Boli Hematologice ale Pestilor

PARTEA I

CONSIDERAȚII GENERALE

INTRODUCERE

Din timpuri imemorabile pretutindeni, în credințe și mitologie, în creația populară și cea cultă, sângele și culoarea sa roșie, au fost un simbol al vieții, cele două confundându-se adesea. Și pe bună dreptate, căci această adevărată “apă vie”, prin diversele sale componenete, are un rol primordial, fundamental în organism, contribuind la formarea mediului intern al acestuia.

Sângele este un țesut ubicuitar cu funcționalitate pluridimensională, iar hematologia poate fi definită în mod prescurtat ca știința care studiază țesutul sanguine.

Pentru animale și om, sângele are rol de vehicul lichid, care transportă pe calea vaselor sanguine în întregul organism, celule cu funcții speciale (celule sanguine), precum și numeroase substanțe cu origine, compoziție chimică și rol biologic foarte variate și strâns legate de funcționarea diferitelor organe și sisteme.

Datorită funcțiilor sale destul de variate, cu implicare nemijlocită în procesele respiratorii, nutritive și de excreție, cât și prin rolul prin care îl are în apărare multivalentă a organismului și termoreglare, sângele reacționează, deci este un senzor prețios care semnalează prompt perturbările care survin în organism, ca urmare a acțiunii unor agenți interni sau externi.

De aceea, examenul sângelui figurează printre investigațiile “din linia I-a” în cadrul efortului de redresare a stării de sănatate, atât în medicina umană, cât și în medicina veterinară.

Toate vertebratele au sânge purtător de pigment respirator roșu, adică hemoglobină și în linii mari, de la pești până la vertebratele superioare și om planul de stuctură și organizare funcțională a sângelui comportă multe asemănări. Cu toate acestea, cercetările în domeniu semnalează elemente multiple de specificitate, atât în scara filogenetică, dar și în cadrul aceleiași trepte evolutive în funcțîe de vârstă, sex, stare de întreținere, ș.a.

Toate aceste diferențe se manifestă la nivelul principalior indicatori hematologici, determinați în mod curent în laboratoarele de specialitate (concetrația de hemoglobină, hematocritul, numărul de globule roșii și constantele eritrocitare derivate, leucocritul și formula leucocitară, etc.)

În felul acesta, între starea de sănătate generală a organismului și gradul de normalitate al valorilor indicatorilor hematogici există o corespondență permanentă. Pe de altă parte, bolile hematologice pot produce suferință și nivelul altor organe prin transportul insuficient de oxigen (anemii), prin rezistența slabă la infecții (leucemii), tendință de sângerări (trombocitoze) ș.a.

Sângele peștilor diferă de cel de la vertebrate superioare și om, atât prin faptul că reprezintă doar 3-4% din greutatea vie a animalului față de 6-8% cât este la om, dar și prin aceea că elementele figurate diferă atât ca număr față de cele de la om (globulele roșii sunt cu 50% mai puține iar leucocitele de 8-15 ori mai multe), cât și ca mărime (globulele roșii sunt de 2-3 ori mai mari decât cele de la om) și în plus, sunt cele nucleate (eritrocite), ca la și batracieni și reptile, spre deosebire de globulele roșii mature de la mamifere și om, care sunt anucleate (hematii). Acestea sunt caracteristici sunt specifice animalelor poikiloterme.

Pe de altă parte, atât volumul sângelui, cât și valorile principalelor constante hematologice ale peștilor variază între limite destul de largi, în funcție de specie, sex, starea fiziologică ș.a.

În lucrarea de față sunt abordate unele aspecte referitoare la variabilitatea hematologică la specii de pești în corelație cu modul de hrănire.

Scopul lucrării este de a corela valorile tabloului hematologic cu modul de hrănire de la o specie de pești răpitori – știuca (Esox lucius), o specie pașnică – roșioara (Scardinius erithrophthalmus) din acumularea Ezăreni Iași.

CAPITOLUL 1

SCURT ISTORIC AL CERCETĂRILOR DE HEMATOLOGIE, ÎN GENERAL, PRECUM ȘI A CELOR DE IHTIOHEMATOLOGIE

Obiectul de studiu al hematologiei reprezintã țesutul sanguin. Aceastã știință a cunoscut o evoluție rapidã, ca urmare a importanței pe care o are acest țesut în desfășurarea proceselor vitale, cât și datorită modului sau de dezvoltare și autoreglare prin legi biologice proprii și prin conexiuni strânse cu celelalte sisteme tisulare comune ca origine. De altfel, dintre toate țesuturile, creierul si sângele, datorită complexității și importanței lor, au fost cel mai mult cercetate.

Începând din antichitate, mitologia apoi filozofia greacă presocratică (EMPEDOCLE, ANAXAGORA, DEMOCRIT) au considerat sângele ca izvor al vieții, iar ARISTOTEL l-a definit ca un concept rațional fară legatură cu gândirea mitică și magică.

Cele mai puerile și fantastice definiții ale sângelui au fost date in Evul Mediu și chiar în perioada modernă până la FRANCAIS BACON, care considera sângele ca fiind un fluid vital special fără relații cu alte țesuturi care le-ar putea regenera.

Primele referiri despre circulația sanguină le-a făcut SHAKESPEARE, iar PAUL VALERY credea că structura gândirii noastre depinde într-o masură de ,.mareea sanghină a creierului ". Poetul englez JOHN DONNE afirma ,,sângele este pur și elocvent", pur pentru ca rezuma viul în esența sa, și elocvent deoarece poartă în el vibrațiile sensibilității precum si semnificațiile înțelesului cosmic al ființării.

Un rol decisiv în dezvoltarea hematologiei 1-a avut descoperirea către mijlocul sec. al XlX-lea și începutul veacului următor a microscopului optic și introducerea metodelor de colorație pe bază de anilină.

Fără îndoială, ca începuturile hematologiei sunt legate de numele savantului olandez ANTONY VAN LEEUVENHOEK (1632 – 1723), care, în anul 1663 a descris cu ajutorul microscopului montat de el, eritrocitele din sângele broaștelor și apoi, propriile sale globule roșii. Dovadă stă o scrisoare adresată de el Academiei Regale din Londra: ,,De multe ori, am căutat să văd din ce constă sângele. Mi-am scos o picatură de sânge din degetul propriu și am constatat că este format din globule roșii amestecate într-un lichid transparent". Deși această constatare a fost îngropată, în negura uitării, ea ne arată ca hematologia umană și cea veterinară au făcut primii pași împreună.

Al doilea moment important în istoria hematologiei este data în ziua de 7 martie 1844, când DONNE afirma la sesiunea Academiei de Știinte Franceze din Paris, ca în sânge există, alături de globule albe si roșii, alte formațiuni pe care le-am denumit ,,globuline". Astfel, el a descris elementele figurate care ulterior vor fi denumite trombocite.

Cel de-al treilea moment important în istoria hematologiei a fost marcat de opera savantului ILIA MECINICOV, care a precizat în anul 1892, o dată cu descrierea fagocitozei, ca celulele sanguine sunt implicate direct în reacția de apărare. Apoi, mai aproape de zilele noastre, după înțelegerea rolului sângelui în apărarea organismului s-au pus bazele imunohematologiei.

După anul 1900, numărul descoperirilor legate de țesutul sanguin crește vertiginos, astfel că numele unor mari personalități vor rămâne înscrise pentru totdeauna cu litere de aur in panteonul hematologiei universale (MORAWITZ, QUIK, PAULING, ANSHO, LANDSTEINER, WIENER, THOMAS, ș.a.).

Dezvoltarea hematologiei în țara noastră are puternice origini încă de la începuturile conturării sale ca disciplină de sine stătătoare. În 1932 s-a înființat Societatea Română de Hematologie.

Printre personalitățile de seamă care au pus bazele acestei științe se numără: ION CANTACUZINO, MIHAI CIUCĂ; prof. DANIELOPOL, prof. N. GH. LUPU. în același timp, profesorii TUDORAN și HAȚIEGANU introduc hematologia ca specialitate de profil clinic în centrele universitare din Iași și Cluj. La București se înființează Clinica de Hematologie sub îndrumarea prof. C. T. NICOLAU, sub redacția căruia apare primul tratat de hematologie (1959). Alte lucrări publicate în acest domeniu sunt realizate de: TĂNĂSESCU și col. (1982), BERCEANU și col. (1975), PÂRVU și col. (1984), BERCEANU și col. (1985), PĂUN și col. (1997), ș.a.

Studiile hematologice la pești sunt mai dificil de efectuat, iar interpretarea rezultatelor se face mai greu, datorită variațiilor intra și interspecifice. În același timp, apar diferențe ca urmare a modului de prelevare și prelucrare a sângelui cât și funcție de factorii genetici, variațiile sezoniere, stresul, distribuția geografică, densitatea populațională ș.a. De aceea, primele descoperiri în ceea ce privește țesutul sanguin la pești apar în special dupa anul 1900.

Astfel, în 1924, PLEHN descrie în tratatul său de patologie a peștilor elementele figurate sanguine, la salmonide și ciprinide. Între anii 1950-1970 se semnalează apariția unor cercetări asupra modificărilor sanguine în stări patologice la peștii de cultură.

La noi în țară, MUNTEANU (1970) studiază unele aspecte ale hematologiei la peștii din bazinul Bistriței, iar DĂSCALESCU (1985) stabilește constantele și valoarea diagnostic a examenului hematologic la câteva specii de pești din România.

Odată cu inițierea și dezvoltarea cercetărilor privind fundamentarea știintifică a acvaculturii, investigațiile de hematologie la pești au cunoscut o extindere importantă, aceste date servind ca instrumente de apreciere a stării fiziologice generale a peștilor. Astfel, încă din anii 70 se cunosc studii privind valorile hemoglobinei, hematocritului și numărului de eritrocite la păstravul curcubeu P0 în condițiile aplicării metodei de hrănire alternativă (MISAILĂ, 1974-1975) sau în condiții de creștere la densități diferite (MISAILĂ și colab., 1974-1975). De asemenea, este urmarită evoluția principalilor indicatori hematologici la păstrăvul curcubeu P0, în condițiile autointoxicării cu NH4 (BATTES și colab., 1974-1975) sau în condițiile hrănirii ad libitum (MISAILĂ și colab., 1979).

Tot in studiile efectuate la păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mykiss) crescut în riviere flotabile, se menționează interpretarea prin prisma datelor de hematologie a bonității diferitelor rețete de hrană concentrată, în compoziția cărora s-au introdus sortimente sau aditivi cum ar fi biomasă algală Chladofora și Scenedesmus (MISAILĂ și colab., 1980), precum si biomasa de Spirulină (MISAILĂ și colab., 1981), tuful vulcanic și procaină (MISAILĂ si colab., 1990). De asemenea, la păstravul de lac (Salmo trutta lacustris) s-au efectuat investigații hematologice curente pentru determinarea formulei de sănătate SPANHOFF (MISAILĂ și colab., 1981) iar la speciile de ciprinide de cultură: crap (Cyprinus carpio), sânger (Hypophthahmychthys molitrix) și cosaș (Ctenopharyngodon idella) s-au analizat indicii hematologici în condițiile administrării rețetelor de hrană cu nivele proteice diferite (MISAILĂ și colab., 2002). Cercetări mai recente (MISAILĂ și colab., 2003) evidențiază evoluția valorilor principalilor indicatorî hematologici la păstrăvul curcubeu (P2) în condițiile introducerii în hrană concentrată a probioticelor. La peștii aflați în diferite stări patologice, valorile hematologice au o semnificație deosebită, iar din acest punct de vedere se menționeazã investigațiile hematologice efectuate la păstravul curcubeu cu furunculoză (MISAILĂ și colab., 1995) sau la sângerul cu eritrodermatită (MISAILĂ și colab., 1998).

Toate aceste preocupări demonstrează importanța investigațiilor hematologice pentru elaborarea unor tehnologii moderne de acvacultură.

CAPITOLUL 2

CARACTERISTICI ALE ȚESUTULUI SANGUIN LA VERTEBRATE

Definiția țesutului sanguin

Sub denumirea de țesut sanguin se ințelege totalitatea elementelor circulante și a precursorilor acestora, localizați în organele hematoformatoare, precum și totalitatea elementelor celulare sanguine prezente în țesuturi și organe.

Dezvoltarea țesutului sanguin

Celulele sanguine apar încă din primele saptămâni ale vieții intrauterine, odată cu primele vase sanguine, din celulele mezenchimului. Ulterior, începând cu luna a treia, ficatul și splina devin organele hematopoietice pentru eritrocite, granulocite și trombocite, pentru ca, treptat să cedeze locul măduvei osoase care ramâne organul definitiv de formare a acestor celule. Apariția organelor limfoide (ganglionii limfatici, foliculii din splină și altele) are loc mai târziu, începând cu luna a cincea, limfopoieza desavârșindu-se abia dupa naștere.

Componenta țesutului sanguin

După PAPILIAN și ROȘCA, 1977, țesutul sanguin cuprinde urmatoarele trei compartimente:

– Compartimentul tisular central, reprezentat de organele hematoformatoare, la nivelul cărora se găsesc precursorii celulelor circulante și care reprezintă sediile hematopoezei;

– Compartimentul circulant sau sangele propriuzis, definit ca tesut lichid circulant, care cuprinde celulele sanguine mature provenite din celulele precursoare ale organelor hematopoietice și care circulă liber în sânge. Dacă celulele din organele hematopoietice sunt celule tinere, în curs de pregătire pentru anumite funcții specifice, celulele din circulația periferică sunt celule complet diferentțiate, cu deplină capacitate fumcțională;

– Compartimentul tisular periferic reprezintă totalitatea elementelor figurate prezente în țesuturi și organe. Este vorba de celule adulte (eritrocite, leucocite și trombocite), care se deosebesc foarte mult între ele ca număr, origine, formă și durată de viața. Acesta este cel mai important compartiment, întrucât este mult mai mare decât cel circulant si în plus, majoritatea funcțiilor celulelor sanguine se realizează în țesuturi.

Caracteristica fundamentală a țesutului sanguin este labilitatea sa, care îi asigură posibilitatea de reînnoire pe parcursul întregii vieți, de la naștere și până la adâncă bătrânețe. Astfel, atât plasma cât și elementele figurate se comportă dinamic, adică se regenerează pe seama elementelor celulare tinere din precursori multipotenți, care devin maturi și îmbatranesc, iar pe de altă parte celulele uzate sunt distruse.

Datorită transferului permanent de lichide dintre sânge și țesuturi, într-un singur minut se schimbă cca. 73% din apa plasmei la om. Orice celulă sanguină are o anumită durată de viață întrucât durată medie de viața a hematiilor este de 90-125 zile, se consideră că în fiecare zi sunt distruse și regenerate 8-10% din numărul lor total. Aceste celule trăiesc cel mai mult, pentru că trombocitele și leucocitele trăiesc doar 8-15 zile. cu excepția neutrofilelor, care trăiesc doar 2-5 zile, din care în torentul sanguin doar 8-10 ore. Se crede că toate neutrofilele din sângele uman sunt înlocuite de 2,5 ori în numai 24 de ore (PÂRVU și colab, 1984). Toate aceste caracteristici dau țesutului sanguin specificitatea pe bază căreia este socotit ca fiind unul din cele mai interesante țesuturi ale viului.

CAPITOLUL 3

PARTICULARITĂȚI STRUCTURALE ȘI FUNCȚIONALE ALE SÂNGELUI

Sângele este o componentă esențială pentru funcțiile organismului. La fel ca majoritatea lichidelor, sângele ia forma vaselor prin care circulă, adică a sistemului de vase sanguine.

Sângele, în sine înseamna viață și de aceea el nu se află niciodată în repaus, ci curge permanent furnizând oxigen, hrana și alte substanțe esențiale pentru țesuturi si îndepartează acele substanțe nocive, care, acumulându-se ar putea deveni otrăvitoare.

Funcțiile sângelui :

Respiratorie, prin hemoglobina eritrocitară;

Nutritivă, prin rolul proteinelor plasmatice;

Excreție, se elimină produșii de catabolism celular;

Reglare (homeostazie) a mediului intern;

Apărare – prin leucocite care fagocitează bacteria.

3.1 Principalele caracteristici ale sângelui la om si animale

Culoarea: Sângele prezintă nuanțe de culoare ușor variabile, în funcție de starea de reducere, respectiv oxidare a pigmentului său respirator, hemoglobina și anume, roșu aprins pentru sângele arterial și roșu închis pentru cel venos. În cazuri patologice, culoarea sângelui poate fi modificată. De exemplu, când hemoglobina, sub influența permanganatului de potasiu se transformă în methemoglobina, culoarea sângelui devine cafeniu închis.

Densitatea: Comparativ cu densitatea apei care este 1,000, densitatea sângelui variază între 1,057 și 1,061. Valoarea mai crescută a densității sângelui față de apă este determinată de prezența elementelor figurate, a proteinelor plasmatice, a sărurilor minerale și a altor substanțe dizolvate în plasmă.

Densitatea sângelui scade paralel cu diminuarea proteinelor plasmatice:

în inaniție, prin micșorarea aportului de proteine;

în boli hepatice, datorită sintezei deficitare;

în bolile renale, datorită pierderii de vitamine pe cale renală, în anemii, în hemoragii ș.a.

creșterea densității sângelui are loc în leucemii poliglobulii, stări de deshidratare a organismului, precum și în diferite forme de șoc (traumatic, operator).

Temperatura: în medie, temperatura sângelui este de 38° C, fiind mai ridicată în organele cu metabolism intens (ficatul) și mai scăzută în regiunile cutanate și mucoase de suprafață.

La nevertebrate și vertebratele inferioare (pești, batracieni, reptile) temperatura sângelui este variabilă în funcție de cea a mediului extern; în schimb, la vertebratele superioare, homeoterme (pasări și mamifere) temperatura sângelui este relativ independentă de cea a mediului extern.

Volumul sângelui: La toate vertebratele, masa totală sanguină prezintă unele variații individuale în funcție de sex, vârstă și stare fiziologică . Astfel, la bărbați s-a găsit un volum sanguin de 79 ml/kg, iar la femei 65ml/kg . De asemenea, s-a demonstrat ca odată cu vârsta, volumul sanguin scade. Un indicator important al stării de sănătate este hematocritul, care reprezintă raportul procentual dintre volumul elementelor figurate și volumul sanguin total.

Reacția: în interiorul vaselor, sângele are o reacție alcalină, iar în afara lor devine neutru, apoi acid. Responsabile de alcalinitatea sângelui sunt bazele amoniacale și bicarbonatul de sodiu, dar și alimentele.

Vâscozitatea: Indicele de vîscozitate al sângelui se exprimă în raport cu vâscozitatea apei, în funcție de nivelul la care se deplasează sângele în comparație cu apa, într-un sistem de tuburi capilare sub influența unor forțe egale exercitate asupra acestor două lichide. În comparație cu vâscozitatea apei distilate (1,00), cea a sângelui la bărbat este de 4,74, iar la femeie de 4,40. Această caracteristică este determinată de prezența proteinelor plasmatice, în primul rând a fibrinogenului, precum și de existența elementelor figurate.

Vâscozitatea sângelui este unul din factorii principali, care mențin tensiunea arterială la nivel normal, împiedicand trecerea rapidă a sângelui din sistemul arterial în sistemul venos.

Gustul și mirosul: Aceste două caracteristici ale sângelui sunt determinate de prezența în compoziția lui a unor acizi grași volatili și sunt variabile în funcție de specie și sex.

Coagularea sângelui

Factorii implicați în coagularea sângelui sunt :

fibrinogenul (glicoproteină) produs de celule hepatice;

protrombina (glicoproteină) produs de celule hepatice;

tromboplastinele (enzime eliberate de celulele distruse din zona unde s-a produs

hemoragia;

ionii de calciu (Ca 2+) sunt necesari în toate etapele coagulării.

În proces de coagulare rezultă cheagul. Îndepărtarea acestuia pune în evidență serul sanguin utilizat în determinări de laborator. Timpul de coagulare este de 2 min la Crap, aproximativ 20 sec. la Biban.

Recoltarea sângelui

Sângele și aparatul hematopoietic asigură:

Participare activă la procesele metabolice permanente ale organismelor asigurând pe lângă schimburi gazoase și de substanțe dintre organism și mediu și o adaptare constantă la diferite condiții nou aparute.

Metode de recoltare

tăierea caudalei ;

puncția cardiacă ;

puncția arterei dorsale -cea mai ușoara metodă ;

acul se introduce in lungul liniei mediane, in dreptul coloanei vertebrale.

3.2 Planul general de structură a sângelui la animale și om

Sângele este un țesut lichid circulant, care împreună cu plasma interstițială și limfa alcătuiesc mediul intern al organismului. Vâscozitatea sa caracteristică se datorează prezenței milioanelor de celule, prin a căror activități, sângele capătă caracteristici de adevărat țesut al organismului, la fel ca oasele sau mușchii.

Planul general de structură a sângelui cuprinde doua componente importante: plasma (substanța fundamentală) și elementele figurate (globulele roșii, globulele albe și trombocitele).

3.2.1 Plasma sanguină

Plasma reprezintă mediul de dispersie al elementelor figurate ale sângelui, componenta lichidă a sângelui, care este alcatuită din apă și substanțe dizolvate, în principal săruri anorganice, diverse substanțe proteice lipide, glucide, hormoni, fermenți precum și substanțe de dezasimilație ca uree, acid uric ș.a.

Plasma este un lichid de culoare gălbui-opalescentă cu pH ușor alcalin, care reprezinta cca. 55% din volumul total al sângelui. Compoziția plasmei reflectă homeostazia mediului intern. Compoziția chimică a plasmei variază în mod direct cu compoziția lichidului interstițial, datorită schimbului masiv de substanță lichidă care are loc la nivelul capilarelor sanguine.

Spre deosebire de plasmă, care se obține în urma sedimentării (spontane sau după centrifugare) a elementelor figurate, serul este partea lichidă obținută după coagularea sângelui, fiind lipsit de fibrinogen și de alți factori ai coagulării.

Plasma sanguină conține 90% apă și 10% reziduu uscat.

Apa reprezintă constituentul principal al plasmei, ea reprezentând vehiculul elementelor celulare și al numeroaselor substanțe aflate în soluție sau suspensie, care circulă prin sistemul vascular. De asemenea, apa mijlocește schimburile de substanță între sânge și celule prin spațiul intersțial și face posibile numeroasele reacții chimice care asigură menținerea constantă a compoziției mediului intern și funcțiile celulare.

Reziduul uscat este reprezentat de substanțe anorganice (1-2%) și substanțe organice (8-9%). Dintre substanțele organice amintim:

A. Substanțele azotate proteice (8%) sunt reprezentate de:

– proteine plasmatice:

– fibrinogenul (0,1-0,47 g/100 ml plasmă);

– globulinele (2,0-3 g/100 ml plasmă);

– albuminele (cca. 4,5 g/100 ml plasmă).

– substantele azotate neproteice sunt reprezentate de:

– uree (20-30 mg/100 ml plasmă);

– acid uric (3-5 mg/100 ml plasmă);

– creatină și creatinină (4-8 mg/100 ml plasmă).

B. Substanțe organice neazotate reprezintă 1% din rezervă organică a plasmei cationii și aninonii și sunt:

– de natură lipidică:

– grăsimi neutre (50-150 mg/100 ml plasmă);

-colesterol (120-250 mg/100 ml plasmă);

– fosfatide (lecitină, refalină, sfingomielină).

– de natură glucidică:

– glucoză (80-120 mg/100 ml plasmă);

– acid lactic (6-17 mg/100 ml plasmă);

– acid citric (1,6-3,2 mg/100 ml plasmă).

– Substanțele anorganice

Reziduul anorganic al plasmei sanguine (1% din compoziția totală) este alcătuit din minerale în stare de electroliți sau ioni.

Dintre substanțele minerale, clorura de sodiu are un rol important în reglarea presiunii osmotice și odată cu aceasta, în trecerea apei dintr-un sector în altul, precum și asigurarea echilibrului acido-bazic (de care depinde menținerea ph-ului sanguin). În plus, clorul este necesar pentru secreția acidului clorhidric în stomac și pentru funcția renală. Concentrația sodiului în plasmă este de 300-350 mg%.

Calciul, în afară de faptul că este un constituent principal al oaselor, are rol important în fiziologia sistemului nervos și muscular (scade excitabilitatea) și are legaturi strânse cu funcția

glandelor paratiroide. Pentru hematologie este important rolul său în coagularea sângelui și menținerea permeabilității peretelui vascular. Concentrația sa în plasmă de 9-12 mg%.

Potasiul (în concentrație de 18-20 mg%) crește excitabilitatea nervoasă, fiind un antagonist al calciului.

Magneziul (în concentrație de 2,7 mg%) este ca și potasiul, un ,,ion intracelular", care scade excitabilitatea nervoasă, în plasmă se mai găsesc în cantități mai mici:

– fierul, care intră în structura hemoglobinei din eritrocite, a mioglobinei din mușchi și a unor fermenți cu rol în respirația celulară, legat în plasmă de o globulină transportoare specific (transferina);

– cuprul legat si el de o globulina specifică (ceruloplastina) avand rol de catalizator în anumite procese metabolice celulare;

– alte minerale, ca: I, Br, F, As etc. care se gasesc in cantitati mici.

Alte substanțe: dintre pigmenții aflati în plasmă, cel mai important este bilirubina (0,4-1 mg%), provenită din descompunerea hemoglobinei și care este eliminată prin bilă, dupa legarea ei în celulă hepatică cu acid glicuronic.

Hormonii secretați în glandele endocrine pot fi și ei puși în evidență în plasmă prin diferite metode. De asemenea, se regăsesc în plasmă și vitamine, dintre care unele sunt de interes deosebit pentru hematologie. Ca urmare a acestor caracteristici structurale funcțiile plasmei sanguine pot fi împărțite în două categorii strâns legate între ele: funcții de transport și funcții de reglare.

Astfel, plasma transportă substanțele nutritive resorbite în intestin pentru a fi consumate sau depozitate în celule, vehiculează substanțele rezultate în urma metabolismului celular către diferite organe, pentru transformare sau eliminare; ea transportă de asemenea, hormoni, substanțe de apărare (anticorpi), etc.

Funcțiile de reglare se referă la menținerea constantă a proprietăților mediului intern, cum sunt: temperatura corpului, volumul sanguin, concentrația în ioni de hidrogen (pH) și în substanțe minerale (presiunea osmotică).

3.2.2 Elementele figurate

Elementele figurate sanguine se găsesc în proporție de 45% din volumul sanguin și sunt celule cu diametrul cuprins între 2 si 25 μm.

3.2.2.1 Globulele roșii

Astfel, eritrocitele sub 6 μm în diametru se numesc microcite, iar cele cu diametrul peste 9 μm poartă numele de macrocite. Când mărimea lor depașește 12 μm, vorbim de megalocite. Când, în același sânge întalnim eritrocite cu diferențe mari de mărime ( adică microcite alături de macrocite) vorbim de anizocitoză.

Culoarea obișnuită a hematiilor este galben-verzuie sau roșie, iar modificările de culoare reprezintă fenomenul de anizocromie.

Hematiile sunt celule cu structure specializată pentru funcția de transport al gazelor respiratorii (oxigenul și bioxidul de carbon). Această specializare presupune pierderea nucleului și a organitelor celulare. În schimb prezintă o membrană periferică, lipoproteică și citoplasma de al cărei schelet (stroma) este legată hemoglobina, aceasta fiind substanța care asigură funcția transportoare de oxigen a eritrocitului.

Figura 1 Structura hemoglobinei (http://www.bioterapi.ro)

Globulele roșii sunt elemente nucleate (eritrocite) la toate vertebratele cu excepția mamiferelor, unde, ca rezultat al unui înalt grad de specializare, ele au devenit anucleate (hematii).

La unele Anure si Salamandre, o parte din eritrocite se fragmentează, dând piese anucleate care continuă să funcționeze un timp oarecare.

La toate vertebratele, globulele roșii conțin pigmentul respirator care este hemoglobina, și care le conferă funcția de bază – transportul de O2. Ca formă, eritrocitele au aspectul unor discuri ovale la aproape toate vertebratele, cu excepția ciclostomilor și a mamiferelor ale căror hematii au forma unor discuri rotunde. Camelidele (dintre mamifere) sunt singurele specii cu hematii de formă unor discuri ovale.

Talia și numărul hematiilor pe μl de sânge, care sunt aproape constante pentru o aceeași specie, variază în limite foarte largi în interiorul încrengăturii vertebratelor. Cele mai mari globule roșii sunt întalnite la amfibieni și printre acestea la Amphiuma (78×46 μm) si Proteus (58×35 μm), iar cele mai mici eritrocite se găsesc la mamifere și anume la Tragulus javenicus, ele au doar 1,5 μm în diametru.

Unii cercetători afirmă că metabolismul intens al vertebratelor homeoterme produce o mărire a numărului de globule rosii/μl de sange, dar în același timp are loc și o micșorare a dimensiunii lor. Aceste două fenomene au drept efect o mărire a suprafeței globulare totale.

Din punct de vedere chimic, hemoglobina este o cromoproteină, adică o substanță proteică colorată, complexă, compusă dintr-o parte proteică -globulină – formată din două perechi de lanțuri polipeptidice, și o parte neproteică – hemul – format din protoporfirină și fier (fig.2). Greutatea moleculară a hemoglobinei este de 68.000, din care cca. 4% revine hemului, fierul reprezentând aproape o zecime din greutatea acestuia.

Fiecare moleculă de hemoglobină conține patru HEM-uri. În centrul structurii hemului se află fierul, sub forma bivalentă (feroasă), de care se leagă oxigenul, formând o substanță labilă oxihemoglobina. Cu bioxidul de carbon, hemoglobina formează un compus mult mai stabil, carbodioxi-hemoglobina.

Tabel 1

Numărul de globule roșii și diametral lor (HAIMOVICI, 1980)

Durata de viață a hematiilor este de 90-160 zile, distrugerea lor realizandu-se prin hemoliza și fagocitoză. Rolul fiziologic al hematiilor este de a transporta O2 de la plămâni la țesuturi și CO2 în sens invers.

Caracteristici ale eritrocitelor la pești. Sunt celule nucleate elipsoidale, cu nucleul situat, central, asemanându-se cu cele de pasăre din acest punct de vedere.

Figura 2 Secțiune imaginară prin eritrocit cu specificarea dimensiunilor medii (Misăilă)

Hemoglobina (Hb) constituie circa 80-90% din substanța uscată a eritrocitelor. Concentrația totală de Hb la crap a fost gasită de 12 g cu variații de 8,3-15,7 și la păstrăv de 7 g/100 ml cu variații de 4,1-10,3. Densitatea eritrocitelor în sânge poate fi exprimată fie sub forma de hematocrit, fie prin numărul de celule/μl de sânge. În general, valorile hematocritului în sângele peștilor variază de la 0 la peste 50%. La majoritatea teleosteenilor, hematocritul este cuprins intre 20 și 40%, 22-32% la crap și 20-43% la păstrav.

Unii pești antarctici au un sânge decolorat care conține foarte puține eritrocite fragile. Elasmobranhiatele au în general un numar de eritrocite mai scăzut decat teleosteii (FANGE, 1992, citat de MANOLESCU, 1999).

Eritrocitele mature ale peștilor sunt, în general, ovale sau discoidale, cu un nucleu compact. Mărimea eritrocitelor este diferită în funcție de grupul sistematic. Celulele teleosteenilor măsoară între 8 și 15 μm în diametru (HINE, și col., citat de MANOLESCU, 1999). La dipnoi există eritrocite cu diametre mult mai mari de 40 μm (PARKER, 1982, citat de MANOLESCU, 1999 ). La teleosteenii marini, există eritrocite anucleate, cu dimensiuni de 5,5×2,5 μm (HINE si col., 1987).

Dimensiunea celulară a fost corelată cu cantitatea de ADN din nucleu. Conținutul de ADN diploid la teleostei este in jur de 2 pg., la elasmobranhiate de 5,6-18,6 pg., în timp ce la dipnoi valorile ADN-ului sunt foarte mari, 248 pg.(HINEGARDNER, 1976, citat de MANOLESCU, 1999).

La păstravul curcubeu s-a evidențiat că, în timpul măturării eritrocitelor, are loc alungirea celulei. Această alungire este corelată cu apariția unei benzi marginale de microtubuli. Se consideră că aceste benzi împiedică deformarea eritrocitelor la trecerea prin capilare (JOSEPH-SILVERSTEIN si COHEN, 1984, citat de MANOLESCU, 1999).

La teleosteii adulți, sângele conține în mod normal doua populații de eritrocite: tinere care se pot divide si mature. Celulele tinere (proeritrocite, reticulocite) diferă de cele mature prin marginile lor mai circulare, prezența mitocondriilor, a poliribozomilor și a altor organite, în timp ce concentrația de hemoglobina este redusă (LANE și THARP, 1980, citat de MANOLESCU, 1999). Când se maturizează, eritrocitele pierd organitele, se umplu cu hemoglobină, se alungesc și formează banda marginală la periferie (KEEN și col., 1989, citat de MANOLESCU, 1999). La embrionii de elasmobranhiate și în sângele de Myxine glutinosa sunt foarte abundente eritroblastele fără hemoglobina, cu o citoplasmă bazofilă și nucleu mare. La adulții de elasmobranhiate, teleostei și dipnoi, există în circulație un număr mic de eritroblaste.

În concluzie, majoritatea a celulelor din sânge o formează eritrocitele, care au ca funcție principală transportul de oxigen, iau naștere în măduva osoasă și trăiesc circa 120 de zile.

3.2.2.2 Globulele albe (leucocitele)

Termenul de leucocit, care înseamnă ,,celula albă" vine de la aspectul sub care au apărut celulele la primele examinari microscopice în preparatul de sânge necolorat, contrastând cu eritrocitele de culoare portocalie.

Originea, fiziologia și rolul funcțional al acestor celule sunt foarte diferite, singurul element comun fiind participarea într-o anumită formă la funcția de aparare a organismului față de microorganisme sau substanțe cu structure moleculară straină organismului, prin reacții biologice ca inflamația, fagocitoza, formarea de anticorpi, procese reparatoare.

Leucocitele sunt celule nucleate cu dimensiuni mai mari decat eritrocitele, care au o mare mobilitate, iar numărul lor în sângele circulant variaza între 4000-18000/μl (TIPLIC, 1998), 25000 la 63000/mm3 la pastrăv (Blaxhall si Daisley, 1973).

Proporția procentuală între diferite tipuri de leucocite se exprimă prin formula leucocitară, care reflectă starea de sănatate a organismului. Creșterea numărului de globule albe(leucocitoza) are loc mai ales in bolile infecțioase, dar poate avea loc și o scădere a numărului sub 4000/μl (leucopenie). Forma acestor celule este rotunjită, cu dimensiuni care variază între 7 și l0 μm (limfocite) și cca. 40 μm (monocite).

Leucocitele sunt elemente permanent nucleate, cu nucleul lobat uniform sau în formă de bastonaș. Pot trece prin peretele capilarelor sanguine (diapedeză), putându-se deplasa cu ajutorul pseudopodelor (de aceea se găsesc și extravascular).

Leucocitele prezintă diferențieri în lumea animală. Astfel, broaștele au o celulă polimorfonucleară (cu un nucleu lobat) care seamănă cu neutrofilele de la mamifere, însă este lipsită de granule.

Numărul leucocitelor este întotdeauna inferior celui de eritrocite, astfel raportul între leucocite și eritrocite devine din ce în ce mai mare cu cât urcăm în seria vertebratelor. La agnate și elasmobrahi, pentru fiecare leucocit găsim 5-12 globule roșii, iar valoarea crește la 20-70 eritrocite la batracieni, cca. 100 la reptile, 70-200 pasări și 350-2000 la mamifere.

După aspectul nucleului se deosebesc două categorii de leucocite:

polinucleate (granulocite): neutrofile; acidofile (eozinofile) și bazofile;

mononucleate (agranulocite):monocite și limfocite.

Leucocitele polinucleare

a. Granulocitele neutrofile – denumirea vine de la prezența în citoplasmă lor a granulațiilor cu afinități pentru coloranții neutri. Sunt cele mai numeroase (4500/μl sânge) și cele mai mobile dintre leucocite datorită pseudopodelor pe care le emit.

Figura 3 Neutrofil

b. Eozinofil – denumirea lor provine de la faptul că se colorează intens cu eozină. Granulațiile sunt mai mari decât la neutrofile iar conținutul enzimatic este mai bogat. Numărul eozinofilelor crește în boli parazitare, alergice și au rol important în imunitatea nespecifică.

c. Granulocitele bazofile prezintă afinitate pentru coloranți bazici și cu o densitate redusă în sânge 40-60/μl. Granulațiile conțin un plus de enzime și histamine

Figura 4 Eozinofil

Figura 5 Granulocit bazofil

Granulocitul bazofil :

Funcția lor principală este de secreție, stocare și eliminare a histaminei în mediul intern.

Leucocitele mononucleare

Leucocitele mononucleare sunt celule sanguine cu nucleu mare nesegmentat. Ele sunt reprezentate de:

a. Monocitele sunt cele mai mari celule din sângele circulant (15-22 μm). Nucleul, cel mai adesea cu o formă curbă.

Figura 6 Monocitul

Funcția principală a monocitelor este fagocitoza; spre deosebire de granulocite care fagocitează mai ales particule mici (fiind numite microfage), monocitele pot fagocita și particule mai mari (fragmente de celule sau chiar celule întregi), fiind numite macrofage. În focarul de inflamații, ele apar mai târziu decât granulocitele și au rolul de a „curăța terenul" de resturi de celule distruse, microbi ș.a. O parte din monocite se transformă în celule ale țesutului conjunctiv contribuind la reparația țesuturilor distruse în strânsă legătură cu funcția de fagocitoza este aceea de prelucrare și transfer al antigenelor către celule formatoare de anticorpi, participând astfel la mecanismul apărării imune. Monocitele nu au fost identificate la păstrăv.

b.Limfocitele sunt celule lipsite de granulații, cu nucleu bine delimitat, reprezentând 25-35% din totalul leucocitelor (1000-2000/μl sânge).

Figura 7 Limfocitul

Rolul lor este legat de funcția de apărare imună, adică de recunoașterea antigenelor străine și de reacția specifică împotriva lor prin anticorpi sau prin acțiune celulară directă, contribuind astfel la apărarea antimicrobiană și la menținerea „individualității biochimice a organismului".

Caracteristici ale leucocitelor la pești. Nomenclatura celulelor sanguine la pești se bazează pe hematologia umană (CENIM, 1984; RAXLY și col., 1980 și FANGE, 1992, citat de MANOLESCU, 1999).

Leucocitele la pești au fost împărțite în granulocite (neutrofile, eozinofile, bazofile) și agranulocite (limfocite, monocite și trombocite).

Celulele blastice nediferențiate ce conțin un nucleu mare și citoplasmă bazofilă pot fi incluse în leucocitele circulante agranulare.

Celulele stem sunt în parte identice cu celulele blastice (FANGE, 1992, citat de MANOLESCU, 1999).

1. Granulocitele: Majoritatea granulocitelor sunt mobile și active în procesul de fagocitoză. În citoplasma lor se găsesc lizozomi, vacuole, mitocondrii și alte organite. În granulocitele elasmobranhiatelor, există vacuole contractile (FEY, 1966, citat de MANOLESCU, 1999). Pe frotiu, masoara 9-12 μm în diametru și sunt asemănatoare celor mamaliene.

La unele specii, precum Pleuronectes platessa, Ictalurus punctatus, unii autori (ELLIS și col., 1976; ELLSAESSER și col., 1985, citat de MANOLESCU, 1999 ) au descris un singur tip de granulocite, în timp ce alți autori au identificat câteva categorii:

1.a. Neutrofilele: În sângele teleosteilor aceste granulocite sunt predominante. Ele constituie 5,9% din totalul leucocitelor la Salvelinus fontinalis (CHRISTENSEN și col., 1978, citat de MANOLESCU, 1999) și sunt fagocitice la majoritatea speciilor. Neutrofilele sunt cunoscute și sub denumirea de heterofile (FEY, 1966; BARBER și WESTERMANN, 1978), leucocite ,,specifice" sau ,,polimorfonucleare". La salmonide și ciprinide, neutrofilele conțin nuclei polimorfi (segmentați sau multilobati – ROWLEY, 1988). La alte specii (Anguilla anguilla), nucleii sunt rotunzi sau bilobați (FEY, 1966; ELLIS, 1977).

În microscopia electronică, neutrofilele prezintă aparat Golgi, mitocondrii, ribozomi, reticul endoplasmatic, vacuole, glicogen și granule specifice (CENINI, 1984; FANGE, 1992).

l.b. Eozinofilele conțin granule citoplasmatice, ce se colorează cu coloranți acizi. La majoritatea teleosteilor, ele sunt rare sau lipsesc din circulate (Ciupea harengus) (SHERBURNE, 1973), însă la alte grupe sunt relativ abundente. Teleosteii care nu prezintă eozinofile în sânge conțin aceste celule în țesuturi și peritoneu. Abundența de eozinofile în mucoasa intestinala a condus la presupunerea că ele sunt implicate în imunitatea bacteriană.

Studiile de microscopie electronică au aratat ca granulele eozinofilelor la teleostei spre deosebire de cele de la mamifere nu prezinta incluziuni cristaline (FANGE, 1992).

1.c. Bazofilele: Granulele bazofilelor se colorează cu coloranți bazici. Aceste celule sunt rare și se găsesc în sângele unor pești ca: linul, bibanul, crapul (FEY, 1966; HAIDER, 1968).

În microscopia electronică, bazofilele prezintă granule mai mari decat eozinofilele (0,15-l,4μm) (CENINI, 1984).

2.a. Limfocitele sunt celule relativ mici cu un nucleu rotund sau oval. Citoplasma este agranulată

sau conține foarte puține granule. Reprezintã 50-80% din leucocite, sunt mobile, dar de obicei nefagocitice.

2.b. Monocitele sunt celule mobile, fagocitice, de obicei putin mai mari decât alte leucocite. Ele au o citoplasma vacuolizată, slab bazofilă, ce nu prezintă granule distincte.

Nucleul este in general oval sau reniform (FANGE, 1992). Monocitele constituie o fracțiune minoră din leucocitele sanguine la pește și pot lipsi la unele specii (Clupea harengus).

2.c. Trombocitele sunt formațiuni nucleate mici pe care le găsim la toate vertebratele nemamifere. De obicei sunt fusiforme dar pot deveni și neregulate, confundandu-se uneori cu limfocitele. Comparativ cu peștii, la mamifere ele sunt înlocuite de plachete sanguine, reprezentate de porțiuni desprinse din megacariocite, celule de talie foarte mare ce se gasesc în măduva osoasă hematogenă și au dimensiuni de 2-3 μm. Au rol in procesul coagularii.

3.2.2.3 Trombocitele (plachetele sanguine)

Denumirea vine din limba latină thrombus = cheag si kytos = celula.

Cunoscute și sub numele de plachete sanguine, sunt ca și hematiile lipsite de nucleu, cu caractere structurale și biologice deosebite, legate de rolul lor în hemostaza (oprirea sangerarilor).

Forma lor (în stare vie) este rotundă sau ovală. Trombocitele aderă pe diferite suprafețe, luând o forma stelată; ele se distrug cu mare usurința, punând în libertate diferiti factori cu rol important în oprirea sângerării. Tendința de a aglutina este o proprietate importantă pentru rolul lor in hemostaza și pentru tehnicile de laborator folosite la determinarile de trombocite.

Modificarăile morfologice ale trombocitelor în procesul de coagulare incep prin metamorfoză vâscoasă, pentru care sunt necesare mici cantități de trombină; prin emiterea unor mici pseudopode, ele aderă între ele și de suprafețe rugoase (adezivitate). În acest mod ele pot opri o sângerare mică. Urmează eliberarea de serotonina, care produce constricția vaselor sanguine. Durata de viață a trombocitelor este de 8-11 zile, timp în care sunt distruse în diferite locuri în organism și înlocuite prin producerea de noi celule in măduvă (Tabelul 2).

Din punct de vedere structural, citoplasma trombocitelor prezintă o zonă externă mai clară numită hialomer și o zonă centrală mai întunecată numită granulomer. Citoplasma este bogată în granulații care conțin histamină (substanța vasodilatatoare), serotonina, Ca2+. Membrana trombocitară prezintă unele invaginări sau prelungiri dendritice.

Numărul normal de trombocite în sânge variază între 150000-400000/μl. Numărul lor este ceva mai scăzut în primele luni de viață ale puietului de pește. Creșterea numărului de trombocite se constată după efort (pescuit, manipulare, migrație forțată în caz de hipoxie, poluare ș.a.).

În situații patologice la om, numărul de trombocite create dupa operații chirurgicale (în special de splină), după hemoragii și hemoliză, în tromboze și mai ales în trombocitemia esențială (boala proliferativă a megacariocitelor în maduva). La pești, are loc aceeași modificare a numărului de trombocite în boli asemănatore.)

Tabel 2

Schema compoziției sângelui la om (HAULICĂ, 1989)

Caracteristici ale trombocitelor la pești. Trombocitele sunt de obicei ovale sau fusiforme.

Spre deosebire de plachetele mamaliene, ele sunt nucleate (ELLIS, 1977). Trombocitele de la teleostei au aspectul unor eritrocite usor deformate, fără hemoglobina, sau sunt dificil de identificat în microscopia optica de limfocite.

Alte substanțe mai importante, din compoziția sângelui de crap sunt: proteina totală 2,41-3,47 g/ dl, albumina 0,86 -1,04 g/ dl, globulina 1,48- 1,98 g/dl , bilirubina 0,13-0,45 mg/dl , glucoza 40-80 mg/dl și calciul, 11,31-28,50 mg/dl.

Trombocitele formează până la 80,2% din leucocite la Cluupea harengus (SHERBURNE, 1973) și doar 0-7% la alte specii (BOYAR, 1962, citat de MANOLESCU, 1999).

Variațiile mari în numărul de trombocite reflectă probabil dificultațile de identificare sau tendința acestor celule de a agrega sau a disparea din probele de sânge (FANGE, 1992).

Tabel 3

Valori hematologice normale la păstravi de 2 ani, cu o greutate de 160 g

3.3 Funcțiile de bază ale sângelui

Rolul îndeplinit de sânge în organism nu poate fi înțeles decât în legătura cu circulația, prin care el vine în contact cu țesuturile (indirect).

Prin însăși volumul său, care trebuie să asigure un anumit grad de umplere a vaselor sanguine, apoi prin alte proprietăți fizice sau chimice (ca: o anumită proporție între celule și plasmă și stabilitatea acestei suspensii, o anumită vâscozitate, o cantitate aproape neschimbată atât a diferitelor celule, cât și a numeroaselor substanțe din plasmă), sângele face posibilă activitatea inimii și irigarea în bune condiții a tuturor organelor.

Sângele îndeplinește un rol homeostatic de primă importanță pentru organismul uman și animal, întrucât este implicat în următoarele funcții de bază: respirație, nutriție, excreție, apărare și termoreglare.

o Funcția respiratorie a sângelui se realizează prin hemoglobina eritrocitară, care leagă reversibil și transportă oxigenul la țesuturi și bioxidul de carbon de la țesuturi la plămâni.

Toate vertebratele conțin hemoglobina în eritrocite, cu excepția a trei specii de pesti antarctici și a larvelor de țipar, care transportă O2 doar sub formă solvită, în sângele acestor pești neexistând un pigment respirator (MELNIC și col., 1993).

Capacitatea de oxigenare a sângelui variază în funcție de specie, regimul de activitate, vârsta etc. Astfel capacitatea sângelui de a se încarcă cu hemoglobina la mamiferele scufundatoare este mult mai mare, cu valori de 32 ml O2/100 ml sânge, comparativ cu restul mamiferelor (15-30%).

o Funcția de nutriție a sângelui se referă la capacitatea de transport a nutrienților (acizi aminați, grăsimi neutre, monozaharide) de la nivelul intestinului la diferite țesuturi, unde vor fi metabolizați. Un rol esențial în realizarea acestor funcții il au proteinele plasmatice, care au capacitatea de a forma combinații chimice labile cu substanțe organice de tipul lipidelor, glucidelor, vitaminelor, precum și a unor steroizi, ioni universali (Cu, Fe, Ca) ș.a. Aceste proteine reprezintă o rezervă însemnată din punct de vedere cantitativ și calitativ de substanțe proteice pentru organism.

Lipsa din alimentație a unor vitamine (vitamina B12, acid folic și minerale (Fe, Cu) sunt cauza apariției unor anemii. De asemenea, pătrunderea în sânge odată cu nutrienții alimentari a unor otrăvuri vegetale (fasole Fava, feriga Pteridium, Equisetum) sau animale (venin de pește, secrețiile unor paianjeni) sau chiar elemente toxice (Mo, Pb), medicamente (cloramfenicol) ș.a. determină apariția unor maladii eritrocitare.

Toate acestea demonstrează că sângele manifestă o mare capacitate de reacție față de transportul nutrienților, în sensul că sângele nu este un transporter pasiv, ci unul selectiv.

o Funcția de excreție a sângelui se referă la transportul metaboliților (uree, acid uric, lactic, amoniac) de către sângele venos spre organele de excreție (rinichi, piele, tub digestiv), de unde sunt apoi eliminate în mediul înconjurator. În realizarea funcției de excreție a sângelui, un rol important îl are prezența proteinelor plasmatice, substanțe ce mențin constantă presiunea coloid -osmotică a sângelui.

o Funcția de termoreglare : Sângele are un rol important în procesele de termoreglare, acest fluid transportând caldura de la organele interne spre suprafața corpului, de unde se transmite în mediul înconjurator. Aceasta funcție a sângelui este pusă în valoare prin marele sau conținut în apă, care are o serie de proprietăți fizice ce o fac deosebit de proprie acestui scop, având:

– căldura specifică mare, deci poate sa înmagazineze într-un volum mic o mare cantitate de caldură;

– conductibilitate mare, proprietate datorită căreia sângele fixează și pierde repede căldura. Ca urmare a acestui fapt, sângele captează rapid căldura organelor pe care le irigă și o elimină rapid la nivelul pielii sau al plămânilor;

– caldura de evaporare (caldură latentă) mare: prin evaporarea unei cantități mici de sudoare de la suprafața corpului sau de apa de la nivelul plămânilor se pierde un număr mare de calorii. Prin evaporarea unui ml de sudoare de la suprafata corpului se pierd 0,58 cal. Apa necesară pentru formarea sudorii este transportată prin sânge.

Dacă în anumite situații, organismul homeoterm se supraȋncâlzește, pentru a pierde excesul de caldura produs în teritoriile musculare sau hepatice intervine vasodilatația; iar la frig, pentru conservarea căldurii în interiorul organismelor homeoterme, se diminuează cât mai mult accesul sângelui cald spre periferie, printr-o vasoconstricție tegumentară corespunzătoare. În acest caz se reduce diferența termică dintre mediu și suprafața corporală, încat pierderile de căldură din organism se diminuează cu până la 30%.

Homeotermele și în mod excepțional unii pești nordici de talie mare (tonul și rechinul) prezintă unele adaptări speciale (sub forma unor dispozitive vasculare) prin care sângele arterial limfatici, amigdale, sistem limfatic intestinal), ce conțin elementele fixe ale aparatului reticulo – histocitar, celule fagocitare, macrofagele și circulante, monocitele și polinuclearele și limfocitele (limfocitele T si limfocitele B).

Atunci când un vas se sparge sau se lezează, intră în acțiune trei procese care se sprijină reciproc. Vasul lezat se contractă ca să reducă fluxul sanguin și pierderea de sânge la minimum posibil. Apoi se formează un dop de plachete sanguine. Plachetele sanguine seamănă mai mult cu fragmente de celule decât cu celule. Ajung la un sfert din mărimea globulelor roșii, plutesc în plasmă și sunt gata oricând să astupe ruptura. Ele trăiesc circa zece zile. Un adult produce zilnic circa 200 de miliarde de noi plachete sanguine. Când se adună trombocitele la locul faptei, eliberează serotonina necesară contracției vaselor, ceea ce reduce hemoragia. Ele eliberează și alte substanțe chimice sub influența cărora apar mai multe trombocite care se lipesc între ele. În mai puțin de un minut, dopul format de trombociți ajută la închiderea rănii (dop plachetar). Aceste dopuri sunt deseori suficiente ca să închidă nenumarate răni mai mici în cursul activităților zilnice și împiedica scurgerea sângelui. Dacă nu se rezolvă astfel, intervine coagularea. Procesul coagularii este complex, fiind rezultatul volumului reacțiilor chimice ale tuturor componenților sângelui.

CAPITOLUL 4

ASPECTE PRIVIND BIOLOGIA SPECIILOR CERCETATE

4.1 Aspecte privind biologia speciei Esox lucius

Pozitia sistematica a speciei ESOX LUCIUS (știuca)

Încrengătura: VERTEBRATA

Subîncrengătura: GNATHOSTOMATA

Supraclasa: PISCES

Clasa: OSTEICHTHYES

Subclasa: ACTINOPTERYGIA

Supraordinul: TELEOSTEI

Ordinul: ESOCIFORMES

Familia: ESOCIDAE

Genul: ESOX

Specia: Esox lucius

În general, toate speciile acestei familii sunt pești de talie mare, cu corpul alungit și cilindric. Capul este mare, iar botul prelungit având forma unui cioc de rață. Dinții, dispuși pe maxilare, dentar, limbă, prevomer și palatine sunt mari și inegali. Respirația se realizează cu ajutorul branhiilor, care nu sunt contopite nici între ele nici cu istmul. Corpul și parțial capul sunt acoperite de solzi marunți. La adulți se evidențiază ușor linia laterală, înotătoarea dorsală prezintă 10-17 radii ramificate, iar anala 10-16 radii, tot ramificate, deplasate în partea posterioară a corpului, situate opus una celeilalte. Genul Esox prezinta 5 specii:

Esox lucius – prezent în Europa, Siberia și estul Americii de N. o Esox reicherti – care populeaza apele râurilor Amur și Sahalin; o Esox americanus, Esox niger, Esox masquinongy – intalnite în estul Americii de Nord.

• Denumiri populare: știuca, ciucă, fața, cățea, briceag (10-15 cm), mârliță (pana la 30 cm).

• Râspandire: Știuca este o specie prezentă atât în America de Nord, de la Alaska până la New York și Ohio, cât și în aproape toată Europa, excepție făcând anumite zone sudice (Peninsula Iberică, Dalmația, Albania, Grecia).

Știuca este unul dintre cei mai spectaculoși pești care traiesc în țara noastră, reprezentând trofeul cel mai râvnit de către pescarii sportivi. Nu există râu la noi care sa nu adapostească o știucă vicleană cunoscută de pescari sub denumirea de ,,tâlharul bălților". Este foarte raspandită în Delta Dunarii, în apele de șes și lacuri de acumulare.

• Descriere: Știuca este unul dintre cei mai mari răpitori care, din cauza lăcomiei sale și agresivității cu care-și prinde prada este denumită și „lupul bălților". Fiind un pește de pradă prin excelență, știuca are corpul conformat specific: lung, puțin turtit lateral, apt pentru a spinteca cu ușurință apa.

Figura 8 Esox lucius (știuca)

Deschiderea gurii la știuca este mare, largă până în dreptul ochilor. Cele două nări apropiate între ele sunt situate mult mai aproape de ochi decât de vârful botului. Falca inferioară o depășește pe cea superioară ceea ce-i conferă aspectul de „cioc de rață". Acest lucru îi dă posibilitatea de a prinde pești chiar mai mari decât jumătate din greutatea sa, sau chiar peste dimensiunile ei (fapt des întâlnit chiar și la exemplarele de 2-3 săptămâni). Gura este prevăzută cu foarte mulți dinți mari și puternici ca niște colți încovoiați spre partea interioară pe falca de jos; pe falca de sus și pe cerul gurii sunt mici și deși, aici putem număra peste 400 de dinți. Ei sunt mobili rotindu-se spre înapoi. Dinții sunt dispuși pe două rânduri, un rând fiind așezat perpendicular pe maxilar (A), altul fiind aplecat spre interior (B). Rândul B servește la înlocuirea dinților pe rândul A, atunci când unul sau mai mulți dinți sunt pierduți. Imediat ce un dinte (A) este pierdut, un alt dinte (B) îi ia locul, trecând în plan perpendicular, iar înlocuirea se petrece în maximum 48 ore.

Figura 9 Dinții la știucă

Nu se poate spune că știuca ar putea rămâne într-o anumită perioadă fără dinți, deoarece ei sunt într-o permanentă schimbare. De regulă, după o perioadă de maximum în hrănire (mai ales exemplarele mici) se pot pierde mai mulți dinți deodată, dar aceștia sunt înlocuiți destul de repede de alții.

Știuca prezintă o coadă puternică și mare, iar caracteristic pentru această specie este faptul că înotătoarea dorsală se află la mică distanță de cea caudală, exact deasupra analei. Caudala este adânc scobită cu lobii rotunjiți, ca de altfel și celelalte înotătoare.

Solzii ce acoperă sunt mărunți, acoperind complet și obrajii. Linia laterală este aproape rectilinie și lipsește la juvenili. Ea reprezintă un strat de solzi, fiecare prevăzut cu câte un șănțuleț. Spre deosebire de alți pești, care au în aceste șănțulețe organe seismosenzoriale, la știuca șănțulețele au organe chemosenzoriale, astfel încât simțul chimic este foarte dezvoltat. Acest fapt îi permite să semnaleze cu ușurință prezența prăzii.

Ochii sunt așezați pe frunte și permit vederea în sus, înainte și pe laturi, astfel încât simțul vederii este foarte dezvoltat. Această poziționare a ochilor îi permite animalului să mărească unghiul vizual, stabilind cu mare precizie distanța până la pradă.

• Coloritul. O adaptare importantă a știucii este colorația homocromă cu mediul înconjurător, ceea ce îi conferă un bun camuflaj. Colorația variază în funcție de limpezimea apei, de natura fundului apei, dar și în funcție de anotimp și de vârsta individului. Culoarea maroniu-verzui pe spate și alb-gălbui pe burtă creează senzația unui "culoar de siguranță", o ajută să se ascundă în vegetația apelor în așteptarea prăzii, atrăgând ca un magnet puietul și peștișorii din zonă. Aripioarele pectorale și ventrale sunt roșiatice iar dorsala si anala cenușie si cafenie.

• Dimensiunile (vezi tabel 4). Lungimea obișnuită la știucă este de 30-40 cm, excepțional până la 1,5 m. Greutatea obișnuita este 2-3 kg, și în mod excepțional ajunge la 6-25 kg/exemplar.

Știuca are o dezvoltare rapidă, atingând in numai 3 săptamâni 15 mm lungime, iar maturitatea sexuală o atinge la vârsta de 3 ani, când are aproximativ 700-800 g. Știuca poate ajunge la exemplare de peste 20 kg, unii reprezentanți ai acestei specii trăind între 18-25 ani.

• Mediul de viață. Știuca este o specie dulcicola preferând apele lent curgătoare cât și cele statatoare cu multă vegetație dar și apele salmastre. Astfel, în cursul unui râu este întalnită destul de frecvent în ultima porțiune a bazinului mijlociu și în bazinul inferior, în prezent populația de știucă este într-o continuă scădere ca urmare a hranei limitate și a braconajului.

Știuca preferă bulboanele adânci de 2-3 m, împrejmuite cu salcie, arini, stuf, papura, locuri ferite de ochiul pescarilor. Știuca are obiceiul de a sta la pândă în vegetație, la marginea stufărișului sau în brădiș. Uneori poate fi observată într-o poziție înclinată la 45°, cu capul în sus, în această situație ea reacționează rareori la momeli. Unii specialiști consideră că aceasta este faza în care are loc digestia. Exemplarele tinere trăiesc în grupuri mici, iar adulții sunt solitari. S-a constatat ca în unele râuri știuca pare a întreprinde scurte migrații de reproducere, iar în bălțile Dunării, stiuca este o specie sedentara. De obicei este solitară, numai ȋn timpul reproducerii se grupează 3-4 masculi la o femelă. De asemenea, s-a observat că și în toamnele târzii se formează mici cârduri.

Știuca este rechinul apelor dulci, în care domnește ca un tiran devastator, înzestrată cu o bună vedere, mișcandu-se ca o săgeată și posedând o istețime de neîntrecut este fără îndoială spaima apelor dulci.

De remarcat este faptul ca știuca are foarte mulți paraziți interni dintre care unii au stadiul intermediar în ovarele ei. Acești paraziți (ex: Botriocephalus) se pot transmite și la om, atunci când se consumă icre de știuca crude, stând la baza unor boli grave.

• Hrănirea. Alevinii de știucă se hrănesc cu plancton, dar după 2-3 luni de viată încep să consume puiet de pește. Ajunsă la maturitate devin aproape ihtiofagi, dar nu refuză și alte vertebrate (păsari, mamifere acvatice, batracieni). Ziua pot fi găsiți în vegetația apei, pândind peștii și repezindu-se asupra celor ce trec prin apropiere. În schimb, noaptea reprezentanții acestei specii sunt rapitori-vânători. Dupa prinderea prăzii o întoarce în gura pentru a o înghiti cu capul înainte.

Tabel 4

Ritmul de creștere în lungime și greutatea comparativă la unii pești răpitori

(BUȘNIȚĂ, 1971).

Știuca vânează mai mult dimineața și seara. Prada mică este înghițită imediat, iar cea mare o ține câtva timp între dinți, până încetează să se mai zbată. S-a calculat de către unii autori că o știucă de 12 kg consumă în timpul vieții sale cca. 400 kg pește. Uneori știuca poate înghiți o pradă care atinge 33% din greutatea proprie dar, în general, consumă pe zi prada ce reprezintă 14% din greutatea proprie.

Specific peștilor răpitori este faptul că aceștia se hrănesc tot timpul anului, chiar și în timpul reproducerii, iar intensitatea hrănirii depinde de specie, de cantitatea de oxigen aflată în apă și de temperatură. Peștii pot rezista mult timp la inaniție, iar unii răpitori rezistă peste 200 de zile fără sa consume hrana.

Știuca este un pește foarte apreciat de pescari. Dată fiind lăcomia ei, momelile sunt foarte variate, atat cele naturale cat și cele artificiale.

• Reproducerea. Maturitatea sexuală a știucii este atinsă la vârsta de 3-4 ani, masculii fiind apți pentru reproducere înaintea femelelor. Reproducerea are loc din februarie și până în aprilie, când temperatura apei oscilează între 6 și 8° C. Icrele depuse pe vegetație sau în apă puțin adâncă (0,5-1,0 m) au o culoare gălbuie. La început, icrele sunt lipicioase, prinzându-se de substrat, apoi se desprind și plutesc în apropierea fundului. Durata incubației este de 15 zile. Larvele care eclozează după 2 săptamâni, măsoară 6,7-7,6 mm; după 10 zile masoara 10 mm; dupa 15 zile măsoară 15 mm.

Astfel, acești pui în 2-3 săptămâni, sunt bine dezvoltați și se hrănesc cu plankton, iar în a doua jumătate a verii și cu puii altor pești. Cresc repede și la sfârșitul primei veri ating 15-20 cm lungime. În condiții bune de hrană, la sfârșitul primului an, știuca măsoară 30 cm, cântărind până la 0,250 kg.

Numărul de icre depuse de o femelă variază în funcție de greutatea și mărimea acesteia. Cantitatea de icre raportată la greutatea știucii s-ar putea prezenta astfel (SCETINFNA, 1968):

Tabel 5

Numărul de icre în funcție de greutatea corporal

• Importanța economică. Carnea de știucă este destul de gustoasă, deși este cam slabă și cu multe oase. Icrele ei sunt apreciate, însă dacă sunt consumate crude trebuie curățate foarte bine, căci se pot consuma cu larve de cestode.

Socotindu-se un pește extrem de vorace și păgubitor, la noi nu este stabilită o perioadă de prohibiție pentru știucă. Totuși are un rol important în piscicultură, fiind considerat un ,,polițist" și un factor de echilibru al heleșteielor, deoarece consumând pești mai mici, cum ar fi puiet de crap, în special pe cei mai slabi împiedică suprapopularea bălții, contribuind astfel la supraviețuirea indivizilor sănătoși. Nu trebuie scăpată de sub control înmulțirea știucii, căci în acest caz, întreaga piscicultură este periclitată.

4.2 Aspecte privind biologia speciei Scardinius erythrophthalmus

Poziția sistemică a speciei SCARDINIUS ERYTHROPHTHALMUS

Încrengătura: VERTEBRATA

Subîncreangătura: GNATHOSTOMATA

Supraclasa: PISCES

Clasa: OSTEICHTHYES

Subclasa: ACTINOPTERYGIA

Supraordinul: TELEOSTEI

Ordinul: CYPRINIFORMES

Familia: CYPRINIDAE

Genul: SCARDINIUS

Specia: Scardinius erythrophthalmus

În general, toate speciile acestui gen sunt de talie mijlocie, au corpul înalt și comprimat lateral. Abdomenul este rotunjit înaintea ventralelor, iar între ventrale și anus formează o carenă acoperită de solzi îndoiți la mijloc. Gura este mică, terminală și prezintă dinți faringieni dispuși pe două rânduri. Înotătoarele sunt lipsite de radii osificate. Linia laterală este completă și ușor curbată.

În Europa există o singură specie de roșioara, iar în Asia este prezent un gen înrudit, Ctenopharyngodon cu o singură specie Ctenopharyngodon idella (cosașul) care a fost introdusă și la noi în crescătorii.

Se menționează faptul că roșioara este confundată adesea cu babușca, de care se deosebește ușor prin:

prezența carenei ventrale ascuțite, deplasată în urma inserției ventralei;

gura îndreptată în sus;

dinții faringieni, zimțați și dispuși pe două rânduri.

Denumiri populare: roșioara, babușca roșie, ocneana. pana roșie.

Răspândire: Roșioara este o specie răspândită în toată Europa, începând din Suedia și până în Mediterana, Asia Mică, Siberia Centrală. Roșioara lipsește în Spania, Crimeea și bazinul Oceanului Atlantic. Se întâlnește și în regiunea salmastră a Mării Baltice.

La noi ȋn țară, roșioara se găsește ȋn toate apele stătătoare (bãlți, lacuri, iazuri, heleșteie), râuri, cu excepția celor de munte. Este prezentă ȋn Dunãre, apele Deltei, cursul inferior al Bistriței, Mureș, Olt, Criș, Someș, Timiș, Bega, rătăcind uneori și ȋn Marea Neagrã.

Descriere: Roșioara este un pește de talie mijlocie, semănând cu babușca. Prezintă capul mai mult sau mai puțin comprimat lateral, acoperit cu solzi mari, groși, bine fixați. Capul este mijlociu iar gura de dimensiuni mici, terminalã, oblicã și ȋndreptatã ȋn sus.

Deschiderea gurii ajunge sub nara anterioară și nu prezintă mustăți. Are fălci egale, uneori buza superioară depășește puțin pe cea inferioară.

Înotătoarele ventrale sunt rotunjite, iar între ele și anală, abdomenul este comprimat lateral, formând o carenă, acoperită de solzi îndoiți la mijloc, ușor palpabili.

Înotătoarea dorsală este împinsă spre partea posterioară, iar anala se insera în urma marginii posterioare a bazei dorsalei. Marginea dorsalei și analei este ușor concavă. Caudala este adânc scobită cu lobi inegali sau aproape egali. Pectoralele sunt ascuțite nu ating inserția ventralelor, iar ventralele nu ating anusul.

Linia laterală este completă și mai puțin apropiată de fața ventrală decât de fața dorsală, iar pe pedunculul caudal este situat la egală distanță de cele două fețe.

Roșioara prezintă dipți faringieni, care după cum îi arată și numele, sunt fixați de oasele faringieni, reprezentate de al șaptelea arc visceral, provenit din transformarea ultimului arc branhial. In cadrul genului, forma și mărimea dinților variază mult, la roșioara sunt ferestruiți.

• Coloritul: Culoarea roșioarei variază în funcție de limpezimea apei. în perioade de împerechere, masculii au culori mai accentuate. în general, exemplarele din apeie curgăioare sunt mai viu colorare, iar cele din bălți sunt mai închise la culoare.

Partea dorsală este albăstrui-închis bătând în verde sau cafeniu, uneori negricioasă, flancurile sunt argintii cu luciu metalic nu tocmai pronunțat, iar partea ventrală este albă.

Caudala, anala și ventralele sunt albicioase sau cenușii la bază, dar vârfurile au nuanță de roșu foarte intens; pectoralele au puțin roșu la vârf iar dorsala are o culoare cenușie bătând ușor în roșu. Irisul este auriu sau portocaliu, cu o pată roșie deasupra. Câteodată fiecare solz are câteva puncte închise.Colorația este însă variabilă, întâlnindu-se și exemplare cu înotătoarele cenușii sau necolorate.

Dimensiunile: în mod obișnuit roșioara ajunge la lungimea de 20-25 cm, și mai rar la 34-45 cm. iar ca greutate exemplarele acestei specii ajung la 200-300 g, foarte rar 0,5-2 kg

Figura 10 Scardinius erythrophthalmus (roșioara)

Înălțimea corpului variază în funcție de talie și de locul unde trăiesc, astfel exemplarele din bălțile Dunării și lacurile litorale au corpul mult mai înalt decât cele din bălțile și iazurile interioare.

Mediul de viată: Fiind un pește sedentar, roșioara trăiește pe fundul apelor ce au curs lin și vegetație abundentă, ținând bună tovărășie linului,carasului și plăticii. Poate fi găsit în tot felul de ape stagnante, începând din zona colinară (Podișul Transilvaniei, nordul Moldovei și până-n bălțile Dunării și în părțile puternic îndulcite ale mării). Uneori poate fi întâlnită și în cele mai mici bălți năpădite cu vegetație, putând rezista chiar la lipsa oxigenului. Roșioara este întâlnită cu precădere în zona bibanului (cursul inferior al râurilor mici de șes), și mai rar în

zona cleanului, a crapului, a mrenei; uneori este prezentă și în zona scobarului, aici localizându-se îndeosebi în coturile de apă.

Cert este faptul că, roșioara nu se întâlnește peste tot, fiind în unele locuri foarte frecventă, iar în altele lipsind cu totul.

Roșioara trăiește în cârduri formate din exemplare de dimensiuni apropiate, roșioarele „serioase" (mai mari de 0,5 kg) fiind solitare și toamna, până la căderea vegetației, o găsim în mijlocul vegetației, în culoarele dintre nuferi.

Este o specie fidelă locului, astfel că nu întreprinde migrații, ea părăsind mediul de viață numai când acesta seacă.

Hrănirea: Alevinii până la reabsorbția completă a sacului vitelin se hrănesc cu zooplancton, iar ulterior trec la hrănirea cu vegetație, care reprezintă hrana de bază (alge filamentoase mai puțin vegetația dură), dar și iar. e de insecte, viermișori, ponte de gasteropode.

Roșioara este un pește destul de leneș, trăind la fund printre vegetație, în special mătasea-broaștei, cu care se hrãnește de preferințã. De obicei o găsim în mijlocul vegetației, în culoarele dintre nuferi. De aici pândește căderea insectelor în apă, țânțari, muște chiar și bule de aer. Are, deci, un regim de hrănire mixt și se hrănește intens, tot timpul anului, în afara epocii de reproducere.

Tabelul 6

Ritmul de creștere în lungime si greutate la unii pești ierbivori (BUȘNIȚĂ,1971)

Este importantă constatarea că, peștii pașnici încep să se hrănească primăvara, consumând maximum de hrană vara, iar în timpul iernii încetează a se hrăni sau consumă cantități mici de hrană. Intensitatea hrănirii depinde mult de specie, de cantitatea de oxigen aflată în apă și de temperatură.

Reproducerea. Maturitatea sexuală la roșioara este atinsă în al treilea an de viață. Epoca optimă de reproducere începe din aprilie și durează până în iunie, la o temperatură a apei ce depășește 18°C. Ponta este depusă în locuri cu multă vegetație și decurge în mod liniștit, fiind trădată numai prin mișcările ușoare ale stufului.

Numărul icrelor depuse de o femelă este de 96.000-232.000, adică în medie cea 150.000 de icre pe care le lipește de plante. Acestea sunt roșcate, lipicioase, iar diametrul lor este de 1,36 mm. Durata dezvoltării lor, la o temperatură a apei de 20-22°C este de 3 zile. La ecloziune alevinii prezintă capul ușor îndoit în jos, cu sacul vitelin alungit iar gura inițial inferioară, apoi după o zi se îndreaptă înainte, iar sacul vitelin se reduce mult.

Câteodatã roșioara se încrucișează cu babușca, plătica, batea, oblețul. Dușmanii roșioarei sunt știuca, șalăul și somnul.

Importanța economicã. Carnea de roșioară are multe oase și se pregătește mai mult sărată, astfel importanța a roșioare este redusã.

PARTEA a II-a

CONTRIBUȚII PROPRII

CAPITOLUL 5

METODE ȘI TEHNICI FOLOSITE

5.1 Scopul lucrării

Prezenta lucrare de licență are scopul de a evidenția diverse elemente circulante din sânge la diferite specii de pești, a observa anumite valori pentru fiecare specie in parte.

Cercetările s-au desfășurat la Stațiunea de acvacultura și ecologie acvatică Iași pe două specii de pești de apă dulce, diferite ca regim de hrană. Probele de sânge în vederea efectuării cercetărilor au fost prelevate de la știucă ( Esox lucius) — specie răpitoare și de la o specie pașnică roșioara (Scardinius erithrophthalmus), în mai multe etape pe parcursul anului 2013.

5.2 Materialul biologic studiat

Materialul biologic studiat a fost prelevat din Stațiunea de acvacultura și ecologie acvatică Iași în timpul pescuirilor de control, pescuiri care s-au făcut la intervale de 10 zile, apoi materialul a fost pescuit, cântărit și s-a trecut la efectuarea probelor în laborator.

5.3 Metoda de lucru

Peștele se contentioneaza pe spate pentru puncția cardiacă. La păstrăv puncția se face la 1,5 cm inapoia „V” -ului format de deschizătură branhiilor pe linia mediana. Se folosește un Vacuteiner cu eprubeta din plastic întrucât sângele peștelui în contact cu sticla coagulează foarte repede

Pentru a preveni contaminarea cu mucus și apă, locul de elecție cu aria ȋnconjurătoare se curăță cu un tampon steril uscat. Acul se introduce perpendicular și se aspiră foarte ușor în timpul penetrării (Blaxhall și Daisey 1973).

Sângele, la pești, mai poate fi obținut prin secționarea unui fragment din branhii, puncția aortei descendente, sau secționarea trunchiului caudal, înapoia înotătoarei anale.

Figura 11 Pește pregătit pentru recoltare

Figura 12 Ace și vacuteiner

5.4 Executarea frotiului

După recoltarea sȃngelui trecem la executarea frotirilor după principiile standarde, etalonarea ȋntr-un singur strat a elementelor celulare sangvine pe lama de sticlă, pentru a da posibilitatea studierii lor citomorfologice.

Se folosesc lame de microscop perfect curate. Lama cu care se întinde frotiul trebuie să fie șlefuită la capăt, cu unul sau doua colțuri rupte pentru ca lățimea frotiului sa fie mai mică decât lățimea lamei. Tehnica urmărită când se lucrează cu sânge proaspăt se ia o picătură de sânge pe marginea lamei șlefuite. Apoi se aplică pe capătul unei lame orizontal, în așa fel ca cele două lame să formeze un unghi de cca. 30°. Se mișcă lateral, ușor, lama șlefuită, pentru ca sângele să se întindă prin capilaritate pe linia de contact dintre ele doua lame, după care se imprimă o mișcare de înaintare către celălalt capăt al lamei. Mișcarea trebuie să fie continuă (fără opriri), dreaptă și relativ lentă. O mișcare prea rapidă precum și picătura de sânge prea mare va face să obținem frotiuri groase, cu celule „înghesuite”, uneori improprii pentru examenul citomorfologic. Apoi se usucă lama prin agitare energică, în așa fel ca suprafața lamei să „bata” aerul. Aspectul frotiului devine din lucios în mat. Dacă frotiul se usucă lent celulele apar ratatinate, deformate, fapt ce poate constitui surse de erori. în spații reci, cu umiditate crescută, este avantajoasă încălzirea ușoară a lamelor la o flacară de spirt și agitarea pentru uscare în apropierea acesteia.

În principiu, când sângele este vâscos, pentru a obține frotiuri corespunzătoare, se trag lent, unghiul de înclinare a lamei șlefuite pe frotiu fiind sub 30°. în aces caz, uscarea trebuie făcută cât mai repede cu putință pentru a înlătura apariția artefactelor.

Un frotiu bine întins trebuie să nu acopere toată lama și să aibă doar două margini paralele, o parte mai groasă, pe care se scrie cu creion negru data executării frotiului și specia, continuată de o zona mai subțire, pe care se face examinarea și care se termină cu franjuri, de asemenea importante pentru examinare. La microscop un frotiu bine executat se recunoaște prin faptul ca eritrocitele sunt etalate pe un singur strat, cu marginile apropiate, dar fară să se suprapună. După întindere frotiul trebuie colorat cât mai repede, pentru că, fiind nefixate, celulele se alterează, modificându-și activitatea tinctorială.

La pești, după uscare, frotiurile se fixează cu metanol și apoi se colorează MGG.

Colorarea trebuie să se execute la un interval de timp cât mai scurt, după executarea frotiurilor (circa 4-6 ore), întrucât o pastrare mai îndelungată duce la alterarea citomorfologică și modificarea afinității tinctoriale. Frotiurile nefixate, mai vechi de câteva zile, capătă funcții acide așa încât la colorare vor fixa doar coloranții bazici obținându-se frotiuri „albastre”.

Până la colorare frotiurile vor fi ferite de umezeală și de schimbările bruște de temperatură, care determină aburirea acestora, deteriorându-le. Ele vor fi păstrate în cutii de carton la temperatura camerei. Pentru examenul citomorfologic se utilizează aproape în exclusivitate colorația panoptică Papenheim (MGG).

Tehnica se bazează pe folosirea succesivă în același amestec a fixatorului și a coloranților neutrii, compuși dintr un element acid (eozina) și unul alcalin. Datorită afinității pe care o au coloranții acizi față de constituenții celulari bazici și a coloranților bazici față de constituenții celulari acizi se formează săruri colorate. Pentru colorația panoptică may Grundwald-Giemsa se folosesc două soluții : May Grundwald și Giemsa, care se găsesc în comerț, dar se pot prepara și în laborator.

5.4.1 Tehnica colorării

Lamele se așează cu frotiul în sus, pe stativul de colorare. Peste frotiul uscat se toarnă un număr cunoscut de picături din soluția May Grundwald, așa încât să acopere toată lama. Se lasă apoi 3 minute, timp necesar fixării preparatului de către alcoolul metilic din soluție.

Colorarea se face in 2 timpi:

Peste soluția May Grundwald se adaugă un număr egal de picături de apă distilată neutră sau apã tamponată, omogenizându-se cu o pipetă Pasteur sau , se imprimă o mișcare de du-te-vino stativului de colorare. Se lasă 2 minute, timp în care soluția hidroalcoolică devine colorantă.

Se scurge colorantul de pe lama și se acoperă cu soluția Giemsa diluată, se lasa 20 minute apoi se spală cu un jet de apă nu prea puternic ștergând totodată sub jetul de apă fața necolorată a lamei. Lamele se pun în stativ în poziție înclinată sau se pun pe hârtie de filtru cu frotiul în sus pentru a se usca.

Dacă lamele sunt slab colorate, se pregătește soluția Giemsa diluată în proporție de 2 picături soluție Giemsa pentru 1 ml apă.

Rezultat Un frotiu bine colorat are o culoare violacee. în cazul când frotiul este supracolorat acesta capătă o culoare albastră. Pentru remediere se picură puțin alcool metilic care se varsă imediat. Dacă frotiul este insuficient colorat are culoarea roșie. Pentru corectare se va acoperi din nou cu soluție Giemsa.

Dacă colorația nu a reușit frotiul se poate decolora cu alcool metilic, apoi se recolorează.

Culoarea albastrã frotiului poate fi cauzată de : supracolorare, spălare insuficientă, grosime exagerată a frotiului, alcalinitatea diluantului sau coloranților. Culoarea roșie apare când colorarea este irsctk antă. când frotiul este spălat excesiv sau coloranții și diluanții folosiți au avut o reacție acidă.

O colorație corect executată este de mare importanță pentru recunoașterea amănuntelor de structură ale celulelor. Astfel, colorantul bazic are afinitate tinctorială pentru constituenții celulari acizi. De aceea, citoplasmă celulelor tinere apare colorată în albastru închis, nuanță ce scade treptat, pe măsura ce se maturează celulele. Nucleul fixează, pe lângă albastru de metilen, și azurul de metilen, de aceea apare colorat violaceu. Nucleolii se colorează în albastru palid.

Eritrocitele fiind încărcate cu hemoglobină, substanță cu funcții bazice, are afinitate tinctoriala pentru coloranții acizi(eozina): apar colorate cărămiziu.

Granulocitele, având citoplasmă ușor bazică, fixează eozina, rezultând o culoare roz pală. Granulele neutrofile, care fixează atat coloranții bazici, cât și cei acizi, apar colorate în brun; granulele eozinofile fixează numai eozina și apar colorate portocaliu, pe când cele bazofile, fiind foarte acide, se colorează in alabstru inchis, până la negru.

Unele celule, cum sunt monocitele. uneori limfocitele, plasmocitele au granule care fixează numai azurul de metilen, colorandu-se in rosu-purpuriu.

În ultimul timp se folosește aparatul de colorat automat Hematek Slide Stainer

Tehnica examinării frotiului de sânge

Examinarea frotiului de sânge se face mai întâi macroscopic, apreciindu-se aspectul frotiului, care trebuie sa fie subțire și omogen, de culoare roz-violaceu deschis. Prezența unor mici zone rotunde, necolorate, denotă folosirea unor lame care nu au fost bine degresate sau sunt frotiuri de sânge medular.

5.4.2 Execuția unui frotiu pentru analiză

Examinarea microscopică se face prima dată cu un obiectiv uscat, cu putere de mărire mai mică, pentru a avea o imagine de ansamblu a frotiului.Se cercetează diferitele zone ale lui, urmărindu se densitatea celulară, prezența diferitelor celule anormale, precum și distribuția celulelor pe câmpuri.

După ce se parcurg marginile și zona centrala a frotiului se trece la examinarea cu imersie, alegandu-se zona cea mai corespunzătoare pentru studiul amănunțit al diferitelor celule sanguine. Aceasta trebuie sa fie caracterizată prin aceea că marginile eritrocitelor sunt apropiate, însă fară să se atingă. Dacă în zona respectivă elementele sanguine sunt aglomerate ele vor apare mai mici, ratatinate, astfel ca nu permit un examen morfologic de detaliu.

5.5 Rezultate și discuții

În funcție de specia de pești luați în studiu, unii autori (Munteanu, 1970; Ghitino, 1983), observă o oarecare diferențiere a valorilor constante hematologice, aspect care survine și în cazul analizei comparative a valorilor hematocritului, hemoglobinei și a numărului de eritrocite ȋn funcție de sexul peștilor sau de obiceiurile alimentare ale acestora (Munteanu, 1970; Molnar și col., 1970).

5.5.1 Date comparative privind concentrația de hemoglobina, hematocritul și numărul de globule roșii la știucă și roșioară

Obiectivele lucrării de față au fost orientate asupra analizei comparative a valorilor parametrilor hematologici uzuali înregistrați la două specii de pești dulcicoli din acumularea Ezăreni, județul Iași, și anume un pește răpitor – știuca și unul pașnic – roșioară.

În urma dozării hemoglobinei din sângele celor zece exemplare de pești din fiecare specie s-au obținut o serie de rezultate care au fost prelucrate statistic, astfel încât valorile prezentate în lucrare (fig. 13) reprezintă media aritmetică a concentrațiilor parțiale obținute.

E- Esox S-Scardinius M- Masculi F-Femele

Figura 13 Variații ale concentrației de hemoglobină la știucă și roșioară

Dacă valorile constantelor hematologice legate direct de seria roșie, reflectă mai mult sau mai puțin gradul de confort fiziologic și diferă atât în funcție de specia de pește cât și în funcție de sexul și obiceiurile alimentare ale acestora, literatura de specialitate conține relativ puține informații privind aceste corelații în cazul seriei albe.

Numărul de globule albe la diferitele specii de pești dulcicoli este corelat în cea mai mare parte cu funcția lor de bază care constă în apărarea integrității organismelor împotriva agenților patogeni tot așa cum evoluția numerică a celulelor sanguine din seria roșie este corelată cu funcția respiratorie.

În cercetările noastre am avut ca obiectiv determinarea numărului total de leucocite la specia pașnică comparativ cu specia răpitoare inclusiv analiza comparativă între sexe cât și determinarea formulei leucocitare comparative.

E- Esox S- Scardinius M- Masculi F-Femele

Figura 14 Variațiile numărului de leucocite în funcție de specie și sex

Datele prezentate în figura 14 se referă la nivelul leucocitelor totale la știucă comparativ cu roșioara, precum și datele comparativ la masculi și femele pentru fiecare din cele două specii.

În general numărul de globule albe la pești este de 5 până la 10 ori mai mare decât valorile curente întâlnite în hematologia umană. Astfel, în cazul știucii, valoarea medie a leucocitelor totale este de 76,5*103/μl sânge, iar la specia pașnică valoarea medie scade până la 54,77×103/μl sânge, adică la roșioara, numărul de globule albe este cu aproape 45% mai mic decât la știucă.

Datele din literatura de specialitate consemnează în cazul crapului valori de 46.000 – 143.000 leucocite (SOPINSKA, 1985), iar pentru păstrăvul indigen se găsesc valori ale globulelor albe cuprinse între 23.000 și 46.000/pl. La știucă, valorile sunt cuprinse între 79.000 și 137.000/μl sânge.

Astfel, se constată că în cazul știucii nivelul hemoglobinei este în medie de 8,15 g Hb/100 ml sânge, iar la specia pașnică (roșioară) observăm existența unui nivel superior de hemoglobina (9,37 g Hb/100 ml sânge). Așadar, nivelul hemoglobinei la specia pașnică este superior celui de la știucă cu 14,97 %. Aceste date se corelează cu observațiile făcute de MOLNAR și col. (1970), care găsește la speciile răpitoare de pești dulcicoli nivele ale hemoglobinei de 5,2 g% (știucă și somn), comparativ cu 7,4 – 8,7 g% la speciile omnivore (crapul și novacul). Explicația acestor diferențe ar putea fi pusă pe seama faptului că speciile pașnice de pești preferă ape cu nivelul mai scăzut de oxigenare iar asigurarea necesarului de O2 se face probabil, printr-o creștere a nivelului de hemoglobina din sânge.

Analizând variația valorilor hemoglobinei în funcție de sexul indivizilor cercetați, constatăm un comportament similar la cele două specii studiate, în sensul că atât la știucă cât și la roșioară nivelul hemoglobinei este superior la masculi comparativ cu femelele.

Astfel de diferențe ale valorilor de hemoglobina, la masculi față de femele au fost observate și la alte specii sălbatice. De exemplu, MUNTEANU, (1970) observă că masculii de oblete (Alburnus alburnus) au nivele de hemoglobina de 9,74 g%, iar femelele de 7,55 g%, în schimb la mreană (Barbus barbus), nivelul hemoglobinei la masculi este de 10,9 g% și la femele 9,36 g%.

De asemenea, MISĂILĂ și col. (2003) obțin date similare în cazul determinărilor făcute la babușcă (Rutilus rutilus carpathorossicus).

Din cele prezentate, se poate concluziona că valoarea hemoglo-binei din sângele speciei pașnice este superioară celei de la specia răpitoare, iar în cadrul fiecărei specii hemoglobina are valori superioare la masculi comparativ cu femelele (știucă), iar la roșioară valorile Hb la masculi sunt comparabile cu cele de la femele.

5.5.2 Analiza comparativă a hematocritului la știucă și roșioară

Analizând datele referitoare la variațiile hematocritului (fig.15), rezultatele noastre evidențiază o superioritate cu 15,26% a valorilor de la roșioară comparativ cu cele de la știucă. Astfel la roșioară valoarea medie a hematocritului este de 50,6% iar la știucă este de 43,9%. Unii autori constată existența unor valori apropiate de datele noastre ale hematocritului, la unele specii de salmonide. Astfel SNIESZKO (1960), citat de MISĂILĂ (1998), găsește valori ale Hb la păstrăvul fântânei cuprinse între 45 și 50% și între 45 și 53%, la păstrăvul de râu și păstrăvul curcubeu.

E- Esox S- Scardinius M- Masculi F-Femele

Figura 15 Variații ale hematocritului la știucă și roșioară

În legătură cu variațiile hematocritului de la masculi au fost observate și de către alți autori și sunt puse pe seama unui înot mai activ al masculilor comparativ cu femelele, ceea are drept consecință o vigoare hematologică mai pronunțată la exemplarele mascule.(BAl) și col., 1974).

5.5.3 Analiza comparativă a numărului de eritrocite la la știucă și roșioară

Un alt aspect care rezultă din analiza sângelui peștilor luați în studiu este numărul de eritrocite (fig. 16). Din datele înregistrate în cercetările noastre, valoarea medie a numărului de eritrocite la știucă este 1,680 x 106/μl sânge, iar la rosioară l,3xl06/μl. Aceste rezultate demonstrează că specia pașnică înregistrează valori cu 21,9 % mai mici față de specia răpitoare. Analizând prin comparație datele privind numărul de eritrocite cu cele ale valorilor hematocritului observăm că speciile de pești luați în studiu prezintă un comportament care nu seamănă situațiilor întâlnite în mod normal.

E- Esox S- Scardinius M- Masculi F-Femele

Figura 16 Variații ale numărului de eritrocite

Analizând prin comparație valorile hematocritului, numărului de eritrocite și ale volumului eritrocitar mediu, constatăm că cele două specii studiate își asigură necesarul fiziologic de oxigen pe căi relativ diferite, astfel, știuca prezintă un număr mai mare de globule roșii decât roșioara dar acestea sunt mai mici ca volum decât cele de la specia pașnică. Roșioara prezintă un număr de globule roșii cu 20% mai mic decât știuca, în schimb aceste globule simt cu 52% mai mari ca volum decât cele de la știucă.

În ceea ce privesc diferențele dintre indivizii de sexe diferite, datele noastre nu relevă deosebiri semnificative ale volumului eritrocitar mediu, excepție făcând știuca la care VEM -ui la femelă este mai mic cu 9% față de valorile găsite la masculi.

5.5.4 Analiza comparativă a concentrației de hemoglobină eritrocitară medie la știucă și roșioară

E- Esox S- Scardinius M- Masculi F-Femele

Figura 17 Concentrația de hemoglobină eritrocitară medie

Un aspect care rezultă din analiza valorilor HEM-ului și ale CHEM-ului la speciile Esox lucius și Scardinius erythrophthalmus (figura 17) este că, în cazul știucii, la care numărul de eritrocite este cu peste 20% mai mare decât la roșioara, iar valorile volumului eritrocitar mediu sunt cu aproape 50% mai mici; cantitatea de hemoglobină din fiecare eritrocit este mai mică cu peste 40% decât cea de la roșioară (figura 18). Cu alte cuvinte, știuca are un număr mai mare de eritrocite decât roșioara fiecare având un volum mult mai mic la specia răpitoare, însă realizează o cantitate totală de hemoglobină la fiecare eritrocit de numai de 50 pg. deși concentrația hemoglobinei eritrocitare medii este cu aproape 10% mai mare decât la roșioară.

E- Esox S- Scardinius M- Masculi F-Femele

Figura 18 Hemoglobina eritrocitară medie la (HEM) la știucă și roșioară

CONCLUZII

Lucrarea de față prezintă rezultatele investigațiilor efectuate în perioada noiembrie- decembrie 2013, pe un efectiv piscicol provenit dint-un bazin acvatic din Stașiunea de acvacultură și ecologie acvatică Iași, în vederea analizei comparative a valorilor parametrilor hematologici uzuali înregistrați la două specii și anume un pește răpitor-știuca și unul pașnic roșioara. Aceste investigații au condus la următoarele concluzii:

1. Valorile hemoglobinei la roșioara sunt superioare cu 15% față de cele de la știucă iar masculii au un nivel mediu al hemoglobinei mai ridicat cu 13% față de femele (știucă), în timp ce la roșioara valorile hemoglobinei sunt comparabile la cele două sexe.

2. La specia pașnică valorile hematocritului sunt superioare cu 15 % față de cele de la știucă, iar comportamentul pe sexe evidențiază o superioritate a masculilor comparativ cu femelele la ambele specii (21,7% la știucă și 6,5% la roșioara).

3. Atât hemoglobina cât și hematocritul înregistrează variații oarecum paralele în ceea ce privește comparația între specii cât și între sexe.

4. S-a constatat o diferență semnificativă între cele două specii privind numărul de eritrocite, volumul eritrocitar mediu și încărcarea cu hemoglobina a globulelor roșii. La știucă se constată prezența unui număr mai mare de eritrocite cu 21,3% în comparație cu roșioară, iar încărcarea cu hemoglobina pe fiecare eritrocit este cu 45% mai mare la roșioară.

5. În ceea ce privește numărul mediu de leucocite, s-a constatat o anumită superioritate a valorilor în cazul peștilor răpitori de 76,5 x 103/pl, iar la roșioară numărul de globule albe scade aproape cu 45% (54,77 x 103/pl), în schimb valorile leucocitare pe sexe sunt mai mari la masculi comparativ cu femelele cu 23% în cazul știucii, iar la roșioară cu 11%.

6. Formula leucocitară a scos în evidență o dominanță netă a limfocitelor la ambele specii, dar cu valori apropiate (54,2% la știucă și 52,9% la roșioară). Cu excepția monocitelor care reprezintă 24,9% din totalul globulelor albe, la știucă și 36,6% la roșioară, celelalte elemente au valori apropiate (eozinofile și neutrofile 37%).

BIBLIOGRAFIE

Antonescu C.S., 1981, Peștii din apele României, Editura Ion Creangă, București, 238p

Bau F., Parent J.P., Vellas F., 1994, Evolution saisonniere de parameters sanguins chez divers teleostiens captures dans une retenue, Ichtyophysiologica acta,17,63-89

Bănărescu P., 1964, Fauna R.P.Române, Pisces – Osteichthyes, vol. XIII, 960p.

Bejerano I., 1984, Detection and control of stress condition in warm water aqualture, Research on aqualture European Maricukture society, Bredene, Belgium, 55 – 68

Blaxhall P.C., and Daisley K.W., 1973, Haematological methods for use with fish blood, J. Fish Biol, 5,771-781

Bogoescu C-tin, 2002, Atlas Zoologic , Ed. Didactică și pedagogic, București

Cărăuși S., 1952, Tratat de ihtiologie, Ed. Acad. Rom., București

Ceucă T., 1983, Zoologia vertebratelor , Ed. Didactică și pedagogic, București, 273

Cotăiescu I., 1969, Sângele omului, Ed. Enciclopedică Română, București, 112p

Gache C., 2002, Biologia animală, Ed. Univ. „Al. I. Cuza”.”, 207p

Ghittino P., 1983-1984, Tehnologia e patologia in aquaculture, Ed. Bono,Torino,

vol. II, 532p

Groza P., 1980, Fiziologia umană, Ed. Medicală, ed. A III-a, București

Haimovici S.,1980, Anatomia comparată a vertebratelor, Ed. „Al. I. Cuza”, 207p

Haimovici S., Comănescu Geanina, 1984, Lucrări practice de anatomie comparată a vertebratelor, Ed „Al. I. Cuza”. 237p

Hefco V., 1998, Fiziologia animalelor și a omului, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 307p

Manolescu N., 1999, Tratat de hematologie animală, Ed. Fundația România de mâine, vol. I,224 P

Manolescu N. Barză H., Căprărin A., Sânchievici B., 1978, Ghid de hematologie animal ȋn creșterea intensivă, Ed. Ceres, București, 143p

Misăilă C., Comănescu Gianina, 1999, Elemente de hematologie general, Ed. Corson, Iași 214p

Misăilă C., Artenie VL., 1980, Toleranța păstravului curcubeu (Salmo gairdneri) pentru biomasa de Cladophora și Scenedesmus ca sursă de proteină alimentară, Trav. Stat. „Stejarul” Limnol. 8, 107-115

Misăilă C., Misăilă Elena Rada, Cărăuș I., 1981, Bioconversia proteinei de Spirulină la păstrăvul curcubeu, Trav. Stat „Stejarul”, Limnol. 9, 345-352

Misăilă C., Misăilă Elena Rada , Cărăuș I., 1981, Asupra stresului alimentar la păstrăvul curcubeu (Salmo gairdneri), indus prin ȋnlocuirea totală a făinii de pește din hrană cu biomasa de Spirulina, Trav. Stat. „Stejarul”, Limnol. 9, 353-361

Misăilă Elena Rada, 1998, Cercetări biochimice și ecofizilogice asupra profilului metabolic sanguin la unii pești de cultură, teză de doctorat, Universitatea „Al. I. Cuza”, p 43-72

Misăilă C., Comănescu Geanina, Misăilă Elena Rada, 2003, Haematological and biometri data of some fish species From the Ezăreni dam lake (Jassy), Studii și cercetări, Univ. Bacău, S. Biologie ,8,114-117

Molnar G., Tamassy E., 1970, Study of haemaglobin content of a single erythrocyte (Mindix) in varios cultured fish species, J. Fish, Biol, vol. II, p 167-171

Munteanu Monica, 1970, Some data concerning fish erythrocytes, Luc. Stat. „Stejarul” vol. I, 421-426

Murad A., Houston A.H. Samson L., 1990, Haematological response to reduced oxygen carring capacity, incresual

Hemoglobina, http://www.bioterapi.ro/aprofundat/index_aprofundat_index_enciclopedic_substanteHemoglobina.html

Dinții la știucă, http://pescuitamator.blogspot.ro/2010/08/pescuit-amator-si-dintii-la-stiuca.html

Esox lucius, http://www.web.forumacvarist.ro/esox-lucius-stiuca/

Scardinius erytrophthalmus, http://www.ghidul-pescarului.ro/articoltot.php?articoltota&na=ROSIOARA%20%28Scardinius%20erythrophthalmus%29

BIBLIOGRAFIE

Antonescu C.S., 1981, Peștii din apele României, Editura Ion Creangă, București, 238p

Bau F., Parent J.P., Vellas F., 1994, Evolution saisonniere de parameters sanguins chez divers teleostiens captures dans une retenue, Ichtyophysiologica acta,17,63-89

Bănărescu P., 1964, Fauna R.P.Române, Pisces – Osteichthyes, vol. XIII, 960p.

Bejerano I., 1984, Detection and control of stress condition in warm water aqualture, Research on aqualture European Maricukture society, Bredene, Belgium, 55 – 68

Blaxhall P.C., and Daisley K.W., 1973, Haematological methods for use with fish blood, J. Fish Biol, 5,771-781

Bogoescu C-tin, 2002, Atlas Zoologic , Ed. Didactică și pedagogic, București

Cărăuși S., 1952, Tratat de ihtiologie, Ed. Acad. Rom., București

Ceucă T., 1983, Zoologia vertebratelor , Ed. Didactică și pedagogic, București, 273

Cotăiescu I., 1969, Sângele omului, Ed. Enciclopedică Română, București, 112p

Gache C., 2002, Biologia animală, Ed. Univ. „Al. I. Cuza”.”, 207p

Ghittino P., 1983-1984, Tehnologia e patologia in aquaculture, Ed. Bono,Torino,

vol. II, 532p

Groza P., 1980, Fiziologia umană, Ed. Medicală, ed. A III-a, București

Haimovici S.,1980, Anatomia comparată a vertebratelor, Ed. „Al. I. Cuza”, 207p

Haimovici S., Comănescu Geanina, 1984, Lucrări practice de anatomie comparată a vertebratelor, Ed „Al. I. Cuza”. 237p

Hefco V., 1998, Fiziologia animalelor și a omului, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 307p

Manolescu N., 1999, Tratat de hematologie animală, Ed. Fundația România de mâine, vol. I,224 P

Manolescu N. Barză H., Căprărin A., Sânchievici B., 1978, Ghid de hematologie animal ȋn creșterea intensivă, Ed. Ceres, București, 143p

Misăilă C., Comănescu Gianina, 1999, Elemente de hematologie general, Ed. Corson, Iași 214p