și imparipenat sectate, cu foliole de mărimi diferite care alternează, foliola terminală fiind mai mare și unită cu una sau ambele foliole laterale la unele soiuri.” (V. Popescu și A. Popescu, 2011).

,,Inflorescența și florile. Florile sunt grupate în cime simple sau compuse. Floarea este formată din cinci petale de culoare albă, violaceu -deschis sau închis, albastră, albastră-violacee, roză-violacee, albă-gălbuie, cu tubul scurt și limbul explantat. Androceul este format din cinci stamine cu filamente scurte concrescute la bază cu petale între ele, având anterele conice de culoare galbenă sau portocalie. Pistilul se compune din ovarul rotund-oval, un stil și un stigmat glanduos bilobat sau trilobat. Polenizarea este predominant autogamă.” ((V. Popescu și A. Popescu, 2011).

,,Fructul este o bacă de formă sferică sau conică, cărnoasă, suculentă, indehiscentă și polispermă (150-200 semințe). Baca are culoare verde pigmentată în albastru sau violaceu. Sămânța este mică, de formă ovoidală-turtită, de culoare albă gălbuie, cu capacitate germinativă mai mare în anul al doilea, fiind utilizată în lucrări de ameliorare.

În mod obișuit, cartoful se înmulțește pe cale vegetativă prin tuberculi și nu numai. În lucrările de ameliorare se folosește înmulțirea prin semințe.” (http://www.academia.edu/5124146/Botanic%C4%83_Morfologia_plantelor).

1.4 Cerințe față de climă și sol

,,Căldura. Cele mai mari suprafețe cultivate cu cartof se găsesc la latitudini ce variază între 500 și 900 metri în climatul temperat și 300-600 metri în climatul nordic. Suma temperaturilor medii zilnice la care diferite soiuri de cartof realizează producții normale oscilează între 1500° și 3000°C.” (Matei Berindei și col. 2003).

,,Umiditatea. Între producția de cartof și umiditatea solului există o corelație pozitivă. Seceta chiar de scurtă durată, ca și excesul de apă, fie el chiar temporar, au repercursiuni negative asupra creșterii plantelor, asupra nivelului producției și calității acesteia. Cerințele cartofului față de umiditate sunt diferite în funcție de faza de vegetație a plantei.” (Matei Berindei și col. 2003).

,,Lumina. Importanța deosebită pentru cartof o are lumina, în special inducția fotoperiodică. Cartoful, ca plantă producatoare de sămânță, este de zi lungă, dar ca plantă producătoare de tuberculi este de zi scurtă.” (http://animaleplante.blogspot.ro/2012/02/tehnologia-de-cultivare-cartofului.html).

,,Solul. Cartoful este o plantă foarte pretențioasă față de sol, deoarece stolonii și tuberculii sunt tulpini subterane, iar sistemul radicular este slab dezvoltat. Solul trebuie să asigure o bună aerisire a stolonilor și tuberculilor, să prezinte rezistență mică la creșterea acestora indiferent de gradul de umiditate și să pună la dispoziția plantelor substanțe nutritive necesare în perioada de mare consum; de asemenea, trebuie să fie bine aprovizioant cu humus, azot, fosfor, potasiu, precum și cu microelemente, ele participând cu 77% la producția de cartof când toți ceilalți factori tehnologici sunt optimi. Cartoful este pretențios și față de profunzimea solului, valorificând bine terenurile cu orizontul A mai mare, omogen, aerat și permeabil pentru apă, unde rădăcinile exploatează un volum mare de pământ, pătrunzând mai mult și se ramifică mai mult. Față de reacția solului, cartoful nu este pretențios, obținându-se rezultate bune pe solurile cu pH-ul între 4,5-7,5 (pH optim 6-6,5).” (http://animaleplante.blogspot.ro/2012/02/tehnologia-de-cultivare-cartofului.html).

1.4.1 Îngrașarea și fertilizarea solului

,,Pentru a avea o producție buna este necesar ca solul sa fie bogat în elemente nutritive cum ar fi macroelementele sau microelementele. Printre macroelemente reamintim necesarul de azot (N), fosfor (P), potasiu sau kaliu (K) care duc la o producție bună. Necesarul de NPK diferă de la o specie la alta și se poate obține din îngrășăminte organice sau minerale. Pentru cartof, cantitatea din fiecare element (NPK) este apreciată în funcție de necesarul plantei și ceea ce există în sol.” (http://animaleplante.blogspot.ro/2012/02/tehnologia-de-cultivare-cartofului.html).

„Conținutul solului în NPK se stabilește în urma analizelor agrochimice . În general se estimează că pentru un hectar de cartof sunt necesare 100-120 kg de azot, 80-100 kg de fosfor și 100-150 kg de potasiu. Cantitatea totală de produs comercial se calculează în funcție de conținutul procentual al celor trei elemente. Unul dintre cele mai frecvente tipuri de îngrășăminte conține azot 15%, fosfor 15% și potasiu 15%.” (Victor Popescu, Angela Popescu, 2011).

Îngrășămintele chimice se administrează de regulă primăvara, după topirea zăpezii și uscarea solului, prin împraștierea cât mai uniformă și încorporarea în sol sau local, pe rând la plantare. Putem administra de asemenea îngrășăminte foliare, care nu înlocuiesc fertilizarea de bază, minerală sau organică. Eficiența acestei măsuri este cu atât mai mare cu cât condițiile pentru creșterea plantelor sunt mai bune. Condițiile impropii pentru creșterea plantelor, fertilizarea insuficientă și seceta pot anula orice efect. „În condiții normale de creștere, fertilizarea foliară poate prelungi perioada de asimilație a frunzelor, mărind timpul de acumulare a producției’’. (Ing. Burlacu Constantin, iunie 2011).

1.5 Plantarea și importanța materialului de plantat

Materialul de plantat, în mod cert este nevoie sa aparțină „soiului și categoriei biologice stabilite pentru acea zonă” (Iagăru Pompilca și Gligor Ciortea, 2005). Un alt element de care trebuie să ținem cont în momentul în care vrem să plantăm cartofi este certificarea seminței, iar mărimea tuberculilor să fie de aproximativ 40-70g, ceea ce se realizează prin sortare. Datorită înmulțirii vegetative a cartofului, calitatea fitosanitară a materialului de plantat are importanță foarte mare asupra sănătății culturii și în final a producției obținute. „Acest lucru se explică prin faptul că tuberculul înmagazinează în timpul creșterii toate efectele negative, principalele fiind seceta și temperatura excesivă, ceea ce duce la scăderea capacității de producție (îmbatrânire fiziologică și filozitate).” (Carmen Doina Jităreanu, 2009). În următorul tabel (nr. 2) o să vă prezint efectul reînmulțirii cartofului de sămânță asupra pierderii de producție, comparativ cu plantele sănătoase.

Tebelul nr. 2 (1.5) Efectul re]nmul’irii cartofului de sămânță, asupra pierderilor de producție, comparativ cu plantele sănătoase. (Wood și Jellis, 1984 ,,Plant diseases”).

Tuberculii sunt cei mai afectați, deoarece aceștia sunt infectați cu cele mai multe boli, pe care dacă sunt plantați riscăm să transmitem culturii vitoare o serie de daune, în special viroze și mană. De aceea, din interes strict economic este necesar să folosim sămânță de cea mai bună calitate și mai ales certificată.

Pentru plantarea tuberculilor neîncolțiți, epoca optimă de plantare corespunde cu zvântarea solului până la adâncimea de plantare, plus 3-4cm, în așa fel încât să se poată efectua lucrările de pregătire a solului fără tasări puternice. Nu este necesar sa așteptăm realizarea în sol a temperaturii de 7° C, la care începe pornirea colților. „Cartoful preîncolțit se plantează în funcție de data probabilă a ultimelor înghețuri ce survin în primăvară din fiecare zonă de cultură, care nu trebuie să afecteze plantele după răsărire (de la plantat la răsărire trec 18-25 de zile) ”. (Iagăru Pompilica și Gligor Ciortea, 2005).

Din punct de vedere calendaristic, cartoful extratimpuriu și timpuriu se plantează între 5 și 25 martie în zonele mai ridicate, iar între 5 și 15 martie în zonele de câmpie.

Persoanele, fermele, întreprinzătorii care obțin an de an producții mari de cartof, schimbă, reînoiesc materialul de plantat anual sau la doi ani (un an folosesc cartof de sămânță din cultura proprie), dar utilizând categoria de sămânță biologică din clasa A sau cel mult sămânță din clasa B de certificare, cu infecție virotică sub 10 procente. Cu alte cuvinte schimbul nu se face cu vecinii sau cu alți cultivatori din localitățile apropiate, ci reînnoirea se face cumpărînd cartof de sămânță certificată de la fermele autorizate să producă acest material. În imaginea următoare (foto. 1) putem observa o cultură de cartof sănătoasă.

Foto nr 1 (foto 1.5) Cultură de cartof din județul Sibiu (foto original).

„Cercetările efectuate în ultimii ani arată că producțiile la cultura de cartof oscilează între 45 de mii și 70 de mii de tuberculi sau de cuiburi la hectar, iar planta își face singură numărul de tulpini inițiale, care se dezvoltă viguros în funcșie de condițiile pedo-climatice, dar mai ales în funcție de fertilitatea solului”(Draica, 1985). Încolțirea poate aduce o serie de avantaje cum ar fii: eliminarea în proporție mult mai mare a tuberculilor bolnavi, contribuind la eliminarea seursei interne de boli; răsărirea mult mai rapidă a plantelor ; scurtarea perioadei de expunere la paraziții vegetali și animali.

La culturile de cartof extratimpurii și timpurii, cu tuberculii încolțiți înainte de plantare, distanța între rânduri la plantare este cuprinsă între 55-60 cm, plantarea se realizează în mod semi-mecanizat, cu ajutorul unui cultivator prevăzut cu corpuri de rapăla, în care tuberculii se plantează manual, iar acoperirea lor se face mecanizat prin aceleași mijloace. În cazul unei culturi mai mari se apelează la utilaje special concepute pentru acest tip de plantare ca de exemplu mașina 6 SAD-75 care asigură o distanță între rânduri de aproximativ 70-75 de centimetri. În momentul plantării la distanțe mai mari (70, 75, chiar și 80 de centimetri) este mult mai ușor și mai avantajos deoarece lucrările de întreținere și recoltare se pot face mecanizat, obținându-se producții practice egale cu cele obținute la distanțe mai mici între rânduri.

După cum am specificat si mai sus, cartoful poate fi plantat mecanizat sau manual, dar în ambele situații este necesară bilonarea. Acestă bilonare caracteristică culturii cartofului trebuie să fie uniformă, încheiat simetric față de coamă, lată la bază de circa 38-42 de centimetri și înaltă de 12-15 centimetri. Bilonarea spuneam că este importantă deoarece după așezarea pământului în bilon, tuberculii să fie acoperiți cu un strat de pământ de 8-10 centimetri.

1.5.1 Secționarea cartofului de plantat

În momentul în care sesizăm tuberculi de dimensiuni mai mari după sortare este indicat să secționăm tuberculul respectiv pentru a avea mai mult material săditor. Există o anumită tehnică în acestă acțiune și anume tăierea tubercului în două sau mai multe bucăți, având grijă ca fiecare să aibă cel puțin un ochi. Cu ajutorul acestei secțiuni putem observa daca respectivul tubercul mai poate sau nu să fie plantat în condiții optime. Fragmentele de tubercul se pot planta imediat după secționare sau după câteva zile dar nu în soluri umede și reci. (În tabelul cu numărul 3) vă voi prezenta lungimea perioadei de plantare-răsărire în funcție de temperatură și adâncimea de plantare.

Tabelul nr. 3 (1.5.1) Lungimea perioadei plantare-răsărire în funcție de tempreratură și adâncimea de plantare. (Western Regional Project, 2006).

1.5.2 Necesarul de cartof pentru sămânță

„Dacă plantăm la distanțe cuprinse între 60-70 cm între rânduri și 25-30 cm pe rând, atunci pentru o suprafață de 100 mp, care ale lungimea de 20 m și lățimea de 5 m, vom avea urmatoarele situații de plantare: (rândurile le vom face în lungime la 0,6 sau 0,7 m între ele)”.(Ianosi și colaboratorii, 2002).

5 m : 0,6 = 8,3 adică 8 rânduri

5 m : 0,7 = 7,1 adică 7 rânduri

Pe lungimea de 20 de metri a rândului distanța de plantare poate fi de 0,25 sau 0,30

20 m : 0,25 = 80 de tuberculi pe un rând

20 m : 0,30 = 67 tuberculi pe un rând

Putem înregistra următoarele variante:

Dacă plantăm la 0,6 m între rânduri și la 0,25 m pe rând → 8 rânduri x 80 de tuberculi pe rând = 640 tuberculi.

Dacă plantăm la 0,6 m între rânduri și la 0,30 m pe rând → 8 rânduri x 67 de tuberculi pe rând = 536 tuberculi.

Dacă plantăm la 0,7 m între rânduri și la 0,25 m pe rând → 7 rânduri x 80 de tuberculi pe rând = 560 tuberculi.

Dacă plantăm la 0,7 m între rânduri și la 0,30 m pe rând → 7 rânduri x 67 de tuberculi pe rând = 469 tuberculi.

În concluzie, tot Ianosi și col. Spun că pentru ,,1 ar care reprezintă 100 mp vom avea nevoie de aproximativ 500-550 de tuberculi”. În kilograme asta reprezintă:

-cât un ou mic = 40-45 g

-cât un ou mare = 65-70 g

-cât un măr natural = 95-100 g

atunci: 500 de tuberculi x 45 g = 22,5 kg

500 de tuberculi x 70 g = 35 kg

500 de tuberculi x 100 g = 50 kg

1.6 Lucrări de îngrijire

Îngrijirea culturii fără erbicide; De la plantare până la rasărire (aproximativ 30 de zile) trebuiesc distruse buruienile și crusta care se pot forma mai ales pe terenurile grele și cu vreme ploioasă. Prima lucrare este necesară în general, la 10-14 zile după plantat. Când plantatul s-a făcut cu biloane, se lucrează cu grapa-plasă în agregat de 3 câmpuri, cu lățimea de lucru de 8,4 m (3 treceri ale mașinii de plantat) și cu viteza de înaintare de 5-7 km/h. Grapa distruge bine buruienile și crusta de pe coama biloanelor și de pe intervalul dintre biloane. „La interval de 1-4 zile se lucrează din nou cu cultivatorul echipat cu piese tip rariță”. Gh. Bîlteanu și V. Bîrnaure consideră că prin această lucrare se distrug activ buruienile și crusta dintre biloane și prin refacerea biloanelor se acoperă și se înăbușe buruienile care au tendința de a răsări. „Pentru a se dezvolta normal, tuberculii trebuie să fie acoperiți tot timpul cu un strat de pământ afânat și mărunțit, de 8-9 cm grosime. La prima lucrare, bilonul nu se va face prea înalt (să nu acopere tufa), înălțimea lui devenind din ce în ce mai mare la lucrările următoare. În final, trebuie să rezulte un bilon înalt de 13-15 cm deasupra tuberculului plantat. Important este ca bilonul să fie bine încheiat pe coamă. Aceasta asigură atât o bună dezvoltare a tuberculilor, cât și înăbușirea buruienilor și scurgerea apei pe taluzurile biloanelor, prevenind excesul de apă în zona cuiburilor și infestarea cu mană a tuberculilor de la frunzele bolnave căzute pe bilon. Dacă prezența buruienilor perene impune acest lucru, se va executa o întreținere manuală completă pe rând (prășit și refacere a bilonului, cu grijă mare pentru a nu vătăma tuberculii și tufa aeriană) sau una-două lucrări de plivit.” (http://www.agrimedia.ro/articole/lucrari-de-ingrijire-la-cultura-de-cartof).

Întreținerea culturii cu ajutorul erbicidelor; Buruienile din culturile de cartof se combat cu multă greutate, deoarece primele faze de vegetație ale plantei corespund cu intervalele ploioase din lunile mai și iunie, când nu se poate intra în culturi decât un număr mic de zile, din cauza solului prea umed. De aceea, buruienile produc pagube mari, diminuând adesea recoltele cu 20-35% (H. Bredt, V. Bîrnaure, 1989), chiar în cazul unor lucrări de îngrijire efectuate cât se poate de bine cu mijloace mecanice. Scăderea producției se datorează consumului unor mari cantități de apă și elemente nutritive de către buruieni și creării de dezechilibre în nutriția plantelor. Buruienile scad eficiența tratamentelor împotriva bolilor (mai ales a manei) și a dăunătorilor. În lanurile cu buruieni, recoltarea mecanizată a cartofului este foarte dificilă sau aproape imposibilă. „Prin folosirea erbicidelor se pot obține producții de cartof aproximativ egale cu cele obținute prin întreținerea mecanică a culturii. Epoca de aplicare a tuturor erbicidelor este în intervalul de la plantat până la răsărit. Deoarece efectul erbicidelor nu este de prea lungă durată (obișnuit 40-60 de zile), teoretic, cel mai bine este ca erbicidele să fie administrate cu câteva zile înainte de răsăritul cartofului, pentru a controla buruienile până în lunile iulie-august, fără alte intervenții. În practică însă, se întâmplă adesea ca perioada de răsărire să coincidă cu un interval ploios și erbicidele să nu poată fi aplicate. De aceea, s-au făcut studii și cercetări privind administrarea erbicidelor mai timpuriu, în speță cât mai aproape de plantat, atunci când se găsesc frecvent intervale de timp în care solul are umiditate corespunzătoare și vremea este însorită. S-a constatat că nu sunt diferențe mari ale efectului erbicidelor dacă aplicarea lor se face la 7-14 zile după plantat sau cu câteva zile înainte de răsărire” (Lidia Geamănu și V. Bîrnaure,1980). În practică, rămân doar două soluții posibile pentru folosirea să spunem corectă a erbicidelor în cultura cartofului, cum ar fi: combaterea buruienilor perene cu mijloace integrate (lucrările solului, rotații etc.) și intervenția contra lor, premergător culturii de cartof prin erbicide neselective; aplicarea erbicidelor în cantitățile recomandate și întreținerea suplimentară a culturilor prin 1-2 lucrări de prășit și bilonare sau o bilonare plus plivit, pe rând, în perioada de la răsărire la recoltare. În acest fel, culturile de cartof sunt menținute curate de buruieni, cu ajutorul erbicidelor, în perioadele de după răsărire, când se efectuează greu întreținerea mecanică din cauza ploilor și se luptă totodată eficace și economic împotriva îmburuienărilor târzii și a buruienilor perene, corelând, la nevoie, lucrările clasice de întreținere cu graficul de aplicare a udărilor. Lidia Geamănu a demonstrat că întreținerea culturilor de cartof prin aplicarea erbicidelor celor mai uzuale și 1-2 lucrări suplimentare conduc la obținerea de producții apropiate de varianta în care combaterea buruienilor s-a făcut prin lucrări repetate de prășit și bilonat.

1.6.1 Tehnica de aplicare a erbicidelor

Fiecare Unitate fitosanitară județeană prescrie anumite erbicide care sunt recomandate pentru cultura de cartof și care se administrează din perioada de plantare până la răsărire. Însă cele mai bune rezultate se obțin în momentul rebilonarii puternice și concomitent aplicarea erbicidelor recomandate. S-a constatat că efectul erbicidelor este sporit dacă acestea rămân ca o peliculă la suprafața solului. Înseamnă că bilonul trebuie să se așeze înainte de administrarea erbicidelor. Pentru a realiza aceasta, piesele de rebilonare se montează pe cadrul cultivatorului, iar duzele se fixează pe prelungitori metalici la o distanță de 80-100 cm, în urma pieselor de bilonat. Erbicidarea cartofului se face pe toată suprafața, iar cantitățile recomandate de specialiștii în domeniu corespund acestui fel de erbicidare. Duzele se montează pe lățimea de lucru, la intervale de 35 cm una de alta, asigurând (prin alternanță) erbicidarea biloanelor și a intervalelor dintre ele.

1.7 Protejarea mediului ambiant în urma îngrășămintelor chimice

Referitor la capitolul anterior unde am amintit de erbicide și îngrășăminte chimice, vreau să vă prezint în continuare ce rol au aceste erbicide, dar și ce efect au acestea asupra noastră și mai ales asupra mediului înconjurător. Așadar, în orice cultură agricolă se folosesc substanțe chimice pentru dezvoltarea mai rapidă a plantei, pentru protejarea acesteia, pentru aspectul cat mai frumos al acesteia…Toate aceste aspecte constituie mai multe elemente care perturbă în timp nutriția solului. Cu alte cuvinte, cu cât pesticidele, erbicidele, insecticidele…sunt într-o cantitate mai însemnată în substrat, cu atât poluarea în sine este mai mare. Solul reprezintă o bogăție care trebuie apărată. Cerințele tot mai mari pe care omenirea le are față de agricultură au impus la extindereasuprafețelor cultivate și intensificarea, pe diferite căi, a exploatării solului. Astfel, pentru a satisface toate nevoile populației s-a apelat la substanțe chimice care ajută la creșterea însemnată a recoltei raportată la o suprafață mică de teren.

Pesticidele, odată ajunse în sol, pe lângă acțiunea lor asupra bolilor, dăunătorilor, buruienilor își extind acțiunea și asupra microorganismelor, astfel apar modificări cantitative și calitative atât în structura populației edafice, cât și în activitățile fiziologice. Importanța cunoașterii acestor modificări este susținută atât de cerințele unei agriculturi ștințifice, cât și de cele ale protecției ecosistemelor edafice. „În acest context, cunoașterea influenței pe care o au pesticidele în procesele biochimice, ce se desfășoară în sol se impune ca fiind absolut necesară”.(Ana-Maria Blejoi, 2008) De asemenea, s-a pus în evidență influența negativă asupra microorganismelor și procesele pe care acestea le săvârșesc.

1.8 Recoltare

Recoltatul producției reprezintă momentul evaluării efortului material și fizic, al priceperii noastre față de cultura de cartof. Normal că din această ecuație nu putem exclude condițiile climatice; un an secetos va influența negativ eforturile depuse pentru o cultură favorabilă, la fel și în cazul unui an ploios. Așadar, cartoful timpuriu și extratimpuriu, de sămânță, se recoltează începând cu luna mai, cand greutatea unui tubercul depășește 30 de grame. Recoltarea se face manual sau mecanizat, în funcție de sol dar mai ales de posibilități; bine-înțeles că dacă avem o suprafață mare de teren nu folosim procedura manuală ci apelăm la cea mecanizată, economisind timp și efort fizic. „Se evită vatamarea tubercurilor, sortarea făcându-se concomitent cu recoltarea. Depozitarea tubercurilor recoltați nu trebuie să depășească 24 de ore.”(Pompilica Iagăru și Gligor Ciortea 2005) .

„Pentru a strânge în condiții cât mai bune producția acumulată, recoltarea va începe la 7-14 zile după ce plantele s-au uscat, iar temperatura optimă a solului să fie cuprinsă între 10 și 15° C. La temperaturi sub 10° C, tuberculii se rănesc mult mai frecvent, fapt ce duce la pierderi însemnate în timpul păstrării.”(Victor Popescu și Angela Popescu, 2011). După recoltare, tuberculii sortați nu vor fi lăsați în soare, deoarece pot apărea arsuri la cei care nu s-a maturizat în totalitate coaja. Iar contrar acestei fapte, dacă soarele nu este puternic și lăsăm un timp mai îndelungat tuberculii expuși, riscăm să avem o producție verzuie.

1.9 Păstrarea tubercurilor

După recoltare și sortare, cum am amintit mai sus, tuberculii sunt depozitați în hale acoperite. Anual se păstrează cantități mari de tuberculi, o parte ca material de plantat, altă parte pentru consum curent sau industrializare. Păstrarea lor se poate realiza fără pierderi, daca s-a folosit material certificat fitosanitar, recoltarea s-a făcut la maturitate și pe vreme fără ploi. Păstrarea se va face în spații care asigură protecție împotriva înghețurilor, apei, luminii și mai ales trebuie sa fie prevăzute cu un sistem de aerisire bine pus la punct. Este bine de știut că în timpul păstrarii nu putem îmbunătății calitatea producției, o putem însă înrăutății prin condiții neprielnice de depozitare care pot aduce pierderi mari cantitative și calitative. Așadar, când factorii nu sunt optimi, pot apărea efecte ca: zbârcire, încolțire, înverzire, brunificare și înnegrirea tubercurilor. În pivnițe, depozite, spații special amenajate, temperatura tuberculilor nu este mai mare de 2-3° C, decât cea din aerul înconjurător. „În cayul tubercurilor rămași în cămp, nerecoltați și care în anul urmator ar putea produce samulastra, dacă sunt acoperiți cu 2 cm de sol nu mor când iarna este blândă. La o adâncime de 10+15 cm supraviețuiesc unei ierni aspre”(Victor Popescu și Angela Popescu, 2011). Recoltarea tuberculilor se face cu ajutorul mașinii pentru recoltat cartof (de exemplu cu modelul care acționează pe 2 rânduri, de timpul Grimme GT 170), după cum putem observa și în fotografia următoare (foto 2).

Foto nr. 2 (1.9) Recoltarea cartofilor cu mașinaria de tip Grimme GT 170. (http://md.kompass.com/p/masina-pentru-recoltarea-cartofului/074ddc95-1bd9-4f1b-9426-4d68fd94a16b/)

CAPITOLUL 2 Agenții patogeni și bolile cartofului

După cum am specificat și în capitolele anterioare, cartoful este o plantă anuală, ierboasă, dicotiledonată, care are capacitatea de a se înmulții prin tuberculi. Așadar, tuberculii trebuie să fie sănătoși și lipsiți de boli și agenți patogeni. În continuare vă voi prezenta câteva boli care se manifestă îndeosebi la Solanum tuberosum și care produc neplăceri în cultură din punct de vedere calitativ, dar și cantitativ.

Condițiile optime pentru dezvoltarea cartofului se regăsesc în zone răcoroase cu precipitații de peste 500-600 mm, la o altitudine în jur de 500-600 de metri, deoarece în aceste condiții dăunatorii și în special afidele, care sunt vectori activi ai virozelor nu găsesc cel mai bun mediu de dezvoltare și răspândire. Cu alte cuvinte, zonele favorabile din țara noastră penntru cultura de cartof se regăsesc în județele: Suceava, Bacău, Brașov, Neamț, Cluj-Napoca, Tg. Mures, Harghita și Hunedoara. Bineînteles că odată cu mărirea reoltelor și suprafețelor de irigat, oamenii din vecinătatea județelor amintite au început și ei să cultive această „legumă a săracului”; astfel a ajuns și Județul Sibiu să se numere printre cultivatorii de cartof. „Însă aici trebuie luate măsuri speciale de prevenire a unor atacuri de agenți patogeni și dăunători. În ceea ce privește solul, cartoful are nevoie de terenuri cu textură ușoară până la mijlocie, bine drenat care nu reține apa. Solurile argiloase, reci, cu exces de umiditate predispun plantele la atacul unor boli grave ca: putregaiul umed, râia neagră, râia făinoasă, mana, alternarioza, fuzarioza, precum și la acela al viermilor sârmă, viermilor albi și nematozilor”(Alexandru Lazăr și col. 1980). În țările cu tradiție în acest domeniu,dar și în țara noastra, în decursul anilor s-au înregistrat rezultate din ce în ce mai bune în producerea recoltelor de tuberculi ca urmare a modernizării tehnologiilor, prin introducerea de soiuri noi care sunt mai productive și mai rezistente la boli, dăunători, dar și la condițiile climatice. Ținând cont de faptul că populația este în creștere, iar cererea de produse e tot mai mare, tehnologia a suferit câteva modificări. Astfel s-a ajuns la o agricultură intensivă, și aici mă refer la o recoltă destul de mare în comparație cu suprafața cultivată. Producătorii au recurs la mijloace chimice, care sunt împraștiate pe sol și pe plantă și au un caracter specific, acela de a grăbi dezvoltarea plantei, de a o proteja împotriva bolilor și dăunătorilor, pe scurt, ajută fermierul să nu mai folosească sapa. Însă aceste elemente chimice, că sunt ele pesticide, erbicide, insecticide… au o caracteristică nu tocmai placută; odată ajunse în sol, pe lângă acțiunea lor asupra bolilor, își extind activitatea și asupra microorganismelor, astfel că apar modificări atât cantitative, dar și calitative în structura populației edafice, cât și în activitățile fiziologice. Cu alte cuvinte aceste activități chimice reprezintă o poluare semnificativă în defavoarea mediului ambiant. Această ramură de dezvoltare a țării reprezintă un continuu dezechilibru în ceea ce privește elementele edafice necesare pentru creșterea și dezvoltarea unei plante. „O altă sursă de poluare în agricultură o constituie excesul de îngrășăminte chimice și, de asemenea, aplicarea nerațională a acestora. În acelaș timp, folosirea pe scară din ce în ce mai largă a îngrașămintelor și a stimulatorilor de creștere a avut drept consecințe colaterale proliferarea unor specii vegetale din rândul buruienilor, care la rândul lor au antrenat o sporire a folosirii erbicidelor, cu toate avantajele dar și neajunsurile acestora.” (Alexandru Ionescu, 1982). Toate aceste elemente folosite în agricultura zilelor noastre, ajung într-un final în cartoful din farfuria noastră, deci în alimentația populației. Este, dacă stăm să ne gândim, un circuit închis unde tot omenirea are de pierdut; dar nu noi, ci generațiile viitoare care ajung să se ajute de sol dar din păcate acesta nu mai poate da randament cum oferea în trecut.

Referitor la bolile și a agenților patogeni ai cartofului, putem aminti că aceștia sunt într-un număr destul de mare, unii provocând pagube destul de însemnate. Dintre bolile virotice mai răspândite sunt: mozaicul X (Solanum virus 1 syn. Marmor dubium), mozaicul Y (Solanum virus 2 syn Marmor upsilon), virusul S (Solanum virus mirum), virusul M (Solanum virus varians), rasucirea frunzelor de cartof (Corium solani).

Printre bolile provocate de micoplasme reamintim stolburul cartofului (Potato Stolbur phytoplasma). La bolile bacteriene enumerăm putregaiul umed al tuberculilor de cartof (Erwinia carotovora), putregaiul inelar (Corynebacterium sepedonicum), rîia comună a cartofului (Streptomyces scabies).

Marea majoritate a agenților patogeni sunt alcatuite din micoze. Acestea cauzează pierderile cele mai mari și sunt caracterizate prin: rîia neagra a cartofului (Synchtrium endobioticum), rîia făinoasă a cartofului (Spongospora subterranea), mana cartofului (Phytophthora infestans), făinarea cartofului (Erysiphe cichoracearum), putregaiul umed al coletului și tuberculilor (Sclerotinia slerotiorum), pătarea brună a frunzelor (Alternaria sp.),putrezirea rădăcinilor de cartof (Rhizoctonia solani).

Aceste boli susmenționate fac parte dintr-o gamă largă de agenți patogeni, care diminuează cantitatea de tuberculi la recoltare, dar și calitatea acestora. Tema aleasă pentru prezentarea acestei lucrări poartă numele de: ,,Bolile de carantină ale cartofului în județul Sibiu”. În continuare voi exemplifica cu amănunte cele patru boli de carantină care au fost depistate în cursul anilor pe teritoriul județului.

2.1 Bolile de carantină ale cartofului în județul Sibiu

Cultura cartofului reprezintă un agroecosistem complex prin diversitatea factorilor de dezvoltare, fapt ce influențează elaborarea sistemului de combatere integrată (Baicu și Săvescu, 1986). Organizația internațională de combatere biologică (C.I.L.B.) a definit în 1974 termenul de combatere integrată ca fiind ,,un concept de luptă care utilizează un ansamblu de metode satisfăcând în același timp exigențele economice, ecologice și sociologice, acordând prioritate în mod deliberat utilizării elementelor naturale de limitare și respectând pragurile de toleranță” (Florian V. 1994).

Datorită condițiilor naturale ale județului Sibiu, putem spune că producția de cartof este destul de însemnată și bine gestionată. Teritoriul județului Sibiu se încadrează în sudul depresiunii intracarpatice a Transilvaniei, având la sud-lanțul Carpaților Meridionali, în partea estică-o parte a Munților Făgăraș, iar la vest-o parte din Munții Cibinului; separat de culoarul sau defileul Oltului. Ca și unități fizico-geografice reamintim:

– zona muntoasă;

– Podișul Târnavelor;

– Podișul Secașelor;

– Depresiunea Mărginimii;

– Depresiunea Făgărașului;

Fiind situat în centrul Țării, județul Sibiu dispune de o climă continentală, caracterizată prin ierni moderate și veri răcoroase. Temperatura medie anuală în zona montană este de -2°C, iar în zona de podiș este de +9°C. Precipitațiile medii anuale oscilează între 900-1300 mm în zona montană și 500-700 în zona depresionară și podiș. Acest teritoriu se incadrează în zona forestieră, unde vegetația spontană apare în strânsă legătură cu altitudinea. O altă caracteristică specifică zonei este solul; care apare sub forme brune, hidromorfe, slab dezvoltate, acid-montane, aluviale, eroziuni de suprafață și adâncime, complexe de soluri.

Activitatea agricolă din județul Sibiu se bazează pe exploatații agricole destul de însemnate, dar cea mai mare parte pe gospodării individuale, urmărindu-se creșterea producțiilor medii pe unitatea de suprafață. Ținând cont de faptul că solul este principalul mijloc pentru hrana populației, o atenție mărită în conservarea și gestionarea acestuia este necesară, în special prin lucrări de irigații, lucrări împotriva eroziunii, lucrări pentru îmbunătățirea fondului funciar. ,,Lucrările de interes comun sunt administrate de către SNIF SA Sucursala Sibiu, care își desfășoară activitatea pe întreaga rază a județului Sibiu, având ca obiect de activitate menținerea în stare de funcționare a lucrărilor de îmbunătățiri funciare de pe cele două sisteme de irigații (zona Șelimbăr-810 ha și zona Laslea 458 ha), a celor 14 sisteme de desecare gravitațională (Avrig-Arpaș, Scorei-Arpaș, Șura Mare-Rușciori, Cisnădie-Sibiu, Cisnădie-Poplaca, Valea Hârtibaciului, Valea Balta, Visa, Perimetrul etalon) și a celor 27 bazine și subbazine hidrografice (Valea Hârtibaciului, Valea Secașului Mare, Valea Secașului Mic, zona Mediaș, Slimnic, Apold, Dealul Dăii, Șmig-Veteu, Bazna, Dumbrăveni, Cisnădie).” (prof. Matei Berindei, 2006).

Cartoful ca și materie primă, la noi în țară a fost cultivat în proporție de 70% pentru exctracția de amidon și glucoză, 20-30% pentru industria acoolului și 5-10% pentru alte scopuri de folosință. (Richter E. și Nagy L. 1980).

Din cele 5046 de hectare cultivate cu Solanum tuberosum în județul Sibiu, în anul 2006, 96 de hectare au fost cultivate de unități comerciale pe Legea 31; 44 de hectare de către unități agricole, iar gospodăriile populației circa 4906 hectare. (prof. Matei Berindei, 2006). Principalele ferme care se ocupă și cu producerea cartofului de sămânță prin multiplicarea seminței din categoriile biologice superioare sunt:

1. SC EUROPLANT SRL – 73 ha;

2. SC AGROMEC AVRIG SA – 33 ha;

3. ISA AGRO SRL BOARTA – 70 ha;

4. P.F. POTOR – 20 ha.

,,Pentru o bună coordonare a activității de producere și comercializare a cartofului de consum și sămânță s-au organizat două asociații: 1. Asociația Agricultorilor Specializați în Păstrarea și Comercializarea Cartofului în Porumbacu de Jos.

2. Coopepariva Cartoful Sibiu cu sediul la Avrig

Ambele societăți promovează realizarea de producții mari prin folosirea de tehnologii avansate și realizarea unui asolament corespunzător precum și comercializarea în condiții moderne, adaptate la noile cerințe ale pieței. Astfel, la fermele specializate se obțin producții medii de 30t/ha, față de 10 t/ha media pe județ.” (Ștefan Lucaciu, 2006).

2.2 Carantină fitosanitară

,,Pentru a limita răspândirea unor boli foarte păgubitoare în cadrul țării sau de la o țară la alta, s-au elaborat măsuri de carantină internă și externă. Așadar carantina internă are drept scop împiedicarea răspândirii și localizarea unor agenți patogeni care provoacă pierderi mari de producție și reducerea focarelor de infecție. Controlul fitosanitar al culturilor se efectuează în diferite faze de vegetație ale plantei gazdă, corelat cu biologia parazitului și modul în care factorii de mediu influentțează dezvoltarea acestuia. În schimb carantina fitosanitară externă abordează masuri și normative menite să impiedice introducerea în țară a unor patogeni periculoși, odată cu importul de produse agricole, care nu au fost semnalați pe teritoriul țării noastre. Totodată, ea generează starea de sănătate a produselor agricole și horticole exportate prin certificatul fitosanitar care însoțește produsul.” (Brașovean Ioan, Oroian Ioan, Florian V. 2003).

Pornind de la idea că bolile plantelor nu se aseamănă cu bolile animalelor sau oamenilor, ele se combat prin măsuri preventive, nu curative. Cu alte cuvinte, pentru a nu avea neplăceri în cultura de cartof, trebuie să prevenim toate masurile apariției unui agent patogen prin utilizarea semințelor sănătoase și certificate. Iar dacă agentul patogen a reușit să ajungă în cultură, este necesar să știm biologia acestuia pentru a înainta procesele de înlăturare.

,,Prognoza este o operațiune prin care se stabilește apariția în masă a unui anumit agent patogen sau dăunător, într-o perioadă viitoare, pe un anumit teritoriu.” (Florian V. 1994). În schimb avertizarea reprezintă ,,operațiunea de stabilire și comunicare către unitățile agricole a momentului sau perioadei de aplicare și momentul tratamentului pentru combaterea anumitor boli.” (Florian V. 1994).

Florian V. a amintit de unitați agricole responsabile de boli și dăunători pe plan vegetal. În județul Sibiu responsabilii acestor elemente sunt oficialii Unității Fitosanitare care sunt coordonați la rândul lor de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

2.2.1 Legislația națională fitosanitară

Această legislație funcționează pe baza Hotărârii Guvernului nr. 563/2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 136/200 privind măsurile de protecție împotriva introducerii și răspândirii organismelor de carantină dăunătoare plantelor sau produselor vegetale în România. Pe baza acestei Hotărâri s-au dezvoltat numeroase Ordonanțe care au la bază protecția integrată a plantelor.

Tot în cadrul Ministerului Agriculturii s-a înființat și poliția fitosanitară care prin Ordinul nr. 38 din 11 februarie 2009 are în vedere:

– art. 3 pct. 20, ale art. 5 lit. k) și ale art. 8 din Legea nr. 37/2006 privind reorganizarea activitații de protecție a plantelor și carantină fitosanitară, cu modificările si completările ulterioare;

– art. 32 din Ordonanta Guvernului nr. 4/1995 privind fabricarea, comercializarea și utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor și buruienilor în agricultură și silvicultură, aprobată cu modificari prin Legea nr. 85/1995, cu modificările si completările ulterioare;

– art. 37 din Hotarârea Guvernului nr. 1.559/2004 privind procedura de omologare a produselor de protecție a plantelor în vederea plasării pe piața si a utilizării lor pe teritoriul României, cu modificările și completările ulterioare;

– art. 21 din Ordonanta Guvernului nr. 136/2000 privind masurile de protecție împotriva introducerii si raspândirii organismelor de carantina daunatoăre plantelor sau produselor vegetale în România, aprobată cu modificari prin Legea nr. 136/2000, cu modificările și completările ulterioare, în temeiul Hotarârii Guvernului nr. 8/2009 privind organizarea și functionarea Ministerului Agriculturii, Padurilor și Dezvoltarii Rurale. Fiecare județ are în componență acest organ de poliție fitosanitară responsabil cu atribuțiile susmenționate.

Cu alte cuvinte, principalele atribuții ale Unității Fitosanitare sunt:

urmărește respectarea legislației de carantină fitosanitară de catre toți agenții economici și persoanele fizice care produc, depozitează, transportă, prelucrează, exportă sau importă plante și produse vegetale, indiferent de forma de proprietate și aplică sancțiunile prevăzute de actele normative în vigoare împotriva celor ce le încalcă;

participă la elaborarea de programe de monitorizare, la cererea Directiei fitosanitare, calitatea semințelor și a materialului genetic;

monitorizează organismele de carantină în conformitate cu prevederile programelor de monitorizare;

înregistrează producătorii, depozitele colective, centrele de expediere și importatorii de plante, produse vegetale sau articole reglementate, în confiormitate cu regulile de asigurarea calitatii;

eliberează sau asigură responsabilitatea eliberarii pașapoartelor fitosanitare pentru plante, produse vegetale sau articole reglementate, care circula pe teritoriul Romaniei;

la cererea agenților economici și a persoanelor fizice care exportă plante și produse vegetale, organizează și executa controlul de carantină fitosanitară și eliberează certificate fitosanitare prin care garantează că produsele respective sunt conforme cu cerințele legislației de specialitate din țara importatoare;

autorizează pe baza controalelor pe care le execută, inființarea și functionarea pepinierelor (pomicole, viticole, dendrologice și silvice), serelor (legumicole si floricole), câmpurilor experimentale și a colecțiilor (pomicole, viticole, dendrologice și silvice) indicând măsurile necesare în vederea evitării răspândirii organismelor de carantină;

desfășoară activitatea de supraveghere și control privind respectarea regimului de carantină fitosanitară, conform prevederilor legislației în vigoare;

efectuează controale privind respectarea regimului de carantină fitosanitară;

face propuneri de decarantinare a suprafețelor carantinate găsite libere de organisme dăunătoare;

Acestea sunt câteva din atribuțiile Unității Fitosanitare a județului Sibiu care demarează expertize, autorizări, implementări, inițieri de programe etc.

După cum am amintit în subtitlul acestei lucrări, voi prezenta în continuare cele patru boli de carantină care s-au găsit în județul Sibiu în cursul anilor. Așadar cea mai periculoasă și mai de temut boală este rîia neagră a cartofului (,,Synchytrium endobioticum”).

2.3 Rîia neagră a cartofului (Synchytrium endobioticum)

Acestă boală numită în popor și cancerul sau buba neagră a cartofului a fost semnalată prima dată în Anglia în anul 1870, iar apoi și-a facut simțită prezența și în țări ca: Germania, Suedia, Norvegia, Olanda, Belgia, Danemarca, Polonia, Rusia, Canada, S.U.A., Africa de Sud, Japonia. Pe teritoriul țării noastre a fost semnalată în anul 1921 în zona Făgărașului, ,,într-un transport de cartofi”(Tr. Săvulescu, 1941). În 2014 acestă boală de carantină este localizată în unele din comunele județelor: Suceava, Neamț, Maramureș, Bistrița-Năsăud, Cluj, Hunedoara, Brașov și bineînțeles Sibiu. ,,Unele soiuri, cultivate în terenuri infectate, pot fi distruse de această boală în proporție de 100%” (Al. Lazăr și col. 1977). Rîia neagră a cartofului este o boală de carantină produsă de ciuperca Synchytrium endobioticum, înscrisă în Anexa I, secțiunea 2 din H.G. 1619/2003. În afară de cartof acestă ciupercă atacă într-o manieră mai scăzută, tomatele și alte solanacee care fac parte din flora spontană; și aici amintim: (măselarița, mătrăguna, lăsciorul, zîrna…). Sporangii acestei ciuperci se conservă în sol și pot rezista chiar până la 20-30 de ani sub forma unor akinetosporangi care sunt prezentați în imaginea alăturată. (foto nr. 3)

Foto nr. 3 (2.3) Akinetosporangi (www.scritub.com).

Simptomele acestei micoze sunt caracterizate prin prezența frecventă a acesteia pe organele subterane ale cartofului, cu excepția rădăcinilor și foarte rar apariția pe tulpinile aeriene și pe frunze. Dar după cum am spus, apar și pe părțile aeriene, manifestându-se prin ,,slăbirea vigorii plantei și prin apariția unor tumori mici, în dreptul mugurilor de la baza tulpinii.” (Fișă fitosanitară , iulie 2004). ,,În zona subterană, fungii afectează de inițial tuberculii, nu și rădăcinile. Infecția pe tuberculii tineri se dezvoltă destul de distorsionat pentru ca spongii să fie greu de recunoscut.” (Data Sheets on Quarantine Pests 1997). Acestă boală poate apărea în tot timpul perioadei de vegetație ( de la încolțire și până la recoltarea tuberculilor) . ,,Pe tuberculi (mai ales în dreptul ochilor) și pe stoloni apar umflături (tumori, excrescențe) caracteristice, cu aspect buretos, coraliform, în număr și dimensiuni variabile. Ele au o consistență cărnoasă și sunt lipsite de suber.” (I. Popescu și col. 1967).

Organele atacate, i-au forma unor tumori, la început sunt mai mici, albicioase, netede, iar cu timpul aceste tumori cresc, căpătând forme și dimensiuni neregulate, caracterizate ca fiind moi, cu aspect și consistență buretoasă, de culoare brună-negricioasă. În următoarea figură acestă boală care face atâtea neplăceri este descrisă ca atare.

După cum putem observa din imaginea alăturată (foto nr. 4), pe un singur tubercul se pot regăsi mai multe tumori, acoperind porțiuni întinse din pulpa cartofului, care se degradează și putrezește ușor.

Foto nr 4. (2.3) Simptome a ciupercii Syncytrium endobioticum la nivelul tuberculilor. (http://www.scritub.com/biologie/botanica/Bolile-cartofului31597.php)

Chiar dacă acestă micoză își face simțită prezența în sol, mai precis pe tuberculii cartofului, elementele aeriene (lăstarii și frunzele) se dezvoltă viguros, având culoare verde, caracteristică cartofului, datorită neatacării rădăcinilor.

Plantele atacate nu se deosebesc de cele sănatoase, dacă le privim de la depărtare, în schimb aplecând tulpinile într-o parte, putem observa excrescențele de la baza tulpinii și infecția primelor frunze.

,,Într-o secțiune executată printr-o excrescență, se observă la microscop, la periferia acesteia, un perenchim cortical bine dezvoltat, cu celule mari, pline de amidon, precum și numeroși sporangi de rezistență numiți akinetosorangi, care sunt brun-gălbui, prevăzuți cu un înveliș gros, ovoizi, sferici sau colțuroși, cu diametru de 20-80 µ.” (E. Docea și col. 1976).

Synchytrium endobioticum este o ciupercă parazită obligată, adică trăiește și se hrănește pe seama altui organism (în cazul de față, cartoful), căruia îi provoacă daune, boli sau chiar moartea, neoferind nimic în chimb. Face parte din familia Synchytriaceae, clasa Archimycetes. Cum au specificat și E. Docea și colaboratorii, akinetosporangii sunt prevăzuți cu un înveliș gros și ,,au un conținut nucleoplasmatic granulos, învelit în trei membrane distincte. Membrana internă (endosporul) este subțire și elastică, membrana mijlocie (exosporul) este groasă de cca. 1-2 µ și de culoare brun-închisă, iar membrana externă (episporul) are formă neregulat-colțuroasă și provine din resturile conținutului protoplasmatic și învelișul celulei parazite.”(Al. Lazăr și col. 1977).

Datorită acestor membrane amintite mai sus, care sunt destul de groase, acțiunea factorilor externi este destul de slabă, iar akinetosporagii au câștig de cauză. În momentul descompunerii acestor tumori/excrescențe, unde s-au format sporii ciupercii, acestea ajung în sol, răspândindu-se destul de repede și au capacitatea de aș păstra viabilitatea un timp îndelungat.

,,Primăvara, după o perioadă de maturație de cel puțin 70 de zile, ei germinează eșalonat, formând câte 200-300 de zoospori (sunt prevăzuți cu flageli, cu ajutorul cărora se mișcă în mediul fluid). Zoosporii au formă ovoidală, de 2-5 µ lungime, unicelulari. Aceștia sunt puși în libertate prin ruperea membranelor akinetosporangelui și înnoată prin apa din sol până ce ajung în contact cu epiderma tuberculilor sau stolonilor de cartof. Flagelul zoosporului se contractă treptat, iar nucleul se apropie de peretele extern al epidermei, îl perforează și pătrunde în celulă, urmat de protoplasmă.” (Al. Lazăr și col. 1977). Aceștia pătrund în tubercul prin ochi și prin zonele mai puțin rezistente, iar dacă aceste zone nu sunt găsite, zoosporii au capacitatea de a străpunge epiderma.

,,Din punct de vedere histogenetic, tumorile iau naștere ca urmare a unor procese hiperplasmatice și hipertrofice ce se dezvoltă la nivelul țesutului meristematic activ. Din punct de vedere anatomic, ele sunt constituite dintr-o masă perenchimatică nediferențiată ce include țesuturile de susținere și vasele conducătoare.” (I. Popescu și col. 1967). În momentul când atucul este timpuriu și puternic, vegetația este redusă și observăm că tufele sunt sărace. Când atacul apare mai târziu și doar pe tuberculi, observăm o tufă bogată, mai abundentă, de un verde aprins, și cu tulpini numeroase, dar mai subțiri.

Din punct de vedere al impactului economic putem menționa că acestă rîie neagră este foarte importantă încăt, de când a apărut a fost ținută sub observație cu ajutorul legislațiilor în vigoare de pe tot cuprinsul Terrei. ,,Odată ce acest agent patogen a fost introdus în câmp, toată cultura va fi contaminată și mai ales nu mai pot fi cultivați alții pe acea suprafață în condiții de siguranță.” (Data Sheets on Quarantine Pests 1997).

Transmiterea bolii se face prin akinetosporangi și când e vorba de răspândire de la o regiune la alta, dar și când e vorba de răspândire de la un an la altul. Cu ajutorul tumorilor mici, care trec neobservate ciuperca se răspândește cu ușurință. Acesta se mai poate răspândii prin gunoiul de grajd al animalelor hranite cu tuberculi infectați, sau prin apa din precipitații sau irigații. ,,Akinetosporagii germinează în număr mare la o umiditate de 60-80% din capacitatea solului de reținere a apei, iar pentru extinderea bolii este nevoie de umiditate ridicată, întrucât zoosporii nu se pot deplasa decât înnotând prin apa din sol. Când umiditatea este scăzută, atacurile sunt reduse chiar dacă solul este puternic contaminat.” (I. Comes și col. 1977).

,,În ceea ce privește temperatura, infecțiile se produc între 12-24 °C, temperatura optimă fiind de 15 °C.”( I. Popescu și col. 1967).

Virulența acestei ciuperci a făcut ca boala să fie răspândită pe 4 biotopuri, iar în România a fost semnalată de Tr. Săvulescu și colaboratorii ăn anul 1941.

La profilaxie și terapie putem spune că pentru combaterea agentului patogen, se aplică măsuri de carantină fitosanitară, măsuri agrofitotehnice și măsuri chimice. Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, menționează că în cazul depistării unui focar de infecție se vor aplica măsurile prevăzute în articolul 3, 4 și 5 din Ordinul Ministerului Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale nr.653/2006 privind combaterea rîiei negre a cartofului. Așadar prin legislație se interzice transportul tuberculilor dintr-o zonă contaminată într-o altă zonă a țării și se recomandă depistarea focarului de infecție. Controlul pentru depistarea rîiei negre a cartofului se execută pe toată perioada de vegetație, de la răsărire și până la recoltare. De asemenea se interzice orice transport de cartof de pe teritoriul altei țări care se consideră a fi contaminați. ,,Se recomandă rotația culturilor cel puțin 5 ani de zile” (Mititiuc M. 1994). O altă metodă de combatere sunt măsurile agrotehnice și de igienă culturală, dar mai nou se folosesc metode chimice care nu distrug în totalitate ciuperca. Deci nici acestea nu sunt sigure. Cel mai indicat este decarantinarea suprafeței de teren, necultivarea cartofului în zona respectivă, cultivarea altor specii care au remanență la acest tip de patogen. Dacă proprietarul decide că nu dorește cultivarea altor specii, legislația spune că timp de minim 5 ani de zile suprafața trebuie transformată în pășune sau dâneață. Specii care nu pot fi contaminate de Synchytrium endobioticum nu fac parte din familia Solanaceaelor.

Potrivit unei fișe a Unității Fitosanitare care prevede decarantinarea suprafețelor infectate cu Synchytrium endobioticum amintim următoarele: ,,o suprafață de teren infectată cu această ciupercă poate fi decarantinată total după minimum 20 de ani de la ultima infecție, cu condiția de a fi prelevate probe care în urma analizelor de laborator să fie găsite libere de sporangi viabili și de asemenea să se efectueze un test în plin câmp folosindu-se soiuri sensibile care să ateste absența tumorilor pe tuberculi la recoltare” (Laboratorul central de carantină fitosanitară, 2002). De asemenea acestă fișă prevede anumite analize mai amănunțite cum ar fi:

1 -analiza microscopică a probelor de sol

2 -testul în plin câmp

Prima analiză este alcătuită din prelevarea probelor de sol în felul următor: ,,o suprafață de 1 ha se împarte în 3 unități de 0,33 de hectare și de pe fiecare unitate se ridică probe de sol cu ajutorul unei sonde din 60 de locuri la o adâncime de 20 de cm. Din aceste 60 de subprobe se constituie o probă medie din care 200g sol uscat în aer, se va trimite la Laboratorul Central de Carantină Fitosanitară pentru analize de laborator.”

Urmând ca apoi testele să fie analizate conform procedurii PRATT (1976); în cazul rezultatelor negative se trece la tesul următor, anume testul în plin câmp. Acesta din urmă prevede realizarea unei culturi de cartof dintr-un soi sensibil după practicile agricole locale. ,,La 1 ha se va înființa o cultură de 100mp. La recoltare tuberculii vor fi examinați pentru detectarea tumorilor de Synchytrium endobioticum.( Laboratorul central de carantină fitosanitară, 2002).

Cu alte cuvinte este greu și costisitor să combatem această ciupercă, dar mai ușor este să o prevenim, prin folosirea de tuberculi pentru sămânță sănătoși și certificați, care provin de la firme specializate lipsite de boli și dăunători. Pentru prevenire este necesar stropirea utilajelor de semănat, a tractorului și a uneltelor folosite în cultura de cartof. Se mai recomandă stropirea cartofului în perioada de vegetație, însă nu se recomandă utilizarea aceluiaș agregat pe care l-a folosit și vecinul pentru recoltarea cartofilor. Tuberculii pentru sămânță indicat ar fi ca o dată la 2 ani să se schimbe, deoarece există riscul ca aceștia să prezinte o formă incipientă a ciupercii, dar în perioada de practică unde am mers pe teren, am întâlnit un fermier, persoană fizică, din zona Porumbacu de Sus, care cultivă cartof de aproximativ 10 ani și a folosit aceeași sămânță din producție proprie. Însă a specificat că a folosit tuberculii din interiorul suprafeței sale, spunând că cei care sunt poziționați în margini riscau să fie contaminați de la vecini. Întradevăr tuberculii care i-am ridicat pentru proba de laborator arătau sănătoși, atât la exterior cât și la interior. Acesta este un caz fericit, folosind aceeași sămânță, dar trebuie să ne conformăm normelor și legislației în vigoare, altfel vom suporta consecințele.

Trecând peste această boală de carantină, care după simptomele, deznodământul și pierderile calitative și cantitative care le generează, voi prezenta în continuare un alt agent patogen de carantină, prezent chiar și anul acesta pe teritoriul județului Sibiu.

2.4 Veștejirea bacteriană sau putregaiul inelar al tuberculilor de cartof (Corynebacterium sepedonicum sau Clavibacter michiganensis subsp. sepedonicus)

Și această boală este una de carantină, prezentă în ultimii ani la noi în județ, dar pe suprafețe mai însemnate decât micoza amintită mai devreme. Această veștejire bacteriană afectează dezvoltarea generală a plantei și inclusiv tuberculii. După cum am spus este o boală de carantină listată în Anexa I secțiunea II a Directivei Consiliului 2000/29/EC transpusă în legislația națională prin Hotărârea Guvernului nr.563/2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr.136/2000 privind măsurile de protecție împotriva introducerii și răspândirii organismelor de carantină dăunătoare plantelor sau produselor vegetale în România. Această bacterie este cunoscută în Comunitatea Europeană, dar a cărui introducere și răspândire este interzisă. Spuneam că este o boală care se răspândește ușor și se regăsește în state cum ar fi: Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Germania, Finlanda, Franța ș.a. În țara noastră primul focar a fost depistat în anul 2004 tot în zona Făgărașului.

Solanum tuberosum este singura plantă gazdă a acestei bacterii, însă mai poate fi semnalată și pe alte Solanaceae cum sunt vinetele și tomatele.

,,Pe plante modul de atac este destul de variat, greu de depistat și pot fi ușor cunfundate cu alte boli produse de alte organisme cum ar fi: Phytophthora infestans, Verticillium albo-atrum, Thanatephorus cucumeris sau simptome produse de secetă.” (http://old.madr.ro/pages/fitosanitar/Nota_Clavibacter_2004-2011.pdf)

Boala poate fi observată doar dacă secționăm tuberculul; țesutul din jurul inelului vascular apare sticlos și înmuiat într-o fază incipientă, iar când boala capătă proporții o putem disting, fiind un inel în interiorul tubercului care dacă este pus sub presiune secretă un exudat bacterian (exudat lăptos) cum putem observa și în imaginea alăturată (foto nr. 5).

Foto nr. 5 (2.4) Clavibacter michiganensis în secțiunea unui tubercul (http://www.scritub.com/biologie/botanica/Bolile-cartofului31597.php)

Este greu deci să ne dăm seama dacă tuberculul este infestat deoarece boala nu se observă de la exterior numai prin secționare. ,, În cele mai multe cazuri, infecțiile se limitează numai la o parte din fasciculele de vase. Pe măsură ce boala evoluează, în timpul depozitării, petele cresc în dimensiuni, ajungând până la 1-1,5 cm în diametru. Întotdeauna țesutul din zona inelului vascular este moale.” (E. Docea și col. 1976).

,,În ultimul stadiu, tuberculul este invadat de alte organisme patogene, țesutul vascular devine brun-negru, epiderma crapă și în jurul ochilor apar decolorări de nuanțe roșiatice.” (Daniela Donescu 2009). De cele mai multe ori, pulpa tuberculilor este complet putrezită și se transformă într-o masă moale și vâscoasă.

,,Bacteriile au formă de bastonașe, uneori mai îngroșate la un capăt, atrihe, Gram-pozitive. Pe geloza nutritivă formează colonii mici, rotunde, albe-gălbui.” (E. Docea și col. 1976). Același autor spune că ,,temperatura minimă de dezvoltare este undeva la 1-2°C, temperatura optimă cuprinsă între 20-23°C. Însă temperatura la care această bacterie poate fi distrusă este de peste 50°C.”

,,Spre deosebire de infecția cu Ralstoniasolanacearum (o altă boală a cartofului), exudatul bacterian nu se elimină în mod spontan fără exercitarea unei presiuni asupra tuberculelui secționat, colții nu mor prematur, mucozitatea bacteriană nu este eliminată prin ochi și prin aceștia nu aderă la recoltare particole de pământ”, spune Daniela Donescu.

Acestea fiind spuse în legătură cu simptomele care apar pe tuberculi, în continuare o să vă prezint cum se manifestă boala și la suprafața terestră, adică pe elementele aeriene.

La nivelul frunzelor, Corynebacterium sepedonicum are capacitatea de a rula frunzele de la exterior spre interior și schimbă treptat aspectul erect al tulpinii, dar mai ales colorează frunzele după bunul plac de la verde-pal la gri-verzui, ajungând la galben, iar în final la necrozare. Însă aceste simptome se pot observa doar după sfârșitul verii, la circa 60-70 de zile după plantare; până atunci planta poate fi admirată ca fiind sănătoasă și virulentă împotriva bolilor și dăunătorilor.

În comparație cu Synchytrium endobioticum această boală poate fi observată din perioada de vegetație; după cum am spus și în fragmentul anterior, după 60-70 de zile. La ciupercă în schimb nu observăm schimbări însemnate ale materialului vegetal de la suprafața terestră.

Este o boală nedorită din punct de vedere econimic, doarece afectează producția atât cantitativ, cât și calitativ. Într-un stadiu mai avansat al infecției putem observa fară nici o problemă o schimbare a culorii între nervurile frunzelor care în primă fază se necrozează, apoi cad, urmând veștejirea tulpinii. Bineînțeles, soiurile de cartof cultivate la noi în județ prezintă o gamă largă, dar unele se manifestă ca în situațiile de mai sus, iar altele prezintă niște rozete pe limbul frunzelor. Daniela Donescu în lucrarea sa din 2009 spune că ,,din tulpinile infectate, tăiate și introduse în apă se elimină spontan un mucus caracteristic infecției cu această bacterie.” De regulă Solanaceaele infestate cu bacteria numită Corynebacterium sepedonicum mor imediat.

Una din caracteristicile agentului patogen ar fi extinderea destul de rapidă. Este o boală contagioasă, originară din emisfera nordică și produce dezastre în culturi, procentul depășind chiar 50%. Cum am specificat și mai sus, bacteria este favorizată de climatul rece și umed, iar județul Sibiu are toate elementele necesare dezvoltării acesteia. Chiar dacă este o boală de carantină fitosanitară, nu numai la nivel național, în ciuda tuturor eforturilor de detectare, de prevenire a acesteia, bacteria, tot își face simțită prezența și odată ajunsă într-o cultură, greu mai poate fi alungată. Cea mai importantă caracteristică a acestei nomalii este rezistența în sol pe o perioadă lungă de timp. Din această cauză este necesară rotația strictă a culturilor pe o perioadă mai îndelungată.

Așadar, bacteria este destul de rezistentă, supraviețuind și în condiții de secetă, uscăciune, adăpostindu-se în pereții sau pe podelele depozitelor. Poate fi depistată în laborator prin teste specifice (imunofluorescență). Trebuie avut în vedere și observarea acesteia în momentul recoltării, astfel încât pe viitorul acțiunilor agricole să se dezinfecteze utilajele, uneltele, agregatele, sacii ș.a. deoarece datorită condițiilor climatice poate rezista mulți ani de zile în depozitele și halele fermierilor.

În aceeași lucrare Daniela Donescu, spune că ,,într-un sol umed, sporii bacteriei mor, într-o perioadă relativ scurtă, ceea ce însemnă că pe majoritatea suprafețelor cultivate cu cartof, infecțiile inițiale dispar după aproximativ un an. Dar răspândirea agentului patogen are loc în timpul depozitării, iar în câmp prin sămânșă infestată.” Răspândirea cea mai întâlnită la acest tip de bacterie se face în momentul secționării tuberculelui, iar pe perioada anotimpului rece poate supraviețui în câmp numai datorită tuberculilor nerecoltați. Din cercetările săvârșite până în prezent la laboratoarele de profil nu s-a recunoscut transmiterea bacteriei la distanțe cu ajutorul apei.

Cu alte cuvinte cartoful infectat este principala cale de raspândire și infecție la nivelul bacteriei, care rămâne ,,în stare latentă timp de mai multe înmulțiri în câmp, fără simptome evidente, de aceea răspândirea este extrem de preiculoasă.” ( Daniela Donescu, 2009). Un alt timp de răspândire, îl constituie rănirea tuberculilor sănătoși și contactul acestora cu cei infectați.

Din EPPO ( Oficiul pentru Prevenirea Poluării Mediului) aflăm că ,,odată ce boala a apărut într-o cultură, măsurile stricte de igienă, cum ar fi eradicarea de plante infectate și izolarea rândurilor infectate, pot duce la reducerea pierderilor de randament. Măsuri cum sunt: distrugerea resturilor vegetale, dezinfectarea de structuri și echipamente, sunt esențiale pentru a preveni defalcările în culturile protejate.”

Este bine să știm că nu există metode de combatere a acestei bacterii prin mijloace chimice, dar nici biologice. În momentul depistării aesteia, nu prea avem ce face, decât să semnalăm, să înștiințăm autoritățile competente prin prezența acesteia pe tuberculi, pe plante, pe un anumit lot, pe utilaje, vehicole, containăre, depozite, ambalaje pentru prelevarea probelor, dar mai ales terenul cultivat. Următoarea etapă este determinarea întinderii contaminării probabile prin contact cu elemente declarate contaminate înainte sau după recoltare.

La aflarea prezenței organismului patogen pe/sau în componența elementelor de mai sus cele mai eficiente metode de control, înscrise și în legislație. (Hotărârea Guvernului nr. 563/2007) sunt: eliminarea corespunzătoare a tuberculilor de cartofi contaminati, prin distrugere, prin fierbere d-ați în hrana animalelor, prin prelucrare industrială; există deci oportunități de stopare a răspândirii bolii. Următoarea acțiune care trebuie luată în calcul o reprezintă dezinfectarea în primul rând a depozitelor, urmând utilajele și agregatele, ambalajele, uneltele ș.a. Având o cultură de cartof mai însemnată automat Unitatea fitosanitară din raza județului din care faci parte se sesizează și demarează fișe fitosanitare care au rolul de a ține sub observație cultura. În momentul depistării de Corynebacterium sepedonicum, Unitatea emite o înștiințare, o fișă care reprezintă o mică parte din legislație ce menționează că terenul trebuie decarantinat. Pe perioada următoare de minimum 5 ani de zile, se interzice cultivarea cartofului și a plantelor spontane de Solanaceae deoarece există riscul ca bacteria să se răspândească, utilizându-se rotația culturilor.

După această perioadă considerată suficientă pentru decarantinare, timp în care se fac teste pe sol și inspecții, se pot cultiva din nou cartofi, dar sub atenta supraveghere a Unității fitosanitare.

În schimb se vor folosi tuberculi pentru sămânță sănătoși, purtând un aviz certificat, în care se menționează ca tuberculii sunt lipsiți de boli și băunători.

În lucrarea sa despre Clavibacter michiganensis subsp. sepedonicus, Daniela Donescu menționează despre respectarea cu strictețe a măsurilor care trebuiesc luate împotriva bacteriei spunând că ,,tuberculii eliminați la recoltare, cei depozitați sau resturile din procesele de industrializare pot adăpostii bacteria, de aceea sub nici o formă acestea nu vor fi lăsate sau aruncate înapoi pe câmp. De asemenea, resturile de cartof, plantele bolnave, materialul vegetal contaminat, se vor arunca în locuri special amenajate unde vor fi distruse prin incinerare.” La fel se poate proceda și cu solul contaminat, însă este ceva mai dificil, de aceea se utilizează încărcarea acestuia în saci și îngropați la aproximativ 2 metri în pământ. Bineînțeles că această metodă este destul de dificilă și costisitoare, urmând ca la noi în județ să se folosească metoda ,,clasică”, aceea de rotație e culturilor. În cazul în care probele de la laborator specifică prezența bacteriei pe o anumită suprafață de teren, fermierul este obligat prin lege să respecte una din cele 2 metode, iar dacă este prins de către agenții Unității fitosanitare cultivând în continuare cartof, va suporta conseciințele legislației în vigoare, a O.G. nr. 41/2007, plătind o amendă cuprinsă între 1500 și 4500 lei.

Sunt necesare și măsuri suplimentare în cultura de cartof pentru sămânță care trebuiesc luate în seamă de fiecare fermier. Una din măsuri ar fi că dacă putregaiul inelar este confirmat într-o cultură de cartof pentru sămânță, toate stocurile de cartof din verigiile superioare trebuiesc verificate și testate la laboratorul de carantină fitosanitară. Cea de-a doua măsură este alcătuită din respectarea tuturor măsurilor de carantină fitosanitară în prevenirea importului de cartof pentru sămânță. Din fiecare lot destinat plantării, este indicat să se ridice probe pentru analiză de laborator, în prevenirea posibililor agenți patogeni și a bolilor.

Cu alte cuvinte, este mult mai ușor, mai ieftin să prevenim apariția bolilor pe teritoriul țării, decât să combatem diversele atacuri bacteriene, virotice, micotice la adresa culturilor noastre. Ca orice cultivator dorim să avem o producție prosperă, sănătoasă, satisfăcătoare din punct de vedere cantitativ, dar mai ales calitativ, care aduc un beneficiu econimic în producția și bunăstarea comunității.

În județul Sibiu a fost depistat putregaiul inelar, dar în puține zone (Arpașu de Jos) și a fost ținut sub control de către Unitatea fitosanitară prin măsuri specifice. Fermierii au fost receptivi la semnalele trase de agenții fitosanitari și la ultima prelevare de probe de tuberculi pentru consum s-au confirmat un număr redus de probe contaminate. În anul 2010 erau semnalate 4 astfel de probe de pe raza localității Arpașul de Jos, dar datorită decarantinării unei perioade de 5 ani de zile, în 2015 (anul curent) s-au confirmat de către Laboratorul fitosanitar de la București ( singurul din țară), o scădere a virulenței bacteriei și din 4 probe existente în anii precedenți doar 2 mai sunt infectate cu Clavibacter michiganensis. În figura alăturată putem observa acest lucru cu ajutorul buletinului de analiză nr. 439/23.01.2015.

Foto nr. 6 (2.4) Buletin de analiză pentru Solanum tuberosum Unitatea fitosanitară 2015 (foto original).

Din această imagine putem observa că s-au prelevat de la 4 cultivatori (în perioada 1-20 decembrie 2014), probe de tuberculi de sămânță și consum de pe suprafețe diferite și doar de la primul cultivator (înscris în fișă cu un cod specific) s-au depistat urme de agenți patogeni de tipul bacteriei Clavibacter michiganensis. Pe teritoriul județului nostru se fac probe de laborator pentru 3 boli de carantină provocate de agenți patogeni; și pe lângă Synchytrium endobioticum și Clavibacter michiganensis, se mai analizează și Ralstonia solanacearum, după cum putem observa din fotografia precedentă. (foto nr. 6).

2.5 Ralstonia solanacearum cunoscută în popor sub numele de ,,putregai brun al cartofului”

Putregaiul brun al cartofului, este de asemenea un organisim de carantină fitosanitară provocând pagube însemnate în culturile de cartof, fiind transpus în legislație cu ajutorul Hotărârii de Guvern nr.563/2007. Fiind o bacterie prezentă în sol, produce boli majore, ba chiar devastatoare la cele mai importante culturi din Familia Solanaceae. Se dezvoltă foarte bine și supraviețuiește în zonele temperate și calde, iar clima din județul nostru îi crează un confort. Temperatura optimă de dezvoltare este cuprinsă între 20-30°C și alt factor care îi priește este umiditatea relativ ridicată a solului.

Are capacitatea de a supraviețui peste iarnă, adăpostindu-se în tuberculi și depozite agricole, iar transmiterea de la un an la altul se face prin rănile deschise ale tuberculilor. Transmiterea de la o plantă la alta se face însă datorită atingerii rădăcinii infectate cu rădăcina sănătoasă sau cu ajutorul transportului prin apa de irigații.

Bacteria poate afecta atât părțile din interiorul solului (rădăcini, tuberculi) cât și părțile de la suprafața acestuia. Pe frunze o putem observa modificând culoarea din verde înspre galben deschis, până la portocaliu sau brun. Referitor la frunze, amintim faptul că în perioada diurnă acestea își modifică aspectul, iar pe perioada nocturnă reușec să își revină la normal. Este un aspect important în depistarea acestei bacterii. Un alt element care ne conduce la prezența Ralstoniei este observarea pe tulpini (după secționare) a unei culori brune, uneori gri-brune. Acestea sunt două modalități prin care putem concluziona prezența organismului de carantină.

În partea subterană, tuberculii nu prezintă modificări la exterior, în schimb în urma unei secțiuni transversale se poate observa cu ușurință brunificarea inelului vascular, exemplificat în figura următoare (foto 7).

Foto nr.7 (2.5) Atacul bacteriei Ralstonia solanacearum pe tubercului de cartof. (http://www.agroatlas.ru/en/content/diseases/Solani/Solani_Ralstonia_solanacearum/).

Se aseamănă destul de mult cu bacteria Clavibacter michiganensis, difernța fiind dată de coloritul inelului vascular, care de asemenea prin presare elimină exudatul bacterian. Luând numele de putregai, ca și boala precedentă poate fi depistat în laborator cu ajutorul ,,testelor de imunofluorescență, care se trec prin testele de patogenitate realizate prin inocularea plantelor test de vinete în urma cărora se poate infirma sau confirma prezența bacteriei.” (D. Donescu și col. 2014).

Ca orice boală de carantină fitosanitară nu poate fi combătută prin metode biologice, dar nici chimice. Conform prevederilor Ordinului ministrului nr. 586/2007 singura metodă care are sorți de izbândă asupra Ralstonia solanacearum, este decarantinarea suprafeței respective, urmând să se facă lucrări de stropire și dezinfectare a utilajelor și agregatelor, a depozitelor, a sacilor, a uneltelor folosite. O altă măsură prevăzută în acest ordin este stricta interzicere a transporturilor de tuberculi infectați și realizarea unei anchete în vederea identificării originii apariției bacteriei. Cea mai mare pierdere se realizează în depozite, iar ca și combatere nu există altă soluție decât incinerearea tuberculilor infectați sau ,,folosința acestora în hrana animalelor după o fierbere de peste 30 de minute.” (http://old.madr.ro/pages/fitosanitar/Nota_Ralstonia_solanacearum.pdf).

Urmând datele și instrucțiunile Oficiului de Prevenire a Poluării Mediului (EPPO), sistemul de control al bacteriei Ralstonia solanacearum urmărește 4 obiective: ,, 1-determinarea existenței organismului dăunător pe teritoriul țării, iar dacă acesta este prezent se demarează localizarea și indentificarea distribuției sale; 2- prevenirea răspândirii bacteriei; 3- eradicarea incursiunilor; 4- eradicarea dăunătorilor din culturile de cartofi și tomate și din sistemele din zonele de unde agentul este prezent.”

Cu alte cuvinte se ține seama de apariția Ralstoniei înaintea plantării, printr-o arătură adâncă, o rotație cu plante diferite, folosirea erbicidelor și îndepărtarea samulastrei. În momentul plantării se ia în vedere folosirea de sămânță lipsită de bacterii și certificată de către Unitatea fitosanitară. Aceste două măsuri sunt elementare, deoarece în urma acestora combaterea devine din ce în ce mai costisitoare și mai anevoioasă, iar în perioada de vegetație este indicat să apelăm la practicile fitosanitare, la erbicidare, la combaterea nematozilor și a buruienilor, la permisiunea inspecțiilor periodice din partea organelor competente. Sunt câteva etape esențiale în prevenirea putregaiului brun, iar la recoltare este indicat să eliberam terenul de resturi vegetative, tuberculi și buruieni, se mai adaugă aici și curățirea prin dezinfecție a halelor de depozitare și a echipamentelor. Toate acestea fiind urmate de un ,,tratament pentru sămânță cu produse biologice pe bază de Bacillus subtilis, Pseudomonas florescens.( D. Donescu și col. 2014).

Într-una din notele emise de Agenția Națională Fitosanitară, pentru combatere se menționează și de ,,livrearea directă și imediată a tuberculilor de cartofi la o fabrică de industrializare a tuberculilor, care dispune de facilități de eliminare a deșeurilor, autorizate oficial și care au un sistem de dezinfectare a spațiilor de depozitare și vehiculelor care părăsesc fabrica.” (http://old.madr.ro/pages/fitosanitar/Nota_Ralstonia_solanacearum.pdf).

Așadar, culturile, fermele, exploatațiile agricole înștiințate că au fost depistate cu această bacterie, sunt nevoite să respecte câteva măsuri emise de Hotărârea Guvernului nr. 563/2007 care sugerează ca în câmpurile contaminate în următorii 4-5 ani, să se elimine plantele spontane de cartof, să nu se mai planteze cartofi, astfel încât suprafața să fie lipsită de Solanaceae spontane sau însămânțate, pentru cel puțin 2 ani consecutivi înaintea cultivării unei noi culturi de cartof care pretinde sămânță sănătoasă și certificată. ,,De exemplu dacă câmpul nu este liber de plante spontane de cartof în anul 2, atunci viitoarea cultură poate fi plantată cel mai devreme în anul 6, cu condiția să nu se găsească plante spontane de cartofi.” (http://old.madr.ro/pages/fitosanitar/Nota_Ralstonia_solanacearum.pdf). Pe perioada culturii viitoare, se vor urma câțiva pași, ca și în cazul putregaiului inelar și a altor boli de carantină, făcându-se inspecții periodice în perioada de vegetație de către inspectorii fitosanitari, iar la recoltare aceștia vor fi prezenți și vor lua probe pentru laborator.

Aceste probe pentru laborator se ridică de la fiecare fermier în parte. Unitatea fitosanitară din Sibiu în colaborare cu APIA Sibiu alcătuiesc niște liste care conțin: numele fermierului (mai nou se utilizează anumite coduri din diverse puncte de vedere), localitatea unde cultivă cartofi, suprafața cultivată, tipul de soi cultivat, categoria biologică, cantitatea prelevată (tone/ha) și nu în ultimul rând codul fiecărei probe în parte. În figura (nr. 8) putem observa amănunțit componența fișei de prelevare.

Foto nr. 8 (2.5) Fișă de prelevare de tuberculi (Unitatea fitosanitară Sibiu 2015) (foto original).

Este posibil ca un singur fermier să fi cultivat 1 sau mai multe soiuri de cartofi, fie pentru sămânță, fie pentru consum. Din fiecare probă în parte se aleg 200 de tuberculi care se introduc într-un sac desigilat. Toată acțiunea se face cu ajutorul unor mânuși medicinale care după prelevarea unui soi se introduc în sac și nu mai pot fi folosite pentru o altă prelevare. În sac se introduce fișa de prelevare cu toate celulele tabelului complectate, urmând ca sacul să fie legat la gură. Se va trece la următoarea recoltare repetând acțiunea, tot cu mânuși, tot 200 de tuberculi, o altă fișă de prelevare. În fiecare an se cer mai multe probe pentru laborator; anul acesta cerându-se 45 de probe de pe raza județului. Acestă acțiune a avut loc în perioada 1-20 decembrie 2014, iar rezultatele de la Laboratorul de analiză de la București au ajuns la sfârșitul lunii februarie 2015. În fiecare zi (din perioada de prelevare), bineînțeles dacă condițiile meteo permiteau, se mergea pe teren în diferite zone ale județului și se numărau câte 200 de tuberculi din fiecare soi. La un calcul scurt, pot spune că am numărat în aproximativ 5 zile→ 9.000 de tuberculi, care le-am depozitat în hala Unității fitosanitare din Sibiu(foto nr. 9), iar în perioada 21-22 decembrie 2014 au fost trimise la București.

Foto nr. 9 (2.5) Depozitarea tuberculilor pentru prelevare 2015. Foto original.