Boli Si Daunatori Ai Albinelor din Judetul Salaj

PROIECT DE DIPLOMĂ

Boli și dăunători ai albinelor din

județul Sălaj

CUPRINS

CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE DESPRE ALBINE

1.1. Introducere și scopul proiectului de licență

1.2. Definirea termenilor și noțiunilor apicole

1.3. Polenizarea și organismele implicate

1.4. Sistematica și biologia albinelor

1.4.1. Biologia și ecologia speciei Apis mellifera

1.4.2. Specii de albine

1.4.3. Rase Europene de albine

1.4.4. Rase Africane de albine

1.4.5. Rase Orientale de albine

1.5. Anatomia corpului albinelor

1.6. Componența coloniilor de Apis mellifera

1.7. Activitatea albinelor melifere în funcție de vârstă

1.8. Creșterea și îngrijirea familiilor de albine. Tipuri de stupi utilizați

1.8.1. Stupul multietajat

1.8.2. Stupul orizontal

1.8.3. Stupul vertical cu magazine

1.8.4. Pavilionul apicol

1.9. Hrana artificială a albinelor

CAPITOLUL II MATERIAL ȘI METODĂ

2.1. Localizarea studiului

2.1.1. Descrierea stupinei din care au fost luate probe

2.1.2. Descrierea plantelor melifere din zona investigată

2.1.2.1. Plante melifere ierbacee din flora spontană și cultivată

2.1.2.2. Plante melifere arbustive

2.1.2.3. Plante melifere – pomii fructiferi

2.1.2.4. Plante melifere arborescente

2.2. Prelevarea probelor din familiile de albine și analiza acestora

CAPITOLUL III REZULTATE ȘI DISCUȚII

3.1. Descrierea bolilor, dăunătorilor și a speciilor comensale identificate

3.1.1. Boli contagioase parazitare – VARROOZA

3.1.2. Dăunătorii albinelor

3.1.2.1. Trichodes apiarus Linnaeus, 1758 (Coleoptera: Cleridae)

3.1.2.2. Galleria mellonella (Linnaeus, 1758) – Lepidoptera: Pyralidae)

3.1.2.3. Achroia grisella (Fabricius, 1794) – Lepidoptera: Pyralidae

3.1.2.4. Viespile

3.1.2.5. Furnicile

3.1.2.6. Șoarecii

3.1.3. Alte organisme identificate în stupii de albine

3.2. Descrierea bolilor, dăunătorilor și a speciilor comensale potențiale

3.2.1. Boli contagioase

3.2.1.1. Boli contagioase bacteriene. LOCA AMERICANA

3.2.1.2. Boli contagioase bacteriene. LOCA EUROPEANĂ

3.2.1.3. Boli contagioase bacteriene. SEPTICEMIA

3.2.1.4. Boli contagioase bacteriene. PARATIFOZA

3.2.1.5. Boli contagioase virotice. PUIETUL ÎN SAC

3.2.1.6. Boli contagioase virotice. BOALA NEAGRĂ

3.2.1.7. Boli contagioase micotice. ASCOSFEROZA (Puietul Văros)

3.2.1.8. Boli contagioase micotice. ASPERGILOZA (Puietul pietrificat)

3.2.1.9. Boli contagioase micotice. MELANOZA

3.2.1.10. Boli contagioase parazitare. NOSEMOZA

3.2.2. Boli necontagioase

3.2.2.1. Boli necontagioase. PUIETUL RĂCIT

3.2.2.2. Boli necontagioase. BOALA DE MAI

3.2.2.3. Boli necontagioase. DIAREEA ALBINELOR

3.2.2.4. Boli necontagioase. ANOMALIILE MATCILOR

3.2.3. Descrierea dăunătorilor albinelor

3.2.3.1. Descrierea dăunătorilor albinelor. FLUTURELE CAP DE MORT

3.2.3.2. Descrierea dăunătorilor albinelor. LUPUL ALBINELOR

3.2.3.3. Descrierea dăunătorilor albinelor. PRIGORIILE

3.3. Alimente și medicamente preparate din produse apicole

3.3.1. Produse obținute din miere

3.3.2. Utilizări ale propolisului

3.3.3. Utilizări ale polenului

3.3.4. Utilizări ale veninului de albine

3.4. Discuții

CAPITOLUL IV RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

Capitolul I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE DESPRE ALBINE

Introducere și scopul proiectului de licență

Apicultura este una din ramurile importante ale economiei umane cu o tradiție milenară și cu un grad restrâns de intervenție din partea omului asupra populațiilor de albine. Cele mai înregistrări legate de colectarea mierii de la colonii de albine sălbatice de către oameni datează din anii 7000 î.e.n. Primele încercări de domesticire a albinelor sunt din anii 3000-4000 î.e.n. (Ericson și al., 1986).

Apicultura s-a practicat inițial ca recoltare parțială a producției de miere din stupii naturali, ulterior dezvoltându-se tehnici speciale prin care albinele domesticite au fost crescute în stupi construiți de oameni. Și în zilele noastre există populații care recoltează mierea albinelor sălbatice în Africa ecuatorială, Australia, pe Amazon sau în Siberia. Domesticirea albinelor a reprezentat un salt important în apicultură deoarece a asigurat o producție constantă de miere și a altor produse apicole. În paralel cu diversificarea apiculturii a avut loc și diversificarea utilizărilor mierii astfel încât de pe urma activității albinelor au rezultat produse gastronomice, băuturi, medicamente naturale, produse cosmetice și cu utilizări speciale cum au fost lumânările, ceara pentru sigilii, durabilizarea vopselelor utilizate în pictură cu ajutorul cerii, impregnarea lemnului sau tehnici artizanale speciale cum este încondeierea ouălor și imprimarea mătăsii în tehnica numită batik practicată și astăzi în Indonezia.

Albinele rămân cei mai valoroși polenizatori pentru culturile de plante din întreaga lume. Productivitatea pentru anumite fructe, semințe și nuci, descrește cu mai mult de 90% în lipsa acestor eficienți polenizatori (***1, 2012). În ultimele decenii populațiile de albine au fost confruntate cu un declin dramatic, în multe regiuni ale globului, datorită bolilor, presiunii prădătorilor, utilizării pesticidelor și reducerii habitatului natural. Astfel devine importantă o monitorizare a stării de sănătate, pentru populații locale de albine având ca principal scop minimizarea factorilor de mortalitate. Începând cu anul 1965 când a fost descris pentru prima dată declinul coloniilor de albine în Europa, acest proces a fost semnalat în țări precum: Franța, Belgia, Elveția, Germania, Marea Britanie, Olanda, Italia și Spania (Tenczar și Krischik, 2013).

Ca și în cazul altor organisme cultivate sau domesticite, albinele au devenit vulnerabile la diferite boli, într-o măsură mai mare decât speciile sălbatice, la acest fenomen contribuind și globalizarea comerțului cu colonii de albine. Creșterea albinelor în condițiile artificializate ale apiculturii moderne necesită o monitorizare atentă și constantă a stării lor de sănătate.

Albinele sunt susceptibile la boli produse de bacterii, virusuri, ciuperci sau paraziți. Modificările mediului de viață, utilizarea pesticidelor și a fertilizatorilor pentru tratarea culturilor, diferite forme de stres pot avea efect negativ asupra stării de sănătate a albinelor sau asupra mecanismelor extrem de complexe care stau la baza organizării coloniilor de albine. Dacă adăugăm bolile necontagioase datorate expunerii la frig, umezeală, calitatea inferioară a hranei consumată, lipsa zborului de curățire, poluarea fonică în apropierea stupinei sau dăunătorii, organismele comensale și intoxicațiile albinelor, spectrul de probleme legate de menținerea unor familii de albine sănătoase devine un act de mare finețe pentru apicultor. Este necesară ca atare cunoșterea agenților care produc starea de boală, recunoașterea simptomelor, posibilitatea de identificare a dăunătorilor.

Este adevărat și indicat ca diagnosticarea familiilor de albine să fie făcută și pe baza observațiilor comportamentului albinelor, a analizei auditive sau olfactive fără o intervenție repetată în interiorul stupului. Un apicultor experimentat poate stabili prezența unui dăunător sau a unei boli după resturile eliminate din stup de albine, după sunetele produse sau agitația acestora, modul în care se realizează zborul de curățire, cantitatea de polen colectată, aspectul fagurilor etc. Principalul mijloc de vehiculare a bolilor rămâne stupăritul pastoral, în care albinele și echipamentele apicole sunt deplasate pe sute de kilometrii.

Majoritatea bolilor la albine sunt determinate, de organisme care se înmulțesc în interiorul sau în exteriorul corpului albinelor, provocând leziuni anatomo-patologice și dereglări funcționale, care pot duce la moartea acestora. Astfel: loca americană, loca europeană, paratifoza și septicemia sunt produse de o bacterie (boli bacteriene); puietul în sac, paralizia, boala neagră au la origine un virus (boli virotice); puietul văros, puietul pietrificat, melanoza sunt cauzate de o ciupercă (boli micotice); iar nosemoza, amibiaza, acarapioza, varrooza și brauloza au drept cauze determinante un parazit (boli parazitare). Rezistența la îmbolnăviri a albinelor este rezultatul existenței unei imunități naturale sau dobândite, a mecanismului defensiv de apărare esențial pentru a preveni pătrunderea paraziților în colonie sau îndepărtarea indivizilor afectați de diferite boli (Ogradă, 1986).

Albinele, pe lângă boli, au și foarte mulți dușmani, atât din regnul animal, cât și din cel vegetal. Aceștia sunt la fel de periculoși deoarece atacă atât albinele adulte, cât și puietul, consumând hrana acumulată în faguri sau chiar distrugând fagurii de ceară în căutare de polen. Există multe specii zoologice capabile să perturbe procese vitale ale familiei de albine, acționând ca paraziți, prădători, perturbatori sau comensali. Dăunătorii albinelor sunt: insecte, păsări, batracieni, reptile, mamifere superioare sau inferioare și plante dăunătoare (Fetea și a al., 2011).

Rasele locale de albine sunt în general mai bine adaptate condițiilor climatice, resurselor de hrană sau prezenței patogenilor și dăunătorilor. Este motivul pentru care introducerea unei specii sau rase noi de albine trebuie evitată, iar dacă este absolut necesar acest lucru, trebuie precedat de un studiu al potențialilor factori limitativi. Fiecare boală sau parazit necesită măsuri de control particulare, dar există un set de măsuri de prevenire, general valabile, care pot duce la evitarea sau reducerea impactului asupra coloniei de albine. Conform FAO, 2006 acestea sunt:

Eforturi susținute sunt necesare pentru a menține coloniile viguroase cu populații mari și sănătoase de lucrătoare, mătci fertile și depozite adecvate de miere și polen. Aceasta este posibil numai cu aprovizionare suficientă și constantă în polen și nectar

Numărul de stupi și faguri trebuie adaptat la puterea coloniei și la baza meliferă

Bolile paraziții și prădătorii care slăbesc coloniile trebuie controlați constant

Locațiile stupinei trebuie selectate cu mare grijă astfel încât să se evite vânturile puternice, condițiile de umezeală și neigienice și lipsa unei hrane adecvate

Coloniile trebuie protejate împotriva otrăvirii cu pesticide: trebuie executate controale frecvente asupra nivelului și tipurilor de pesticide în raza de zbor a albinelor

Toate elementele stupilor și a echipamentului trebuie menținute curate și în ordine

Stupii trebuie ținuți pe suporturi, iar stupinele înconjurate cu garduri sigure oriunde există pericolul atacurilor de pradători mari.

Stupii trebuie manipulați cu mare grijă: toate practicile care determină furtișagul sau roirea albinelor trebuie evitate, inclusiv existența stupinelor suprapopulate

În general practicile corecte de apicultură sunt cele mai bune metode de prevenire (nu tratamentele medicamentoase)

Controlul mecanic trebuie să fie prima și a doua alegere optimă deoarece acesta este cel mai sigur în condițiile contaminării sau riscului pentru sănătatea umană

Lămurirea despre beneficiile apiculturii și a beneficiilor din miere și indirect a polenizării sunt în măsură să creeze practici agricole mai bune și implicit o bază meliferă mai puțin toxică pentru albine. În acest context creșterea conștientizării în rândul populației poate fi considerată ca metodă preventivă și una care duce la creșterea productivității

Deranjarea stupilor de către apicultori sau persoane externe trebuie menținută la un nivel minim

Trebuie avut grijă în alegerea și utilizarea substanțelor chimice pentru controlul bolilor deoarece cele mai multe din aceste substanțe contaminează echipamentul stupilor și mierea, ducând la apariția rezistenței la patogeni și slăbind albinele

Metodele organice de apicultură se bazează pe metode de control care sunt benefice pentru albine, produsele apicole și sănătatea umană.

Scopul proiectului de licență: este de a identifica factorii biotici responsabili pentru mortalitatea albinelor și de a descrie baza meliferă în comuna Camăr, Județulcte, păsări, batracieni, reptile, mamifere superioare sau inferioare și plante dăunătoare (Fetea și a al., 2011).

Rasele locale de albine sunt în general mai bine adaptate condițiilor climatice, resurselor de hrană sau prezenței patogenilor și dăunătorilor. Este motivul pentru care introducerea unei specii sau rase noi de albine trebuie evitată, iar dacă este absolut necesar acest lucru, trebuie precedat de un studiu al potențialilor factori limitativi. Fiecare boală sau parazit necesită măsuri de control particulare, dar există un set de măsuri de prevenire, general valabile, care pot duce la evitarea sau reducerea impactului asupra coloniei de albine. Conform FAO, 2006 acestea sunt:

Eforturi susținute sunt necesare pentru a menține coloniile viguroase cu populații mari și sănătoase de lucrătoare, mătci fertile și depozite adecvate de miere și polen. Aceasta este posibil numai cu aprovizionare suficientă și constantă în polen și nectar

Numărul de stupi și faguri trebuie adaptat la puterea coloniei și la baza meliferă

Bolile paraziții și prădătorii care slăbesc coloniile trebuie controlați constant

Locațiile stupinei trebuie selectate cu mare grijă astfel încât să se evite vânturile puternice, condițiile de umezeală și neigienice și lipsa unei hrane adecvate

Coloniile trebuie protejate împotriva otrăvirii cu pesticide: trebuie executate controale frecvente asupra nivelului și tipurilor de pesticide în raza de zbor a albinelor

Toate elementele stupilor și a echipamentului trebuie menținute curate și în ordine

Stupii trebuie ținuți pe suporturi, iar stupinele înconjurate cu garduri sigure oriunde există pericolul atacurilor de pradători mari.

Stupii trebuie manipulați cu mare grijă: toate practicile care determină furtișagul sau roirea albinelor trebuie evitate, inclusiv existența stupinelor suprapopulate

În general practicile corecte de apicultură sunt cele mai bune metode de prevenire (nu tratamentele medicamentoase)

Controlul mecanic trebuie să fie prima și a doua alegere optimă deoarece acesta este cel mai sigur în condițiile contaminării sau riscului pentru sănătatea umană

Lămurirea despre beneficiile apiculturii și a beneficiilor din miere și indirect a polenizării sunt în măsură să creeze practici agricole mai bune și implicit o bază meliferă mai puțin toxică pentru albine. În acest context creșterea conștientizării în rândul populației poate fi considerată ca metodă preventivă și una care duce la creșterea productivității

Deranjarea stupilor de către apicultori sau persoane externe trebuie menținută la un nivel minim

Trebuie avut grijă în alegerea și utilizarea substanțelor chimice pentru controlul bolilor deoarece cele mai multe din aceste substanțe contaminează echipamentul stupilor și mierea, ducând la apariția rezistenței la patogeni și slăbind albinele

Metodele organice de apicultură se bazează pe metode de control care sunt benefice pentru albine, produsele apicole și sănătatea umană.

Scopul proiectului de licență: este de a identifica factorii biotici responsabili pentru mortalitatea albinelor și de a descrie baza meliferă în comuna Camăr, Județul Sălaj.

1.2. Definirea termenilor și noțiunilor apicole

Baza meliferă – resursa naturală alcătuită din flora spontană și plante cultivate, existentă pe o suprafață de teren, care produce nectar și polen ce poate fi utilizat ca sursă naturală de hrană pentru albine. În esență baza meliferă este reprezentată de totalitatea plantelor cercetate de albinele lucrătoare dintr-o zonă.

Raza economică de zbor este raza cu lungimea de 1,5 km având ca punct central locul în care este amplasată stupina

Raza de acțiune utilă a albinelor culegătoare este de 3 km, distanță până la care ele valorifică resursele melifere. Reprezintă o suprafață de 28 km2 (2800 ha)

Alegerea vetrelor de stupină se va face în funcție de existența resurselor nectaro-polenifere, la stabilirea vetrei permanente este containdicată: depășirea numărului de 100 de stupi, așezarea stupurilor pe locuri denivelate, în apropierea căilor ferate, a drumurilor intens circulate și a fermelor de animale.

Control sumar de primavară începând cu luna martie la o temperatură exterioară de +13-14°C trebuie efectuat controlul sumar al familiei de albine.

Zborul de curățire prin zborul de curățire albinele își descarcă tubul digestiv de produsele de metabolism din timpul iernii.

Roirea naturală: prin roirea naturală a familiilor de albine se întelege actiunea prin care matca, o parte din albine și trântori părăsesc stupul și dau nastere la un roi natural, o nouă familie (Vancea, 2014). Roirea a apărut ca un proces necesar de adaptare în perioada de formare a vieții în comun a albinelor, proces care pe baza selecției naturale s-a perfecționat și fixat pe durata evoluției speciei. Aceasta a avut loc pe parcursul a mai multor milioane de ani. Roirea are la bază un instict complicat, fiind o formă nouă de înmulțire și perpetuare a speciei. Roitul este o însușire ereditară fiind influențată de o serie de condiții favorabile interne (o înclinare ereditară pentru roire, suprapopularea stupului, un dezechilibru pe vârste a albinelor predominând tineretul față de culegătoare) sau externe coloniei (stimulare prea îndelungată, deranjarea inutilă și frecventă a coloniei, când soarele bate direct pe urdinișul stupului în orele cele mai calde ale zilei oprind activitatea albinelor, ploile scurte și dese pe perioade lungi de timp asociate cu un cules slab, poziționarea stupilor prea aproape de pământ (Hristea și Pădurean, 1967).

Stupină sau prisacă: locul unde sunt așezați stupii având un caracter permanent sau provizoriu. Acesta trebuie ales în legătură directă cu baza meliferă și cu absența factorilor perturbatori cum sunt zgomotele, zonele frecventate de animale, curenții reci de aer, expozițiile predominant umbrite etc. Este necesară existența unei surse de apă și a unui spațiu pentru depozitarea ramelor de rezervă, a instrumentarului apicol, o cameră de extracție a mierii, acestea în special pentru stupina de bază sau permanentă.

1.3. Polenizarea și organismele implicate

Polenizatorii sunt specii cheie pentru ecosistemele terestre. Un grup important este reprezentat de albine (Hymenoptera: Apoidea); sunt descrise peste 20000 de specii din care doar o specie a fost domesticită, Apis mellifera. Albinele melifere sunt în prezent cea mai importantă linie evolutivă de insecte polenizatoare. Ele au apărut la puțin timp după apariția plantelor cu flori, conform datelor fosile, respectiv cu 140-110 milioane de ani î.e.n. Au avut un rol important în diversificarea angiospermelor la începutul și jumătatea Cratacicului (Debevec și al., 2012).

Polenizarea este un proces vital pentru toate plantele cu flori. Constă în transferul polenului de pe anterele mascule pe stigmatul femel. Se realizează cu ajutorul vântului, apei sau animalelor, în special insecte. Polenizarea este importantă pentru plante deoarece fără aceasta speciile nu s-ar putea reproduce. Se discută de polenizare încrucișată când polenul ajunge pe stigmatul unei flori diferite (care poate fi și pe aceeași plantă), prezintă un avantaj față de autopolenizare, datorită obținerii unor descendenți cu capacitate îmbunătățită de adaptare la factorii de mediu. Albina este cel mai răspândit polenizator, procesul de polenizare realizându-se ca urmare a vizitării florilor pentru colectarea nectarului și a polenului (Potlog, 1979).

1.4. Sistematica și biologia albinelor

Albinele sunt insecte eusociale înrudite cu viespile și furnicile, cu rol important în polenizarea plantelor, producerea de miere și de ceară. Sunt încadrate în Regnul Animalia – Încrengătura Artropoda – Clasa Insecta – Ordinul Hymenoptera. Clasificarea albinelor poate fi făcută după gradul de socializare (solitare, comunale și semi sociale, sociale), după varietatea florilor de unde strâng polen (oligolectice, polilectice, flori cu o anumită culoare), după modul de hrănire (non-parazite și parazite) (Tudor, 2011).

Pe glob există aproximativ 20000 de specii albine încadrate în 9 familii corespunzătoare superfamiliei Apoidea, prezentate în tabelul 1. Sunt răspândite pe toate continentele, mai puțin Antarctica, cea mai comună albină domesticită fiind Apis mellifera, care prezintă la rândul ei multe subspecii, rase sau biotipuri. În România sunt descrise 663 de specii.

Bondarii și albinele fără ac produc de asemenea miere în cantități și cu proprietăți diferite. Albinele fără ac produc mai puțin de 1 litru de miere pe an, dar mierea este deosebit de delicioasă. Acest grup de albine este reprezentat prin aproximativ 500 de specii. Chiar dacă denumirea este de albine fără ac, ele prezintă un ac redus care nu poate fi folosit pentru apărare. Albine fără ac pot fi găsite în majoritatea regiunilor tropicale și subtropicale ale lumii, cum ar fi Australia, Africa, Asia de Sud-Est și America.

Tabelul 1. Reprezentanți din superfamilia Apoidea

Albinele sunt singurele insecte care produc miere în cantități suficient de mari pentru ca recoltarea să fie rentabilă din punct de vedere economic. Unele specii de furnici depozitează substanțele bogate în polizaharide recoltate de la afide, ca rezerve de hrană în perioada secetoasă.

Foto 19. Aspectul furnicilor din genul Myrmecocystus (Hume, 2014)

Majoritatea acestor specii de furnici trăiesc în Australia, doar specii din genul Myrmecocystus (Foto 19) trăiesc în America de Nord. Aborigenii știu de unde și cum să colecteze aceste reserve.

Există și diferențe numerice între coloniile de Apis mellifera și celelalte tipuri de albine sau bondari. Spre exemplu numărul de bondari care se ocupă de îngrijirea larvelor, construirea cuibului, colectarea hranei etc. poate fi sub 50 de indivizi până la peste 400 (în funcție de specie), în timp ce la albinele melifere acesta este cuprins între 10000 și 50000. Trântorii care au ca principal scop fecundarea mătcii sunt în număr de 0-50 în funcție de specie și de sezon la bondari, respectiv 100-500 la albinele melifere.

Superfamilia Apoidea include albine (Anthophila) și 4 familii de viespi prădătoare Heterogynaidae, Ampulicidae, Sphecidae and Crabronidae. Studiile morfologice combinate cu analize moleculare s-au dovedit o bază solidă pentru înțelegerea relațiilor la nivelul superfamiliei Apoidea și a familiilor incluse în aceasta (Debevec și al., 2012). Arborele filogenetic este prezentat în figura 1.

Insectele din ordinul Hymenoptera prezintă următoarele caractere generale:

metamorfoză completă;

metatorace sudat de primul segment abdominal care, redus la jumătatea superioară, este separat de al doilea segment abdominal printr-o gâtuitură mai mult sau mai puțin accentuată;

nervația aripii delimitează în aripa anterioară maximum șaisprezece celule închise;

tuburile lui Malpighi, numeroase (de la zece la o sută).

Fig. 1 Arborele filogenetic al apoidelor (după Ban-Calefariu, 2009)

Sunt de o mare importanță si alte caracteristici, mai puțin constante:

două perechi de aripi membranoase cuplate prin cârlige (hamuli);

piese bucale pentru lins și mestecat;

dimorfism sexual evident;

creier bine dezvoltat;

fenomene frecvente de partenogeneză.

Lucru evident, ordinul himenopterelor include, practic, toate insectele sociale, cu excepția termitelor, care sunt izoptere. Ordinul cuprinde de altfel foarte multe insecte care parazitează sau atacă alte insecte și care prezintă o mare complexitate a comportamentului de prădare, de pontă sau de cuibărire. Sistemul lor nervos și organele de simț sunt dezvoltate în mod deosebit. Ele constituie, printre insecte, unul din grupurile cele mai evoluate.

Biologia și ecologia speciei Apis mellifera

Are cea mai mare arie de răspândire, pe toate continentele, își construiește cuiburi din mai mulți faguri cu celule de formă hexagonală, unde își adună rezerve mari de miere (Foto 20 și 21) care în mod obișnuit, depășesc cu mult necesarul lor de hrană, fapt pentru care prezintă cea mai mare importanță economică. Celulele de matcă sunt mai mari (Foto 23), au forma unei ghinde, fiind în număr de 20-30. Celulele de lucrătoare (Foto 24) sunt mai mici decât cele de trântori (Foto 22), ambele având forma hexagonală. Albinele lucrătoare au lungimea de 9-14 mm, mătcile de 15-30 mm, iar trântorii de 13-16 mm. Este o albină relativ irascibilă și foarte bine adaptată condițiilor de formare.

Foto 20 și 21. Depozitarea mierii în faguri (în original)

Foto 22, 23 și 24. Celule de trântori, celulă de matcă, celule de lucrătoare (în original)

Ca urmare a adaptării la condițiile de viață foarte diferite, albinele melifere prezintă variabilitate foarte mare, care a condus la formarea a numeroase subspecii și varietăți, ce se pot împărții în trei grupe: rase europene, rase africane și rase orientale (Marghitas, 2008).

1.4.2. Specii de albine

Genul Apis din care face parte și albina meliferă cuprinde 4 specii Apis mellifera, A. dorsata, A. florea, A. cerana, răspândite pe toate continentele lumii. O scurtă descriere a acestora este prezentată mai jos.

Albina meliferă europeană (Apis mellifera Linnaeus): este cea mai importantă din punct de vedere economic. Este crescută astăzi până în nordul îndepărtat al Canadei, Siberia, Orientul apropiat, Caucaz, Africa, SUA, Australia, America de Sud și Europa.

Albina indiană uriașă (Apis dorsata Fabr.): așa după cum îi arată numele, are cele mai mari dimensiuni și este răspândită în India, sudul Chinei, Sri Lanka și Filipine. Această specie își clădește cuibul în aer liber, dintr-un fagure vertical fixat pe ramurile copacilor sau pe stânci. Mătcile au dimensiuni mari (35-70 mm lungime), iar albinele lucrătoare (14-16 mm). Încercările de a fi crescute în stupi sistematici nu au dat rezultate și datorită faptului că în cursul sezonului activ, în lipsa culesului, albinele migrează la mari distanțe părăsind cuibul clădit anterior.

Albina pitică galbenă (Apis florea Fabr.): trăiește în sud-estul Asiei, sri Lanka, Sumatera, Djawa și Filipine. Matca măsoară în lungime circa 12 mm iar albina lucrătoare circa 6,5 – 7 mm. Datorită faptului că aceste albine prezintă o mare înclinație spre migrare și roire, nu se pretează la întreținerea în stupi sistematici.

Albina indiană (Apis indica Fabr. sau Apis cerana Fabr.): este răspândită în India, Asia de sud-est, China, Japonia, Filipine și regiunile orientale ale Uniunii Sovietice. Își clădește cuibul în scorburi având celule și faguri de dimensiuni variabile. În general sunt blânde permițând a se umbla la stupi fără a se folosi fumul, propolizează mai puțin, nu acoperă crăpăturile din stup, matca nu depune ouăle în mijlocul celulei, când sunt tulburate emite un sunet specific numit schimmering. În plus nu-și apără cuibul împotriva dăunătorilor.

Rase Europene de albine

Albina meliferă carnica (Apis mellifera carnica)

Are o arie de raspândire foarte intinsă din Alpii meridionali în Grecia și în America. Culoarea albinelor și a trântorilor este închisă având inele abdominale cu perișori argintii. Este blândă, cu caracter liniștit pe fagure în timpul controlului, manifestând vitalitate și hărnicie. Are înclinatii spre roire, construiește multe celule de trântori, căpăcește mierea uscat. Este rezistentă la iernat și folosește eficient rezervele de iarnă. Iernează, în general, cu o populație redusă. Este o albină mult apreciată, datorită producțiilor ridicate pe care le realizează și a irascibilității ei.

Albina caucaziană sursa de munte (Apis melifera caucasica)

Este foarte productivă, puțin roitoare, blândă, valorifică culesul și pe timp mai puțin favorabil. Este cea mai bună polenizatoare a trifoiului roșu. Este raspândită pe toate continentele și cuprinde mai multe populații diferite ca valoare și utilitate. Nectarul cules îl așează în mod compact.

Albina caucaziană galbenă de șes (Apis mellifera remiper)

Populează regiunile din sud ale Caucazului, fiind o albină foarte irascibilă,observandu-se cazuri frecvente de conviețuire a două mătci în aceeași familie, căpăcește umed mierea, în timpul roitului construiește un număr mare de botci (Marghitas, 2008).

Albina italiană (Apis mellifera ligustica)

Rasa cea mai comună din America de Nord, America de Sud și sudul Europei. Albinele italiene sunt crescute în toată lumea în scopuri comerciale. Sunt foarte blânde și nu sunt predispuse la roire, producând un surplus de miere considerabil. Au puține caracteristici indezirabile. Coloniile tind să mențină populații mari de-a lungul iernii, astfel încât necesită mai multe resurse de hrană pentru a supraviețui în comparație cu alte subspecii din zone temperate (după Spinola, 1806)

Albina negră (Apis mellifera mellifera)

Datorită ariei de întindere, nu este de mirare că prezintă varietății locale. Caracteristicile tipice ale acestei albine sunt următoarele: rezistența deosebită la geruri ierni, tendința redusă la roit, tendința sporită de apărare împotriva intrușilor, volum mare de polen colectat, speranța mare de viață a albinei, inclusiv a reginei și capacitatea de a zbura pe distanțe mari.

Rase Africane de albine

Albina galbenă africană (Apis mellifera adansonii)

Este cea mai precoce rasă din lume cu un ciclu de dezvoltare de numai 18 1/2 zile. Are dimensiuni mici, culoarea galbenă, este foarte agresivă și roiește, nu este productivă. S- a extins în unele zone din America de Sud constituind un adevărat pericol datorită agresivității excesive.

Albina sub-africană (Apis mellifera capensis)

Este răspândită în zona Capului Bunei Speranțe de unde și-a primit și numele. Are lungimea trompei de 5,47 mm, culoarea brună-închis, corpul acoperit cu perișori, asemănătoare cu albinele de la noi.

Albina telica (Apis mellifera intermissa)

Se găsește în nordul Africii și face legătură cu albina europeană. Albinele au culoarea neagră cu perozitate săracă. Mătcile lungi și subțiri au mișcări iuți. Albinele sunt agresive cu tendința mare de roire, propolizand abundent, au vitalitate și hărnicie mare, capacesc mierea umd. Sunt sensibile la acarioză și bolile puietului. Sunt cunoscute mai multe varietăți: albina iberică, albina franceză, albina elvețiană și albina engleză locală.

Albina egiptenă (Apis mellifera lamarkii)

Populează valea Nilului, fiind irascibilă și roitoare. Nu prezintă interes economic deoarece este slab productivă și nu suportă iarnă pentru că nu-și poate formă ghemul.

Albina de Madagascar (Apis mellifera unicolor) Este productivă și puțin irascibilă, este de culoare foarte închisă și are un instinct de roire foarte accentuată.

Rase Orientale de albine

Albina cipriotă (Apis mellifera cypria)

Are mare vitalitate, irascibilă, propolizează puternic și căpăcește mierea umed. Primele trei tergite sunt de culoare oranj deschis, înconjurate cu chenare negre, care devin mai late pe segmentul al treilea. Toracele este oranj pal. În rasă pură nu este roitoare, având o dezvoltare foarte bună în primăvară.

Albina siriană (Apis mellifera syriaca)

Este răspândită în sudul Siriei și Liban, este ceva mai mare decât albina egipteană, are lungimea tronpei de 6,2 mm și indicele cubital 2,30 având mătci foarte prolifice, ceea ce asigură obținerea unor familii foarte putrnice ce realizează producții mari de miere (Marghitaș, 2008).

Albina Israeliană

Este productivă, mătcile, prolifice, apară cuibul, puțin predispusă la roire, rezistă la intemperii, economisesc rezervele de hrană.

Albina iraniană

Este răspândită în nordul și nord-estul Siriei, în Turcia și este asemănătoare cu rasă caucaziană galbenă de șes. Are lungimea trompei de 6,31 mm și indicele cubital de 2,45.

Anatomia corpului albinelor

Corpul albinei este alcătuit din cap, torace și abdomen (Fig. 2). Părțile sunt unite mobil între ele, invelișul exterior al corpului (tegumentul) este format din chitină și asigură ca schelet exterior stabilitatea necesară și protecția (Ritter, 2000).

Fig. 2. Alcătuirea corpului albinelor (http://www.apiculturaonline.ro)

Fig. 3. Structura aparatului bucal la albine (http://www.apiculturaonline.ro)

Capul, trunchiular, este prevăzut ca la toate insectele cu ochi, antene și aparat bucal. Ambele antene se prind de partea frontală a capului și sunt alcătuite din mai multe segmente, ele conțin multe organe de simț folosite în principal la miros, gust și pipăit. Pe părțile laterale ale capului se află doi ochi compuși, alcătuiți fiecare din mii de ochi simpli. Aparatul bucal este specializat la albine pentru rupt, supt și lins (Fig. 3). Cu mandibulele albina prelucrează ceara, propolisul, polenul și alte substanțe. Trompa servește la extragerea nectarului și a mierii. Aparatul bucal este diferit la albinele lucrătoare, trântori și mătci (Fig. 4)(Ritter, 2000).

a b c

Fig. 4. Forma capului la a. Matcă; b. Trântor și c. Albina lucrătoare (Lazăr și Vornicu, 2007)

Toracele

Toracele albinelor constă din 3 segmente la care se adaugă propodeumul care de fapt este primul segment abdominal, sudate între ele. Zona toracică include toate organele de locomație ale albinei (trei perechi de picioare și două perechi de aripi). Ambele perechi de aripi sunt plasate mobil între suprafața ventrală și cea dorsală, la exterior toracele prezintă o pilozitate abundentă, iar în interior se află musculatura, organele respiratorii și nervii (Foto 25) (Ritter, 2000).

Abdomenul

Abdomenul este alcătuit din 6 segmente la albinele lucrătoare și matcă și 7 segmente la trântori, din care primul pătrunde în torace. Fiecare segment constă dint-un tergit și un sternit mai mic. Segmentele se suprapun ca țiglele și sunt unite print-o membrană. Pe sternitele 3-6 pot fi observate în momentul extensiei abdomenului glandele cerifere. Prin diferiți mușchi abdomenul se poate întinde sau scurta, de exemplu pentru respirație. Ele conțin cele mai importante părți ale sistemului digestiv, numeroase glande și organe reproducătoare cum ar fi: glande mandibulare, glande faringiene, glande olfactive și glande endocrine (Foto 26) (Ritter, 2000; Lazăr și Vornicu, 2007).

Foto 25. Aspectul toracelui la albine (http://www.proapicultura.ro)

Foto 26. Abdomenul albinelor (http://www.proapicultura.ro)

Componența coloniilor de Apis mellifera

Albinele se dezvoltă printr-un proces numit metamorfoză completă. Spre deosebire de alte insecte holometabole, albinele își completează întreg ciclul de viață în același loc, respectiv o celulă dintr-un fagure de ceară. Stadiile de dezvoltare sunt reprezentate de: ou, larvă, nimfă, adult (Fig. 5). Numărul de zile necesare pentru a parcurge un anumit stadiu de dezvoltare este diferit în cadrul coloniei.

Fig. 5. Numărul de zile necesar pentru parcurgerea fazelor de până la adult

(http://www.proapicultura.ro)

Oul: depunerea se face pe fundul celulelor, au formă alungită asemănătoare unor bastonașe lungi de 1,4-1,6 mm (Foto 27), sunt curbate către partea dorsală și rotunjite la capete, polul oral sau cefalic are un orificiu numit micropil, pe unde pătrunde în ovul spermatozoidul pentru fecundare. Culoarea oului este albă. În celulele de albine lucrătoare și botci, ouăle sunt fecundate și din ele vor ecloza albine lucratoare si mătci, iar în celule de trântori oule sunt nefecundate.

Foto 27. Aspectul ouălor depuse în fundul celulelor fagurelui (în original)

Larva: din ziua a patra, numai larvele de matcă sunt alimentate în continuare exclusiv cu cantități mari de lăptișor, iar cele de lucrătoare și trântori cu un amestec de miere, polen și apă. O larvă pe întreaga durată a stadiului larvar este vizitată de 1000 ori de către albinele doici. Dezvoltarea larvelor este foarte accelerată, greutatea acestora modificându-se de circa 1400 de ori la albina lucrătoare, 2700 de ori la matcă și de 3500 de ori la trântor (Foto 28)(Lazăr și Vornicu, 2007).

Foto 28. Aspectul larvelor de albine (în original)

Nimfa (pupa): odată cu căpăcirea larvelor acestea trec în stadiul de nimfă, la matcă fiind mai redus. Au loc procesele de histoliză și histogeneză. Culoarea nimfelor este albă, corpul prezintă pilozitate. Prezintă culoarea albinei adulte cu 2 zile înainte de ieșirea din celulă (Foto 29).

Foto 29. Aspectul nimfelor de albine în celulele fagurelui (Hriscu, 2014)

Adultul: durata de dezvoltare a celor trei tipuri de indivizi fiind de 16 zile pentru matcă, 21 zile pentru albine lucrătoare și 24 zile pentru trântori, numărul de zile putând oscila în funcție de temperatura din cuib

Foto 30, 31 și 32. Matca, trântorele și albina lucrătoare (în original)

Matca sau regina (Foto 30) este cea mai importantă și mai mare albină din stup, ea fiind singura albină care depune ouă pentru dezvoltarea coloniei. Matca emite în permanență o substanță numită feromon, cu scopul de a-și semnala prezența în stup. Atunci când nivelul de feromoni scade sau dispare complet, albinele doici încep automat să clădească celule de botci și să le hrănească special pentru înlocuirea mătcii. Matca poate trăi până la 8 ani și este activă pe toată perioada vieții. Ea poate depune până la 3000 de ouă pe zi, timp în care este atent îngrijită și hrănită de albinele lucrătoare din suita ei.

Trântorele (Foto 31) are  un singur rol, de a fecunda matca tânără din stup. Împerecherea are loc în afara stupului, la o înălțime de 10-15 m. Chiar dacă matca se împerechează cu mai mulți trântori, aceștia mor în urma împerecherii. Toamna, când albinele se pregătesc de iernat, trântorii sunt izgoniți din stup. Durata medie de viață a trântorilor variază între 2 și 8 săptămâni, în funcție de sezon.

Albina lucrătoare (Foto 32) își desfășoară activitatea în funcție de nevoia stupului. Pot trăi între 40 de zile și 6-9 luni, lungimea vieții fiind dependentă de munca depusă, sezonul în care sunt eclozionate sau de hrana artificială administrată.

1.7. Activitatea albinelor melifere în funcție de vârstă

Albinile lucrătoare execută toate activitățile necesare în familia de albine. Încă de la începutul vieții lor, ele se organizează în interiorul stupului și în funcție de vârstă vor avea diferite sarcini, sau la aceiași vârstă vor realiza mai multe activități. În decursul primelor 3-4 zile de la ecloziune, albina este relativ inactivă, contribuind prin prezența să pe faguri la procesul incubației. Apoi participa la curățirea și pregătirea celulelor în vederea depunerii ouălor de către matcă. Albinele cu vârstă între 3 și 6 zile alimentează larvele mai vârstnice cu un amestec de miere și păstură, cele cu vârstă între 6 și 13 zile produc lăptișor, cu care alimentează larvele mai tinere, iar între 13 și 18 zile albinele participă la clădirea fagurilor, că urmare a dezvoltării glandelor cerifere. După acesta vârstă ele efectuiază lucrări de curățire a cuibului, ventilarea acestuia, precum și pază urdinișului împotriva albinelor hoațe și a dăunătorilor. În mod obișnuit, după 21 de zile, albinele devin culegatore de polen, nectar și apă, activitatea pe care o desfășoară până la vârstă de 35-40 zile, când acestea mor (Mărghitaș, 2008)

Albina lucrătoare petrece o perioadă ca doică, ulterior fiind angrenată în alte activități ale stupului. În timpul perioadei de cules, albinei lucrătoare i se dezvoltă glandele ceriere, cu ajutorul cărora produce ceara pentru construirea fagurilor. Ea îndeasă cu capul ghemotoacele de polen aduse de culegătoare, pregătind rezerva de proteine a coloniei, păstura. Apoi, evaporă și îmbogățește nectarul depozitat în celule, transformându-l în miere. În funcție de activitate albinele se împart în: albinele culegatoare, albinele care încălzesc stupul, albinele doici, albinele de hrană, albinele de ceară, albinele curățătoare, albinele cercetaș, albinele tutori, albinele care depun ouă, albinele de ventilare, albinele prădătoare.

Regina are nevoie pentru a se dezvolta complet de 16 zile, în timp ce o albină lucrătoare are nevoie de aproximativ 21 de zile, iar un trântor de 24 sau 25 de zile (Steiner, 1979).

Creșterea și îngrijirea familiilor de albine. Tipuri de stupi utilizați.

Este o activitate sistematică. Apicultorul trebuie să țină cât mai bine evidență activității și evoluției familiilor de albine, de obicei ajutându-se de un jurnal, deoarece neefectuarea la timp a lucrărilor de întreținere poate duce la pierderea stupilor. Este bine că în acest jurnal să se țină și evidență produselor apicole rezultate căci cu cât mai mult informații despre un stup, cu atât e mai ușor de prevăzut evoluția lui viitoare. Lucrările pe care apicultorul trebuie să le efectueze în stupina trebuie să se sincronizeze cu ritmul activităților pe care albinle le desfășoară în funcție de anotimp.

Primăvară stuparul trebuie să facă un diagnostic asupra stări familiilor și să aprecieze starea în care acesta au ieșit din iernat. Când temperatura exterioară trece de 12°C albinele încep zborul de curățire. Pentru stimularea zborului de curățire se administrează apă caldă îndulcită în care se adaugă sare în cantitate de 0,5g/litru. În cazul familiilor slabe se recomandă hrănirea lor cu sirop de zahăr sau alte suplimente.

Activitatea de vară începe odată cu înflorirea salcâmului, moment în care se poate pleca în cules pastoral cu albinile. În această perioadă albinele ies la cules și fac provizii importante de miere, polen și mană. De câte ori se impune, apicultorul poate extrage mierea sau recolta polen și alte produse. Tot acum acesta poate să-și sporească numărul familiilor de albine prin roire naturală sau artificială.

Iarna stuparul intervine foarte puțin în viață familiei de albine, de obicei mulțumindu-se să controleze starea lor prin ascultarea stupilor (Munteanu, 2007).

Stupul multietajat

A fost conceput de Langstroth și perfecționat de Root (Fig. 6). Specific acestui stup este inversarea corpurilor, adică corpul superior în care s-a dezvoltat cuibul familiei se coboară pe fundul stupului, iar în locul său se așează corpul de jos cu faguri goi. În corpul de jos, puietul va ecloziona și va elibera celulele. Iar printr-o nouă inversare, cuibul familiei ajunge iar jos, asigurând spații pentru extinderea creșterii puietului în corpul de sus, în corpul cu faguri goi.

Fig. 6. Părțile componente ale stupului multietajat STAS 8128/1977

(http://www.apicultura.freesoul.ro)

Spațiile mici dintre ramele diferitelor corpuri permit o comunicare ușoară a albinelor în ghem, lucru deosebit de important în timpul iernării, când albinele pot transmite ușor hrană de la un interval la altul. Stupul multietajat este format din următoarele părți: soclu, corpuri, podișor, podișor separator, ramă de ventilație, capac, rame, alimentator, bloc pentru ordinis, închizător pentru urdiniș și accesoriile de fixare (Mărghitaș, 2008).

Stupul orizontal

Este ușor de exploatat și constă dintr-un singur corp cu capacitatea utilă pentru albine de 116 litri, în care mărirea cuibului se face lateral pe orizontală și permite introducerea a 23 de rame cu dimensiunile exterioare 435x300x25 mm, în care sunt contruiți fagurii (Foto 33; Fig. 7). Cuibul alcătuit din totalitatea fagurilor ocupați de larve, puieți și hrană trebuie lărgit, micșorat sau împachetat, în funcție de puterea familiei, de abundență culesurilor, de condițiile etc. Intrarea și ieșirea albinelor în și din stup se face prin urdisuri, prevăzute cu scânduri de zbor (Lazăr și Vornicu, 2007).

Foto 33. Modele constructive de stupi orizontali expuse la târgul apicol Cluj 2014 (în original)

Fig. 7. Părțile componente ale stupului orizontal STAS 4170/1976

(http://www.apicultura.freesoul.ro)

Stupul vertical cu magazine

Stupul vertical cu magazine (RA 1001) este format din următoarele părți: soclu, corp, magazine de recolta, podișor, capac, diagramă, rame și blocul de urdiniș (Foto 34; Fig. 8) (Mărghitaș, 2008)

Foto 34. Stupi verticali expuși la târgul apicol Cluj 2013 (în original)

Fig. 8. Părțile componente ale stupului vertical (RA 1001) (http://www.apicultura.freesoul.ro)

Pavilionul apicol

Pavilionul apicol este o contrucție de cherestea, metal sau alte materiale, în care sunt adăpostiți stupii, temporar sau permanent. Fiecare stup din pavilion are deschideri spre exterior, iar în interior există un spațiu suficient pentru apicultor, astfel că el poate interveni la fiecare stup ori de câte ori este nevoie. Pavilioanele mai sunt dotate cu spații pentru lucru, odihnă sau alte amenajări și instalații. Pavilioanle pot fi fixe sau mobile, dar cele mai răspândite sunt cele mobile, în care stupii sunt adăpostiți în mod permanent. Corpul stupului are pe peretele dinspre culuarul pavilionului o fereastră acoperită pe partea interioară cu o plasă deasă din sârmă zincată care oprește ieșirea albinelor, iar la exterior o ușiță mobilă prin care se asigură ventilația (Mărghitaș, 2008)

1.9. Hrana artificială a albinelor

a. Siropul de zahăr (uz apicol)

Este un înlocuitor al mierii. Perioada de folosire este cuprinsă între debutul primăverii (1-10 martie) și începutul toamnei (maxim 15 septembrie). Siropul de zahăr se prepară în următoarele concentrații: 1/1, 3/2, 2/1. La 1/1, adică 1 litru apă și 1 kg zahăr rezultă 1,6 l sirop de zahăr; la 3/2, adică 3 kg zahăr și 2 litri apă rezultă 3,8 litri sirop de zahăr; la 2/1, adică 2 kg zahăr și 1 litru apă rezultă 2,2 litri sirop de zahăr. Apare întrebarea: ce concentrație folosim? Costică Antonescu recomandă: "cât privește concentrația siropului, subliniez faptul că sunt mai avantajoase atât pentru albină cât și pentru crescător, concentratiile 2/1 sau 3/2. Acest lucru se impune prin aceea că la concentratiile mai reduse albinele consumă mai mult zahăr pentru prelucrarea siropului "mierea" (20% zahăr în cazul concentrației 1/1 și numai 10% în cazul concentrației 2/1). În schimb la completarea rezervelor de hrană în decursul primăverii sau în cazul hrănirilor medicamentoase se folosește siropul în concentrație de 1/1."

b. Șerbetul de zahăr (uz apicol)

Unul din cele mai folosite produse în hrănirea artificială a albinelor este șerbetul de zahăr. Ușor de administrat, destul de ușor de pregătit este preferatul multor apicultori.

c. Pastă de zahăr pudră și miere

Un alt produs cu o eficientă mare, consumat cu plăcere de albine, ușor de preparat și administrat este pastă de zahăr pudră și miere. La preparare se vor avea în vedere următoarele: folosirea unui zahăr pudră de calitate; mierea să provină de la familii sănătoase; mierea să nu fie cristalizată (sau cristalizată fin, de consistentă untului).

Capitolul II

MATERIAL ȘI METODĂ

2.1. Localizarea studiului

Conform Amenajamentului silvic, din punct de vedere geografic, teritoriul comunei Camăr este situat în Provincia Carpatică, Subprovincia Depresiunea Caroarica, Regiunea Piementului Vestic, Subregiunea Colinele Hodisa-Oradea. Unitatea geomorgologică predominantă este versantul cu pante moderate. Configurația terenului este în general ondulată.

Din punct de vedere hidrologic, teritoriul aparține bazinului răului Crasna. Văile care colectează apă sunt valea Zanicel și valea Dancea. Pâraiele au alimentare superficială, pluvială sau nivopluvială. Debitul acestor văi este în general regulat, totuși în timpul ploilor torențiale se pot produce viituri.

Sub aspect climatic, conform clasificării Koppen, zonele climatice care includ teritoriul studiat are următoarele caracteristici: climat boreal cu ierni reci, cu strat stabil de zăpadă și cu păduri (D); precipitații suficiente tot timpul anului (f); temperatura celei mai calde luni este de 22°C, dar cel puțin timp de patru luni, depășește 10°C(b); maxima pluviometrică la început verii, minima spre sfârșitul iernii(x). Rezultă deci fomula climatică Dfbx. Temperatura medie anuală este de 9,1°C, cu minima în februarie (-1,1°C), iar maxima în iulie (19,3°C). Primul îngheț apare între 1-10 octombrie iar ultimul prin 25 aprilie-5mai. Numărul zilelor cu temperature de peste 0°C însumează într-un an 257.

Valoarea medie anuală a precipitațiilor variază între 650-730 mm.

Regimul eolian este caracterizat prin vânturi moderate, umede, intermitente, cu precădere cele din direcțiile nord-vest și vest, fără să producă pagube înseminate, numai în cazuri excepționale, în general intensitatea lor fiind slabă.

Comuna Camăr de unde au fost prelevate și analizate probele este situată în Nord -Vestul, județului Sălaj (Foto. 35). Vegetația zonei este reprezentată de păduri de foioase și formațiuni de ierburi reprezentate de pășuni și de pajiști. Albinele moarte au fost colectate din stupi la sfârșitul iernii, în februarie 2014 și au fost analizate cu ajutorul stereomicroscopului în cadrul laboratorului de Protecția Pădurilor, Departamentul de Silvicultură, Facultatea de Protecția Mediului. Identificarea s-a bazat pe observații făcute pe larve, pupe și adulți, găsite în probele de albine moarte.

I

Foto 35. Imagine satelitară a Comunei Camăr, județul Sălaj (sursa GoogleEarth)

2.1.1. Descrierea stupinei din care au fost luate probe

Stupina din care au fost prelevate probele pentru analiza bolilor și dăunătorilor este situată în raza comunei Camăr, într-o livadă de pomi fructiferi fiind alcătuită din 100 de familii de albine (Foto 36, 37 și 38). Stupii sunt amplasați pe mai multe rânduri, la mijlocul unui versant cu expoziție sudică, la distanțe variabile între ei de la 20 cm până la 1m. Tipurile de stupi utilizați sunt orizontali și lăzi pentru nuclee (Foto 39). Stupii sunt montați pe rafturi din lemn sprijinite pe picioare din balțari de beton, la o distanță de 30-50 cm față de sol, în funcție de configurația terenului.

Lăzile sunt vopsite în culori diferite (albastru, verde, maro, portocaliu, gri) pentru a facilita orientarea albinelor și pentru a se evita rătăcirea lor de la un stup la altul. Stupii au o poziție pe raft ușor înclinată pentru a preveni pătrunderea apei din precipitații și a facilita scurgerea acesteia. În perioada culesurilor intense sunt poziționate pe scândurile de zbor planșetele de aterizare pentru a ușura intrarea albinelor încărcate cu polen sau nectar în stup.

Starea generală de sănătate a familiilor de albine din stupină era bună, înainte de prelevarea probelor. Nu au prezentat simptome vizibile care să fi trezit suspiciuni la investigațiile periodice efectuate.

Foto 36 și 37. Aspectul stupinei din care au fost prelevate probele (în original)

Foto 38 și 39. Aspectul stupinei din care au fost prelevate probele și a unui stup orizontal STAS 4170/1976 (în original)

2.1.2. Descrierea plantelor melifere din zona investigată

Multe plante sunt melifere, dar substanțele produse de ele nu pot fi recoltate de albine datorită fizionomiei acestora (mărimea și forma corpului, lungimea proboscisului) sau adaptărilor suferite de către plante). Flora României este bogată și variată, cuprinzând peste 390 de specii melifere (Iordache și al., 2008). Ponderea cea mai importantă o au speciile de salcâm, tei, floarea soarelui, leguminoasele furajere, pășunile și fânețele. În fondul agricol, cele mai mari suprafețe de interes apicol sunt în zona colinară și montană (pășuni, fânețe, livezi pomi, culturi de leguminoase furajere).

Baza meliferă trebuie să aibă specii cât mai variate și cu înflorire defazată în timp. Pentru dezvoltarea unei familii normale de albine trebuie să asigure posibilitatea acumulării pe durata unui an a unei cantități de 120 kg de miere (30 kg miere marfă, 90 kg miere consum albine). Deplasarea pe distanțe mai mari duce la: micșorarea numărului de zboruri zilnice, consum de nectar din gușă în timpul zborului, crește uzura albinelor culegătoare.

Baza meliferă a comunei Camăr este destul de diversificată penrtu ca există multe plante și arbori meliferi.

Clasificarea plantelor melifere poate fi făcută după produsele recoltate de albine în 3 categorii: nectarifere, nectaropolenifere și polenifere

Plantelele nectarifere (bumbacul, măzărichea, pălămida, etc.) produc doar nectar și nu ocupă suprafețe mari.

Plantele nectaropolenifere (salcia, salcâmul, pomii fructiferi, păpădia, etc.) furnizează albinelor atât nectar cât și polen. Sunt cele mai răspândite și cele mai importante plante pentru apicultură.

Plantele polinifere (macul, porumbul, cânepa, etc.) produc doar polen. În flora României sunt în număr foarte scăzut.

După habitatul în care se găsesc se pot clasifica în:

plante melifere erbacee din păduri

plante melifere din pășuni și fânețe naturale

Plante melifere din livezi

După scopul pentru care sunt cultivate de om se împart în (clasificare botanică):

plante tehnice și furajere

plante legumicole

aromatice și medicinale

plante care sunt cultivate în mod special pentru valoarea lor meliferă sau amestecuri de plante melifere, pentru maximizarea producției apicole și a randamentului solului.

După perioada de înflorire, se disting 4 grupe (clasificare apicolă): prevernală, vernală, estivală și autumnală

Clasificare cu un caracter practic: plante agricole cultivate, pomi și arbuști fructiferi, plante de pădure, plante melifere din fânețe și pășuni, plante special cultivate pentru albine.

2.1.2.1. Plante melifere ierbacee din flora spontană și cultivată

Floarea soarelui (Helianthus annuus)

Frunzele sunt pețiolate, întregi, mari și cordate. Turpina se termină cu un singur caladitiu și uneori are mai multe ramificații, inflorescențe. Calatidiile sunt mari, cu receptor plan de culoare galbenă, semințele sunt bogate în ulei conținând circa 55% ulei comestibil, și din care se mai fabrică și săpun. Turtele rămase ca reziduri de la extragerea uleiului constituie un nutreț bogat în proteine. Perioda de semănare este din aprilie până în mai. Înflorirea este în lunile 6-9, albinele adună nectar și polen, productivitatea fiind estimată la 50-100 kg miere/ha.

Lucerna (Medicago sativa)

Este o plantă ierboasă furajeră din familia leguminoaselor, care poate atinge 1 m înălțime, rădăcina plantei atinge o adâncime de 4,5 m acesta caracteristică permite supraviețuirea în perioda de secetă. Pe rădăcini sunt prezente nodozități unde trăiesc bacterii fixatoare de azot, cu care planta trăiește în simbioză. Este o plantă perenă, atinge vârste de 4 până la 12 ani în funcție de sol și regiune climatică, lucerna poate asigura o cantitate de 10 t de fân la hectar. Înflorirea are loc în lunile 5-10 de unde albinele adună nectar și polen, echivalentul a 25-200 kg/ha miere.

Păpădia (Taraxacum officinale)

Este o plantă ierbacee cu frunze lungi crestate și cu flori galbene grupate în capitule. Păpădia este găsită aproape peste tot de la câmpie până în zona subalpină, fiind și ruderală. Păpădia reprezintă o plantă medicinală, curață organismul, stimulează activitatea ficatului și vindecă diabetul. Mai ajută și la vindecarea: anemiei, celulitei, varicelei, reumatismului inflamației glanglionilor. Salata de păpădie proaspătă curăță organismul de toxine. Înflorirea este în lunile 4-10 când albinele adună nectar, polen și miere 200 kg/ha.

Rapița mare (Brassica napus oleifera)

Este o plantă erbacee, anuală și cultivată care preferă aluviunile, cernoziomurile și solurile brun roscate. Are rădăcina pivotantă nelignificată, slab-ramificată, adâncă până la 60-80 cm și prezintă o tulpină erectă, înaltă de 120-160 cm și bine ramificată. Frunzele sale sunt galbene, brumate, verzui-albastrui, bazele petiolate, lirate, penatsectate, cele mijlocii sessile, lanceolate si cele superior sesile. Prezintă flori galbene, cu polenizare entomofilă, care sunt grupate în raceme alungite, cu cele nedeschise așezate mai sus decât cele deschise și soiurile de primavară înfloresc în perioada iulie-august, iar cele de toamna la sfârșitul lunii aprilie-începutul lunii mai, în ambele cazuri cu o periadă de înflorire de aproximativ 45 de zile, iar fructele ei sunt de tip silicva cu poziție apropiată de orizontală.

Rapița mică (Brasica rapa oleifera)

Este o plantă erbacee și poate fi anuală sau bianuală, existând și în stare salbatică prin locuri ierboase uneori întâlnite în culturile de cereale. Rădăcina este pivotantă are tulpina înaltă de 30-40cm, ramificată și cu frunzele inferioare pețiolate, cu lobul terminal mai mare, iar cu cele tulpinale mijlocii și superioare sesile. Florile viu-galbene care înfloresc în perioada aprilie-iulie și prezintă fructe de tip silicva comprimate, lungi de 4-6 cm conținând semițe de culoare brun-închise. Caracteristici melifere ale rapiței mici și rapitei mari: florile de rapiță sunt căutate intens de albine, mierea de rapiță este galbenă, uneori incoloră, uneori cu aromă specifică și se cristalizează repede, chiar în faguri. Cantitatea de miere obtinută la culesurile de rapiță este de 40-50 kg/ha, cantitatea generală de nectar de a la o floare este de 0,3-0,8 mg pentru rapița mare si 0,1-0,5 mg pentru rapița mică (Iordache, 2007).

Cimbrișorul (Tymus serpyllum) (Foto 41D)

Este o plantă perenă, ierbacee, la bază semilignificată, tulpina are 3-5 cm înălțime, ascendentă. Frunzele sunt mici, aromatice, eliptice ovate sau rotunjite, pețiolate, opuse, pubescente. Florile au culoarea de purpuriu închis sau roz, tub floral scurt, pubescent, în exterior corola cu baza superioară ovat emarginată, patru-unghiulară. Florile sale sunt așezate în verticele, grupate în capitule, formând covoare. Lunile de înflorire sunt între lunile 6 și 10. Are o producție de miere aproximată de 200 kg/ha.

Facelia (Phacelia tanacetifolia) (Foto 41B)

Crește înaltă de 40-60 cm, cu o tulpină ramnificată purtând astfel mai multe inflorescențe în formă de evantai a căror înflorire începe cu florile de la bază. Perioada de vegetație la facelia este scurtă, de la răsărire până la înflorire trec 45-55 de zile, iar durata de înflorire este de 30-50 zile care depinde de evolutia factorilor climatici. În zona de câmpie are o durată de înflorire de 25-30 zile. Valoarea meliferă a faceliei este mare, de aceea albinele o vizitează în tot cursul zilei, în condiții favorabile cantitatea de nectar secretată de o floare variază între 1 si 4,5 mg cu o concentrație de zahăr a nectarului de 28% (Crinu, 1973), producții de miere la hectar 600-1000 kg. În condiții de cultură mai puțin favorabile cantitatea de miere la hectar poate sa scadă și să fie între 300 si 600 Kg.

Trifoiul alb (Trifolium repens)

Este o plantă erbacee perenă, întâlnită frecvent prin pășuni, buruienișuri de coastă, fânețe, de la câmpie până la etajul alpin. Prezintă o rădăcină pivotantă, ramificată, cu nodozități și o tulpină repentă, glabră, ramificată și cu rădăcini adventive la noduri. Frunzele sale sunt trifoliate, cu pețiol lung, cu foliole subsesile, obovate, cu margini dințate. Florile sunt albe, grupate cate 20-50 în capitule globuloase cu diametrul de 2-3 cm, cu calciu slab-bilabiat. Albinele vizitează foarte mult trifoiul alb în special în jurul orei 15. Mierea de trifoi alb este de culoare albă cu o savoare deosebită ea find bogată în vitaminele B1, B2 și C și se cristalizează lent. Cantitatea de nectar generată de florile trifoiului alb este de 0,04-0,6 mg/floare cu o concentrație de zahăr de 35-70% și o producție de miere aproximată la 100-250 kg/ha (Iordache, 2007).

2.1.2.2. Plante melifere arbustive

Zmeurul (Rubus ideaeus)

Zmeurul este un arbust indigen, de 1-2,5 m, sub formă de tufe cu tulpini numeroase, erecte cu vârful arcuit și cu ramurile glabe, verzui albăstrui, cilindrice și cu spini scurți. Înrădăcinarea este superficială ea fiind ramificată și ajungând la adâncimi de numai 10-30 cm. Frunzele au 3-5-7 foliole, sunt ovate dentate, terminate printr-un vârf ascuțit și subțire, argintii pe partea inferioară și galbene pe partea superioară. Florile sunt mici și albe cu sepale acuminate, cu petale patente, fiind dispuse în raceme scurte, păroase și frunzoase, iar fructele globuloase, sunt roșii la coacere, păroase aromate și dulci. În apicultură zmeurul reprezintă o plantă cu o pondere economic-apicolă foarte mare florile sale furnizând albinelor culesuri importante de nectar și polen. Secreția de nectar este de circa 0,7-1 mg/floare cu o concentrație de zahăr de 42-64%, în zonele de câmpie ating circa 50 kg miere la hectar (Iordache, 2007).

Crușinul (Rhamnus frangula)

Arbustul este răspândit pe malurile râurilor, și prin crânguri. Este un arbust înalt de 2-5 m, având ramurile alterne lipsite de spini. Scoarta este netedă de culoare brun cenușie la exterior și galbene la interior, lenticele așezate orizontale, frunzele sunt alterne de formă ovală ascuțite la vârf cu marginea întreagă, netede și lucitoare, florile sunt mici, de culoare roșie iar la maturitate devin negre-violete. Fiecare fruct are 2-3 semințe. Înflorirea are loc în lunile mai-iunie, producția de miere 30-100 kg/ha.

Păducelul (Crataegus monogyna) (Foto 40C)

Este răspândit în Europa Centrală dar se poate întâlni și în Asia de Sud-Vest. Crește pe solurile calcaroase sub formă de tufișuri la liziera pădurilor. Este un arbust care atinge înălțimi de până la 2-6 m, are florile albe și fructele rosii ce au un miros caracteristic și un gust amarui. Perioada de înflorire este în lunile mai-iunie, de unde albinele adună nectar și polen iar producția de miere este de 35-100 kg/ha.

Porumbarul (Prunus spinosa) (Foto 40B)

Porumbarul poate fi întâlnit de la câmpie până la zonele montane (1400 m), frecvent la liziera pădurilor, pe marginea drumurilor și a terenurilor cultivate, în regiuni calcaroase trăind împreună cu socul, alunul și măceșul. Este un arbust sălbatic, înalt de 1-3 m, cu ramuri spinoase cu flori albe și cu fructe sferice de culoare neagră.

Alunul (Corylus avellana) (Foto 41C)

Alunul crește de regulă sub formă de tufe, cu tulpini drepte, puțin ramificate, ce ating o înălțime de 5 – 6 m. El crește rar ca arbore când însă poate atinge 10 m înălțime. Un arbust poate atinge vârsta de 80 – 100 de ani. Mugurii sunt acoperți cu peri fini, ei fiind numiți popular mâțișori. Frunzele sunt zimțate pe margine, au o formă rotunjită fiind ascuțite la vârf. Fața dorsală a frunzei este acoperit de peri, iar pe fața ventrală se pot vedea nervurile. Lemnul alunului de culoare alb roșiatică, este un lemn de esență relativ tare, dar puțin rezistent. Scoarța de culoare gălbui cenușie pe ramurile tinere este netedă, iar pe cele mai bătrâne au striuri longitudinale. Florile alunului sunt separate cele femininine de cele masculine, ei fiind numiți popular mâțișori. Albinele culeg polen, mană și miere 12-30 kg/ha.

2.1.2.3. Plante melifere – Pomii fructiferi

Mărul (Malus domestica)

Este un arbore de obicei de 4-12 m înălțime, cu o coroană densă. Frunzele sunt de 3-10 cm lungime, alternate, simple și cu marginile zimțate. Florile au cinci petale care pot fi albe roz sau roșu, care produc nectar și polen, înflorirea are loc primăvară. Producția de miere este apreciată la 20-30 kg/ha.

Cireșul (Prunus avium)

Cireșul este un arbore ce atinge înălțimea de 15 – 20 m, mai rar ajunge să aibă 30 m. Pomul are o coroană circulară, sferică, crengile sunt în general scurte și groase. Coaja cireșului este friabilă de culoare cenușiu roșcată, tulpinile tinere au la început scoarța netedă urmând ca apoi scoarța să devină rugoasă. Frunzele sunt de formă oval alungită, zimțate pe margini și ascuțite la capăt. Lungimea frunzelor este între 6 – 15 cm, iar lățimea de 3,5 – 7 cm. Florile, de culoare albă, sunt grupate frecvent câte două sau câte patru, o floare având un diametru între 2,5 – 3,5 cm. Florile produc nectar și polen astfel albinele adună miere în jur de 20-40 kg/ha. Fructele pot fi de culori diferite, cu nuanțe de la roșu spre galben până la negru, ele fiind de formă sferică sau elipsoidală, cu un diametru de 6 – 25 mm în mijlocul fructului cărnos se află un sâmbure rotund, cu mărimea de 7 – 9 mm.

Prunul (Prunus domestica)

Crește în zone de înaltă fertilitate, preferabil deluroase. Trunchiul său are un duramen foarte dur, rezistă la apă, de culoare roșu maroniu învelit de un alburn de culoare dechisă prin care circulă seva. Fructele sale cărnoase de culoare albastru închis sau gălbui, își găsesc multiple întrebuințări în industria alimentară. Florile sunt de culoare albă produc nectar și polen cantitatea de miere acumulată de albine este în jur de 20-30 kg/ha.

Părul (Pyrus pyraster) (Foto 40A)

Crește înalt de până la 10-20 m înălțime, trăiește în medie 65 de ani, are rădăcina lemnoasă și profundă, trunchiul drept, cularea gri cu scoarța crăpată, frunzele ovale până la 10 cm lungime cu un contur verde închis. Crește în regiuni cu climat temperat și umed, rezistă bine la frig dar verile călduroase și secetoase împiedică fructele să crească. Florile sale sunt albe sau roz cu petale de 1,5 cm, produce nectar, polen și miere. Cantitatea de miere acumulată de albine este în jur de 8-20 kg/ha.

2.1.2.4. Plante melifere arborescente

Salcâmul (Robinia pseudacacia)

Provine din nordul Americii, primele culturi în România realizându-se în anul 1852. Este considerat în multe țări o specie invazivă. Crește pe orice tip de teren, cu rezistență bună la ger, suportă seceta și iubește lumina. Are o înălțime de până la 35 m, cu tulpina dreaptă și coroana rară. Scoarța la început este netedă și cu timpul formează un ritidom gros cu crăpături adânci longitudinale. Frunzele sunt compuse, penate, lungi de 25 cm cu un număr impar de 7-19 frunze impapripenat compuse eliptice rar mai lungi de 5 cm, stipelele sunt transformate în spini apar câte 2 spini în dreptul frunzelor. Florile la salcâm sunt foarte parfumate, plăcut mirositoare de culoare albă are 5 zimți scurți, adunate câte 25-50 cu o lungime de peste 15 cm lungime ca niște ciorchine. Fructele sunt lungi de 7-10 cm subțiri 1-2 cm care poartă 4-10 semințe. Înflorirea este în lunile 5-6 după înfrunzire, florile sunt utilizate în fitoterapie și în medicină. Albinele adună nectar și polen de pe florile salcâmului, producția de miere este 1000 kg/ha.

Tei argintiu (Tilia tomentuosa)

Este un arbore melifer ce poate atinge 20-30 m înălțime, tulpina are culoare brună-închis, are pe fața inferioară a frunzelor perișori stelați argintii, pereni formând astfel un toment des vizibil de la distanță, este foarte răspândit în zonele calde formând astfel păduri de foiase și mixte. Forma coronei este lat piramidală, fiind o specie rezistentă la poluare. Florile sunt foarte plăcut mirositoare are culoare de verde-gălbui, fiecare floare are 5 sepale care la înflorire cad, 5 petale și numeroase stamine și un ovar. Din flori se prepară ceai care se folosește și este bun pentru gripă, răceală și tuse. Înflorirea se produce în lunile 6-7, albinele adună nectar și polen de pe flori, albinele produc miere de pe acest arbore 1200 kg/ha.

Teiul cu frunza mică (Tilia cordata)

Este un arbore indigen cu înălțimi până la 20 m, scoarța are netedă de culare cenușie până la 20-30 ani după care se dezvoltă un ritidom negricios. Lujerii anuali sunt verzi-măslinii până la roșcat, cu muguri ovoidali. Frunzele lat-ovate, relativ mici de 5-7 cm lungime cu vârful brusc acuminat. Florile au 15-40 stamine, sunt galbene, slab mirositoare. Fructele sunt achene globuloase sau ovoidale, de 4-5 mm lungime, au pereți subțiri, fragile spărgându-se ușor. Pretențiile față de sol sunt mari, se dezvoltă bine pe solurile fertile, humifere bogate în subtanțe nutritive. Teiul pucios înflorește în mod normal în primele zile ale lunii iunie, la 10-15 zile de înflorirea teiului cu frunza mare, durata înfloritului fiind cuprinsă între 8 si 12 zile, dependente de condițiile meteorologice. Cantitatea de nectar secretată de flori 0,15-0,35 mg/floare, iar cantitatea de miere produsă la hectar este de 1000 kg (Iordache, 2007).

Jugastrul (Acer campestre)

Arbore care depășește 15 m înălțime rar se prezintă în formă de arbust, rădăcina sa este pivotant-trasantă și are tulpina rău conformată, sinoasă, noduroasă și cu ritidom format încă de la vârste mici, relative gros, cenușiu-gălbui. Coroana sa este rotundă cu lujeri anuali bruni brun-galbui. Frunzele sunt palmat-lobate, cu 3-5 lobi, de culoare verde închis, au un petiol lung de 2-4 cm și conțin un suc lăptos. Înflorește în luna mai, florile apărând o dată cu frunzele și având o culoare galbenă verzui, grupate câte 10-20 în inflorescențe colimbiforme. Jugastrul constituie una dintre cele mai valoroase surse melifere din zona pădurilor de foioase, după salcâm și tei, din zona de câmpie și cea colinară. El pune la dispoziție albinelor nectar și polen din abundență și chiar mană. Se consideră că această plantă meliferă importantă are o producție de miere de 350-400 kg/ha și o pondere economico-apicolă mare (Iordache, 2007).

Arțar tătărăsc (Acer tataricum)

Este un arbore sau arbust care crește până la 10 m înălțime cu rădăcina puternică, rămuroasă și tulpina strâmbă, ramificată cu scoarța netedă și cenușie-întunecată, cu o nuanță roșiatică sau vânătă. Are frunze întregi lat-ovate lungi de 6-9 cm, neregulat-dublu-serate sau ușor lobate, lucitoare pe fața superioară și glabre pe fața inferioară și cu pețiol lung de 1,5-5 cm, toamna frunzele se colorează în roșu. Înflorirea are loc în luna mai, cu flori verzi-gălbui grupate în panicule erecte și florile apar după înfrunzire. Este întâlnit frecvent prin păduri și tufărișuri la margini de păduri, în regiunea de câmpie și sporadic la dealuri. Arțarul tătăresc are un potențial melifer ridicat care contribuie la întrebuințarea și dezvoltarea familiilor de albine înainte de culesul de salcâm cu circa 2 săptămâni. El pune la dispoziția albinelor nectar, polen și chiar mana. Producția de miere este apreciată la 300-600 kg/ha (Iordache, 2007).

Paltinul de câmp (Acer platanoides)

Este un arbore rezistent, cu lemnul alb și tare, cu frunze caracteristice, lucioase, despicate în cinci lobi lungi și ascuțiți, de 10 – 18 cm diametru, cu sinusuri larg rotunjite. Pețiolul frunzei este lung; frunza are o sevă lăptoasă. Toamna frunzele se colorează în galben-auriu ajungând până la roșu. Are flori de culoare galben verzuie, grupate în inflorescențe care se deschid în aprilie-mai înaintea apariției frunzelor. Fructul este format din două samare alăturate, de 8 – 10 centimetri, cu aripioare late ce formează un unghi obtuz. Arțarul este iubitor de climat călduros dar rezistent la geruri. Crește și se dezvoltă bine pe soluri uscate dar fertile cu conținut mare de calciu. Rezistă bine și la semiumbră. Crește până la 30 de metri. Este rezistent la fum și praf, motiv pentru care se folosește de-a lungul șoselelor și autostrăzilor, în perdele de protecție. Este un arbore cu frunze subțiri, palmate, fructe disamare cu aripi în unghi obtuz și are lemnul alb, elastic și rezistent. Forma coroanei este ovoidă cu ramuri divergente. A fost ales ca simbol al Canadei, deoarece corespunde diviziunii teritoriale în zece provincii și trei teritorii. El pune la dispoziție nectar, polen și mană. Producția de miere este apreciată la 100-200 kg/ha.

A B

C D

E F

Foto 40. Plante melifere: A. Pyrus pyraster; B. Prunus spinosa; C. Crataegus monogyna; D. Ligustrum vulgare; E. Prunus avium; F. Rubus hirtus (în original)

A B

C D

Foto 41 Plante melifere: A. Rosa canina; B. Phacelia tanacetifolia; C. Corylus avellana; D. Thymus serpyllum; E. Origanum vulgare; F. Scabiosa sp. (Ovidiu Hâruța)

2.2. Prelevarea probelor din familiile de albine și analiza acestora

Probele conținând albine moarte și alte resturi organice, au fost prelevate în luna martie 2014, în timpul activității de curățare a stupilor în cadrul stupinei ce face obiectul prezentului studiu.

Probele au fost aduse în Laboratorul de Protecția Pădurilor, unde au fost inspectate la stereomicroscop pentru identificarea albinelor cu simptome și a altor elemente indicatoare asupra stării de sănătate a populației de albine. Între aceste elemente au figurat: larve, pupe sau adulți de insecte prădătoare, paraziți și patogeni. Patogenii au fost identificați la nivel de grup taxonomic pe baza unor preparate microscopice la care s-a folosit colorația cu fuxină acidă.

Foto 42 și 43. Aspectul interior al unui stup orizontal și a masei de albine moarte și alte resturi organice pe fundul stupului (în original)

Foto 44 și 45. Cutii Petri conținând probele recoltate din stupii de albine și aspectul interior al unui stup orizontal plin cu rame (în original)

Capitolul III

REZULTATE ȘI DISCUȚII

3.1. Descrierea bolilor, dăunătorilor și a speciilor comensale identificate

În urma analizei efectuate în Laboratorul de Protecția Pădurilor, la Facultatea de Protecția Mediului au fost identificate: o specie de coleopter prădător, o specie de colepter micetofag, două specii de lepidoptere parazite, o specie de acarian și o specie de derojdie. Dintre acestea acarianul Varrooa jacobsoni și lepidopterele Galleria mellonella și Achroia grisella sunt de interes prioritar, cu atât mai mult cu cât în Sălaj au fost raportate 41500 de colonii de albine.

3.1.1. Boli contagioase parazitare – VARROOZA

Este o boală ectoparazitară atât a albinelor adulte cât și a puietului în special a celui de trântor. Boala a fost descoperită de E. Jacobsonde în 1904 în insula Java, de unde practic s-a extins în toată lumea, si în Europa unde a apărut în anul 1967. Varrooza este o boală ascunsă, parazitul acesta se ascunde în stup mai mulți ani fără să se realizeze o mortalitate anormală, până în ziua în care infestarea masivă duce la moartea familiei.

Descrierea: Agentul patogen Varrooa jacobsoni, are că caracteristici femelă corpul lung de 1,1 mm și lat de 1,6 mm de culoare maro roșiatic, având 4 perechi de picioare cu care se fixează pe toracele, abdomenul și membrele albinilor. În perioadele de înmulțire femelele depun 7-8 ouă în celule cu puiet, din care după 2 zile ies larvele care se hrănesc cu sângele larvelor de albină, și după 7 zile se transformă în adult care se împerechează înainte de ecloziunea albinelor.

Masculul după împerechere moare, el având culoarea albă–cenușie, de formă rotundă, așadar din celule ies numai femele împerecheate. După această împerechere femelele trec la albinele lucrătoare, trântor și matcă, să se hrănească cu sângele acestora, care duce la moartea lor prematură.

Contaminarea: se face cu ajutorul albinelor care fură și a trântorilor.

Simptome: în perioada de iernare, parziții neliniștesc albinele determinând un consum mai mare de miere și astfel uplerea prematură a intestinului și apariția diareei. Primăvară când în celule cu puiet există un mare număr de larve, albinele infestate vor fi neviabile, cu aripi nedezvoltate cu picioare deformate. Ele cad astfel pe fundul stupului și sunt eliminate de albinele sănătoase.

Parazitul se poate descoperi cu ochiul liber pe trântori, pe albinele lucrătoare și matcă, și precum și pe puiet în urma descăpăcirii celulelor. La începutul infestării nu poate fi observat acarianul cu ochiul liber datorită numărului redus de paraziți și mărimea sa, mai ales că este fixat între inelele abdominale de unde nu se poate vedea decât marginea corpului.

După o perioadă de 2-3 ani de la infestare numărul acarienilor este foarte mare, se înmulțesc cu repeziciune, și când se ajunge că 20-30 % din albine sunt parazitate familia slăbește și moare.

Tratament: datorită adaptării parazitului la viața albinelor au fost utilizate în ultimii ani foarte multe substanțe antiparazitare și numeroase metode biologice, tehnice și fizice de combaterea acestuia dar rezultatele nu sunt de loc satisfăcătoare.

Tratament cu varechet: substanță activă răspândit prin fumigații acționeză prin contact molecular. Este un medicament de sinteză cu un bun randament care administrat corect duce la reducerea masivă a paraziților. Un dezavantaj este că prin modul de administrare fumugații, nu acționează asupra puietului căpăcit. De aceia cel mai eficient este să facem acest tratament toamna când nu există în stup acest puiet căpăcit. Modul de administrare se acționeză toamna la sfârșit de septembrie sau în funcție de vreme când deja puietul căpăcit a dispărut; se fac 3 tratamente, intervalul între tratamente să fie 7 zile iar temperatura să fie peste 12°C.

Tratamentele se fac dimineața devreme sau seara când majoritatea albinelor se află în stup, prin urdiniș așezată pe o tăbliță se introduce o bandă specilă, aprinsă pe care picurăm substanță activă 2 picături pentru un stup multietajat, 3 picături pentru un corp Dadant și 4 picături pentru un stup orizontal.

Tratament cu mavrirol: Subtanta activă (mavrik) se administrizează sub formă de benzi textile, prezentarea este în role de 5 m, o cutie fiind folosită la 10 familii. După terminarea cu varavhet și înainte de a se strânge albinele în ghemurile de iernare se introduc fâșii de mavrirol, în mijlocul stupului dar având grijă să că acesta să nu între în contact cu fagurile. Mavrirolul va rămâne în stup 2-4 luni acționând lent prin contact. Dar mare atenție la începutul primăverii trebuie scoase benzile pentru că riscăm să contaminăm mierea. Se poate spune că tratamentul cu mavrirol este o preungire fericită a celui cu varachet astfel fiind eliminați și paraziții care au mai rămas în stup.

Tratament cu acid formic: acidul formic se găsește în multe alimente de aceia a devenit un produs preferat. Folosirea lor însă de stuparii români este la o scară redusă. Tratamentul cu acid formic e cel mai bine de aplicat după ce extragem mierea din stupi.

Modul de administrare: o plăcuță de carton de 20 cm se îmbibă cu acid formic în concentrație de 60%, pentru un fagure se folosesc 2 ml acid formic diluat deci pentru un corp Dadant aproximativ 20 ml. Este de recomandat ca plăcuța de carton să fie pusă pe fundul stupului și acoperită cu o sârmă care are găuri foarte mici pentru a evita contactul cu albinele. Timp de 6-7 zile le ținem în stup după care 7 zile facem pauză și mai repetăm de 3 ori operația în total fiind realizate 4 tratamente. Temperatura la care este recomandat să facem tratamentul este de 12-25°C.

Tratament cu metode bio: acarianul varooa are preferință pentru puietul de trântor, apicultorul trebuie să ia în evidență acest lucru și să profite de această slăbiciune a parazitului. Prima variantă ar fi aceea de a folosi rama clăditoare pe tot parcursul anului și după ce fagurii cu celule de trântori sunt construiți însămânțați și capaciti să fie recoltați din stup. O a doaua variantă este de a introduce o ramă cu celule de trântori toamna la marginea cuibului și ridicată primăvara după ce a fost ouată și căpăcită. Trebuie menționat că aceste metode nu ne scapă de acarieni dar mai reducem din numărul lor.

Concluzie: lupta cu acest parazit este de durată lungă de timp. Bineînteles că mijloacele de combatere în România și în toată lumea sunt variate, dar cea ce trebuie să știm și să luăm în evidență că orice aplicare de tratament realizăm din timp poate conduce la obținerea unor rezultate bune (Marghitas, 2008).

3.1.2. Dăunătorii albinelor

3.1.2.1. Trichodes apiarus Linnaeus, 1758 (Coleoptera: Cleridae)

Descriere: este specia de coleoptere cele mai răspândite ale genurilor Trichodes în Europa, întâlnită frecvent, în România (Kurzeluk, 2012). Adulții sunt de 9-16 mm în lungime, păroși, cu corp de culoare neagră, cap albastru și elitre roșii cu dungi negre. Un caracter distinctiv al speciei este prezența unei benzi neagre pe vârful elitrelor (Gerstmeier, 1998). Ele se hranesc cu polen și insecte mici, găsite în special pe florile de morcov sălbatic (Daucus carota). Alte plante gazdă sunt: Sambucus ebulus, Erigeron sp., Rosa damascena, Cichorius intybus, Sedum hybridium, Eupatorium canabinum, Crataegus monogyna, Sambucus nigra și Spiraea sp. Ouăle sunt roșii de 2 mm lungime, de formă ovală. Ultimul stadiu al larvei este roșu-roz de 16-20 mm lungime poartă o capsulă cefalică neagră (Kurzeluk , 2011). Speciile iernează în stadiu de larvă, în crăpăturile stupului și în stupi. La sfârșitul lunii mai părăsește stupul, pentru împupare larva se îngroapă în pământ, din care adultul va apărea în timpul verii. Larvele sunt găsite, de asemenea, în cuiburi de Megachile rotundata, Osmia cornut și Osmia rufa. Habitatul speciei este reprezentată de locuri calde, însorite la margini de păduri, zone aride și grădini.

Impactul asupra stupului: Larvele gândacului sunt necrofage și prădătoare în stupi unde se hrănesc cu ouă, larve, nimfe, cadavre de albine, polen și nectar . În momentul de față, nu se știe cum ajung larvele de Cleride în stupi, cu toate acestea ele sunt frecvent întâlnite în stupi neglijați sau slăbiți.

Măsuri de control: eradicarea plantelor care sunt atractive pentru adulți, prinderea adulților, utilizarea de momeli care conțin substanțe fago-atractive și un insecticid.

3.1.2.2. Galleria mellonella (Linnaeus, 1758) – Lepidoptera: Pyralidae

Descriere: Galleria mellonella parazitează coloniile de albine în timpul stadiului larvar. Adulții sunt molii cu lungimea de 8-16 mm și o anvergură a aripilor de 30 mm. Culoarea primei perechi de aripi variază de la nuanțe de gri la maro-purpuriu, în timp ce aripile posterioare sunt maroniu deschis sau galben. Omizile prezintă 3 picioare toracice și 5 perechi de picioare false. Femelele depun ouăle în timpul nopții pe fundul stupilor sau pe resturile de ceară, uneori în depozitele cu rame. Spre deosebire de molia mică a fagurilor Achroa grisella ale căror larve determină fermentația mierii în fagure, larvele de Galleria mellonella nu induc o astfel de modificare. Ciclul de viață este de 44 de zile (***2, 2012).

Impactul asupra stupilor: larvele sapă galerii care sunt tapetate cu mătase. Minarea se face sub celulele care conține puietul albinelor. Acesta poate să moară datorită intoxicației induse de excrementele larvelor de molie sau prin vătămare fizică.

Măsuri de control: ramele goale sau cu miere de rezervă, trebuie menținute pe timpul toamnei în interiorul stupului sau să fie depozitate la răcoare. Alte măsuri de control includ asigurarea unei igiene corespunzătoare a stupilor, folosirea acidului acetic glacial în depozite (Vancea, 2014).

3.1.2.3. Achroia grisella (Fabricius, 1794) – Lepidoptera: Pyralidae

Moliile sunt fluturi mici căror larve atacă diferite produse vegetale sau animale (făină, cereale, viță de vie, tutun, lână, ceară etc). Se cunosc mai multe speci dar cele mai importante pentru apicultură sunt Galleria melonella -molia mare și Achroea grisella-molia mică.

Atacul acestui parazit asupra coloniei de albine este atât de distrugătoare și pierderile atât de mari încât manifestările patologice au fost considerate boală și au fost desemnat sub denumirea de galerioza. Nici o stupina, nici o întreprindere apicolă ori cât de bine administrate ar finu poate să evite moliile cerii. Pagubele produse de găselniță constă în distrugerea fagurilor din stupii populați sau de la rezervă, precum și afectarea puietului de albine, pe care larvele moliei, prin perforarea pereților, prin cosumarea învelișului nimfal sau chiar al aripilor, prin decăpăcirea celulelor sau prin intoxicarea acestuia cu excreții îl compromite sau îl omoară. În plus galerioza se constituie și ca un mijloc de răspândire a altor boli atât în stup cât și de la o familie la alta.

.Distrugerile suferite pot varia foarte mult în funcție intensitatea atacului și de puterea coloniei de albine atacate. De la semne discrete de puiet tubulos, sau de zone limitate cu puiet parțial căpăcit, și/sau cu puiet care nu poate să eclozioneze, până la faguri distruși străbătuți de galerii pline cu larve de diferite dimensiuni, împâsliți cu urzeli bătătoare la ochi și pline de coconi.

3.1.2.4. Viespile

Atacă de obicei albinile din familiile slabe, în special toamna când albinele nu prea zboară, pentru a le consuma mierea acesta fiind mai rezistent la frig. Vespa cabro sau gărgăunul este cea mai dăunătoare dintre speciile de viespi pentru că pândește la urdiniș, le atacă din zbor și le mănâncă. Viespele trăiesc în scorburile copacilor, șoproane, pământ, streșini sau păduri. Atacul lor se produce dimineața când este mai răcoros și albinele nu se apără. Pentru a combate viespile trebuie depistate și distruse cuiburile lor cu insecticide mai ales în timpul primăverii când sunt în număr mai redus.

3.1.2.5. Furnicile

Ele pătrund în stup prin crăpături, pe la urdiniș sau podișor, fură peste 1 kg de miere pe zi și neliniștesc albinele. Combaterea să constă în amplasarea stupinelor unde sunt puține furnici, ungerea suporturilor pe care sunt fixați stupii cu păcură, așezarea sub stupi a unor cutii cu petrol, iar în cazul atacului masiv se mută stupina.

3.1.2.6. Șoarecii

Mai ales toamna pătrund și se instalează în stupi, pe la urdiniș sau prin crăpături, consumă păstură, mierea, distrug fagurii și deranjează albinele. Pentru a împedica intrarea lor în stup prin urdiniș se instalează gratii sau reductoare de urdiniș a cărora deschidere să nu depășească 8 mm. Primăvară fagurii atacați de șoareci se topesc, și se spală stupii pentru a îndepărta mirosul. Combaterea șoarecilor și șobolanilor se poate face pe cale mecanică, chimică sau biologică dintre acestea cea mai eficientă metodă fiind cea chimică.

3.1.3. Alte organisme identificate în stupii de albine

Cryptophagus hexagonalis Tournier, 1869 (Coleoptera: Cryptophagidae)

Descriere: în genul Cryptophagus sunt descrise 19 specii, cunoscute sub numele generic de gândaci de ciuperci, din moment ce larvele și adulții lor sunt asociate cu condiții de umiditate, unde apar ciuperci și mucegaiuri (Shetlar, 2010). Unele specii sunt considerate dăunători deoarece pot fi găsite în magazine de cereale, făină, pâine, fructe uscate, precum și alte produse, cu toate acestea, gândacii se hrănesc cu ciupercile care cresc produsele alimentare, și nu cu produsul în sine. Sunt dăunători mai frecvent întâlniți la produse care sunt umede și mucegăite.

Gândacii pot transmite sporii de ciupercii din produse, astfel ajutând la dezvoltarea mucegaiurilor (*** 6, 2014). Adulții sunt mici (2-3 mm lungime), de formă ovală și aplatizați. Culoarea corpului variază de la roșcat-maro până la maro închis. La multe specii, adulții prezintă fire de păr pe elitre și pe pronotum. Forma toracelui poate fi un caracter de diagnostic al speciilor și poate fi înclinat sau sculptat, cu mici proeminențe. Larvele sunt cilindrice aplatizate și de culoare brun–gălbuie cu picioarele toracice și segmentele terminale ale abdomenului clar vizibile. Cryptophagus hexagonalis a fost asociat cu coloniile de albine și a fost descris în Europa, America de Nord, unde în ultimul caz a fost introdus fiind specie invazivă.

Impactul asupra stupilor: s-a constatat că specia poate fi găsită pe plante în descompunere, părți ale arborilor, în peșteri, în mușuroaiele de furnici, în cuiburile viespilor coloniale, în stupi, în cuiburile de mamifere mici. Specia este micetofagă se hrănește cu spori și hife dar în același timp depune ponta pe hifele ciupercilor.

Măsuri de control: se va evita să se formeze condens în stupi și pătrunderea apei de ploaie, se vor stimula albinele pentru a obține colonii puternice și se va menține o igienă strictă a stupului.

A B

C D

E F

Foto 46A. Adult de Varooa destructor (Anderson & Trueman) (în original)

46B. Larvă de Trichodes apiarius (Linnaeus, 1758) (în original)

46C. Adult de Cryptophagus hexagonalis Tournier, 1869 (în original)

46D. Aspectul microscopic al unei specii de drojdii din genul Candida (în original)

46E. Adult de Achroa grisella (în original)

46F. Adult de Galleria mellonella (http://www.wmap.cz/opk/mot/motyl/mot1088.htm)

3.2. Descrierea bolilor, dăunătorilor și a speciilor comensale potențiale

3.2.1. Boli contagioase

Bolile contagioase la randul lor se grupeaza in; bacteriene, virotice, micotice si parazitare (Marghitaș, 2008)

3.2.1.1. Boli contagioase bacteriene. LOCA AMERICANA

Este o infecție bacteriană cauzată de bacteria Bacillus larvae în două forme: fie sub formă de bastonaș, fie de filament. Bastonașele cu flagel se înmulțesc repede prin diviziune, ele se umflă și formeză spori. Flagelii constituie în diagnosticul de laborator o dovadă importantă. Sporii sunt infectioși și doar larvele pot fi infectate. Sporii sunt transmiși prin hrana administrată larvelor de către albinele adulte, unde in intestinu mijlociu al larvei pot germina 24 de ore in forma de bastonas. Dupa 48 de ore este necesar de 10000 de sporti petru infestare si dupa 5 zile de peste 10milioane de spori. De aceia infestatia are loc la larvele mai tinere.

Răspândirea bolii: s-a dovedit ca mici cantitati de spori nu pot afecta colonia, daca sunt infestate larve izolate atunci albinele le indeparteaza inainte sa se formeze alte spori, find intrerupt lantul infectios.Albine sunt capabile sa recunoasca celulele inca inaite ca capacelul sa se schimbe in baza descompunerii bacterienei din celule.Puterea de aparare a coloniei de albine este stabilita si de capacitatea de a separa sporii din hrana si din gusa de miere cu ajutorul ventriculelor.Spro ajung in intestin unde jumamtate din ei germineza restul sunt eliminate prin fecale acesta atunci este problema cand fecalele sunt depuse in cuib datorita unei alte boli. Cand numarul de spori este scazuta, colonile se pot auto vindeca dar daca numarul sporilor este foarte mare, aceasta sansa scade din ce in ce mai mult. Răspândirea bolii de la colonie la colonie se realizează prin ratacire a albinelor mai ales trantori se pot rataci pe distanta de 7 pana la 8 km. Cu siguranta raspandirea are loc la furtisag de la coloniile slabite si infestate de boală.

Diagnostic: infestarea cand a ajuns la un nivel inalt atunci se simte un miros ne palcut dar nu in orce caz se poate opserva acesta.petru o cercetare mai detailata se face o proba numit proba a chibritului:un chibrit se inpinge in masa cleoasa galben–cafenie pana la culoarea cafelei cu lapte de sub capacele.Cand acesta va fi scos cu grija si se formeaza un fir lung atunci putem fi siguri ca este prezent loca americana. Dar in orce caz identificarea patogenului se face in laborator pentru a afla cu siguranta prezanta patogenului.

Combaterea bolii: medicamentele nu pot fi folosite pretutindeni si numai in anumite conditi.in Europa Centrala si de nord , omorarea coloniei este inca metoda cea mai folosita.Dar metodea de ardere este adaptata cand colonia este mai slaba deja cand colonile sunt inca tari sau in stadiu de slabire e mai recombat sa se realizeze combaterea cu medicamente.

Terapia medicamentoasă: ele pare putin lipsit de sens pentru toate medicamentele cunoscute omoara nnumai formele de inmultire (forma vegetativă) dar nu sporii, așa dar ramani atatea spori in colonie in cat boala dupa scurt timp reizbucneste. Masuri de dezinfectie sunt foarte utile si de folos trebuiesc spalate curatate toate stupurile unde a fost prezenta boala .Uneltele ca dalta apicola hranitoarele si centrifuga de miere, dar si stupi de material plastic vor fi spalate cu lesie calda de sodiu in concentratie de 3 pana la 5% si in final acesta trebuie clatita bine cu apa curata.

Prevenirea bolii: cand o stupina din imprejur este infestata cu loca americana , cu gru se poate preveni transmiterea agentilor patogeni.ar trebui sa se cumpere si sa se foloseasca numai coloni cu certificat de sanatate si ar trebui sa existe ca cel care le vinde nu a folosit preventiv medicamente. Stupii in todeauna trebuiesc dezinfectati inaite de a fi folositi (Ritter)

3.2.1.2. Boli contagioase bacteriene. LOCA EUROPEANĂ

Agentul patogen Melissococcus pluton nu formează, ca forma de durata, spori in sens propriu, ci o capsula. Acesta ofera o protectie exterioara .forma de durata ajunge prin frana in larva c si in cazul loci americane , varsta larvei determina cantitatea de germeni de exemplu o larva in varsta de 48 de ore poate cu greu sa fie infestata . agentul patogen in mod preponderent este gasit in intestinul mijlociu, in terminatia acestuia inca infundat acolo se inmulteste atat de rapid in cat larvele consuma hrana peste masura , si astfel albinele adulte le cunosc si le indeparteaza. De obicei larva moare din cauza toxinelor eliminate de bacterii, si se schiba culoarea din galben in cafeniu. Larvele care supravietuiesc sun adese ori foarte slabe si galben ,subdezvoltate. Cand intervine formarea sporilor, larva intinsa sau pupa tranforma intro masa cu miros puternic si se intinde ca un filament. in acest stadiu de multe ori se confunda cu loca americana. In miere , germeni traiesc numai putine zile in polen mai multe luni. In fecalele de albine ramane activ de la mai multe luni la mai multi ani.

Raspandirea bolii: în interiorul coloniei este raspândită boala prin hrana care prin aceasta cale ajung si in puiet. Atata timp cat este atacat puietul necapacit albinele pot inlatura boala, dependent de cat de puternic este instictul lor de curatire. Daca puternic presiune a infectiei boala se raspandeste atat de rapid in cat albinele nu mai pot curati celulele. Si matca pare a fie un focar epidermic poate ca in ea agentul patogen supra vietueste in periada fara puiet dar mai probabil este supravietuireain pereti celilelor in fecale si in resturile de ceara.

Diagnostic: larvele rasucire sunt un simptom clinic tipic pentru loca europeana. Proba de chibrit ar trebui facuta:un chibrit va fi bagat in masa amorfa, cafenie si va fi scos usor, daca nu se formeaza filament loca americanna va fi exclusa, dar daca se formeaza filament sau filamente trebuiesc analizate la laborator petru ca si loca europeana formeaza uneori filamente. O pata pe interiorul capacelului dovedeste in todeauna existenta locii europene, la fel ca si aglomeratia cenusii-galbui din intestinul larvei. Cand este vorba de miros M. Pluton asociat cu Streptococus faecalis, mirosul este acru ca si otetul. Daca Bacillus alvei este preponderent , mirosul poate aminti ,ca si la loca americana de cel al transpiratiei. Puietul se usuca pe fundul celulelor dar spre deosebire de loca americana solzi zac lejer in celula si se evidentiaza prein supra fata neteda sistarlucitoare. In orce caz ar trebui trimisa o proba la laborator pentru a examinare pentru ca poate exista in aceias timp abele boli in aceias colonie si familie. Raspandirea bolii de la colonie la colonie se realizeaza de cele mai multe ori in ratacire sau furtisag. Sau apicultorul prin schimbarea fagurilor.

Combaterea: adese ori loca europeana dispare fara a intrveni apicultorul. Colonia de albine reuseste sa invinga usor infectia daca au o sursa de nectar in todeauna.Combatrea boli se aseamana mult cu comabaterea locii americane.

Prevenirea boli este foarte limitata, apicultorul trebuie sa fie foarte atent can achizitioneaza coloni de albine si unelte noi, roiurile noi ar trebui tinute in carantina nu ar trebui intrebuimtata hrana straina, in special polen.

3.2.1.3. Boli contagioase bacteriene. SEPTICEMIA

Este o boală infecțioasă a albinelor care apare tot sezonul în care albinele sunt active, fiind favorizată de condițiile necorespunzătoare, de locuri umede și răcoroase și de întreținerea necorespunzătore. Patogenul Bacillus apisepticus care este prezent aproape întodeauna în stupi și devine periculos numai atunci când rezistența organică a albinelor scade. Din punct de vedere morfologic el se prezintă ca un bastonaș mic cu capetele rotunjite. El este distrus la 73oC după 30 de minute și la 100oC după 3 minute. Contaminarea se realizează prin aparatul respirator de unde agentul pătrunde în hemolimfă unde se înmulțește și produce moaretea prin septiemie. Pe cale digestivă contaminarea nu este obisnuită deoarece condițiile din intestinul albinelor nu sunt favorizabile. Evoluția bolii este lentă uneori vindecarea este automată, atunci când cauzele care au favorizat apariția bolii dispar sau se reduc.

Simptomele: albinele au hemolimfa cu aspect lăptos, contracții abdominale înainte de moarte, târâre în fața urdinișului, mor în număr foarte mare, cadavrele se decompun foarte repede, devin fragile.

Tratamentul: s-a constatat că antibioticele previn apariția unor eventuale coplicații în acest sens se recomndă folosirea oxitetraciclinei sau eritromicinei, doza fiind de 50 ml, timp de 10 zile. Dar în primul rând se iau măsuri pentru îndepărtarea cauzelor care o produc cum ar fi umiditatea, înlocuirea mătcilor necorespunzătoare, familii slabe etc.

3.2.1.4. Boli contagioase bacteriene. PARATIFOZA

Boala este favorizată de întreținerea necorespunzătoare a albinelor, este o boală sporadică a albinelor adulte. Agentul patogen Bacillus parathyphi alvei se prezintă din punct de vedere morfologic ca un bastonaș cu capetele rotunjite, lungi de 1-2 microni și late de 0,3-0,5 microni. Contaminarea se face pe cale bucală prin intermediul apei infectate. Se multiplică germenul intens în intestinul albinei, apoi pătrunde în hemolimfă și astfel provoacă moartea prin septicemie. În interiorul stupinei boala se transmite prin albinele hoațe, trântori etc.

Siptomele: în forma acuta boala provoaca moartea albinelor si depopularea famililor.Albinele bolnave numai pot zbura sau pierd din capacitatea zborului , se taresc in fata urdinisului prezinta balonare de abdomen ,diare dupa care mor . foarte multe ori boala se confunda cu nosema si acarioza de acea trebuie diagnostizat prin examen microscopic.

Tratamentul: tratamentul medicamentos este acelas ca si la locii europene si se mai dezinfecteaza materialul care a venit in contact cu albinele inbolnavite , ramele inlaturate cu diaree si schimbarea matcii.

3.2.1.5. Boli contagioase virotice. PUIETUL ÎN SAC

Este o boala puietului de albine mai putina raspandita fiind favorizabila de factorilor nefavorabili de mediu. Agentul patogen este un virus filtrabil Morator aetatule, dar compozitia ei biochimică nu este încă cunoscută. Rezistența virusului nu este prea mare astfel suspendat în apă moare după 10 minute la 59°C, iar în miere și glicerină în aceiași timp 70°C. Razele solare îl distrug în 4-6 ore. În faguri cu miere rezistă aproximativ o lună iar procesele de putrefacție îl inactivează după 2-3 zile, iar în mediul uscat moare după 4-7 ore.contaminarea se realizeaza pe cale bucala cu preluarea hranei infestate find mai ales receptive larvele in perioada de transformare. Aparitia bolii este favorizata de racirea brusca a timpului si ploi indelungate si ea poate apare in tot timpul sezonului active. Evolutia bolii depinde de puterea familiei cum ar fi exemplu dat u cules bun, poate determina vindecarea fara a interventia apicultorului.

Simptomele: moartea puietului se produce dupa capacire, larvele devin galbene cenusi sau brune capul cu o culare mai inchisa decat corpul sunt intorse cu partea ventral in sus luând aspect unor pungi. Acest continut nu este vâscos sau filant, nu are miros prin uscare corpul se transforma într-o crustă.

Tratamentul: este asimilat cu cel aplicat al locilor, rezultate satisfăcătoare dând cloromicetina.

3.2.1.6. Boli contagioase virotice. BOALA NEAGRĂ

Cusnoscuta sub nume si de bola de padure sau paralizia apare vara dintre culesuri. Agentul causal al acestei boli un virus, etiopatogeneza acestei boli nefind inc ape deplin eliciodata.bola poate fi generate de o tulburare a metabolismului proteic cauzat de diferite sortui de polen ciuperci, sau uenel substante chimice sau conditi nefavorizabile.

Simptome: Albinele isi pierd capacitatea de zbor, se taresc in fata urdinisului fac miscari dezordonate corp negru abdomenul marit, mor cu aripile tinute in for a de acoperis departate in jos. Albinele afectati nu mai aduna reserve de miere ci consuma ce a ce culeg .albinele bolnave cad de pe faguri si se agita pe fundul stupului unele ies afara, se agita si au trompa intinsa nu pot sta în pozitia normal.

Tratamentul: medicamentos nua fost eliberat pana in prezent, este recomandata pe langa masuri de igiena, schimbara matcii la familiile bolnave sau administrarea a250ml de sirop caldut cu adaus de 10% lapte de vacă fiert, tratament care combate eventualele intoxicatii sau craiente proteice.

3.2.1.7. Boli contagioase micotice. ASCOSFEROZA (Puietul Văros)

Micozele sunt boli infecto-contagioase produse de ciuperci si ele evoluiaza sub influenta conditilor de mediu, putand produce in anumite imprejurari pagube inseminate. Aceste boli micotice sunt reprezentate prin: ascosferoza, aspergiroza si melonoza.

Ascosferoză este o ciuperca parazita ce atacă puietul căpăcit și necăpăcit și apare în familiile negrijite suficient, de regulă în lunile aprilie-mai, crește ca intensitate în iunie și regenerează în iulie-august.

Etiologie: agentul patogen este o ciupercă numită Ascosphaera apis care are micelii de ambele sexe. Când cele două tipuri de micelii se întâl­nesc rezultă ascele, niște formațiuni capsulare care conțin spori și a căror viabilitate este foarte mare. Ciuperca se dezvoltă foarte bine la tempera­tura de 20-30°C, sporii având o mare putere de conservare (10-15 ani), rezistă la acțiunea vaporilor de formol și a fumului de sulf.Contaminarea se face pe cale bucală, prin intermediul albinelor care îndepărtează puietul bolnav și transmit astfel boala altor larve sănătoase. Dezvoltarea micozei este favorizată de temperatura și umiditatea care se întâlnesc în familiile de albine slabe. Primul puiet atacat de Ascosphaera apis este cel de trântor, deoarece acesta se află la periferia fagurilor, unde umiditatea este mai crescută și căldura mai redusă, apoi se extinde asupra puietului de lucrătoare și chiar pe cel din botci.

Simptome: larvele se înnegresc, își pierd segmentația, pielea se asprește și se acoperă pe tot corpul cu un miceliu alb, rămânând liber numai capul larvei, care apare ca un buton uscat. Larva moare, iar în urma evaporării apei, își reduce volumul, se usucă, devine dură asemănătoare unor pietricele de var, de unde și denumirea populară de "puiet văros". Culoarea ei este albă-gălbuie, atunci când a fost parazitată cu un miceliu de un singur sex, fie verde murdar, atunci când miceliile s-au contopit și au dat naștere la corpi fructiferi.Puietul mumifiat este răspândit neregulat pe suprafața unui fagure și nu aderă de pereții celulei, putând fi scos de albine. Larvele îndepărtate din celule sunt răspândite în fața urdinișului sau pe scândura de zbor, boala fiind astfel foarte repede recunoscută de apicultor.

Tratamentul se face cu rezultate mulțumitoare cu Micocidin și Codratin. În funcție de mărimea populației de albine și de intensitatea infecției se administrează câte 100-150 g Micocidin, prin împrăștiere cu mâna peste rame. Tratamentul se repetă de 3-5 ori, primele două tratamente făcându-se la interval de 3-4 zile, iar ultimele la 7 zile. Dacă infecția este gravă se poate administra și sub formă de sirop (1 kg Micocidin la un litru de apă), de 3 ori, câte 250 ml, concomitent cu primele trei administrări de Micocidin pulbere.Codratinul se poate administra fie amestecat cu zahăr pudră în proporție de 25 g la un kg zahăr, fie dizolvat în soluție de zahăr (30 g zahăr la un litru apă), în proporție de 25 g preparat la un litru soluție. În funcție de mărimea familiei de albine și intensitatea infecției, se administrează 100-120 g preparat diluat în zahăr pudră, cu mâna sau cu o sită printre rame, peste albine.

Tratamentul se aplică de 4-5 ori, primele două tratamente la interval de 3 zile, ultimele la interval de 5-7 zile.Când infecția micotică este mai intensă, concomitent cu pudrarea se administrează câte 250 ml sirop cu Codratin în hrănitor.Codratinul dizolvat în soluție de zahăr mai poate fi administrat și cu ajutorul unui aspirator, câte 200 ml pentru o familie, tratându-se astfel toate ramele cu sau fără puiet pe ambele părți de 5-6 ori. Primele două tratamente la interval de 3 zile, ultimele la interval de 5-7 zile.

Se recomandă ca acest produs să nu se administreze în timpul culesurilor principale, iar fagurii goi de la rezervă, din stupinele infectate, înainte de a fi introduși în stup, să fie aspersați sau stropiți cu o soluție de zahăr cu Codratin și lăsați să se usuce.

Tratamentul se aplică la primele semne de boală sau în stupinele care în anul precedent au avut micoză înainte de apariție. "Institutul de Cercetare și Producție pentru Apicultură", producătorul acestui medicament, mai recomandă ca în situația în care după vindecarea clinică apar din nou factori favorizanți dezvoltării micozelor, să se intervină cu una sau două administrări cu Codratin pentru a preveni recidiva.În cazul în care în stupină apare odată cu această boală și loca americană sau europeană, în Codratinul diluat cu pudră de zahăr se adaugă 2,5 g teramicină sau oxitetraciclina, se omogenizează și se presară printre rame, peste albine, respectând același protocol ca și în cazul micozei.De asemenea schimbarea mătcii familiilor bolnave este o măsură recomandată pentru eradicarea bolii.

3.2.1.8. Boli contagioase micotice. ASPERGILOZA(Puietul pietrificat)

Este o boala miotica ce ataca larvele, ninfele si albinele adulte.Este o boala periculoasa transmisabila omului caruia ataca mucoasa ocular si cele ale aparatului respirator.

Etiologie: boala este provocata de ciuperca Aspergillus flavus si uneori de Aspergillus niger.

Contaminare: Ciuperca este foarte raspandita in natura si albinele vii frecvent in contact cu ea.Patrunsa in cuib boala se extinde asupra puietului si albinelor vii, contaminarea facanduse pe cale bucala odata cu consumul de nectar polen sau apa infectata. Miceliul traveseaza peretele intestinal, se inmulteste si distruge organelle interne astfel provocand moartea albinei. Aspergiloza apare mai ales la familiile de albine care au avut un cules abundant de polen, cand datorita de netasarii corespunzatoare a acestuia in cellule, pasture este cuprinsa de ciuperca. Evolutia bolii este favorizata de actiunea factorilor nefavorabili de mediu in special de umiditate.

Simptome: la inceput ciuperca se dezvolta pe faguri su pasture si albine moarte, dupa care trece pe larve care se deshidrateaza, devin de consistenta dura (puietul pietrificat) si capata culoare galbuie.

La albinele adulte micelilul de nuanta verzuie apare pe suprafata corpului, in spatile dintre inelele abdominale. Albinele bolnave devin la inceput nelinistiti, apoi prezinta miscari anormale, cad de pe faguri nu pot zbura, paralizeaz si mor.

Tratamentul: este indentic cu cel aplicat in cazul ascosferoze, iar in cazul in care sunt atacate si albinele adulte, intreaga familie se arde. Deoarce aspergiloza se poate transmite si la om, provocand grave afectiuni, si se recomanda ca personalul care devine in contact cu albinele sa poarte masca de tifon, inbibata in antiseptic sau cel putin in apa pentru a proteja caile respiratorii.

3.2.1.9. Boli contagioase micotice. MELANOZA

Este o boală care afectează aparatul genital al mătcii si glandele salivare ale albinelor lucratoare.

Etiologia: agentul pathogen este ciuperca Melanosella mors apis, care creste numai pe medii special de cultura, ele find localizat special in ovare. Contaminarea se realizeaza pe cale bucala, mai intai sunt afectate albinel lucratoare apoi patogenul se inmulteste in glandele salivare si de aici se transmite odata cu latisorul de matca.

Simptome: mătcile atinse melanoza prezinta inapetenta, inceteaza treptat demunerea oualor, au abdomenul marit, mobilitate redusa cad de pe faguri. Mor dupa câteva zile. Melanozele afecteaza matcile indifferent de varsta si se pare ca este influentata de uni factori de mediu si in special de timpul rece si umed. Exista posibilitatea ca boala sa fie introdusa in stup odata cu mierea de mana.

Tratementul medicamentos nu a fost elaborate încă, motiv pentru care se recomandă înlocuirea mătcilor bolnave și crearea unor conditii optime de dezvoltare a familiilor de albine.

3.2.1.10. Boli contagioase parazitare. NOSEMOZA

Este o boală de invazie a albinelor adulte, foarte raspandita si evoluiaza in forma acuta dar si eruptiva cu manifestari puternice. Apare mai ales dupa iernare , la inceputul primaverii putand astfel provoca depopularea famililor de albine can acestea sunt rau intretinuti si iernate necorespunzator. Actiunea parazitului este favorizata atunci cand exista famili slabe, de culesul de nectar si polen slab de umezeala de timpul nefarabil.

La infestare incipienta cu nosema semnele clinice sunt mascate find vizibil atunci cand incarcatura per individ de paraziti ajunge la o anumita limita.nosema netratata la timp scurteaza viata albinelor, reduce drastic capacitatea de productie. In final se ajunge la disparitia definitiva a familiilor, printr-o decimala rapida.

Agentul patogen este protozorul unicelular nosema apis , care se localizeaza in peretele intestinal impiedicand astfel digestia si asimilarea hranei. Sporii de nosema apis au forma unor corpusculi ovali stralucitori, lungi de 5-6 microni si lati de 2,5-3 microni.suspendati in apa sau miere sunt distrusi si la temperatura de 50°C dupa 15 minute . la temperatura camerei la 22-24°C rezista 2 luni iar la frigider numai 3 saptamanni . spori in cadavrele uscate se conserva 1 an în excrementele usacate 2 ani iar în miere aproximativ 258 de zile, în faguri 4 luni și 2 ani.

Contaminarea se face pe caale bucala prin consumul de apa sau hrana infestata .Boala se mai transmite prin miere, polen, prin furt,inventar ,trantor prin roirea famililor bolnave sau prin practicarea stuparitului rustic. Nosema mai poate fi transmisa si de indivizi care traiesc in stup de exemplu de molia cerii.

Nosema apis poate aparea sau favoriza apararea lui mai multi factori cum ar fi :

Iernarea pe miere de mana

Lipsa matcii in timpul iernari

Prezenta unei matcii neinperecheate

Imposibilitate de zborului de curatire

Ierni lungi si umede

Simptomele: în forma latentă de boală manifestările nu se realizeaza de aceea și este greu de diferențiat de albine sanatoase.familile de acesta forma se dezvolta foarte greu, prezinta pete mici de diaree și înregistreaza o mortalitatte sporită. Albinele bolnave prezintă diaree de culoare brună deschis au abdomenul umflat și pierd din capacitatea de zbor, tremură și se târesc în fața urdinișului, paralizează și mor în masă. Dacă moartea este provocată de boala Nosema apis atunci albinele au picioarele adunate sub torace și aripile intinse. Când nosema este asociată cu diareie este greu de identificat care boala este defapt. Mătcile infestate sunt la început mai agitate apui devin apatice și cu o mobilitate redus cad de pe faguri numai depun oua, nu se mai hrănesc și după un timp mor. Spre deosebire de albinele adulte matcile nu prezintă diaree la infestare.

Boala se paote observa cu ochuil liber dacă după moartea albinelor tăiem capul si permite sa se observe unele modificari , dar diagnosticul mai precis este posibil mai precis prin examinarea de laborator cu microscop.

Masuri igienice si sanitare de prevenintie si combatere a nosemozei:

înlocuirea fagurilor din stup la maxim 2-3 ani

distrugerea fagurilor vechi sau noi care contin pete diareice.

strângerea si colectarea a tuturor resturilor din stup si arderea lor imediat

curățarea stupurilor anuala cu soda caustica

Tratament cu protofil: de obicei in romania aceasta boala se trateaza cu protofil , este un extras de ingrediente naturale care nu nu creaza prejudici produselor stupului nici albinelor.

Se administreaza protofilul se administreaza in sirop cate 17 ml/l saun paste de zahar sau miere cate 34ml/kg, se administreaza toamna in siropul pentru stimulare sau primavara in pasta sau siropul de stimulare. Tratamentul se executa de cate ori este nevoie cu o singura conditie cantitatea de doza de protofil sa nu depasesca 80 ml/familie/an.

Tratament cu fumidil b: nu prea este folosit de stupari de la noi dein tara . in principiu activ, fumibil b are la baza antibioticul fumagilin. Se administreaza in sirop amaestecat z: la o colonie mare 25g la 1l sirop la un medie de 18g/0,750 litri sirop iar pentru un roi 18g/0,500 litri sirop. Sunt doua moduri de administrare in hrana albinelor cu preparatul livrat in hranitor, prin pulverizarea pe rame si pereti stupului iar siropul ramas folosit ca hrana. În total se administreaza de 8 ori la interval de 7 zile intre administrare. După cum se observă tratamentul este de durata si mai ales se realizaeza cu antibiotic este riscul de a contaminarea mieri daca este facut in plin sezon activ.

Concluzie: orice tratament folositi folositi cu atentie respectati dozele recomandate si administrarea lor și mai ales să fim atenți la curățarea și menținerea curățeniei în stup cat se poate de bună.

3.2.2. Boli necontagioase

3.2.2.1. Boli necontagioase. PUIETUL RĂCIT

Apare de obicei primavara, în famiile slabe care au cuiburile ne rastranse si neinpachetate, poate aparea si atunci cand apicultorul largeste mult cuibul familiei de albine sau tine mult stupid deschisi pet imp nefavorabil. Larvele bolnave nu emit nici un miros caracteristic dar își pierd luciul devin cenușii.

Prevenire raciri se face prin aplicarea unor tehnologi raspunzatoare de crestere a albinelor si prin mentinerea unor famili puternice si combaterea bolilor albinelor adulte (Marghitas, 2008)

3.2.2.2. Boli necontagioase. BOALA DE MAI

Este o boală a albinelor tinere care se ocupa mai ales de cresterea puietului , ea si apare din cauza acesta obicei primavara cand este o crestere mare o dezvoltare puternica si este crescuta o cantitate mare de puieti.Albinele doici produc foarte multa laptisor de matca si datorita acestuia consuma multa polen si suficienta apa penrtu prelucrarea acestuia . In zilele reci sau cu precipitati cand nu pot zbura sau intensitatea zborului este redusa apare lipsa de apa si duce la fenomenul de constipatie a albinelor tinere.

Contaminarea: de cele mai multe ori sunt afectate toate familiile dintr-o stupina de oare ce lipsa apei ii afecteaza in egala masura.

Simpto me: la iesire in fata urdinisului albinele se taresc incercand sa zboare dar cad la pamant si mor.Au abdomenul umflat si excrementele sunt galbene si au forma unor carnecior.daca se apasa pe abdomen , iese o pasta tare de culoarea galbena.Aceste siptome apar mai ales primavara , dupa o perioada rece.

Tratamentul: se face cu sirop de zahar foarte diluata , pulverizat de pe albinele cu faguri sau administrat in alimentator si prin instalarea adapatorilor in apropierea stupilor.

3.2.2.3. Boli necontagioase. DIAREEA ALBINELOR

Este o boala fiziologică nemolipsitoare care se evidentiază prin apariția excrementelor de culoare castanie pe faguri și rame, cu miros neplăcut și este consecința unui consum mare de miere de calitate inferioară. Boala mai poate să fie cauzată și de zgomotul mare matcii de blocarea urdinișului si ca urmare ne efectuarea zborului de curatire.

Albinele pierd capacitatea de zbor se târăsc în fața urdinișului și au corpul acoperit de excremente, abdomenul este mult mărit. In cazul apariției diareei și pentru prevenirea aparitiei altor bolii se recomandă pe lângă îngrijirea corecta, administrarea siropului cu antibiotice ca în cazul locii europene.

3.2.2.4. Boli necontagioase. ANOMALIILE MATCILOR

Pe lângă bolile infecto-contagioase, matcile pot prezenta si un numar mare de anomalii, produse fie de procese de distrofice ale sistemului neuroendocrin, fie de natura congenitala. Matcile manifesta tulburari fiziologice legate de varsta care se manifesta prin modificari structurale.Astfel aparatrofierea glandelor produca toare de venin , incshiderea la culoare a tubilor, pigmentarea tesutului adipost .etci

Ca urmare a unor tulburari nervoase la matci se pot observa pareze, paralizi precum si depunerea de oua nefecundate. Aceste tulburari apar in urmare unor traumatizme fizice .

Dintre tulburarile somatice amintim: matci pitice, matci cu extremitati somatice anormale,ginandromorfirmul,ciclopismul, microcefalia etc

Aparatul si organele de reproducere pot prezenta urmatoarele modificari:aplazia ovarelor, atrofia ovarelor, hipoplazia ovarelor, obstructia ovarelor, obliterarea oviductelor prin calculi rectali etc.

Unele matci pot deveni trantorite adica ouale depuse de ei se nasc numai trantori. Matcile cu diverse anomali trebuiesc inlocuite imediat ce au fost depistate, cu alte matci tinere.

3.2.3. Descrierea dăunătorilor albinelor

3.2.3.1. Descrierea dăunătorilor albinelor. FLUTURELE CAP DE MORT

Acherontia atropos este un fluture mare, aproape de mărimea unei palme atunci când are aripile desfăcute. Denumirea îi vine de la desenul asemănător craniului de om ce îl are pe partea dorsală a aripilor. În zbor produce un zgomot mare care se aude de la distanță. El pătrunde în stup seara prin urdinișuri și consumă miere, și prin mișcarea aripilor agită albinele.

Petru împiedicarea accsesului în stup, se recomandă micșorarea urdinușurilor în funcție de populația de albine și instalarea gratiilor pe timpul toamnei.

3.2.3.2. Descrierea dăunătorilor albinelor. LUPUL ALBINELOR

Philanthus trangulum se aseamănă cu viespele dar este mult mai mare, își face cuibul în pământ și sapă multe galerii în pământ. Atacă albinele la urdiniș, pe flori și în zbor, pe unele le mănâncă iar cu altele își hrănesc larvele din cuib. Combaterea se face la fel ca în cazul viespilor.

3.2.3.3. Descrierea dăunătorilor albinelor. PRIGORIILE

Merops apiaster – albinărelul este o pasăre de talie mică cu culoarea penajului foarte frumoasă, trăiește în zone puternic erodate, unde își construiesc cuiburi sub formă de galerii adânci de 1-2 m sau în scorburi ale copacilor. Când nu-și găsesc destulă hrană ele se adună în stoluri mari și atacă stupinele sau albinele care se întorc de la cules, ele zboară foarte greoi și lin. Atacurile sunt mai frecvente în luna iunie când își hrănesc puii și în luna august când se pregătesc de plecare în țările calde. O prigorie poate consuma într-o zi 60-80 de albine.

3.3. Alimente și medicamente preparate din produse apicole

3.3.1. Produse obținute din miere

Pogăci cu miere

Ingrediente : ¼ kg miere, ½ kg faina, 10 dg unt sau margarina , 10dg zahar, 1 ou intreg, 2 galbenus de oua, 1 lingura mica de bicarbonat de sodiu, și putina scortisoare. In miere calda dizolvam untul , adaugam resturile de ingrediente si amestecam , cam de ½ cm grosime intindem , si cu ajutorul unor pahar din sticla realizam formele .Cu ou invelim .punem in cuptor pa are culoarea roza. Prima zi o preparam iar in cealalta o punem la cuptor.

Pâine cu miere

Ingrediente: 1 pahar de miere, 1 pahar de lapte, 1 ou, 8dg unsoare , scortisoare,coja de lamaie ½, o lingura mica de bicarbonat de sodiu ,si atata faina cat trebuie. Zaharu si unsoarea amestecam pana devine spumos, adaugam ou si mierea si bine amestecam, adaugam laptele si faina cu bicarbonate de sodiu incet adugam pa ce se face tare , dup ace amestecam cu lingura bine asezam in tava cu unsoare uns usor o punem la cuptor 40 de minute.

Biscuit cu miere

Ingrediente: 15dg zahar, 2 oua, 35 dg faina, 2 linguri mari de miere, 1 lingura mica de scortisoare, o coaja de lamaie, 1 lingura mica de bicarbonat de sodiu.

Ingredientele de sus bine amestecam, intinde subtire aluatul dupa ce cu ajutorul unor forme din plastic le dam forma de biscuiti le punem in tava, tava usor fainat si apoi la cuptor.

3.3.2. Utilizări ale propolisului

Albinele produc propolis ca mijloc de apărare împotriva mucegaiului, pentru mumificarea într-un înveliș a intrușilor stupului cum ar fi alte insecte și șoareci, ce împiedică purezirea lor și apararea împotriva microbilor. Albinele mai folosesc propolisul pentru căptușirea stupului pentru a evita intrarea aerului.

Procesul de producere a propolisului este de digestie al albinelor și este cules de pe cel putin 20 de speci de arbori în special de preferat sunt mugurii de plop și de arin, de pe frunze muguri și scoarta coniferelor a salciei și a prunului. Aceste materiale rasinoase sunt culese si sunt amestecate de albine cu secretie salivare si ceara. Propolisul se obține in stup unde este cultivat si mierea si se realizeaza de albine specializate, în zilele calduroase când temperatura depaseste 20oC in momentul acesta devine plastic. De la un stup se poate recolta aproape 100-400g de propolis, in functie de regiune. Propolisul se reprezinta ca o masa lipicioasa de culoarea variabil intre verde maro si negru si are un miros de rășină și balsamuri. Greutatea specifică este de 1,112-1,136 g/cm3 punctul de topire fiind între 70-1200C .

Propolisul tablete, care se sug, are calitati de antiseptic bucal si este indicat in stomatite micotice, afte, herpes labial, zona Zoster, alergii si prurit.

Procesul consta in culegerea prafului de propolis din stup dupa care se ia o sticluta de 450 ml in care se pune 200g propolis praf și se pune pe el alcool dublu rafinat, se lasa 7 zile sa se descompuna propolisul, din cand in cand se poate agita. Dupa 7 zile se ia un tifon si se stracura, produsul obtinut rezulta tintura de propolis. La noi se foloseste pentru dezinfectarea ranilor, pentru dureri de gât și pentru îmbunătățirea sistemului imunitar.

Propolisul este compus din: rășini vegetale, ceara, uleiuri eterice, balsam de diferite compoziti, fier, micro elemente cum sunt, cupru, cobalt, mangan, zinc la care se adaugă polen flavoide, secreții ale gladelor salivare ale albinelor.

3.3.3. Utilizări ale polenului

Mai mult se foloseste la inbunatatirea sistemului imunitar si pentru dureri de stomac se ia 2 linguri de polen se amaesteca intrun borcan de miere si se ia dimineata o lingura inainte de mancare este preferat de a lua pur polen fara sa fie amestecat cu miere.

Pasta de miere cu polen se prepară amestecând mierea cu polenul uscat pulverizat (5 părți miere, o parte polen uscat și măcinat). Se prepară doar cât este necesar pentru o zi, după recomandări, uzual folosindu-se o linguriță de praf de polen și 5 lingurițe de miere. Se administrează din pasta obținută, de obicei, câte 2 lingurițe după cele 3 mese principale.

3.3.4. Utilizări ale veninului de albine

Se desfasoara cu un aparat electric pentru recoltarea veninului cu un soc electric cunt de joasa tensiune el este istalat la intrarea unde circula albinele si este format o sirna de retea prin care circula curentul electric. Albine find obligate sa circule peste reteaua de fire dispuse cam la 3,2mm distanta, si prin atingerea a 2 fire realizand astfel inchiderea circuitului provoaca astfel socul electric. Datorita acestui soc albine le inteapa elimina veninul intrun material plastic asezat sub reteaua de sirme. Sub aceasta tesatura exista o sticla pe care ajunge veninul si in contact cu aierul se intareste si se recolteaza prin razuire. Veninul se foloseste pentru vindecarea unor boli de piele si penreu reumatism.

Inflamarea tendoanelor si ranile care apar in alte zone raspund foarte bine la terapia cu venin de albine. In acest caz, efectul este probabil unul antiinflamator, la nivel local, implicind necesitatea unui raspuns al celulelor, la nivel imunitar, la actiunea proteinelor straine. Durerile cronice de spate si git pot raspunde foarte bine la acest tip de tratament.

3.4. Discuții

Rezultatele analizei desfășurate în cadrul prezentei lucrări arată că populațiile de albine din zona de interes sunt expuse presiunii unor paraziți și prădători în mod similar cu situația întâlnită în alte țări din Europa. Pe de altă parte existența unei flore melifere diverse și abundente asigură familiile de albine cu hrană ceea ce face aceste familii puternice. În acest context nu trebuie neglijate aspectele importante ale ecologiei și biologiei albinelor care au nevoie de un areal extins pentru culesul nectarului și polenului ceea ce impune o limitare a numărului de familii într-o zonă oricât de favorabilă ar fi aceasta. Tendința înmulțirii numărului de apicultori și implicit a presiunii puse pe flora spontană și cultivată locale vor duce progresiv la creșterea mortalității în rândul albinelor. Unul din factorii limitativi importanți pentru orice populație de animale este cantitatea hranei accesibile iar albinele ca populații gospodărite de om nu fac excepție. În mod indirect, familiile slăbite sunt expuse suplimentar la presiunea paraziților, patogenilor și prădătorilor. La acest tip de presiune se adaugă poluarea cu pesticide, în special cu ierbicide folosite intensiv și extensiv în ultimii ani. Inclusiv flora spontană care mărginește căile ferate, o sursă importantă de biodiversitate și hrană pentru insecte este distrusă cu ajutorul ierbicidelor ceea ce pune în pericol albinele. Pe principiul biomagnificației în lanțurile trofice, conținutul de pesticide în miere poate ajunge la valori care pun în pericol sănătatea umană.

Pe fondul globalizării importurilor, hipermarketurile și magazinele naturiste oferă miere adusă din diferite țări, inclusiv Noua Zeelandă ceea ce pune o presiune competițională neloială asupra producătorilor locali de miere. Cum tendința în lume este revenirea la principiul consumului de hrană produsă local, ar trebui mai mult încurajați producătorii locali în contextul însă a unei agriculturi biodinamice și a consevării habitatelor naturale.

Cu toate că albinele sunt parțial domesticite și depind de om, ele exploatează în mod durabil resursele naturale. Albina ca specie poate fi considerată ca inginer de ecosistem dat fiind rolul covârșitor pe care îl joacă în polenizarea florei spontane și celei cultivate. În consecință, o mai bună cunpoaștere a rolului albinei în ecosistemele naturale și cele gospădărite de om este o condiție esențială pentru practicarea unei apiculturi durabile și prietenoase cu mediul.

Contribuțiile personale constau în identificarea unor specii de dăunători și comensali ai albinelor, alcătuirea unei sinteze asupra speciilor melifere din zona cercetată și formularea unui set de recomandări pentru optimizarea producției apicole.

Capitolul IV

RECOMANDĂRI

Respectarea condițiilor de manipulare a familiilor de albine care nu trebuie expuse unei supraexploatări prin extragearea întregii lor recolte.

Recoltarea mierii trebuie realizată în perioadele în care nu sunt puse în pericol stadiile imature ale albinelor (puietul).

Să se respecte la nivel local corelația dintre arealul familiei de albine necesar pentru colectarea nectarului și polenului.

Să se evite amplasarea stupilor în zone în care se practică o agricultură intens chimizată.

Să se stimuleze dezvoltarea florei locale melifere și să se descurajeze introducerea de plante exotice care pot deveni invazive.

Să se stimuleze tradițiile locale de apicultură și utilizarea produselor apicole în alimentație, sănătate și produse cosmetice.

Dat fiind abundența de plante din zonele urbane și periurbane să se încurajeze apicultura în aceste zone. Albinele ar fi benefice pentru polenizarea plantelor din parcuri, grădini sau spații verzi.

Bibliografie:

***1, 2012. “Global Honey Bee Colony Disorders and Other Threats to Insect Pollinators.” UNEP Emerging Issues. UNEP, 2010. Web. 29 May 2012.

***2, 2014. Encyclopedia Britannica. http://www.britannica.com/EBchecked/media/

***3, 2014. Josef Dvořák. http://www.biolib.cz/

***4, 2014. Beatriz Moisset. http://en.wikipedia.org/wiki/Osmia_cornifrons

***5, 2014. André Karwath. http://en.wikipedia.org/wiki/Osmia_rufa

***6, 2014. http://en.wikipedia.org/wiki/Cryptophagus.

***7, 2012. Apicultura. Manualul cursantului Ediția I. Editura LVS Crepuscul 330 pag.

Balocchi, E., 2011. Andrena hattorfiana. Gorzente, Genova, Italy. http://commons.wikimedia.org/

Ban-Calefariu, C., 2009. Megachilidae și Anthophoridae Apoidea din fauna României. Editura Altip

Cappaert, D., 2014a. Yellow-Faced Bee (Hylaeus species). Michigan State University, Bugwood.org

Cappaert, D., 2014b. Green Sweat Bee (Agapostemon species), Michigan State University,  Bugwood.org

Debevec, A.H., Cardinal, S., Danforth, B.N., 2012. Identifying the sister group to the bees: a molecular phylogeny of Aculeata with an emphasis on the superfamily Apoidea. Zoologica Scripta. The Norwegian Academy of Science and Letters, 41(5): 527–535

Ellis, J.D., Nalen, C.M.Z., 2013. Varroa Mite,Varroa destructor Anderson and Trueman (Arachnida: Acari:Varroidae). University of Florida. IFAS Extension EENY-473

Erickson, E.H.Jr., Stanley, D.C., Garment, M.B., 1986. A scanning electron microscope atlas of the honey bee. Iowa State University Press.

FAO, 2006. Honey bee diseases and pests: a practical guide. Agricultural and food engineering agricultural and food engineering technical report technical report. ISSN 1814-1137.

Fetea, I., Mateescu, C., Siceanu, A., Cauia, E., Sapcaliu, A., Ion, N., Cauia, D., 2011. Ghidul de bune practici pentru apicultură. Asociația Crescătorilor de Albine din România.

Gerstmeier, R. 1998: Checkered Beetles. Illustrated Key to the Cleridae of the Western Palaearctic – Margraf Verlag, Weikersheim. 241 pp.

Hriscu, L., 2014. http://www.vetonline.ro/dezvoltarea_albinelor.html

Hristea, C.L., Pădurean, L.S., 1967. ABC apicol. Editura Agro-Silvică București.

Hume, G., 2014. Myrmecocystus sp. http://en.wikipedia.org/wiki/Myrmecocystus

Iordache, P., Roșca, I., Cismaru, M., 2008. Plante melifere de foarte mare și mare pondere economico-apicolă. Editura Lumea apicolă.

Johnson, C., Otero, J. C., Leschen, R., 2007. Cryptophagidae. In: Löbl, I and Smetana, A (Eds.): Catalogue of Palaearctic Coleoptera, Vol. 4. Apollo Books;

Kurzeluk, D.K., 2011. Cleridele (Insecta: Coleoptera) din România. Studiu monografic. Teză de doctorat. Universitatea din București, Facultatea de Biologie.

Kurzeluk, D.K., 2012. The catalogue of checkered beetles (Insecta: Coleoptera: Cleridae) from the scientific Collections of “Grigore Antipa” National Museum of Natural History of Bucharest. Travaux du Muséum National d’Histoire Naturelle «Grigore Antipa». LV(2): 221-228.

Michez, D., 2007. Monographic revision of the Melittidae s.l. (Hymenoptera: Apoidea: Dasypodaidae, Meganomiidae, Melittidae). Thèse de doctorat, Université de Mons-Hainaut, Mons, 72 pp.

Ogradă, I., 1986. Bolile și dăunătorii albinelor. Ediția a III-a. Asociația Crescătorilor de Albine din Republica Socialistă România. București.

Olsen, A., 1995. Fundamentals of Microanalytical Entomology: A Practical Guide to Detecting and Identifying Filth in Foods. CRC Press. 320 pp.

Parker, L., 2014. Bees tribes of the world. York University. http://www.yorku.ca/bugsrus/

Rosenkranz, P., Aumeier, P., Ziegelmanna, B., 2010. Biology and control of Varroa destructor. Journal of Invertebrate Pathology 103: S96-S119.

Shetlar, D.J., 2010. Fungus beetles. Fact Sheets Entomology. The Ohio State University Extension. HYG-2084-10 Stenstrup, Denmark; pp. 513–531.

Steiner, R., 1979. Convorbiri despre natura albinelor. Editura Centre Triades. 73 pag.

Tenczar, E., Krischik, V., 2013. Pollinator conservation. Center for Urban Ecology and Sustainability. University of Minnesota.

Tudor, I., 2011. Albinele și albinăritul. Ghidul începătorului. Editura Gramen

Vancea, R., 2014. http://www.proapicultura.ro/bolile_albinelor.htm

Wallays, H., 2014. http://www.fotopedia.com/

PROIECT DE DIPLOMĂ

Boli și dăunători ai albinelor din

județul Sălaj

CUPRINS

CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE DESPRE ALBINE

1.1. Introducere și scopul proiectului de licență

1.2. Definirea termenilor și noțiunilor apicole

1.3. Polenizarea și organismele implicate

1.4. Sistematica și biologia albinelor

1.4.1. Biologia și ecologia speciei Apis mellifera

1.4.2. Specii de albine

1.4.3. Rase Europene de albine

1.4.4. Rase Africane de albine

1.4.5. Rase Orientale de albine

1.5. Anatomia corpului albinelor

1.6. Componența coloniilor de Apis mellifera

1.7. Activitatea albinelor melifere în funcție de vârstă

1.8. Creșterea și îngrijirea familiilor de albine. Tipuri de stupi utilizați

1.8.1. Stupul multietajat

1.8.2. Stupul orizontal

1.8.3. Stupul vertical cu magazine

1.8.4. Pavilionul apicol

1.9. Hrana artificială a albinelor

CAPITOLUL II MATERIAL ȘI METODĂ

2.1. Localizarea studiului

2.1.1. Descrierea stupinei din care au fost luate probe

2.1.2. Descrierea plantelor melifere din zona investigată

2.1.2.1. Plante melifere ierbacee din flora spontană și cultivată

2.1.2.2. Plante melifere arbustive

2.1.2.3. Plante melifere – pomii fructiferi

2.1.2.4. Plante melifere arborescente

2.2. Prelevarea probelor din familiile de albine și analiza acestora

CAPITOLUL III REZULTATE ȘI DISCUȚII

3.1. Descrierea bolilor, dăunătorilor și a speciilor comensale identificate

3.1.1. Boli contagioase parazitare – VARROOZA

3.1.2. Dăunătorii albinelor

3.1.2.1. Trichodes apiarus Linnaeus, 1758 (Coleoptera: Cleridae)

3.1.2.2. Galleria mellonella (Linnaeus, 1758) – Lepidoptera: Pyralidae)

3.1.2.3. Achroia grisella (Fabricius, 1794) – Lepidoptera: Pyralidae

3.1.2.4. Viespile

3.1.2.5. Furnicile

3.1.2.6. Șoarecii

3.1.3. Alte organisme identificate în stupii de albine

3.2. Descrierea bolilor, dăunătorilor și a speciilor comensale potențiale

3.2.1. Boli contagioase

3.2.1.1. Boli contagioase bacteriene. LOCA AMERICANA

3.2.1.2. Boli contagioase bacteriene. LOCA EUROPEANĂ

3.2.1.3. Boli contagioase bacteriene. SEPTICEMIA

3.2.1.4. Boli contagioase bacteriene. PARATIFOZA

3.2.1.5. Boli contagioase virotice. PUIETUL ÎN SAC

3.2.1.6. Boli contagioase virotice. BOALA NEAGRĂ

3.2.1.7. Boli contagioase micotice. ASCOSFEROZA (Puietul Văros)

3.2.1.8. Boli contagioase micotice. ASPERGILOZA (Puietul pietrificat)

3.2.1.9. Boli contagioase micotice. MELANOZA

3.2.1.10. Boli contagioase parazitare. NOSEMOZA

3.2.2. Boli necontagioase

3.2.2.1. Boli necontagioase. PUIETUL RĂCIT

3.2.2.2. Boli necontagioase. BOALA DE MAI

3.2.2.3. Boli necontagioase. DIAREEA ALBINELOR

3.2.2.4. Boli necontagioase. ANOMALIILE MATCILOR

3.2.3. Descrierea dăunătorilor albinelor

3.2.3.1. Descrierea dăunătorilor albinelor. FLUTURELE CAP DE MORT

3.2.3.2. Descrierea dăunătorilor albinelor. LUPUL ALBINELOR

3.2.3.3. Descrierea dăunătorilor albinelor. PRIGORIILE

3.3. Alimente și medicamente preparate din produse apicole

3.3.1. Produse obținute din miere

3.3.2. Utilizări ale propolisului

3.3.3. Utilizări ale polenului

3.3.4. Utilizări ale veninului de albine

3.4. Discuții

CAPITOLUL IV RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

Capitolul I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE DESPRE ALBINE

Introducere și scopul proiectului de licență

Apicultura este una din ramurile importante ale economiei umane cu o tradiție milenară și cu un grad restrâns de intervenție din partea omului asupra populațiilor de albine. Cele mai înregistrări legate de colectarea mierii de la colonii de albine sălbatice de către oameni datează din anii 7000 î.e.n. Primele încercări de domesticire a albinelor sunt din anii 3000-4000 î.e.n. (Ericson și al., 1986).

Apicultura s-a practicat inițial ca recoltare parțială a producției de miere din stupii naturali, ulterior dezvoltându-se tehnici speciale prin care albinele domesticite au fost crescute în stupi construiți de oameni. Și în zilele noastre există populații care recoltează mierea albinelor sălbatice în Africa ecuatorială, Australia, pe Amazon sau în Siberia. Domesticirea albinelor a reprezentat un salt important în apicultură deoarece a asigurat o producție constantă de miere și a altor produse apicole. În paralel cu diversificarea apiculturii a avut loc și diversificarea utilizărilor mierii astfel încât de pe urma activității albinelor au rezultat produse gastronomice, băuturi, medicamente naturale, produse cosmetice și cu utilizări speciale cum au fost lumânările, ceara pentru sigilii, durabilizarea vopselelor utilizate în pictură cu ajutorul cerii, impregnarea lemnului sau tehnici artizanale speciale cum este încondeierea ouălor și imprimarea mătăsii în tehnica numită batik practicată și astăzi în Indonezia.

Albinele rămân cei mai valoroși polenizatori pentru culturile de plante din întreaga lume. Productivitatea pentru anumite fructe, semințe și nuci, descrește cu mai mult de 90% în lipsa acestor eficienți polenizatori (***1, 2012). În ultimele decenii populațiile de albine au fost confruntate cu un declin dramatic, în multe regiuni ale globului, datorită bolilor, presiunii prădătorilor, utilizării pesticidelor și reducerii habitatului natural. Astfel devine importantă o monitorizare a stării de sănătate, pentru populații locale de albine având ca principal scop minimizarea factorilor de mortalitate. Începând cu anul 1965 când a fost descris pentru prima dată declinul coloniilor de albine în Europa, acest proces a fost semnalat în țări precum: Franța, Belgia, Elveția, Germania, Marea Britanie, Olanda, Italia și Spania (Tenczar și Krischik, 2013).

Ca și în cazul altor organisme cultivate sau domesticite, albinele au devenit vulnerabile la diferite boli, într-o măsură mai mare decât speciile sălbatice, la acest fenomen contribuind și globalizarea comerțului cu colonii de albine. Creșterea albinelor în condițiile artificializate ale apiculturii moderne necesită o monitorizare atentă și constantă a stării lor de sănătate.

Albinele sunt susceptibile la boli produse de bacterii, virusuri, ciuperci sau paraziți. Modificările mediului de viață, utilizarea pesticidelor și a fertilizatorilor pentru tratarea culturilor, diferite forme de stres pot avea efect negativ asupra stării de sănătate a albinelor sau asupra mecanismelor extrem de complexe care stau la baza organizării coloniilor de albine. Dacă adăugăm bolile necontagioase datorate expunerii la frig, umezeală, calitatea inferioară a hranei consumată, lipsa zborului de curățire, poluarea fonică în apropierea stupinei sau dăunătorii, organismele comensale și intoxicațiile albinelor, spectrul de probleme legate de menținerea unor familii de albine sănătoase devine un act de mare finețe pentru apicultor. Este necesară ca atare cunoșterea agenților care produc starea de boală, recunoașterea simptomelor, posibilitatea de identificare a dăunătorilor.

Este adevărat și indicat ca diagnosticarea familiilor de albine să fie făcută și pe baza observațiilor comportamentului albinelor, a analizei auditive sau olfactive fără o intervenție repetată în interiorul stupului. Un apicultor experimentat poate stabili prezența unui dăunător sau a unei boli după resturile eliminate din stup de albine, după sunetele produse sau agitația acestora, modul în care se realizează zborul de curățire, cantitatea de polen colectată, aspectul fagurilor etc. Principalul mijloc de vehiculare a bolilor rămâne stupăritul pastoral, în care albinele și echipamentele apicole sunt deplasate pe sute de kilometrii.

Majoritatea bolilor la albine sunt determinate, de organisme care se înmulțesc în interiorul sau în exteriorul corpului albinelor, provocând leziuni anatomo-patologice și dereglări funcționale, care pot duce la moartea acestora. Astfel: loca americană, loca europeană, paratifoza și septicemia sunt produse de o bacterie (boli bacteriene); puietul în sac, paralizia, boala neagră au la origine un virus (boli virotice); puietul văros, puietul pietrificat, melanoza sunt cauzate de o ciupercă (boli micotice); iar nosemoza, amibiaza, acarapioza, varrooza și brauloza au drept cauze determinante un parazit (boli parazitare). Rezistența la îmbolnăviri a albinelor este rezultatul existenței unei imunități naturale sau dobândite, a mecanismului defensiv de apărare esențial pentru a preveni pătrunderea paraziților în colonie sau îndepărtarea indivizilor afectați de diferite boli (Ogradă, 1986).

Albinele, pe lângă boli, au și foarte mulți dușmani, atât din regnul animal, cât și din cel vegetal. Aceștia sunt la fel de periculoși deoarece atacă atât albinele adulte, cât și puietul, consumând hrana acumulată în faguri sau chiar distrugând fagurii de ceară în căutare de polen. Există multe specii zoologice capabile să perturbe procese vitale ale familiei de albine, acționând ca paraziți, prădători, perturbatori sau comensali. Dăunătorii albinelor sunt: insecte, păsări, batracieni, reptile, mamifere superioare sau inferioare și plante dăunătoare (Fetea și a al., 2011).

Rasele locale de albine sunt în general mai bine adaptate condițiilor climatice, resurselor de hrană sau prezenței patogenilor și dăunătorilor. Este motivul pentru care introducerea unei specii sau rase noi de albine trebuie evitată, iar dacă este absolut necesar acest lucru, trebuie precedat de un studiu al potențialilor factori limitativi. Fiecare boală sau parazit necesită măsuri de control particulare, dar există un set de măsuri de prevenire, general valabile, care pot duce la evitarea sau reducerea impactului asupra coloniei de albine. Conform FAO, 2006 acestea sunt:

Eforturi susținute sunt necesare pentru a menține coloniile viguroase cu populații mari și sănătoase de lucrătoare, mătci fertile și depozite adecvate de miere și polen. Aceasta este posibil numai cu aprovizionare suficientă și constantă în polen și nectar

Numărul de stupi și faguri trebuie adaptat la puterea coloniei și la baza meliferă

Bolile paraziții și prădătorii care slăbesc coloniile trebuie controlați constant

Locațiile stupinei trebuie selectate cu mare grijă astfel încât să se evite vânturile puternice, condițiile de umezeală și neigienice și lipsa unei hrane adecvate

Coloniile trebuie protejate împotriva otrăvirii cu pesticide: trebuie executate controale frecvente asupra nivelului și tipurilor de pesticide în raza de zbor a albinelor

Toate elementele stupilor și a echipamentului trebuie menținute curate și în ordine

Stupii trebuie ținuți pe suporturi, iar stupinele înconjurate cu garduri sigure oriunde există pericolul atacurilor de pradători mari.

Stupii trebuie manipulați cu mare grijă: toate practicile care determină furtișagul sau roirea albinelor trebuie evitate, inclusiv existența stupinelor suprapopulate

În general practicile corecte de apicultură sunt cele mai bune metode de prevenire (nu tratamentele medicamentoase)

Controlul mecanic trebuie să fie prima și a doua alegere optimă deoarece acesta este cel mai sigur în condițiile contaminării sau riscului pentru sănătatea umană

Lămurirea despre beneficiile apiculturii și a beneficiilor din miere și indirect a polenizării sunt în măsură să creeze practici agricole mai bune și implicit o bază meliferă mai puțin toxică pentru albine. În acest context creșterea conștientizării în rândul populației poate fi considerată ca metodă preventivă și una care duce la creșterea productivității

Deranjarea stupilor de către apicultori sau persoane externe trebuie menținută la un nivel minim

Trebuie avut grijă în alegerea și utilizarea substanțelor chimice pentru controlul bolilor deoarece cele mai multe din aceste substanțe contaminează echipamentul stupilor și mierea, ducând la apariția rezistenței la patogeni și slăbind albinele

Metodele organice de apicultură se bazează pe metode de control care sunt benefice pentru albine, produsele apicole și sănătatea umană.

Scopul proiectului de licență: este de a identifica factorii biotici responsabili pentru mortalitatea albinelor și de a descrie baza meliferă în comuna Camăr, Județul Sălaj.

1.2. Definirea termenilor și noțiunilor apicole

Baza meliferă – resursa naturală alcătuită din flora spontană și plante cultivate, existentă pe o suprafață de teren, care produce nectar și polen ce poate fi utilizat ca sursă naturală de hrană pentru albine. În esență baza meliferă este reprezentată de totalitatea plantelor cercetate de albinele lucrătoare dintr-o zonă.

Raza economică de zbor este raza cu lungimea de 1,5 km având ca punct central locul în care este amplasată stupina

Raza de acțiune utilă a albinelor culegătoare este de 3 km, distanță până la care ele valorifică resursele melifere. Reprezintă o suprafață de 28 km2 (2800 ha)

Alegerea vetrelor de stupină se va face în funcție de existența resurselor nectaro-polenifere, la stabilirea vetrei permanente este containdicată: depășirea numărului de 100 de stupi, așezarea stupurilor pe locuri denivelate, în apropierea căilor ferate, a drumurilor intens circulate și a fermelor de animale.

Control sumar de primavară începând cu luna martie la o temperatură exterioară de +13-14°C trebuie efectuat controlul sumar al familiei de albine.

Zborul de curățire prin zborul de curățire albinele își descarcă tubul digestiv de produsele de metabolism din timpul iernii.

Roirea naturală: prin roirea naturală a familiilor de albine se întelege actiunea prin care matca, o parte din albine și trântori părăsesc stupul și dau nastere la un roi natural, o nouă familie (Vancea, 2014). Roirea a apărut ca un proces necesar de adaptare în perioada de formare a vieții în comun a albinelor, proces care pe baza selecției naturale s-a perfecționat și fixat pe durata evoluției speciei. Aceasta a avut loc pe parcursul a mai multor milioane de ani. Roirea are la bază un instict complicat, fiind o formă nouă de înmulțire și perpetuare a speciei. Roitul este o însușire ereditară fiind influențată de o serie de condiții favorabile interne (o înclinare ereditară pentru roire, suprapopularea stupului, un dezechilibru pe vârste a albinelor predominând tineretul față de culegătoare) sau externe coloniei (stimulare prea îndelungată, deranjarea inutilă și frecventă a coloniei, când soarele bate direct pe urdinișul stupului în orele cele mai calde ale zilei oprind activitatea albinelor, ploile scurte și dese pe perioade lungi de timp asociate cu un cules slab, poziționarea stupilor prea aproape de pământ (Hristea și Pădurean, 1967).

Stupină sau prisacă: locul unde sunt așezați stupii având un caracter permanent sau provizoriu. Acesta trebuie ales în legătură directă cu baza meliferă și cu absența factorilor perturbatori cum sunt zgomotele, zonele frecventate de animale, curenții reci de aer, expozițiile predominant umbrite etc. Este necesară existența unei surse de apă și a unui spațiu pentru depozitarea ramelor de rezervă, a instrumentarului apicol, o cameră de extracție a mierii, acestea în special pentru stupina de bază sau permanentă.

1.3. Polenizarea și organismele implicate

Polenizatorii sunt specii cheie pentru ecosistemele terestre. Un grup important este reprezentat de albine (Hymenoptera: Apoidea); sunt descrise peste 20000 de specii din care doar o specie a fost domesticită, Apis mellifera. Albinele melifere sunt în prezent cea mai importantă linie evolutivă de insecte polenizatoare. Ele au apărut la puțin timp după apariția plantelor cu flori, conform datelor fosile, respectiv cu 140-110 milioane de ani î.e.n. Au avut un rol important în diversificarea angiospermelor la începutul și jumătatea Cratacicului (Debevec și al., 2012).

Polenizarea este un proces vital pentru toate plantele cu flori. Constă în transferul polenului de pe anterele mascule pe stigmatul femel. Se realizează cu ajutorul vântului, apei sau animalelor, în special insecte. Polenizarea este importantă pentru plante deoarece fără aceasta speciile nu s-ar putea reproduce. Se discută de polenizare încrucișată când polenul ajunge pe stigmatul unei flori diferite (care poate fi și pe aceeași plantă), prezintă un avantaj față de autopolenizare, datorită obținerii unor descendenți cu capacitate îmbunătățită de adaptare la factorii de mediu. Albina este cel mai răspândit polenizator, procesul de polenizare realizându-se ca urmare a vizitării florilor pentru colectarea nectarului și a polenului (Potlog, 1979).

1.4. Sistematica și biologia albinelor

Albinele sunt insecte eusociale înrudite cu viespile și furnicile, cu rol important în polenizarea plantelor, producerea de miere și de ceară. Sunt încadrate în Regnul Animalia – Încrengătura Artropoda – Clasa Insecta – Ordinul Hymenoptera. Clasificarea albinelor poate fi făcută după gradul de socializare (solitare, comunale și semi sociale, sociale), după varietatea florilor de unde strâng polen (oligolectice, polilectice, flori cu o anumită culoare), după modul de hrănire (non-parazite și parazite) (Tudor, 2011).

Pe glob există aproximativ 20000 de specii albine încadrate în 9 familii corespunzătoare superfamiliei Apoidea, prezentate în tabelul 1. Sunt răspândite pe toate continentele, mai puțin Antarctica, cea mai comună albină domesticită fiind Apis mellifera, care prezintă la rândul ei multe subspecii, rase sau biotipuri. În România sunt descrise 663 de specii.

Bondarii și albinele fără ac produc de asemenea miere în cantități și cu proprietăți diferite. Albinele fără ac produc mai puțin de 1 litru de miere pe an, dar mierea este deosebit de delicioasă. Acest grup de albine este reprezentat prin aproximativ 500 de specii. Chiar dacă denumirea este de albine fără ac, ele prezintă un ac redus care nu poate fi folosit pentru apărare. Albine fără ac pot fi găsite în majoritatea regiunilor tropicale și subtropicale ale lumii, cum ar fi Australia, Africa, Asia de Sud-Est și America.

Tabelul 1. Reprezentanți din superfamilia Apoidea

Albinele sunt singurele insecte care produc miere în cantități suficient de mari pentru ca recoltarea să fie rentabilă din punct de vedere economic. Unele specii de furnici depozitează substanțele bogate în polizaharide recoltate de la afide, ca rezerve de hrană în perioada secetoasă.

Foto 19. Aspectul furnicilor din genul Myrmecocystus (Hume, 2014)

Majoritatea acestor specii de furnici trăiesc în Australia, doar specii din genul Myrmecocystus (Foto 19) trăiesc în America de Nord. Aborigenii știu de unde și cum să colecteze aceste reserve.

Există și diferențe numerice între coloniile de Apis mellifera și celelalte tipuri de albine sau bondari. Spre exemplu numărul de bondari care se ocupă de îngrijirea larvelor, construirea cuibului, colectarea hranei etc. poate fi sub 50 de indivizi până la peste 400 (în funcție de specie), în timp ce la albinele melifere acesta este cuprins între 10000 și 50000. Trântorii care au ca principal scop fecundarea mătcii sunt în număr de 0-50 în funcție de specie și de sezon la bondari, respectiv 100-500 la albinele melifere.

Superfamilia Apoidea include albine (Anthophila) și 4 familii de viespi prădătoare Heterogynaidae, Ampulicidae, Sphecidae and Crabronidae. Studiile morfologice combinate cu analize moleculare s-au dovedit o bază solidă pentru înțelegerea relațiilor la nivelul superfamiliei Apoidea și a familiilor incluse în aceasta (Debevec și al., 2012). Arborele filogenetic este prezentat în figura 1.

Insectele din ordinul Hymenoptera prezintă următoarele caractere generale:

metamorfoză completă;

metatorace sudat de primul segment abdominal care, redus la jumătatea superioară, este separat de al doilea segment abdominal printr-o gâtuitură mai mult sau mai puțin accentuată;

nervația aripii delimitează în aripa anterioară maximum șaisprezece celule închise;

tuburile lui Malpighi, numeroase (de la zece la o sută).

Fig. 1 Arborele filogenetic al apoidelor (după Ban-Calefariu, 2009)

Sunt de o mare importanță si alte caracteristici, mai puțin constante:

două perechi de aripi membranoase cuplate prin cârlige (hamuli);

piese bucale pentru lins și mestecat;

dimorfism sexual evident;

creier bine dezvoltat;

fenomene frecvente de partenogeneză.

Lucru evident, ordinul himenopterelor include, practic, toate insectele sociale, cu excepția termitelor, care sunt izoptere. Ordinul cuprinde de altfel foarte multe insecte care parazitează sau atacă alte insecte și care prezintă o mare complexitate a comportamentului de prădare, de pontă sau de cuibărire. Sistemul lor nervos și organele de simț sunt dezvoltate în mod deosebit. Ele constituie, printre insecte, unul din grupurile cele mai evoluate.

Biologia și ecologia speciei Apis mellifera

Are cea mai mare arie de răspândire, pe toate continentele, își construiește cuiburi din mai mulți faguri cu celule de formă hexagonală, unde își adună rezerve mari de miere (Foto 20 și 21) care în mod obișnuit, depășesc cu mult necesarul lor de hrană, fapt pentru care prezintă cea mai mare importanță economică. Celulele de matcă sunt mai mari (Foto 23), au forma unei ghinde, fiind în număr de 20-30. Celulele de lucrătoare (Foto 24) sunt mai mici decât cele de trântori (Foto 22), ambele având forma hexagonală. Albinele lucrătoare au lungimea de 9-14 mm, mătcile de 15-30 mm, iar trântorii de 13-16 mm. Este o albină relativ irascibilă și foarte bine adaptată condițiilor de formare.

Foto 20 și 21. Depozitarea mierii în faguri (în original)

Foto 22, 23 și 24. Celule de trântori, celulă de matcă, celule de lucrătoare (în original)

Ca urmare a adaptării la condițiile de viață foarte diferite, albinele melifere prezintă variabilitate foarte mare, care a condus la formarea a numeroase subspecii și varietăți, ce se pot împărții în trei grupe: rase europene, rase africane și rase orientale (Marghitas, 2008).

1.4.2. Specii de albine

Genul Apis din care face parte și albina meliferă cuprinde 4 specii Apis mellifera, A. dorsata, A. florea, A. cerana, răspândite pe toate continentele lumii. O scurtă descriere a acestora este prezentată mai jos.

Albina meliferă europeană (Apis mellifera Linnaeus): este cea mai importantă din punct de vedere economic. Este crescută astăzi până în nordul îndepărtat al Canadei, Siberia, Orientul apropiat, Caucaz, Africa, SUA, Australia, America de Sud și Europa.

Albina indiană uriașă (Apis dorsata Fabr.): așa după cum îi arată numele, are cele mai mari dimensiuni și este răspândită în India, sudul Chinei, Sri Lanka și Filipine. Această specie își clădește cuibul în aer liber, dintr-un fagure vertical fixat pe ramurile copacilor sau pe stânci. Mătcile au dimensiuni mari (35-70 mm lungime), iar albinele lucrătoare (14-16 mm). Încercările de a fi crescute în stupi sistematici nu au dat rezultate și datorită faptului că în cursul sezonului activ, în lipsa culesului, albinele migrează la mari distanțe părăsind cuibul clădit anterior.

Albina pitică galbenă (Apis florea Fabr.): trăiește în sud-estul Asiei, sri Lanka, Sumatera, Djawa și Filipine. Matca măsoară în lungime circa 12 mm iar albina lucrătoare circa 6,5 – 7 mm. Datorită faptului că aceste albine prezintă o mare înclinație spre migrare și roire, nu se pretează la întreținerea în stupi sistematici.

Albina indiană (Apis indica Fabr. sau Apis cerana Fabr.): este răspândită în India, Asia de sud-est, China, Japonia, Filipine și regiunile orientale ale Uniunii Sovietice. Își clădește cuibul în scorburi având celule și faguri de dimensiuni variabile. În general sunt blânde permițând a se umbla la stupi fără a se folosi fumul, propolizează mai puțin, nu acoperă crăpăturile din stup, matca nu depune ouăle în mijlocul celulei, când sunt tulburate emite un sunet specific numit schimmering. În plus nu-și apără cuibul împotriva dăunătorilor.

Rase Europene de albine

Albina meliferă carnica (Apis mellifera carnica)

Are o arie de raspândire foarte intinsă din Alpii meridionali în Grecia și în America. Culoarea albinelor și a trântorilor este închisă având inele abdominale cu perișori argintii. Este blândă, cu caracter liniștit pe fagure în timpul controlului, manifestând vitalitate și hărnicie. Are înclinatii spre roire, construiește multe celule de trântori, căpăcește mierea uscat. Este rezistentă la iernat și folosește eficient rezervele de iarnă. Iernează, în general, cu o populație redusă. Este o albină mult apreciată, datorită producțiilor ridicate pe care le realizează și a irascibilității ei.

Albina caucaziană sursa de munte (Apis melifera caucasica)

Este foarte productivă, puțin roitoare, blândă, valorifică culesul și pe timp mai puțin favorabil. Este cea mai bună polenizatoare a trifoiului roșu. Este raspândită pe toate continentele și cuprinde mai multe populații diferite ca valoare și utilitate. Nectarul cules îl așează în mod compact.

Albina caucaziană galbenă de șes (Apis mellifera remiper)

Populează regiunile din sud ale Caucazului, fiind o albină foarte irascibilă,observandu-se cazuri frecvente de conviețuire a două mătci în aceeași familie, căpăcește umed mierea, în timpul roitului construiește un număr mare de botci (Marghitas, 2008).

Albina italiană (Apis mellifera ligustica)

Rasa cea mai comună din America de Nord, America de Sud și sudul Europei. Albinele italiene sunt crescute în toată lumea în scopuri comerciale. Sunt foarte blânde și nu sunt predispuse la roire, producând un surplus de miere considerabil. Au puține caracteristici indezirabile. Coloniile tind să mențină populații mari de-a lungul iernii, astfel încât necesită mai multe resurse de hrană pentru a supraviețui în comparație cu alte subspecii din zone temperate (după Spinola, 1806)

Albina negră (Apis mellifera mellifera)

Datorită ariei de întindere, nu este de mirare că prezintă varietății locale. Caracteristicile tipice ale acestei albine sunt următoarele: rezistența deosebită la geruri ierni, tendința redusă la roit, tendința sporită de apărare împotriva intrușilor, volum mare de polen colectat, speranța mare de viață a albinei, inclusiv a reginei și capacitatea de a zbura pe distanțe mari.

Rase Africane de albine

Albina galbenă africană (Apis mellifera adansonii)

Este cea mai precoce rasă din lume cu un ciclu de dezvoltare de numai 18 1/2 zile. Are dimensiuni mici, culoarea galbenă, este foarte agresivă și roiește, nu este productivă. S- a extins în unele zone din America de Sud constituind un adevărat pericol datorită agresivității excesive.

Albina sub-africană (Apis mellifera capensis)

Este răspândită în zona Capului Bunei Speranțe de unde și-a primit și numele. Are lungimea trompei de 5,47 mm, culoarea brună-închis, corpul acoperit cu perișori, asemănătoare cu albinele de la noi.

Albina telica (Apis mellifera intermissa)

Se găsește în nordul Africii și face legătură cu albina europeană. Albinele au culoarea neagră cu perozitate săracă. Mătcile lungi și subțiri au mișcări iuți. Albinele sunt agresive cu tendința mare de roire, propolizand abundent, au vitalitate și hărnicie mare, capacesc mierea umd. Sunt sensibile la acarioză și bolile puietului. Sunt cunoscute mai multe varietăți: albina iberică, albina franceză, albina elvețiană și albina engleză locală.

Albina egiptenă (Apis mellifera lamarkii)

Populează valea Nilului, fiind irascibilă și roitoare. Nu prezintă interes economic deoarece este slab productivă și nu suportă iarnă pentru că nu-și poate formă ghemul.

Albina de Madagascar (Apis mellifera unicolor) Este productivă și puțin irascibilă, este de culoare foarte închisă și are un instinct de roire foarte accentuată.

Rase Orientale de albine

Albina cipriotă (Apis mellifera cypria)

Are mare vitalitate, irascibilă, propolizează puternic și căpăcește mierea umed. Primele trei tergite sunt de culoare oranj deschis, înconjurate cu chenare negre, care devin mai late pe segmentul al treilea. Toracele este oranj pal. În rasă pură nu este roitoare, având o dezvoltare foarte bună în primăvară.

Albina siriană (Apis mellifera syriaca)

Este răspândită în sudul Siriei și Liban, este ceva mai mare decât albina egipteană, are lungimea tronpei de 6,2 mm și indicele cubital 2,30 având mătci foarte prolifice, ceea ce asigură obținerea unor familii foarte putrnice ce realizează producții mari de miere (Marghitaș, 2008).

Albina Israeliană

Este productivă, mătcile, prolifice, apară cuibul, puțin predispusă la roire, rezistă la intemperii, economisesc rezervele de hrană.

Albina iraniană

Este răspândită în nordul și nord-estul Siriei, în Turcia și este asemănătoare cu rasă caucaziană galbenă de șes. Are lungimea trompei de 6,31 mm și indicele cubital de 2,45.

Anatomia corpului albinelor

Corpul albinei este alcătuit din cap, torace și abdomen (Fig. 2). Părțile sunt unite mobil între ele, invelișul exterior al corpului (tegumentul) este format din chitină și asigură ca schelet exterior stabilitatea necesară și protecția (Ritter, 2000).

Fig. 2. Alcătuirea corpului albinelor (http://www.apiculturaonline.ro)

Fig. 3. Structura aparatului bucal la albine (http://www.apiculturaonline.ro)

Capul, trunchiular, este prevăzut ca la toate insectele cu ochi, antene și aparat bucal. Ambele antene se prind de partea frontală a capului și sunt alcătuite din mai multe segmente, ele conțin multe organe de simț folosite în principal la miros, gust și pipăit. Pe părțile laterale ale capului se află doi ochi compuși, alcătuiți fiecare din mii de ochi simpli. Aparatul bucal este specializat la albine pentru rupt, supt și lins (Fig. 3). Cu mandibulele albina prelucrează ceara, propolisul, polenul și alte substanțe. Trompa servește la extragerea nectarului și a mierii. Aparatul bucal este diferit la albinele lucrătoare, trântori și mătci (Fig. 4)(Ritter, 2000).

a b c

Fig. 4. Forma capului la a. Matcă; b. Trântor și c. Albina lucrătoare (Lazăr și Vornicu, 2007)

Toracele

Toracele albinelor constă din 3 segmente la care se adaugă propodeumul care de fapt este primul segment abdominal, sudate între ele. Zona toracică include toate organele de locomație ale albinei (trei perechi de picioare și două perechi de aripi). Ambele perechi de aripi sunt plasate mobil între suprafața ventrală și cea dorsală, la exterior toracele prezintă o pilozitate abundentă, iar în interior se află musculatura, organele respiratorii și nervii (Foto 25) (Ritter, 2000).

Abdomenul

Abdomenul este alcătuit din 6 segmente la albinele lucrătoare și matcă și 7 segmente la trântori, din care primul pătrunde în torace. Fiecare segment constă dint-un tergit și un sternit mai mic. Segmentele se suprapun ca țiglele și sunt unite print-o membrană. Pe sternitele 3-6 pot fi observate în momentul extensiei abdomenului glandele cerifere. Prin diferiți mușchi abdomenul se poate întinde sau scurta, de exemplu pentru respirație. Ele conțin cele mai importante părți ale sistemului digestiv, numeroase glande și organe reproducătoare cum ar fi: glande mandibulare, glande faringiene, glande olfactive și glande endocrine (Foto 26) (Ritter, 2000; Lazăr și Vornicu, 2007).

Foto 25. Aspectul toracelui la albine (http://www.proapicultura.ro)

Foto 26. Abdomenul albinelor (http://www.proapicultura.ro)

Componența coloniilor de Apis mellifera

Albinele se dezvoltă printr-un proces numit metamorfoză completă. Spre deosebire de alte insecte holometabole, albinele își completează întreg ciclul de viață în același loc, respectiv o celulă dintr-un fagure de ceară. Stadiile de dezvoltare sunt reprezentate de: ou, larvă, nimfă, adult (Fig. 5). Numărul de zile necesare pentru a parcurge un anumit stadiu de dezvoltare este diferit în cadrul coloniei.

Fig. 5. Numărul de zile necesar pentru parcurgerea fazelor de până la adult

(http://www.proapicultura.ro)

Oul: depunerea se face pe fundul celulelor, au formă alungită asemănătoare unor bastonașe lungi de 1,4-1,6 mm (Foto 27), sunt curbate către partea dorsală și rotunjite la capete, polul oral sau cefalic are un orificiu numit micropil, pe unde pătrunde în ovul spermatozoidul pentru fecundare. Culoarea oului este albă. În celulele de albine lucrătoare și botci, ouăle sunt fecundate și din ele vor ecloza albine lucratoare si mătci, iar în celule de trântori oule sunt nefecundate.

Foto 27. Aspectul ouălor depuse în fundul celulelor fagurelui (în original)

Larva: din ziua a patra, numai larvele de matcă sunt alimentate în continuare exclusiv cu cantități mari de lăptișor, iar cele de lucrătoare și trântori cu un amestec de miere, polen și apă. O larvă pe întreaga durată a stadiului larvar este vizitată de 1000 ori de către albinele doici. Dezvoltarea larvelor este foarte accelerată, greutatea acestora modificându-se de circa 1400 de ori la albina lucrătoare, 2700 de ori la matcă și de 3500 de ori la trântor (Foto 28)(Lazăr și Vornicu, 2007).

Foto 28. Aspectul larvelor de albine (în original)

Nimfa (pupa): odată cu căpăcirea larvelor acestea trec în stadiul de nimfă, la matcă fiind mai redus. Au loc procesele de histoliză și histogeneză. Culoarea nimfelor este albă, corpul prezintă pilozitate. Prezintă culoarea albinei adulte cu 2 zile înainte de ieșirea din celulă (Foto 29).

Foto 29. Aspectul nimfelor de albine în celulele fagurelui (Hriscu, 2014)

Adultul: durata de dezvoltare a celor trei tipuri de indivizi fiind de 16 zile pentru matcă, 21 zile pentru albine lucrătoare și 24 zile pentru trântori, numărul de zile putând oscila în funcție de temperatura din cuib

Foto 30, 31 și 32. Matca, trântorele și albina lucrătoare (în original)

Matca sau regina (Foto 30) este cea mai importantă și mai mare albină din stup, ea fiind singura albină care depune ouă pentru dezvoltarea coloniei. Matca emite în permanență o substanță numită feromon, cu scopul de a-și semnala prezența în stup. Atunci când nivelul de feromoni scade sau dispare complet, albinele doici încep automat să clădească celule de botci și să le hrănească special pentru înlocuirea mătcii. Matca poate trăi până la 8 ani și este activă pe toată perioada vieții. Ea poate depune până la 3000 de ouă pe zi, timp în care este atent îngrijită și hrănită de albinele lucrătoare din suita ei.

Trântorele (Foto 31) are  un singur rol, de a fecunda matca tânără din stup. Împerecherea are loc în afara stupului, la o înălțime de 10-15 m. Chiar dacă matca se împerechează cu mai mulți trântori, aceștia mor în urma împerecherii. Toamna, când albinele se pregătesc de iernat, trântorii sunt izgoniți din stup. Durata medie de viață a trântorilor variază între 2 și 8 săptămâni, în funcție de sezon.

Albina lucrătoare (Foto 32) își desfășoară activitatea în funcție de nevoia stupului. Pot trăi între 40 de zile și 6-9 luni, lungimea vieții fiind dependentă de munca depusă, sezonul în care sunt eclozionate sau de hrana artificială administrată.

1.7. Activitatea albinelor melifere în funcție de vârstă

Albinile lucrătoare execută toate activitățile necesare în familia de albine. Încă de la începutul vieții lor, ele se organizează în interiorul stupului și în funcție de vârstă vor avea diferite sarcini, sau la aceiași vârstă vor realiza mai multe activități. În decursul primelor 3-4 zile de la ecloziune, albina este relativ inactivă, contribuind prin prezența să pe faguri la procesul incubației. Apoi participa la curățirea și pregătirea celulelor în vederea depunerii ouălor de către matcă. Albinele cu vârstă între 3 și 6 zile alimentează larvele mai vârstnice cu un amestec de miere și păstură, cele cu vârstă între 6 și 13 zile produc lăptișor, cu care alimentează larvele mai tinere, iar între 13 și 18 zile albinele participă la clădirea fagurilor, că urmare a dezvoltării glandelor cerifere. După acesta vârstă ele efectuiază lucrări de curățire a cuibului, ventilarea acestuia, precum și pază urdinișului împotriva albinelor hoațe și a dăunătorilor. În mod obișnuit, după 21 de zile, albinele devin culegatore de polen, nectar și apă, activitatea pe care o desfășoară până la vârstă de 35-40 zile, când acestea mor (Mărghitaș, 2008)

Albina lucrătoare petrece o perioadă ca doică, ulterior fiind angrenată în alte activități ale stupului. În timpul perioadei de cules, albinei lucrătoare i se dezvoltă glandele ceriere, cu ajutorul cărora produce ceara pentru construirea fagurilor. Ea îndeasă cu capul ghemotoacele de polen aduse de culegătoare, pregătind rezerva de proteine a coloniei, păstura. Apoi, evaporă și îmbogățește nectarul depozitat în celule, transformându-l în miere. În funcție de activitate albinele se împart în: albinele culegatoare, albinele care încălzesc stupul, albinele doici, albinele de hrană, albinele de ceară, albinele curățătoare, albinele cercetaș, albinele tutori, albinele care depun ouă, albinele de ventilare, albinele prădătoare.

Regina are nevoie pentru a se dezvolta complet de 16 zile, în timp ce o albină lucrătoare are nevoie de aproximativ 21 de zile, iar un trântor de 24 sau 25 de zile (Steiner, 1979).

Creșterea și îngrijirea familiilor de albine. Tipuri de stupi utilizați.

Este o activitate sistematică. Apicultorul trebuie să țină cât mai bine evidență activității și evoluției familiilor de albine, de obicei ajutându-se de un jurnal, deoarece neefectuarea la timp a lucrărilor de întreținere poate duce la pierderea stupilor. Este bine că în acest jurnal să se țină și evidență produselor apicole rezultate căci cu cât mai mult informații despre un stup, cu atât e mai ușor de prevăzut evoluția lui viitoare. Lucrările pe care apicultorul trebuie să le efectueze în stupina trebuie să se sincronizeze cu ritmul activităților pe care albinle le desfășoară în funcție de anotimp.

Primăvară stuparul trebuie să facă un diagnostic asupra stări familiilor și să aprecieze starea în care acesta au ieșit din iernat. Când temperatura exterioară trece de 12°C albinele încep zborul de curățire. Pentru stimularea zborului de curățire se administrează apă caldă îndulcită în care se adaugă sare în cantitate de 0,5g/litru. În cazul familiilor slabe se recomandă hrănirea lor cu sirop de zahăr sau alte suplimente.

Activitatea de vară începe odată cu înflorirea salcâmului, moment în care se poate pleca în cules pastoral cu albinile. În această perioadă albinele ies la cules și fac provizii importante de miere, polen și mană. De câte ori se impune, apicultorul poate extrage mierea sau recolta polen și alte produse. Tot acum acesta poate să-și sporească numărul familiilor de albine prin roire naturală sau artificială.

Iarna stuparul intervine foarte puțin în viață familiei de albine, de obicei mulțumindu-se să controleze starea lor prin ascultarea stupilor (Munteanu, 2007).

Stupul multietajat

A fost conceput de Langstroth și perfecționat de Root (Fig. 6). Specific acestui stup este inversarea corpurilor, adică corpul superior în care s-a dezvoltat cuibul familiei se coboară pe fundul stupului, iar în locul său se așează corpul de jos cu faguri goi. În corpul de jos, puietul va ecloziona și va elibera celulele. Iar printr-o nouă inversare, cuibul familiei ajunge iar jos, asigurând spații pentru extinderea creșterii puietului în corpul de sus, în corpul cu faguri goi.

Fig. 6. Părțile componente ale stupului multietajat STAS 8128/1977

(http://www.apicultura.freesoul.ro)

Spațiile mici dintre ramele diferitelor corpuri permit o comunicare ușoară a albinelor în ghem, lucru deosebit de important în timpul iernării, când albinele pot transmite ușor hrană de la un interval la altul. Stupul multietajat este format din următoarele părți: soclu, corpuri, podișor, podișor separator, ramă de ventilație, capac, rame, alimentator, bloc pentru ordinis, închizător pentru urdiniș și accesoriile de fixare (Mărghitaș, 2008).

Stupul orizontal

Este ușor de exploatat și constă dintr-un singur corp cu capacitatea utilă pentru albine de 116 litri, în care mărirea cuibului se face lateral pe orizontală și permite introducerea a 23 de rame cu dimensiunile exterioare 435x300x25 mm, în care sunt contruiți fagurii (Foto 33; Fig. 7). Cuibul alcătuit din totalitatea fagurilor ocupați de larve, puieți și hrană trebuie lărgit, micșorat sau împachetat, în funcție de puterea familiei, de abundență culesurilor, de condițiile etc. Intrarea și ieșirea albinelor în și din stup se face prin urdisuri, prevăzute cu scânduri de zbor (Lazăr și Vornicu, 2007).

Foto 33. Modele constructive de stupi orizontali expuse la târgul apicol Cluj 2014 (în original)

Fig. 7. Părțile componente ale stupului orizontal STAS 4170/1976

(http://www.apicultura.freesoul.ro)

Stupul vertical cu magazine

Stupul vertical cu magazine (RA 1001) este format din următoarele părți: soclu, corp, magazine de recolta, podișor, capac, diagramă, rame și blocul de urdiniș (Foto 34; Fig. 8) (Mărghitaș, 2008)

Foto 34. Stupi verticali expuși la târgul apicol Cluj 2013 (în original)

Fig. 8. Părțile componente ale stupului vertical (RA 1001) (http://www.apicultura.freesoul.ro)

Pavilionul apicol

Pavilionul apicol este o contrucție de cherestea, metal sau alte materiale, în care sunt adăpostiți stupii, temporar sau permanent. Fiecare stup din pavilion are deschideri spre exterior, iar în interior există un spațiu suficient pentru apicultor, astfel că el poate interveni la fiecare stup ori de câte ori este nevoie. Pavilioanele mai sunt dotate cu spații pentru lucru, odihnă sau alte amenajări și instalații. Pavilioanle pot fi fixe sau mobile, dar cele mai răspândite sunt cele mobile, în care stupii sunt adăpostiți în mod permanent. Corpul stupului are pe peretele dinspre culuarul pavilionului o fereastră acoperită pe partea interioară cu o plasă deasă din sârmă zincată care oprește ieșirea albinelor, iar la exterior o ușiță mobilă prin care se asigură ventilația (Mărghitaș, 2008)

1.9. Hrana artificială a albinelor

a. Siropul de zahăr (uz apicol)

Este un înlocuitor al mierii. Perioada de folosire este cuprinsă între debutul primăverii (1-10 martie) și începutul toamnei (maxim 15 septembrie). Siropul de zahăr se prepară în următoarele concentrații: 1/1, 3/2, 2/1. La 1/1, adică 1 litru apă și 1 kg zahăr rezultă 1,6 l sirop de zahăr; la 3/2, adică 3 kg zahăr și 2 litri apă rezultă 3,8 litri sirop de zahăr; la 2/1, adică 2 kg zahăr și 1 litru apă rezultă 2,2 litri sirop de zahăr. Apare întrebarea: ce concentrație folosim? Costică Antonescu recomandă: "cât privește concentrația siropului, subliniez faptul că sunt mai avantajoase atât pentru albină cât și pentru crescător, concentratiile 2/1 sau 3/2. Acest lucru se impune prin aceea că la concentratiile mai reduse albinele consumă mai mult zahăr pentru prelucrarea siropului "mierea" (20% zahăr în cazul concentrației 1/1 și numai 10% în cazul concentrației 2/1). În schimb la completarea rezervelor de hrană în decursul primăverii sau în cazul hrănirilor medicamentoase se folosește siropul în concentrație de 1/1."

b. Șerbetul de zahăr (uz apicol)

Unul din cele mai folosite produse în hrănirea artificială a albinelor este șerbetul de zahăr. Ușor de administrat, destul de ușor de pregătit este preferatul multor apicultori.

c. Pastă de zahăr pudră și miere

Un alt produs cu o eficientă mare, consumat cu plăcere de albine, ușor de preparat și administrat este pastă de zahăr pudră și miere. La preparare se vor avea în vedere următoarele: folosirea unui zahăr pudră de calitate; mierea să provină de la familii sănătoase; mierea să nu fie cristalizată (sau cristalizată fin, de consistentă untului).

Capitolul II

MATERIAL ȘI METODĂ

2.1. Localizarea studiului

Conform Amenajamentului silvic, din punct de vedere geografic, teritoriul comunei Camăr este situat în Provincia Carpatică, Subprovincia Depresiunea Caroarica, Regiunea Piementului Vestic, Subregiunea Colinele Hodisa-Oradea. Unitatea geomorgologică predominantă este versantul cu pante moderate. Configurația terenului este în general ondulată.

Din punct de vedere hidrologic, teritoriul aparține bazinului răului Crasna. Văile care colectează apă sunt valea Zanicel și valea Dancea. Pâraiele au alimentare superficială, pluvială sau nivopluvială. Debitul acestor văi este în general regulat, totuși în timpul ploilor torențiale se pot produce viituri.

Sub aspect climatic, conform clasificării Koppen, zonele climatice care includ teritoriul studiat are următoarele caracteristici: climat boreal cu ierni reci, cu strat stabil de zăpadă și cu păduri (D); precipitații suficiente tot timpul anului (f); temperatura celei mai calde luni este de 22°C, dar cel puțin timp de patru luni, depășește 10°C(b); maxima pluviometrică la început verii, minima spre sfârșitul iernii(x). Rezultă deci fomula climatică Dfbx. Temperatura medie anuală este de 9,1°C, cu minima în februarie (-1,1°C), iar maxima în iulie (19,3°C). Primul îngheț apare între 1-10 octombrie iar ultimul prin 25 aprilie-5mai. Numărul zilelor cu temperature de peste 0°C însumează într-un an 257.

Valoarea medie anuală a precipitațiilor variază între 650-730 mm.

Regimul eolian este caracterizat prin vânturi moderate, umede, intermitente, cu precădere cele din direcțiile nord-vest și vest, fără să producă pagube înseminate, numai în cazuri excepționale, în general intensitatea lor fiind slabă.

Comuna Camăr de unde au fost prelevate și analizate probele este situată în Nord -Vestul, județului Sălaj (Foto. 35). Vegetația zonei este reprezentată de păduri de foioase și formațiuni de ierburi reprezentate de pășuni și de pajiști. Albinele moarte au fost colectate din stupi la sfârșitul iernii, în februarie 2014 și au fost analizate cu ajutorul stereomicroscopului în cadrul laboratorului de Protecția Pădurilor, Departamentul de Silvicultură, Facultatea de Protecția Mediului. Identificarea s-a bazat pe observații făcute pe larve, pupe și adulți, găsite în probele de albine moarte.

I

Foto 35. Imagine satelitară a Comunei Camăr, județul Sălaj (sursa GoogleEarth)

2.1.1. Descrierea stupinei din care au fost luate probe

Stupina din care au fost prelevate probele pentru analiza bolilor și dăunătorilor este situată în raza comunei Camăr, într-o livadă de pomi fructiferi fiind alcătuită din 100 de familii de albine (Foto 36, 37 și 38). Stupii sunt amplasați pe mai multe rânduri, la mijlocul unui versant cu expoziție sudică, la distanțe variabile între ei de la 20 cm până la 1m. Tipurile de stupi utilizați sunt orizontali și lăzi pentru nuclee (Foto 39). Stupii sunt montați pe rafturi din lemn sprijinite pe picioare din balțari de beton, la o distanță de 30-50 cm față de sol, în funcție de configurația terenului.

Lăzile sunt vopsite în culori diferite (albastru, verde, maro, portocaliu, gri) pentru a facilita orientarea albinelor și pentru a se evita rătăcirea lor de la un stup la altul. Stupii au o poziție pe raft ușor înclinată pentru a preveni pătrunderea apei din precipitații și a facilita scurgerea acesteia. În perioada culesurilor intense sunt poziționate pe scândurile de zbor planșetele de aterizare pentru a ușura intrarea albinelor încărcate cu polen sau nectar în stup.

Starea generală de sănătate a familiilor de albine din stupină era bună, înainte de prelevarea probelor. Nu au prezentat simptome vizibile care să fi trezit suspiciuni la investigațiile periodice efectuate.

Foto 36 și 37. Aspectul stupinei din care au fost prelevate probele (în original)

Foto 38 și 39. Aspectul stupinei din care au fost prelevate probele și a unui stup orizontal STAS 4170/1976 (în original)

2.1.2. Descrierea plantelor melifere din zona investigată

Multe plante sunt melifere, dar substanțele produse de ele nu pot fi recoltate de albine datorită fizionomiei acestora (mărimea și forma corpului, lungimea proboscisului) sau adaptărilor suferite de către plante). Flora României este bogată și variată, cuprinzând peste 390 de specii melifere (Iordache și al., 2008). Ponderea cea mai importantă o au speciile de salcâm, tei, floarea soarelui, leguminoasele furajere, pășunile și fânețele. În fondul agricol, cele mai mari suprafețe de interes apicol sunt în zona colinară și montană (pășuni, fânețe, livezi pomi, culturi de leguminoase furajere).

Baza meliferă trebuie să aibă specii cât mai variate și cu înflorire defazată în timp. Pentru dezvoltarea unei familii normale de albine trebuie să asigure posibilitatea acumulării pe durata unui an a unei cantități de 120 kg de miere (30 kg miere marfă, 90 kg miere consum albine). Deplasarea pe distanțe mai mari duce la: micșorarea numărului de zboruri zilnice, consum de nectar din gușă în timpul zborului, crește uzura albinelor culegătoare.

Baza meliferă a comunei Camăr este destul de diversificată penrtu ca există multe plante și arbori meliferi.

Clasificarea plantelor melifere poate fi făcută după produsele recoltate de albine în 3 categorii: nectarifere, nectaropolenifere și polenifere

Plantelele nectarifere (bumbacul, măzărichea, pălămida, etc.) produc doar nectar și nu ocupă suprafețe mari.

Plantele nectaropolenifere (salcia, salcâmul, pomii fructiferi, păpădia, etc.) furnizează albinelor atât nectar cât și polen. Sunt cele mai răspândite și cele mai importante plante pentru apicultură.

Plantele polinifere (macul, porumbul, cânepa, etc.) produc doar polen. În flora României sunt în număr foarte scăzut.

După habitatul în care se găsesc se pot clasifica în:

plante melifere erbacee din păduri

plante melifere din pășuni și fânețe naturale

Plante melifere din livezi

După scopul pentru care sunt cultivate de om se împart în (clasificare botanică):

plante tehnice și furajere

plante legumicole

aromatice și medicinale

plante care sunt cultivate în mod special pentru valoarea lor meliferă sau amestecuri de plante melifere, pentru maximizarea producției apicole și a randamentului solului.

După perioada de înflorire, se disting 4 grupe (clasificare apicolă): prevernală, vernală, estivală și autumnală

Clasificare cu un caracter practic: plante agricole cultivate, pomi și arbuști fructiferi, plante de pădure, plante melifere din fânețe și pășuni, plante special cultivate pentru albine.

2.1.2.1. Plante melifere ierbacee din flora spontană și cultivată

Floarea soarelui (Helianthus annuus)

Frunzele sunt pețiolate, întregi, mari și cordate. Turpina se termină cu un singur caladitiu și uneori are mai multe ramificații, inflorescențe. Calatidiile sunt mari, cu receptor plan de culoare galbenă, semințele sunt bogate în ulei conținând circa 55% ulei comestibil, și din care se mai fabrică și săpun. Turtele rămase ca reziduri de la extragerea uleiului constituie un nutreț bogat în proteine. Perioda de semănare este din aprilie până în mai. Înflorirea este în lunile 6-9, albinele adună nectar și polen, productivitatea fiind estimată la 50-100 kg miere/ha.

Lucerna (Medicago sativa)

Este o plantă ierboasă furajeră din familia leguminoaselor, care poate atinge 1 m înălțime, rădăcina plantei atinge o adâncime de 4,5 m acesta caracteristică permite supraviețuirea în perioda de secetă. Pe rădăcini sunt prezente nodozități unde trăiesc bacterii fixatoare de azot, cu care planta trăiește în simbioză. Este o plantă perenă, atinge vârste de 4 până la 12 ani în funcție de sol și regiune climatică, lucerna poate asigura o cantitate de 10 t de fân la hectar. Înflorirea are loc în lunile 5-10 de unde albinele adună nectar și polen, echivalentul a 25-200 kg/ha miere.

Păpădia (Taraxacum officinale)

Este o plantă ierbacee cu frunze lungi crestate și cu flori galbene grupate în capitule. Păpădia este găsită aproape peste tot de la câmpie până în zona subalpină, fiind și ruderală. Păpădia reprezintă o plantă medicinală, curață organismul, stimulează activitatea ficatului și vindecă diabetul. Mai ajută și la vindecarea: anemiei, celulitei, varicelei, reumatismului inflamației glanglionilor. Salata de păpădie proaspătă curăță organismul de toxine. Înflorirea este în lunile 4-10 când albinele adună nectar, polen și miere 200 kg/ha.

Rapița mare (Brassica napus oleifera)

Este o plantă erbacee, anuală și cultivată care preferă aluviunile, cernoziomurile și solurile brun roscate. Are rădăcina pivotantă nelignificată, slab-ramificată, adâncă până la 60-80 cm și prezintă o tulpină erectă, înaltă de 120-160 cm și bine ramificată. Frunzele sale sunt galbene, brumate, verzui-albastrui, bazele petiolate, lirate, penatsectate, cele mijlocii sessile, lanceolate si cele superior sesile. Prezintă flori galbene, cu polenizare entomofilă, care sunt grupate în raceme alungite, cu cele nedeschise așezate mai sus decât cele deschise și soiurile de primavară înfloresc în perioada iulie-august, iar cele de toamna la sfârșitul lunii aprilie-începutul lunii mai, în ambele cazuri cu o periadă de înflorire de aproximativ 45 de zile, iar fructele ei sunt de tip silicva cu poziție apropiată de orizontală.

Rapița mică (Brasica rapa oleifera)

Este o plantă erbacee și poate fi anuală sau bianuală, existând și în stare salbatică prin locuri ierboase uneori întâlnite în culturile de cereale. Rădăcina este pivotantă are tulpina înaltă de 30-40cm, ramificată și cu frunzele inferioare pețiolate, cu lobul terminal mai mare, iar cu cele tulpinale mijlocii și superioare sesile. Florile viu-galbene care înfloresc în perioada aprilie-iulie și prezintă fructe de tip silicva comprimate, lungi de 4-6 cm conținând semițe de culoare brun-închise. Caracteristici melifere ale rapiței mici și rapitei mari: florile de rapiță sunt căutate intens de albine, mierea de rapiță este galbenă, uneori incoloră, uneori cu aromă specifică și se cristalizează repede, chiar în faguri. Cantitatea de miere obtinută la culesurile de rapiță este de 40-50 kg/ha, cantitatea generală de nectar de a la o floare este de 0,3-0,8 mg pentru rapița mare si 0,1-0,5 mg pentru rapița mică (Iordache, 2007).

Cimbrișorul (Tymus serpyllum) (Foto 41D)

Este o plantă perenă, ierbacee, la bază semilignificată, tulpina are 3-5 cm înălțime, ascendentă. Frunzele sunt mici, aromatice, eliptice ovate sau rotunjite, pețiolate, opuse, pubescente. Florile au culoarea de purpuriu închis sau roz, tub floral scurt, pubescent, în exterior corola cu baza superioară ovat emarginată, patru-unghiulară. Florile sale sunt așezate în verticele, grupate în capitule, formând covoare. Lunile de înflorire sunt între lunile 6 și 10. Are o producție de miere aproximată de 200 kg/ha.

Facelia (Phacelia tanacetifolia) (Foto 41B)

Crește înaltă de 40-60 cm, cu o tulpină ramnificată purtând astfel mai multe inflorescențe în formă de evantai a căror înflorire începe cu florile de la bază. Perioada de vegetație la facelia este scurtă, de la răsărire până la înflorire trec 45-55 de zile, iar durata de înflorire este de 30-50 zile care depinde de evolutia factorilor climatici. În zona de câmpie are o durată de înflorire de 25-30 zile. Valoarea meliferă a faceliei este mare, de aceea albinele o vizitează în tot cursul zilei, în condiții favorabile cantitatea de nectar secretată de o floare variază între 1 si 4,5 mg cu o concentrație de zahăr a nectarului de 28% (Crinu, 1973), producții de miere la hectar 600-1000 kg. În condiții de cultură mai puțin favorabile cantitatea de miere la hectar poate sa scadă și să fie între 300 si 600 Kg.

Trifoiul alb (Trifolium repens)

Este o plantă erbacee perenă, întâlnită frecvent prin pășuni, buruienișuri de coastă, fânețe, de la câmpie până la etajul alpin. Prezintă o rădăcină pivotantă, ramificată, cu nodozități și o tulpină repentă, glabră, ramificată și cu rădăcini adventive la noduri. Frunzele sale sunt trifoliate, cu pețiol lung, cu foliole subsesile, obovate, cu margini dințate. Florile sunt albe, grupate cate 20-50 în capitule globuloase cu diametrul de 2-3 cm, cu calciu slab-bilabiat. Albinele vizitează foarte mult trifoiul alb în special în jurul orei 15. Mierea de trifoi alb este de culoare albă cu o savoare deosebită ea find bogată în vitaminele B1, B2 și C și se cristalizează lent. Cantitatea de nectar generată de florile trifoiului alb este de 0,04-0,6 mg/floare cu o concentrație de zahăr de 35-70% și o producție de miere aproximată la 100-250 kg/ha (Iordache, 2007).

2.1.2.2. Plante melifere arbustive

Zmeurul (Rubus ideaeus)

Zmeurul este un arbust indigen, de 1-2,5 m, sub formă de tufe cu tulpini numeroase, erecte cu vârful arcuit și cu ramurile glabe, verzui albăstrui, cilindrice și cu spini scurți. Înrădăcinarea este superficială ea fiind ramificată și ajungând la adâncimi de numai 10-30 cm. Frunzele au 3-5-7 foliole, sunt ovate dentate, terminate printr-un vârf ascuțit și subțire, argintii pe partea inferioară și galbene pe partea superioară. Florile sunt mici și albe cu sepale acuminate, cu petale patente, fiind dispuse în raceme scurte, păroase și frunzoase, iar fructele globuloase, sunt roșii la coacere, păroase aromate și dulci. În apicultură zmeurul reprezintă o plantă cu o pondere economic-apicolă foarte mare florile sale furnizând albinelor culesuri importante de nectar și polen. Secreția de nectar este de circa 0,7-1 mg/floare cu o concentrație de zahăr de 42-64%, în zonele de câmpie ating circa 50 kg miere la hectar (Iordache, 2007).

Crușinul (Rhamnus frangula)

Arbustul este răspândit pe malurile râurilor, și prin crânguri. Este un arbust înalt de 2-5 m, având ramurile alterne lipsite de spini. Scoarta este netedă de culoare brun cenușie la exterior și galbene la interior, lenticele așezate orizontale, frunzele sunt alterne de formă ovală ascuțite la vârf cu marginea întreagă, netede și lucitoare, florile sunt mici, de culoare roșie iar la maturitate devin negre-violete. Fiecare fruct are 2-3 semințe. Înflorirea are loc în lunile mai-iunie, producția de miere 30-100 kg/ha.

Păducelul (Crataegus monogyna) (Foto 40C)

Este răspândit în Europa Centrală dar se poate întâlni și în Asia de Sud-Vest. Crește pe solurile calcaroase sub formă de tufișuri la liziera pădurilor. Este un arbust care atinge înălțimi de până la 2-6 m, are florile albe și fructele rosii ce au un miros caracteristic și un gust amarui. Perioada de înflorire este în lunile mai-iunie, de unde albinele adună nectar și polen iar producția de miere este de 35-100 kg/ha.

Porumbarul (Prunus spinosa) (Foto 40B)

Porumbarul poate fi întâlnit de la câmpie până la zonele montane (1400 m), frecvent la liziera pădurilor, pe marginea drumurilor și a terenurilor cultivate, în regiuni calcaroase trăind împreună cu socul, alunul și măceșul. Este un arbust sălbatic, înalt de 1-3 m, cu ramuri spinoase cu flori albe și cu fructe sferice de culoare neagră.

Alunul (Corylus avellana) (Foto 41C)

Alunul crește de regulă sub formă de tufe, cu tulpini drepte, puțin ramificate, ce ating o înălțime de 5 – 6 m. El crește rar ca arbore când însă poate atinge 10 m înălțime. Un arbust poate atinge vârsta de 80 – 100 de ani. Mugurii sunt acoperți cu peri fini, ei fiind numiți popular mâțișori. Frunzele sunt zimțate pe margine, au o formă rotunjită fiind ascuțite la vârf. Fața dorsală a frunzei este acoperit de peri, iar pe fața ventrală se pot vedea nervurile. Lemnul alunului de culoare alb roșiatică, este un lemn de esență relativ tare, dar puțin rezistent. Scoarța de culoare gălbui cenușie pe ramurile tinere este netedă, iar pe cele mai bătrâne au striuri longitudinale. Florile alunului sunt separate cele femininine de cele masculine, ei fiind numiți popular mâțișori. Albinele culeg polen, mană și miere 12-30 kg/ha.

2.1.2.3. Plante melifere – Pomii fructiferi

Mărul (Malus domestica)

Este un arbore de obicei de 4-12 m înălțime, cu o coroană densă. Frunzele sunt de 3-10 cm lungime, alternate, simple și cu marginile zimțate. Florile au cinci petale care pot fi albe roz sau roșu, care produc nectar și polen, înflorirea are loc primăvară. Producția de miere este apreciată la 20-30 kg/ha.

Cireșul (Prunus avium)

Cireșul este un arbore ce atinge înălțimea de 15 – 20 m, mai rar ajunge să aibă 30 m. Pomul are o coroană circulară, sferică, crengile sunt în general scurte și groase. Coaja cireșului este friabilă de culoare cenușiu roșcată, tulpinile tinere au la început scoarța netedă urmând ca apoi scoarța să devină rugoasă. Frunzele sunt de formă oval alungită, zimțate pe margini și ascuțite la capăt. Lungimea frunzelor este între 6 – 15 cm, iar lățimea de 3,5 – 7 cm. Florile, de culoare albă, sunt grupate frecvent câte două sau câte patru, o floare având un diametru între 2,5 – 3,5 cm. Florile produc nectar și polen astfel albinele adună miere în jur de 20-40 kg/ha. Fructele pot fi de culori diferite, cu nuanțe de la roșu spre galben până la negru, ele fiind de formă sferică sau elipsoidală, cu un diametru de 6 – 25 mm în mijlocul fructului cărnos se află un sâmbure rotund, cu mărimea de 7 – 9 mm.

Prunul (Prunus domestica)

Crește în zone de înaltă fertilitate, preferabil deluroase. Trunchiul său are un duramen foarte dur, rezistă la apă, de culoare roșu maroniu învelit de un alburn de culoare dechisă prin care circulă seva. Fructele sale cărnoase de culoare albastru închis sau gălbui, își găsesc multiple întrebuințări în industria alimentară. Florile sunt de culoare albă produc nectar și polen cantitatea de miere acumulată de albine este în jur de 20-30 kg/ha.

Părul (Pyrus pyraster) (Foto 40A)

Crește înalt de până la 10-20 m înălțime, trăiește în medie 65 de ani, are rădăcina lemnoasă și profundă, trunchiul drept, cularea gri cu scoarța crăpată, frunzele ovale până la 10 cm lungime cu un contur verde închis. Crește în regiuni cu climat temperat și umed, rezistă bine la frig dar verile călduroase și secetoase împiedică fructele să crească. Florile sale sunt albe sau roz cu petale de 1,5 cm, produce nectar, polen și miere. Cantitatea de miere acumulată de albine este în jur de 8-20 kg/ha.

2.1.2.4. Plante melifere arborescente

Salcâmul (Robinia pseudacacia)

Provine din nordul Americii, primele culturi în România realizându-se în anul 1852. Este considerat în multe țări o specie invazivă. Crește pe orice tip de teren, cu rezistență bună la ger, suportă seceta și iubește lumina. Are o înălțime de până la 35 m, cu tulpina dreaptă și coroana rară. Scoarța la început este netedă și cu timpul formează un ritidom gros cu crăpături adânci longitudinale. Frunzele sunt compuse, penate, lungi de 25 cm cu un număr impar de 7-19 frunze impapripenat compuse eliptice rar mai lungi de 5 cm, stipelele sunt transformate în spini apar câte 2 spini în dreptul frunzelor. Florile la salcâm sunt foarte parfumate, plăcut mirositoare de culoare albă are 5 zimți scurți, adunate câte 25-50 cu o lungime de peste 15 cm lungime ca niște ciorchine. Fructele sunt lungi de 7-10 cm subțiri 1-2 cm care poartă 4-10 semințe. Înflorirea este în lunile 5-6 după înfrunzire, florile sunt utilizate în fitoterapie și în medicină. Albinele adună nectar și polen de pe florile salcâmului, producția de miere este 1000 kg/ha.

Tei argintiu (Tilia tomentuosa)

Este un arbore melifer ce poate atinge 20-30 m înălțime, tulpina are culoare brună-închis, are pe fața inferioară a frunzelor perișori stelați argintii, pereni formând astfel un toment des vizibil de la distanță, este foarte răspândit în zonele calde formând astfel păduri de foiase și mixte. Forma coronei este lat piramidală, fiind o specie rezistentă la poluare. Florile sunt foarte plăcut mirositoare are culoare de verde-gălbui, fiecare floare are 5 sepale care la înflorire cad, 5 petale și numeroase stamine și un ovar. Din flori se prepară ceai care se folosește și este bun pentru gripă, răceală și tuse. Înflorirea se produce în lunile 6-7, albinele adună nectar și polen de pe flori, albinele produc miere de pe acest arbore 1200 kg/ha.

Teiul cu frunza mică (Tilia cordata)

Este un arbore indigen cu înălțimi până la 20 m, scoarța are netedă de culare cenușie până la 20-30 ani după care se dezvoltă un ritidom negricios. Lujerii anuali sunt verzi-măslinii până la roșcat, cu muguri ovoidali. Frunzele lat-ovate, relativ mici de 5-7 cm lungime cu vârful brusc acuminat. Florile au 15-40 stamine, sunt galbene, slab mirositoare. Fructele sunt achene globuloase sau ovoidale, de 4-5 mm lungime, au pereți subțiri, fragile spărgându-se ușor. Pretențiile față de sol sunt mari, se dezvoltă bine pe solurile fertile, humifere bogate în subtanțe nutritive. Teiul pucios înflorește în mod normal în primele zile ale lunii iunie, la 10-15 zile de înflorirea teiului cu frunza mare, durata înfloritului fiind cuprinsă între 8 si 12 zile, dependente de condițiile meteorologice. Cantitatea de nectar secretată de flori 0,15-0,35 mg/floare, iar cantitatea de miere produsă la hectar este de 1000 kg (Iordache, 2007).

Jugastrul (Acer campestre)

Arbore care depășește 15 m înălțime rar se prezintă în formă de arbust, rădăcina sa este pivotant-trasantă și are tulpina rău conformată, sinoasă, noduroasă și cu ritidom format încă de la vârste mici, relative gros, cenușiu-gălbui. Coroana sa este rotundă cu lujeri anuali bruni brun-galbui. Frunzele sunt palmat-lobate, cu 3-5 lobi, de culoare verde închis, au un petiol lung de 2-4 cm și conțin un suc lăptos. Înflorește în luna mai, florile apărând o dată cu frunzele și având o culoare galbenă verzui, grupate câte 10-20 în inflorescențe colimbiforme. Jugastrul constituie una dintre cele mai valoroase surse melifere din zona pădurilor de foioase, după salcâm și tei, din zona de câmpie și cea colinară. El pune la dispoziție albinelor nectar și polen din abundență și chiar mană. Se consideră că această plantă meliferă importantă are o producție de miere de 350-400 kg/ha și o pondere economico-apicolă mare (Iordache, 2007).

Arțar tătărăsc (Acer tataricum)

Este un arbore sau arbust care crește până la 10 m înălțime cu rădăcina puternică, rămuroasă și tulpina strâmbă, ramificată cu scoarța netedă și cenușie-întunecată, cu o nuanță roșiatică sau vânătă. Are frunze întregi lat-ovate lungi de 6-9 cm, neregulat-dublu-serate sau ușor lobate, lucitoare pe fața superioară și glabre pe fața inferioară și cu pețiol lung de 1,5-5 cm, toamna frunzele se colorează în roșu. Înflorirea are loc în luna mai, cu flori verzi-gălbui grupate în panicule erecte și florile apar după înfrunzire. Este întâlnit frecvent prin păduri și tufărișuri la margini de păduri, în regiunea de câmpie și sporadic la dealuri. Arțarul tătăresc are un potențial melifer ridicat care contribuie la întrebuințarea și dezvoltarea familiilor de albine înainte de culesul de salcâm cu circa 2 săptămâni. El pune la dispoziția albinelor nectar, polen și chiar mana. Producția de miere este apreciată la 300-600 kg/ha (Iordache, 2007).

Paltinul de câmp (Acer platanoides)

Este un arbore rezistent, cu lemnul alb și tare, cu frunze caracteristice, lucioase, despicate în cinci lobi lungi și ascuțiți, de 10 – 18 cm diametru, cu sinusuri larg rotunjite. Pețiolul frunzei este lung; frunza are o sevă lăptoasă. Toamna frunzele se colorează în galben-auriu ajungând până la roșu. Are flori de culoare galben verzuie, grupate în inflorescențe care se deschid în aprilie-mai înaintea apariției frunzelor. Fructul este format din două samare alăturate, de 8 – 10 centimetri, cu aripioare late ce formează un unghi obtuz. Arțarul este iubitor de climat călduros dar rezistent la geruri. Crește și se dezvoltă bine pe soluri uscate dar fertile cu conținut mare de calciu. Rezistă bine și la semiumbră. Crește până la 30 de metri. Este rezistent la fum și praf, motiv pentru care se folosește de-a lungul șoselelor și autostrăzilor, în perdele de protecție. Este un arbore cu frunze subțiri, palmate, fructe disamare cu aripi în unghi obtuz și are lemnul alb, elastic și rezistent. Forma coroanei este ovoidă cu ramuri divergente. A fost ales ca simbol al Canadei, deoarece corespunde diviziunii teritoriale în zece provincii și trei teritorii. El pune la dispoziție nectar, polen și mană. Producția de miere este apreciată la 100-200 kg/ha.

A B

C D

E F

Foto 40. Plante melifere: A. Pyrus pyraster; B. Prunus spinosa; C. Crataegus monogyna; D. Ligustrum vulgare; E. Prunus avium; F. Rubus hirtus (în original)

A B

C D

Foto 41 Plante melifere: A. Rosa canina; B. Phacelia tanacetifolia; C. Corylus avellana; D. Thymus serpyllum; E. Origanum vulgare; F. Scabiosa sp. (Ovidiu Hâruța)

2.2. Prelevarea probelor din familiile de albine și analiza acestora

Probele conținând albine moarte și alte resturi organice, au fost prelevate în luna martie 2014, în timpul activității de curățare a stupilor în cadrul stupinei ce face obiectul prezentului studiu.

Probele au fost aduse în Laboratorul de Protecția Pădurilor, unde au fost inspectate la stereomicroscop pentru identificarea albinelor cu simptome și a altor elemente indicatoare asupra stării de sănătate a populației de albine. Între aceste elemente au figurat: larve, pupe sau adulți de insecte prădătoare, paraziți și patogeni. Patogenii au fost identificați la nivel de grup taxonomic pe baza unor preparate microscopice la care s-a folosit colorația cu fuxină acidă.

Foto 42 și 43. Aspectul interior al unui stup orizontal și a masei de albine moarte și alte resturi organice pe fundul stupului (în original)

Foto 44 și 45. Cutii Petri conținând probele recoltate din stupii de albine și aspectul interior al unui stup orizontal plin cu rame (în original)

Capitolul III

REZULTATE ȘI DISCUȚII

3.1. Descrierea bolilor, dăunătorilor și a speciilor comensale identificate

În urma analizei efectuate în Laboratorul de Protecția Pădurilor, la Facultatea de Protecția Mediului au fost identificate: o specie de coleopter prădător, o specie de colepter micetofag, două specii de lepidoptere parazite, o specie de acarian și o specie de derojdie. Dintre acestea acarianul Varrooa jacobsoni și lepidopterele Galleria mellonella și Achroia grisella sunt de interes prioritar, cu atât mai mult cu cât în Sălaj au fost raportate 41500 de colonii de albine.

3.1.1. Boli contagioase parazitare – VARROOZA

Este o boală ectoparazitară atât a albinelor adulte cât și a puietului în special a celui de trântor. Boala a fost descoperită de E. Jacobsonde în 1904 în insula Java, de unde practic s-a extins în toată lumea, si în Europa unde a apărut în anul 1967. Varrooza este o boală ascunsă, parazitul acesta se ascunde în stup mai mulți ani fără să se realizeze o mortalitate anormală, până în ziua în care infestarea masivă duce la moartea familiei.

Descrierea: Agentul patogen Varrooa jacobsoni, are că caracteristici femelă corpul lung de 1,1 mm și lat de 1,6 mm de culoare maro roșiatic, având 4 perechi de picioare cu care se fixează pe toracele, abdomenul și membrele albinilor. În perioadele de înmulțire femelele depun 7-8 ouă în celule cu puiet, din care după 2 zile ies larvele care se hrănesc cu sângele larvelor de albină, și după 7 zile se transformă în adult care se împerechează înainte de ecloziunea albinelor.

Masculul după împerechere moare, el având culoarea albă–cenușie, de formă rotundă, așadar din celule ies numai femele împerecheate. După această împerechere femelele trec la albinele lucrătoare, trântor și matcă, să se hrănească cu sângele acestora, care duce la moartea lor prematură.

Contaminarea: se face cu ajutorul albinelor care fură și a trântorilor.

Simptome: în perioada de iernare, parziții neliniștesc albinele determinând un consum mai mare de miere și astfel uplerea prematură a intestinului și apariția diareei. Primăvară când în celule cu puiet există un mare număr de larve, albinele infestate vor fi neviabile, cu aripi nedezvoltate cu picioare deformate. Ele cad astfel pe fundul stupului și sunt eliminate de albinele sănătoase.

Parazitul se poate descoperi cu ochiul liber pe trântori, pe albinele lucrătoare și matcă, și precum și pe puiet în urma descăpăcirii celulelor. La începutul infestării nu poate fi observat acarianul cu ochiul liber datorită numărului redus de paraziți și mărimea sa, mai ales că este fixat între inelele abdominale de unde nu se poate vedea decât marginea corpului.

După o perioadă de 2-3 ani de la infestare numărul acarienilor este foarte mare, se înmulțesc cu repeziciune, și când se ajunge că 20-30 % din albine sunt parazitate familia slăbește și moare.

Tratament: datorită adaptării parazitului la viața albinelor au fost utilizate în ultimii ani foarte multe substanțe antiparazitare și numeroase metode biologice, tehnice și fizice de combaterea acestuia dar rezultatele nu sunt de loc satisfăcătoare.

Tratament cu varechet: substanță activă răspândit prin fumigații acționeză prin contact molecular. Este un medicament de sinteză cu un bun randament care administrat corect duce la reducerea masivă a paraziților. Un dezavantaj este că prin modul de administrare fumugații, nu acționează asupra puietului căpăcit. De aceia cel mai eficient este să facem acest tratament toamna când nu există în stup acest puiet căpăcit. Modul de administrare se acționeză toamna la sfârșit de septembrie sau în funcție de vreme când deja puietul căpăcit a dispărut; se fac 3 tratamente, intervalul între tratamente să fie 7 zile iar temperatura să fie peste 12°C.

Tratamentele se fac dimineața devreme sau seara când majoritatea albinelor se află în stup, prin urdiniș așezată pe o tăbliță se introduce o bandă specilă, aprinsă pe care picurăm substanță activă 2 picături pentru un stup multietajat, 3 picături pentru un corp Dadant și 4 picături pentru un stup orizontal.

Tratament cu mavrirol: Subtanta activă (mavrik) se administrizează sub formă de benzi textile, prezentarea este în role de 5 m, o cutie fiind folosită la 10 familii. După terminarea cu varavhet și înainte de a se strânge albinele în ghemurile de iernare se introduc fâșii de mavrirol, în mijlocul stupului dar având grijă să că acesta să nu între în contact cu fagurile. Mavrirolul va rămâne în stup 2-4 luni acționând lent prin contact. Dar mare atenție la începutul primăverii trebuie scoase benzile pentru că riscăm să contaminăm mierea. Se poate spune că tratamentul cu mavrirol este o preungire fericită a celui cu varachet astfel fiind eliminați și paraziții care au mai rămas în stup.

Tratament cu acid formic: acidul formic se găsește în multe alimente de aceia a devenit un produs preferat. Folosirea lor însă de stuparii români este la o scară redusă. Tratamentul cu acid formic e cel mai bine de aplicat după ce extragem mierea din stupi.

Modul de administrare: o plăcuță de carton de 20 cm se îmbibă cu acid formic în concentrație de 60%, pentru un fagure se folosesc 2 ml acid formic diluat deci pentru un corp Dadant aproximativ 20 ml. Este de recomandat ca plăcuța de carton să fie pusă pe fundul stupului și acoperită cu o sârmă care are găuri foarte mici pentru a evita contactul cu albinele. Timp de 6-7 zile le ținem în stup după care 7 zile facem pauză și mai repetăm de 3 ori operația în total fiind realizate 4 tratamente. Temperatura la care este recomandat să facem tratamentul este de 12-25°C.

Tratament cu metode bio: acarianul varooa are preferință pentru puietul de trântor, apicultorul trebuie să ia în evidență acest lucru și să profite de această slăbiciune a parazitului. Prima variantă ar fi aceea de a folosi rama clăditoare pe tot parcursul anului și după ce fagurii cu celule de trântori sunt construiți însămânțați și capaciti să fie recoltați din stup. O a doaua variantă este de a introduce o ramă cu celule de trântori toamna la marginea cuibului și ridicată primăvara după ce a fost ouată și căpăcită. Trebuie menționat că aceste metode nu ne scapă de acarieni dar mai reducem din numărul lor.

Concluzie: lupta cu acest parazit este de durată lungă de timp. Bineînteles că mijloacele de combatere în România și în toată lumea sunt variate, dar cea ce trebuie să știm și să luăm în evidență că orice aplicare de tratament realizăm din timp poate conduce la obținerea unor rezultate bune (Marghitas, 2008).

3.1.2. Dăunătorii albinelor

3.1.2.1. Trichodes apiarus Linnaeus, 1758 (Coleoptera: Cleridae)

Descriere: este specia de coleoptere cele mai răspândite ale genurilor Trichodes în Europa, întâlnită frecvent, în România (Kurzeluk, 2012). Adulții sunt de 9-16 mm în lungime, păroși, cu corp de culoare neagră, cap albastru și elitre roșii cu dungi negre. Un caracter distinctiv al speciei este prezența unei benzi neagre pe vârful elitrelor (Gerstmeier, 1998). Ele se hranesc cu polen și insecte mici, găsite în special pe florile de morcov sălbatic (Daucus carota). Alte plante gazdă sunt: Sambucus ebulus, Erigeron sp., Rosa damascena, Cichorius intybus, Sedum hybridium, Eupatorium canabinum, Crataegus monogyna, Sambucus nigra și Spiraea sp. Ouăle sunt roșii de 2 mm lungime, de formă ovală. Ultimul stadiu al larvei este roșu-roz de 16-20 mm lungime poartă o capsulă cefalică neagră (Kurzeluk , 2011). Speciile iernează în stadiu de larvă, în crăpăturile stupului și în stupi. La sfârșitul lunii mai părăsește stupul, pentru împupare larva se îngroapă în pământ, din care adultul va apărea în timpul verii. Larvele sunt găsite, de asemenea, în cuiburi de Megachile rotundata, Osmia cornut și Osmia rufa. Habitatul speciei este reprezentată de locuri calde, însorite la margini de păduri, zone aride și grădini.

Impactul asupra stupului: Larvele gândacului sunt necrofage și prădătoare în stupi unde se hrănesc cu ouă, larve, nimfe, cadavre de albine, polen și nectar . În momentul de față, nu se știe cum ajung larvele de Cleride în stupi, cu toate acestea ele sunt frecvent întâlnite în stupi neglijați sau slăbiți.

Măsuri de control: eradicarea plantelor care sunt atractive pentru adulți, prinderea adulților, utilizarea de momeli care conțin substanțe fago-atractive și un insecticid.

3.1.2.2. Galleria mellonella (Linnaeus, 1758) – Lepidoptera: Pyralidae

Descriere: Galleria mellonella parazitează coloniile de albine în timpul stadiului larvar. Adulții sunt molii cu lungimea de 8-16 mm și o anvergură a aripilor de 30 mm. Culoarea primei perechi de aripi variază de la nuanțe de gri la maro-purpuriu, în timp ce aripile posterioare sunt maroniu deschis sau galben. Omizile prezintă 3 picioare toracice și 5 perechi de picioare false. Femelele depun ouăle în timpul nopții pe fundul stupilor sau pe resturile de ceară, uneori în depozitele cu rame. Spre deosebire de molia mică a fagurilor Achroa grisella ale căror larve determină fermentația mierii în fagure, larvele de Galleria mellonella nu induc o astfel de modificare. Ciclul de viață este de 44 de zile (***2, 2012).

Impactul asupra stupilor: larvele sapă galerii care sunt tapetate cu mătase. Minarea se face sub celulele care conține puietul albinelor. Acesta poate să moară datorită intoxicației induse de excrementele larvelor de molie sau prin vătămare fizică.

Măsuri de control: ramele goale sau cu miere de rezervă, trebuie menținute pe timpul toamnei în interiorul stupului sau să fie depozitate la răcoare. Alte măsuri de control includ asigurarea unei igiene corespunzătoare a stupilor, folosirea acidului acetic glacial în depozite (Vancea, 2014).

3.1.2.3. Achroia grisella (Fabricius, 1794) – Lepidoptera: Pyralidae

Moliile sunt fluturi mici căror larve atacă diferite produse vegetale sau animale (făină, cereale, viță de vie, tutun, lână, ceară etc). Se cunosc mai multe speci dar cele mai importante pentru apicultură sunt Galleria melonella -molia mare și Achroea grisella-molia mică.

Atacul acestui parazit asupra coloniei de albine este atât de distrugătoare și pierderile atât de mari încât manifestările patologice au fost considerate boală și au fost desemnat sub denumirea de galerioza. Nici o stupina, nici o întreprindere apicolă ori cât de bine administrate ar finu poate să evite moliile cerii. Pagubele produse de găselniță constă în distrugerea fagurilor din stupii populați sau de la rezervă, precum și afectarea puietului de albine, pe care larvele moliei, prin perforarea pereților, prin cosumarea învelișului nimfal sau chiar al aripilor, prin decăpăcirea celulelor sau prin intoxicarea acestuia cu excreții îl compromite sau îl omoară. În plus galerioza se constituie și ca un mijloc de răspândire a altor boli atât în stup cât și de la o familie la alta.

.Distrugerile suferite pot varia foarte mult în funcție intensitatea atacului și de puterea coloniei de albine atacate. De la semne discrete de puiet tubulos, sau de zone limitate cu puiet parțial căpăcit, și/sau cu puiet care nu poate să eclozioneze, până la faguri distruși străbătuți de galerii pline cu larve de diferite dimensiuni, împâsliți cu urzeli bătătoare la ochi și pline de coconi.

3.1.2.4. Viespile

Atacă de obicei albinile din familiile slabe, în special toamna când albinele nu prea zboară, pentru a le consuma mierea acesta fiind mai rezistent la frig. Vespa cabro sau gărgăunul este cea mai dăunătoare dintre speciile de viespi pentru că pândește la urdiniș, le atacă din zbor și le mănâncă. Viespele trăiesc în scorburile copacilor, șoproane, pământ, streșini sau păduri. Atacul lor se produce dimineața când este mai răcoros și albinele nu se apără. Pentru a combate viespile trebuie depistate și distruse cuiburile lor cu insecticide mai ales în timpul primăverii când sunt în număr mai redus.

3.1.2.5. Furnicile

Ele pătrund în stup prin crăpături, pe la urdiniș sau podișor, fură peste 1 kg de miere pe zi și neliniștesc albinele. Combaterea să constă în amplasarea stupinelor unde sunt puține furnici, ungerea suporturilor pe care sunt fixați stupii cu păcură, așezarea sub stupi a unor cutii cu petrol, iar în cazul atacului masiv se mută stupina.

3.1.2.6. Șoarecii

Mai ales toamna pătrund și se instalează în stupi, pe la urdiniș sau prin crăpături, consumă păstură, mierea, distrug fagurii și deranjează albinele. Pentru a împedica intrarea lor în stup prin urdiniș se instalează gratii sau reductoare de urdiniș a cărora deschidere să nu depășească 8 mm. Primăvară fagurii atacați de șoareci se topesc, și se spală stupii pentru a îndepărta mirosul. Combaterea șoarecilor și șobolanilor se poate face pe cale mecanică, chimică sau biologică dintre acestea cea mai eficientă metodă fiind cea chimică.

3.1.3. Alte organisme identificate în stupii de albine

Cryptophagus hexagonalis Tournier, 1869 (Coleoptera: Cryptophagidae)

Descriere: în genul Cryptophagus sunt descrise 19 specii, cunoscute sub numele generic de gândaci de ciuperci, din moment ce larvele și adulții lor sunt asociate cu condiții de umiditate, unde apar ciuperci și mucegaiuri (Shetlar, 2010). Unele specii sunt considerate dăunători deoarece pot fi găsite în magazine de cereale, făină, pâine, fructe uscate, precum și alte produse, cu toate acestea, gândacii se hrănesc cu ciupercile care cresc produsele alimentare, și nu cu produsul în sine. Sunt dăunători mai frecvent întâlniți la produse care sunt umede și mucegăite.

Gândacii pot transmite sporii de ciupercii din produse, astfel ajutând la dezvoltarea mucegaiurilor (*** 6, 2014). Adulții sunt mici (2-3 mm lungime), de formă ovală și aplatizați. Culoarea corpului variază de la roșcat-maro până la maro închis. La multe specii, adulții prezintă fire de păr pe elitre și pe pronotum. Forma toracelui poate fi un caracter de diagnostic al speciilor și poate fi înclinat sau sculptat, cu mici proeminențe. Larvele sunt cilindrice aplatizate și de culoare brun–gălbuie cu picioarele toracice și segmentele terminale ale abdomenului clar vizibile. Cryptophagus hexagonalis a fost asociat cu coloniile de albine și a fost descris în Europa, America de Nord, unde în ultimul caz a fost introdus fiind specie invazivă.

Impactul asupra stupilor: s-a constatat că specia poate fi găsită pe plante în descompunere, părți ale arborilor, în peșteri, în mușuroaiele de furnici, în cuiburile viespilor coloniale, în stupi, în cuiburile de mamifere mici. Specia este micetofagă se hrănește cu spori și hife dar în același timp depune ponta pe hifele ciupercilor.

Măsuri de control: se va evita să se formeze condens în stupi și pătrunderea apei de ploaie, se vor stimula albinele pentru a obține colonii puternice și se va menține o igienă strictă a stupului.

A B

C D

E F

Foto 46A. Adult de Varooa destructor (Anderson & Trueman) (în original)

46B. Larvă de Trichodes apiarius (Linnaeus, 1758) (în original)

46C. Adult de Cryptophagus hexagonalis Tournier, 1869 (în original)

46D. Aspectul microscopic al unei specii de drojdii din genul Candida (în original)

46E. Adult de Achroa grisella (în original)

46F. Adult de Galleria mellonella (http://www.wmap.cz/opk/mot/motyl/mot1088.htm)

3.2. Descrierea bolilor, dăunătorilor și a speciilor comensale potențiale

3.2.1. Boli contagioase

Bolile contagioase la randul lor se grupeaza in; bacteriene, virotice, micotice si parazitare (Marghitaș, 2008)

3.2.1.1. Boli contagioase bacteriene. LOCA AMERICANA

Este o infecție bacteriană cauzată de bacteria Bacillus larvae în două forme: fie sub formă de bastonaș, fie de filament. Bastonașele cu flagel se înmulțesc repede prin diviziune, ele se umflă și formeză spori. Flagelii constituie în diagnosticul de laborator o dovadă importantă. Sporii sunt infectioși și doar larvele pot fi infectate. Sporii sunt transmiși prin hrana administrată larvelor de către albinele adulte, unde in intestinu mijlociu al larvei pot germina 24 de ore in forma de bastonas. Dupa 48 de ore este necesar de 10000 de sporti petru infestare si dupa 5 zile de peste 10milioane de spori. De aceia infestatia are loc la larvele mai tinere.

Răspândirea bolii: s-a dovedit ca mici cantitati de spori nu pot afecta colonia, daca sunt infestate larve izolate atunci albinele le indeparteaza inainte sa se formeze alte spori, find intrerupt lantul infectios.Albine sunt capabile sa recunoasca celulele inca inaite ca capacelul sa se schimbe in baza descompunerii bacterienei din celule.Puterea de aparare a coloniei de albine este stabilita si de capacitatea de a separa sporii din hrana si din gusa de miere cu ajutorul ventriculelor.Spro ajung in intestin unde jumamtate din ei germineza restul sunt eliminate prin fecale acesta atunci este problema cand fecalele sunt depuse in cuib datorita unei alte boli. Cand numarul de spori este scazuta, colonile se pot auto vindeca dar daca numarul sporilor este foarte mare, aceasta sansa scade din ce in ce mai mult. Răspândirea bolii de la colonie la colonie se realizează prin ratacire a albinelor mai ales trantori se pot rataci pe distanta de 7 pana la 8 km. Cu siguranta raspandirea are loc la furtisag de la coloniile slabite si infestate de boală.

Diagnostic: infestarea cand a ajuns la un nivel inalt atunci se simte un miros ne palcut dar nu in orce caz se poate opserva acesta.petru o cercetare mai detailata se face o proba numit proba a chibritului:un chibrit se inpinge in masa cleoasa galben–cafenie pana la culoarea cafelei cu lapte de sub capacele.Cand acesta va fi scos cu grija si se formeaza un fir lung atunci putem fi siguri ca este prezent loca americana. Dar in orce caz identificarea patogenului se face in laborator pentru a afla cu siguranta prezanta patogenului.

Combaterea bolii: medicamentele nu pot fi folosite pretutindeni si numai in anumite conditi.in Europa Centrala si de nord , omorarea coloniei este inca metoda cea mai folosita.Dar metodea de ardere este adaptata cand colonia este mai slaba deja cand colonile sunt inca tari sau in stadiu de slabire e mai recombat sa se realizeze combaterea cu medicamente.

Terapia medicamentoasă: ele pare putin lipsit de sens pentru toate medicamentele cunoscute omoara nnumai formele de inmultire (forma vegetativă) dar nu sporii, așa dar ramani atatea spori in colonie in cat boala dupa scurt timp reizbucneste. Masuri de dezinfectie sunt foarte utile si de folos trebuiesc spalate curatate toate stupurile unde a fost prezenta boala .Uneltele ca dalta apicola hranitoarele si centrifuga de miere, dar si stupi de material plastic vor fi spalate cu lesie calda de sodiu in concentratie de 3 pana la 5% si in final acesta trebuie clatita bine cu apa curata.

Prevenirea bolii: cand o stupina din imprejur este infestata cu loca americana , cu gru se poate preveni transmiterea agentilor patogeni.ar trebui sa se cumpere si sa se foloseasca numai coloni cu certificat de sanatate si ar trebui sa existe ca cel care le vinde nu a folosit preventiv medicamente. Stupii in todeauna trebuiesc dezinfectati inaite de a fi folositi (Ritter)

3.2.1.2. Boli contagioase bacteriene. LOCA EUROPEANĂ

Agentul patogen Melissococcus pluton nu formează, ca forma de durata, spori in sens propriu, ci o capsula. Acesta ofera o protectie exterioara .forma de durata ajunge prin frana in larva c si in cazul loci americane , varsta larvei determina cantitatea de germeni de exemplu o larva in varsta de 48 de ore poate cu greu sa fie infestata . agentul patogen in mod preponderent este gasit in intestinul mijlociu, in terminatia acestuia inca infundat acolo se inmulteste atat de rapid in cat larvele consuma hrana peste masura , si astfel albinele adulte le cunosc si le indeparteaza. De obicei larva moare din cauza toxinelor eliminate de bacterii, si se schiba culoarea din galben in cafeniu. Larvele care supravietuiesc sun adese ori foarte slabe si galben ,subdezvoltate. Cand intervine formarea sporilor, larva intinsa sau pupa tranforma intro masa cu miros puternic si se intinde ca un filament. in acest stadiu de multe ori se confunda cu loca americana. In miere , germeni traiesc numai putine zile in polen mai multe luni. In fecalele de albine ramane activ de la mai multe luni la mai multi ani.

Raspandirea bolii: în interiorul coloniei este raspândită boala prin hrana care prin aceasta cale ajung si in puiet. Atata timp cat este atacat puietul necapacit albinele pot inlatura boala, dependent de cat de puternic este instictul lor de curatire. Daca puternic presiune a infectiei boala se raspandeste atat de rapid in cat albinele nu mai pot curati celulele. Si matca pare a fie un focar epidermic poate ca in ea agentul patogen supra vietueste in periada fara puiet dar mai probabil este supravietuireain pereti celilelor in fecale si in resturile de ceara.

Diagnostic: larvele rasucire sunt un simptom clinic tipic pentru loca europeana. Proba de chibrit ar trebui facuta:un chibrit va fi bagat in masa amorfa, cafenie si va fi scos usor, daca nu se formeaza filament loca americanna va fi exclusa, dar daca se formeaza filament sau filamente trebuiesc analizate la laborator petru ca si loca europeana formeaza uneori filamente. O pata pe interiorul capacelului dovedeste in todeauna existenta locii europene, la fel ca si aglomeratia cenusii-galbui din intestinul larvei. Cand este vorba de miros M. Pluton asociat cu Streptococus faecalis, mirosul este acru ca si otetul. Daca Bacillus alvei este preponderent , mirosul poate aminti ,ca si la loca americana de cel al transpiratiei. Puietul se usuca pe fundul celulelor dar spre deosebire de loca americana solzi zac lejer in celula si se evidentiaza prein supra fata neteda sistarlucitoare. In orce caz ar trebui trimisa o proba la laborator pentru a examinare pentru ca poate exista in aceias timp abele boli in aceias colonie si familie. Raspandirea bolii de la colonie la colonie se realizeaza de cele mai multe ori in ratacire sau furtisag. Sau apicultorul prin schimbarea fagurilor.

Combaterea: adese ori loca europeana dispare fara a intrveni apicultorul. Colonia de albine reuseste sa invinga usor infectia daca au o sursa de nectar in todeauna.Combatrea boli se aseamana mult cu comabaterea locii americane.

Prevenirea boli este foarte limitata, apicultorul trebuie sa fie foarte atent can achizitioneaza coloni de albine si unelte noi, roiurile noi ar trebui tinute in carantina nu ar trebui intrebuimtata hrana straina, in special polen.

3.2.1.3. Boli contagioase bacteriene. SEPTICEMIA

Este o boală infecțioasă a albinelor care apare tot sezonul în care albinele sunt active, fiind favorizată de condițiile necorespunzătoare, de locuri umede și răcoroase și de întreținerea necorespunzătore. Patogenul Bacillus apisepticus care este prezent aproape întodeauna în stupi și devine periculos numai atunci când rezistența organică a albinelor scade. Din punct de vedere morfologic el se prezintă ca un bastonaș mic cu capetele rotunjite. El este distrus la 73oC după 30 de minute și la 100oC după 3 minute. Contaminarea se realizează prin aparatul respirator de unde agentul pătrunde în hemolimfă unde se înmulțește și produce moaretea prin septiemie. Pe cale digestivă contaminarea nu este obisnuită deoarece condițiile din intestinul albinelor nu sunt favorizabile. Evoluția bolii este lentă uneori vindecarea este automată, atunci când cauzele care au favorizat apariția bolii dispar sau se reduc.

Simptomele: albinele au hemolimfa cu aspect lăptos, contracții abdominale înainte de moarte, târâre în fața urdinișului, mor în număr foarte mare, cadavrele se decompun foarte repede, devin fragile.

Tratamentul: s-a constatat că antibioticele previn apariția unor eventuale coplicații în acest sens se recomndă folosirea oxitetraciclinei sau eritromicinei, doza fiind de 50 ml, timp de 10 zile. Dar în primul rând se iau măsuri pentru îndepărtarea cauzelor care o produc cum ar fi umiditatea, înlocuirea mătcilor necorespunzătoare, familii slabe etc.

3.2.1.4. Boli contagioase bacteriene. PARATIFOZA

Boala este favorizată de întreținerea necorespunzătoare a albinelor, este o boală sporadică a albinelor adulte. Agentul patogen Bacillus parathyphi alvei se prezintă din punct de vedere morfologic ca un bastonaș cu capetele rotunjite, lungi de 1-2 microni și late de 0,3-0,5 microni. Contaminarea se face pe cale bucală prin intermediul apei infectate. Se multiplică germenul intens în intestinul albinei, apoi pătrunde în hemolimfă și astfel provoacă moartea prin septicemie. În interiorul stupinei boala se transmite prin albinele hoațe, trântori etc.

Siptomele: în forma acuta boala provoaca moartea albinelor si depopularea famililor.Albinele bolnave numai pot zbura sau pierd din capacitatea zborului , se taresc in fata urdinisului prezinta balonare de abdomen ,diare dupa care mor . foarte multe ori boala se confunda cu nosema si acarioza de acea trebuie diagnostizat prin examen microscopic.

Tratamentul: tratamentul medicamentos este acelas ca si la locii europene si se mai dezinfecteaza materialul care a venit in contact cu albinele inbolnavite , ramele inlaturate cu diaree si schimbarea matcii.

3.2.1.5. Boli contagioase virotice. PUIETUL ÎN SAC

Este o boala puietului de albine mai putina raspandita fiind favorizabila de factorilor nefavorabili de mediu. Agentul patogen este un virus filtrabil Morator aetatule, dar compozitia ei biochimică nu este încă cunoscută. Rezistența virusului nu este prea mare astfel suspendat în apă moare după 10 minute la 59°C, iar în miere și glicerină în aceiași timp 70°C. Razele solare îl distrug în 4-6 ore. În faguri cu miere rezistă aproximativ o lună iar procesele de putrefacție îl inactivează după 2-3 zile, iar în mediul uscat moare după 4-7 ore.contaminarea se realizeaza pe cale bucala cu preluarea hranei infestate find mai ales receptive larvele in perioada de transformare. Aparitia bolii este favorizata de racirea brusca a timpului si ploi indelungate si ea poate apare in tot timpul sezonului active. Evolutia bolii depinde de puterea familiei cum ar fi exemplu dat u cules bun, poate determina vindecarea fara a interventia apicultorului.

Simptomele: moartea puietului se produce dupa capacire, larvele devin galbene cenusi sau brune capul cu o culare mai inchisa decat corpul sunt intorse cu partea ventral in sus luând aspect unor pungi. Acest continut nu este vâscos sau filant, nu are miros prin uscare corpul se transforma într-o crustă.

Tratamentul: este asimilat cu cel aplicat al locilor, rezultate satisfăcătoare dând cloromicetina.

3.2.1.6. Boli contagioase virotice. BOALA NEAGRĂ

Cusnoscuta sub nume si de bola de padure sau paralizia apare vara dintre culesuri. Agentul causal al acestei boli un virus, etiopatogeneza acestei boli nefind inc ape deplin eliciodata.bola poate fi generate de o tulburare a metabolismului proteic cauzat de diferite sortui de polen ciuperci, sau uenel substante chimice sau conditi nefavorizabile.

Simptome: Albinele isi pierd capacitatea de zbor, se taresc in fata urdinisului fac miscari dezordonate corp negru abdomenul marit, mor cu aripile tinute in for a de acoperis departate in jos. Albinele afectati nu mai aduna reserve de miere ci consuma ce a ce culeg .albinele bolnave cad de pe faguri si se agita pe fundul stupului unele ies afara, se agita si au trompa intinsa nu pot sta în pozitia normal.

Tratamentul: medicamentos nua fost eliberat pana in prezent, este recomandata pe langa masuri de igiena, schimbara matcii la familiile bolnave sau administrarea a250ml de sirop caldut cu adaus de 10% lapte de vacă fiert, tratament care combate eventualele intoxicatii sau craiente proteice.

3.2.1.7. Boli contagioase micotice. ASCOSFEROZA (Puietul Văros)

Micozele sunt boli infecto-contagioase produse de ciuperci si ele evoluiaza sub influenta conditilor de mediu, putand produce in anumite imprejurari pagube inseminate. Aceste boli micotice sunt reprezentate prin: ascosferoza, aspergiroza si melonoza.

Ascosferoză este o ciuperca parazita ce atacă puietul căpăcit și necăpăcit și apare în familiile negrijite suficient, de regulă în lunile aprilie-mai, crește ca intensitate în iunie și regenerează în iulie-august.

Etiologie: agentul patogen este o ciupercă numită Ascosphaera apis care are micelii de ambele sexe. Când cele două tipuri de micelii se întâl­nesc rezultă ascele, niște formațiuni capsulare care conțin spori și a căror viabilitate este foarte mare. Ciuperca se dezvoltă foarte bine la tempera­tura de 20-30°C, sporii având o mare putere de conservare (10-15 ani), rezistă la acțiunea vaporilor de formol și a fumului de sulf.Contaminarea se face pe cale bucală, prin intermediul albinelor care îndepărtează puietul bolnav și transmit astfel boala altor larve sănătoase. Dezvoltarea micozei este favorizată de temperatura și umiditatea care se întâlnesc în familiile de albine slabe. Primul puiet atacat de Ascosphaera apis este cel de trântor, deoarece acesta se află la periferia fagurilor, unde umiditatea este mai crescută și căldura mai redusă, apoi se extinde asupra puietului de lucrătoare și chiar pe cel din botci.

Simptome: larvele se înnegresc, își pierd segmentația, pielea se asprește și se acoperă pe tot corpul cu un miceliu alb, rămânând liber numai capul larvei, care apare ca un buton uscat. Larva moare, iar în urma evaporării apei, își reduce volumul, se usucă, devine dură asemănătoare unor pietricele de var, de unde și denumirea populară de "puiet văros". Culoarea ei este albă-gălbuie, atunci când a fost parazitată cu un miceliu de un singur sex, fie verde murdar, atunci când miceliile s-au contopit și au dat naștere la corpi fructiferi.Puietul mumifiat este răspândit neregulat pe suprafața unui fagure și nu aderă de pereții celulei, putând fi scos de albine. Larvele îndepărtate din celule sunt răspândite în fața urdinișului sau pe scândura de zbor, boala fiind astfel foarte repede recunoscută de apicultor.

Tratamentul se face cu rezultate mulțumitoare cu Micocidin și Codratin. În funcție de mărimea populației de albine și de intensitatea infecției se administrează câte 100-150 g Micocidin, prin împrăștiere cu mâna peste rame. Tratamentul se repetă de 3-5 ori, primele două tratamente făcându-se la interval de 3-4 zile, iar ultimele la 7 zile. Dacă infecția este gravă se poate administra și sub formă de sirop (1 kg Micocidin la un litru de apă), de 3 ori, câte 250 ml, concomitent cu primele trei administrări de Micocidin pulbere.Codratinul se poate administra fie amestecat cu zahăr pudră în proporție de 25 g la un kg zahăr, fie dizolvat în soluție de zahăr (30 g zahăr la un litru apă), în proporție de 25 g preparat la un litru soluție. În funcție de mărimea familiei de albine și intensitatea infecției, se administrează 100-120 g preparat diluat în zahăr pudră, cu mâna sau cu o sită printre rame, peste albine.

Tratamentul se aplică de 4-5 ori, primele două tratamente la interval de 3 zile, ultimele la interval de 5-7 zile.Când infecția micotică este mai intensă, concomitent cu pudrarea se administrează câte 250 ml sirop cu Codratin în hrănitor.Codratinul dizolvat în soluție de zahăr mai poate fi administrat și cu ajutorul unui aspirator, câte 200 ml pentru o familie, tratându-se astfel toate ramele cu sau fără puiet pe ambele părți de 5-6 ori. Primele două tratamente la interval de 3 zile, ultimele la interval de 5-7 zile.

Se recomandă ca acest produs să nu se administreze în timpul culesurilor principale, iar fagurii goi de la rezervă, din stupinele infectate, înainte de a fi introduși în stup, să fie aspersați sau stropiți cu o soluție de zahăr cu Codratin și lăsați să se usuce.

Tratamentul se aplică la primele semne de boală sau în stupinele care în anul precedent au avut micoză înainte de apariție. "Institutul de Cercetare și Producție pentru Apicultură", producătorul acestui medicament, mai recomandă ca în situația în care după vindecarea clinică apar din nou factori favorizanți dezvoltării micozelor, să se intervină cu una sau două administrări cu Codratin pentru a preveni recidiva.În cazul în care în stupină apare odată cu această boală și loca americană sau europeană, în Codratinul diluat cu pudră de zahăr se adaugă 2,5 g teramicină sau oxitetraciclina, se omogenizează și se presară printre rame, peste albine, respectând același protocol ca și în cazul micozei.De asemenea schimbarea mătcii familiilor bolnave este o măsură recomandată pentru eradicarea bolii.

3.2.1.8. Boli contagioase micotice. ASPERGILOZA(Puietul pietrificat)

Este o boala miotica ce ataca larvele, ninfele si albinele adulte.Este o boala periculoasa transmisabila omului caruia ataca mucoasa ocular si cele ale aparatului respirator.

Etiologie: boala este provocata de ciuperca Aspergillus flavus si uneori de Aspergillus niger.

Contaminare: Ciuperca este foarte raspandita in natura si albinele vii frecvent in contact cu ea.Patrunsa in cuib boala se extinde asupra puietului si albinelor vii, contaminarea facanduse pe cale bucala odata cu consumul de nectar polen sau apa infectata. Miceliul traveseaza peretele intestinal, se inmulteste si distruge organelle interne astfel provocand moartea albinei. Aspergiloza apare mai ales la familiile de albine care au avut un cules abundant de polen, cand datorita de netasarii corespunzatoare a acestuia in cellule, pasture este cuprinsa de ciuperca. Evolutia bolii este favorizata de actiunea factorilor nefavorabili de mediu in special de umiditate.

Simptome: la inceput ciuperca se dezvolta pe faguri su pasture si albine moarte, dupa care trece pe larve care se deshidrateaza, devin de consistenta dura (puietul pietrificat) si capata culoare galbuie.

La albinele adulte micelilul de nuanta verzuie apare pe suprafata corpului, in spatile dintre inelele abdominale. Albinele bolnave devin la inceput nelinistiti, apoi prezinta miscari anormale, cad de pe faguri nu pot zbura, paralizeaz si mor.

Tratamentul: este indentic cu cel aplicat in cazul ascosferoze, iar in cazul in care sunt atacate si albinele adulte, intreaga familie se arde. Deoarce aspergiloza se poate transmite si la om, provocand grave afectiuni, si se recomanda ca personalul care devine in contact cu albinele sa poarte masca de tifon, inbibata in antiseptic sau cel putin in apa pentru a proteja caile respiratorii.

3.2.1.9. Boli contagioase micotice. MELANOZA

Este o boală care afectează aparatul genital al mătcii si glandele salivare ale albinelor lucratoare.

Etiologia: agentul pathogen este ciuperca Melanosella mors apis, care creste numai pe medii special de cultura, ele find localizat special in ovare. Contaminarea se realizeaza pe cale bucala, mai intai sunt afectate albinel lucratoare apoi patogenul se inmulteste in glandele salivare si de aici se transmite odata cu latisorul de matca.

Simptome: mătcile atinse melanoza prezinta inapetenta, inceteaza treptat demunerea oualor, au abdomenul marit, mobilitate redusa cad de pe faguri. Mor dupa câteva zile. Melanozele afecteaza matcile indifferent de varsta si se pare ca este influentata de uni factori de mediu si in special de timpul rece si umed. Exista posibilitatea ca boala sa fie introdusa in stup odata cu mierea de mana.

Tratementul medicamentos nu a fost elaborate încă, motiv pentru care se recomandă înlocuirea mătcilor bolnave și crearea unor conditii optime de dezvoltare a familiilor de albine.

3.2.1.10. Boli contagioase parazitare. NOSEMOZA

Este o boală de invazie a albinelor adulte, foarte raspandita si evoluiaza in forma acuta dar si eruptiva cu manifestari puternice. Apare mai ales dupa iernare , la inceputul primaverii putand astfel provoca depopularea famililor de albine can acestea sunt rau intretinuti si iernate necorespunzator. Actiunea parazitului este favorizata atunci cand exista famili slabe, de culesul de nectar si polen slab de umezeala de timpul nefarabil.

La infestare incipienta cu nosema semnele clinice sunt mascate find vizibil atunci cand incarcatura per individ de paraziti ajunge la o anumita limita.nosema netratata la timp scurteaza viata albinelor, reduce drastic capacitatea de productie. In final se ajunge la disparitia definitiva a familiilor, printr-o decimala rapida.

Agentul patogen este protozorul unicelular nosema apis , care se localizeaza in peretele intestinal impiedicand astfel digestia si asimilarea hranei. Sporii de nosema apis au forma unor corpusculi ovali stralucitori, lungi de 5-6 microni si lati de 2,5-3 microni.suspendati in apa sau miere sunt distrusi si la temperatura de 50°C dupa 15 minute . la temperatura camerei la 22-24°C rezista 2 luni iar la frigider numai 3 saptamanni . spori in cadavrele uscate se conserva 1 an în excrementele usacate 2 ani iar în miere aproximativ 258 de zile, în faguri 4 luni și 2 ani.

Contaminarea se face pe caale bucala prin consumul de apa sau hrana infestata .Boala se mai transmite prin miere, polen, prin furt,inventar ,trantor prin roirea famililor bolnave sau prin practicarea stuparitului rustic. Nosema mai poate fi transmisa si de indivizi care traiesc in stup de exemplu de molia cerii.

Nosema apis poate aparea sau favoriza apararea lui mai multi factori cum ar fi :

Iernarea pe miere de mana

Lipsa matcii in timpul iernari

Prezenta unei matcii neinperecheate

Imposibilitate de zborului de curatire

Ierni lungi si umede

Simptomele: în forma latentă de boală manifestările nu se realizeaza de aceea și este greu de diferențiat de albine sanatoase.familile de acesta forma se dezvolta foarte greu, prezinta pete mici de diaree și înregistreaza o mortalitatte sporită. Albinele bolnave prezintă diaree de culoare brună deschis au abdomenul umflat și pierd din capacitatea de zbor, tremură și se târesc în fața urdinișului, paralizează și mor în masă. Dacă moartea este provocată de boala Nosema apis atunci albinele au picioarele adunate sub torace și aripile intinse. Când nosema este asociată cu diareie este greu de identificat care boala este defapt. Mătcile infestate sunt la început mai agitate apui devin apatice și cu o mobilitate redus cad de pe faguri numai depun oua, nu se mai hrănesc și după un timp mor. Spre deosebire de albinele adulte matcile nu prezintă diaree la infestare.

Boala se paote observa cu ochuil liber dacă după moartea albinelor tăiem capul si permite sa se observe unele modificari , dar diagnosticul mai precis este posibil mai precis prin examinarea de laborator cu microscop.

Masuri igienice si sanitare de prevenintie si combatere a nosemozei:

înlocuirea fagurilor din stup la maxim 2-3 ani

distrugerea fagurilor vechi sau noi care contin pete diareice.

strângerea si colectarea a tuturor resturilor din stup si arderea lor imediat

curățarea stupurilor anuala cu soda caustica

Tratament cu protofil: de obicei in romania aceasta boala se trateaza cu protofil , este un extras de ingrediente naturale care nu nu creaza prejudici produselor stupului nici albinelor.

Se administreaza protofilul se administreaza in sirop cate 17 ml/l saun paste de zahar sau miere cate 34ml/kg, se administreaza toamna in siropul pentru stimulare sau primavara in pasta sau siropul de stimulare. Tratamentul se executa de cate ori este nevoie cu o singura conditie cantitatea de doza de protofil sa nu depasesca 80 ml/familie/an.

Tratament cu fumidil b: nu prea este folosit de stupari de la noi dein tara . in principiu activ, fumibil b are la baza antibioticul fumagilin. Se administreaza in sirop amaestecat z: la o colonie mare 25g la 1l sirop la un medie de 18g/0,750 litri sirop iar pentru un roi 18g/0,500 litri sirop. Sunt doua moduri de administrare in hrana albinelor cu preparatul livrat in hranitor, prin pulverizarea pe rame si pereti stupului iar siropul ramas folosit ca hrana. În total se administreaza de 8 ori la interval de 7 zile intre administrare. După cum se observă tratamentul este de durata si mai ales se realizaeza cu antibiotic este riscul de a contaminarea mieri daca este facut in plin sezon activ.

Concluzie: orice tratament folositi folositi cu atentie respectati dozele recomandate si administrarea lor și mai ales să fim atenți la curățarea și menținerea curățeniei în stup cat se poate de bună.

3.2.2. Boli necontagioase

3.2.2.1. Boli necontagioase. PUIETUL RĂCIT

Apare de obicei primavara, în famiile slabe care au cuiburile ne rastranse si neinpachetate, poate aparea si atunci cand apicultorul largeste mult cuibul familiei de albine sau tine mult stupid deschisi pet imp nefavorabil. Larvele bolnave nu emit nici un miros caracteristic dar își pierd luciul devin cenușii.

Prevenire raciri se face prin aplicarea unor tehnologi raspunzatoare de crestere a albinelor si prin mentinerea unor famili puternice si combaterea bolilor albinelor adulte (Marghitas, 2008)

3.2.2.2. Boli necontagioase. BOALA DE MAI

Este o boală a albinelor tinere care se ocupa mai ales de cresterea puietului , ea si apare din cauza acesta obicei primavara cand este o crestere mare o dezvoltare puternica si este crescuta o cantitate mare de puieti.Albinele doici produc foarte multa laptisor de matca si datorita acestuia consuma multa polen si suficienta apa penrtu prelucrarea acestuia . In zilele reci sau cu precipitati cand nu pot zbura sau intensitatea zborului este redusa apare lipsa de apa si duce la fenomenul de constipatie a albinelor tinere.

Contaminarea: de cele mai multe ori sunt afectate toate familiile dintr-o stupina de oare ce lipsa apei ii afecteaza in egala masura.

Simpto me: la iesire in fata urdinisului albinele se taresc incercand sa zboare dar cad la pamant si mor.Au abdomenul umflat si excrementele sunt galbene si au forma unor carnecior.daca se apasa pe abdomen , iese o pasta tare de culoarea galbena.Aceste siptome apar mai ales primavara , dupa o perioada rece.

Tratamentul: se face cu sirop de zahar foarte diluata , pulverizat de pe albinele cu faguri sau administrat in alimentator si prin instalarea adapatorilor in apropierea stupilor.

3.2.2.3. Boli necontagioase. DIAREEA ALBINELOR

Este o boala fiziologică nemolipsitoare care se evidentiază prin apariția excrementelor de culoare castanie pe faguri și rame, cu miros neplăcut și este consecința unui consum mare de miere de calitate inferioară. Boala mai poate să fie cauzată și de zgomotul mare matcii de blocarea urdinișului si ca urmare ne efectuarea zborului de curatire.

Albinele pierd capacitatea de zbor se târăsc în fața urdinișului și au corpul acoperit de excremente, abdomenul este mult mărit. In cazul apariției diareei și pentru prevenirea aparitiei altor bolii se recomandă pe lângă îngrijirea corecta, administrarea siropului cu antibiotice ca în cazul locii europene.

3.2.2.4. Boli necontagioase. ANOMALIILE MATCILOR

Pe lângă bolile infecto-contagioase, matcile pot prezenta si un numar mare de anomalii, produse fie de procese de distrofice ale sistemului neuroendocrin, fie de natura congenitala. Matcile manifesta tulburari fiziologice legate de varsta care se manifesta prin modificari structurale.Astfel aparatrofierea glandelor produca toare de venin , incshiderea la culoare a tubilor, pigmentarea tesutului adipost .etci

Ca urmare a unor tulburari nervoase la matci se pot observa pareze, paralizi precum si depunerea de oua nefecundate. Aceste tulburari apar in urmare unor traumatizme fizice .

Dintre tulburarile somatice amintim: matci pitice, matci cu extremitati somatice anormale,ginandromorfirmul,ciclopismul, microcefalia etc

Aparatul si organele de reproducere pot prezenta urmatoarele modificari:aplazia ovarelor, atrofia ovarelor, hipoplazia ovarelor, obstructia ovarelor, obliterarea oviductelor prin calculi rectali etc.

Unele matci pot deveni trantorite adica ouale depuse de ei se nasc numai trantori. Matcile cu diverse anomali trebuiesc inlocuite imediat ce au fost depistate, cu alte matci tinere.

3.2.3. Descrierea dăunătorilor albinelor

3.2.3.1. Descrierea dăunătorilor albinelor. FLUTURELE CAP DE MORT

Acherontia atropos este un fluture mare, aproape de mărimea unei palme atunci când are aripile desfăcute. Denumirea îi vine de la desenul asemănător craniului de om ce îl are pe partea dorsală a aripilor. În zbor produce un zgomot mare care se aude de la distanță. El pătrunde în stup seara prin urdinișuri și consumă miere, și prin mișcarea aripilor agită albinele.

Petru împiedicarea accsesului în stup, se recomandă micșorarea urdinușurilor în funcție de populația de albine și instalarea gratiilor pe timpul toamnei.

3.2.3.2. Descrierea dăunătorilor albinelor. LUPUL ALBINELOR

Philanthus trangulum se aseamănă cu viespele dar este mult mai mare, își face cuibul în pământ și sapă multe galerii în pământ. Atacă albinele la urdiniș, pe flori și în zbor, pe unele le mănâncă iar cu altele își hrănesc larvele din cuib. Combaterea se face la fel ca în cazul viespilor.

3.2.3.3. Descrierea dăunătorilor albinelor. PRIGORIILE

Merops apiaster – albinărelul este o pasăre de talie mică cu culoarea penajului foarte frumoasă, trăiește în zone puternic erodate, unde își construiesc cuiburi sub formă de galerii adânci de 1-2 m sau în scorburi ale copacilor. Când nu-și găsesc destulă hrană ele se adună în stoluri mari și atacă stupinele sau albinele care se întorc de la cules, ele zboară foarte greoi și lin. Atacurile sunt mai frecvente în luna iunie când își hrănesc puii și în luna august când se pregătesc de plecare în țările calde. O prigorie poate consuma într-o zi 60-80 de albine.

3.3. Alimente și medicamente preparate din produse apicole

3.3.1. Produse obținute din miere

Pogăci cu miere

Ingrediente : ¼ kg miere, ½ kg faina, 10 dg unt sau margarina , 10dg zahar, 1 ou intreg, 2 galbenus de oua, 1 lingura mica de bicarbonat de sodiu, și putina scortisoare. In miere calda dizolvam untul , adaugam resturile de ingrediente si amestecam , cam de ½ cm grosime intindem , si cu ajutorul unor pahar din sticla realizam formele .Cu ou invelim .punem in cuptor pa are culoarea roza. Prima zi o preparam iar in cealalta o punem la cuptor.

Pâine cu miere

Ingrediente: 1 pahar de miere, 1 pahar de lapte, 1 ou, 8dg unsoare , scortisoare,coja de lamaie ½, o lingura mica de bicarbonat de sodiu ,si atata faina cat trebuie. Zaharu si unsoarea amestecam pana devine spumos, adaugam ou si mierea si bine amestecam, adaugam laptele si faina cu bicarbonate de sodiu incet adugam pa ce se face tare , dup ace amestecam cu lingura bine asezam in tava cu unsoare uns usor o punem la cuptor 40 de minute.

Biscuit cu miere

Ingrediente: 15dg zahar, 2 oua, 35 dg faina, 2 linguri mari de miere, 1 lingura mica de scortisoare, o coaja de lamaie, 1 lingura mica de bicarbonat de sodiu.

Ingredientele de sus bine amestecam, intinde subtire aluatul dupa ce cu ajutorul unor forme din plastic le dam forma de biscuiti le punem in tava, tava usor fainat si apoi la cuptor.

3.3.2. Utilizări ale propolisului

Albinele produc propolis ca mijloc de apărare împotriva mucegaiului, pentru mumificarea într-un înveliș a intrușilor stupului cum ar fi alte insecte și șoareci, ce împiedică purezirea lor și apararea împotriva microbilor. Albinele mai folosesc propolisul pentru căptușirea stupului pentru a evita intrarea aerului.

Procesul de producere a propolisului este de digestie al albinelor și este cules de pe cel putin 20 de speci de arbori în special de preferat sunt mugurii de plop și de arin, de pe frunze muguri și scoarta coniferelor a salciei și a prunului. Aceste materiale rasinoase sunt culese si sunt amestecate de albine cu secretie salivare si ceara. Propolisul se obține in stup unde este cultivat si mierea si se realizeaza de albine specializate, în zilele calduroase când temperatura depaseste 20oC in momentul acesta devine plastic. De la un stup se poate recolta aproape 100-400g de propolis, in functie de regiune. Propolisul se reprezinta ca o masa lipicioasa de culoarea variabil intre verde maro si negru si are un miros de rășină și balsamuri. Greutatea specifică este de 1,112-1,136 g/cm3 punctul de topire fiind între 70-1200C .

Propolisul tablete, care se sug, are calitati de antiseptic bucal si este indicat in stomatite micotice, afte, herpes labial, zona Zoster, alergii si prurit.

Procesul consta in culegerea prafului de propolis din stup dupa care se ia o sticluta de 450 ml in care se pune 200g propolis praf și se pune pe el alcool dublu rafinat, se lasa 7 zile sa se descompuna propolisul, din cand in cand se poate agita. Dupa 7 zile se ia un tifon si se stracura, produsul obtinut rezulta tintura de propolis. La noi se foloseste pentru dezinfectarea ranilor, pentru dureri de gât și pentru îmbunătățirea sistemului imunitar.

Propolisul este compus din: rășini vegetale, ceara, uleiuri eterice, balsam de diferite compoziti, fier, micro elemente cum sunt, cupru, cobalt, mangan, zinc la care se adaugă polen flavoide, secreții ale gladelor salivare ale albinelor.

3.3.3. Utilizări ale polenului

Mai mult se foloseste la inbunatatirea sistemului imunitar si pentru dureri de stomac se ia 2 linguri de polen se amaesteca intrun borcan de miere si se ia dimineata o lingura inainte de mancare este preferat de a lua pur polen fara sa fie amestecat cu miere.

Pasta de miere cu polen se prepară amestecând mierea cu polenul uscat pulverizat (5 părți miere, o parte polen uscat și măcinat). Se prepară doar cât este necesar pentru o zi, după recomandări, uzual folosindu-se o linguriță de praf de polen și 5 lingurițe de miere. Se administrează din pasta obținută, de obicei, câte 2 lingurițe după cele 3 mese principale.

3.3.4. Utilizări ale veninului de albine

Se desfasoara cu un aparat electric pentru recoltarea veninului cu un soc electric cunt de joasa tensiune el este istalat la intrarea unde circula albinele si este format o sirna de retea prin care circula curentul electric. Albine find obligate sa circule peste reteaua de fire dispuse cam la 3,2mm distanta, si prin atingerea a 2 fire realizand astfel inchiderea circuitului provoaca astfel socul electric. Datorita acestui soc albine le inteapa elimina veninul intrun material plastic asezat sub reteaua de sirme. Sub aceasta tesatura exista o sticla pe care ajunge veninul si in contact cu aierul se intareste si se recolteaza prin razuire. Veninul se foloseste pentru vindecarea unor boli de piele si penreu reumatism.

Inflamarea tendoanelor si ranile care apar in alte zone raspund foarte bine la terapia cu venin de albine. In acest caz, efectul este probabil unul antiinflamator, la nivel local, implicind necesitatea unui raspuns al celulelor, la nivel imunitar, la actiunea proteinelor straine. Durerile cronice de spate si git pot raspunde foarte bine la acest tip de tratament.

3.4. Discuții

Rezultatele analizei desfășurate în cadrul prezentei lucrări arată că populațiile de albine din zona de interes sunt expuse presiunii unor paraziți și prădători în mod similar cu situația întâlnită în alte țări din Europa. Pe de altă parte existența unei flore melifere diverse și abundente asigură familiile de albine cu hrană ceea ce face aceste familii puternice. În acest context nu trebuie neglijate aspectele importante ale ecologiei și biologiei albinelor care au nevoie de un areal extins pentru culesul nectarului și polenului ceea ce impune o limitare a numărului de familii într-o zonă oricât de favorabilă ar fi aceasta. Tendința înmulțirii numărului de apicultori și implicit a presiunii puse pe flora spontană și cultivată locale vor duce progresiv la creșterea mortalității în rândul albinelor. Unul din factorii limitativi importanți pentru orice populație de animale este cantitatea hranei accesibile iar albinele ca populații gospodărite de om nu fac excepție. În mod indirect, familiile slăbite sunt expuse suplimentar la presiunea paraziților, patogenilor și prădătorilor. La acest tip de presiune se adaugă poluarea cu pesticide, în special cu ierbicide folosite intensiv și extensiv în ultimii ani. Inclusiv flora spontană care mărginește căile ferate, o sursă importantă de biodiversitate și hrană pentru insecte este distrusă cu ajutorul ierbicidelor ceea ce pune în pericol albinele. Pe principiul biomagnificației în lanțurile trofice, conținutul de pesticide în miere poate ajunge la valori care pun în pericol sănătatea umană.

Pe fondul globalizării importurilor, hipermarketurile și magazinele naturiste oferă miere adusă din diferite țări, inclusiv Noua Zeelandă ceea ce pune o presiune competițională neloială asupra producătorilor locali de miere. Cum tendința în lume este revenirea la principiul consumului de hrană produsă local, ar trebui mai mult încurajați producătorii locali în contextul însă a unei agriculturi biodinamice și a consevării habitatelor naturale.

Cu toate că albinele sunt parțial domesticite și depind de om, ele exploatează în mod durabil resursele naturale. Albina ca specie poate fi considerată ca inginer de ecosistem dat fiind rolul covârșitor pe care îl joacă în polenizarea florei spontane și celei cultivate. În consecință, o mai bună cunpoaștere a rolului albinei în ecosistemele naturale și cele gospădărite de om este o condiție esențială pentru practicarea unei apiculturi durabile și prietenoase cu mediul.

Contribuțiile personale constau în identificarea unor specii de dăunători și comensali ai albinelor, alcătuirea unei sinteze asupra speciilor melifere din zona cercetată și formularea unui set de recomandări pentru optimizarea producției apicole.

Capitolul IV

RECOMANDĂRI

Respectarea condițiilor de manipulare a familiilor de albine care nu trebuie expuse unei supraexploatări prin extragearea întregii lor recolte.

Recoltarea mierii trebuie realizată în perioadele în care nu sunt puse în pericol stadiile imature ale albinelor (puietul).

Să se respecte la nivel local corelația dintre arealul familiei de albine necesar pentru colectarea nectarului și polenului.

Să se evite amplasarea stupilor în zone în care se practică o agricultură intens chimizată.

Să se stimuleze dezvoltarea florei locale melifere și să se descurajeze introducerea de plante exotice care pot deveni invazive.

Să se stimuleze tradițiile locale de apicultură și utilizarea produselor apicole în alimentație, sănătate și produse cosmetice.

Dat fiind abundența de plante din zonele urbane și periurbane să se încurajeze apicultura în aceste zone. Albinele ar fi benefice pentru polenizarea plantelor din parcuri, grădini sau spații verzi.

Bibliografie:

***1, 2012. “Global Honey Bee Colony Disorders and Other Threats to Insect Pollinators.” UNEP Emerging Issues. UNEP, 2010. Web. 29 May 2012.

***2, 2014. Encyclopedia Britannica. http://www.britannica.com/EBchecked/media/

***3, 2014. Josef Dvořák. http://www.biolib.cz/

***4, 2014. Beatriz Moisset. http://en.wikipedia.org/wiki/Osmia_cornifrons

***5, 2014. André Karwath. http://en.wikipedia.org/wiki/Osmia_rufa

***6, 2014. http://en.wikipedia.org/wiki/Cryptophagus.

***7, 2012. Apicultura. Manualul cursantului Ediția I. Editura LVS Crepuscul 330 pag.

Balocchi, E., 2011. Andrena hattorfiana. Gorzente, Genova, Italy. http://commons.wikimedia.org/

Ban-Calefariu, C., 2009. Megachilidae și Anthophoridae Apoidea din fauna României. Editura Altip

Cappaert, D., 2014a. Yellow-Faced Bee (Hylaeus species). Michigan State University, Bugwood.org

Cappaert, D., 2014b. Green Sweat Bee (Agapostemon species), Michigan State University,  Bugwood.org

Debevec, A.H., Cardinal, S., Danforth, B.N., 2012. Identifying the sister group to the bees: a molecular phylogeny of Aculeata with an emphasis on the superfamily Apoidea. Zoologica Scripta. The Norwegian Academy of Science and Letters, 41(5): 527–535

Ellis, J.D., Nalen, C.M.Z., 2013. Varroa Mite,Varroa destructor Anderson and Trueman (Arachnida: Acari:Varroidae). University of Florida. IFAS Extension EENY-473

Erickson, E.H.Jr., Stanley, D.C., Garment, M.B., 1986. A scanning electron microscope atlas of the honey bee. Iowa State University Press.

FAO, 2006. Honey bee diseases and pests: a practical guide. Agricultural and food engineering agricultural and food engineering technical report technical report. ISSN 1814-1137.

Fetea, I., Mateescu, C., Siceanu, A., Cauia, E., Sapcaliu, A., Ion, N., Cauia, D., 2011. Ghidul de bune practici pentru apicultură. Asociația Crescătorilor de Albine din România.

Gerstmeier, R. 1998: Checkered Beetles. Illustrated Key to the Cleridae of the Western Palaearctic – Margraf Verlag, Weikersheim. 241 pp.

Hriscu, L., 2014. http://www.vetonline.ro/dezvoltarea_albinelor.html

Hristea, C.L., Pădurean, L.S., 1967. ABC apicol. Editura Agro-Silvică București.

Hume, G., 2014. Myrmecocystus sp. http://en.wikipedia.org/wiki/Myrmecocystus

Iordache, P., Roșca, I., Cismaru, M., 2008. Plante melifere de foarte mare și mare pondere economico-apicolă. Editura Lumea apicolă.

Johnson, C., Otero, J. C., Leschen, R., 2007. Cryptophagidae. In: Löbl, I and Smetana, A (Eds.): Catalogue of Palaearctic Coleoptera, Vol. 4. Apollo Books;

Kurzeluk, D.K., 2011. Cleridele (Insecta: Coleoptera) din România. Studiu monografic. Teză de doctorat. Universitatea din București, Facultatea de Biologie.

Kurzeluk, D.K., 2012. The catalogue of checkered beetles (Insecta: Coleoptera: Cleridae) from the scientific Collections of “Grigore Antipa” National Museum of Natural History of Bucharest. Travaux du Muséum National d’Histoire Naturelle «Grigore Antipa». LV(2): 221-228.

Michez, D., 2007. Monographic revision of the Melittidae s.l. (Hymenoptera: Apoidea: Dasypodaidae, Meganomiidae, Melittidae). Thèse de doctorat, Université de Mons-Hainaut, Mons, 72 pp.

Ogradă, I., 1986. Bolile și dăunătorii albinelor. Ediția a III-a. Asociația Crescătorilor de Albine din Republica Socialistă România. București.

Olsen, A., 1995. Fundamentals of Microanalytical Entomology: A Practical Guide to Detecting and Identifying Filth in Foods. CRC Press. 320 pp.

Parker, L., 2014. Bees tribes of the world. York University. http://www.yorku.ca/bugsrus/

Rosenkranz, P., Aumeier, P., Ziegelmanna, B., 2010. Biology and control of Varroa destructor. Journal of Invertebrate Pathology 103: S96-S119.

Shetlar, D.J., 2010. Fungus beetles. Fact Sheets Entomology. The Ohio State University Extension. HYG-2084-10 Stenstrup, Denmark; pp. 513–531.

Steiner, R., 1979. Convorbiri despre natura albinelor. Editura Centre Triades. 73 pag.

Tenczar, E., Krischik, V., 2013. Pollinator conservation. Center for Urban Ecology and Sustainability. University of Minnesota.

Tudor, I., 2011. Albinele și albinăritul. Ghidul începătorului. Editura Gramen

Vancea, R., 2014. http://www.proapicultura.ro/bolile_albinelor.htm

Wallays, H., 2014. http://www.fotopedia.com/