Literatura obligatorie
bioetică
Cuprins
cuvînt înainte
Literatura obligatorie
T e m a 1. Traseele istorico-noționale și modelele teoretice în dezvoltarea bioeticii: analiză teoretico-metodologică și comparativă
§ 1.1. Traseul timpuriu în evoluția bioeticii elaborat de Van Renssellaer Potter
§ 1.2. Traseul istorico-noțional de dezvoltare a bioeticii în opinia lui André
Hellegers
§ 1.3. Etica biomedicală nord-americană după T.L. Beauchamp și J.F.Childress
§ 1.4. Traseul istorico-conceptual vest-european în evoluția bioeticii și a
biodreptului
§1.5. Bioetica globală elaborată de V.R. Potter – traseul teoretico-conceptual al
eticii epocii tehnologiilor planetare
T e m a 2. Imperative bioetice sau principiile bioeticii? Studiu
metodologico-comparativ
§ 2.1. Principiile filosofico-metodologice ale bioeticii în raport cu cele morale:
analiză teoretico-comparativă
§ 2.2. Specificul manifestării principiilor (imperativelor) morale ale bioeticii în
practica medicală
T e m a 3. Bioetica socială: configurații teoretico-practice
și metodologice
§ 3.1. Cu privire la dificultățile metodologice și conceptuale în interpretarea
bioeticii sociale: unele constatări și precizări
§ 3.2 . Explicații descriptive ale bioeticii sociale: succes sau eșec?
§ 3.3. Abordarea sistemico-activitațională și cea sinergetică în interpretarea
esenței bioeticii sociale
§ 3.4. Bioetizarea societății ‒ concept-cheie în explicarea chintesenței bioeticii
sociale
§ 3.5. Adaptarea bioeticii la fragmentele lumii sociale – o cerință majoră a
activității umane
§ 3.6. Cu privire la statutul, subiectul și arealul problemelor bioeticii sociale
în interpretarea sa netradițională
Te m a 4. Bioetica politică în contextul paradigmei securității
umane
§4.1. Specificul evoluției bioeticii politice în condițiile necesității fortificării
securității umane
§4.2. Priorități și perspective ale bioeticii politice
Te m a 5. Etica comunității planetare: origini, tendințe, principii
§ 5.1 Combaterea pluralismului moral – imperativ-cheie în constituirea eticii
globalizate
§ 5.2. Esența și conținutul eticii comunității planetare
§ 5.3. Principiile eticii comunității planetare
T e m a 6. Bioetica globală: utopie sau realitate specifică
§ 6.1. Necesitatea elaborării conceptului de bioetică globală și complexitatea
realizării acestei paradigme
§ 6.2. Căile de dezvoltare și mecanismele de constituire a bioeticii globale
în strategia supraviețuirii
§ 6.3. Bioetica globală din perspectiva bioeticii sociale: configurații teoretico-
metodologice și practice
T e m a 7. Sănătatea omului din perspectiva eticii invaironmentale,
abordării umanistice și implementării tehnologiilor
biomedicale inovaționale: analiză bioetico-teoretică
§ 7.1. Abordarea umanistă în menținerea sănătății omului: de la analiza separată
a componentelor individului spre reprezentarea integrală a acestuia
§ 7.2. Esența tehnologiilor biomedicale inovaționale
§ 7.3. Sănătatea omului în contextul implementării tehnologiilor biomedicale
inovaționale
§ 7.4. Specificul manifestării eticii invaironmentale în spațiul sănătății publice:
aspecte teoretico-sociale..
T e m a 8. Medicalizarea societății din perspectiva bioeticii sociale:
tendințe și probleme
§ 8.1. Noțiune de medicalizare
§ 8.2. Bioetica socială drept instrument metodologico-conceptual în explicarea
medicalizării
§ 8.3. Extinderea medicalizării – o provocare a epocii tehnologiilor planetare
T e m a 9. Strategia dezvoltării inofensive în contextul toleranței
bioetice: studiu teoretico-metodologic
§ 9.1. Implicarea fenomenului toleranță bioetică în justificarea și devenirea
strategiei de supraviețuire – imperativ-cheie al epocii contemporane
§ 9.2. Esența noțiunii de toleranță bioetică în raport cu toleranța socială și
sociobioetica
T e m a 10. Bioetica în sistemul contemporan al cunoștințelor
științifice: studiu teoretico-metodologic
§ 10.1. Specificul bioeticii în realizarea integrării cunoștințelor științifice
contemporane
§ 10.2. Manifestarea eticii biologice în procesele integrative prin intermediul
ecologizării și bioeticii sociale
§ 10.3. Bioetica și sociologia în asigurarea integrității cunoștințelor
contemporane
Încheiere
cuvînt înainte
Această lucrare științifică instructiv-metodică cu genericul „Bioetică: repere teoretico-metodologice”, își propune să-i ajute pe doctoranzi, masteranzi, rezidenți și studenți la înțelegerea și interpretarea corectă a problemelor și litigiilor importante, la originea cărora este etica biologică, pe care fondatorul acesteia, marele umanist al sec. al XX-lea, cancerologul, chirurgul și biochimistul nord-american Van Rensselaer Potter „a botezat-o” în anul 1970 „Știința supraviețuirii”. În opinia acestuia, bioetica reprezintă un domeniu al științei ce ar uni în sine cunoștințele biologice (cunoștințe „periculoase” după V.R. Potter) cu valorile general umane. „Știința supraviețuirii, – afirmă V.R. Potter, – nu trebuie să fie o știință pur și simplu, ci o înțelepciune nouă, care ar uni două elemente dintre cele mai importante și extrem de necesare – cunoștințele biologice și valorile general umane. Reieșind din aceasta, eu propun pentru desemnarea ei un nou termen – «Bioetica»”[15, p.9]. În lucrarea științifico-didactică, pe care o aveți în față, sunt examinate selectiv doar cîteva teme teoretico-metodologice dintre cele mai valoroase în ceea ce privește apariția, evoluția, devenirea și importanța științifico-practică a eticii biologice în strategia asigurării dezvoltării inofensive a civilizației contemporane și a funcționării adecvate a sistemului sănătății publice.
Această lucrare reproduce, cu modificării nesemnificative, textele celor mai prețioase articole științifice ale autorului publicate în ultimii ani în Republica Moldova, cît și în străinătate [5; 9, p.7-18; 16, c. 546-549; 10, p.69-79; 17, c.5-11; 18, c.13-17 și al.]. Această alegere am făcut-o conștient, deoarece temele propuse spre abordare din domeniul cunoștințelor bioetice sunt de o importanță majoră atît teoretico-metodologic, cît și practic. Asta-i, în primul rînd. În al doilea rînd, problemele puse în discuție nu sunt practic examinate în literatura de specialitate, respectivă, iar unele tentative de acest gen nu conțin și deci nu întrunesc argumente nici suficiente, nici convingătoare, ba mai mult decît atît acestea au pur și simplu un caracter declarativ. Și terțio, articolele publicate au văzut lumina tiparului doar într-un tiraj foarte limitat la număr ‒ în reviste (naționale și internaționale) sau în culegeri de articole științifice (naționale și internaționale). Faptele menționate au determinat într-o mare măsură stilul de expunere și modul de abordare a problemelor prezentate spre examinare.
Subiectul compendiului ni-a fost sugerat în procesul predării cursului «Istoria și metodologia cercetării („Medicina” și „Farmacia”)», propus de catedra Filosofie și Bioetică a USMF „Nicolae Testemițanu” din RM doctoranzilor și competitorilor din domeniile respective, cu scopul de a-i familiariza cu principiile filosofico-metodologice și morale ale bioeticii potteriene, de a-i face să cunoască evoluția traiectorial-noțională a celei din urmă și să realizeze necesitatea de a reduce în scopuri nobile pluralismul moral din societatea contemporană. Acest fapt permite să aducă o contribuție reală la constituirea bioeticii globale drept instrumentar fundamental în realizarea strategiei de supraviețuire a omenirii, la traversarea eticii tradiționale de la metodologia conceptuală spre cea biocentristă prin metodologia normativă și în fine, de a stabili, folosind metodele sistemico-activitațională și sinergetică, statutul, obiectul de studiu și problematica bioeticii sociale și bioeticii politice ca mecanisme adecvate în elaborarea strategiei de dezvoltare inofensivă a civilizației actuale. Tot aici autorul a găsit de cuviință să studieze și problema medicalizării societății în contextul eticii biologice sociale, a sănătății omului din diverse perspective.
Astfel, această lucrare științifico-didactică (compendiu) sintetizează teoriile curente referitoare la formarea unei concepții teoretico-metodologice adecvate, vizavi de bioetica potteriană, care, la etapa actuală, din păcate, atît din cauza explicațiilor necomplete și adesea incorecte din partea unor autori, umbresc valoarea eticii biologice a lui V.R. Potter și o reduc la o etică profesională (mai des la cea medicinală), cît și din partea unor organizații internaționale (de exemplu, UNESCO) care deseori promovează pluralismul moral, prin încurajarea existenței și evidențierii multitudinii de trasee istorice în dezvoltarea bioeticii [8, p.9-20; 19, c.74-82].
Lucrarea, în felul acesta, își propune să slujească drept ghid călăuzitor pentru doctoranzi și studenți, dar și pentru toți acei care manifestă interes în stabilirea unui traseu de dezvoltare adecvat teoretico-metodologic al bioeticii, bazat pe paradigmele inițiale ale lui V.R. Potter. Asta, în primul rînd. În al doilea rînd, acest compendiu oferă posibilitatea de a completa lucrările introductive [4; 5; 6; 7; 13], de a permite publicului larg să cunoască în mai de aproape bioetica potteriană. Acest compendiu poate fi recomandat ca și supliment la textul de bază al cursului de bioetică, dar poate fi utilizat, de asemenea, ca și material teoretico-metodologic orientativ în cadrul unui curs introductiv.
Teodor N.Țîrdea,
dr. hab. în științe filosofice, prof. universitar
Literatură obligatorie
Astărăstoae Vasile, Triff Almoș Bella. Essentialia in bioetica. – Iași: Editura Cantes, 1998. – 254 p.
Nicolau Sebastian. Bioetica. Manual pentru învățămîntul preuniversitar și universitar de specialitate. Ediția a II-a. – București: Editura Universul, 1998. – 152 p.
Scripcaru Gheorghe, Ciucă Aurora, Astărăstoae Vasile, Scripcaru Călin. Bioetica, științele vieții și drepturile omului. – Iași: Polirom, 1998. – 233 p.
Sgreccia Elio, Tambone Victor. Manual de bioetică. – București: Arhiepiscopia romano-catolică din București, 2001. – 304 p.
Țîrdea Teodor N. Bioetică: origini, dileme, tendințe. Suport de curs. – Chișinău: CEP „Medicina”, 2005. – 234 p.
Țîrdea Teodor N. Elemente de bioetică. – Chișinău: Univers Pedagogic, 2005. – 178 p.
Țîrdea Teodor N., Gramma Rodica C. Bioetica medicală în sănătate publică. – Chișinău: Casa editorială-poligrafică Bons Offices, 2007. – 248 p.
Țîrdea Teodor N. Abordarea traiectorial-noțională a dezvoltării bioeticii: analiză teoretico-metodologică și comparativă // Strategia supraviețuirii din perspectiva bioeticii, filosofiei și medicinei. Culegere de articole științifice / Sub redacția prof. univrsitar, dr. hab. în filosofie Teodor N. Țîrdea. – Chișinău: Print-Caro, 2011. – 222 p.
Țîrdea T.N. Traseele istorico-noționale și modelele teoretice în dezvoltarea bioeticii:analiză teoretico-metodologică și comparativă // Revista se Filosofie, Sociologie și Științe Politice. – 2011. – Nr. 1 (155). – P. 7-18.
Țîrdea Teodor N. Imperative bioetice sau principiile bioeticii? Studiu metodologico-comparativ // Filosofia și cunoașterea economică: aspecte teoretice, etice și politice. / Culegeri de lucrări științifice. – Chișinău: Editura ASEM, 2012. – 235 p.
Zanc Ioan, Lupu Iustin. Bioetica medicală – principii, dileme, soluții. – Cluj-Napoca: Editura Medicală „Iuliu Hațiegamu”, 2001. – 158 p.
Кyлиничeнкo B.Л. Coвpeмeнная мeдицина: тpанcфopмация паpадигм тeopии и пpактики: (Филoc. – мeтoдoл. анализ). – Киeв: Цeнтp пpактiчнoй филocoфii, 2001. – 240 c.
Лeтoв O.B. Биoэтика и coвpeмeнная мeдицина. – Mocква: ИHИOH PAH, 2009. – 252 c.
Лoпатин П.B., Каpташoва O.B. Биoэтика. Учeбник для вyзoв пo cпeциальнocти «Фаpмация». – Mocква: Изд. Гpyппа «ГЭOTAP-Meдия», – 2008. – 240 c.
B.P.Пoттep. Биoэтика: мocт в бyдyщee. Пepeв. c англ. языка. – Київ: Bидавeць Bадим Каpпeнкo, 2002. – 216 c.
Цыpдя T.H. Meтoдoлoгия этики эпoxи планeтаpныx тexнoлoгий: ocoбeннocти cтанoвлeния и pазвития // Mатepiали Miжнаpoднoï наyкoвo-пpактичнoï кoнфepeнцiï «Бioeтика в cиcтeмi oxopoни здopoв'я и мeдичнoï ocвiти». 26-27 бepeзня 2009 poкy. – Львiв: ЛHMУ имeни Данила Галицькoгo, 2009. – 630 c.
Цыpдя T.H. Cтатyc, пpeдмeт и пpoблeмнoe пoлe coциальнoй биoэтики: мeтoдoлoгичecкий анализ // Биoэтика. Фeдepальный наyчнo-пpактичecкий жypнал. – Boлгoгpад: 2012. – № 1 (9). – C. 5-11.
Цыpдя T.H., Cпpинчан C.Л. К вoпpocy o нeoбxoдимocти oбocнoвания пoлитичecкoй биoэтики // Биoэтика. Фeдepальный наyчнo-пpактичecкий жypнал. – Boлгoгpад: Изд-вo BoлгГMУ, 2014. № 2 (14). – C.13-17.
Энгeльгаpдт X.T. Пoчeмy нe cyщecтвyeт глoбальнoй биoэтики? Чeлoвeк. – 2008. – № 1. – C. 74-82.
T e m a 1
Traseele istorico-noționale și modelele teoretice în dezvoltarea bioeticii: analiză teoretico-metodologică și comparativă
În compartimentul de față se examinează și se demonstrează prezența unei căi specifice în abordarea dezvoltării istorice și a devenirii cunoștințelor bioetice, cale pe care noi am „etichetat-o” traiectorial-noțională. Această constatare ne mărturisește despre transformarea bioeticii contemporane într-o ramură a științei și filosofiei practice ce capătă statutul de model teoretic doar în anumite cazuri, de exemplu, în varianta ei timpurie și cea tardivă propuse de fondatorul acesteia, renumitul biochimist, cancerolog și bioetician nord-american Van Renssellaer Potter. În alte cazuri traseele evoluției acesteia conduc spre eticele profesionale deja cunoscute, cum ar fi, de exemplu, etica medicală, ceea ce nu corespunde cu statutul teoretico-științific contemporan (potterian) al bioeticii, interpretată în sensul larg al acestui cuvînt.
În cercetările filosofico-științifice examinarea fenomenului (sau sistemului) de orice gen prin intermediul procedeului istoric prezintă un interes deosebit și o importanță aparte. Această metodă de analiză a obiectului de cunoaștere în procesul său de evoluție, mai ales cînd acesta se manifestă în diverse ipostaze, pe diferite piste, modificîndu-și adesea atît de mult conținutul și chiar esența, încît reprezentările sale devin deseori contradictorii. Ceva similar se întîmplă și cu bioetica.
Din momentul apariției sale (a. 1970), bioetica se dezvoltă ca o direcție științifică interdisciplinară și ca o filosofie practică pe anumite traiectorii. Din păcate, deseori, în lipsa unor principii filosofico-metodologice clar formulate, aceste cunoștințe se identifică de către numeroși autori cu disciplinele etice deja cunoscute. Aceasta demonstrează încă o dată că etica biologică, în dezvoltarea sa, a parcurs cîteva trasee istorice și drept rezultat apare posibilitatea de a discuta și chiar a evidenția constituirea doar a unor modele teoretico-conceptuale ale acesteia (bioeticii). Vom argumenta că nu toate traiectoriile de evoluție ale bioeticii au condus la formarea modelului teoretic respectiv. O asemenea interpretare (și situație) a dezvoltării teoretico-științifice a bioeticii face, întîi de toate, în plan semantic evoluția menționată necorespunzătoare (inadecvată) unuia din principalele principii metodologice contemporane ale cercetărilor științifice – principiului corespondenței, ceea ce este inadmisibil în știința și practica contemporană.
În acest compartiment se va examina și se va demonstra că în interpretarea dezvoltării istorice a cunoștințelor bioetice există o cale specifică, pe care am „etichetat-o” traiectorial-conceptuală (noțională). Aceasta îi oferă bioeticii posibilitatea de a se transforma într-o ramură a științei și filosofiei care atinge statutul de model teoretic doar în anumite cazuri, de exemplu, în interpretarea ei timpurie și tardivă de către renumitul biochimist și oncolog nord-american Van Renssellaer Potter (1911-2001).
Actualmente în literatura de specialitate putem întîlni cîteva trasee istorico-conceptuale ale dezvoltării bioeticii, care sunt mai frecvent discutate de comunitatea academico-filosofică și deci mai cunoscute. La etapa inițială a evoluției eticii biologice în SUA apar concomitent două trasee istorice de dezvoltare a acesteia: traseul timpuriu al lui Van Renssellaer Potter, unde renumitul medic și filosof interpretează acest fenomen în sensul larg al cuvîntului și traseul lui André Hellegers, care examinează bioetica în sens îngust, considerînd-o etică profesională, etică medicală cu o nouă denumire – bioetica.
Din păcate, etica hellegersiană, a umbrit bioetica lui V.R. Potter circa 20 de ani [1, p.4]. Mai tîrziu însă, acomodîndu-se la cerințele vremurilor, dezvoltîndu-se teoretico-conceptual, bioetica „apucă” și pe alte căi, dezbate și croiește și alte drumuri [2, p.70-106; 3, p.3-9; 7, p. 221-289], conform circumstanțelor și epocilor. Printre acestea ar fi cazul de menționat, alături de cele numite mai sus, traseul istoric nord-american al bioeticii (etica biomedicală după T.L. Beauchamp și J.F. Childress), traseul vest-european în viziunea lui I.D. Rendtorff și P. Kemp (bioetica și biodreptul european) și în fine traseul tîrziu (tardiv) după V. R. Potter – bioetica globală.
Fiecare dintre aceste trasee (cinci la număr, în viziunea noastră) are autorii săi, dar este necesar de amintit că la elaborarea acestora și-au adus contribuția la timpul respectiv și alți savanți și filosofi cum ar fi İ. Habermas, D. Macer, D. Callahan, W.T. Reich, H.T. Engelhardt jn., A.Jonsen, D.S. Holm, R.F.Nach, K.E. Goodpastery și alții, iar formularea acestora a fost cauzată și pregătită de un șir de inițiative și evenimente de natură socială și științifică. De exemplu, primele trei principii morale ale eticii biomedicale nord-americane au fost enunțate prima dată în Raportul Belmont (a.1979, SUA), care înglobează lista cerințelor normative privind executarea experimentelor asupra oamenilor (principiile autonomiei pacientului, maximizării binelui și dreptății).
Cît despre principiile morale (imperativele) ale biodreptului și bioeticii vest-europene, ele au fost formulate în rezultatul realizării unui proiect de cercetare internațional, unde au participat savanții din 22 de țări ale Europei. Vom încerca să descriem traseele de dezvoltare ale bioeticii pe parcursul evoluției istorice a acesteia și vom demonstra, în același timp, că nu toate din ele (traseele) au devenit modele teoretico-conceptuale ale eticii biologice.
§ 1.1. Traseul timpuriu în evoluția bioeticii elaborat de Van Renssellaer Potter
După cum s-a menționat, bioetica și-a făcut apariția cu 45 de ani în urmă, odată cu publicarea articolului „Bioetica – știința supraviețuirii” (1970) al fondatorului acesteia, marelui savant-umanist al sec. al XX-lea Van Renssellaer Potter. Acest articol devine mai apoi primul capitol al operei sale fundamentale „Bioetică: o punte spre viitor” (1971), unde bioetica este interpretată de acest renumit bioetician, și medic-oncolog nord-american nu pur și simplu ca o ramură a științei, dar și o nouă înțelepciune ce ar reuni două dintre cele mai importante și necesare elemente ale practicii sociale – cunoștințele biologice și valorile general-umane. Omenirea are urgent nevoie de o nouă înțelepciune, care după V.R. Potter, nu ar fi altceva decît „cunoștința despre utilizarea cunoștințelor” necesară pentru supraviețuirea omului, adică pentru deținerea bunurilor sociale și ameliorarea calității vieții. Fondatorul eticii biologice o asemenea înțelepciune o numește Știință a supraviețuirii, fiind desemnată de el cu un nou termen – „Bioetică” [4, p.9]. Astfel s-a născut primului traseu noțional (conceptual) în dezvoltarea bioeticii, în cadrul căruia aceasta este examinată în sensul larg al cuvîntului, cînd etica tradițională (clasică) își extinde acțiunile sale morale și asupra plantelor, animalelor, asupra biosferei în genere. Astfel apare primul model teoretic al bioeticii.
V.R. Potter explică bioetica ca pe o ramură interdisciplinară a științei, situată la intersecția dintre filosofie, biologie, medicină, etică, ecologie, drept etc., cu o nouă metodologie – biocentristă, proprie numai ei [5, p.58-63], dar și ca pe o filosofie practică, ca pe un mod de viață, ca pe o ideologie, ca pe o știință a supraviețuirii, ba chiar ca pe o politică aparte a statului. „Bioetica, – scrie în această ordine de idei V.R. Potter, – trebuie se tindă spre realizarea echilibrului dintre politica socială raportată la satisfacerea apetiturilor culturale și cerințelor fiziologice ale omului”. Pentru realizarea acestui scop, „bioetica trebuie să asigure reproducerea înțelepciunii, reieșind din înțelegerea existenței lumii biologice și esenței omului, de asemenea din priceperea posibilității utilizării cunoștințelor dobîndite pentru atingerea bunăstării sociale” [4, p.36].
În așa interpretare, bioetica nu este altceva decît o direcție științifico-filosofică ce studiază interacțiunea și interconexiunea dintre elementele biosferei de pe pozițiile eticii tradiționale [2, p.78]. Bioetica, în tălmăcirea ei timpurie, cuprinde în sine etica medicală, ultima devenind o parte componentă a primei. Bioetica studiază nu doar diverse atitudini axiologice ale omului față de viață, moarte, copilărie, bătrînețe, sănătate, dar și comportările noastre morale față de tot ce este viu. În acest aspect bioetica timpurie a lui V.R.Potter înglobează nu doar normele etice ale relațiilor noastre fașă de animale, plante, dar și etica raportului dintre om și biogeocenoze, dintre om și biosferă în general. De pe pozițiile moralei tradiționale nu doar Homo Sapiens, dar toată natura vie se va pomeni obiect de studiu al bioeticii timpurii a lui V.R.Potter.
O asemenea interpretare a eticii biologice face față acestor cunoștințe prin exclusivitatea lor, prin sporirea radicală a nivelului metodologic, și deci evident că nu se procedează corect în cazurile cînd se încearcă elaborarea altor trasee de dezvoltare a bioeticii ce purced doar spre o etică medicală sau spre alta similară și nimic mai mult. Etica biologică inițială a lui V.R.Potter se deosebește complet de alte etici. În primul rînd, prin faptul că are ca fundament principiul filosofico-teoretic și metodologic biosferocentrist, iar în al doilea rînd, scoate în evidență, în mod deosebit și alte principii metodologice, cum ar fi cele ale coevoluției, socializării, responsabilității, vulnerabilității etc. Cu alte cuvinte, traseul timpuriu al lui Van R. Potter conduce direct spre constituirea primului model noțional-teoretic al bioeticii, transformînd aceste cunoștințe etice net superioare altora prin faptul că ele își răspîndesc influența morală asupra biosferei, așa cum și-a programat fondatorul eticii biologice.
Este vorba despre evoluția eticii, care la etapele inițiale de dezvoltare ale omenirii, afirmă V.R. Potter, citîndu-l pe Oldo Leopold, avea de a face doar cu reglementarea relațiilor dintre indivizi (prin intermediul Decalogului). Apoi problematica eticii s-a extins la normarea morală a relației om-societate (prin intermediul Regulii de Aur). Însă pînă în anii '70 ai sec. al XX-lea nu exista o etică care ar orîndui relațiile morale dintre om și natura vie. Extinderea eticii pînă la cel de al treilea element al mediului – natura vie – a devenit o posibilitate evoluționistă și o necesitate ecologică. Astfel apare cel de al treilea tip istoric în dezvoltarea eticii [4, p.4], bioetica lui V.R.Potter ca mecanism de realizare a strategiei de supraviețuire prin reglementarea relațiilor morale ale elementelor biosferei.
Or, din păcate, lucrurile la acest capitol n-au derulat așa cum dicta logica timpului. Situația care s-a creat pe Terra în ultima treime a sec. al XX-lea, în urma nesoluționării problemelor globale, absenței unei strategii științifico-practice de asigurare a securității umane bine chibzuite, au pus în pericol existența însăși a civilizației contemporane. Mai tîrziu apar alte piste de evoluție a bioeticii, care din punct de vedere teoretico-conceptual se deosebesc esențial de traseul timpuriu al lui V. R. Potter, ne atingînd însă nici ele nivelul de model teoretic al bioeticii și rămînînd pe pozițiile și principiile metodologice și morale vechi, promovate de etica medicală.
§ 1.2. Traseul istorico-noțional de dezvoltare a bioeticii
în opinia lui André Hellegers
Amintim că bioetica apare în nordul SUA la începutul anilor ’70 ai sec. al XX-lea. Tot, în America de Nord, mai exista o “moștenire” ce trebuie luată în considerație – clironomia*, care devine preponderentă față de cea a lui V.R.Potter. Trebuie de recunoscut în acei ani impulsul puternic imprimat de un faimos obstetrician american de origine olandeză, André Hellegers, fondator al Institutului de Etică “Kennedy” (Kennedy Institute of Ethics) și cercetător în domeniul demografiei. El consideră bioetica un fel de maieutică, o știință capabilă de a reuni valori prin dialogul și confruntarea dintre medicină, filosofie și etică. La urma urmei, la André Hellegers etica biologică se reduce la o etică medicală tradițională ce examinează doar raportul moral dintre medici și pacienți. Bioetica lui André Hellegers este o disciplină filosofică capabilă să sintetizeze doar cunoștințele medicale și pe cele etice.
După André Hellegers, obiectul de studiu al acestui nou domeniu de cunoștințe îl constituie momentele etice atît de frecvente în medicina clinică. Acest savant nu face nimic altceva decît (cu tot respectul său față de bioetică, unde indică o metodologie specifică vizavi de această disciplină, cea interdisciplinară, în premieră introduce termenul de bioetică în lumea universitară) că reduce etica biologică, ca parte a filosofiei practice despre supraviețuire, la una clinică, la una aplicativă în lumea medicală, ceea ce nu se poate justifica actualmente nici teoretic, nici practic.
Astfel, suntem martorii unei tentative neglijente de a scoate din practica teoretico-umană bioetica potteriană, și asta în condițiile cînd problema antropoinvaironmentală globală pe Terra s-a acutizat la maximum, cînd omnicidul planetar a devenit o realitate evidentă. Este clar, că lansarea unui asemenea traseu de dezvoltare a bioeticii nu corespunde principiilor metodologice și morale ale acesteia, el (traseul) nu poate axa adecvat explicațiile filosofico-științifice ale esenței conținutului și specificului eticii epocii tehnologiilor planetare avansate. Traseul lui André Hellegers nu a obținut statutul de model teoretic al bioeticii. Însă nici ideea potteriană de asociere a eticii medicale cu cea ecologică pentru a da naștere unei etici biologice nu a fost solicitată de societatea nord-americană. În consecință noțiunea “bioetică” în comunitatea multor savanți și filosofi din SUA se utilizează, de regulă, ca sinonim al eticii medicale. Situația descrisă poate fi explicată prin faptul existenței unei școli nord-americane de etică cu tradiții bogate și cu o influență majoră în sfera moralității – etica invaironmentală (din engleză environment – mediu ambiant), care la rîndul său s-a dezvoltat separat de cea medicală. Aceasta din urmă (etica medicală), fiind una destul de pragmatică, și-a trasat calea de influență doar asupra propriilor probleme din spațiul său. Ca rezultat, în arealul sociocultural nord-american s-a dezvoltat preponderent versiunea pragmatică a bioeticii – etica biomedicală elaborată de T.L. Beauchamp și J.F. Childress, acesta constituind un alt traseu istorico-conceptual în evoluția bioeticii, dar care tot nu a obținut statutul de model teoretic al bioeticii în sensul ei larg, adică în sensul potterian.
§ 1.3. Etica biomedicală nord-americană după
T.L. Beauchamp și J.F.Childress
Această etică biologico-medicală reprezintă, după cum s-a menționat, al treilea traseu istorico-noțional și în același timp un fundament conceptual esențial al bioeticii. În anul 1977 T.L. Beachamp și J.F. Childress publică lucrarea „Principiile eticii biomedicale”[1], unde autorii își propun să realizeze un reviriment în conținutul eticii medicale tradiționale: a substitui etica lui Hipocrate cu etica biomedicală, bazată pe respectarea dreptului și libertății pacientului. În SUA, la finele anilor '70 ai sec. al XX-lea, această etică devine sinonimul bioeticii [12, c.5-22].
Apariția traseului conceptual nord-american al bioeticii (eticii biomedicale) în evoluția acesteia se explică în mare măsură prin manifestarea specificului etosului (mod de interpretare a istoriei, lumii etc., prin intermediul căruia se elaborează și se fundamentează normele morale) nord-american, structurat cu concursul paradigmelor de moralism, individualism și meliorism. La aceasta se pot alătura și alte particularități ale societății nord-americane, cum ar fi cele intelectuale, naționale, socioculturale etc., ce au contribuit substanțial la devenirea fenomenului eticii biomedicale[16, c.5-73].
Etica biomedicală în SUA, la care au aderat un număr impunător de medici, manageri din domeniile sănătății publice și învățămîntului universitar, devine un traseu noțional al bioeticii la intersecția dintre anii '70 și '80 ai secolului al XX-lea, drept consecință a cerințelor sistemului economic global de piață și al societății bazate pe cunoștințe. În centrul studiilor traseului nord-american se plasase dilemele etice, cauzate de procesul utilizării tehnologiilor biomedicale performante contemporane.
În opinia lui T.L. Beauchamp și J.F. Childress, etica medicală tradițională nu mai putea face față tuturor problemelor și cerințelor ce parveneau din lumea biomedicală. Soluționarea acestora necesita implicarea și integrarea într-un tot întreg a teoriilor etice, a diverselor paradigme din domeniile științelor socioumanistice și biomedicale, a politicii legislative și sociale, a normelor și regulilor morale. Pentru a le sintetiza pe toate este necesar ca etica biomedicală să-și obțină fundamentul său teoretic propriu și să fie completată cu metaetica. Realizarea în practică a acestui fapt, după T.L. Beauchamp și J.F. Childress, e posibilă prin intermediul a patru principii etico-morale (autonomia pacientului, nondăunarea, binefacerea și echitatea ) și celor patru reguli (veracitatea, confidențialitatea, fidelitatea și intimitatea).
Sistemul de principii și de reguli morale ale traseului istorico-conceptual nord-american (eticii biomedicale), rezultînd din moralitatea universală, bazată pe reprezentările tradiționale ale normelor și imperativelor vieții din socium, este foarte aproape de așa-numita morală a bunului-simț. Însă opiniile și judecățile, bazate pe tradiții și înțelegeri sociale, adesea nu pot oferi un răspuns satisfăcător la provocarea contemporaneității. Pentru ca ele să devină o forță efectivă în circumstanțe vitale nestandarde, se cere o justificare etică a acestora. În literatura de specialitate se evidențiază trei tipuri de fundamentare: deductiv (cultivarea normelor și regulilor morale din construcțiile existente ale acestora: de la teorie spre practică), inductiv (presupune o operație inversă: de la faptele practicii sociale spre formarea principiilor, normelor și teoriilor abstracte) și coerent (conține elemente din ambele metode precedente). Toate se utilizează cu succes în practica medicală și în practica eticii biomedicale [13, c.15-151].
În etica biomedicală principiul moral al respectului autonomiei persoanei constituie recunoașterea dreptului pacientului (subiectului cercetării) la opinia proprie, la libertatea alegerii și acțiunii, bazate pe valorile și convingerile personale independente. Conform acestui principiu moral (cerință) pacientul (subiectul) este de sine stătător în acțiunile sale și nu trebuie să devină un obiect de control sau de constrîngere din partea altor indivizi. Acest principiu moral, asemenea celorlalte imperative ale eticii biomedicale, are statutul de prima face, adică este prioritar pînă cînd nu vine în conflict cu alte imperative.
Principiul moral al nondăunării este unul dintre cele mai vechi în etica medicală. În formularea latină el apare ca prima non nocere (înainte de toate, nu dăuna). În practica biomedicală există numeroase probleme tradiționale ce necesită aplicarea imperativului „nondăunării”, printre care coraportul riscului și al utilității intervenției medicale, anularea sau sistarea terapiei de menținere a vieții, alegerea dintre tratamentul extraordinar și ordinar, discordanța dintre efectele unui tratament real sau presupus etc. Suntem convinși că în aceste și alte cazuri similare orice decizie medicală trebuie luată, ținînd-se cont de interesele și beneficiul pacientului. În alegerea metodelor și mijloacelor intervenției medicale este importantă aprecierea bilanțului utilitate/dăună și a calității vieții bolnavului după ingerința medicului. Din perspectiva acestei abordări, un tratament tradițional va include proceduri, medicamente, operații ce dau o speranță rezonabilă și neexagerată spre atingerea avantajului și care nu vor provoca chinuri și cheltuieli de prisos, dureri alte incomodități pentru pacient.
În opinia lui T.L. Beauchamp și J.F. Childress, principiul moral al binefacerii, trebuie interpretat într-un sens mai larg, mai extins. Acest imperativ (principiu moral) constituie o prelungire și o extindere a principiului „nondăunării”. Constatăm astfel deosebirea flagrantă dintre aceste două noțiuni. Principiul „nondăunării” este formulat într-o formă de interzicere și deci este unul restrictiv, limitativ. Într-o manieră de restricție, de regulă, se expun cele mai puternice norme morale. Principiul binefacerii nu este unul de inhibiție, ci o cerință morală de a întreprinde acțiuni pozitive: de a face„bine” altora, de a evita răul, dauna sau prejudiciul.
În opinia autorilor traseului nord-american al bioeticii (eticii biomedicale), T.L. Beauchamp și J.F. Childress, imperativul binefacerii îl include pe cel al respectării autonomiei. Cu asemenea concluzii nu sunt de acord alți cercetători americani din domeniul respectiv, cum ar fi E.D. Pellegrino și D.C. Thomasma [2], care afirmă că principiul moral al autonomiei de interdependență dintre medic și pacient include în sine binele celui din urmă. Dar de menționat că fiecare situație se cere analizată în parte, iar concluziile se vor face în funcție de circumstanțe.
Principiul echității încheie sistemul etic al imperativelor morale ale eticii biomedicale. Acest imperativ se poate formula aproximativ în felul următor: fiecare trebuie să obțină aceea ce i se cuvine. Importanța acestui principiu moral este evidentă în condițiile actuale, cînd lumea se confruntă cu tot felul de penurii, inclusiv a cea a resurselor medicale, cu scumpirea serviciilor în domeniul sănătății publice, cu lipsa de programe pentru bolnavii cu afecțiuni cronice și maladii excepționale. Acest principiu moral, spre deosebire de celelalte imperative examinate mai devreme, este menit să ajute medicii să se orienteze în situații, cînd aprecierile, soluțiile și acțiunile noastre sunt destinate nu doar unui individ, dar pentru mai mult oameni sau pentru diferite grupe sociale.
În bioetică principiul echității, ca și celelalte imperative morale ale traseului istorico-conceptual al lui T.L. Beauchamp și J.F. Childress, nu posedă o forță absolută, ci una relativă, acționînd prima face. Aceasta trebuie de reținut în practica socială, în cea medicală, întîi de toate. În linii generale implicarea principismului în etica biomedicală nu întotdeauna ne oferă rezultate favorabile, de aceea acesta este criticat de numeroși autori, atît americani, cît și europeni preocupați de cercetările bioetice în spațiul biomedical. Vom reveni la aceasta mai jos, iar acum remarcăm că sfera de aplicare a imperativelor morale ale traseului de etică biomedicală în dezvoltarea bioeticii se concretizează și se extinde și prin intermediul unor reguli morale aparte, cum ar fi cea a veracității, intimității, confidențialității și fidelității.
Regula veracității presupune că este de datoria lucrătorilor medicali dar și a pacienților de a-și construi relațiile pe baza încrederii reciproce și a sincerității. Regula intimității stipulează dreptul la o viață personală proprie. Regula confidențialității interzice medicului, în opinia autorilor eticii biomedicale (T.L. Beauchamp și J. F. Childress), transmiterea unei terțe persoane a informației colectate în procesul cercetării clinice și tratamentului bolnavului. Sunt confidențiale și datele despre starea sănătății individului, despre diagnoza și pronosticul stării de sănătate ale acestuia, precum și informația cu caracter nemedical despre pacient și apropiații lui. Regula fidelității în etica biomedicală nord-americană se referă nu doar la obligațiile lucrătorului din spațiul sănătății publice, lumii medicale în genere de a fi devotat profesiei sale, de a respecta promisiunile date la nivel profesional colegilor și pacienților, dar la faptul ca el să mențină relații sincere și de încredere cu oamenii care-l înconjoară, să poarte responsabilitate vizavi de sănătatea acestora.
Am examinat succint principiile și regulile morale ale eticii biomedicale după T.L. Beauchamp și J.F. Childress, un traseu istorico-noțional aparte în dezvoltarea bioeticii. În pofida faptului că pînă astăzi nu s-a potolit polemica privind universalitatea celor patru principii morale ale eticii biomedicale nord-americane și mediocritatea principismului, majoritatea cercetătorilor din domeniu subliniază rolul important al paradigmelor traseului autorilor eticii biomedicale în soluționarea problemelor teoretice și practice ale medicinei și biologiei, în dezvoltarea bioeticii în general. Concepția propusă de T. L. Beauchamp și J. F. Childress este, în primul rînd, pragmatică și utilă, corespunde multor ipostase ale lumii biomedicale contemporane, iar, în al doilea rînd, este deschisă pentru interpretarea imperativelor și normelor morale din perspectiva multiplelor teorii și valori existente.
Actualmente, principiile morale examinate mai sus au devenit niște norme etice nu doar în practica medicală, ci și în alte domenii de activitate umană. Aceasta demonstrează cu certitudine importanța teoretico-practică în argumentarea noilor concepții bioetice la toate nivelurile existenței a imperativelor și regulilor morale, formulate în traseul lui T. L. Beauchamp și J. F. Childress. Această abordare face calea nord-americană din evoluția eticii biologice net superioară față de cea a lui André Hellegers, în atenția căreia se plasează doar un singur spațiu moral – cel al eticii medicale.
Menționăm însă că traseul istoric nord-american, din păcate, cedează nu doar conceptual dar și metodologic pistei timpurii a lui V. R. Potter în dezvoltarea bioeticii. Traseul nord-american în mare parte reglementează relațiile morale doar în spațiul sănătății publice. Prin urmare, acesta nu se ridică la nivelul de analiză morală dintre componentele biosferei din perspectiva supraviețuirii omenirii în genere și a individului în particular. Cu alte cuvinte, traseul nord-american în dezvoltarea bioeticii nu are la bază ca principiu metodologic pe cel biosferocentrist și deci nu dispune nici de metodologia biocentrismului. Deaceea etica biomedicală nord-americană este net inferioară eticii biologice în sens larg, așa cum a interpretat-o V.R. Potter în primul său traseu. Ca rezultat, traseul nord-american nu a purces spre constituirea unui model teoretico-conceptual al bioeticii, așa cum s-a întîmplat cu traseul timpuriu al bioeticii în abordarea lui V. R. Potter.
§ 1.4. Traseul istorico-conceptual vest-european în evoluția bioeticii
și a biodreptului
Ca direcție filosofico-științifică și practico-socială, în Europa bioetica, se stabilește (se instalează) mai tîrziu – la mijlocul anilor '80 ai sec. al XX-lea. Această întîrziere s-a întîmplat din mai multe motive, printre care se evidențiază diferența dintre tradițiile de conținut și de structură ale învățămîntului universitar din America de Nord și cel din Europa. Dacă în SUA etica medicală a fost și rămîne a fi un compartiment special și specific al medicinei, iar bioetica respectiv devine și ea o disciplină didactico-curriculară medicală în instituțiile superioare, apoi în universitățile europene etica tradițional se preda ca o parte componentă a filosofiei și în mod firesc s-a pomenit mai izolată de viața reală. O altă cauză a întîrzierii ține de caracterul academic excesiv al învățămîntului universitar din Europa și de complexitatea organizării în cadrul acestuia al cercetărilor interdisciplinare [1, p.6-7].
Însă dificultățile și obstacolele de infiltrare a bioeticii în Europa au fost în cele din urmă învinse. A apărut întrebarea: ce traseu istorico-conceptual al bioeticii ar fi util de promovat pe bătrînul continent? Evacuarea mecanică a eticii biomedicale nord-americane în etosul european nu avea nici o perspectivă. Or apariția și devenirea noului traseu istorico-noțional de dezvoltare a bioeticii în Europa a fost programat și provocat de paradigmele celui precedent. S-a constatat că între valorile individualismului (autonomia, libertatea și drepturile individului), ce stau la baza traseului istorico-noțional nord-american (etica biomedicală) și binele real al personalității (și al societății) nu întotdeauna se poate pune semnul egalității. În această ordine de idei, cei mai renumiți bioeticieni din Europa și o mare parte din cei din America de Nord s-au convins de utilitatea integrării binelui individual cu cel colectiv, a eticii medicale cu cea ecologică (invaironmentală) și respectiv a paradigmelor etice care ar permite realizarea acestui proces (integrarea).
Așadar, integrarea a fost realizată la ambele nivele – teoretic și practic, fără să fie ocolite divergențele dintre reprezentanții conservatismului și liberalismului din bioetică. Plus la aceasta la apariția unui nou traseu al eticii vieții, celui neamerican, la constituirea bioeticii și biodreptului vest-european au contribuit într-o măsură mare restricțiile traseului nord-american (etica biomedicală) de dezvoltare a bioeticii, provocările tehnologiilor planetare scientofage din ultimele decenii ale sec. al XX-lea, extinderea medicalizării în socium, modificările culturale respective etc.
Cercetările (1995-1998) din cadrul Proiectului internațional (au participat 22 țări din Europa) cu genericul “Principiile etice de bază în bioetica și biodreptul european” au demonstrat că la temeliile bioeticii principiste vest-europene se plasează de asemenea patru principii morale – autonomia individului, demnitatea personalității, integritatea și vulnerabilitatea, unde doar primul imperativ (autonomia) îl repetă pe cel din traseul istorico-conceptual nord-american [4]. Principiile enumerate prezintă nu doar fundamentul eticii dintr-o mare parte a Europei, dar și sursele legislației, normelor de drept ale multor țări europene.
În Declarația finală a acestui Proiect figurează obiecții și remarci vizavi de traseul istorico-conceptual nord-american al dezvoltării bioeticii, în particular față de formularea esenței și conținutului imperativelor, a obiectului de studiu și a valorilor acestuia. S-a constatat că în condițiile actuale nu doar practica medicală, dar și alte forme de activitate umană e necesar să fie monitorizate și ghidate prin prisma principiilor morale ale bioeticii, iar valoarea autonomiei individului trebuie apreciată într-un context mult mai extins decît cel medical. Circumstanțele actuale ne obligă să examinăm acest principiu (al autonomiei) moral din perspectiva eticii solidarității, responsabilității și echității, în contextul libertății, dezvoltării economiei și culturii, performanțelor biomedicinei și tehnologiilor bioinginerești.
Temelia traseului istorico-conceptual vest-european de dezvoltare a bioeticii elaborat de J. D. Rendtorff și P. Kemp o constituie principiul respectării demnității umane, care extinde acest imperativ sub aspect moral și juridic la relațiile dintre om, animale și mediul ambiant, dintre individ și societate [7, p.358-362]. Acest imperativ stabilește deasemenea hotarele și schițează perspectivele soluționării problemelor morale ale clonării, ingineriei genetice, utilizării celulelor stem, prelevării și transplantării organelor, dreptului embrionului, fătului, experimentelor pe animale, produselor modificate genetic etc.
Un alt principiu moral al biodreptului și al bioeticii europene este cel al integrității. În bioetică acest termin poate fi utilizat în sens îngust și în sens larg al cuvîntului. “Integrity”, pe de o parte, semnifică sinceritate, incoruptibilitatea subiectului (cercetătorului, savantului, medicului), iar pe de alta – integritatea, unitatea omului în general. Acest principiu al traseului vest-european de dezvoltare a bioeticii interzice dezintegrarea personalității umane, reieșind din motive științifice, economice sau de alt ordin. În funcție de context, el poate fi interpretat ca inviolabilitatea persoanei și neamestec în viața ei personală.
Principiul vulnerabilității al traseului istorico-conceptual al bioeticii și biodreptului vest-european este strîns legat de imperativele precedente. El denotă : (1) fragilitatea și existența finită a vieții omului și celorlalte ființe vii ; (2) necesitatea adoptării unor astfel de hotărîri ce ar axa grija sociumului față de reprezentanții slabi ai vietăților. Vulnerabilitatea constituie o manifestare universală, nu doar a existenței umane, ci și a existenței viului. Aceasta este o caracteristică teleologică a organizării lumii: interdependența omului, animalelor și a naturii. În această ordine de idei, apare întrebarea: în societatea de astăzi, cine poate fi considerat vulnerabil? Firește, toate persoanele care suferă și sunt supuse violenței și stigmatizării, printre care pot fi copii, femeile, bătrînii, invalizii, vagabonzii, bolnavii psihic etc.
Dimensiunea socială a bioeticii vest-europene după J. D. Rendtorff și P. Kemp se manifestă printr-o orientare a eticii și a serviciilor medicale la nevoile societății. Acest fapt constituie diferența esențială dintre sistemele sănătății publice nord-americane și europene în favoarea celui din urmă. Tot aici putem adăuga că promotorii eticii biomedicale din SUA nu au folosit în măsura cuvenită potențialul eticii hermeneutice și comunicative pentru realizarea unui dialog autentic între toți participanții la discurs. În etica biomedicală nord-americană, de exemplu, dispozițiile medicului sunt bazate, de regulă, pe principiul “analogiei”, pe analiza precedentelor. Altfel stau lucrurile în bioetica vest-europeană, unde hotărîrile medicale, se bazează de cele mai dese ori pe “contextualism”, pe interpretarea fiecărei situații noi în procesul de tratament ca ceva unic și pe tendința de a se îndepărta de la modelul juridic american ‒ “decizia în judecata” spre modelul etic ‒ “conform conștiinței”.
Atît traseul istorico-conceptual nord-american (etica biomedicală) de dezvoltare a bioeticii, cît și cel vest-european s-au axat pe principism. Dar conținutul principiilor morale ale bioeticii vest-europene posedă caracteristici semantice mai bogate, mai extinse din contul eticii atitudinii umane față de animale, eticii ecologice și globale, eticii cercetărilor științifice etc. Bioetica vest-europeană universalizează principiile etice, extinde obiectul eticii la problemele planetare, la asigurarea securității umane în proporții globale. Tot aici se inițiază transformarea valorilor bioeticii liberale conform scenariului: de la valorile individualismului spre cele ce țin de armonizarea binelui personal și colectiv, de solidaritatea socială, de responsabilitate, de durabilitatea ecologică.
În același timp, menționăm că în nici unul dintre cele două trasee istorico-conceptuale (nord-american și vest-european) nu s-a atins nivelul filosofico-teoretic al analizei principiilor metodologice ale bioeticii, și nici nu s-a analizat metodologia eticii în dezvoltarea acesteia – de la metodologia conceptuală și normativă pînă la cea biocentristă [8, p. 58-70]. În traseele analizate s-au substituit doar principiile teoretico-metodologice ale bioeticii prin imperativele bioetice, ceea ce nu poate fi justificat nici teoretic, nici și practic. Această confundare de termeni nimic comun nu are cu interpretarea teoretico-metodologică adecvată a postulatelor fundamentale ale bioeticii potteriene, bioeticii explicate în sens larg al acestei noțiuni, a eticii epocii tehnologiilor planetare [10, p.12-18; 9, p.69-79].
§ 1.5. Bioetica globală elaborată de V.R. Potter – traseul teoretico-conceptual al eticii epocii tehnologiilor planetare
V.R. Potter, după cum s-a mai menționat, savant și bioetician american, activînd în calitate de profesor universitar și cercetător științific al mecanismelor biochimice de dezvoltare a afecțiunilor oncologice, publică peste 300 de lucrări științifice, printre care circa 60 de scrieri sunt consacrate eticii științei și bioeticii, inclusiv două monografii fundamentale: „Bioetica: o punte spre viitor” (1971) [15] și „Bioetica globală. Un rod al moștenirii lui Oldo Leopold” (1988) [3].
Bioetica timpurie a lui V.R. Potter, reprezentînd „o punte spre viitor”, integrează cunoștințe științifice obiective și valori general-umane, științe naturale și umaniste (biologia și etica în interpretarea lui Potter), cunoștința și înțelepciunea („înțelepciunea biologică”, în opinia lui V.R. Potter, este bioetica) scopul căreia este de a crea condiții necesare pentru supraviețuirea omenirii. Înglobînd valorile morale și știința naturală (biologia), luînd în considerație faptul că omul se află într-o poziție de dependență certă de necesitățile biologice și că Homo Sapiens este vulnerabil în lumea tehnologilor, inginerilor și politicienilor, care, din păcate, uită lucruri elementare, V.R. Potter amintește fapte simple, dar extraordinar de importante pentru realizarea strategiei de asigurare a securității umane, a strategiei de supraviețuire a omenirii. „Dacă plantele se vor usca și vor dispărea, iar animalele nu se vor înmulți, ‒ afirmă V. R. Potter, ‒ apoi și omul nu va mai fi în stare să-și prelungească neamul său și mai devreme sau mai tîrziu se va îmbolnăvi și va muri” [15,c.9].
Dacă anterior la straja asigurării securității individului ca specie biologică stăteau instinctele naturale și legile supraviețuirii, atunci astăzi multe din aceste fenomene sunt substituite de doctrinele și mecanismele adaptării culturale și selecției sociale. În astfel de condiții, omul are nevoie de noi metode și abordări pentru asigurarea dezvoltării acceptabile și admisibile a vieții sale, pe cînd savanții, filosofii, medicii practicieni etc., au nevoie de noi concepții pentru elaborarea unei strategii a existenței umane, bine ghidată.
Concluziile devin clare: cunoștințele contemporane pot provoca pericol, deci pot deveni cunoștințe primejdioase, iar intervenirea în viața omului a științei și tehnologiilor performante inovaționale poate avea consecințe grave, greu de prevăzut, ne schimbînd modul de gîndire tradițional al savanților și a sociumului în genere. «Periculoase sunt acele cunoștințe care se acumulează mai rapid decît înțelepciunea, cea din urmă fiind necesară pentru aranjarea acestora, sau, cu alte cuvinte, – continuă V.R. Potter, – ele sunt acele cunoștințe care se dezvoltă mai repede de cît celelalte ramuri ale cunoștințelor umane și în așa mod provoacă un dezechilibru social provizoriu» [15, c.86]. Pentru evitarea fenomenului „cunoștințe primejdioase” trebuie să distingem două noțiuni: pericolul și imprevizibilitatea. Pericolul cunoștințelor noi apare în procesul de utilizare a acestora, dar poate fi combătut cu ajutorul pronosticurilor științifice subtile, pe cînd imprevizibilitatea posedă o dimensiune totală și ține de un anumit stil de gîndire, de raționalizarea teoriei și practicii.
La finele anilor ’90 ai sec. al XX-lea V. R. Potter transformă paradigma de «bioetică» ca „înțelepciune biologică” în concepția de bioetică globală, care în opinia sa întoarce etica biologică la 180 de grade. “Erorile naturaliste, ‒ afirmă el, ‒ devin principii naturaliste” [14, c.12]. În opinia sa aceasta înseamnă că bioetica globală oferă un alt sens procesului de adresare la ceea ce se cuvine și anume: acțiunea numai ce nominalizată înseamnă ceea ce este, dar nu imposibilitatea transformării naturii în cuvenit, adică în cum se cuvine.
Bioetica globală în contextul “modului de viață” durabil trebuie să devină pentru individ, socium și civilizație pîrghia principală în elaborarea strategiei de supraviețuire sustenabilă și a eticii respective, care ar include neapărat în sine cunoștințele biologice. Scopul bioeticii globale este supraviețuirea în proporții globale. Cea din urmă (supraviețuirea) reprezintă nu altceva decît o supraviețuire acceptabilă și viabilă [14, c.9]. Bioetica globală ca una universală și planetară are ca scop protejarea, întîi de toate, a mediului ambiant și, în al doilea rînd, sănătatea omului prin intermediul moralei. În așa fel, concluzionează V. R. Potter, bioetica globală include sferele biomedicale și invaironmentale ale activității umane. El elaborează concepția de Bioetică globală ca o etică universală, atotcuprinzătoare, scopul căreia este asigurarea securității (supraviețuirii) acceptabile și admisibile a omenirii. Supraviețuirea admisibilă, viabilă reprezintă nu doar o supraviețuire biologică, dar și o stabilitate socială, o dezvoltare durabilă a societății, o protejare și o evoluție sănătoasă a ecosistemului [14, c.5].
La temeliile bioeticii globale ale lui V.R. Potter se situează concepția sănătății individuale și etica ecocentristă a Pămîntului elaborată de Oldo Leopold. Bioetica globală întrunește două etici: cea medicală și cea invaironmentală. Ele se manifestă nu doar fiecare aparte, dar și se completează reciproc. Bioetica globală ea naștere din neliniștea și din îngrijorarea critică, provocate de progresul științifico-tehnologic al societății postmoderne. Această etică biologică are funcția de avertizare, deoarece la baza ei se află frica omului față de ceea ce face el în teorie și practică, distrugînd paralel fundamentele vieții însăși. Dacă considerăm că la originea filosofiei să află îndoiala și uimirea, dacă acceptăm că însăși curiozitatea a provocat știința, atunci se poate afirma că neliniștea și îngrijorarea sunt puncte de reper ale bioeticii. Această afirmație este o dovadă în plus că bioetica face ce trebuie să facă dînsa astăzi, adică completează la timpul cuvenit concepțiile științifice cu cele filosofice, contribuind astfel la elaborarea strategiei de asigurare a securității umane. Bioetica globală ‒ traseul tardiv după V. R. Potter, devine cel de al cincilea traseu istorico-conceptual în dezvoltarea acesteia și concomitent cel de al doilea model teoretic al acestor cunoștințe, adică o bioetică interpretată în sens larg al cuvîntului, o etică extinsă și asupra vietății.
Analizînd cele expuse în acest compartiment concluzia se impune că din cele cinci trasee noțional-istorice pe care le-a parcurs bioetica în cei 45 de ani de dezvoltare doar două trasee – bioetica timpurie și cea tîrzie ale lui V.R.Potter – au contribuit la apariția și la edificarea modelelor teoretice ale acesteia, adică au constituit o etică biologică în sens larg al cuvîntului, o știință a supraviețuirii, o totalitate de cunoștințe interdisciplinare la intersecția filosofiei, biologiei, medicinei și eticii, devenind și o nouă înțelepciune, ceea ce nu s-a întîmplat cu pistele de evoluție a cunoștințelor bioetice în alte interpretări, care, la urma urmei, s-au rezumat la etica medicală, o etică profesională și nu mai mult.
Bibliografie
Beachamp T.L., Childress J.F. Principles of biomedical ethics. – N.Y., Oxford university press, (Ed. a IV-a). – 1994. – 546 p.
Pellegrino E.D., Thomasma D.C. Virtues in medical Practice. – New-York: Oxford university press, 1993. – 285 p.
Potter V.R. Global bioethics. Building on the Leopold Legacy. – Michigan: Michigan state University Press, 1988. – 203 p.
Rendtorff J. D., Kemp P. Basic ethical principles in European bioethics and biolaw. Autonomy, digniti, integrity and vulnarebility. – Vol.I – Guissona: Impremta Barnola, 2000. – 428.; Basic ethical principles in European bioethics and biolaw. Partner’sresearch/Ed. by J. D. Rendtorff, P. Kemp. –Vol. II – Guissona: Imprenta Barnola, 2000. – 372 p.
Sgreccia Elio, Tambone Victor. Manual de bioetică. – București: Arhiepiscopia romano-catolică din București, 2001. – 304 p.
Țîrdea Teodor N. Bioetică: origini, dileme, tendințe. Suport de curs. – Chișinău, Centrul Editorial-Poligrafic „Medicină”, 2005. – 233p.
Țîrdea Teodor N. Demnitatea umană din perspectivă planetară și bioetică // Educația în Bioetică și Drepturile Omului în România. – București: UNESCO, 2006. – 440 p.
Țîrdea Teodor N., Gramma Rodica C. Bioetica medicală în sănătate publică. – Chișinău: Casa editorială-poligrafică Bons Offices, 2007. – 247 p.
Țîrdea Teodor N. Problema corelației principiilor metodologice și morale ale bioeticii în activitatea umană: analiză teoretico-comparativă // Filosofia în contextul științei contemporane (Conferința științifică Internațională, 23 octombrie 2009). – Chișinău: Editura ASEM, 2009. – 268 p.
Țîrdea Teodor N. Principiile de bază ale bioeticii : tendințe și probleme // Bioetica, Filosofia, Economia și Medicina practică în strategia de existență umană / Materialele Conferinței a IX-a Științifice Internaționale. 10-11 martie 2004. Red. responsabil Teodor N. Țîrdea. – Chișinău: CEP „Medicina”, 2004. – 273 p.
Țîrdea Teodor N. Etica biomedicală nord-americană – al treilea traseu noțional în evoluția bioeticii: analiză teoretico-metodologică // Științele socio-umanistice și progresul tehnico-științific / Conferință științifică interuniversitară. Materialele comunicărilor științifice. 23 aprilie 2010, Chișinău. – Chișinău: UTM, 2010. – 240 p.
Биoэтика: пpинципы, пpавила, пpoблeмы. – Mocква: Эдитopиал УPCC, 1998. – 470 c.
Лeтoв O.B. Биoэтика и coвpeмeнная мeдицина. – Mocква: PAH. ИHИOH, 2009. – 252 c.
Пoттep B.P. Глoбальная биoэтика: движeниe кyльтyp к бoлee жизнeнным yтoпиям c цeлью выживания // Пpактична фiлocoфiя. – 2004. – № 1. – C. 4-14.
Пoттep B.P. Биoэтика: мocт в бyдyщee. Пepeв. c англ. языка. – Київ: Bидавeць Bадим Каpпeнкo, 2002. – 216 c.
Пycтoвит C.B. Глoбальная биoэтика: cтанoвлeниe тeopии и пpактики (филocoфcкий анализ). – Киeв: Apктyp, 2009. –322 c.
Цыpдя T. H. Cтанoвлeниe биoцeнтpичecкoй мeтoдoлoгии – импepатив этики эпoxи выcoкиx глoбальныx тexнoлoгий // Чeлoвeк в пpocтpанcтвe бoлeзни: гyманитаpныe мeтoды иccлeдoвания мeдицины. Cбopник наyчныx cтатeй. – Cаpатoв: Издатeльcкий цeнтp «Hаyка», 2009. – 430 c.
T e m a 2
Imperative bioetice sau principiile bioeticii?
Studiu metodologico-comparativ
Imperativele (principiile morale) bioetice ale lumii biomedicală sunt insuficient examinate în literatura științifico-filosofică și, de regulă, se confundă cu principiile filosofico-metodologice ale eticii biologice, ceea ce nu e corect atît teoretic, dar și practic. Actualmente, în condițiile implementării vertiginoase în medicină și biologie, a noilor tehnologii planetare inovaționale a extinderii fenomenului de globalizare și de medicalizare a sociumului, acutizării problemelor planetare (globale) și a contradicțiilor dintre lumea biomedicală și cea spirituală tot mai mult se vorbește despre necesitatea delimitării noțiunilor „principiu metodologic” și „principiu (imperativ) moral”, a analizei acestor categorii în raport reciproc, a circumstanțelor de realizare a imperativelor bioetice.
În acest compartiment se întreprinde o examinare a conținutului și specificului imperativelor bioetice în raport cu principiile metodologice ale acesteia, precum și a manifestărilor cerințelor morale ale eticii biologice în lumea biomedicală.
§ 2.1. Principiile filosofico-metodologice ale bioeticii în raport cu cele morale: analiză teoretico-comparativă
Conceptul de bioetică, bazat pe metodologia biocentristă [17, c.95-100] și perceput de noi drept cercetare sistemico-complexă a activităților individului în știința și practica medico-biologică din perspectiva normelor și valorilor morale tradiționale, are scopuri bine determinate, în special, de a stabili dacă Homo-Sapiens este în stare să modifice adecvat structura și cursul vieții, inclusiv al plantelor și al lumii animale, să prognozeze și să contribuie la realizarea paradigmelor de asigurare a securității civilizației contemporane și, nu în cele din urmă, să influențeze asupra destinului omenirii în raport cu biosfera [6, p. 75-80; 13, c.458-461].
O atare percepere a bioeticii, adică o interpretare largă, potteriană a acesteia[13, c.9-38; 2, p.53-194; 3, s.53-83;], ne obligă să elaborăm niște cerințe bine definite din partea acestui domeniu al filosofiei practice față de cercetările din sfera biologiei și a medicinei, pe de o parte, și față de acțiunile umane în biosferă, pe de alta. Procesele descrise mai sus au, evident, aspectul lor etic, prin urmare configurația numai ce desenată cere a fi analizată. Asemenea acțiuni în toate cazurile și în toate timpurile au nemijlocit atitudini față de om, față de sănătatea și viața acestuia. În situația descrisă, bineînțeles, cunoștințele bioetice trebuie supuse unor reguli morale, care ar permite într-o măsură rezonabilă de a proteja sănătatea omului, dar și a celorlalți reprezentanți ai lumii vii – a plantelor și animalelor [10, p. 9-20], fără de care devine imposibilă ocrotirea Homo-Sapiensu-lui.
La acest capitol, în repetate rînduri am argumentat [14, c.52; 15, c.36-37] că în practica socială apare în toată amploarea sa problema coraportului dintre principiile metodologice ale bioeticii și imperativele bioetice, adică se face necesară delimitarea acestor noțiuni atît după conținut cît și după destinație. Vom argumenta necesitatea de a separa principiile filosofico-metodologice ale bioeticii de principiile morale ale acesteia în domeniul cercetării biomedicale și în alte genuri de activitate umană.
Elaborarea principiilor metodologice ale bioeticii (biosferocentrist, coevoluționist, al socializarii, principiul unității vieții și eticii etc.) se va baza pe faptul că această totalitate de cunoștințe numită „etica biologică” reprezintă o nouă direcție științifică interdisciplinară, situată la hotarul dintre filosofie, medicină, etică și biologie. Ea (bioetica) studiază relațiile elementelor din sistemul „om–biosferă” de pe pozițiile eticii tradiționale. Bioetica este o parte componentă a filosofiei moralei, care se preocupă și de aspectele implicațiilor factorului uman în lumea biomedicală [8, p.51-54; 9, p.8-86, 125-186]. Anume o asemenea interpretare a bioeticii ne obligă de a analiza postulatele (principiile metodologice) fundamentale ale acesteia [6, p.12-18] în raport cu normele morale.
Suntem de părere că la momentul actual majoritatea absolută a „principiilor” bioeticii, examinate în literatura științifico-filosofică, fie că este vorba de traseul nord-american, fie de cel vest-european, în esență, nu corespund naturii cunoștințelor bioetice, interpretate în aspectul larg al acestui fenomen, adică în sens potterian. „Principiile” bioeticii în traseul nord-american, după cum s-a menționat în primul compartiment, au fost descrise de către Tom Beauchamp și James Childress în lucrarea „Principiile eticii biomedicale”, reeditată de repetate ori. Acești autori pun în evidență patru postulate, care, în opinia acestora, stau la baza cunoștințelor bioetice. Este vorba de principiile morale ale eticii biologice cum ar fi cel al autonomiei, nondăunării, binefacerii și echității [1].
Traseul vest-european de dezvoltare a bioeticii presupune deasemenea patru principii, unde doar primul coincide cu cel nord-american (principiul autonomiei pacientului). Alături de el aici se evidențiază așa postulate morale, cum ar fi cel al demnității umane, al integrității (integrity) și cel al vulnerabilității (vulnerability) [4]. Unele dintre postulatele enunțate nu sunt altceva decît niște norme morale ale eticii biologice sau chiar ale eticii medicale și nimic mai mult. A oferi tuturor principiilor morale ale eticii biomedicale nord-americane și bioeticii vest-europene fără excepție statutul de principiu metodologic ar fi o greșeală grosolană. Aceasta ar însemna a pune semn de egalitate, de identitate, chiar între noțiunile de „principiu” și de „imperativ”, a reduce esența „postulatelor” metodologice ale bioeticii la conținutul conceptului de „cerință”, „normă” bioetică, ceea ce, bineînțeles, nu este justificat nici teoretico-conceptual și nici metodologico-practic.
Astfel pentru noi cele mai importante imperative bioetice stabilite în lumea biomedicală actuală sunt niște reguli. Aceste nu stau la baza cunoștințelor eticii viului, nu poziționează temeliile acestora, precum principiile metodologice biosferocentrist, coevoluționist, socializării etc., fapt pe care l-am menționat deja. Imperativele morale se manifestă doar ca cerințe etice specifice în sistemul „om-biosferă” și care întru totul protejează, în mod eficient, de pe pozițiile moralității lumea animală și cea vegetală și desigur pe însuși Homo Sapiens-ul.
Printre postulatele metodologice alături de cele numai ce menționate, delimităm imperativul vulnerabilității, conform căruia vulnerabilitatea trebuie să fie percepută în două sensuri diferite. În primul rînd, în sensul vulnerabilității care este caracteristică tuturor ființelor vii, fiecărei vieți aparte, tuturor viețuitoarelor cărora nu le sunt străine fragilitatea și moartea. În al doilea rînd, în sensul vulnerabilității anumitor grupe de oameni, pături sociale, precum copiii, persoanele handicapate, pensionarii, invalizii etc., adică este logic de a evidenția aspectul social al vulnerabilității și deci despre bioetica socială, care ar include în obiectul său de studiu și alte fenomene specifice din socium de pe pozițiile moralității cum ar fi homosexualitatea, transsexualitatea, travestismul, sadomasochismul, canibalismul, altruismul, SIDA, vagabonzii, suicidul, senectutea, eutanasia, terorismul și bioterorismul, clonarea umană etc.
Principiul libertății și responsabilității al bioeticii obligă oamenii științei, practicienii lumii biomedicale să nu absolutizeze libertatea acțiunii în relația lor cu lumea vie, deoarece libertatea poate exista doar într-un raport bine echilibrat cu responsabilitatea. O cercetare, de exemplu, poate deveni liberă, dacă în aceeași măsură este responsabilă de destinul animalelor și plantelor, de destinul omului, de tot ceea ce se întreprinde în scopul asigurării securității individuale și colective, asigurării dezvoltării sustenabile și mai apoi noosferice.
Celelalte imperative morale ale bioeticii menționate deja în compartimentul 1 nu stau la baza cunoștințelor bioetice, acestea sunt doar niște cerințe morale pe care etica biologică le impune față de cercetător sau medic în cadrul activității acestora.
O altă cerință a bioeticii în sfera cercetării biomedicale, a acțiunilor umane în genere o constituie imperativul „nu dăuna” (nondăunării), în limba latină primum non nocere, care se traduce prin – „mai întîi de toate – nu dăuna”. Cuvintele „mai întîi de toate” pot și trebuie să fie interpretate și în sensul că acest imperativ este cel mai important în activitatea de cercetare, mai ales în experimentele biomedicale. Pot apărea mai multe forme de daună, printre care, de exemplu, dauna provocată drept consecință a muncii cercetătorului (sau medicului) executată neconștiincios ori chiar cu neglenjență, sau dauna condiționată de calificarea insuficientă a acestuia, de incapacitatea savantului (sau a medicului) de a îndeplini calitativ obligațiile sale întru asigurarea securității ființei vii. În fine, dar nu în ultimul rînd, se poate menționa și dauna obiectiv necesară, adică cea inevitabilă, iminentă. Cu așa ceva pacientul se poate alege odată cu vizita lui la medic, unde prejudiciu numaidecît presupune anumite cheltuieli, inclusiv și financiare. Or dacă starea bolnavului se agravează și medicul îi prescrie un regim de spitalizare, atunci daunele acestuia sporesc din contul procedurilor efectuate de lucrătorii medicali pentru tratarea diverselor boli în instituția sanitară respectivă.
Imperativul „fă bine” (binefacerii) este încă o cerință (un imperativ) a cunoștințelor bioetice față de cei ce cercetează sau afectează fragmente din lumea biomedicală. Această regulă morala nu este o interzicere, ce una care cere în acest spațiu activități pozitive. Sensul acestui imperativ se transmite uneori cu ajutorul cuvintelor „binefacere”, „îndurare”, „filantropie” etc. Actualmente, din păcate, constatăm o atitudine nepăsătoare față de ceea ce semnifică aceste cuvinte. Altminteri, deseori se consideră că asemenea gen de activitate reprezintă în sine ceva neobligatoriu, fals, ba chiar fățarnic. Ne comentînd aceste afirmări (orice persoană are dreptul la opinia sa), menționăm doar că cercetătorii din orice domeniu al științei și mai ales din biologie și medicină, de asemenea medicii practici nu au dreptul să facă niciun experiment sau altă activitate similară fără a înțelege profund sensul imperativului „fă bine”, „fii îndurător” etc. Cercetătorul, personalul medical trebuie să respecte o serie de recomandări și cerințe ale cunoștințelor bioetice. Alte imperative morale ale bioeticii sunt principiul moral al respectării autonomiei pacientului, al echității, veracității, confidențialității, fidelității etc. despre care s-a vorbit în compartimentul 1.
§ 2.2. Specificul manifestării principiilor (imperativelor) morale ale bioeticii în practica medicală
E cunoscut faptul că orice fenomen are particularitățile și caracteristicile sale, mai ales atunci cînd acesta își manifestă specificul său în raport cu alte procese, stări, forme, configurații etc. ale lumii înconjurătoare. Nu prezintă o excepție și noțiunea de principiu moral, care în diferite condiții și ipostaze, diverse circumstanțe și situații posedă o multitudine de probe, dezvăluiri, interpretări etc. Dacă e să raportăm principiul moral la practica biomedicală, atunci am putea formula cîteva cerinți aparte a acestui imperativ.
În primul rînd, cercetătorul (și medicul practician) trebuie să se asigure că poate să furnizeze cu adevărat ajutorul pe care pretinde să-l acorde pacienților și celor supuși experimentelor conform esenței profesiei sale. Această cerință impune o educație și o instruire specială, precum și o multă experiență în procesul desfășurării activității profesionale în lumea biomedicală.
În al doilea rînd, odată ce cercetătorul sau medicul s-au angajat să ofere un beneficiu pacienților sau celor supuși experimentului, inclusiv și animalelor, de la ei se cere o evaluare corectă a riscului intervențiilor. Este vorba despre probabilitatea decesului, severitatea handicapului, a sechelelor etc. Diversitatea experimentelor și firesc a tratamentului pe care știința biomedicală contemporană este capabilă să le facă este însoțită de un număr impunător de riscuri. Aceasta complică sarcina cercetătorului și a medicului practician, obligați să explice pacientului sau celui supus probei caracterul riscurilor, oricît de mari n-ar fi acestea.
Evaluarea riscului de către experți în diverse grupuri ale populației ne demonstrează că în timp ce specialiștii fac acest lucru bazîndu-se pe statistici, oamenii de rînd evaluează, de regulă, riscurile referindu-se mai des la excepții dramatice pe care le cunosc. Percepția riscului este influențată de cîțiva factori, printre care: experiența personală în urma unor evenimente primejdioase, capacitatea de a controla propriile reacții la pericole și la sentimentul de “amenințare” în procesul experimentului biomedical sau a tratamentului, lipsa de control al lucrurilor etc. O altă cauză care influențează puternic evaluarea beneficiilor și riscurilor este durerea. Ea limitează posibilitățile de alegere, tulburînd capacitatea și puterea de analiză a pacientului sau a celui supus experimentului biomedical [11, p.69-73].
În al treilea rînd, cercetătorul sau medicul practician trebuie să fie siguri că ceea ce oferă ei devine un beneficiu pentru pacient, sau pentru cel supus probei în cauză și nu pentru pacienți în general. Cu alte cuvinte, trebuie respectată autonomia pacientului (sau subiectului experimentului), ceea ce reprezintă un alt imperativ moral, extrem de important, al bioeticii. Astfel, ceea ce constituie un avantaj pentru un pacient, poate constitui o insultare gravă a altuia. Exemple similare de acest fel se întîlnesc permanent în lumea biomedicală: transfuzia făcută pentru a salva viața cuiva reprezintă un beneficiu pentru majoritatea dintre noi, dar nu și pentru un pacient membru al sectei Martorii lui Yehova, care o consideră ca o ofensă. Se pot da și alte exemple, dar și cele expuse ne conving că imperativele bioetice în nici un caz nu pot fi confundate cu principiile metodologice fundamentale ale acesteia. Situația descrisă pune în evidență necesitatea analizei mai profunde a unei altei probleme și anume – a condițiilor de realizare a normelor (imperativelor) bioetice în cercetarea biomedicală.
Problemele susmenționate, mai ales dezvoltarea și implementarea standardelor de expertiză etică în cercetările segmentelor lumii biomedicale, drepturile cercetătorului și a subiectului experimentului (pacientului), rolul comitetelor de bioetică de diferit nivel în soluționarea acestor chestiuni se discută la diferite foruri și seminare științifice internaționale, ca de exemplu, la Split, Croația (28-30 noiembrie a. 2005), la Kiev, Ucraina (23-24 martie a. 2006), la Chișinău, Moldova (27-31 martie a. 2006, 29-31 mai a. 2009) etc. Însă, în opinia noastră, pentru a cunoaște mai bine procedurile operaționale standardizate (POS) aplicate în cercetările din lumea biomedicală, pentru a realiza cu strictețe imperativele bioetice trebuie respectate cîteva condiții. Respectarea acestora ar permite comunității umane să se includă în mod mai adecvat și eficient în cercetările biomedicale.
Dar mai întîi, precum am menționat mai sus, trebuie depășită confuzia care domnește în terminologie. De exemplu, se va face distincția între noțiunile “principiu al bioeticii” și “imperativ bioetic”. Primul constituie baza, fundamentul cunoștințelor bioetice, iar al doilea reprezintă doar cerințele morale concrete (normele, regulile) ale acestor cunoștințe în raport cu consumatorii acestora, vizavi de biosferă, de lumea vie. Tot la acest capitol e necesar nu doar a declara, dar a organiza o luptă înverșunată cu formalismul, care mai există în activitatea comitetelor de bioetică și aceasta din cauză că pretutindeni activitatea noastră în lumea biomedicală se reduce adesea la o proiecție a experienței străine. Or cea mai reușită copie este mult mai proastă decît cel mai nereușit original. Deci este nevoie de o asimilare critică a experienței altor state, luînd în considerație specificul poporului din țară, tradițiile și cultura acestuia, adică se va ține cont de procesul de acomodare a bioeticii în spațiul geografic respectiv.
O casă se construiește de la fundament și nu de la acoperiș. Luînd în considerație momentele expuse mai sus, este necesar de un sistem complex și bine chibzuit de măsuri, unde ar participa toate organizațiile și organele de stat cointeresate (Asociația de Bioetică din Republica Moldova, Centrul Național de Bioetică din Republica Moldova, Comitetele de Bioetică de toate nivelurile, ministerele Educației, Tineretului și Sportului, al Sănătății, al Agriculturii și Industriei alimentare etc.) în bioetizarea sociumului și adoptarea bioeticii la fragmentele realității sociale. O astfel de atitudine din partea societății ar avea un efect pozitiv în educarea noilor generații pentru ca acestea să fie gata să accepte ideile bioeticii și rolul acestora în asigurarea securității individului și a omenirii, în elaborarea noilor paradigme de supraviețuire a civilizației contemporane.
În această ordine de idei bioetica trebuie să devină pentru toți și înainte de toate pentru noile generații un mod, un stil de viață, o normă de comportament fața de viu. Este evident că va fi o misiune complicată, dar extrem de importantă și de care depinde într-un fel viitorul omenirii. Este îndeosebi necesară intensificarea din partea sociumului asupra sporirii nivelului de pregătire etică a membrilor comitetelor de bioetică de toate nivelurile. Din păcate, practica de toate zilele ne demonstrează că acestea sunt deseori numiți de organele de resort formal, fără a lua în considerație specificul participării acestora la activitatea ulterioară (minister, universitate, liceu etc.). Insuficient informăm componența comitetelor despre noile momente în cunoștințele bioetice și ca rezultat avem un nivel scăzut, chiar prost, iar deseori și analfabet al activiștilor comitetelor de bioetică în domeniile respective.
În fine, ministerele acordă puțină atenție pregătirii cadrelor în domeniul bioeticii. Programa Universității de Stat de Medicină și Farmacie “Nicolae Testemițanu” prevede studii de masterat și doctorat în această ramură a filosofiei, dar astăzi aceasta a devenit insuficient. A venit timpul de pregătit specialiști de bioetică nu doar pentru sfera medicală, ci și pentru agronomie, veterinărie și zootehnie, silvicultură, ecologie, chimie, biologie, jurnalism, pentru viitorii ingineri și tehnologi etc., adică pentru toate genurile de activitate umană. Este necesar de asemenea de pregătit profesori de bioetică pentru școli, gimnazii și licee. Procedînd doar într-o astfel de manieră, vom obține numaidecît rezultate scontate și palpabile, adică ceea ce așteaptă azi civilizația contemporană.
Ar mai fi cazul de menționat și problema asigurării independenței comitetelor de bioetică, a membrilor acestora, necesității unei ierarhizări înțelepte a acestor structuri, a perfecționării organizării expertizei tezelor de doctorat, problema atestării în domeniul bioeticii a medicilor, ecologiștilor, biologilor, silvicultorilor etc., problema acreditării comitetelor de bioetică etc.
În încheiere amintim că imperativele enumărate mai sus ale bioeticii, și bineînțeles altele, care nu au fost examinate aici, nu dispun de o putere absolută, ci numai relativă – ele acționează prima face. Este important ca în situații complicate a înțelege ce prezintă un principiu metodologic al bioeticii și ce include în sine un imperativ bioetic. În caz contrar ne vom rătăci de fiecare dată în interpretările bioeticii, pînă la identificarea acesteia cu etica medicală, așa cum se întîmplă deseori în diverse surse științifico-filosofice contemporane.
La acest capitol subliniem încă o dată că principiile bioeticii (nu principiile bioetice, adică principiile morale) sunt cîteva postulate filosofico-metodologice ce stau la baza fundamentării cunoștințelor bioetice interpretate în sensul larg al cuvîntului (în sens potterian) [5, p. 7-18]. Principiile bioeticii se manifestă ca niște fundamente teoretice, în absența cărora bioetica nu doar nu va funcționa, dar nici nu va lua naștere, nu va apărea în calitate de domeniu al științei sau compartiment al filosofiei practice. Referitor la imperativele bioetice – acestea reprezintă, după cum am mai spus, niște norme, niște cerințe morale ce reies din esența conținutului eticii biologice, devenind mai apoi obligatorii pentru orișice cercetare științifică, chiar pentru orișice activitate umană ce ține de necesitatea protejării morale a biosferei, adică a plantelor, animalelor și neapărat a Homo-Sapiensu-lui.
Bibliografie
Beauchamp Tom L. and Childress James F. Principles of Biomedical Ethics. – N. Y.: Oxford, Univ. Press., (Ed. a IV-a), 1994. – 546 p.
Engelhardt Herman Tristram jn. Fundamentele bioeticii creștine. Perspectivă ortodoxă. – Sibiu (România): Deisis, 2005. – 507 p.
Matulić Tonči. Bioetika. – Zagreb: Glas Concila, 2001. – 537s.
Reindtorff Iacob Dahi and Kemp Peter. Bazis ethical principles in european bioethics and biolow. (Editors). Vol.I. Autonomi, dignity, integrity and vulnerability, 428 p. Vol. II. Partners researh, Institut Borja de Bioetica, Spain, 2000. – 327 p.
Țîrdea Teodor N. Principiile de bază ale bioeticii: tendințe și probleme // Bioetica, Filosofia, Economia și Medicina practică în strategia de existență umană / Materialele Conferinței a IX-a Științifice Internaționale. 10-11 martie 2004. Red. responsabil Teodor N. Țîrdea. – Chișinău: CEP ”Medicina”, 2004. – 272p.
Țîrdea Teodor N. Bioetică: origini, dileme, tendințe. – Chișinău: CEP ”Medicina”, 2005. – 234 p.
Țîrdea Teodor N., Gramma Rodica C. Bioetica medicală în sănătate publică. – Chișinău: Bons Offices, 2007. – 248 p.
Țîrdea Teodor N. Elemente de bioetică. – Chișinău: Univers Pedagogic, 2005. – 176 p.
Țîrdea Teodor N. Abordarea traiectorial-noțională a dezvoltării bioeticii: analiză teoretico-metodologică și comparativă // Strategia supraviețuirii din perspectiva bioeticii, filosofiei și medicinei / Culegere de articole științifice. Redactor responsabil dr. hab în filosofie prof. univ. Teodor N. Țîrdea. – Chișinău: Print-Caro, 2011. – 223p.
Țîrdea Teodor N. Traseele istorico-noționale și modelele teoretice în dezvoltarea bioeticii: analiză teoretico-metodologică și comparativă // Revista de filosofie, Sociologie și Științe Politice (Chișinău). -2011, nr.1. – P. 7-18.
Zanc Ioan, Lupu Iustin. Bioetica medicală. Principii, dileme, soluții. – Cluj-Napoca: Ed. Medicală ”Iuliu Hațiegamu”, 2004. – 158 p.
Poттep Bан Pанceлep. Биoэтика: мocт в бyдyшee. – Киeв: Bидавeць Bадим Каpпeнкo, 2002. – 215c.
Цыpдя T.H., Бepлинcкий П.B. Филocoфия (C кypcoм биoэтики). – Кишинёв: CEP ”Medicina”, 2003. – 552 c.
Цыpдя T.H. Eшё pаз o пpинципаx биoэтики // Bтopoй Hациoнальный кoнгpecc пo биoэтики c мeждyнаpoдным yчаcтиeм. 29 ceнтябpя – 2 oктябpя 2004. – Киeв: 2004. – 305c.
Цыpдя T.H. Пpoблeма биoэтичecкиx импepативoв в биoмeдицинcкoм миpe // Tpeтий нацioнальний кoнгpec з бioeтики з мeждyнаpoднoю yчаcтю. 8-11 жoвтня 2007. – Київ: 2007. – 208c.
Цыpдя T.H. Биoтeppopизм в кoнтeкcтe coциальнoй биoэтики // Cаxаpoвcкиe чтeния 2010 гoда: Экoнoмичecкиe пpoблeмы XXI вeка / Mатepиалы 10-oй мeждyнаpoднoй наyчнoй кoнфepeнции. Чаcть I. 20-21 мая 2010 гoда, г. Mинcк, Pecпyблика Бeлаpycь. – Mинcк: MГЭУ им. A.Д.Cаxаpoва, 2010. – 278 c.
Цыpдя T.H. Ocoбeннocти cтанoвлeния и pазвития мeтoдoлoгии этики жизни: филocoфcкo-тeopeтичecкий анализ // Экoлoгичecкий Becтник (Mинcк). – 2010, №4. – 150c.
T e m a 3
Bioetica socială:
configurații teoretico-practice și metodologice
Astăzi, conceptul de bioetică socială practic nu se folosește în cercetările științifice și filosofice; mai mult decît atît, în publicațiile contemporane acesta aproape că nu se întîlnește și cu greu se încadrează în terminologia curentă. În acest compendiu, bazat pe abordările activitațional-sistemică și sinergetică, se propune o interpretare nestandardă a acestui fenomen socioștiințific, se formulează definiția acestuia, se explică statutul, obiectul de studiu și arealul de probleme. Bioetica socială, interpretată pe baza lucrărilor deja publicate de către autor (atît în țară, cît și în străinătate), este considerată de noi ca un tip special al eticii biologice, ca un fenomen științific specific, care studiază gradul de bioetizare a sociumului (ca activitate) și nivelul de adaptare a bioeticii la segmentele realității sociale (ca o alternativă de acomodare socioculturală a bioeticii la fragmentele societății) în relația lor de interconexiune și interacțiune. Bioetica socială direcționează vectorul său de studiu spre stabilirea unor norme și reglementări în societate, care prin intermediul moralei reflectă un anumit segment, o parte netradițională a rezultatului de interacțiune a biosociumului, sau a lumii biomedicale, cu etica biologică, într-un anumit moment sau perioadă de timp a dezvoltării lor paralele.
Cu ajutorul acestui fenomen nou ‒ bioetica socială ‒ va deveni posibilă efectuarea unui studiu mai aprofundat al aspectelor moral și etic ale unor așa fenomen sociale negative, cum ar fi "cunoștințele periculoase", medicalizarea, sporirea populației Terrei, agresivitatea, violența, vandalismul, terorismul, traficul de persoane, senectutea, sadomasochismul, prostituția, narcomania și alcoolismul, orientarea sexuală netradițională, stigmatizarea, sinuciderea, eutanasia, clonarea etc. În acest proces cognitiv, important și necesar în studierea și determinarea gradului de bioetizare a sociumului și a nivelului de adaptare a bioeticii la realitățile sociale trebuie să implicăm nu doar bioeticieni, dar și sociologi, juriști, psihologi și alți specialiști, ceea ce ne va permite șă studiem fenomenele sus-menționate într-un mod mai accesibil, mai lesne de înțeles și, prin urmare, mai real pentru medicina socială, pentru practică în general. Vom aborda aceste și alte subiecte în scopul clarificării conceptului de bioetică socială, vom da definiția acestui fenomen, vom explica metodologia sociobioeticii, statutul, obiectul de studiu al acesteia, problematica și conceptele – cheie.
§ 3.1. Cu privire la dificultățile metodologice și conceptuale în interpretarea
bioeticii sociale: unele constatări și precizări
Analiza literaturii științifice și filosofice contemporane (atît din țară, cît și din străinătate) demonstrează faptul că termenul „bioetica socială ” practic nu s-a folosit; mai mult, pînă în anul 2010, în studiile și publicațiile relevante este foarte rar întîlnit. Exemple ce confirmă cele spuse sunt multiple. În materialele publicate în cadrul celor 20 conferințe științifice internaționale cu genericul "Strategia supraviețuirii din perspectiva bioeticii, filosofiei și medicinei" (anii 1995-2014, Chișinău, Republica Moldova), a 5 congrese naționale de bioetică cu participare internațională (anii 2001-2013, Kiev, Ucraina), a 14 conferințe științifice internaționale cu genericul „Lecturi saharoviene: probleme ecologice ale secolului XXI” (2001-2014, Minsk, Republica Belarus), al conferințelor științifice internaționale pe bioetică (2009, Lviv, Ucraina; 2009, Moscova, Rusia), a 8 simpozioane și seminare științifice internaționale pe problematica bioeticii (2000-2014, Kiev, Ucraina), în materialele numeroaselor conferințe științifice naționale, în sute de monografii, culegeri de articole științifice, manuale și materiale didactice de etică biologică, publicate în multe țări din Europa și în alte regiuni ale lumii, conceptul de bioetică socială nu a fost nici măcar menționat, cu toate că există și excepții. Din anul 2010 încep să apară lucrări științifice referitor la acest subiect, la care ne vom referi puțin mai tîrziu.
În acest context se impune ca logică întrebarea: de ce acest fenomen social a ieșit din cîmpul de vedere al cercetătorilor și practicienilor și nu a devenit (aproximativ pînă în anul 2011) un obiect de studiu aprofundat și cuprinzător din partea filosofilor și oamenilor de știință? Care-i cauza că s-a ignorat nu doar cerința importantă, dar și fundamentală în evoluția civilizației contemporane, în dezvoltarea paradigmelor etice ale epocii tehnologiilor planetare? Este complicat a da un răspuns adecvat la acestea și alte întrebări similare, din care cauză avem nevoie de unele explicații și clarificări preliminare.
Întîi de toate, trebuie să recunoaștem că din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare la etapa actuală a conceptului de bioetică, a evaluării morale a implementării bio- și nanotehnologiilor, a ingineriei genetice în practica biomedicală, a necesității dezvoltării strategiei de supraviețuire a omenirii o asemenea atitudine față de noțiunea examinată nu este deloc justificată [6, p.10-14; 13]. Situația descrisă vine în contradicție cu logica dezvoltării cunoștințelor științifico-filosofice contemporane, cu specificul și manifestarea lor, iar circumstanța menționată generează mai multe întrebări decît răspunsuri. Cauza rezidă, probabil, în faptul că cercetătorii preocupați de etica biologică ‒ atît în sens larg, cît și în sens îngust ‒ dar și consumătorii ei nu sunt dispuși să vadă (sau nu doresc să recunoască) în acest fenomen (bioetica socială) o nevoie specială [12; 18; 1; 22]. În consecință, utilizarea acestuia în expertiza etică a unor sau altor acțiuni umane, în activitatea științifico-practică, în alte evenimente publice cu caracter pozitiv și negativ, în special în spațiul sănătății publice nu și-au găsit loc [8, p.520; 14, c.141]. Prin urmare, nu apar cerințe și caracteristici specifice, care ar evidenția acest concept din contextul general al cunoștințelor bioetice, concept ce ar putea fi scos în evidență prin termenul "bioetică socială" [7, p.10-12].
Intenția și dorința de a delimita, de a defini și stabili statutul, obiectul de studiu și spectrul de probleme ale bioeticii sociale în cadrul cunoștințelor bioetice (în interpretare extinsă), raportul dintre acestea, nu ne-a fost impus de către cineva în mod accidental. Ritmul și tempoul dezvoltării problemelor globale ale contemporaneității, a tehnologiilor avansate planetare (informaționale, umaniste, umanitare, biologico-genetice, nanotehnologiile etc.), generează o multitudine de „cunoștințe periculoase”. Aceste consecințe negative pentru omenire necesită a fi prognozate și anticipate, analizate și evaluate din punct de vedere sociobioetic [2; 17, c.240-251]. Momentul nominalizat va permite societății, structurilor sale ierarhice de administrare să definească mai profund și să implementeze în practica biomedicală instrumentariile și mecanismele cu un caracter moral, juridic și aplicativ-metodologic, să le folosească mai efectiv în scopul modernizării și transformării paradigmelor contemporane ale sănătății, creării condițiilor de umanizarea și umanitarizarea acesteia.
Următoarea concretizare: astăzi în literatura filosofico-științifică se vehiculează pe larg conceptele „filosofie socială” și „sociocognitologie”, „biologie socială” și „medicină socială”, „cibernetică socială” și „informatică socială”, „informație socială” și „entropie socială”, „memorie socială” și „memorie biologică” etc., concepte care tot mai eficient și cu succes sunt folosite în activitatea științifico-practică. Prin analogie, noțiunea de bioetică socială (sociobioetică), ar fi corect, probabil, să fie introdusă în aparatul conceptual al științei contemporane (și în filosofie), concept care ar reflecta într-un mod mai adecvat și specific conținutul uman al cunoștințelor bioetice, esența și manifestarea specifică a unor fenomene sociale neobișnuite, mai întîi de toate în domeniul sănătății publice, cum ar fi homosexualitatea, sterilizarea, incestul, sadomasochismul, stigmatizarea etc., precum și gradul lor de bioetizare, nivelul de adaptare sociocultural al bioeticii la tradițiile moral-religioase și la normele juridice în diferite fragmente ale realității sociale.
Acest fapt este evident. Or menționăm, că noi nu căutăm această noțiune printre cele existente, deci prin a cărei utilizare am purcede la rezolvarea problemei deja formulate, dar introducem un nou concept (sociobioetica) pentru a evidenția problema, a cărei profunzime ne-ar convinge în caracterul justificat (sau nejustificat) al acestui fenomen științific neobișnuit, care pînă acum, după cum s-a menționat deja, practic nu a fost folosit, dar care trebuie să fie implementat, pentru că așa o cere strategia de supraviețuire a civilizației contemporane, activitățile umane cotidiene în lumea biomedicală și în sistemul sănătății publice.
O altă explicație, a patra la rînd, se referă la problema definiției bioeticii sociale, care pe parcursul studiului acestui fenomen social neordinar reprezintă poziția-cheie. Bioetica socială, de exemplu, nu poate fi cercetată ca o latură socială sau ca o parte a eticii biologice. Aici apare întrebarea: ce parte a bioeticii poate fi considerată sociobioetică? Răspunsul nu este atît de evident, după cum ar părea la prima vedere; în plus, devine dificil, poate chiar imposibil, atunci cînd trebuie să specificăm aceste momente.
Într-adevăr, bioetica, în concepția lui V.R. Potter, este știința supraviețuirii, care "trebuie să fie nu doar o știință, dar o nouă înțelepciune, care ar reuni cele mai importante și necesare elemente ‒ cunoștințele biologice și valorile umane" [15, c.9]. Bioetica, continuă el într-o altă lucrare de mai tîrziu, reprezintă "o orientare a culturii spre utopiile mai vitale cu scopul de a supraviețui" [16, c.4], ceea ce pentru societate înseamnă "a supune unui control critic, a păstra și a transmite cunoștințele, înțelepciunea și valorile ce garantează supraviețuirea generațiilor prezente și viitoare, cu îmbunătățirea calității vieții și menținerea demnității umane" [16, c.13]. Din aceste aprecieri și interpretări rezultă că bioetica acoperă majoritatea problemelor sociomorale, astfel încît sociobioetica poate contempla "după chipul său" acest fapt, adică se poate plasa pe poziția de "observator", renunțînd la a analiza aceste probleme .
A cincea concretizare se referă nemijlocit la metodologia stabilirii statutului și obiectului de studiu al bioeticii sociale. Această problemă, de asemenea, este imposibil a o rezolva în mod tradițional, adică prin diferențele de specie și de gen, pentru că sociobioetica în mod inerent, prin statutul său nu este genul (tipul) de etică biologică, evidențiată pe baza unor criterii formale, clar definite (sau atribute). Statutul bioeticii sociale este altul, nefiind asociat cu metoda tipologică (tradițională) de clasificare a fenomenelor (sistemelor).
O astfel de abordare în vederea identificării esenței fenomenului cercetat, a obiectului său de studiu metodologic ar fi simplistă, poate chiar primitivă și nu ne-ar permite să-i dezvăluim profunzimea, caracteristicile, specificul, să determinăm cîmpul de probleme ce nimeresc în aria lui, locul și rolul acestuia în spațiul sănătății publice și a societății în general. Aici ar fi oportun de a căuta variante mai flexibile cu scopul de a determina statutul și obiectul de studiu al bioeticii sociale, precizînd conținutul specific al acesteia.
De exemplu, în baza acestor metode nestandarde ar fi posibil de a fixa esența conceptului, ceea ce ar permite elucidarea caracteristicilor sale specifice, cum ar fi: interdisciplinaritatea și subtilitatea, caracterul de sistem complex și de destinație aparte, structura socioculturală centaurică etc., luîndu-se în considerare faptul că aceasta reflectă fenomene complexe și contradictorii ale lumii moderne. Cele din urmă (contradicțiile), de regulă, sunt legate, pe de o parte, de caracteristicile etice ale oamenilor cu comportări negative, cu tradiții și obiceiuri arhaice diverse în diferite regiuni ale lumii, iar, pe de altă parte ‒ cu noile descoperiri în domeniul științei și tehnicii, cu evaluarea lor morală.
§ 3.2. Explicații descriptive ale bioeticii sociale: succes sau eșec?
Am putea aduce mai multe concretizări și (explicații), dar și ceea ce am menționat pînă acum ne permite să facem un pas metodologic decisiv în direcția alegerii unei noi abordări netradiționale în definirea esenței, statutului și arealului de probleme ale sociobioeticii. Acest fenomen misterios, care încearcă să-și facă loc printre cunoștințele bioetice undeva în primul deceniu al secolului al XXI-lea, merită mai multă claritate și originalitate în interpretarea și explicarea sa.
În publicațiile sporadice de astăzi consacrate studiului sociobioeticii domină, de regulă, definițiile de ordin descriptiv ale acestui fenomen, în lipsa aspectelor metodologice, precum și a reperelor-cheie în explicarea și analiza acestei forme specifice de cunoaștere morală. De exemplu, autorul român Șăitan Troian în discursul său Abordări contemporane în bioetica socială în cadrul Conferinței științifice internaționale dedicate problemelor de educație din domeniul eticii biologice, ce a avut loc în anul 2006 la București (România), doar pomenește acest fenomen în raport cu problema homosexualității și nimic mai mult, constatînd totuși că cea din urmă poate deveni o problemă a sociobioeticii, dat fiind faptul că homosexualii alcătuiesc 4% din populația românească [5, p.347]. O asemenea explicație a bioeticii sociale este una simplistă și necesită completări serioase. Specificul fenomenului cercetat, statutul său în această interpretare rămîne în umbră, modul de abordare a clarificării sale nu este evidențiat și, ca urmare, se distanțează în mod semnificativ de la esența obiectului bioeticii sociale, conținutului și a problematicii sale.
În același stil ne explică esența bioeticii sociale un alt autor român, Leontin Popescu. În cartea "Bioetica și perspectiva creștină" (2009) el încearcă să analizeze fenomenul "bioetica socială" fără careva explicații cu privire la esența acestui concept la evoluția lui, interconexiunea cu alte fenomene, cum ar fi, de exemplu, cu etica biologică. În lucrarea sa el doar propune cititorilor denumirea capitolului al V-lea "Bioetica socială" [3, p.103-144], fără a face o explicație privind acest concept, natura și specificul lui, privind definiția, obiectul de studiu și statutul său, relația lui cu bioetica, de parcă capitolul nu este dedicat analizei bioeticii sociale. În continuare găsim o analiză detaliată și impunătoare a fenomenelor: homosexualitatea, transsexualitatea, suicidul, alcoolismul, dependența de droguri și de fumat, dar de pe poziții tradiționale, ca și cum nici nu există denumirea capitolului sus-menționat. Desigur, fenomenele menționate supra nu pot fi studiate în afara bioeticii sociale, în afara esenței și statutului ei, lucru care, cu regret, nu se face în lucrarea analizată. O astfel de interpretare a bioeticii sociale este una descriptivă, să nu zicem una declarativă, înțeleasă intuitiv, neoferindu-se explicații și o metodologie clară. Și de data aceasta nu putem vorbi despre un succes în explicarea esenței și conținutului bioeticii sociale. Mai corect, în cazul dat suntem martorii unui eșec în abordarea sociobioeticii.
O altă interpretare a conceptului de bioetică socială o găsim în articolul lui Constantine B. Skouteris Bioetica socială și bioetica creștină, publicat în revista „Bioethica” a Universității din Cluj-Napoca (2010, România). Autorul susține că "bioetica socială este mai mult o nouă perspectivă asupra ființei umane decît o știință” [4, p.9]. Spre regret, în articol nu se precizează despre esența și traiectoria acestei perspective. Analizînd relația dintre bioetica socială și cea creștină, Constantine B. Skouteris încearcă să delimiteze conținutul și natura acestor concepte. În acest sens, el menționează că "bioetica socială … privește ființa umană ca o ființă biologică și se consumă pe capacitatea omului de a supraviețui" [4, p.10].
În lucrare se menționează (în opinia noastră, corect) faptul că cunoștințele sociobioetice se regăsesc în interiorul spațiului bioeticii (în sens larg al cuvîntului); or, o atare constatare nu demonstrează nimic referitor la natura sociobioeticii, a criteriilor în baza cărora se determină statutul ei, sau ce parte (ori configurație) a cunoștințelor bioetice alcătuiesc cunoștințele bioeticii sociale. Concretizările ulterioare pe care le vom găsi în articolul menționat, din păcate, nu conțin concluzii cu referire la interpretarea conceptului de bioetică socială, obiectul de studiu și rolul său în societate. "Bioetica creștină, – afirmă Constantine B. Skouteris, – nu trebuie să vadă persoana umană doar în dimensiunea sa biologică, ci într-un mod combinat, sau compus, ca pe o persoană în care converg identitatea biologică și cea escatologică" [4, p.13]. În același timp, bioetica socială, concretizează el, «este "o deontologie globalizatoare" și nu este total irelevantă pentru istoria și tradiția creștinismului secularizării » [4, p.11]. Este dificil ca pe baza unor astfel de constatări ale autorului să delimităm caracteristicile esențiale ale bioeticii sociale, să stabilim ce procese inedite sunt studiate de sociobietică în urma interacțiunii bioeticii cu societatea, care fenomene acționează ca factori determinanți în stabilirea esenței și statutului conceptului analizat de noi.
§ 3.3. Abordarea sistemico-activitațională și cea sinergetică în interpretarea
esenței bioeticii sociale
Comentariile asupra interpretărilor de mai sus pot continua, dar și cele menționate denotă, cu siguranță că o astfel de abordare în studiul bioeticii sociale parțial are dreptul la viață. Or, atunci devine problematică, ca să nu spunem imposibilă, evaluarea gradului de bioetizare a segmentului social și a nivelului de adaptare a eticii biologice la societate, fapt decisiv la definirea acestui nou tip de bioetică (cu statutul său specific), precum și la stabilirea modului de abordare. Metodele descriptive folosite la interpretarea bioeticii sociale, la identificarea specificului ei, a rolului și locului acesteia în spațiul cunoștințelor bioetice și, în consecință, la dezvoltarea strategiei asigurării securității planetare sunt un obstacol serios pentru cercetătorii fenomenelor sus-menționate și nu permit aprecierea potențialului bioeticii sociale la consolidarea civilizației contemporane în lupta împotriva crizei antropoinvaironmentale globale, care-s ar putea solda cu un omnicid planetar.
La dezvăluirea esenței statutului și obiectului de studiu al bioeticii sociale momentul-cheie, în opinia noastră, devine necesitatea găsirii unor nuanțe specifice în procesele ce au loc în momentul "ciocnirii" (intersecției) sociumului și a cunoștințelor bioetice, în interacțiunea sociosferei cu principiile morale (norme și reguli) ale eticii biologice. În zona de contact al acestora se produce un efect sistemico-sinergetic, deci apar fenomene noi de o natură deosebită, care așteaptă să fie cercetate.
Societatea și bioetica, fiind sisteme deschise, neliniare, neechilibrate și autoorganizate, interacționează mereu și se autoinfluențează. Pe de o parte, societatea se bioetizează treptat, tot mai mult se socializează sub influența cunoștințelor bioetice, iar, pe de altă parte, etica cu prefixul "bio", contactînd cu societatea și cu membrii ei, sub influența tradițiilor și obiceiurilor, dogmelor religioase și particularităților naționale etc., tot mai mult se adaptează la segmentele sociosferei, adică se acomodează sociocultural la valorile spirituale ale comunității, la normele etice și chiar juridice ale unui anumit stat sau regiune a lumii etc. Asistăm aici la apariția și formarea a două procese noi, neordinare, reciproc opuse de natură socioculturală ‒ bioetizarea societății și adaptarea bioeticii, care trebuie studiate detaliat, pentru a identifica tendințele apariției și dezvoltării lor, pentru a găsi modalitatea de evaluare a acestora și chiar a fi măsurate cantitativ.
Bioetizarea societății și adaptarea eticii biologice, fiind niște procese socioculturale noi și neordinare sunt caracterizate prin indicatori calitativi și cantitativi. Este dificil, poate chiar imposibil, să determinăm exact raportul lor, care variază în mod constant de la o țară la alta, de la o regiune la altă regiune, de la o perioadă istorică la alta, de la o confesie religioasă la alta etc. Pînă în anii '70 ai secolului al XX-lea, cînd influența problemelor globale asupra dezvoltării durabile (socionaturale) a societății era aproape de zero, predominau, desigur, indicatorii calitativi ai acestor fenomene, care împreună cu caracteristicile cantitative erau nesemnificative. Criza antropoinvaironmentală globală a sporit "arealul de activitate" atît a bioetizării societății, cît si a adaptării bioeticii, a multiplicat factorii calitativi care influențează dezvoltarea durabilă și a minimalizat factorii cantitativi.
Maximizarea factorilor bioetici calitativi în strategia de dezvoltare socionaturală prin minimizarea acelor cantitativi reprezintă o problemă bioetică complicată în contextul elaborării strategiei de supraviețuire a omenirii. Această problemă nu poate fi rezolvată fără studierea și modelarea preliminară a rolului și locului paradigmelor informaționale, intelectuale și noosferice în strînsa lor relație de interacțiune cu factorii bioetici [20, c. 99-100] în procesul de constituire a unui astfel de concept teoretic. Care ar fi esența noțiunii de bioetizare a segmentelor sociosferei?
§3.4. Bioetizarea societății ‒ concept-cheie în explicarea
chintesenței bioeticii sociale
Anume bioetizarea, în opinia noastră, devine o sursă nelimitată, deoarece nu are tendințe să scadă datorită particularităților conținutului său ideal. Cu toate acestea, nu este corect să ne imaginăm că sporirea cantitativă, dar și calitativă, a conținutului fenomenului de bioetizare a societății este doar un proces de acumulare continuă a unor "unități" invariabile (neschimbătoare) de informație bioetică (norme, reguli, principii morale). Acumularea într-adevăr are loc, dar nu printr-un proces pur cumulativ, adică pe parcursul transformării atît a informației bioetice stocate, înmagazinate, cît și a celei primite și produse (în general, aceasta are loc sub forma diverselor interpretări ale fenomenelor biomedicale și biosociale, inclusiv evaluarea morală a cercetărilor științifice), dar într-un alt aspect. Acesta este, mai degrabă, modelul de "modificare (transformare) bioetică a sociumului", unde informația bioetică din nou produsă, recepționată și prelucrată nu doar se adaugă la cea depozitată (stocată), dar substanțial o înnoiește și o generalizează în conformitate cu tradițiile fragmentului realității sociale existente, cu tezaurul moral și religios al acestuia, cu legile de ordine și de drept ale statului respectiv.
Trebuie de menționat că cea mai mare valoare o reprezintă acea parte a informației bioetice (adaptate, iar uneori și neadaptate), a cărei mișcare spre sferele practice și alte tipuri de activitate a Homo Sapiens reprezintă în sine o acțiune ce permite intensificarea procesului de socializare a oamenilor (sociumului), precum și stabilirea dezvoltării societății în condiții de siguranță.
Este evident că informația morală este cea mai importantă pentru bioetizarea societății, al cărei conținut îl constituie principiile și legile, normele și regulile sale, precum și tehnologiile planetare scientofage cu scopul de a le difuza în spațiul social. Pe baza acestora se desfășoară procesul de „implantare” a eticii biologice în viața societății, provocînd aici diferite tipuri de efecte pozitive și negative (consecințe), care, luate împreună, de asemenea se încadrează în fenomenul de bioetizare.
Cu toate acestea, bioetizarea nu poate fi interpretată doar instrumentalistic. O asemenea abordare pentru identificarea esenței sale se va pomeni doar mecanicistă, ce va reduce analiza bioetizării numai la partea tehnică a sa, adică la influența formală a eticii biologice asupra societății. Dacă e să fim de acord cu o asemenea opinie, atunci acest proces pare neutru (din punct de vedere ideologic, politic și sociocultural), ceea ce nu corespunde realității, deoarece consecințele sale depind de efectul sistemic și chiar sinergetic, care apare în rezultatul interacțiunii bioeticii cu societatea. Prin urmare, interpretarea instrumentalistică a bioetizării este unilaterală, parțială, incompletă și, prin urmare, limitată. Evidențiind doar mijloacele de activitate, această metodă de cercetare este nu doar nesistemică și non-complexă, ea nu dezvăluie vectorul sociocultural al conținutului bioetizării.
Bioetizarea este, întîi de toate, o activitate axată pe implementarea principiilor metodologice și a imperativelor, normelor și regulilor bioeticii în mediul social, cu toate consecințele ce reies din aceasta[26, c.72; 19, c.18]. În procesul sistemico-activitațional de bioetizare interacționează toate componentele activității, adică subiectul, obiectul, mijloacele, necesitățile, condițiile, scopurile, rezultatele etc. Apariția și implementarea diferitelor cerințe (standarde și nestandarde) și principii ale eticii biologice în sociosferă, în lumea biomedicală duce la modernizarea și chiar transformarea întregului sistem de activitate a omului, cum ar fi cea biomedicală, științifică, de cercetare, tehnologică, informațională privind ingineria genetică etc., în care "se înscrie" bioetica. Elementele revoluționare care cauzează schimbări radicale în mediul social sunt noile mijloace de activitate, obiectivele, condițiile și rezultatele bioetizării, care, în cele din urma, în comun acord cu adaptarea eticii biologice la socium, contribuie decisiv la constituirea bioeticii globale [9, p.5-8; 17].
§ 3.5. Adaptarea bioeticii la fragmentele lumii sociale – o cerință majoră
a activității umane
Vorbind despre definiția bioeticii sociale, statutul acesteia, obiectul de studiu și spectrul de probleme din punctul de vedere al abordărilor activitațional-sistemică și sinergetică, trebuie să luăm în considerare nu doar impactul permanent al cunoștințelor bioetice asupra societății, dar, așa cum s-a menționat anterior, și efectul advers al sociumului asupra eticii biologice ‒ adaptarea acesteia. Faptul nominalizat este un alt aspect important în procesul de studiere a obiectului sociobioeticii, a esenței acestui fenomen. Important devine faptul că însăși bioetica, în rezultatul acestei interacțiuni, suferă modificări esențiale profunde, uneori schimbînd radical traiectoria evoluției sale.
Adaptarea (acomodarea) la nivelul sociocultural este determinată întîi de toate de natura activă și energică a indivizilor. În societate, cea din urmă (natura activă) este determinată de scopul activității, de necesități și condiții, de normele și regulile sociale și moral-culturale, de modalitățile de realizare a acestora și de sancționarea pentru abaterea de la aceste imperative. Aici vorbim despre acomodarea cunoștințelor bioetice, adică despre adaptarea lor la percepția unei anumite părți a omenirii, iar în cazul în care ca obiectiv este pusă noosferizarea societății, atunci de către întreaga populație a planetei [21, c. 131-133].
Desigur, principiile și regulile morale ale bioeticii au purtătorii lor – oamenii, inclusiv savanți, filosofi, teologi, lideri religioși, practicieni ș.a. Din această cauză, cînd vorbim despre adaptarea bioeticii, trebuie să luăm în calcul și intersectarea punctelor de vedere ale acestor persoane cu conceptele și tradițiile morale existente în anumite fragmente ale sociumului, pe care dorim să le bioetizăm. Prin urmare, la nivelul relațiilor umane, adaptarea este identificată cu capacitatea unor oameni de a dialoga cu alții și, de asemenea, de a se înțelege și de a se interpreta reciproc, în loc să se respingă. Apropo, aici ar fi binevenita existența unei toleranțe deosebite ‒ bioetice, ce i-ar permite omenirii să aducă la un numitor comun, cel puțin parțial, cerințele unice ale eticii biologice [10, p.170-174].
E logic și util să evidențiem cîteva variante de interacțiune adaptivă a bioeticii și societății și, totodată, să minimalizăm perioada de acomodare: (1) actualizarea conținutului bioeticii, adică cerințele sale etice se modifică în funcție de normele și regulile morale ale fragmentului concret al realității sociale, atunci cînd partea etico-morală a acestuia rămîne neschimbată, tradițională și nu suferă nici o transformare; (2) subordonarea fragmentului realității sociale la cerințele morale ale cunoștințelor bioetice, care, la rîndul lor, nu se schimbă, ci se modifică, chiar, de regulă, transformă temeliile tradiționale și regulile bioetice ale sociumului dat. De exemplu, bioetica contemporană nu se reduce la etica Pămîntului sau la etica aplicativă și nici la etica medicală, etica sănătății, etica ecologică, etica invaironmentală, etica deontologică, dar le include pe toate în structura sa ca părți componente. Fiind în același timp metodologie și ideologie a medicinei contemporane și un mod specific de viață, ea nici nu interzice nimic și nici nimic nu permite, dar recomandă și atrage atenția societății asupra aspectelor morale ale problemelor ecologice și biomedicale, ale biotehnologiilor, asupra acțiunilor științei și tehnicii legate de posibilele amenințări ce pun în pericol viața pe Pămînt și sănătatea umană. Ideologia (și metodologia) bioeticii, fiind mai conservativă, ține sub ținta sa morală acele metode ale științei și practicii, noi tehnologii, care nu contribuie la dezvoltarea unei strategii adecvate pentru o dezvoltare durabilă a civilizației moderne și pentru o îmbunătățire a calității vieții individului; (3) respingerea, ostilitatea – nu este doar o subordonare (cucerire) a sociumului față de principiile morale vechi, ci o schimbare creativă, constructivă și radicală a acestuia, prin care cunoștințele bioetice noi renunță la scopurile general-recunoscute, nu reacționează brusc, dar propun scopuri noi și folosesc o metodologie nouă, noi modalități de atingere a acestora, ce corespund cerințelor strategiei contemporane de dezvoltare inofensivă a civilizației actuale.
§ 3.6. Cu privire la statutul, subiectul și arealul problemelor bioeticii sociale
în interpretarea sa netradițională
Dacă e să vorbim mai detaliat, este logic să privim bioetica socială ca un tip specific de etică biologică, ca un fenomen complex care implică, pe de o parte, devenirea toleranței bioetice și a moralității colective (sociumului) la toate nivelurile materiei vii (bioetizarea societății), iar, pe de altă parte ‒ ca o reflecție bioetică specifică, considerată în acest caz ca o nouă înțelepciune, ca un mod specific de viață, o nouă mentalitate, o nouă ideologie și o politică specială cu privire la problemele lumii biomedicale (adaptarea bioeticii). Bioetica socială este un gen al bioeticii, care are ca obiect de studiu procesul de bioetizare a societății și de adaptare a eticii biologice la socium în relația lor de interacțiune și interconexiune. Concretizînd această definiție, putem afirma că bioetica socială, dobîndind un astfel de statut, are ca scop evaluarea gradului de bioetizare a societății și a niveluuil de adaptare a eticii biologice la segmentele realității sociale. Cu alte cuvinte, statutul bioeticii sociale este determinat totalmente de conținutul și orientarea socioculturală a proceselor de bioetizare a societății și de adaptare a bioeticii [24, c.10; 23, c.99; 25, c.8-12; 19, c.8].
Abordarea activitațional-sistemică și cea sinergetică au, indiscutabil, un rol important în relevarea statutului și obiectului de studiu al bioeticii sociale, ceea ce ne permite să dezvăluim mai adecvat forțele esențiale nu doar ale bioeticii sociale, dar și ale eticii biologice în general. De exemplu, ne permite nu numai să declarăm, dar și să argumentăm multiculturalismul bioeticii, care apare ca rezultat al adaptării celei din urmă (bioeticii) și, prin urmare, poate fi depistat astăzi în toate colțurile lumii, fiind, desigur, determinat prin diferite culte religioase, prin tradiții socioculturale, prin trăsături naționale (etnice) și altele, chiar și prin diversitatea sistemelor de justiție și de ordine legală [29, c.80; 27, c.148].
Arealul de probleme ale bioeticii sociale include chestiuni etico-morale acute privind: cunoștințele "periculoase", medicalizarea, sporirea populației pe Terra, agresivitatea, vandalismul, violența și terorismuli, armele biologice și chimice, traficul de ființe umane, bătrînețea (senectutea), canibalismul și sadomasochismul, altruismul și ascetismul, prostituția, incestul, abuzul de droguri și de alcool, abandonul, invalizii și veteranii, orientările sexuale netradiționale, stigmatizarea, sterilizarea, suicidul, pedeapsea capitală, eutanasia, clonarea, avortul, mama surogat, bolnavii de SIDA, bolnavii psihic, persoanele fără adăpost, intoleranța națională etc. Aceste și alte fenomene similare, care nu sunt menționate aici, necesită astăzi un studiu sistematic și complex, folosind multiple metode de cercetare cantitative (statistice) și calitative, luîndu-se în considerare caracterul lor (fenomenelor) interdisciplinar și integrativ la intersecția mai multor domenii ale cunoașterii atît natural-științifice, cît și socioumanistice.
Este principial ca acest proces să fie realizat permanent cu luarea strictă în calcul a cunoștințelor bioeticii sociale. Arealul de probleme ale bioeticii sociale are o opțiune dilemică și întru totul corespunde caracterului discursiv al eticii biologice într-o societate civilă matură. Aceste probleme trebuie să fie permanent discutate și să nu ne mulțumim cu rezultatele deja obținute. Ultima remarcă este deosebit de importantă dacă e să vorbim despre elaborarea unei strategii teoretice de supraviețuire a omenirii în general și instituirea unui sistem adecvat al sănătății publice în țară, în particular.
În încheiere am menționa că apariția și formarea conceptului de bioetică socială, care este condiționat de răspîndirea și implementarea în sociosferă a principiilor, normelor și regulilor bioetice și, concomitent, de influența sociomediului asupra manifestării acestora, sunt rezultatul cotiturii tehnologice contemporane în domeniul cunoștințelor etice (gîndirii etice) și al apariției în societate a reprezentărilor despre caracterul experienței morale necesare în devenirea conștiinței noosferice, intelectului noosferic și mentalității noosferice, fără de care devine imposibilă formarea civilizației noosferice. Astfel, bioetizarea sociumului și adaptarea bioeticii la fragmentele realității sociale devin instrumentariile cele mai importante în avansarea societății contemporane pe traiectoria noosferică, adică în procesul de transformare a sociosferei în noosferă, de tranziție civilizației actuale spre dezvoltare durabilă, socionaturală, prin urmare ‒ spre depășirea crizei antropoinvaironmentale planetare, depășirea omnicidului planetar [28, c.117-119; 11 p.117-127].
Bibliografie
Engelhardt Tristram H. Jn. Fundamentele bioeticii creștine. Perspectivă ortodoxă. – Sibiu: Deisis, 2005. – 507 p.
Küeng Hans. Global Responsibility: In Search of a New World. – N.Y.: Cross road, 1991. – 324 p.
Popescu Leontin. Bioetica și perspectiva creștină. – Brăila: Editura Istors a Muzeului Brăila, 2009. – 184 p.
Skouteris Constantine B. Bioetica socială și bioetica creștină // Studia Universitatis Babeș–Bolyai Bioethica. – Cluj-Napoca. – Anul LV 2 /2010. –106 p.
Șăitan Troian. Abordări contemporane în bioetica socială // Educația în Bioetică și Drepturile Omului în România. – București: Comisia Națională a României pentru UNESCO, 2006. – 440 p.
Țîrdea Teodor N. Sănătatea omului din perspectiva abordării umaniste și tehnologiilor biomedicale: analiză bioetico-teoretică // Bioetica, Filosofia și Medicina în strategia de asigurare a securității umane cu desfășurarea în cadrul acesteia a Mesei rotunde „Fundamentele bioetice ale cercetărilor biomedicale și genetice”/ Materialele Conferinței a XVI-a Științifice Internaționale. 12-13 noiembrie 2010. Redactor responsabil dr. hab., prof.univ. Teodor N.Țîrdea. – Chișinău: CEP „Medicina”, 2010. –- 280 p.
Țîrdea Teodor N. Bioetica socială în raport cu etica biologică: analiză metodologică și teoretico-comparativă // Strategia supraviețuirii din perspectiva bioeticii, filosofiei și medicinei / Culegere de articole științifice. Vol.2. Red. responsabil dr. hab., prof. univ. Teodor N. Țîrdea. – Chișinău: Print-Caro, 2012. – P. 10-14.
Țîrdea Teodor N. Medicalizarea societății din perspectiva bioeticii sociale: tendințe și probleme // Anale Științifice ale USMF „Nicolae Testemițanu”. Vol.2. / Probleme actuale de sănătate publică și management. Zilele Universității. 17-19 octombrie 2012. Ediția a XIII-a. – Chișinău: CEP „Medicina”, 2012. – P. 519-524.
Țîrdea Teodor N. Bioetica globală: utopie sau realitate specifică?// Științele socioumanistice și progresul tehnico-științific / Conferință științifică interuniversitară. Materialele comunicărilor științifice. 5 aprilie 2013. – Chișinău: Editura „Tehnica-UTM”, 2013. – 257 p.
Țîrdea Teodor N. Toleranța bioetică în asigurarea comunicării sociale: configurații teoretico-metodologice // Dialogul civilizațiilor: etică, educație, libertate și responsabilitate într-o lume în schimbare / Materialele Conferinței științifice internaționale. Or. Chișinău, 2013. – Chișinău: Tipogr. „Almor-Plus”, 2013. – 252 p.
Țîrdea Teodor N., Ursul A.D. Securitatea ecologico-demografică a omenirii din perspectivele paradigmei noosferice: analiză sociofilosofică // Hаyкoвi i ocвiтянcькi мeтoдoлoчii та пpактики. Bипycк 6-7. – Киïв: ЦГO HAH Укpаïни. 2013-2014. – 279 c.
Лeтoв O.B. Биoэтика и coвpeмeнная мeдицина. – Mocква: PAH ИHИOH. Цeнтp гyманитаpныx наyчн.-инфopм. иccлeд. Oтдeл филocoфии, 2009. – 252 c.
Пeтpoв B.И. Биoэтика и мeдицина – coюз pади жизни // Биoэтика. Фeдepальный наyчнo-пpактичecкий жypнал. – 2008. – №1(1). – C.3-11.
Пeтpoв B.И., Ceдoва H.H. Качecтвo жизни и здopoвьe // Здopoвьe чeлoвeка: coциoгyманитаpныe и мeдикo-биoлoгичecкиe аcпeкты. – Mocква: Инcтитyт чeлoвeка, 2003. – 288 c.
Пoттep B. P. Биoэтика: мocт в бyдyщee. – Киiв: Bидавeц Bадим Каpпeнкo, 2002. – 216 c.
Пoттep B. P. Глoбальная биoэтика: движeниe кyльтypы к бoлee жизнeнным yтoпиям c цeлью выживания // Пpактична фiлocoфiя. – 2004. – №1. – C.4-14.
Пycтoвит C.B. Глoбальная биoэтика: cтанoвлeниe тeopии и пpактики (филocoфcкий анализ). – Киeв: Apктyp-A, 2009. – 324 c.
Cьoгoдeння i бioeтика [peд. кoлeгiя: Ю. I. Кyндieв (вiдп.peд.) ма in.] – Киiв: BД «Aвiцeна», 2011. – 400 c.
Цыpдя T.H. Пpoблeма дeфиниции coциальнoй биoэтики // Aктyальнi питання cyчаcтнoi биoмeдичнoi eтики та дeoнтoлoгii / Mатepiали Hаyкoвo-пpактичнoгo ceмiнаpy, 14 жoвтня 2011 p., Киiв. – Киiв: HAHУ, 2011. – 46 c.
Цыpдя T.H. Инфopмациoннo-интeллeктyальная и биoэтичecкая cocтавляющиe – важнeйшиe звeнья coвpeмeннoй cтpатeгии выживания чeлoвeчecтва: тeopeтикo-мeтoдoлoгичecкий анализ // Бioeтика наyки та тexнoлoгiй: пpoблeми та piшeння / Mатepiали V Miжнаpoднoгo cимпoзiитy з бioeтики. 9-10 жoвтня 2008, м. Киïв. – Киïв: Bидавництвo „Cфepа”, 2008. – 104 c.
Цыpдя T.H. Hoocфepизация – пyть к бeзoпаcнoмy pазвитию // Чeтвepтыe Илиадeвcкиe чтeния. Цивилизация на pyбeжe тыcячeлeтии: Mатepиалы мeждyнаpoднoй наyчнo-пpактичecкoй кoнфepeнции. Кypcк, 14 – 15 мая 2002. – Кypcк: Изд. цeнтp «ЮMЭКC», 2002. – 260 c.
Цыpдя T.H. Cтанoвлeниe биoцeнтpичecкoй мeтoдoлoгии – импepатив этики эпoxи выcoкиx глoбальныx тexнoлoгий // Чeлoвeк в пpocтpанcтвe бoлeзни: гyманитаpныe мeтoды иccлeдoвания мeдицины. Cбopник наyчныx cтатeй. – Cаpатoв: Издатeльcкий цeнтp «Hаyка», 2009. – 430 c.
Цыpдя T.H. Coциальная биoэтика: тeopeтикo-мeтoдoлoгичecкиe аcпeкты // Экoлoгичecкий Becтник. Hаyчнo-пpактичecкий жypнал. – Mинcк: 2011. – №2. – C. 95-100.
Цыpдя T.H. Cтатyc, пpeдмeт и пpoблeмнoe пoлe coциальнoй биoэтики: мeтoдoлoгичecкий анализ // Биoэтика. Фeдepальный наyчнo-пpактичecкий жypнал. – Boлгoгpад: 2012. – № 1. – C. 5-11.
Цыpдя T.H., Ceмeнюк Э.П. Биoэтика в cиcтeмe coвpeмeннoй наyки: филocoфcкo-мeтoдoлoгичecкий пpoфиль // Strategia supraviețuirii din perspectiva bioeticii, filosofiei și medicinei / Culegere de articole științifice cu participare internațională. Vol. 3. Red. resp. dr. hab. în filosofie, prof. univ. Teodor N.Țîrdea. – Chișinău: CEP „Medicina”, 2013. – P. 3-16.
Цыpдя T.H. Биoэтизация coциyма и адаптация биoэтики – ключeвыe пoнятия в экcпликации пpиpoды coциальнoй биoэтики // Eтичнi пpoблeми пpoфiлактичнoï мeдицини: вплив дoвкiлля, xаpчyвання та yмoв пpацi наздopoв'я наceлeння / Mатepiали VI Miжнаpoднoгo cимпoзiyмy з бioeтики. 11-12 жoвтня 2012 p. – Киïв: «Apктyp-A», 2012. – C.71-73.
Цыpдя T.H. Coциальная и глoбальная биoэтика: cpавнитeльнo-мeтoдoлoгичecкий анализ // П'ятий нацioнальний Кoнгpec з бioeтики з мiжнаpoднoю yчаcтю. 23-25 вepecня 2013. Київ, Укpаїна. – Київ: HAH Укpаїни, HAMH Укpаїни, MOЗ Укpаїни, 2013. – C.148-149.
Цыpдя T.H. Hoocфepная cтpатeгия бeзoпаcнoгo pазвития в кoнтeкcтe глoбальнoй биoэтики: тeopeтикo-мeтoдoлoгичecкий анализ // Mатepiали I Miжнаpoднoï мiждиcциплiнаpнoï наyкoвo-пpактичнoï кoнфepeнцii «Фopмyвання нoвoгo cвiтoглядy як ocнoва cтpатeгii cталoгo poзвиткy» пpиcвячeнoï 150-piчню з дня наpoждeння акадeмика, пepшoгo пpeзидeнта Укpаiнcкoï Aкадeмiï наyк Boлoдимиpа Иванoвича Bepнадcькoгo (14-16 бepeзня 2013 poкy). – Львiв: Bидавництвo PBB HЛTУ Укpаiни, 2013. – C.117-119.
Энгeльгаpдт X.T. Пoчeмy нe cyщecтвyeт глoбальнoй биoэтики? – Mocква: Чeлoвeк, 2008. – №1. – C. 74-82.
T e m a 4
BIOETICA POLITICĂ
ÎN CONTEXTUL PARADIGMEI SECURITĂȚII UMANE
Corelația dintre vietate, morală și politic în contextul expansiunii vertiginoase în spațiul luptei politice a biotehnologiilor de ultimă oră creează suficiente premise pentru reconsiderarea într-o perspectivă previzibilă în timp a caracteristicilor de bază ale celor mai fundamentale principii ale organizării societății umane. Interdependența și interconexiunea dintre aceste trei elemente determinatorii pentru sistemele socio-politice contemporane impun noi valori și noi abordări ale importanței și rolului omului și societății pentru natură și biosferă.
În condițiile aprofundării aspectelor sistemice ale crizei globale cu referință la sistemul de gestionare și conducere socială, a devenit necesară fundamentarea unei noi branșe a științei și practicii bioetice în vederea oferirii unei mai bune oportunități pentru omenire de a depăși criza mondială. Acest domeniu – bioetica politică, reprezintă o nouă dimensiune inovațională a bioeticii și o modalitate eficientă de edificare și implementare a teoriei și practicii supraviețuirii omului.
Disciplina bioetica politică pornește de la premisa că etica biologică și politica pot interacționa, etica este prezentă și are un anumit rol în evoluția politicului ca și invers: politicul interacționează cu planul moralității individuale și sociale, lăsând o amprentă importantă asupra sistemului valorilor morale. Bioetica politicului reiese firesc din interacțiunea acestor doua planuri ‒ politicul și bioetica, dînd naștere unor noi relații și procese în ambele domenii precum ar fi adaptarea bioeticii la realitățile politice și prioritățile, imperativele socio-politice, pe de o parte, iar pe de alta, generând o bioetizare a politicului, a proceselor, instituțiilor, actorilor, conștiinței și culturii politice.
Securitatea umană, prin definirea celor două planuri de bază ale sale ‒ libertatea de necesități și libertatea de frică, trasează, de fapt, obiectivele bioeticii politice de realizarea acestor deziderate. Libertatea de necesități se prezintă a fi un obiectiv de realizat, ca o stare în care necesitățile specific omului (fiziologice, spiritual și sociopolitice) nu vor mai constitui un impediment în progresul său personal sau o sursă de insecuritate. Libertatea de frică însă, se remarcă ca o stare psihoemotivă prin care individul uman este scutit de grija și frica viitorului prin politici sustenabile și raționale, echitabile și participative.
În aspect aplicativ, atît bioetica politică, cît și securitatea umană contribuie la soluționarea unei probleme de importanță majoră în plan mondial: definirea perspectivelor sistemului internațional și al civilizației umane în ansamblu de a contracara efectele negative ale crizei antropoinvaironmentale globale, abordată la nivelul însușirilor sale structurale propriu-zise, precum și la cel al factorilor social și politici interni, cu raporturile lor multidimensionale și complexe pe care le formează, exercitate atât pe orizontală, cât și pe verticală.
§4.1. Specificul evoluției bioeticii politice
în condițiile necesității fortificării securității umane
Bioetica politică este concepția teoretică referitor la asigurarea și promovarea dezvoltării și securității umane prin respectarea și promovarea drepturilor omului . În cadrul acestei noi științe bioetice, dar și socioumaniste – bioetica politică, se face fuziunea dintre teoria bioetică propriu-zisă, cu fiecare dintre cele trei elemente-cheie tradiționale deja în calitate de componente ale progresului sociopolitic contemporan: drepturile omului, dezvoltarea socială și securitatea umană. În fapt, sub umbrela conceptual-metodologică a bioeticii, corelația dintre aceste trei elemente amintite mai sus, capătă o finalitate teoretico-aplicativă desăvîrșită, prin prisma necesității imperative a modernizării morale a mentalității socioumane, pentru adoptarea altor abordări instrumentale mai eficiente și echitabile, mai funcționale și corecte față de viu, natură, om, planeta Pămînt, univers.
Bioetica politică – presupune adaptarea bioeticii ca esență instrumental-metodologică a politicilor și strategiilor de asigurare a securității umane. La fel, se preconizează apariția și fundamentarea unor direcții științifice noi în cercetarea atât a proceselor și rolului instituțiilor politice prin prisma bioeticii, cât și a fenomenelor bioetice prin prismă politologică — bioetica politică, avînd ca suport analiza fenomenelor, instituțiilor și proceselor, structurii și contextului care în totalitatea lor au determinat reconceptualizarea rolului bioeticii în cadrul spațiului politic și în context sociocivilizațional în perspectiva contribuției sale substanțiale la edificarea, elaborarea și implementarea strategiei supraviețuirii omenirii prin depășirea crizei globale. Caracterul inovator al rezultatelor constă în identificarea și definirea obiectului de studiu, în elaborarea principiilor de bază ale disciplinei bioetica politică [15, p.14].
Cauzele apariției conceptelor de ”securitate umană” și ”bioetică”, sunt apropiate și interdependente. Pe de o parte, primul termen a fost generat, în principal, de necesitatea redimensionării conceptului de securitate prin accentuarea rolului individului uman în procesul de asigurare a securității, iar în cazul celui de al doilea termen, cauza de bază a constat în necesitatea găsirii unor soluții viabile la criza globală contemporană prin cooptarea redimensionării elementului etico-moral ca unul fundamental în cadrul relațiilor dintre individ-societate-bioesferă.
Securitatea umană, prin definirea celor două planuri de bază ale sale ‒ libertatea de necesități și libertatea de frică ‒ trasează, de fapt, obiectivele bioeticii politice în realizarea acestor deziderate. Libertatea de necesități se prezintă a fi un obiectiv de realizat, ca o stare în care necesitățile specific omului (fiziologice, spiritual și sociopolitice) nu vor mai constitui un impediment în progresul său personal sau o sursă de insecuritate [1, p.138]. Libertatea de frică însă, se remarcă ca o stare psihoemotivă prin care individul uman este scutit de grija și frica viitorului prin politici sustenabile și raționale, echitabile și participative.
În aspect aplicativ, atît bioetica politică, cît și securitatea umană contribuie la soluționarea unei probleme de importanță majoră în plan mondial: definirea perspectivelor sistemului internațional și al civilizației umane în ansamblu de a contracara efectele negative ale crizei globale, abordată la nivelul însușirilor sale structurale propriu-zise, precum și la cel al factorilor social și politici interni, cu raporturile lor multidimensionale și complexe pe care le formează, exercitate atât pe orizontală, cât și pe verticală [2, p.74].
În condițiile aprofundării aspectelor sistemice ale crizei globale cu referință la sistemul de gestionare și conducere socială, a devenit necesară fundamentarea unei noi branșe a științei și practicii bioetice în vederea oferirii unei mai bune oportunități pentru omenire de a depăși criza mondială. Acest domeniu – bioetica politică, reprezintă o nouă dimensiune inovațională a bioeticii și o modalitate eficientă de edificare și implementare a teoriei și practicii supraviețuirii omului. Există un șir de abordări și direcții de investigare în cercetarea bioetică, precum bioetica globală, bioetica clinică, etica cercetării biomedicale, bioetica socială etc. Spre deosebire de aceste branșe ale domeniului bioetic, interesate de cercetarea unor subiecte speciale, bioetica politică se axează cu precădere pe abordarea cea mai generală a diferitelor aspecte, implicații sau consecințe politice a relațiilor dintre societatea umană și natură, implicând ființe vii, viață în genere, precum și spațiul biosferei unde acest fenomen al vieții, irepetabil în univers, poate fi posibil. Un schimb permanent de informații, metodologie și know-how dintre bioetica politică și alte ramuri ale bioeticii devine de o importanță crucială în perspectiva fortificării și consolidării impactului social al bioeticii.
Cu toate acestea se atestă unele relații favorizate și mai apropiate dintre anumite ramuri ale bioeticii, ce se cristalizează cu timpul în anumite grupuri de științe bioetice în funcție de preocupările, interesele și specificul obiectului de cercetare. În contextul relațiilor dintre diverse branșe ale domeniului eticii biologice se impun trei valori-criterii în funcție de care ramurile acesteia pot fi poziționate în spectrul domeniului menționat: (1) supraviețuirea omului ca valoare bioetică; (2) moralitatea ca criteriu bioetic de bază; (3) viața ca valoare fundamentală pentru teoria și practica bioetică.
În funcție de echilibrarea și/sau predominarea unora dintre aceste trei valori-criterii în cadrul fiecărei branșe ale bioeticii se impune o delimitare a locului fiecăruia dintre domeniile bioeticii în context schematic și consolidarea unor relații și contacte prioritare dintre anumite ramuri ale bioeticii în detrimentul aproprierii cu altele. Astfel, spre exemplu, bioetica clinică tinde mai mult către protejarea și promovarea vieții ca valoare definitorie, distanțându-se de criteriul supraviețuirii omului sau de cel al moralității, devenind foarte apropiată de științele medicale.
Domeniul eticii în cercetarea biomedicală ca branșă a bioeticii se axează cu precădere pe setul de norme morale, prescripții regulamentare și standarde legale în contextul protejării drepturilor și intereselor subiecților umani în cadrul cercetărilor biomedicale, neglijând într-o anume măsură aspectele biologice ale vieții ca fiind un aspect prea tehnic, sau supraviețuirea omului ca fiind un criteriu prea abstract, tinzând mai mult către o apropiere de științele juridice. În acest context, bioetica politică se axează pe supraviețuirea omenirii ca obiectiv final al eforturilor sale, distanțându-se întru-câtva de criteriul moralității și de cel al vieții, ca fiind mai puțin aplicative în contextul promovării strategiilor de gestionare a sociumului.
Spre deosebire de cele trei exemple descrise anterior ca fiind poziționate la extreme, ce sunt axate pe una dintre cele trei valori-criterii ale domeniului bioeticii, se remarcă sfera bioeticii globale, fondată potrivit principiilor lui Van Rensselaer Potter, ca fiind una dintre ramurile bioeticii care echilibrează armonios toate cele trei valori ale eticii biologice: supraviețuirea omului pe Terra, viața și moralitatea, poziționându-se echidistant față de acestea [13, p.5]. Printre multitudinea de ramuri și direcții de cercetare din sfera bioeticii se pot remarca și alte domenii ca fiind apropiate de unele dintre aceste valori-criterii, gravitînd în jurul acestora. Schema dată de tipologizare a ramurilor bioeticii contribuie astfel la formarea unor categorii de domenii bioetice, în vederea aprofundării specializării acestor discipline și delimitării mai stricte a obiectului lor de cercetare.
Creșterea rolului bioeticii politice în calitate de domeniu aplicativ nou al vieții sociale este determinat în mare parte de obiectul său specific de interes, ca preocupare practică și studiu teoretic, referindu-se nemijlocit la activitatea de gestionare a sociumului în contextul sporirii importanței sociale a problematicii bioetice, la acțiunea de presiune politică ale factorilor de decizii asupra instituțiilor bioetice și viceversa, precum și asupra conștiinței bioetice la nivel social și individual. De asemenea, bioetica politică este interesată de cercetarea impactului comunităților profesionale și științifice asupra procesului de elaborare și implementare a deciziei socio-politice cu implicații în sfera bioetică.
În calitate de disciplină teoretică, bioetica politică este fondată pe cele mai ample teorii, concepte, principii și categorii referitoare la viața politică în condițiile crizei globale multidimensionale și necesității iminente de revizuire a normelor și principiilor morale, care pledează pentru apărarea și promovarea drepturilor ființei umane, pentru conservarea bunăstării mediului ambiant. Fenomenele și instituțiile politice precum conceptul de putere politică, partidele politice, grupurile de presiune și de interese, instituțiile autorităților publice în context bioetic, toate reprezintă obiectul de studiu al bioeticii politice în vederea contribuției sale la edificarea unei colaborări coevolutive și armonioase dintre societate și biosferă.
Se remarcă în principal două categorii de cauze și premise obiective care stau la baza fundamentării acestei noi discipline ‒ bioetica politică: (a) Adaptarea teoriei și practicii bioetice la prioritățile și condițiile socio-politice existente; (b) Bioetizarea politicului prin sporirea importanței cunoștințelor, principiilor și valorilor bioetice în contextul activităților socio-politice, prin implementarea acestora în viața politică națională și internațională.
Adaptarea teoriei bioeticii și principiilor sale de comportament, bună funcționare și activitate la cele mai de perspectivă trenduri ale vieții social-politice, în special la cele care vin să valorizeze și să aprecieze în mod deosebit rolul caracteristicilor și condițiilor biologice (genotipice și fenotipice) ale indivizilor umani de a-și atinge scopuri politice și a obține avantaje socio-economice în conexiune directă cu puterea politică, de asemenea constituie niște piloni de importanță fundamentală ale bioeticii politice ca domeniu specific de cercetare.
Bioetizarea vieții politice la nivel național sau internațional este determinată ca fiind o sursă fundamentală a necesității de edificare a bioeticii politice, ca domeniu specific de cercetare a diverselor procese sociale, printre care și bioetizarea actorilor politici individuali, de grup sau corporativi, a factorilor umani din cadrul sistemului politic ca o consecință a bioetizării întregii societăți. Biomoralizarea vieții politice se referă la subordonarea voinței politice, strategiilor și politicilor sociale, la imperativele globale bioetice de importanță maximală pentru viitorul omenirii [6, p.54]. De asemenea, procesul de bioetizare este determinat de implementarea modelelor bioetice ce propagă și promovează supraviețuirea omului ca valoare și imperativ suprem pentru civilizația contemporană, inclusiv prin procesele decizionale și relaționale dintre societate, pe de o parte și natură, biosferă, pe de alta, prin substituirea și modernizarea abordărilor, valorilor și atitudinilor vechi non-coevolutive și inechitabile cu altele mai adecvate necesităților de depășire a crizei globale prin inițierea unor relații armonioase și reciproc avantajoase dintre om și mediu.
Spre deosebire de tendința dominantă din cadrul metodologiei bioetice bazată pe principism, constând din aplicarea, coordonarea și ralierea imperativelor, valorilor, principilor și normelor morale ale bioetice în cadrul cercetării științifice în raport cu obiectul investigat, metodologia specifică bioeticii politice capătă caracteristici pozitiviste de investigare măsurabilă, verificabilă și orientată către un rezultat imediat. Din această perspectivă a dominantei metodologice, se confirmă odată în plus că direcțiile și trendurile de dezvoltare pe care le adoptă disciplina bioeticii ca știință și practică ce se situează la interferența dintre reflecția filozofico-morală și domeniul biologiei, sunt fundamental diferite de cele pe care le înregistrează bioetica politică, ce manifestă semne și afinități pentru încadrarea acestei sfere de cercetare în categoria disciplinelor socio-politice, cu tendința clară de a se detașa nu doar obiectual, dar și metodologic de domeniul bioeticii, apropiindu-se organic și funcțional tot mai mult de științele politice.
Corelația dintre vietate, morală și politic în contextul expansiunii vertiginoase în spațiul luptei politice a biotehnologiilor de ultimă oră, creează suficiente premise pentru reconsiderarea într-o perspectivă previzibilă în timp a caracteristicilor de bază ale celor mai fundamentale principii de organizare ale societății umane. Interdependența și interconexiunea dintre aceste trei elemente determinatorii pentru sistemele socio-politice contemporane impun noi valori și noi abordări ale importanței și rolului omului și societății pentru natură și biosferă.
Totodată, în contextul schimbărilor la nivelul noilor perspective și ideologii politice, celor din mediul ambiant și natura înconjurătoare, precum și a transformărilor de ordin concepțional și moral în socium, unitatea acestor trei elemente ‒ vietate, morală și politică ‒ se profilează a fi principiul determinat al bioeticii politice, o nouă disciplină de cercetare și aplicare practică ce vine să revalorifice prioritățile omului contemporan în contextul noilor realități, inedite atât ca amploare a crizei ecologice, a schimbărilor climaterice, a modificărilor și mutațiilor biologice și la nivel genetic al naturii umane dar și ca atitudine și reacție față de aceste fenomene în mentalitatea colectivă, în care conștiința morală se evidențiază printr-o mai mare flexibilitate și adaptare, impunînd noi tipuri de comportament și soluții atît la nivel micro-politic (individual), cît și la nivel macro-politic (global) [4, p.38].
Există multiple aspecte legate de problematica reprezentativității în diverse branșe ale bioeticii. În cadrul bioeticii politice, reprezentativitatea devine un subiect de importanță capitală pentru funcționalitatea practică și aplicabilitatea teoriei bioeticii politice. Balanța reflectării proporționale este flagrant încălcată în multiple cazuri, atât în ceea ce privește corespunderea legislației internaționale nevoilor reale ale subiecților dreptului internațional, statelor și organizațiilor regionale, dar și în cazul dreptului național, puternic influențat de către diverși factori de interese care confruntă probleme reale și suficient de complicate pentru a corespunde pe deplin spectrului de necesități și nevoi, mai ales ale persoanelor vulnerabile, grupurilor defavorizate, care întâmpină dificultăți de articulare a intereselor lor. Reprezentativitatea proporțională suferă distorsionări semnificative și în cazul adoptării și promovării politicilor și strategiilor destinate îmbunătățirii stării persoanelor din grupurile de risc sporit și defavorizate, sau referitoare la indivizii afectați și sensibili la posibile abuzuri în probleme de bioetică. În aceste condiții, reprezentativitatea devine pentru bioetica politică un principiu fundamental și un criteriu de evaluare a succesului transpunerii în practică a elaborărilor teoretice în acest domeniu. Principiul reprezentativității al bioeticii politice, ca fundament teoretic al acesteia, vine să stabilească în mod imperativ, criteriul echitabil al accesului la procesul decizional al diverșilor factori sociali, organic interesați de implicațiile aplicative ale deciziilor, politicilor sau strategiilor adoptate.
Principiul priorității adoptării deciziilor se manifestă ca o piesă componentă importantă în mecanismul de funcționare a bioeticii politice. Prioritizarea obiectivelor și deciziilor proxime spre a fi adoptate după o dezbatere, se identifică a fi una dintre cele mai complexe aspecte ale structurării obiectului de cercetare, în cazul dezvoltării teoriilor, sau a alegerii corecte a ordinii de sistematizare a priorităților aplicative, în cazul implementării practicilor. Principiul dat poate deveni unul de o importantă crucială pentru întreaga bioetică, atât în forma sa teoretică, cât și în aspectul să practic, dată fiind importanța și încărcătura sa metodologică.
Problema autonomiei în bioetica politică devine un subiect puternic influențat de specificul aplicativ și socialmente orientat al disciplinei. Autonomizarea acțiunii politice în contextul expansiunii bioeticii în sfera politicului se configurează a fi o tematică puțin studiată de către specialiști. Cu toate acestea, în cadrul bioeticii politice, categoria de ”autonomie” poate căpăta sensuri foarte diverse și netradiționale, fiind una fundamentală pentru acest domeniu nou al științei, noțiune folosită cu precădere în analiza aspectelor morale ale corelației dintre deciziile politice adoptate, comportamentul socio-politic al actorilor individuali și instituțional, și subiectele specifice bioeticii, precum transplantul de organe, problematica mamei-surogat, avortul, inseminarea artificială, clonarea (inclusiv umană), manipulațiile genetice de laborator, aplicarea tehnologiilor biomedicale în diverse sfere ale vieții sociale și politice etc. Mecanismul bioetic de realizare a principiului autonomiei constă din aplicarea procedurii acordului informat, pe lângă alte modalități de promovare a acestuia.
În procesul de formare și edificare a bioeticii politice au jucat un rol important diverși factori, atît obiectivi cît și subiectivi, provenind atît din mediul aplicativ al practicienilor în domeniul politicului, cât și din mediul teoreticienilor proceselor socio-politice. Astfel, se remarcă un șir de premise care au determinat apariția bioeticii politice ca disciplină academică, dar și ca sferă practică de activitate. Printre acești factori determinanți se înscriu următoarele premise: (a) istorice: apariția eugeniei și excesele ingineriei sociale și rasiale de exterminare, experimentele inumane pe oameni, mai cu seamă în perioada celui de al doilea război mondial, criza invaironmentală mondială intensificată în secolul al XX-lea, progresul tehnico-științific și dezvoltarea tehnologiilor biomedicale folosite inclusiv în sfera politică, în cadrul luptei pentru putere și în creșterea longevității, a capacităților mentale, comunicaționale, estetice a elitelor socio-politice; (b) juridice: adoptarea la nivel internațional a unui șir de acte internaționale [Codul de la Nuremberg (1947), Declarația universală a drepturilor Omului (ONU -1948), Declarația de la Helsinki (Asociația Medicală Internațională – 1964), Convenția europeană de al Oviedo pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei (1997) cu protocoalele sale adiționale, standardele CIOMS cu privire la cercetarea biomedicală, implicând subiecți umani – Council for International Organizations of Medical Sciences: International Ethical Guidelines for Biomedical Research Involving Human Subjects (1982, 1993, 2002),Directiva 2001/20/CE a Parlamentului European și a CoE din 4 aprilie 2001,cu privire la aplicarea bunelor practici clinice în cazul efectuării de studii clinice pentru evaluarea produselor medicamentoase de uz uman etc.], referitoare la apărarea drepturilor omului, a drepturilor subiecților umani în cercetările biomedicale, privind reglementarea juridică internațională, referitoare la traficul de persoane, transplantarea organelor și țesuturilor, la practicile ingineriei genetice etc.; (c) sociale și politice: formarea unei noi conștiințe sociale privind protecția naturii și a unei noi abordări ecologice și bioetice cu privire la rolul omului în procesul de salvgardare a mediului ambiant. Dezvoltarea unor doctrine (ecologismul) cu privire la organizarea societății moderne și apariția unor mișcări civice, instituții și organizații socio-politice ce promovează valorile ecologice și bioetice la nivel macrosocial. Declanșarea procesului bidirecționat de bioetizare a politicului și sociumului, pe de o parte și adaptarea bioeticii la prioritățile sociale și politice, pe de alta; (d) antropologice: apariția și implicarea în viața socio-politică a unor noi tipuri de persoane cu noi abordări și viziuni politice, economice, psihosociale, de mentalitate și cu noi tipuri de morală: ”indigo”, ”homo futuris”, încadrați în categoria mai largă de ”homo bioeticus”; (e) economice: nivelul critic al discrepanței dintre nevoile crescânde de energie și resurse ale industriei și posibilitățile tot mai mici ale planetei de a furniza resurse, ceea ce duce la conflicte politice, diplomatice și militare pentru sferele de influență, zonele și teritoriile bogate în resurse; (f) ecologice: degradarea continuă a solului, apelor, aerului, a stratului de ozon al Terrei, reducerea biodiversității planetei, încălzirea globală etc., sub impactul industriei resursofage contemporane și a factorilor antropogeni, cu repercusiuni grave asupra bunăstării populației unor state și chiar regiuni întregi, determinând apariția în agenda politică și electorală, la diverse nivele, a problematicii ecologice și căilor de soluționare a acestei crize. În acest context, Ian G. Barbour în opera sa ”Etica în era tehnologiilor” pledează pentru instituirea unui sistem de management la nivel mondial special pentru redistribuirea rațională a resurselor naturale ca o moștenire comună a generației actuale a locuitorilor Terrei: ”în cazul redistribuirii resurselor e nevoie de un sistem asemănător cu cel al puterii executive locale care implementează deciziile adoptate la nivel de stat” [12, p.345].
În contextul specificului său interdisciplinar de natură post-neclasică, bioetica politică posedă un potențial important în vederea sporirii calității analizei și cercetării politologice și conflictologice, prin aplicarea aparatului său metodologic în cadrul investigațional, prin prisma principiilor și categoriilor sale fundamentale. În acest context, principiul interconexiunii organice a politicului cu viul și etică reprezintă un fundament important al bioeticii politice ca domeniu de cercetare și de investigație științifică a realităților inedite de reacționare a factorilor de decizii și instituțiilor politice la provocările de ordin biologic, tehnologic, ecologic, medical, dar și ca domeniu practico-aplicativ de avangardă ce presupune implementarea unor noi modele și abordări în viața publică și mai cu seamă în viața politică, implicând răspândirea valorilor bioeticii, modelelor bio-morale de abordare a celor mai largi aspecte ale sociumului.
§4.2. Priorități și perspective ale bioeticii politice
În cadrul dezbaterilor socio-politice contemporane, se atestă aducerea în prim-planul preocupărilor alegătorilor, politicienilor, a societății în ansamblu, a problematicii ajustării domeniului normativ-legislativ, cît și a anturajului politic la aspectele care țin de condiția biologică a omului, la diversele aspecte în care problematica vieții, rolului vietății și drepturilor sale este repusă la un alt loc ca până acum. Iar cel mai definitoriu element al reorientării vectorului politicii secolului al XXI-lea constă în aceea că în rezultatul confruntărilor politice dintre năzuințele grupurilor de cetățeni ce pledează pentru revederea bazelor juridice, sociale și economice ale modelului politic contemporan, deși laic, dar totuși bazat pe tradițiile creștine, pe cele islamice sau iudaice. Competiția sistemelor etice devine un fel de chintesență a luptei politice în noile condiții, cînd problemele vieții încep să depășească în importanță și impact macro-social alte categorii de probleme din spațiul politic, încercând chiar să le înglobeze, atît la nivelul articulării lor, cît și la etapa formulării și aplicării soluțiilor.
Dezbaterile etice, confruntările dintre diversele modele și concepții morale vin să înlocuiască treptat, într-un cadru postmodern și post-industrial, discursul politic tradițional și dezbaterile politico-doctrinare clasice. În acest context când atenția sociumului este redirecționată către aspectele bioetice ale vieții până și acțiunea politică tinde să-și modifice structura și natura sa internă, căci lupta pentru supremația socială și puterea politică începe treptat să se bazeze tot mai mult pe impunerea și promovarea unor norme și modele morale într-un cadru concurențial al concepțiilor etice cu precădere vizând aspectele și condițiile vieții pe Terra, starea mediului ambiant și biosfera, posibilitățile de diminuare a ritmurilor de ofensivă a crizei ecologice, energetice, a resurselor, cu scopul identificării și implementării strategiilor de supraviețuire a omului ca specie.
Unul dintre cele mai importante subiecte de interes pentru bioetica politică reprezintă procesul de luare a deciziilor socio-politice în concordanță cu principiile bioetice specifice diverselor domenii ale acestei sfere de cunoștințe (bioetica globală, socială, clinică etc.). Bioetica politică este un domeniu nou al științei ce se vrea a fi o modalitate eficientă pentru explicarea de pe poziții bioetice a realităților socio-politice contemporane care domină viața socială și preocupările politice ale omului modern.
Problematica priorității intereselor individului față de cele publice, față de interesul comunitar, în bioetica politică capătă o semnificație deosebita datorită caracterului dublu pe care îl poseda în virtutea obiectivelor și misiunii sale în contextul elaborării unui set de măsuri și soluții viabile la criza contemporană, atât din perspectivă bioetică cât și ca inovații politologice, capabile să ofere omenirii o perspectivă de supraviețuire durabilă și de dezvoltare continuă. Misiunea de bază a bioeticii politice constă, în principiu, în a consolida și a optimiza corelația trilaterală dintre Politic, Vietate și Morală în vederea obținerii unui salt calitativ nou în acest domeniu unic, care se bazează pe corelarea acestor trei domenii și subordonarea lor dezideratului noosferizării societății [11, p.145-260].
În calitate de domeniu de cercetare și studiu, bioetica politică se concentrează asupra proceselor de bio-moralizare a instituțiilor și tendințelor socio-politice, avînd capacitatea de captare a influențelor socio-politice din afară, adaptîndu-se acestor realități, precum și imperativelor referitoare la necesitatea obținerii unor rezultate semnificative în beneficiul întregii societăți. În teoriile morale contemporane cu extensiune aplicativă în numeroase domenii de interes public și social, precum și în biomedicină sau alte domenii bio-naturale, denotă interesul sporit pentru individul uman. Bioetica politică ca și domeniu practic de promovare a valorilor bioetice, poate să conecteze interesul individual cu prioritățile publice, comunitare, păstrând echilibrul priorităților, indiferent de faptul că primordialitatea interesului și bunăstării individului față de cel public se explică exclusiv prin importanța individului față de societate ca totalitate de indivizi, iar bunăstarea sa colectivă nefiind o condiție suficientă pentru a le asigura tuturor membrilor săi un nivel suficient de confort [8, p.104].
Este evident că în acest context al bioeticii politice, primordialitatea respectului pentru interesele individului uman în fața intereselor societății în general, corespunde în mod prioritar cu configurația domeniului politic de mâine, strâns legat de nivelul personal al adoptării deciziilor cu extensie largă în sfera politicului, precum și de conceptul de autonomie atât individuală cât și colectivă. Interesele individuale, protecția persoanei și interesul public pentru bunăstarea fiecărei ființe umane se înscrie perfect în cercul de preocupări, specific direcției umaniste în științele sociale și practica socio-politică.
Cu toate acestea, bioetica ca domeniu suprauman și universal încearcă să extrapoleze specificul și calitățile umane, conferindu-le și înnobilând cu ele alte ființe din natură și univers, chiar și elemente ale naturii nevii uneori, dar care sunt considerate a avea o importanță vitală pentru om, pentru mediul său de viață. În concordanță cu aceste tendințe bioetice, interesele înguste ale individului, prioritatea acestora față de cele colective care vin să sprijine bunăstarea individuală, capătă noi valențe în care individul, deși continuă să reprezinte un interes sporit din perspectiva modelelor morale din socium, totuși este privit ca parte componentă de neînlocuit, ca cel mai valoros element al biosferei, interesele sale fiind complimentare în acest fel cu cele ale vieții în genere și cu cele ale vietăților din mediu.
În contextul bioeticii politice, valoarea individului uman, prioritatea intereselor sale în fața celor sociale, se poate perpetua indubitabil, însă nu se poate menține la același nivel de exclusivitate și prioritate atunci când ne referim la viața altor ființe, la viață în genere ca și la biosferă și natură în cele mai vaste sensuri.
Obiectivele de baza ale bioeticii politice, fiind într-un proces de cristalizare și definitivare includ: reflectarea la un nivel structural inedit a noilor realități și procese bioetice prin prisma metodologiei specifice științelor politice; sensibilizarea societății postmoderne în vederea intensificării includerii tot mai plenare a problematicii bioetice în discursul, practica și acțiunea politică contemporană; oferirea unei baze consolidate pentru depășirea și soluționarea unor probleme stringente ce apar la interferența dintre diverse domenii de interes public sporit precum politicul și biotehnologiile sau sfera sporirii capacităților intelectuale și biologice ale factorilor politici de decizii sau presiune politică. În vederea intensificării importanței și rolului bioeticii politice în domeniile sale de aplicație, dar și în cadrul sistemului de științe sociale în genere, precum și printre științele filosofice pe de o parte, dar pe de altă parte, în contextul sistemului de științe politice, obiectivele și scopurile bioeticii politice continuă să fie adaptate și coordonate în funcție de poziționarea dinamică în cadrul acestor sisteme însăși a disciplinei date în vederea captării unei atenții sporite atît a opiniei publice, cît și a comunității științifice.
Bioetica politică, fiind o parte componentă a bioeticii generale, în corelare dinamică cu bioetica socială [14, p.95-100], capătă înțelesul de disciplină ce studiază în mod prioritar aspectele morale ce apar la interferența dintre domeniul politicului cu cele mai răspândite fenomene specifice acestuia precum lupta pentru putere, elaborarea și implementarea deciziei politice cu problematica specifică domeniului investigațiilor biomedicale.
Categoria ”bioetică politică” are cel puțin două înțelesuri semantice: un sens restrâns și altul larg. În sens îngust, bioetica politică întrunește numeroase aspecte etice observabile la interferența domeniului bio-medico-tehnologic cu diversitatea de fenomene și procese ce se produc în spațiul politicului. Aceste aspecte specifice bioeticii politice în sens îngust, se întrunesc din ce în ce mai des și devin tot mai violente și periculoase pentru sistemul social, în mod direct proporțional cu amplificarea fenomenelor sociopolitice adverse cu specific asistemic și dezintegrator pentru bunele practici și relațiile armonioase din cadrul sistemului social-politic, ca o consecință a evoluției progresului tehnico-științific și a tergiversării soluționării dilemelor sistemului democratic pe fondalul perseverării promovării concurențiale a acestui model de guvernare în societatea contemporană în detrimentul altor forme de organizare, dirijare și guvernare a comunității umane sau contrar imperativelor sociumului, divergente întru-câtva față de valorile și principiile democrației tradiționale, dar pe deplin justificabile din perspectiva necesității de supraviețuire a omului în condițiile crizei globale [3, p.201].
În sens larg, noțiunea ”bioetica politică” vizează numeroase subiecte cu substrat moral ce țin de relația societății umane cu natură ambientală, în contextul unor norme de conduită și de relaționare politică atât la nivelul grupurilor societății în întregimea ei, cât și la scara individului uman, integrat în politic în calitate de administrator al puterii politice sau ca și participant în procesele politice arbitrare și tangențiale luptei de putere sau de exercitare a guvernării societății. În sens vast al termenului, bioetica politică vine să reglementeze la nivel macrosistemic, în cadrul practicilor politice și geostrategice internaționale relațiile și raporturile comunității internaționale sau a reprezentanților abilitați ai acesteia, cu biosfera și mediul ambiental, în concordanță cu sistemul moral, strict ierarhizat, incluzînd valori, imperative și norme etice generale de fond, dar și procedurale subordonate scopului suprem de edificare a unui sistem social de organizare a potențialului uman pentru depășirea crizei mondiale poliaspectuale.
În perspectiva anticipării unor obiecții și întrebări ale mediului academic legate de diferențierea domeniului eticii politice de cel al bioeticii politice este binevenită precizarea și identificarea cât mai concretă a sferelor de interes ale acestor două domenii, într-o măsură oarecare complimentare din punct de vedere al provenienței abordărilor lor prioritare din spațiul preocupărilor pentru moralitate, dar care vin să reglementeze și să soluționeze în consecință probleme principial diferite. În așa fel, fundamentarea bioeticii politice ca disciplină politologică reiese, mai întîi, din necesitatea studiului relațiilor, instituțiilor și proceselor politice în contextul evoluției realităților și fenomenelor bioetice.
Din altă perspectivă, implicarea plenară a bioeticii în domeniul corelației dintre morală și politic prin evidențierea și chiar absolutizarea pe alocuri a elementului biologic ca fiind de o importanță crucială în vederea formării și constituirii unui caracter sustenabil al progresului și evoluției civilizației umane pe viitor prin redimensionarea condiției și substanței viului ca unic element fundamental care, printr-o revalorizare și reconsiderare a acestuia în cadrul conștientului social, poate fi capabil să confere un impuls nou și o traiectorie corectă, stabilă și verosimilă dezvoltării societății contemporane, generând totodată sau intervenind radical în redimensionarea unor asemenea noi concepții teoretice cu consecințe și implicații practico-aplicative precum: biopolitica, bioguvernarea, biodreptul, bioarta etc. În aceste condiții, din perspectiva asigurării unei dezvoltări durabile și a securității funcțional-sistemice a sociumului în vederea depășirii crizei globale pluridimensionale, precum și în contextul redimensionării concepției general-sociale cu privire la viu, la biosferă, la natură și la locul omului în ea, relația tradițională dintre etică și politic se transformă firesc în corelația tangențial apropiată dintre bioetică și biopolitică ca noi forme de inter-relaționare în vederea îmbunătățirii și optimizării sociumului în ansamblul său, dar și a individului în mod particular, adaptate condițiilor extreme și critice impuse de către destabilizarea globală în dezvoltarea de mai departe a civilizației umane la etapa contemporană [9, p.16].
Dacă sensul primordial al confruntării și interpunerii sporadice și nonsistemice de altfel, a politicului cu etica, reprezintă nevoia conștientizată de a legitima, de a justifica și de a conferi o încărcătură morală, de conținut sau logico-explicativă actului și acțiunii politice în vederea acceptării sociale a acestora sau în contextul autojustificării de către actorii politici ce au recurs la acele acțiuni sau activități politice, în perspectiva depășirii mustrărilor de conștiință sau a dilemelor morale, sensul principal al coraportului dintre bioetică și biopolitică devine identificarea explicită a metodelor și posibilităților de conlucrare sinergetică dintre natură, pe de o parte și societate pe de altă parte, prin exponenții săi politici, prin suprastructura socio-politică care e dotată cu funcții de dirijare strategică a corpului social, suprastructură a cărei conținut este eminamente moral, perfect racordat la principiile și normele bioetice în condițiile necesității depășirii crizei globale. În așa fel, în contextul corelației dintre bioetică și biopolitică ca tandem ce vine să substituie organic relația tradițională adesea disfuncțională și dezechilibrată dintre morală și politic, autoritatea politică tinde să comaseze și funcția de autoritate morală, iar puterea politică are menirea să se impună în socium prin puterea și raționalitatea normelor (bio)etice cu consecințe și finalități de asanare politico-morală a întregului spectru de subsisteme sociale integrante și interdependente.
În așa fel, bioetica ca teorie generalizantă a concordării acțiunii socio-politice cu principiile, valorile, imperativele și normele morale cu referință la Viu, în scopul asigurării securității dezvoltării sociale în condițiile crizei globale pluridimensionale, are menirea să introducă într-un mod armonios și organic acceptabil, în relația dintre morală și politică nu doar un suflu nou și actualizat, dictat de necesitățile cele mai fundamentale ale societății umane la etapa contemporană de dezvoltare precum asigurarea securității sale în condițiile degradării irecuperabile atît a mediului înconjurător, cît și a resurselor naturale și umane, a calității vieții în proporțiile de până la declanșarea crizei, dar și o nouă viziune radical modificată și inovativă, menită să ridice la un nou nivel coraportul dintre politică și morală, în sens teoretic, dar și în plan practic – relația dintre clasa politică și normele, principiile sau valorile morale care primează și determină, dar și prefigurează istorico-conceptual într-o măsură covârșitoare, normele juridice [7, p.118].
Apariția și progresul concepției biopolitice a fost, este și rămâne ca fiind de o importanță crucială pentru evoluția și dezvoltarea bioeticii ca teorie interdisciplinară, dar și ca fenomen sociocivilizațional complex ce tinde tot mai mult sa marcheze toate domeniile vieții sociale fără de excepție, în contextul adaptării fenomenului politic la prioritățile crizei globale polidimensionale, de pregătire și dirijare a societății umane către stadiul său noosferic de dezvoltare.
Teoria biopolitică a statului, au prefigurat studiile de bioetică prin evidențierea elementului biologic în contextul schimbărilor ce au început să se producă ca efect al primelor semne ale crizei globale, cercetări bioetice ce apar abia către deceniul opt al secolului trecut prin reevaluarea fundamentelor morale în raportul cu viața și viul. Concepția biopolitică, în contrast cu teoria bioetică ce a bulversat-o din temelii, apare ca o teorie organicistă asupra statului în relație cu cetățenii săi ca ființe biologice, înainte de toate, încă la începutul sec. al XX-lea sub influența savantului suedez Johan Rudolf Kjellén (autor și al conceptului de geopolitică) și preluată cu succes în abordările naziste și fasciste cu referință la modelele de inginerie socială bazate pe diferența biologică dintre indivizi, precum și la aspectele biologice ale domeniului guvernării [16, p.39]. Politica biologică în perioada interbelică a continuat sa se dezvolte sub impactul exagerărilor, denaturării și exacerbării nefirești și inumane a concepției inițiale referitor la importanța factorului biologic în cadrul fenomenului politic, așa încât Morley Roberts în opera sa întitulată ”Bio-politics” și publicată în 1938 considera sistemul politic mondial ca o asociere liberă de celule și colonii protozoare, reducând fenomenele sociale și politice la reacțiile biochimice și procesele biologice fundamentale într-o epocă în care normele morale erau neglijate flagrant la nivelul cel mai înalt ‒ guvernamental, începînd cu în cele mai importante state ale lumii la acel moment.
Teoria biopolitică a suferit o redimensionare conceptuală profundă în prima jumate a anilor 60 ai secolului XX când Lynton K. Caldwell a reintrodus acest termen în circuitul academic pe care-l concepea ca pe un domeniu de cercetare a comportamentului politic ce reduce legitățile și fenomenele socio-politice la cele biologice. În a două jumătate a anilor '70 ai secolului trecut, odată cu apariția și dezvoltarea bioeticii, Michel Foucault a contribuit substanțial la completarea concepției biopolitice pe care o înțelegea ca putere socială și politică exercitată asupra formelor de viață, dezvoltând termenul de bioputere.
O etapă nouă în evoluția biopoliticii a urmat după evenimentele tragice din 11 septembrie 2001 din SUA, când biopolitica a furnizat o gama variată de explicații și abordări. În acest context, Michael Hardt și Antonio Negri dezvoltă o serie de concepții opuse noțiunii de bioputere care domina până atunci teoria biopolitică, inversând coraportul dintre factorii ce exercită puterea politică, prin recurgerea la un set de calificative și mecanisme bio-psiho-sociale, referindu-se în principal la asemenea fenomene precum utilizarea vieții și corporalității umane ca arme în cadrul actelor teroriste suicidale etc.
Astfel azi putem cu siguranță vorbi despre câteva direcții sau școli bine structurate și delimitate în cadrul acestei concepții a biopoliticii, separare începută ca o instituționalizare disciplinară a domeniului în cauză concomitent cu lansarea teoriei bioetice ca știință a viitorului aparținând lui V.R. Potter. În așa mod se remarcă: (1) școala americană (Lynton K. Caldwell, Roger D. Masters, Albert Somit și alții); (2) școala franceză (Michel Foucault); ( 3) școala germană de biopolitică (H. Flor, W. Tennesmann, P. Mayer); (4) școala olandeză (Vincent S.E. Falger, Johan van der Dennen); (5) concepția biopolitică grecească (Agni Vlavianos-Arvanitis, președintele-fondator a Organizației Internaționale de Biopolitică cu sediul la Atena); (6) direcția rusească în studiile de biopolitică (Oleksin A.V., Stepanov V.S.).
Cu toate afinitățile și asemănările în dezvoltarea care există dintre cele două domenii ale cercetărilor, concepția bioetică, de departe, se impune ca un element determinator pentru dezvoltarea biopoliticii. Or, segmentul cel mai vulnerabil al concepției biopolitice a constituit dintotdeauna aspectul moral insuficient de bine elaborat și fundamentat, precum și nevoia de a se auto-determina din punct de vedere etico-conceptual a acestei teorii biopolitice cu referință la cele mai importante componente ale sale precum atitudinea față de viață, față de coraportul omului cu biosfera, valoarea și importanța vieții etc., în contextul dominării periodice a diverselor paradigme etico-morale, din care cauze, această teorie a biopoliticii a și ajuns în repetate rînduri să fie manipulată de către cele mai diverse elite socio-politice și militare pentru a promova diverse concepții, care în timp s-au dovedit totalmente falimentare atît pentru cei ce le promovau, cît și pentru omenire în ansamblu, precum concepția sociobiologismului, a rasismului, selecției artificiale a omului prin mijloace medico-genetice sau a concepției eugenice etc. [5, p.77].
În virtutea naturii specificului concepției biopolitice care este axat pe scoaterea în evidență a elementului biologic în contextul fenomenelor, relațiilor și proceselor socio-politice, pe parcursul timpului s-au întreprins cu un îndoielnic succes, numeroase încercări de a poziționa întreaga teorie într-o albie etico-filosofică pozitivă, constructivă și general-utilă pentru comunitatea umană într-o perspectivă lungă de timp, în vederea oferirii acesteia a unui mecanism teoretic și metodologic viabil și eficient în vederea soluționării problemelor socio-politice. Cu toate că a supraviețuit numeroase cataclisme sociale, un șir de revoluții politice, tehnologice și științifice, biopolitica și-a dovedit incapacitatea sa parțială de a formula o replică la cea mai gravă amenințare la adresa omenirii – pericolul dispariției întregii civilizații umane în rezultatul scăpării de sub control și escaladării crizei globale multiaspectuale.
În acest context, încă de la începutul apariției bioeticii ca domeniu științific separat, fundamentat de V.R. Potter, biopolitica în principal tinde să evite pe cât e posibil, din cauza unui clivaj conceptual și a limitelor structurale, subiectul pericolului global în contextul necesității redefinirii coraportului dintre om și natură, dintre societatea umană și biosferă [10, p.18]. Or, domeniul politic devine unul de o importanță prioritară atât sub aspectul investigației teoretice, dar mai cu seamă ca sferă practică a acțiunii concrete, în perspectiva elaborării și implementării strategiei de asigurare a securității comunității umane în perioada depășirii sustenabile a crizei globale.
În contextul sistemului de științe politice dar și în sistemul de științe filosofice, bioetica politică capătă o importanță sporită datorită arsenalului metodologic, capabilă să-l pună la dispoziția altor discipline pentru a conceptualiza și a studia cu o eficiență mult mai mare problematica specifică proceselor și instituțiilor politice în corelare cu schimbările și influențele contemporane, în mare măsură legate de ofensiva tehnologică coroborată cu o diminuare galopantă continuă a rigurozității aplicării și controlului etic asupra acțiunii politice. Impunerea bioeticii politice în contextul sistemului de științe sociale și filosofice prin potențialul său sporit de corelare a multiplelor valențe și aspecte specifice noilor realități biotehnologice cu implicare în viața politică, se va realiza în strînsă concordanță cu necesitățile aplicative atît a științei contemporane, (din ce în ce mai mult preocupată prioritar de subiectul depășirii crizelor), cît și a omenirii în genere de a realiza un progres veritabil în găsirea unor căi viabile de soluționare a amenințărilor și problemelor globale.
Bibliografie
Buzan B., Wæver O., de Wilde J. Securitatea. Un nou cadru de analiză. ‒ Cluj-Napoca: Editura CA Publishing , 2011. ‒ 306 p.
Leucea I. Constructivism și Securitate Umană. ‒ Iași: Institutul European, 2013. ‒ 226 p.
Moreno J.D. Bioethics and the National Security State. // The Journal of Law, Medicine & Ethics. Volume 32, Issue 2, June 2004. ‒ P. 198–208.
Roberts D. Global governance and biopolitics. Regulating human security. ‒ London, New York: Zed Books, 2010. ‒ 195 p.
Sprincean S. Political bioethics and genetic engineering.// Cаxаpoвcкиe чтeния 2011 гoда: экoлoгичecкиe пpoблeмы XXI вeка:матepиалы 11-й мeждyнаp. наyч. кoнф., 19–20 мая 2011 г., г. Mинcк, Pecпyблика Бeлаpycь / пoд peд. C. П. Кyндаcа, C. C. Пoзняка. ‒ Mинcк: MГЭУ им. A. Д. Cаxаpoва, 2011. ‒ C. 76-78.
Sprincean S. Rolul bioetizării sociopolitice în procesul de asigurare a securității globale // Revista Studia Securitatis [Sibiu, România], Nr.2. ‒ 2013. ‒ P. 50-60.
Sprincean S. Aspecte politice și bioetice ale problematicii biosecurității. // Revista de Filosofie, Sociologie și Științe politice [Chișinău], Nr. 3. ‒ 2010. ‒ P. 112-122.
Sprincean S. Unele dimensiuni ale bioeticii politice. // Strategia de supraviețuire a civilizației contemporane în contextul bioeticii, filosofiei și medicinei: culeg. de art. șt. / red. resp. dr. hab. T.N. Țîrdea. ‒ Chișinău: Print-Caro, 2012. ‒ Vol. 2. ‒ P. 103-106.
Ștefanachi B. Globalizare, dezvoltare și securitate umană. // Sfera Politicii, vol. XIX, Nr. 12 (166), decembrie 2011. ‒ P. 13-23.
Țîrdea T.N. Bioetica și biopolitica în strategia de existență umană. // Știința, Tehnica și Medicina în strategia de existență umană / Materialele Conf. a VII-a Științ. Internaț., USMF, 24 aprilie 2002. Red. resp. dr. hab. T.N.Țîrdea. ‒ Chișinău: CEP Medicina, 2002. ‒ P. 18-21.
Țîrdea T.N. Elemente de informatică socială, sociocognitologie și noosferologie. –Chișinău: Tipografia UASM, 2001. – 272p.
Баpбyp И. Этика в вeк тexнoлoгии. ‒ Mocква: ББИ им. cв. Aпocтoла Aндpeя, 2001. ‒ 382 c.
Пoттep B.P. Глoбальная биoэтика: движeниe кyльтyp к бoлee жизнeнным yтoпиям c цeлью выживания.// Пpактична фiлocoфiя [Kyiv]. ‒ № 1, 2004. ‒ C. 4-14.
Цыpдя T.H.Coциальная биoэтика: тeopeтикo—мeтoдoлoгичecкиe аcпeкты.// Экoлoгичecкий вecтник. Meждyнаpoдный гocyдаpcтвeный экoлoгичecкий yнивepcитeт им. A.Д. Cаxаpoва. ‒ Mинcк. ‒ № 2 (16), 2011. ‒ C. 95-100.
Цыpдя T.H., Cпpинчан C.Л. К вoпpocy o нeoбxoдимocти oбocнoвания пoлитичecкoй биoэтики. // Биoэтика (BIOETHICS). Фeдepальный наyчнo-пpактичecкий жypнал. [Volgograd, RF]. ‒ №2, 2014 (14). ‒ P. 13-17. Impact Factor (PИHЦ): 0,7.
Чeшкo B.Ф., Глазкo B.И. High Hume (Биoвлаcть и биoпoлитика в oбщecтвe pиcка). ‒ Mocква: PГAУ-MCXA им. К.A. Tимиpязeва, 2009. ‒319 c.
T e m a 5
Etica comunității planetare: origini, tendințe, principii
În publicațiile științifico-filosofice recente noțiunile „globalizarea eticii”, ,,etica globalizată”, „etica comunității planetare”, „bioetica globală” și altele de acest gen sunt abordate insuficient. Mai mult ca atît în literatura respectivă ele figurează rar, iar dacă și apar, nu sunt examinate la justa valoare. Faptul nominalizat vine în contradicție cu aspirațiile civilizației contemporane de a elabora noi mecanisme de realizare a strategiei de asigurare a securității umane, noi paradigme de excepție în depășirea crizei antropoinvaironmentale globale. În compartimentul de față, prin intermediul metodelor teoretico-sinergetice și comparative, se propune analiza originii, definiției, tendințelor și principiilor eticii comunității planetare, însoțită de un pluralism moral vădit, devenirea, evoluția și explicarea căreia este una dintre problemele-cheie în constituirea strategiei contemporane de supraviețuire a omenirii.
§ 5.1. Combaterea pluralismului moral – imperativ-cheie
în constituirea eticii globalizate
Printre tendințele fundamentale ale evoluției civilizației contemporane se evidențiază, fără nicio rezervă, globalizarea. Forța motrice și puterea acesteia se manifestă înainte de toate prin intermediul informatizării, intelectualizării, ecologizării, axiologizării, scientizării și al altor fenomene cu caracter planetar [13, p.117-121; 12, c.11-30]. Altfel spus, procesul civilizațional actual în forma sa naturală (stihiinică) de cele mai multe ori se caracterizează prin aspirațiile de globalizare și de tranziție spre o calitate nouă a relațiilor în comunitatea mondială, adică spre devenirea societății postindustriale ca o societate informațională [15, c.102]. Globalizarea se manifestă actualmente drept o amplificare a interconexiunilor dintre unele segmente ale realității sociale (mai întîi dintre interconexiunile economice, financiare, politice, culturale, informaționale, ecologice etc.) și ca o universalizare (și transnaționalizare) a unor sisteme și structuri ale activității vitale umane [11, c. 27].
Globalizarea curentă e conexată direct și de tranziția spre o dezvoltare inofensivă. Daca prima (globalizarea) este sesizată, de regulă, drept o unificare sistemică a omenirii în procesul de extindere spațială pe globul pămîntesc, apoi a doua (dezvoltarea inofensivă, socionaturală) se prezintă ca un proces global de prelungire temporală a existenței civilizației de azi [16, p.24]. În această ordine de idei, este obligatoriu de a interconexa globalizarea cu noosferizarea sociumului. Se are în vedere că tranziția spre o dezvoltare durabilă și spre o devenire a noosferei sunt niște procese globale noi, netradiționale, prin medierea cărora, folosind activitatea rațională și nu cea stihiinică, e posibil a le transforma în albia unei dezvoltări inofensive, progresive, adică a le deplasa spre traiectoria noosferogenezei drept un proces planetar de devenire a sferei rațiunii (noosferei) prin intermediul dezvoltării durabile. De menționat că noosferizarea sociumului presupune prioritatea și sporirea rolului rațiunii și a valorilor intelectual-spirituale în raport cu dispunerea bunuri materiale. Anume acest fapt și distinge dezvoltarea durabilă de noosferogeneză [18, c.118-119].
Amintim că realizarea progresului civilizațional contemporan, fiind un produs al dezvoltării globale, alături de informatizare, intelectualizare și ecologizare, include în sine și alte componente [13, p.120-121], cum ar fi, de exemplu, elementul bioetic al activității umane (civilizației planetare), manifestîndu-se ca o nouă mentalitate, ca o nouă ideologie a sănătății publice, ca o politică netradițională a statului, ca un stil aparte de existență, ca un mod de viață specific etc. Acest exercițiu este destul de anevoios de realizat în practica cotidiană, poate chiar fiind cel mai complicat și contradictoriu. În cazul descris ar fi necesar de a edifica o nouă variantă a interpretării bioeticii potteriene (știința supraviețuirii), și anume: o etică biologică în proporții planetare, adică o bioetică globală, acceptată în comun acord, prin consens, într-o anumită direcție de majoritatea populației Terrei și, înainte de toate, în soluționarea celor mai stringente probleme teoretico-practice terestre vizavi de asigurarea securității umane, printre care se regăsesc cea demografică, a alimentării (inclusiv consumul nejustificat), a limitării (poate chiar și reducerii) diversității morale, a pluralismului bioetic în regiunile lumii, independent de originea socială, națională, religioasă etc.
Atenționăm, la acest capitol, că cele menționate nu sunt atît de simplu de realizat; or, plasîndu-ne pe o pistă mai concretă și mult mai avantajoasă pentru societate în asigurarea securității sale, se pot obține rezultate impunătoare. În cazul dat se are în vedere direcționarea forțelor materiale, intelectuale și spirituale ale comunității mondiale, ale statelor și regiunilor lumii spre soluționarea doar a unei sarcini – elaborarea și implementarea în practica socioumană a strategiei de supraviețuire a omenirii, și nimic mai mult. Numai pe această dimensiune, fiind unica de acest gen, se poate atinge unul din principalele scopuri ale civilizației actuale – inițierea și edificarea unei etici (și a unei bioetici) planetare, globale [18, c.117-118; 17, c.57], care ar putea fi constituită în baza eticii comunității planetare, adică a unei etici globalizate.
§ 5.2. Esența și conținutul eticii comunității planetare
Etica comunității planetare devine în cazul descris mai sus un fenomen extrem de valoros și necesar care, fără nicio rezervă, are menirea de a contribui esențial la apropierea traiectoriilor de evoluție a bioeticii propriu-zise (a bioeticii timpurii și tardive a lui V.R. Potter [6, p. 8-9]) și a eticii biologice globale. Pentru a realiza acest exercițiu sunt necesare anumite activități la nivel de socium (țară, regiune a Planetei și chiar Terra, confesie religioasă, națiune etc.). Care ar fi primii pași ai societății în această direcție? Ce acțiuni concrete ale civilizației ne-ar apropia vădit de realizarea acestui scop al omenirii?
Printre primele acțiuni ale societății mondiale la acest capitol se evidențiază acelea ce țin de limitarea diversității morale, care, la rîndul său provoacă neapărat, și o bioetică pluralistă [21, c. 76-79; 17, c. 57]. Constatăm, spre regret, că în condițiile cînd în lume nu există o morală universală, bioetica potteriană (bioetica propriu-zisă) nu poate fi transformată în una planetară, unică pentru toată populația de pe glob. Sunt necesare noi instrumentare atît teoretice, cît și practice, care ne-ar permite să depășim aceste impedimente. Reiterăm în context că problema globalizării eticii tradiționale, transformării celei din urmă în una planetară, problema privind originea și devenirea acesteia, conținutul și principiile ei actualmente este pe cît de contradictorie, pe atît de semnificativă și importantă. Din start apar cîteva întrebări la care nu există un răspuns univoc. Ele ar putea fi structurate în felul următor: 1) Poate oare azi comunitatea mondială să întreprindă acțiuni efective în apariția, promovarea și devenirea unei etici universale pe Terra, adică e posibil oare de a transforma etica tradițională contemporană în una nediversificată, unică pentru comunitatea planetară? 2) Dacă da, atunci cînd se va întîmpla așa ceva și care ar fi cauzele ce ar putea provoca aceste modificări fără repercusiuni asupra demnității umane și pluralismului cultural de pe planeta Pămînt?
Răspunsurile la aceste întrebări, care apar sporadic în literatura filosofică, deloc nu satisfac intențiile celor preocupați de elaborarea strategiei de supraviețuire a omenirii [21, c.79-81; 8, p.3-5]. Explicațiile curente nu întotdeauna țin cont de faptul că civilizația contemporană este permanent amenințată de o criză antropoinvaironmentală globală, că ea este pîndită la orișice colț al lumii de un omnicid planetar etc. În așa condiții este imposibil a nu pune accentul mai întîi pe esența și conținutul moral al dezvoltării globale, adică pe examinarea condițiilor de apariție și devenire a eticii comunității planetare, îmbibată cu tot felul de contradicții, de divergențe comportamentale, care se manifestă chiar și în forme violente.
O asemenea abordare sistemică și complexă a problemei în cauză ne va permite să acceptăm o morală unică pentru majoritatea regiunilor Terrei, pentru majoritatea confesiilor religioase, popoarelor și statelor referitor, în viziunea noastră, la soluționarea unei probleme-cheie recente – la elaborarea și implementarea în practică a strategiei de supraviețuire a omenirii. Este vorba de așa noi strategii planetare, cum ar fi combaterea sporirii populației (suprapopularea) pe Terra (asimilarea ideologiei ecogeice și realizarea în cadrul acesteia a revoluției axigenice [5, p.112-119]), depășirea consumismului nejustificat, promovarea noilor tipuri de organizare a economiei, de exemplu, a economiei biosferico-noosferice, precedată de economia verde [10, c.16-17], care ar substitui-o pe economia de piață, și, fără îndoială, suprimarea diversității morale în lume, elaborarea unei etici universale, plasate pe o anumită pistă ‒ pe cea a asigurării securității umane în proporții planetare.
Deci, diversitatea morală, ce provoacă și o bioetică pluralistă, trebuie depășită. Aceasta necesitate este conștientizată și de bioeticianul nord-american contemporan H.T. Enghelhardt jr., care afirmă: „Nu există morală universală, prin urmare, nu există nici bioetică universală” [21, c.78]. Pentru a ameliora situația în practica cotidiană, adică pentru a apropia în comunitatea planetară traiectoriile evoluției bioeticii propriu-zise și a celei globale, pentru a reduce gradul pluralismului moral în societate, se vine cu o propunere extravagantă – de a diviza bioetica în părți: prima – biotica pentru prieteni (în societatea omogenă, bioetica de conținut), a doua – bioetica pentru străini (în societăți neomogene, bioetica fără conținut, bioetica de procedură) [1, p.48-49].
În primul caz nu apar probleme, totul se armonizează prin intermediul prietenilor, ceea ce nu se întîmplă în cazul al doilea. Aici e necesar un acord, o înțelegere între străini, un consens, unde se propun trei tipuri de astfel de instrumentare ce ar contribui la realizarea acestui scop excepțional: (1) consensul drept conștiință falsă; (2) consensul drept o politică reală, care poate fi realizat prin intermediul comitetelor (comisiilor) de bioetică de diferit rang; (3) consensul drept păreri preconcepute ale observatorului (se discută între cei care au opinii morale contradictorii și, în rezultat, se ajunge la o înțelegere, la un acord). Din punctul de vedere al modului de abordare sinergetic, morala în astfel de colective, adică în sociumuri optimal organizate, va fi dominată de fenomenul de cooperare, iar ca rezultat va apărea etica cooperării [3, p.70].
Un alt mecanism de sorginte teoretico-practică, ce ne-ar permite să apropiem etica ca atare de cea globală ține de bioetizarea socimului și adoptarea eticii biologice la segmentele realității sociale. Bioetizarea, definită de noi drept o activitate specifică, axată pe implementarea principiilor metodologice și a celor morale ale bioeticii potteriene, a normelor și regulilor acesteia în mediul social, cu toate consecințele ce reies din acest fapt și, înainte de toate, cu scopul de a perfecta socializarea mediului uman [19, c.72], contribuind astfel la realizarea strategiei de asigurare a securității umane, este „obligată” să-și aducă aportul la constituirea conștiinței bioetice la majoritatea cetățenilor unei sau altei țări, poate chiar și a întregii planete, adică să se modifice într-un așa mecanism, care ar atribui bioeticii, în sensul larg al cuvîntului, trăsături și particularități planetare. Astfel va avea loc transformarea pas cu pas a eticii biologice în bioetică globală, ceea ce nu este atît de simplu, dar extrem de necesar să se întîmple. Suntem convinși că așa ceva se va întîmpla și se va realiza; în caz contrar ,omnicidul planetar nu va fi evitat.
La această etapă de desfășurare a strategiei de supraviețuire a omenirii, bioetica capătă un alt aspect – cel de inițiere și devenire a eticii biologice în curs de globalizare, adică este percepută ca „o orientare a culturii spre utopiile mai vitale cu scopul de a supraviețui” [14, c.14], unde concomitent are loc în mod obligatoriu și o acomodare rezonabilă a bioeticii la segmentele sociumului. În așa fel, bioetica globală, pe de o parte, incluzînd în sine etica medicală și pe cea invaironmentală, asigură un nivel dozat de supraviețuire durabilă și acceptabilă a societății; pe de altă parte, ea, ca o ramura de cunoștințe în devenire, este strîns legată, conexată cu bioetica socială, se manifestă prin intermediul acestui fenomen, deoarece sociobioetica apreciază gradul de bioetizare a sociumului și, concomitent, nivelul de acomodare a eticii biologice la segmentele sociale ale realității [20, c.8-10; 21, c.72], fără de care devine imposibilă apariția și devenirea bioeticii acceptabile în proporții globale.
O atare abordare, privind problema pusă în dezbatere, ne permite să presupunem, iar mai apoi să și afirmăm că etica comunității planetare apare ca o construcție (un edificiu) teoretico-practică socionaturală specială, dependentă în cea mai mare măsură de modul, maniera și semantica comunicării, de specificul manifestărilor fenomenelor subtil-vibratile în socium [2, p.77-86], fiind acceptată (construcția) de o colectivitate de indivizi ce promovează un anumit segment al moralității, influențat de reperele conceptuale furnizate de organizarea socială în proporții planetare și de ideologiile și politicile dominante ale societății, care, la rîndul lor pot fi influențate de cultura fragmentelor sociale respective, devenind, în așa fel, un instrumentar inedit în strategia de supraviețuire, un mecanism extrem de important și eficient în asigurarea securității umane.
§ 5.3. Principiile eticii comunității planetare
În situația actuală creată pe Terra este foarte importantă și necesară o autosesizare a procesului de constituire a bioeticii globale, o monitorizare multiaspectuală, multilaterală și adecvată a analizei sociopolitice ale celei din urmă, luînd în considerare interesele și tradițiile forțelor care vor fi implicate în elaborarea și realizarea noului program (codex) etic pentru viitoarea societate, edificat în baza principiilor sociomorale netradiționale ale dezvoltării comunității planetare [7, p.69-70]. Esența acestora (a principiilor) direct reiese din temeliile sistemului pe care ele sunt obligate să le fortifice. Unul dintre postulatele sociomorale dominante ale eticii globale va deveni, cu siguranță, cel al cosmopolitismului, care va impune anihilarea hotarelor suveranităților naționale și acceptarea unei noi structuri de relații ale puterilor statale.
Conform tradițiilor, funcția principală a cosmopolitismului o constituie descătușarea inițiativei individuale, obiectiv axat spre asigurarea unui echilibru la nivel mondial lipsit de orice restricție socială ce ar încerca s-o înlănțuiască. În antichitate, de exemplu, cosmopolitismul a jucat rolul principal în distrugerea fundamentelor spiritului de polis, în decăderea eticii respective. Actualmente, obiectivul cosmopolitismului devine lichidarea bazelor colectivismului social, ce se manifestă prin forme de instituții statale naționale, prin metode de afirmare a normelor și imperativelor existenței sociale extrastatale.
Devine imposibil a interpreta bioetica dezvoltării noosferico-durabile (sferei rațiunii) în afara transformării pacifismului într-un principiu moral al evoluției inofensive globale. Apărut prin anii '60 ai sec. al XX-lea, avînd drept lozincă diverse subculturi de tineret, la începutul mileniului al III-lea el obține niște trăsături de sens moral, determinînd conceptual comportarea multor generații. Devenind maturi, tinerii conștientizează că războiul nu poate aduce fericire, că acesta reprezintă o armă morală proastă în mîinile multor politicieni de o manieră neprofesională, nefiind capabili să soluționeze contradicțiile dintre state, dintre popoare prin metode diplomatice. În perfectarea dezvoltării relațiilor internaționale pe cale pașnică e necesar ca pacifismul să devină principiul sociomoral nu doar pentru reprezentanții societății civile, dar înainte de toate pentru toți politicienii ce dețin astăzi puterea în stat.
Un alt precept al eticii comunității planetare, ce se edifică actualmente în cadrul conștiinței sociale, este cel al invaironmentalismului (în sens larg al cuvîntului). Protejarea mediului a devenit astăzi nu doar o activitate vitală de asigurare a securității viului (plantelor și animalelor), dar și un cîmp de luptă ideologică. Este vorba de o intenție insuficient argumentată în justificarea așa-numitului drept general-uman asupra surselor naturale, care n-ar trebui, afirmă adepții acestuia, să se regăsească în administrarea statelor naționale, ceea ce, provoacă în lume neînțelegeri, invidie, ură, chiar conflicte și războaie. Într-adevăr, actualmente, nu există niciun principiu moral, nicio lege naturală care ar îndreptăți apartenența acestor bogății unui sau altui stat. Suntem convinși că o asemenea interpretare oferă spațiu intelectual și etic pentru noi discuții la acest capitol, atît în plan juridic, cît și moral.
Dezvoltarea durabilă, socionaturală, admisibilă și inofensivă în proporții planetare nu se va realiza și în afara altui principiu moral al eticii planetare, cum ar fi cel al toleranței. Cea din urmă se referă și la biosferă, deci e necesar ca această regulă morală să fie consolidată în conștiința socială numaidecît (obligatoriu) în sens extins, larg [9, p.170-174].
Toleranța ca principiu etic apare inițialmente în conștiința religioasă. Mai apoi el se transformă într-un imperativ spiritual ce include în sine reprezentările despre indulgență față de reprezentanții altor culturi, naționalități, față de minoritățile religioase, sexuale etc., despre care astăzi se discută destul de emotiv în societate, în comunitatea europeană, inclusiv în Republica Moldova.
Actualmente, toleranța, ca și numeroase alte componente, configurații și laturi ale modelului social neoliberal, suportă o criză profundă, mai ales în Europa Occidentală, fapt despre care ne vorbesc evenimentele de ultimă oră ce se desfășoară în Franța, Spania, Italia, Anglia, Germania etc. Sunt cunoscute repercusiunile negative ale manifestării multiculturalismului nu doar în Europa de Vest dar și în Rusia, Ucraina, ba chiar și în țara noastră. Tot aici ar fi binevenită și opinia referitor la promovarea din perspectiva asigurării securității umane a toleranței bioetice, care ar extinde acțiunea adecvată a acestei norme morale și asupra viului, adică și asupra animalelor și plantelor, despre ce s-a menționat anterior.
În special, dacă am încerca să generalizăm cele expuse supra, putem conchide cu certitudine că principiul fundamental, principal, de bază al eticii comunității planetare (și al bioeticii globale) devine umanismul, care ar include în sine parțial toate celelalte imperative descrise mai sus. Umanismul, ca și demnitatea, în opinia noastră, se extinde și asupra vietății [4, p.56-66]. Umanismul global actual devine afirmarea și conservarea dimensiunilor bioetice în hotarele adoptate de civilizație, deoarece în cele din urmă omul a fost și rămîne a fi „măsura tuturor lucrurilor”.
Tot la acest capitol ar fi util de adăugat că în opinia noastră, originea și devenirea eticii comunității planetare, evoluția ei ulterioară va depinde în cea mai mare măsură (și parte) de puterea și forța intenției civilizației contemporane de a edifica o bioetică globală adecvată, drept componentă de bază a strategiei de supraviețuire a omenirii alături de alte instrumentării de realizare a acesteia.
Bioetica în proporții planetare, fiind o construcție teoretico-practică artificială din partea savanților și filosofilor, poate apărea și e necesar să apară doar într-o singură direcție – pe pista elaborării și implementării sistemului strategic de asigurare a securității globale umane, strategiei de ocolire a omnicidului planetar. Pe această dimensiune nu pot exista alte paradigme, deci e necesar a exclude mai întîi pluralismul moral, derivata căruia automat purcede spre o bioetică pluralistă, ceea ce nu contribuie la edificarea unei bioetici unice, universale în strategia de supraviețuire a omenirii.
Bibliografie
Engelhardt Herman Tristram jr. Fundamentele bioeticii creștine. Perspectiva ortodoxă. – Sibiu (România): Deisis, 2005. – 507 p.
Kanîghin Iu.M., Țîrdea Teodor N. Fenomenele subtil-vibratile ale societății: aspectul socio-filosofic. – Chisinău: „Stiința”, 1996, nr.2-3. – P.77-86.
Țîrdea Teodor N. Introducere în sinergetică. – Chișinău: Medicina, 2003. – 90 p.
Țîrdea Teodor N. Umanismul din perspectiva bioeticii globale // Prin religie și știință spre pace și umanism / Materialele Conferinței științifico-practice internaționale. 25-28 octombrie 2006. – Chișinău: PRINT – SRL, 2006. – 239 p.
Țîrdea Teodor N. Securitatea demografică și dezvoltarea noosferică: aspecte socio-metodologice. // Buletin științific. – Iași: Academia Ecologică din România, 2001, nr. 5. – P. 111-119.
Țîrdea Teodor N. Traseele istorico-noționale și modelele teoretice în dezvoltarea bioeticii: analiză teoretico-metodologică și comparativă // Revista de Filosofie, Sociologie și Științe Politice, 2011, nr.1 (155). – P. 7-18.
Țîrdea Teodor N. Educația studenților în domeniul relațiilor internaționale din perspectiva bioeticii globale: analiză teoretico-metodică // Relațiile internaționale – domeniu specific de activitate intelectuală. Contribuția instituțiilor de profil / Materialele Conferinței științifico-practice internaționale, consacrate aniversării a X-a a Institutului de Relații Internaționale din Moldova, 2 aprilie 2013. – Chișinău: Printr-Caro, 2013. – 446 p.
Țîrdea Teodor N. Bioetica globală: utopie sau realitate specifică?// Științele socioumanistice și progresul tehnico-științific / Conferință științifică interuniversitară. Materialele comunicărilor științifice. 5 aprilie 2013. – Chișinău: Editura „Tehnica-UTM”, 2013. – 257 p.
Țîrdea Teodor N. Toleranța bioetică în asigurarea comunicării sociale: configurații teoretico-metodologice // Dialogul civilizațiilor: etică, educație, libertate și responsabilitate într-o lume în schimbare / Materialele Conferinței științifice internaționale. Chișinău, 2013. – Chișinău: Tipografia „Almor-Plus”, 2013 – 252 p.
Кyзина Л.B. «Зeлeная экoнoмика» как алтepнатива cyщecтвyющeй pынoчнoй экoнoмикe // Cаxаpoвcкиe чтeния 2012 гoда: экoлoгичecкиe пpoблeмы XXI вeка / Mатepиалы 13-й мeждyнаpoднoй наyчнoй кoнфepeнции. 16-17 мая 2013 гoда, г. Mинcк, Pecпyблика Бeлapycь. – Mинcк: MГЭУ им. A.Д. Cаxаpoва, 2013. – 350 c.
Myнтян M.A., Уpcyл A.Д. Глoбализация и ycтoйчивoe pазвитиe: Учeбнoe пocoбиe. – Mocква: CTУПEHИ, 2003. – 304 c.
Ceмeнюк E.П. Фiлocoфcьки заcади cталoгo poзвиткy. – Львiв: Aфиша, 2002. – 200 c.
Ceмeнюк Э.П., Цыpдя T.H., Уpcyл A.Д. Coвpeмeнный этап цивилизации планeты: жизнeннo важныe тeндeнции pазвития // Startegia supraviețuirii din perspectiva bioeticii, filosofiei și medicinei / Culegere de articole științifice. Vol. 2. / Red. resp. dr. hab., prof. univ. Teodor N. Țîrdea. – Chișinău: Print-Caro, 2012. – 231 p.
Пoттep B.P. Глoбалъная биoэтика: движeниe кyлътypы к бoлee жизнeнным yтoпиям c цeлъю выживания // Пpактична фiлocoфiя. – Киïв: 2004, № 1. – C. 4-14.
Poманoвич A.Л., Уpcyл A.Д. Уcтoйчeвoe бyдyщee (глoбализация, бeзoпаcнocтъ, нoocфepoгeнeз). – Mocква: Жизнъ. Издатeлъcкая гpyппа. – 2006. – 512 c.
Уpcyл A.Д., Уpcyл T.A. Hа пyти к эвoлюциoннoй глoбалиcтикe // Bioetica, Filosofia și Medicina în strategia de asigurare a securității umane // Materialele Conferinței a XV-a științifice internaționale. 4 aprilie 2010. / Red. resp. dr. hab., prof. univ.Teodor N. Țîrdea. – Chișinău: Print-Caro SRL, 2010. – 262 p.
Цыpдя T.H. Биoэтика планeтаpнoгo pазвития: инициация и cтанoвлeниe. // Cаxаpoвcкиe чтeния 2013 гoда: экoлoгичecкиe пpoблeмы XXI вeка / Mатepиалы 13-й мeждyнаpoднoй кoнфepeнции. 16-17 мая 2013 гoда, г. Mинcк, Pecпyблика Бeлаpycь. – Mинcк: MГЭУ им. A. Д. Cаxаpoвa, 2013. – 350 c.
Цыpдя T.H. Hoocфepная cтpатeгия бeзoпаcнoгo pазвития в кoнтeкcтe глoбальнoй биoэтики: тeopeтикo-мeтoдoлoгичecкий анализ // Mатepiали I Miжнаpoднoï, мiждиcциплiнаpнoï наyкoвo-пpактичнoї кoнфepeнцïï «Фopмyвання нoвoгo cвiтoглядy як ocнoва cтpатeгïï cталoгo poзвиткy» пpиcвячeнoї 150-piчню з дня наpoджeння акадeмiка, пepшoгo пpeзидeнта Укpаiнcкoï Aкадeмiï наyк Boлoдимиpа Iванoвича Bepнадcькoгo (14-16 бepeзня 2013 poкy). – Львiв: Bидавництвo PBB HЛTУ Укpаїни, 2013. – 222 c.
Цыpдя T.H. Биoэтизация coциyма и адаптация биoэтики – ключeвыe пoнятия в экcпликации пpиpoды coциальнoй биoэтики // Eтичнi пpoблeми пpoфiлактичнoï мeдицини: вплив дoвкiлля, xаpчyвання та yмoв пpацi наздopoв'я наceлeння / Mатepiали VI Miжнаpoднoгo cимпoзiyмy з бioeтики. 11-12 жoвтня 2012 p. – Київ: «Apктyp-A», 2012. – 92 c.
Цыpдя T.H. Cтатyc, пpeдмeт и пpoблeмнoe пoлe coциальнoй биoэтики: мeтoдoлoгичecкий анализ // Биoэтика. Фeдepальный наyчнo-пpактичecкий жypнал. – Boлгoгpад: 2012. – № 1. (9) – C. 5-11.
Энгeльгаpдт X.T. Пoчeмy нe cyщecтвyeт глoбальнoй биoэтики? – Mocква: Чeлoвeк, 2008. – № 1. – C. 74-82.
Tsyrdea Theodor N. Social bioethics in the strategy of safe development: theoretical methodological profile) // Moldovan Journal of Health Sciences. – Chișinău: 2014. – Nr. 2. – P.67-74.
T e m a 6
Bioetica globală: utopie sau realitate specifică?
Actualmente problema privind apariția și devenirea bioeticii globale este una inedită și în aceeași măsură contradictorie, anevoioasă, dar și semnificativă, importantă pentru practica umană, mai ales pentru elaborarea strategiei de supraviețuire a omenirii [17, c.117-119]. În literatura științifico-filosofică contemporană sunt vehiculate două abordări, care mai mult sunt declarate decît argumentate: (1) existența normelor morale universale alternează cu o altă interpretare, conform căreia (2) diversitatea bioetică este o realitate aparte, adică totalmente se susține prezența divergențelor morale. În această ordine de idei apar cîteva întrebări, la care nu-i atît de simplu a răspunde, dar e necesar. Ele ar putea fi formulate în felul următor: 1) Poate oare azi comunitatea mondială să prevadă apariția și să promoveze devenirea unei bioetici universale, globalizate? 2) Dacă da, atunci cînd așa ceva se va întîmpla și care ar fi cauzele ce ar putea provoca aceste modificări? 3) În fine, va deveni oare bioetica globală o realitate specifică sau va rămâne un basm ne realizat?
§ 6.1. Necesitatea elaborării conceptului de bioetică globală și
complexitatea realizării acestei paradigme
Unii autori, abordînd această problemă, răspund destul de categoric la provocările nominalizate. De exemplu, bioeticianul contemporan nord-american (SUA) Herman Tristram Engelhardt jr. în lucrarea sa „Fundamentele bioeticii creștine. Perspectiva ortodoxă” (a.2000), direct și univoc declară, dar și demonstrează pluralitatea, multitudinea bioeticii și, deci, și a eticii comunității mondiale. „Pluralitatea viziunilor morale care constituie postmodernitatea, – afirmă autorul, – e doar un aspect al provocării la adresa moralei contemporane. Elementele sau dimensiunile morale nu pot fi integrate deplin într-o viziune morală seculară” [1, p.138]. Declarînd această opinie, H. Tristram Engelhardt jr. precizează mai apoi în lucrarea sa motivele ce provoacă această multiplicitate a moralei. „Nu putem, – scrie el, – armoniza (1) justul și binele (2) pretențiile la o perspectivă morală universală și angajamentele morale particulare (3) justificarea morală și motivarea faptului de a fi moral sau chiar (4) justificarea conținutului moralei” [1, p.138].
Explicațiile respective ar putea fi acceptate, dar în alte ipostase, alte circumstanțe, atunci cînd, de exemplu, civilizația actuală n-ar fi amenințată permanent de o criză antropoinvaironmentală globală, cînd ea n-ar fi pîndită la orișice colț al Terrei de un omnicid planetar, cînd, concomitent, se întreprind măsuri de a elabora noi mecanisme și pîrghii, inclusiv de caracter moral, de asigurare a securității umane în proporții globale și regionale, despre ce s-a scris nu o dată în literatura de specialitate [4, p.8-13; 12, p.117-123].
Luînd în considerare cele expuse și lăsînd la o parte problema privind căile și factorii globalizării [9, c.8-110, 176-241], vom pune accentul pe esența și conținutul moral al dezvoltării globale, adică vom analiza posibilitatea și condițiile apariției și devenirii bioeticii universale în lumea contemporană, plină de tot felul de contradicții, inclusiv de divergențe comportamentale, care se manifestă chiar și în forme violente.
O asemenea abordare a problemei în cauză ne va impune să acceptăm o morală unică pentru majoritatea regiunilor lumii, pentru majoritatea confesiilor religioase, popoarelor și statelor (unii autori au etichetat această teorie specifică a moralei cu termenul nooetică [8, p.15-18]), referitor doar, în viziunea noastră, la soluționarea unei probleme–cheie, la elaborarea și implementarea în practică a strategiei de supraviețuire a civilizației contemporane. Este vorba de așa noi strategii planetare, cum ar fi: combaterea sporirii populației (suprapopulării) pe Terra (asimilarea ideologiei ecogeice și realizarea în cadrul acesteia a revoluției axigenice [3, p.112-119]), depășirea consumismului nejustificat, promovarea noilor tipuri de organizare a economiei, de exemplu, a economiei biosferico-noosferice, care ar substitui-o pe cea de economie de piață [13, p.186-190] și, fără îndoială, suprimarea diversității morale în lume, elaborarea unei bioetici universale plasate pe o anumită pistă ‒ pe cea a asigurării securității umane în proporții planetare.
În 2005 Herman Tristram Engelhardt jr. publică (cu cinci ani mai tîrziu după editarea monografiei sale menționate mai sus) în Current Opinion in Critical Care articolul „De ce nu există o bioetică globală?” (republicat în limba rusă cu o prescurtare nesemnificativă în revista Чeлoвeк din Federația Rusă [18, c.74-82]), unde autorul își revede poziția sa vizavi de această problemă, căutînd simultan idei, mijloace și metode netradiționale de a armoniza diverse principii și imperative ale moralei și bioeticii, cu scopul de a apropia traiectoriile de evoluție a eticii biologice și a bioeticii globale, cînd e vorba de realizarea strategiei de supraviețuire. Acest lucru s-a dovedita fi nu atît de simplu de realizat, însă bioeticianul nord-american a obținut unele rezultate, care vor fi menționate, dar nu înainte de a aminti cîteva momente ce țin de evoluția cunoștințelor bioetice de la apariția acestora și pînă astăzi.
§6.2. Căile de dezvoltare și mecanismele de constituire a bioeticii globale
în strategia supraviețuirii
S-a menționat nu o dată că prin opera sa V.R. Potter a oferit și continuă să ofere multor reprezentanți ai științei și filosofiei din lumea contemporană „hrană intelectuală” pe parcursul a mai mult de patru decenii. Despre ce este vorba cînd se afirmă așa ceva?
În primul rînd, nu doar savanții, dar și unele organizații internaționale nu apreciază la justa valoare moștenirea bioetică a lui V.R. Potter în asigurarea dezvoltării inofensive a civilizației contemporane, subestimează consecințele negative ale diversității normelor moralității în diverse colțuri ale lumii, nu promovează consecvent posibilitatea apariției și devenirii unei bioetici universale. Acest fapt a fost criticat de noi în articolul „Traseele istorico-noționale și modelele teoretice în dezvoltarea bioeticii: analiză teoretico-metodologică și comparativă”, publicat în Revista de Filosofie, Sociologie și Științe Politice (2011, nr.1, Chișinău), unde se stabilește că din cele cinci trasee pe care le-a parcurs bioetica potteriană doar două au devenit modele teoretice în sensul larg al cuvîntului (bioetica timpurie și cea tardivă a lui V.R. Potter), iar celelalte trei așa și au rămas niște piste de dezvoltare a eticii medicale (nu bioeticii), promovate chiar de UNESCO [5, p.8-18], dar sub tutela bioeticii.
În al doilea rînd, ne întrebăm: cîtă diversitate, cît pluralism nejustificat al bioeticii este promovat, de exemplu, în traseul nord-american Etica biomedicală după T.L. Beauchamp și J.F. Childress (a.1977) și cel european Bioetica și Biodreptul vest-european în opiniile lui J.D. Rendtorf și P. Kemp (a.a. 1994-1998), ambele bazate pe principism [5, p.8-16]? Cîte cheltuieli, cîte forțe s-au irosit în realizarea acestor proiecte cu participarea a zeci de țări și sute de oameni, ca mai apoi să ne pomenim cu noi divergențe morale în ambele trasee, care în ultima instanță diversifică la maximum normele moralității și principiile bioeticii, ceea ce contrazice postulatelor fundamentale de elaborare a strategiei de asigurare a securității umane din perspectiva bioeticii globale.
În fine, în al treilea rînd, H.T. Engelhardt jr., abordînd această problemă, își manifestă cu toată convingerea atitudinea sa negativă față de aceste organisme internaționale, care și în sec. al XXI-lea promovează pluralitatea moralității. „Consecințele bioetice ale diversității normelor morale, – afirmă el, – adesea se subestimează. Uimitor că în lume, unde divergențele morale se manifestă chiar în forme violente, în loc de a studia posibilitățile existenței pașnice în prezența dezacordurilor morale fundamentale, oamenii anunță existența normelor morale și bioetice laice universale. Mărturie semnificativă a incapabilității de a rezista la provocările pluralității morale, – declară mai departe H.T. Engelhardt, – este «Declarația universală privind Bioetica și Drepturile Omului», elaborată de UNESCO în 2002 și adoptată în octombrie 2005. În acest document este imposibil a găsi priceperea importanței provocărilor pe care le oferă diversitatea esențială a normelor moralității, dar și înțelegerea necesității de a găsi proceduri strategice ce ar permite a colabora în pofida divergențelor morale reale” [18, c.74-75].
Nucleul acestei Declarații (elaborată de UNESCO) îl constituie asigurarea și respectul demnității umane, a drepturilor omului și libertăților fundamentale și mai mult nimic, ceea ce este foarte important, dar insuficient pentru a realiza o construcție artificială tehnico-practică umană vizavi de bioetica globală. Cu alte cuvinte, suntem martorii unei afirmații corecte, însă fără precizări și recomandări concrete vizavi de esența pluralismului bioetic, de combaterea acestui flagel în strategia supraviețuirii, de constituirea bioeticii de proporții planetare.
Diversitatea morală, ce provoacă și o bioetică pluralistă, trebuie depășită și acest fapt este conștientizat clar de H.T. Engelhardt jr. „Nu există morală universală, prin urmare, – afirmă el, – nu există nici bioetică universală” [18, c.78]. Pentru a ameliora situația în practica cotidiană, adică pentru a apropia în comunitatea mondială traiectoriile evoluției bioeticii propriu-zise și a celei globale, pentru a diminua gradul pluralismului moral în societate, se vine cu o propunere neobișnuită – de a diviza bioetica în părți: prima ‒ „bioetica pentru prieteni” (în societatea omogenă, bioetica de conținut), a doua – „bioetica pentru străini” (în societăți neomogene, bioetica fără conținut, bioetica de procedură) [1, p.48-49]. În primul caz, după cum s-a menționat anterior, nu apar probleme, totul se armonizează de la sine, ceea ce nu se întîmplă în al doilea caz. Aici lucrurile se complică, apare necesitatea de a instala o înțelegere, un acord între „străini”, care poate fi realizat prin intermediul comitetelor de bioetică de diferit nivel (local, regional, național și internațional) .
Un alt mecanism de origine teoretico-practică, ce ne-ar permite să apropiem bioetica potteriană de cea globală, ține de bioetizarea sociumului și de adaptarea eticii biologice la segmentele realității sociale [15, c.72-73]. La această etapă de desfășurare a strategiei de supraviețuire a omenirii bioetica se deplasează într-un alt profil – de inițiere și devenire a eticii biologice în curs de globalizare, fiind concepută ca „o orientare a culturii spre utopiile mai vitale cu scopul de a supraviețui” [10, c.4], unde concomitent are loc în mod obligatoriu și o adaptare rezonabilă a bioeticii la fragmentele sociumului. În așa fel, bioetica planetară, pe de o parte, incluzînd în sine etica medicală și pe cea invaironmentală, asigură o supraviețuire durabilă și acceptabilă; pe de altă parte – ea, ca o ramură de cunoștințe în devenire, este strîns legată cu bioetica socială, se manifestă prin intermediul acesteia, deoarece sociobioetica apreciază gradul de bioetizare a sociumului și, concomitent, nivelul de adaptare a eticii biologice la segmentele realității sociale [14, c.10], fără de care devine imposibilă apariția și devenirea bioeticii în proporții globale.
Așadar, răspunsurile la întrebările puse de noi la începutul acestui compartiment s-au dovedit a fi destul de reale, dar cu o anumită reticență, ce instalează asupra procesului de transformare a bioeticii potteriane în una globală anumite restricții, pe care le-am putea redresa prin intermediul diverselor pîrghii ‒ atît teoretice, cît și practice. Aceste acțiuni vor permite multor comunități să obțină rezultate acceptabile în realizarea strategiei de supraviețuire prin intermediul moralității. Deci, bioetica globală nu este un basm, un mit, ci o realitate specifică, o construcție artificială din partea teoreticienilor și practicienilor, a experților de tot genul, mai ales din domeniile bioeticii, biotehnologiilor, nanotehnologiilor, geneticii etc., care-și doresc să edifice o bioetică ce ar putea fi îmbrățișată de majoritatea populației de pe Terra.
§ 6.3. Bioetica globală din perspectiva bioeticii sociale:
configurații teoretico-metodologice și practice
Sarcina fundamentală și primordială a științei și filosofiei contemporane o constituie elaborarea și implementarea în practica socială a diverselor mecanisme de realizare a strategiei de asigurare a securității umane în proporții globale, regionale și naționale. Actualmente sunt cunoscute și cu succes se implementează diverse instrumentare de înfăptuire a strategiei de supraviețuire, printre care, alături de informatizarea și intelectualizarea societății, ecologizarea, globalizarea și noosferizarea acesteia, se evidențiază bioetizarea sociumului. Cea din urmă, în comun acord cu acomodarea bioeticii la segmentele realității sociale, constituind obiectul de studiu al bioeticii sociale, este examinată drept pîrghie ce contribuie substanțial la inițierea și devenirea bioeticii în proporții planetare, adică a bioeticii globale din perspectiva sociobioeticii.
Altfel vorbind, bioetica socială ne oferă posibilitatea de a transforma pas cu pas etica vieții în bioetica planetară, ceea ce, de regulă, este foarte complicat, deoarece e necesar de a depăși în practica cotidiană manifestarea diversității morale, care există inevitabil în societate și care pune permanent piedici devenirii bioeticii globale. Acest fapt actualmente este primul „dușman” al bioeticii planetare, obstacolul principal în instalarea toleranței bioetice pe Planetă, în afara căreia practic este imposibilă și o comunicare socială adecvată, veritabilă între membrii comunităților [7, p.170-174].
Existența (prezența) diversității eticii biologice o recunosc practic toți reprezentanții actuali ai științei și filosofiei, ce sunt preocupați de problemele eticii vieții. Acest fapt a fost de noi argumentat [6, p.3-5], deaceea doar amintim că există situații, apar circumstanțe cînd dimensiunile morale pot fi aduse la un numitor comun pentru majoritatea populației Terrei [6, p.4-8]. E vorba de cazul, cînd în fața cercetătorului este pusă doar o singură sarcină – elaborarea strategiei de supraviețuire a omenirii. În așa context și doar numai într-o astfel de ipostază divergența moralității, și deci și cea a bioeticii, poate fi depășită, combătută. În alte cazuri, așa ceva practic nu este posibil și nici nu e rezonabil. La acest capitol, susținem opinia bioeticianului nord-american din SUA Herman Tristram Engelhardt jn., care propune metode originale de a diminua la maximum pluralismul bioetic din lume și deci a apropia esențial traiectoriile de dezvoltare a bioeticii potteriene și celei globale [18, c.76-80].
În literatura filosofică la tema respectivă se întîlnesc și alte opinii. Însă e necesar de menționat că mecanismele de reducere a pluralismului moral în societate, de elaborare a bioeticii globale în realizarea strategiei de supraviețuire trebuie supuse unei analize profunde și minuțioase, adică să nu reducem aceste metode doar la cele descriptive, fără dovezi elocvente, care de regulă, se pot transforma în niște declarații. De exemplu, cunoscutul teolog german Hans Küeng în cartea sa „ Responsabilitate globală: în căutarea unei noi etici mondiale” (a. 1991) indică ideile principale, care ar putea fi lansate la baza moralei universale, printre care depistăm: nu doar libertate, dar și responsabilitate; nu doar egalitate, dar și pluralitate; nu doar frăție bărbătească, dar și solidaritate feminină; nu doar coexistență, dar pace; nu doar productivitate, dar și o armonie cu mediul ambiant; nu doar toleranță, dar ecumenism [2, p.142]. După cum vedem, aici fragmentar sunt expuse careva cerințe, imperative față de etica universală, pe care noi le apreciem la justa valoare, dar ele sunt prezentate în lipsa unei metodologii sistemice, complexe și bine pusă la punct (clare, precise) vizavi de definiția acestei noțiuni, de principiile ei morale și metodologice.
Alt moment important ce provoacă artificial diversitatea bioeticii pe Terra ține de deciziile organizațiilor internaționale care de fiecare dată recomandă noi imperative, noi reguli morale în organizarea cunoștințelor eticii vieții în implementarea acestora în medicina practică, în sănătatea publică. Și această problemă noi am examinat-o. Același lucru s-a întîmplat și la seminarul din a. 2009, organizat tot de UNESCO la Chișinău, unde au participat reprezentanții multor țări din Europa și Asia, ce sunt preocupați de predarea și de cercetarea în domeniul bioeticii. Pe parcursul acestei manifestări unii oratori în discursurile sale au purces prea departe, întreprinzînd niște acțiuni pur declarative, axate spre negarea prezenței principiilor metodologice în favoarea celor morale ale bioeticii potteriene, chiar cu identificarea celei din urmă cu etica din domeniul medicinei practice, ceea ce absolut nu corespunde dinamicii eticii vieții. Cu exemple de așa gen ne confruntăm adesea și la Congresele Naționale de Bioetică cu participare internațională, care-și desfășoară lucrările sale o dată în trei ani în orașul Kiev, Ucraina, începînd cu anul 2001.
În țările postsovietice o analiză profundă a bioeticii universale, planetare o face în lucrările sale filosoful ucrainean S.V. Pustovit [11, c.222-242], unde autoarea reiese teoretico-metodologic și filosofic din premisele lui V.R. Potter despre bioetica globală ca o unitate, o simbioză a eticii medicale și celei invaironmentale. Din păcate, autoarea nu a propus modelul său de interpretare a bioeticii globale. S.V. Pustovit pur și simplu a analizat diverse modele ale eticii nominalizate, inclusiv și pe cele potteriene, dar n-a reușit să formuleze varianta sa proprie de bioetică globală și să formuleze impactul negativ al altor trasee de bioetică în elaborarea strategiei de supraviețuire.
În fine, o interpretare interesantă a noțiunii nominalizate o găsim în ultimul articol al lui V.R. Potter (a. 2001) „Bioetica globală: o orientare a culturii spre utopiile mai vitale cu scopul de a supraviețui” [10, c.4]. Reieșind din această definiție potteriană, sunt posibile multiple variante de interpretare a esenței și conținutului bioeticii planetare, unul dintre care este propus de noi în ediția prezentă: examinarea eticii biologice în proporții planetare din perspectiva bioeticii sociale. Drept consecință – perspectiva interpretării bioeticii globale depinde în cea mai mare măsură de puterea manifestării mecanismelor ce dau naștere bioeticii sociale, adică a noțiunilor ei cheie – bioetizarea sociumului și acomodarea bioeticii [15, c.72]. Bioetica globală, incluzînd în sine etica medicală și pe cea invaironmentală asigură o dezvoltare durabilă și acceptabilă. Bioetica universală, ca un domeniu al cunoștințelor în devenire, strîns legat de sociobioetică, se manifestă și se definește prin intermediul acestui fenomen, înafara căruia, cu nici-o condiție, univoc nu doar nu se va dezvolta, dar nici nu va apărea. Bioetica în proporții planetare, practic în toate aspectele sale, este determinată de conținutul și gradul de manevrare a sociobioeticii, forței de acțiune a paradigmei bioetice asupra sociumului și adaptării ei raționale, rezonabile la fragmentele societății.
Bioetica globală este o construcție aparte, artificială, dar și teoretico-aplicativă, ce își are punctele de plecare de la teoreticieni și practicieni, diverși experți, ce își doresc să edifice o așa etică biologică, în baza sociobioeticii, care ar putea fi acceptată de majoritatea bpopulației Terrei în cadrul și în numele doar a unei strategii – strategiei de asigurare a securității civilizației contemporane [4, p. 8-13].
Bibliografie
Engelhardt Herman Tristram jn. Fundamentele bioeticii creștine. Perspectiva ortodoxă. – Sibiu (România): Deisis, 2005. – 507 p.
Küeng Hans. Global Responsability: In search of a New World Ethic. – N. Y.: Crossroad, 1991. – 324 p.
Țîrdea Teodor N. Securitatea demografică și dezvoltarea noosferică: aspecte socio-metodologice // Buletin științific. – Iași: Academia Ecologică din România, 2001, nr. 5. –- P. 111-119.
Țîrdea Teodor N. Unitatea bioetizării și noosferizării sociumului – imperativul cheie în strategia de supraviețuire a omenirii // Spiritualitate. Știință. Tehnică / Conferință științifică interuniversitară / Materialele comunicărilor științifice. 5 aprilie 2006. – Chișinău: UTM, 2006. – 174 p.
Țîrdea Teodor N. Traseele istorico-noționale și modelele teoretice în dezvoltarea bioeticii:analiză teoretico-metodologică și comparativă // Revista de Filosofie, Sociologie și Științe Politice. – 2011, nr. 1(155). – P. 7-18.
Țîrdea Teodor N. Bioetica globală: utopie sau realitate specifică?// Științele socio-umanistice și progresul tehnico-științific / Conferință științifică interuniversitară. Materialele comunicărilor științifice. 5 aprilie 2013. – Chișinău: Editura „Tehnica-UTM”, 2013. – 257 p.
Țîrdea Teodor N. Toleranța bioetică în asigurarea comunicării sociale: configurații teoretico-metodologice // Dialogul civilizațiilor: etică, educație, libertate și responsabilitate într-o lume în schimbare / Conferință științifică internațională. Col. red. Victor Moraru și alt. – Chișinău: Tipogr. „Almor-Plus”, 2013. – 252 p.
Запopoжан B.H. Hooэтика как этичecкий кoдeкc coвpeмeннocти // Bioetica, Filosofia și Medicina în strategia de asigurare a securității umane cu desfășurarea în cadrul acesteia a Mesei rotunde „Fundamentele bioetice ale cercetărilor biomedicale și genetice”/ Materialele Conferinței a XVI-a Științifice Internaționale. 12-13 noiembrie 2010. Redactor responsabil d.h.ș.f., prof.univ. Teodor N.Țîrdea. – Chișinău: CEP „Medicina”, 2010. – 279 p.
Myнтян M.A., Уpcyл A.Д. Глoбализация и ycтoйчивoe pазвитиe: yчeбнoe пocoбиe. – Mocква: CTУПEHИ, 2003. – 304 c.
Пoттep B.P. Глoбальная биoэтика: движeниe кyльтypы к бoлee жизнeнным yтoпиям c цeлью выживания // Пpактична фiлocoфiя. Киeв: 2004, №1. – C.4-14.
Пycтoвит C.B. Глoбальная биoэтика: cтанoвлeниe тeopии и пpактики (филocoфcкий анализ). – Киeв: Apктyp – A, 2009. – 324 c.
Ceмeнюк Э.П., Цыpдя T.H., Уpcyл A.Д.Coвpeмeнный этап цивилизации планeты: жизнeннo-важныe тeндeнции pазвития // Strateguia supraviețuirii din perspectiva bioeticii, filosofiei și medicinei / Culegere de articole științifice. Vol.2. Red. responsabil dr. hab., prof. univ. Teodor N. Țîrdea. – Chișinău: Print-Caro, 2012. – 232 p.
Цыpдя T.H., Уpcyл A.Д. Пepexoд oт pынoчнoй к биocфepнo-нoocфepнoй экoнoмикe – тpeбoваниe мoдeли ycтoйчивoгo pазвития // Afaceri electronice: teorie și practică. – Chișinău: ASEM, 2001. – 431 p.
Цыpдя T.H. Cтатyc, пpeдмeт и пpoблeмнoe пoлe coциальнoй биoэтики: мeтoдoлoгичecкий анализ // Биoэтика. Фeдepальный наyчнo-пpактичecкий жypнал. – Boлгoгpад: 2012. – № 1 (9). – C. 5-11.
Цыpдя T.H. Биoэтизация coциyма и адаптация биoэтики – ключeвыe пoнятия в экcпликации пpиpoды coциальнoй биoэтики // Eтичнi пpoблeми пpoфiлактичнoï мeдицини: вплив дoвкiлля, xаpчyвання та yмoв пpацi наздopoв'я наceлeння / Mатepiали VI Miжнаpoднoгo cимпoзiyмy з бioeтики. 11-12 жoвтня 2012 p. – Киïв: «Apктyp-A», 2012. – 92 c.
Цыpдя T.H. Coциальная и глoбальная биoэтика: cpавнитeльнo-мeтoдoлoгичecкий анализ // П'ятий Hацioнальний Кoнгpec з бioeтики з мiжнаpoднoю yчаcтю. 23-25 вepecня 2013, Киïв, Укpаïна. – Киïв: HAHУ, 2013. – 218 c.
Цыpдя T.H. Hoocфepная cтpатeгия бeзoпаcнoгo pазвития в кoнтeкcтe глoбальнoй биoэтики: тeopeтикo-мeтoдoлoгичecкий анализ // Mатepiали I Miжнаpoднoï, мiждиcциплiнаpнoï наyкo-пpактичнoï кoнфepeнцïï «Фopмyвання нoвoгo cвiтoглядy як ocнoва cтpатeгïï cталoгo poзвиткy» пpиcвячeнoï 150-piчню з дня наpoждeння акадeмiка, пepшoгo пpeзидeнта Укpаïнcкoï Aкадeмïï наyк Boлoдимиpа Iванoвича Bepнадcькoгo (14-16 бepeзня 2013 poкy). – Львiв: Bидавництвo PBB HЛTУ Укpаïни, 2013. – 222c.
Энгeльгаpдт X.T. Пoчeмy нe cyщecтвyeт глoбальнoй биoэтики? – Mocква: Чeлoвeк, 2008, №1. – C.74-82.
T e m a 7
Sănătatea omului din perspectiva eticii invaironmentale, abordării umanistice și implementării tehnologiilor biomedicale inovaționale: analiză bioetico-teoretică
Sănătatea omului este întîi de toate o problemă nu doar complexă și interdisciplinară, dar și una extrem de complicată și dificilă. În al doilea rînd, atît teoretic, cît și practic, sănătatea persoanei luate aparte, nu poate fi contrapusă sănătății publice ori examinată aparte, izolat. Din contra, ambele trebuie studiate în ansamblu și în comun acord, ca niște fenomene de același ordin, fenomene armonioase ce se completează reciproc. În al treilea rînd, în literatura științifică de specialitate studiul sănătății se limitează la două abordări diametral opuse: științifico-naturalistă și umanistă. Dacă prima abordare presupune unele restricții, cum ar fi ignorarea integrității esenței omului, analiza obiectului izolat de subiectul de cunoaștere, predominarea modelului „explicativ” de percepere, utilizarea preponderentă a metodelor cantitative de cercetare etc., apoi cea de a doua abordare presupune o altă fundamentare de investigare în raport cu prima, fiind formulată drept logica discursului și a acțiunilor practice, prin care se confirmă caracterul subiectiv al aprecierii criteriilor sănătății.
§7.1. Abordarea umanistă în menținerea sănătății omului:
de la analiza separată a componentelor individului
spre reprezentarea integrală a acestuia
Reieșind din constatările nominalizate supra, dar și din alte considerații neamintite aici, cu certitudine afirmăm că sănătatea (individuală și publică) este o problemă umanistă 20, c. 83-85. Cunoștințele umanistice reprezintă un domeniu al științei ce operează cu metodele hermeneuticii, adică cu cele de interpretare și de descriere a textelor. În sensul strict al cuvîntului, termenul „umanistic” exprimă nu doar ceea ce se raportează la om, deși are mai multe semnificații, cum ar fi uman, omenesc, generos, civilizat, spiritualizat, el semnifică și momentul ce caracterizează procesul de cunoaștere a acestuia și a existenței sale.
Cercetarea umanistică (și umanitară) a sănătății reprezintă scoaterea în evidență a conținutului semantic și a formelor simbolice de generalizare, utilizate de indivizi în procesele de dezbatere și de interacțiune practică în domeniul sănătății. Cea din urmă, la rîndul său, nu este doar o problemă a cunoașterii umanistice, dar și subiectul activității tehnologice în cadrul căreia se manifestă noțiunea de tehnologie umanistă (TU), esența și conținutul căreia fiind insuficient studiate în literatura de specialitate. De regulă, tehnologiile umanistice sunt desemnate drept fenomene ce sunt orientate spre dezvoltarea personalității umane și spre crearea condițiilor respective de realizare a acestui scop.
O astfel de interpretare a TU ne permite să distingem caracteristicile fundamentale ale acestora: (1) tehnologiile umanistice reprezintă un ansamblu de operații și acțiuni, realizate cu scopul perceperii obiectivelor personificate prin intermediul anumitor semne și simboluri; (2) tehnologiile umanistice sunt axate pe satisfacerea necesităților (materiale și spirituale) ale omului, ce-i permit acestuia nu pur și simplu să supraviețuiască, dar și să se adapteze cu succes la mediul ambiant; (3) tehnologiile umanistice cuprind practic toate aspectele și laturile activității vitale ale individului (serviciul, modul de viață, odihna, sănătatea, activitățile obștești etc.). Cele menționate oferă posibilitatea de a veni cu o definiție mai detaliată și complexă a TU. Pe de o parte, acesteia constituie tehnologia creării condițiilor optimale pentru dezvoltarea deplină a individului și realizarea potențialului intelectual al acestuia prin intermediul echipării cu mijloace de acțiune practică și simbolică, iar, pe de altă parte, reprezintă tehnologia de realizare a strategiilor personificate ale individului în corespundere cu reprezentările sale proprii vizavi de valorile și sensurile vieții 20, c. 84.
Constatăm, cu regret, că în medicina contemporană omul nu este privit ca un tot integral, ci drept o trusă „de sisteme” (sangvină, digestivă, nervoasă etc.) cu o repartizare respectivă a medicilor ce se specializează în tratamentul bolilor specifice „sistemelor” nominalizate. Mai mult ca atît, adeseori medicul se profilează în terapeutică doar într-un aspect al acestui „sistem”. Drept rezultat al unei astfel de abordări, individul se divizează într-un număr impunător de „subsisteme” – obiecte de tratament, unde medicii practici nici conceptual, nici conform studiilor sale nu pot trata omul ca un tot unitar. Ei se străduiesc să lecuiască doar obiectul lor, avînd o reprezentare plină de incertitudini vizavi de ceea ce se întîmplă în celelalte componente somatice ale individului. Nu întîmplător rezultatele acestor tratamente puțină satisfacție aduc pacienților.
Cunoștințele umanistice (cunoașterea umanistică) ne permit să depășim modul de abordare fragmentară a omului, să trecem de la analiza separată a componentelor la o reprezentare integrală a acestuia. Traseul nominalizat este unul destul de anevoios, dar necesar de parcurs. Acest fapt ține nu doar de complexitatea sferei umanistice, dar și de faptul că ea (sfera medicală) este slab sau chiar insuficient finanțată.
Omul poate fi examinat multilateral, din diferite unghiuri de vedere, sub diverse aspecte: pe de o parte, ca obiect natural (biologic), iar, pe de altă parte, ca unul social. Multe momente ce țin de esența (și conținutul) viului și a Homo Sapiens rămîn pînă în prezent puțin cunoscute, de exemplu, apariția vieții in vitro etc. Altfel spus, pentru știința contemporană biogeneza și antropogeneza sunt în mare măsură Terra incognito. În același timp, sunt atinse anumite succese în interpretarea principiilor de organizare a organismelor biologice. S-a stabilit că toate ființele vii de pe planeta noastră, în pofida diversității lor morfologice și fiziologice, funcționează și se dezvoltă în baza unei și aceleiași scheme; mai mult ca atît, în baza unui și aceluiași „cod genetic”. Este vorba de cunoscutul algoritm „acidele nucleinice-albuminoase” ce constituie baza universală a funcționării tuturor organismelor vii.
Caracterul universal al codului genetic permite de a folosi fragmente de programe genetice ale unor organisme pentru modificarea (poate chiar și schimbarea) programelor genetice ale altor organisme. O atare combinare a programelor genetice a fost numită în literatura științifică de specialitate „inginerie genetică” (modificarea structurii genetice a unui organism prin introducerea de gene noi, aparținînd unor organisme din aceeași specie sau din specii diferite, prin inserarea de gene sintetizate artificial sau prin reorganizarea materialului genetic propriu).
Metodele ingineriei genetice, constituind baza tehnologiilor biomedicale, permit a implanta fragmente de programe genetice ale unor organisme în genomii altor organisme, atribuindu-le în așa mod calități și proprietăți utile pentru om. Altfel spus, „impunem” microorganismul să sintetizeze un oarecare preparat medical special, cum ar fi, de exemplu, insulina umană. La început, prin intermediul metodelor ingineriei genetice s-a separat genul răspunzător în organismul omului de sinteza insulinei. Mai apoi acest gen a fost implantat în aparatul genetic al celulelor bacteriene, care au obținut capacitatea de a sintetiza insulina umană. Această metodă este extrem de răspîndită pentru producerea insulinei în industria farmaceutică.
§ 7.2. Esența tehnologiilor biomedicale inovaționale
Actualmente, biotehnologiile au devenit o realitate a vieții umane. Ele sunt folosite în industrie și agricultură, în medicină și farmaceutică pentru captarea vaccinelor, hormonilor, albuminelor furajere sau suplimentelor de vitamine pentru animalele de casă, pentru crearea altor soiuri de animale și plante, de exemplu, soiuri transgenice de soia, cartofi sau roșii, pentru crearea animalelor cu calități aparte în deservirea medicală, cum ar fi porcii transgenici, ale căror organe ar putea fi transplantate omului, sau cultivarea din celulele stem ale omului a organelor și țesuturilor, care ar fi susceptibile mai apoi să substituie pe cele proprii ale acestuia, afectate de o boală concretă, în fine ‒ producerea noilor arme biologice și chimice etc.
Reieșind din practica științifică biomedicală actuală, luînd în considerare metodele care aici s-au înrădăcinat, e și firesc ca termenul „biotehnologie” să fie folosit pentru desemnarea sistemelor tehnologice ce includ utilizarea proceselor celulare, biochimice, molecular-biologice etc., care în mod natural se desfășoară în organismele vii în calitate de instrumente artificiale în transformarea, într-o direcție benefică pentru om, a organismelor vii ce deja există sau în crearea celor noi. Totodată, cel mai important rol aici revine tehnologiilor celulare și genetice, fiind catalogate drept metode de manipulare cu structurile celulare (cromozomi, nuclee etc.) sau cu cele ce creează aparatul genetic al organismelor vii (mai întîi ADN) 21, c.55.
În așa mod, orice organism biologic – de la cel mai simplu și pînă la Homo Sapiens – poate deveni obiectul aplicării metodelor biotehnologice. Însă, dacă în privința plantelor și animalelor acestea pot fi folosite fără careva complicații, atunci, aplicate la om metodele biotehnologice se ciocnesc cu o multitudine de dificultăți, care nicidecum nu sunt condiționate de aspectele tehnologice, ci de cele bioetice și juridice. Într-adevăr, dacă situația se raportează la om, suntem nevoiți ca însuși cuvîntul „experiment” să-l utilizăm cu o precauție aparte; de aceea, practica experimentelor asupra individului are o istorie destul de tragică. Substituirea experimentului cu un alt experiment, de exemplu, pe animale (chiar dacă așa ceva e posibil) e necesar de realizat cu o mare prudență. Animalul nu poate imita complet organismul uman, aici întotdeauna va fi frecventă o divergență esențială, care poate provoca concluzii critice, obținute în rezultatul experimentului, vizavi de sănătatea omului.
În cazuri specifice e posibil de a modela unele procese biomedicale la computer sau pe celule cultivate, dar și aceste încercări nu soluționează integral problema, mai ales cînd e vorba de intervențiile, să zicem, în genomul uman. Deci, care și ar fi rezultatele în această direcție, chiar cele mai reușite, însăși practica tehnologiilor biomedicale va avea de depășit nu puține obstacole și complexități, printre care se evidențiază expertiza bioetică și cea umanistică a multor proceduri în cadrul acestora, de asemenea consecințele lor pe termen lung în proporții globale. Despre asta ne vorbesc implementările biotehnologiilor de ultimă oră în practica medicală 15, c. 95-163.
§ 7.3. Sănătatea omului în contextul implementării tehnologiilor
biomedicale inovaționale
La etapa actuală, problema sănătății omului din perspectiva implementării tehnologiilor biomedicale inovaționale, promovării expertizei bioetice a diverselor proceduri biotehnologice ține de multiplele metode ale acestora și, primul rînd, de cultivarea din celule stem ale individului a organelor și țesuturilor, care mai apoi pot fi transplantate acestuia în locul celor bolnave sau infectate. În pofida perspectivelor metodei nominalizate, primele rezultate de implementare a acesteia sunt însoțite de multiple complicații. De exemplu, se susține că la pacienții cărora în cadrul terapiei experimentale le-au fost implantate celule stem substanțial a sporit riscul dezvoltării cancerului, dar și a altor stări patologice.
Tot aici e cazul să evidențiem și problema privind pricinuirea daunei morale în cazul în care sursa acestor celule devine embrionul uman. Pentru salvarea individului ce suferă de o maladie ereditară e necesar de a crea, prin metode de clonare, un făt, a cărui existență mai apoi va fi curmată, divizîndu-l în celule aparte, folosite drept material pentru ingineria biologică a noilor organe și țesuturi ale bolnavului. Bioetica examinează detaliat coliziunile acute ce apar în domeniul dat al tehnologiilor biomedicale. Din această cauză, actualmente se elaborează metode de captare a celulelor stem nu de la embrioni, dar din cordon ombilical, care în mod natural se separă de la copil după naștere.
Deocamdată succesele în planul substituirii embrionilor ca sursă a celulelor stem sunt destul de modeste. În același timp, nu este exclus cazul cînd progresul tehnologiilor de utilizare a celulelor stem va purcede spre crearea unui „constructor biologic”. Orice organ sau țesut poate fi artificial confecționat, iar mai apoi utilizat pentru înlocuirea celui vătămat. Dar și în acest caz vor apărea nu puține probleme bioetice, dar și juridice 21, c.71.
Costul procedurilor medicale bazate pe biotehnologii performante constituie o altă problemă ce ține de sănătatea individului. Este evident faptul că prețurile de zeci și sute de mii de dolari ale acestora nu-s de buzunarul majorității populației de pe Terra. Din acest motiv, elaborarea procedurilor nominalizate, achitate întîi de toate din banii publici, provoacă încă o posibilitate reală de deservire medicală a bogaților din contul celor săraci. Și de data aceasta suntem martorii apariției unei probleme bioetice, dar și economico-financiare ce ține de dezvoltarea tehnologiilor biomedicale inovaționale în sfera sănătății și care necesită o soluționare rațional-morală, poate chiar etico-noosferică la nivel statal, regional și (de ce nu?) global.
Însă, cele mai serioase coliziuni privind sănătatea omului inspiră consecințele utilizării de lungă durată a metodelor biotehnologice pe scară planetară. Este vorba întîi de toate de influența asupra genomului uman, de intervenția brutală, nechibzuită asupra programelor genetice ce determină funcționarea și dezvoltarea organismului individului. Fără îndoială, toate aceste modificări în programul genetic al Homo Sapiens vor genera transformări serioase întîi de toate în psihicul acestuia, în stilul de gîndire și în comportarea lui, iar, în cele din urmă, și în amenajarea și organizarea sociumului. Orice procedură de amestec în genomul uman poate provoca consecințe destul de grave în statutul psihologic al omului 1, p.17-29.
Ce va prezenta în sine omul în rezultatul acestor manipulări biotehnologice inovaționale, cînd genomul lui va fi nu pur și simplu „corectat” în sensul eliminării defectelor genetice, dar și „completat” cu diverse programe genetice la comanda omului, ba chiar și la comanda structurilor statale? Nu va pierde un așa individ, adică „omul biotehnologic”, careva proprietăți fundamentale ale existenței umane, va fi el mai sănătos nu doar în plan fizic, dar și moral în raport cu omul contemporan? Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt atît de simple, ba chiar departe de un singur înțeles, mai ales cînd comparăm aspectele spirituale ale omului contemporan cu cele „biotehnologice”, adică cu cele cu genomul nu doar „corectat”, dar și „perfecționat”. Apar evident noi probleme bioetice, care provoacă noi interpretări ale esenței naturii omului, ale proprietăților acestuia în comparație cu alte ființe vii din lumea animală, vizînd în special intelectul uman și cel „computeral” și chiar cel al animalelor 13, p.32-90.
Dacă am încerca să atacăm discuțiile axate pe această problemă cu certitudine ne vom confrunta cu o altă situație ce ține de supraîncărcarea informațională a omului contemporan, fiind unul din exemplele care demonstrează inadaptabilitatea bazei naturale biologice a individului la condițiile contemporane de existență a acestuia.
Un alt exemplu îl constituie consecințele raționului de hrană a individului ce locuiește în condiții urbane, ceea ce duce inevitabil spre deficitul organismului de substanțe necesare pentru activitatea vitală. Și de data aceasta pot interveni metodele biotehnologice, care ar perfecta genomul uman spre ameliorarea raționului de hrană fără intervenții fizice sau medicale tradiționale, dar care nu întotdeauna au un rezultat pozitiv vădit.
E cunoscut faptul că sănătatea omului depinde de mai mulți factori. În literatura științifică de specialitate de ultimă oră se relevă că problematica sănătății este examinată în contextul mediului ambiant, al condițiilor de muncă și al modului de viață. O analiză temeinică a sănătății individului în dependență de acești factori, plus de calitatea serviciului medical o găsim în elaborările OMS, în alte lucrări științifice ale savanților din diferite țări ale lumii. Sănătatea (individuală și publică), concluzionează savanții ruși B.G. Iudin și G.B. Stepanov, depinde puțin de starea medicinei, ea aproximativ la 50% se determină de modul de viață, la 20% ‒ de factorii genetici, la 20% ‒ de calitatea mediului și doar la 10% – de calitatea serviciilor în sfera medicală 23, c.41.Aceste date sunt confirmate și de Organizația Mondială a Sănătății (OMS).
Aceste și alte experimente ce țin de aplicarea tehnologiilor biomedicale scot în vileag lucruri interesante vizavi de sănătatea omului. Cultivarea, prin metode netradiționale, în industrie, agricultură sau medicină a produselor valoroase pentru om și animale înaintează, afară de probleme obișnuite ale eticii corporative, noi chestiuni ce țin de riscul ecologic. De exemplu, dacă în rezultatul accidentelor în mediul ambiant vor nimeri microorganisme genetic modificate, sunt posibile consecințe ecologice extrem de periculoase. Situația se va complica, deoarece nici la om, nici la animale nu există mecanisme de protecție create evolutiv de la aceste organisme. Practica contemporană confirmă aceste amenințări, deci noi nu avem dreptul să le ocolim, să minimalizăm posibilele riscuri nici medico-biologice, nici bioetico-sociale.
Un alt exemplu în această ordine de idei ține de crearea noilor tipuri de plante transgenice, care, afară de riscurile ecologice, pot provoca nemijlocit alte dificultăți pentru sănătatea omului. În lumea științifică în acest plan nu există o părere unitară. Unii constată acest fapt inofensiv, alții viceversa.
Același lucru îl sesizăm și în cazul cînd analizăm tabloul sănătății omului în contextul tehnologiilor de creare a animalelor, de exemplu, a porcilor transgenici, ale căror organe, după cum s-a menționat, ar putea fi transplantate individului cu organe afectate.
Însă, apar o mulțime de probleme care din nou sau sunt supraestimate, sau sunt subestimate în discuțiile despre acceptarea acestor tehnologii. Pericolul principal îl constituie faptul că în condiții normale (obișnuite) un număr enorm de microorganisme ce provoacă afecțiuni la animale nu cauzează bolile respective la om, și viceversa: microorganismele nevătămătoare pentru animale, nimerind în corpul uman, pot stîrni cele mai grave afecțiuni.
E stabilit că există un obstacol biologic specific între diferite tipuri de ființe vii. Dacă această barieră, fiind nimicită din contul faptului că genomul porcin va fi ( de pe pozițiile sistemului imun ce realizează funcția de barieră fundamentală) apropiat de cel uman, atunci apare pericolul afecțiunii omului de noi forme de maladii virusologice și bacteriene, necunoscute pînă în prezent, cum ar fi gripa aviară, cea porcină etc. Aceste riscuri și, concomitent, aprecieri bioetice le putem depista doar de pe pozițiile principiului antropocentrist. Conform principiilor metodologice biosferocentrist și patocentrist, utilizarea animalelor drept instrument de realizare a scopurilor omului este imorală. În plus, menționăm că porcii de la care vor fi prelevate organe pentru a le transplanta oamenilor sunt întreținuți de cercetători în condiții absolut sterile, deci spațiul lor de activitate vitală este limitat, ceea ce provoacă proteste pronunțate din partea ocrotitorilor animalelor, adică iarăși ne ciocnim cu o problemă pur bioetică în contextul noilor biotehnologii.
Tot în această ordine de idei menționăm că crearea animalelor transgenice specifice, o parte a genomului cărora este obținută de la om, iar altă parte de la animale, va genera riscuri extrem de periculoase, dat fiind că astfel vor fi eliminate nu doar barierele biologice dintre animal și om, dar și granițele autoidentității umane. Experimentele se efectuează nu doar în scopul creării animalelor pentru transplantarea organelor interne (de exemplu, a cordului, ficatului sau rinichilor), dar și a structurilor creierului, ceea ce provoacă mari riscuri atît din punct de vedere științific, cît și bioetico-practic 21, c.69-70.
O parte componentă a tehnologiilor biomedicale inovaționale o constituie genoterapia, care este preocupată de „repararea” și „corectarea” activității genelor ce provoacă (sau contribuie la) dezvoltarea maladiilor concrete și apariția situațiilor patologice. Actualmente se consideră că genoterapia rămîne pînă cînd o procedură experimentală și nicidecum una deja practicată în sfera medicală 14, c.13. Fiind evidențiate două tipuri de genoterapie – cea a celulelor embrionale și cea a celulelor somatice – astăzi în practica biomedicală este admisă doar terapia somatică.
Dacă ne plasăm în spațiul problemelor bioetice ale genoterapiei, e necesar a stabili metoda de efectuare a procedurii de tratament genetic. În calitate de instrument se utilizează un purtător (și transmițător) specific al fragmentelor genomului, care se numește „vector”. De regulă, acest rol revine virușilor în genomul cărora se implantează genul necesar pentru funcționarea normală a genomului individului ce suferă de o maladie grea. Aici și apar o mulțime de cazuri, cînd sunt posibile chiar reacții imunologice la virusul-vector; în alte situații poate apărea leucoza drept consecință a intervenției genoterapiei.
Menționăm încă o problemă de caracter general ce ține de sănătatea omului în contextul tehnologiilor biomedicale inovaționale. Amintim că dintr-o perspectivă de scurtă durată progresul implementării biotehnologiilor în sfera medicală este destul de modest. E vorba în cazul dat de gradul de medicalizare a societății, de riscurile pe care ea le oferă pacienților. Acest fenomen este strîns legat de nivelul de dezvoltare a noilor biotehnologii. Dar acest fapt nu poate fi supraapreciat. „Pericolul social, ‒ menționează savantul rus V.I. Petrov, ‒ ca rezultat al activității medicale, dacă și se examinează, apoi doar în contextul dezvoltării extensive a noilor biotehnologii. În același timp, există posibilitatea reală ca medicii să controleze comportarea socială a oamenilor fără să recurgă la metode speciale. În principiu, ei pot să-și supună dirijarea totală a proceselor sociale prin simpla extindere a recomandărilor și prescripțiilor medicale. O atare amenințare există, dar ea este insuficient studiată, de aceea societatea deocamdată nu posedă metode ce ar combate-o. Mecanismul de difuzare a acestui pericol și se numește extinderea medicalizării” 19, c. 8, care, în ultimă instanță, a devenit astăzi încă o premisă fundamentală a apariției și devenirii bioeticii.
Drept concluzie menționăm că tehnologiile biomedicale inovaționale trebuie utilizate sub un control bioetico-juridic riguros din partea comunității umane; în caz contrar, consecințele acestor proceduri pot deveni neprognozate și, deci, periculoase pentru sănătatea omului. În această ordine de idei, dezvoltarea biotehnologiilor a provocat în plan practic problema adaptării criteriilor sănătății oamenilor, genomul cărora se modifică prin intermediul metodelor biotehnologice. Față de mulți pacienți fundamentele acestor schimbări genetice nu stîrnesc dubii. E vorba de așa afecțiuni care posedă statutul de boli „genetice” și care nu pot fi tratate cu metode medicale tradiționale.
În orice caz, responsabilitatea privind intervenția în genomul uman necesită a fi reglementată cu o austeritate aparte, inclusiv prin intermediul regulilor bioetice și al normelor juridice. S-a demonstrat că imixtiunea în genomul uman deschide noi perspective atît în ce privește ameliorarea sănătății omului și, mai extins, perfecționarea organismului acestuia, cît și excluderea momentelor periculoase în implemen tarea acestor manipulări biologico-genetice. E nevoie doar de a dezvolta sub supravegherea comunității umane metode biotehnologice contemporane pentru tratamentul diverselor maladii ce nu pot fi vindecate prin metode medicale tradiționale. În plus, atenționăm că controlul din partea omenirii necesită includerea nu doar a potențialului științelor naturale, dar, întîi de toate, includerea pîrghiilor neordinare ale științelor socioumanistice, abordările lor netradiționale, printre care se evidențiază expertiza umanitară și cea bioetică [22, c.15-21].
§7.4. Specificul manifestării eticii invaironmentale în spațiul sănătății publice: aspecte teoretico-sociale
Problema privind acutizarea intervențiilor tehnicii și tehnologiilor avansate asupra ecosistemului și biosferei evocă un efect devastator la etapa actuală, deoarece deteriorarea capacității cadrului ambiental de a menține societatea contemporană pe o treaptă acceptabilă de civilizație echivalează cu prejudiciul moral cauzat întregii populații de pe Terra. Comunitatea mondială este cointeresată să asigure condiții sociale adecvate pentru ca locuitorii planetei să protejeze resursele necesare existenței pentru generațiile prezente și viitoare, revendicînd în acest mod considerația sistemelor naturale de care depinde orice viață [2, p. 579].
Deteriorarea condiției fizice a regimului continental conturat în prezent prin modificări ale structurii atmosferei terestre și prin mutații ecologice potențial necontrolabile lasă o amprentă majoră asupra sănătății publice. Printre factorii mediului ambiental ce duc la declanșarea unor afecțiuni și patologii ale organismului uman se înscriu schimbările climatice, rarefierea ozonului, eroziunile solului, poluarea apei, creșterea populației, particularitățile lumii vegetale și animale etc. Tot mai pronunțat se evidențiază criza globală cu multiplele ei componente – criza economică și sărăcia, criza energetică, criza ecosistemelor, criza mentalității omenirii [6, p.13], unde transformările fundamentale din domenii, precum sunt cel energetic, agricultură, silvicultură, nu pot să realizeze o evaluare generală adecvată fără schimbări la nivel social, economic și moral.
Orice etică de natură să ne orienteze atitudinea față de mediu poate fi considerată, la modul cel mai general, o etică ecologică. Totuși, sintagma este atribuită unei etici particulare, și anume: holismului ecologic, care prevede ca fiind semnificative, din punct de vedere moral, două categorii: biosfera ca întreg și ecosistemele complexe care o compun [8, p.318]. Cercetătorii ecologiști consideră că doar o etică de acest tip ar putea acorda o protecție morală care să concorde cu mediul înconjurător.
Dicționarul de Filosofie și Bioetică editat la Chișinău (USMF „Nicolae Testemițanu”) definește termenul de holism drept filosofie a ,,integrității”, o variantă a filosofiei idealiste, a ,,evoluției emergente”, bazat fiind pe o interpretare proprie a principiului unității și conexiunii reciproce [9, p.128]. Holismul, înțeles în contextul eticii ecologice, necesită ca comunitățile și ecosistemele să prezinte o evoluție de la stadiul tînăr la cel de maturitate, analog dezvoltării ontogenetice a organismelor.
Protejarea mediului de existență prezintă un angajament major al omenirii, deoarece succesiunea condiției umane în legătură cu periclitările care planează asupra întregului Univers devin din ce în ce mai profunde și foarte primejdioase, ceea ce rezidă în faptul că în urma unei neconștientizări a necesității de a adopta măsuri oportune de precauție, situația actuală ar putea evolua spre o catastrofă mondială. Evoluția civilizației contemporane descrisă prin degradarea biosferei ca rezultat al agresiunii omului față de natură, pe de o parte acutizează problema resurselor și a factorilor naturali, iar, pe de altă parte, sporește interesul față de dezvoltarea economico-socială în spațiul uman.
Umanitatea nu trebuie să se consume în mod tragic din propria-i ignoranță, iresponsabilitate, lipsă de voință și ezitări în a lua inițiativă privitor la coordonarea acțiunilor ce țin de valorile biodiversității care sunt parte integrantă a patrimoniului natural; or, denotînd o atitudine arogantă de stăpîn al naturii, omul intervine într-un mod brutal și destul de periculos în procesul de securizare a funcționalității optime a ecosistemelor, ecobalanței, existenței și dezvoltării biosferei.
Este necesar a se ține cont de faptul că protejarea mediului presupune una din preocupările de bază ale umanității, dat fiind faptul că fenomenele de deteriorare a ecosistemelor afectează nu doar echilibrele ecologice locale, ci, implicit, și calitatea vieții populațiilor umane de pe Terra. În contextul dezvoltării durabile la nivel planetar, pentru a face față necesităților prezente fără a compromite capacitățile generațiilor de viitor de a-și satisface propriile nevoi [4, p.20] este necesar să acordăm o atenție deosebită revendicării principiilor eticii biologice ca fiind fundamentale în asigurarea coevoluției societății și naturii, a omului și biosferei, în elaborarea și respectarea strictă atît a condițiilor și prevederilor codului ecologico-moral, cît și a normelor bioetice de comportament al oamenilor în natură și în societate [10, p.153].
Drept consecință a supraconsumului de resurse naturale și a subminării de lungă durată a capacității și sistemelor de subzistență, în prezent protecția mediului devine un imperativ la nivel planetar. Intervențiile societății umane trebuie să țină seama de dezideratul dezvoltării economice și sociale, de necesitatea ocrotirii, ameliorării și optimizării complexelor naturale, precum și de probleme privind sărăcia, șomajul, poluarea apelor, eroziunea și alterarea solurilor, perturbarea mecanismelor de reglaj ale sistemului climatic. Totodată, se impune ca necesară cooperarea în soluționarea problemelor ecologice la nivel național și mondial, cum ar fi încălzirea globală și biodiversitatea. Schimbarea spre bine a acestei dramatice realități solicită înalte valori morale care să ghideze fiecare generație umană în exercitarea concretizării și simplificării tezaurului natural asociată cu reducerea diversității biologice și cu declinul ponderii resurselor vital umane.
Absolutizarea necesităților imediate ale societății terestre necesită determinarea viziunii prevalente asupra viitorului și conștiința invaironmentală asupra amplului set de riscuri și amenințări costisitoare pentru societatea umană, caz în care nu se va admite deteriorarea biosferei, devastarea mediului înconjurător și nu se va putea crea un climat de viață holist și sănătos pe planetă [5, p.12]. Deși evoluția sănătății publice din secolul al XIX-lea a identificat calea maladiilor de contaminare cu deșeuri prin aprovizionarea cu apă, conceptul de reciclare a eliminării de nutrienți nu a fost pe deplin înțeles. În prezent, în zonele puternic industrializate sunt emise în atmosferă cantități enorme de praf și pulberi, oxizi de sulf, azot și carbon, care afectează flora și fauna sălbatică, dar și starea de sănătate a populației.
Conceptul de invaironmentalism compatibil cu ceea ce se întîmplă la scară globală, în variantă strategică se fundamentează pe considerentul că corelația intereselor și necesităților nemijlocite ale generațiilor prezente trebuie să vină în întîmpinarea acțiunilor ce ar periclita calitatea vieții și sănătății generațiilor viitoare. Stilul de viață bazat pe respectul față de natură și înțelegerea echilibrului pe care îl avem în ecosistemul nostru existențial poate fi eradicat de forțele pieței care nu sunt reglate și care nu iau în calcul valoarea protejării și utilizării raționale a formațiunilor biologice și a vegetației acvatice și palustre. Necesitatea strictă de a uni forțele tuturor membrilor comunității în rezolvarea în comun a problemelor ce țin de domeniul complexelor naturale cu valoare de unicat trebuie să suscite interesul pentru securitatea regenerării resurselor biologice și menținerea unei calități adecvate și echitabile a mediului societal.
Etica invaironmentală contemporană apare ca disciplină academică prin anii '70 ai sec. al XX-lea, cînd începe conștientizarea impactului uman negativ realizat asupra mediului înconjurător. Luat în contextul lumii naturale, acest studiu al eticii are drept preocupare studierea relațiilor și opțiunilor umane în deplină corelație morală cu păstrarea, menținerea și dezvoltarea mediului în respect față de natură și legile sale. În legătură cu creșterea presiunii exercitate asupra procesului de dezvoltare a existenței umane, apare și necesitatea schimbării radicale a viziunii ecologice asupra lumii, de aceea provocările ambientale cu care se confruntă societățile rurale și urbane sunt legate substanțial cu reprezentarea eronată despre diferite aspecte ale ecologiei umane.
Astăzi, tot mai insistent, se solicită promovarea unei conștiințe planetare, prezentate de o comuniune a patru tipuri [3, p.392-393]: (1) conștiința antropologică, ce are ca scop recunoașterea unității diversității; (2) conștiința ecologică, axată pe validarea unicității speciei umane în biosferă; (3) conștiința civică, centrată pe responsabilități și solidarități comune; (4) conștiința dialogală, orientată spre o rațiune critică și înțelegere riguroasă a relațiilor omului cu mediul invaironmental, precum și utilizarea noos-ului în formarea convingerilor și viziunilor etice cu luarea în considerare a transformărilor imprevizibile pe viitor.
Ca pîrghie pentru evitarea pericolului dispariției omenirii, bioetica se prezintă drept știință ce are ca deziderat atitudinea morală față de tot ce este viu, la baza căreia se află izvoarele moralității general-umane [11, p.12]. Contextul strategiei de asigurare a securității umane presupune ca atenția asupra impactului intelectului noosferic să se regăsească în elaborarea paradigmei dezvoltării armonioase a naturii și societății, a omului și biosferei, în crearea unei dezvoltări socionaturale, durabile și inofensive [12, p.381]. Doar la etapa noosferică de dezvoltare a civilizației rațiunea umană va înceta de a mai fi atomară, ca treptat să poată contribui la prevenirea dezvoltării primejdioase și la ameliorarea relațiilor umane de pe Terra, acestea devenind mai puțin violente față de relațiile dintre natura-mamă și natura umană [12, p.383].
Prin intervenția sa, omul devine un factor mutagen, capabil să transforme habitatele într-un sens paralel sau chiar opus naturii. Cercetătorii ecologiști se alarmează atunci cînd depunerile de metale grele, substanțe toxice și chimice tind să conducă spre degradarea florei, faunei și chiar spre dispariția completă a unor specii de plante și vietăți acvatice. În același timp, medicii atenționează asupra amenințării stării sănătății populației de a fi expuse riscului de a se contamina cu infecții respiratorii acute, bronșite cronice, maladii ale aparatului respirator, tractului digestiv, precum și riscului pe care îl comportă bolile cardiovasculare (anghina pectorală, infarctul, endarterita), dereglarea sistemului imunitar și chiar cancerul bronhopulmonar.
Civilizația și sănătatea umană nu pot fi concepute fără resursele de apă potabilă. În întreaga lume, apă consumată prezintă un risc crescut de a fi contaminată, de exemplu, cu arsenic. O situație extrem de dramatică a fost identificată în Europa, atunci cînd uzina chimică germană „Höchst” a deversat, necruțător, reziduurile chimice în apele Rinului. Au fost depistate reziduuri metaliere, dar mai ales toxico-chimice: pesticide, mercur și alte substanțe nocive pentru organismul uman [7, p.60-61]. Studiile întreprinse de către cercetători denotă că frecvența îmbolnăvirilor acute este cu mult mai persistentă în zonele poluate comparativ cu zonele nepoluate, ceea ce ne determină să conchidem că poluanții atmosferici acționează asupra întregului aparat respirator, mai ales asupra bronhiilor și alveolelor pulmonare.
Cantitatea și calitatea resurselor acvatice determină în mare măsură starea de sănătate a societății. În Republica Moldova se constată că aproximativ 50% din populație nu au acces la apă potabilă calitativă, cauza fiind starea proastă a rețelelor de apeduct în mediul urban și lipsa apeductului în mediul rural. Toate aceste probleme regionale au un conținut profund etic, care atestă că în societatea modernă omul, ca valoare primară, este supus pericolului de a se autodistruge [18, p.47-48].
În prezent, principiile și valorile morale ce asigură supraviețuirea speciei umane și coevoluția societății și naturii necesită o revizuire sau înlocuirea cu actele noi. Responsabilitatea prioritară a ființelor umane este de a proteja integritatea vieții, sănătății și a biosferei în care conviețuiesc, de aceea pentru a realiza o mai bună înțelegere a imperativelor eticii este necesar de a propune umanității ca obiectiv asigurarea unui sistem de valori corespunzător care nu ar fi dominat de un individualism egoist. Natura luată în corelație cu omul prezintă sursa de bază a valorilor general-umane [17, p.119], unde de regulă, rolul vieții umane și al mediului ambiental este determinat de asigurarea protecției și sănătății pe întreaga planetă. În acest context, toleranța, cooperarea, responsabilitatea și dreptatea reprezintă categorii de bază ale eticii ce contribuie la schimbarea stereotipurilor de valori ale conștiinței sociale și la soluționarea problemelor globale prin consolidarea reprezentanților speciei umane, acestea urmînd să elaboreze o strategie unică de supraviețuire a omenirii, de preîntîmpinare a crizei ecologice și a omnicidului global.
Strategia naturii umane, coordonată cu strategia de protejare a mediului, presupune examinarea în comun a ansamblului de activități și norme ce ar asigura coevoluția omului și mediului. Schițarea unei viziuni asupra idealului ecoetic prezintă o condiție esențială a vieții pe Terra ce ar motiva ființele umane să-și revizuiască interesele lor personale și să încerce să repare consecințele comportării lor distructive, permițînd în același timp vietăților să existe nestingherit într-o varietate de ecosisteme [16, p.60].
Recunoaștem reflecția ce presupune că armonizarea dezvoltării societății rurale și urbane prin păstrarea echilibrului ambiental ar prezenta suportul de bază al unei etici, în virtutea căreia libertatea și autonomia în cercetare nu se vor putea realiza fără respectul absolut al drepturilor și libertăților ființei umane. Factorii antropogeni, suprautilizarea sau folosirea irațională a capacităților productive ale ecosistemelor, adîncirea decalajelor economice dintre țări, poluarea mediului, înarmarea nucleară duc la acutizarea stării sănătății fizice și psihice a societății, constituind realități cu profunde implicații pentru viitorul întregii omeniri. Multitudinea de interese și preocupări, în fața progreselor cercetărilor din științele vieții, necesită a fi situate în contextul problemelor invaironmentale, bioetico-sociale și ale dezvoltării, deoarece au o importanță decisivă în ceea ce privește menținerea unei dezvoltări durabile și inofensive ca rezultat al înlăturării pericolelor și catastrofelor globale și asigurării unei securități viabile ale umanității și a mediului înconjurător.
Bibliografie
Astărăstoae Vasile, Stoica Ortansa. Genetică versus bioetică. – Iași: Polirom, 2002. – 256 p.
Ciobanu E. Dezvoltarea socială durabilă poate/ trebuie să fie și morală? // Revista de Filosofie. Tomul XLIX. Nr. 5-6, septembrie-decembrie, 2002. – București: Editura Academiei Române, 2002. – 739 p.
Eșanu A. De la o etică globală la o bioetică globală. // Anale Științifice ale Universității de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”. Ediția a XII-a. Vol. 2 / Probleme actuale de sănătate publică și management. Zilele Universității, 19-21 octombrie. – Chișinău: CEP „Medicina”, 2011. – 442 p.
Jurin R.R., Roush D., Danter J. Environmental communication. Skills and principles for natural resource managers, scientists and engineers. – London: Springer Science + Business Media, 2010. – 310 p.
Murgu Z. Ecologie socială. – Tg. Mureș: Editura „D. Cantemir”, 2000. – 198 p.
Prin religie și știință spre pace și umanism // Materialele Conferinței științifico-practice internaționale. Chișinău, 25-28 octombrie, 2006 / Red. resp. Ion Mereuță. – Chișinău: Elan Poligraf, 2006. – 200 p.
Prodea V. Apa. Sursă inepuizabilă. – București: Editura Tehnică, 1991. – 99 p.
Tratat de etică. – Iași: Polirom, 2006. – 605 p.
Țîrdea T.N., Berlinschi P., Eșanu A., Nistreanu D., Ojovanu V. Dicționar de Filosofie și Bioetică. / Red. resp. Teodor N. Țîrdea. – Chișinău, 2003. – 324 p.
Țîrdea T. N. Elemente de informatică socială, sociocognitologie și noosferologie. – Chișinău: UASM, 2001. – 272 p.
Țîrdea T.N., Gramma R. Bioetica medicală în sănătate publică. Suport de curs. – Chișinău: Casa editorial-poligrafică Bons Offices, 2007. – 248 p.
Țîrdea T.N. Dezvoltarea socionaturală din perspectiva intelectului global și a învățămîntului noosferic. // Anale Științifice ale Universității de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”. Ediția a XII-a. Vol. 2 / Probleme actuale de sănătate publică și management. Zilele Universității 19-21 octombrie. – Chișinău: CEP „Medicina”, 2011. – 442 p.
Țîrdea Teodor N., Leancă Viorica. Intelectul social din perspectiva supraviețuirii. Monografie. – Chișinău: CEP „Medicina”, 2008. – 299 p.
Биoэтика: вoпpocы и oтвeты (Иванюшкин A.Я., Кypилo A.Ф., Лoпиxин Ю.M., Tищeнкo П.Д., Юдин Б.Г.). – Mocква: Пpoгpecc–Tpадиция, 2005. – 64 c.
Биoэтика и гyманитаpная экcпepтиза. Bып. 2. Poc. акад. наyк. Ин-т филocoфии Oтв. peд. Ф. Г. Mайлeнoва. – Mocква: ИФPAH, 2008. – 230 c.
Бopeйкo B.E. Экoэтичecкий импepатив и экoэтичecкий идeал. // Cаxаpoвcкиe чтeния 2011 гoда: экoлoгичecкиe пpoблeмы XXI вeка. Mатepиалы 11-й мeждyнаpoднoй наyчнoй кoнфepeнции,19–20 мая 2011 гoда. – Mинcк: MГЭУ им. A.Д. Cаxаpoва, 2011. – 520 c.
Mepeжинcкая E.Ю. Экoлoгия и гyманиcм. // Глoбальна биoeтiка: cyчаcнi вимipи, пpoблeми, piшeння / Mатepiали III Miжнаpoднoгo cимпoзiyмy 3 бioeтики. 7-8 квiтня – Киïв: Bидавництвo Cфepа, 2004. – 199 c.
Mишаткина T.B. Экoлoгичecкая этика для биoбeзoпаcтнocти и ycтoйчивoгo pазвития.// Bioetica, Filosofia și Medicina în strategia de asigurare a securității umane / Materialele Conferinței a XV-a științifice internaționale, 14 aprilie 2010. / Red. resp.: Teodor N. Țîrdea. – Chișinău: „Print-Caro”, 2010. – 270 p.
Пeтpoв B.И. Биoэтика и мeдицина – coюз pади жизни // Биoэтика. Фeдepальный наyчнo-пpактичecкий жypнал. – Boлгoгpад: Изд-вo Boлг.MУ, № 1. ‒ 2008. – 65 c.
Peзник Ю.M. Здopoвьe чeлoвeка как гyманитаpная пpoблeма и гyманитаpная тexнoлoгия. // Здopoвьe чeлoвeка: coциoгyманитаpныe и мeдикo-биoлoгичecкиe аcпeкты. ‒ Mocква: Инcтитyт чeлoвeка, 2003. – 288 c.
Tищeнкo П.Д. Этичecкиe пpoблeмы pазвития биoтexнoлoгий // Биoэтика и гyманитаpная экcпepтиза. Bып. 2. Poc. акад. наyк. Ин-т филocoфии Oтв. peд. Ф.Г. Mайлeнoва. – Mocква: ИФPAH, 2008. – 230 c.
Цыpдя T.H., Палади A.Л., Pycнак Д.B. Этичecкая oцeнка coциальныx иccлeдoваний: пpoблeмы и peшeния // Coциoлoгия мeдицины ‒ peфopма здpавooxpанeния / Hаyчныe тpyды IV Bcepoccийcкoй наyчнo-пpактичecкoй кoнфepeнции (c мeждyнаpoдным yчаcтиeм), 3-4 oктябpя 2013 г., Boлгoгpад. – Boлгoгpад: Изд-вo Boлг. ГMУ, 2013. – 264 c.
Юдин Б.Г., Cтeпанoва Г.Б. Здopoвьe чeлoвeка: факт, нopма, цeннocть. Moнoгpафия. – Mocква: Изд-вo MГУ, 2009. – 188 c.
T e m a 8
Medicalizarea societății din perspectiva bioeticii sociale:
tendințe și probleme
La etapa actuală de dezvoltare a societății, în epoca tehnologiilor scientofage planetare, fenomenului „medicalizare”, îi revine un loc și o importanță aparte, mai ales atunci cînd e vorba de manipularea conștiinței umane, de transformarea medicinei într-o formă de supraveghere socială. În compartimentul de față se întreprinde un studiu al medicalizării, al tendințelor și problemelor ce pot apărea în societate drept consecință a manifestării necontrolate a fenomenului nominalizat în contextul bioeticii sociale. Cea din urmă este interpretată de noi de pe pozițiile abordării sistemico-activitaționale și sinergetice, ca un tip nou, neordinar de bioetică, cu un statut deosebit ce studiază gradul de bioetizare a sociumului și nivelul de adaptare a eticii biologice la segmentele realității sociale într-o strînsă interconexiune și interacțiune al acestora.
§8.1. Noțiune de medicalizare
În cele ce urmează fenomenul medicalizare va fi supus, pentru întîia oară, unui studiu teoretico-metodologic din perspectiva bioeticii sociale. Evident, o atare examinare necesită o explicație preliminară a esenței și conținutului acestor două fenomene bizare, a manifestării lor în spațiul sănătății publice, în cîmpul cercetărilor biomedicale și genetice, luîndu-se în considerare specificul civilizației contemporane, care, pe bună dreptate, se identifică cu epoca tehnologiilor planetare avansate, scientofage.
Medicalizarea reprezintă un fenomen social complex, neobișnuit și inedit, dar insuficient studiat în literatura filosofico-științifică respectivă. Primele lucrări la acest subiect, unde se fac doar încercări de a defini această noțiune, apar în a doua jumătate a sec. al XX-lea. Termenul „medicalizare” a fost introdus în vocabularul științific de către filosoful francez Michel Foucaut (1926-1984). El printre primii atenționează faptul că medicina, în virtutea specificului activității sale, deține un loc aparte în structura de administrație a societății. Ea permite crearea de noi posibilități pentru supravegherea socială a populației, pentru controlul și pedeapsa specifică a indivizilor.
Medicalizarea, interpretată descriptiv, presupune explicarea fenomenelor și proceselor sociale doar de pe poziții medicale (și medicației), adică abordarea problemelor sociale se aseamănă, se identifică cu cea a maladiilor, fapt ce se manifestă nu doar în terminologia științifică a publicațiilor, dar și în politica socială, în practica specialiștilor [8, c.315]. Obiecte de studiu în interpretarea medicalistică devin oamenii, care, în virtutea diverselor cauze, sunt excluși din viața publică cotidiană. Pîrghia de bază în realizarea acestui fapt se consideră noțiunea de „sociopatie”, care se identifică cu ceva negativ, potrivit căreia sănătatea publică este concepută ca o dispoziție proastă, depresiune, dereglare a comportamentului, a modului de viață, genului de activitate, stării financiare și familiale etc.
O atare explicare ne impune să recunoaștem (dorim sau nu) că majoritatea covîrșitoare a oamenilor se vor pomeni „sociopați”. Tratamentul în astfel de situații le revine psihiatrilor și psihologilor, în fața cărora apar mari „perspective” în acest sens. O semnificație aparte în cazul dat obține termenul „psihiatrizare”, care a fost la maximum utilizat de către funcționarii epocii totalitare în fosta URSS. În așa condiții și circumstanțe, e necesar de a evalua, sub aspect moral, „activitățile” acestor și altor specialiști de acest gen, iar mecanismul real de realizare a acțiunilor nominalizate îl putem determina prin intermediul doctrinelor bioeticii sociale.
§8.2. Bioetica socială drept instrument metodologico-conceptual
în explicarea medicalizării
Bioetica socială (sociobioetica), ca și medicalizarea, este examinată la etapa actuală din cale afară nesatisfăcător. În literatura științifico-filosofică, după cum s-a mai menționat, termenul de sociobioetică, practic, pînă la începutul sec. al XXI-lea nu se făcea de găsit. Cu regret, în lucrările apărute în ultimul timp predomină, de regulă, definițiile descriptive, chiar și declarative, în ele lipsind evidențierea momentelor și reperelor metodologice-cheie în abordarea noțiunii nominalizate, fără a fi scoase la iveală orientările teoretico-științifice de analiză a acestui gen de cunoștințe. De exemplu, autorul român Leontin Popescu în cartea sa Bioetica și perspectiva creștină încearcă să analizeze fenomenul de „sociobioetică” fără a da careva explicații referitoare la esența acestei noțiunii, oferind doar Capitolului V din această carte titulatura „Bioetică socială” [1, p.103-144]. Mai apoi, el analizează destul de minuțios și profesional, dar în stil tradițional, așa fenomene, precum: transsexualitatea, homosexualitatea, administrarea drogurilor, alcoolismul, fumatul și sinuciderea. Este clar că noțiunile enumerate pot și trebuie să fie examinate de bioetica socială, însă în lucrare nici nu se pomenește de statutul și obiectul de studiu al sociobioeticii, de specificul acesteia în raport cu etica biologică, nu se definește acest fenomen social, nu se specifică problematica lui etc. O asemenea interpretare este una declarativă, pur și simplu lăsată a fi înțeleasă de la sine însăși, intuitiv, fără nicio explicație.
Un alt bioetician român, Șăitan Troian, de asemenea încearcă să ne vorbească despre bioetica socială în raport doar cu homosexualitatea, menționînd, ce-i drept, faptul că cea din urmă este o problemă de bioetică socială, «dacă se ia în calcul estimarea că 4% din populația românească este alcătuită din homosexuali» [3, p.347]. O atare analiză și o asemenea orientare a sociobioeticii este una simplistă, incompletă, chiar unilaterală. Modul de abordare a acesteia nu este scos în evidență, esența și conținutul ei rămîne în umbră; în consecință, ne distanțăm substanțial de clarificarea coraportului dintre etica biologică și sociobioetică, dintre arealul de probleme ale celei din urmă și obiectul ei de studiu.
O interpretare mai diversificată a bioeticii sociale găsim în articolul lui Skouteris Constantine B. Bioetica socială și bioetica creștină, publicată în a. 2010 în revista Bioethica a Universității din or. Cluj-Napoca (România). Autorul din start afirmă că «bioetica socială este mai mult o perspectivă nouă asupra ființei umane decît o știință» [2, p.9]. Ce (sau care) perspectivă, din păcate, în articol nu se precizează, dar în zădar. Analizînd etica biologică socială în raport cu bioetica creștină, Skouteris Constantine B. încearcă să delimiteze conținutul și esența acestor fenomene. „Bioetica creștină, ‒ afirmă el, ‒ nu trebuie să vadă persoana umană doar în dimensiunea sa biologică, ci într-un mod combinat sau compus, ca pe o persoană în care converg identitatea biologică și cea escatologică” [2, p.13], pe cînd bioetica socială «este „deontologia globalizării” și nu este total irelevantă pentru istoria și tradiția creștinismului secularizat» [2, p.11]. La acest capitol se mai constată că „bioetica socială… privește ființa umană ca pe o existență biologică și se consumă pe capacitatea omului de a supraviețui” [2, p.10].
Corect, în viziunea noastră, se relevă faptul că cunoștințele sociobioetice se regăsesc în spațiul cunoștințelor eticii biologice interpretate în sens larg (potterian); or, o atare constatare încă nimic nu demonstrează vizavi de esența bioeticii sociale, de criteriile în baza cărora s-ar obține o definiție adecvată a acestui fenomen contradictoriu, s-ar demonstra ce parte concretă (sau configurație) a cunoștințelor bioetice sunt acoperite de cele ale sociobioeticii, care ar fi statutul celei din urmă etc.
Comentariile ar putea urma, dar și cele menționate denotă, cu siguranță, faptul că o asemenea abordare a sociobioeticii are dreptul la viață; or, în așa caz, devine problematică aprecierea gradului de bioetizare a fragmentelor sociale și a nivelului de acomodare a eticii biologice la socium, configurație extrem de importantă în explicarea acestui nou tip de bioetică, în stabilirea statutului și modului de abordare a acestuia.
Pentru prima dată, bioetica socială a fost interpretată de noi de pe pozițiile abordării sistemico-activitaționale și sinergetice, netradițional, ca un nou tip de bioetică ce studiază procesele de bioetizare a societății și de acomodare a eticii biologice la sociumul concret într-o interacțiune și interconexiune strîns legată a acestora, în discursul nostru Bioterorismul în contextul bioeticii sociale, în cadrul celei de a X-a Conferințe științifice internaționale, organizate în or. Minsk, Republica Belarus, cu genericul „Lecturi saharoviene ale anului 2010: probleme ecologice ale sec. al XXI-lea” [11, c.80-81]. Mai tîrziu, concretizînd definiția propusă, s-a conchis că sociobioetica își propune drept scop aprecierea gradului de bioetizare a sociumului și a nivelului de adaptare a bioeticii la spațiul uman [4, p.13].
Bioetizarea, la rîndul său, nu se lasă examinată doar instrumentalistic, adică drept un proces de „pătrundere” mecanică, tehnicistă a eticii biologice în viața societății. Bioetizarea reprezintă, înainte de toate, o activitate axată spre „implementarea” principiilor metodologice și a celor morale ale bioeticii, a normelor și regulilor ei în mediul social cu toate consecințele ce rezultă din cazul dat [10, c.41]. În procesul activitațional de bioetizare, într-o interacțiune se pomenesc toate componentele activității, adică subiectul, obiectul, mijloacele, necesitățile, condițiile, scopurile, rezultatele etc. Aici are loc și adaptarea bioeticii la mediul social, unde evidențiem cîteva variante de interacțiune adaptivă a bioeticii și societății: reînnoirea conținutului bioeticii, supunerea (subordonarea) segmentului realității sociale cerințelor etico-morale ale bioeticii și neacceptarea de către socium a unor sau altor imperative ale eticii biologice [9, c.98-99].
Abordarea sistemico-activitațională, propusă de noi în interpretarea sociobioeticii, contribuie la rezolvarea multor contradicții pe care le suportăm în practica umană. De aceea, ea are, fără îndoială, un șir de avantaje care dau posibilitate de a promova mai adecvat și concret forțele vitale nu doar ale bioeticii sociale, ci și ale eticii biologice în genere, de exemplu: nu doar de a declara multiculturalismul celei din urmă, dar și de a-l argumenta. Multiculturalismul, ca fenomen social și cultural, poate fi explicat prin intermediul procesului de adaptare a bioeticii la diferite segmente ale realității sociale contemporane, care diferă unul de altul, dar și prin diversitatea particularităților, obiceiurilor și tradițiilor sale naționale, religioase și culturale.
La obiectul de studiu al bioeticii sociale se referă nu doar aprecierea morală a problemelor privind „cunoștințele periculoase”, violența și terorismul, canibalismul, sadomasochismul și aschetismul, narcomania și alcoolismul, homosexualitatea și travestirea, incestul și stigmatizarea, sterilitatea și suicidul, eutanasia și pedeapsa capitală, clonarea și avortul etc., dar și a altor probleme nu mai puțin interesante dar și primejdioase pentru practica umană, cum ar fi, de pildă, medicalizarea.
Este de menționat că, utilizînd conceptul de bioetică socială interpretat prin intermediul modului de abordare sistemico-activitațional, devine posibil a analiza și determina gradul de bioetizare a acestor fenomene și, fără nici o rezervă, nivelul de adaptare a cunoștințelor bioetice la diverse sociumuri, unde se manifestă fenomenele nominalizate mai sus și multe altele similare. Soluționarea acestor chestiuni și, înainte de toate, medicalizarea, va reveni în cazul dat nu doar specialiștilor din domeniul bioeticii, dar și celor din medicină, sociologie, psihologia socială, management etc., înarmați cu metode și metodologii contemporane respective.
§8.3. Extinderea medicalizării – o provocare a epocii tehnologiilor planetare
Medicalizarea este un proces (o acțiune) și o tendință (o legitate) care la diverse etape de dezvoltare a civilizației se caracterizează prin diferite grade de intensificare și de manifestare. Care ar fi esența (și conținutul) acestei acțiuni (desfășurări) în epoca tehnologiilor inovaționale, planetare?
În linii generale, ar fi logic să afirmăm că acțiunea pe parcursul căreia starea sau comportamentul individului (sociumului) începe să se manifeste ca o problemă medicală ce necesită implicarea medicației să fie definită drept medicalizare. Cea din urmă se face actualmente vădit intensificată și, deci, corect etichetată ”extinderea medicalizării” [6, c.7], care în ultima treime a sec. al XX-lea a și devenit una dintre premisele principale ale apariției bioeticii [7, c.9-38].
În societatea actuală sunt frecvente cîteva forțe vital cointeresate în desfășurarea medicalizării. Rolul principal în derularea celei din urmă îi revine, fără îndoială, medicilor. Pericolul social, drept consecință a activității medicale, dacă și există, apoi doar din perspectiva dezvoltării extensive a tehnologiilor biologico-genetice, altor tehnologii planetare [5, p.10-14].
Există însă o posibilitate reală ca medicii să țină sub control comportarea socială a oamenilor, nerecurgînd la metode tehnologizate contemporane. În principiu, acest lucru ei îl pot realiza, pur și simplu, prin intermediul extinderii abundente a recomandărilor și prescripțiilor lor medicale în activitatea profesională, ceea ce prezintă o primejdie reală și slab studiată în literatura respectivă, iar societatea nu dispune de mecanisme prin care ar putea să o prevină (combată). E necesar, la acest capitol, un control bioetico-moral din partea comunității sociale, înfăptuit prin metodele și pîrghiile bioeticii sociale, menite să analizeze gradul de bioetizare a medicalizării și nivelul de adaptare a bioeticii la socium în cadrul căruia se manifestă acest fenomen sociomedical. Mecanismul de răspîndire a pericolului nominalizat constituie esența și conținutul extinderii medicalizării [6,c.8], iar controlul moral asupra acesteia, studiul ei îl putem efectua prin intermediul sociobioeticii.
O altă premisă în apariția și susținerea extinderii medicalizării o constituie industria farmaceutică, care urmărește un scop (un interes) vădit economic, deoarece administrarea medicamentelor deseori se interpretează ca un tratament. Locul (și rolul) bioeticii sociale în determinarea și derularea acestor procese este incontestabil. Medicalizarea este inseparabilă de structurile financiare ale asistenței medicale. Evidențierea unui număr impunător de boli fizice sporește substanțial profitul la producătorii de medicamente. Combinarea medicalizării cu structurile financiare ale sociumului formează un stil de comportare aparte al lucrătorului medical în raport cu pacientul. Acest fapt se observă și în practica activității medicale din Republica Moldova.
Dacă scopul este stoarcerea de bani, apoi medicii vor întreprinde eforturi de toate felurile ca să-i explice pacientului orice simptom ca o boală aparte ce se tratează ușor. Dacă în societate este pus scopul de a micșora cheltuielile, atunci medicii pot ignora cazurile ce necesită un control și o cercetare îndelungată sau problemele medicale complexe. În astfel de situații, se deschide un spațiu larg de manifestare a imperativelor și regulilor sociobioeticii interpretate de noi ca un tip neordinar de bioetică medicală ce examinează gradul de bioetizare a sociumului medicalizat și nivelul de adaptare a bioeticii la segmentele realității sociale, unde medicalizarea ia o amploare și exercită o influență nejustificată.
În medicalizare sunt cointeresați, cît de straniu ar părea, și o mare parte dintre pacienți. De exemplu, alcoolicii anonimi, cărora le-a ajutat intervenția medicală, sunt predispuși să absolutizeze rolul medicinei în lupta lor cu alcoolismul și s-o considere drept factor sociopsihologic de stabilizare pentru sine. Alte grupe de pacienți se orientează spre medicalizare, sperînd că controlul medical se va dovedi a fi mai uman decît alte forme de control social (homosexualiștii, deținuții etc.). Aceste și alte tendințe similare sunt amplificate de presă, radio, televiziune etc., unde se supraapreciază perspectivele medicalizării. Bioetica socială trebuie să vină în ajutor cu metodele sale specifice și să ajute mai întîi jurnaliștilor în a explica populației semnificația adecvată a medicalizării, în ce cazuri ea se poate manifesta și ca un bine și ca un rău.
În același timp, nici medicii, nici alte grupe de populație din societate, nici companiile farmaceutice nu sunt în stare să influențeze decisiv asupra extinderii medicalizării. Prin urmare, o răspîndire adecvată a medicalizării depinde de interesele interreciproce în activitatea acestora și altor factori din socium. În orice caz, prestarea serviciilor medicale depinde, în cea mai mare măsură, de modelul sistemului sănătății publice, acceptat în țara respectivă.
În Republica Moldova în acest proces, conform modelului în vigoare, participă Agenția de asigurare, parțial statul, medicii și contribuabilul (plătitorul). Tot în acest sistem se regăsesc și companiile farmaceutice.
Fiecare element din această totalitate are scopul său. Situația socială creează bazele comportării omului, cînd el este sănătos sau este bolnav, însă în acest context principalul este faptul (și momentul) că pacientul reprezintă o sursă în mîinile profesioniștilor, căruia ei le oferă ajutor și, ca urmare, apare beneficiul respectiv pentru toate structurile organizaționale și financiare ale sistemului sănătății publice. Anume aici e necesar un control minuțios din partea societății, care s-ar realiza (controlul) prin intermediul reglării morale, deoarece extinderea medicalizării nu se supune, nu se lasă influențată de reglementarea juridică.
O atare apreciere a medicalizării poate conduce spre o extindere necontrolată a acesteia, iar mai apoi și spre niște consecințe negative individuale și sociale. Din perspectiva bioeticii sociale, definitivarea situației sociale personale concrete ca o boală nicidecum nu înseamnă avansarea statutului social al omului. Tot în acest context, cînd ne confruntăm cu o situație medicalizată, unicii experți în aprecierea maladiei sunt medicii. Medicalizarea poate scuza nu doar tratamentul de bunăvoie, dar și pe cel forțat (constrîns). E cunoscut faptul că lecuirea nu întotdeauna ajută, ea poate aduce și daune. Sociobioetica și aici are ce să spună, să consulte individul, deoarece medicalizarea poate ridica substanțial sub controlul medical nivelul experienței vitale.
Totalizînd cele expuse, putem conchide că problema de bază rămîne, fără nicio rezervă, cea a manipulării pacientului prin intermediul medicalizării. Lucrătorul medical o poate face atît inconștient, cît și conștient. Sarcina principală a comunității sociale este una – de a înarma toate componentele lumii biomedicale cu bazele teoretice ale bioeticii sociale pentru a contracara momentele negative ce pot provoca extinderea medicalizării, chiar și a unei medicalizări simple, tradiționale. E necesar ca în urma extinderii medicalizării societatea să nu se divizeze în două tabere inegale – medicii și acei care au frică de ei. Bioetica socială de comun acord cu alte mecanisme poate împiedica transformarea medicinei într-o formă de supraveghere socială, poate chiar și de control total asupra populației.
Bibliografie
Popescu Leontin. Bioetica și perspectiva creștină. – Brăila: Editura Istros a Muzeului Brăila, 2009. – 184 p.
Scouteris Constantine B. Bioetica socială și bioetica creștină // Studia Universitatis Babeș-Bolyai Bioethica. – Cluj-Napoca (România). Anul LV2 / 2010. – 106 p.
Șăitan Troian. Abordări contemporane în bioetica socială // Educația în bioetică și Drepturile Omului în România. – București: Comisia Națională a României pentru UNESCO, 2006. – 440 p.
Țîrdea Teodor N. Bioetica socială în raport cu etica biologică: analiză metodologică și teoretico-comparativă // Strategia supraviețuirii din perspectiva bioeticii, filosofiei și medicinei / Culegere de articole științifice. Vol.2. Red. șt. dr.hab. în filos. Teodor N. Țîrdea. – Chișinău: Print-Caro, 2012. –231p.
Țîrdea Teodor N. Sănătatea omului din perspectiva abordării umanistice și tehnologiilor biomedicale: analiză bioetico-teoretică // Bioetica, Filosofia și Medicina în strategia de asigurare a securității umane cu desfășurarea în cadrul acesteia a Mesei Rotunde „Fundamentele bioetice ale cercetărilor biomedicale și genetice” / Materialele Conferinței a XVI-a științifice internaționale, 12-13 noiembrie 2010. Red. respons. dr.hab. în filos. Teodor N. Țîrdea. – Chișinău: CEP „Medicina”, 2010. – 280 p.
Пeтpoв B.И. Биoэтика и мeдицина – coюз pади жизни // Биoэтика. Фeдepальный наyчнo-пpактичecкий жypнал. – Boлгoгpад: Изд-вo BoлгГMУ. – 2008. -№1. – C.3 -11.
Пoттep B.P. Биoэтика: мocт в бyдyщee. – Киïв: Bидавeц Bадим Каpпeнкo, 2002. – 216 c.
Cмиpнoв К.C. Meдикализация coциальныx пpoблeм в эпoxy глoбализма // Oблики coвpeмeннoй мopали. B cвязи c твopчecтвoм акадeмика PAH A.A. Гyceйнoва / Mатepиалы мeждyнаpoднoй наyчнoй кoнфepeнции. MГУ им. M.B. Лoмoнocoва, 16-19 маpта 2009. – Mocква: MAКC Пpecc, 209. – 334 c.
Цыpдя T.H. Coциальная биoэтика: тeopeтикo-мeтoдoлoгичecкиe аcпeкты // Экoлoгичecкий вecтник. Hаyчнo-пpактичecкий жypнал. – Mинcк: MГЭУ им. A.Д. Cаxаpoва, 2011. – №2. – C. 95-100.
Цыpдя T.H. Пpoблeма дeфиниции coциальнoй биoэтики // Aктyальнi питания cyчаcтoй биoмeдичнoi eтики та дeoнтoлoгiï / Mатepiали Hаyкoвo-пpактичнoгo ceмiнаpy, 14 жoвтня 2011 p., Киiв. – Киiв: HAHУ, 2011. – 46 c.
Цыpдя T.H. Биoтeppopизм в кoнтeкcтe coциальнoй биoэтики // Cаxаpoвcкиe чтeния 2010 гoда: экoлoгичecкиe пpoблeмы XXI вeка / Mатepиалы 10-oй мeждyнаpoднoй наyчнoй кoнфepeнции. Чаcть I. 20-21 мая 2010 гoда, Mинcк, Pecпyблика Бeлаpycь. – Mинcк: MГЭУ им. A.Д. Cаxаpoва, 2010. – 278 c.
T e m a 9
Strategia dezvoltării inofensive în contextul toleranței bioetice:
studiu teoretico-metodologic
Tema de studiu formulată în titlul compartimentului de față, manifestîndu-se prin actualitatea și complexitatea sa, prin caracterul său specific și novator, nu provoacă dubii, ci, din contra, insistent ne îndeamnă să căutăm noi metode, noi abordări în examinarea acestei vaste probleme ce ține de asigurarea existenței umane. Anume această configurație a investigației nominalizate ne obligă din start să formulăm cîteva precizări, ba chiar și explicații.
Ne-am dori, cu acest prilej, întîi de toate să punem acceptul pe esența și conținutul fenomenului toleranță bioetică în raport cu toleranța socială în condițiile unei imense globalizări a vieții umane pe Terra și desfășurării abundente a crizei antropoinvaironmentale planetare, ce amenință omenirea cu un omnicid de proporții terestre. Mai apoi, la acest capitol, vine o altă problemă care ne amintește permanent despre provocările epocii tehnologiilor de avangardă inovaționale ce ne impun insistent să relevăm locul și rolul nu doar al toleranței sociale, dar și al celei bioetice în elaborarea și implementarea strategiei de asigurare a securității umane, a strategiei de dezvoltare durabilă, socionaturală a civilizației contemporane.
§9.1. Implicarea fenomenului toleranță bioetică în justificarea și devenirea
strategiei de supraviețuire – un imperativ-cheie al epocii contemporane
În primul rînd, menționăm că analiza literaturii științifico-filosofice contemporane din țară, dar și dincolo de hotarele ei atestă că noțiunea toleranță bioetică practic nu-i studiată; mai mult ca atît, acest termen nu se utilizează și nici nu se întîlnește în publicațiile savanților și filosofilor, ceea ce nu este justificat nici teoretic, dar nici practic. Exemple ce ar confirma cele menționate pot fi multiple. În cele 20 de volume ale materialelor conferințelor și culegerilor de articole științifice internaționale cu genericul „Bioetica, Filosofia și Medicina în strategia de supraviețuire a omenirii” (a. 1995-2014, or. Chișinău, Republica Moldova, catedra Filosofie și Bioetică a USMF „Nicolae Testemițanu”), în materialele celor 5 Congrese Naționale de Bioetică cu participare internațională (a. 2001-2013, or. Kiev, Ucraina), ale celor 14 conferințe științifice internaționale „Lecturi Saharoviene: probleme ecologice ale sec. al XXI-lea” (a. 2001-2014, or. Minsk, Republica Belarus), ale celor 14 ediții ale revistei federale științifico-practice «Bioetica» din or. Volvograd, Federația Rusă, ale celor 8 simpozioane și seminare științifice de bioetică cu participare internațională (a. 2000-2012, or. Kiev, Ucraina), în materialele numeroaselor conferințe științifice naționale, în sute de monografii, manuale, culegeri de articole științifice, compendii și suporturi de curs de bioetică, publicate în diverse țări ale Europei și în alte regiuni ale lumii, noțiunea de toleranță bioetică nici nu se pomenește. Aceasta, probabil, din cauza că cercetătorii din domeniul eticii biologice, dar și consumatorii ei nu sunt pregătiți să vadă (ori nici nu-și doresc să vadă) în acest fenomen biosociomoral (toleranță bioetică) o necesitate imperioasă, lipsește o aplicare autentică, cointeresată și veritabilă a acesteia în expertiza etică și umanitară a unor sau altor acțiuni ale omului în activitatea sa științifico-practică, mai ales în domeniul sănătății publice. Prin urmare, nu se înaintează cerințe concrete, care ar evidenția această noțiune din contextul general al cunoștințelor bioetice.
În al doilea rînd, intențiile și aspirațiile de a scoate în evidență esența toleranței bioetice, rolul și locul acesteia în spațiul cunoștințelor eticii biologice ni se impun nu întîmplător. De acest exercițiu este nevoie în abordarea concretă și sistemică a ritmurilor și tempourilor de dezvoltare a problemelor globale ale contemporaneității, a tehnologiilor performante scientofage planetare, a apariției în lumea științifică a diverselor genuri de „cunoștințe periculoase”, altor consecințe negative pentru Homo Sapiens, pe care e necesar a le prevedea, a le aprecia sociobioetic în corespundere cu imperativele evoluției civilizației contemporane. Aceasta va permite societății, structurilor ei ierarhice să determine mai adecvat și să implementeze în practică noi pîrghii teoretico-metodologice, morale și juridice cu scopul de a moderniza paradigmele dezvoltării inofensive ce stau la baza strategiei noosferico-morale de asigurare a securității umane.
E binevenită aici și o a treia precizare, care tangențiază chiar și cu o clarificare referitoare nemijlocit la stabilirea esenței noțiunii de toleranță bioetică în raport cu comunicarea biosocială și sociobioetica. Prin explicațiile aduse celor din urmă (sociobioetică și comunicare biosocială) va deveni posibil de a stabili scopul toleranței bioetice, importanța și locul ei în elaborarea strategiei dezvoltării socionaturale inofensive la etapa actuală de evoluție a civilizației informaționale. Toate acestea vor avea ca suport faptul că comunicarea se examinează într-un spațiu mai extins, care include în sine nu doar „sociumul pur, curat”, dar și lumea vie, fiind deci vorba despre o comunicare biosocială.
În situații tradiționale relațiile comunicative (legăturile, conexiunile) umane se desfășoară doar în prezența toleranței sociale, care nu asigură o atitudine grijulie fașă de biosferă, adică nu garantează protejarea acesteia [1, p.171-172]. În așa fel, înglobarea lumii biomedicale în cîmpul de acțiune a dialogului social (comunicării sociale) o transformă pe acesta din urmă într-o relație biosocială, care, la rîndul său, determină toleranța bioetică, deoarece din acest moment în procesul nominalizat automat se include bioetizarea societății și adaptarea bioeticii la segmentele sociumului, acestea, la rîndul lor, fiind niște noțiuni extrem de valoroase, constituind esența statutului bioeticii sociale [3, c.99].
§9.2. Esența noțiunii de toleranță bioetică în raport
cu toleranța socială și sociobioetica
Detalizînd cele spuse, amintim că bioetica socială poate fi prezentată „ca un tip specific al eticii biologice, ca un fenomen complicat ce ține, pe de o parte, de devenirea toleranței bioetice și moralității sociumului (colectivului) în raport cu toate nivelurile materiei vii (bioetizarea societății), iar, pe de altă parte, de reflectarea bioetică specifică, examinată în cazul dat drept înțelepciune nouă, drept un mod de viață aparte și o nouă mentalitate, drept o nouă ideologie și o politică deosebită în raport cu problemele lumii biomedicale (adaptarea bioeticii). Sociobioetica este un gen al bioeticii care are ca obiect de cercetare procesul de bioetizare a societății și de adaptare a eticii biologice la socium într-o strînsă conexiune și interacțiune dintre acestea” [5, c.10]. Biosociocomunicarea, spre deosebire de comunicarea socială, obiectiv cuprinde în sine în măsură egală atît bioetizarea segmentului social, cît și acomodarea bioeticii la cel din urmă. Astfel, biosociocomunicarea poate fi desfășurată doar în prezența unei noi toleranțe, pe care noi am etichetat-o toleranță bioetică și care cuprinde în sine și fenomenul de comunicare socială.
Reieșind din cele menționate, toleranța tradițională (socială) nicidecum nu poate asigura o fundamentare adecvată (practică și teoretică) a strategiei de supraviețuire a omenirii, o dezvoltare civilizațională a realității actuale în proporții planetare. Doar toleranța bioetică, la baza căreia se situează comunicarea biosocială și bioetica socială, devine un instrument distinct și efectiv în realizarea sarcinii de bază formulate mai sus. Elaborarea noilor abordări în explicarea și implementarea strategiei dezvoltării inofensive globale (dar și regionale, naționale, locale) dictează necesitatea aplicării în teorie și practică a tuturor componentelor comunicării biosociale și a sociobioeticii.
Bioetizarea reprezintă, întîi de toate, o activitate comunicativă, axată pe implementarea principiilor metodologice și morale ale bioeticii, a regulilor și normelor acesteia în mediul biosocial, cu toate consecințele ce reies din actul nominalizat. În procesul activitațional al bioetizării într-o interacțiune specifică și miraculoasă se află toate componentele activității, adică subiectul, obiectul, mijloacele, cerințele, condițiile, scopurile, rezultatele și alt. [4, c.72]. O bioetizare eficace, adecvată și bine acomodată la mediul sociobiologic nu poate fi realizată în afara fenomenului de toleranță bioetică. Același lucru îl putem afirma și despre acomodarea bioeticii.
Adaptarea la nivel sociocultural și biologic este determinată, de asemenea, de caracterul activ al indivizilor. Principiile și normele morale ale bioeticii au în calitate de purtători pe Homo Sapiens, inclusiv savanți, filosofi, teologi, practicieni etc. Din această cauză, cînd se vorbește despre acomodarea bioeticii, trebuie luate în calcul opiniile acestor teoreticieni și practicieni vizavi de conceptele morale, de tradițiile și obiceiurile prezente în diferite segmente ale sociumului, pe care ne dorim să-l bioetizăm. Acomodarea bioeticii reprezintă o armonizare, o aclimatizare a cunoștințelor bioetice la percepția unei anumite părți ale populației de pe Terra sau chiar la toată populația acesteia, dacă este vorba despre noosferizarea întregii societăți. La nivel de relații umane gradul de acomodare se evaluează prin capacitatea oamenilor de a intra în și de a duce dialog cu alții și, firește, prin capacitatea lor de a se interpreta corect reciproc, în loc de a se respinge.
Apropo, aici ar fi binevenită prezența toleranței bioetice, care ar permite oamenilor din diverse civilizații și confesii să aducă la un numitor comun, fie și parțial, dar fără excepție, imperativele bioetice vizavi de fenomenele netradiționale ale lumii biomedicale, cum ar fi, de exemplu, medicalizarea, „cunoștințele periculoase”, homosexualitatea, canibalismul, incestul, violența și terorismul, sterilizarea, sporirea populației Terrei, vandalismul, sadomasochismul, altruismul, ascetismul, prostituția, narcomania și alcoolismul, stigmatizarea, suicidul, eutanasia, traficul de oameni, pedeapsa capitală, avortul, clonarea, bolnavii psihic și de HIV/ SIDA, senectutea, copiii orfani, invalizii etc., acestea constituind concomitent și spectrul de probleme ale bioeticii sociale.
Ar fi logic de a evidenția cîteva variante de interacțiune adaptabilă dintre societate și bioetică, minimalizînd la maximum perioada de acomodare: (1) reînnoirea conținutului bioeticii, adică atunci cînd cerințele acesteia se modifică în corespundere cu normele și tradițiile segmentului concret al realității sociale, a cărui latură moral-etică rămîne neschimbată, nu suferă nicio modificare; (2) subordonarea segmentului realității sociale imperativelor morale ale cunoștințelor bioetice, care, la rîndul lor, nu se schimbă, dar supun modificării, chiar și transformării temeliile uzuale bioetice ale sociumului respectiv; (3) ură, animozitate din partea sociumului: nu se are în vedere o supunere, o cucerire totală a acestuia din partea principiilor morale vechi, dar o modificare creativă, constructivă la care cunoștințele bioetice noi se impun nu de pe poziții conservatoare. Refuzînd de la scopurile lor uzuale, acestea înaintează scopuri nobile, utilizează metodologii noi, metode netradiționale ce corespund cerințelor strategiei de asigurare a dezvoltării lumii contemporane ‒ cerințe acceptabile, inofensive.
Practica denotă că în procesul de comunicare biosocială, de răspîndire a cunoștințelor bioetice în socium, în procesul de elaborare a noilor strategii de existență umană din perspectiva toleranței bioetice e necesar să se țină seama de toate tipurile de acomodare a societății și bioeticii, concomitent fără a supraestima (sau subestima) o variantă de adaptare în favoarea alteia. În dependență de situațiile politice, morale, ideologice, religioase etc., de tradițiile și obiceiurile în spațiul uman examinat accentul se pune pe o variantă sau alta de acomodare, dar poate chiar și concomitent pe toate, în complex.
Așadar, cei ce sunt preocupați de elaborarea strategiei dezvoltării planetare inofensive trebuie să fie foarte prudenți, pentru a nu absolutiza o concepție sau alta, pentru a nu avantaja una din cele trei variante de acomodare nominalizate mai sus.
În încheiere menționăm că toleranța bioetică, ca un concept nou, netradițional în spațiul cunoștințelor bioetice (în sens larg al cuvîntului, după V.R. Potter [2, p.9-38]) se determină în deplinătate de nivelul și de gradul manifestării sociobioeticii și comunicării biosociale în realitatea biosocială. În afara acestor fenomene nu poate fi vorba despre soluționarea problemelor ce țin de siguranța omului, a biosferei în întregime, de elaborarea noilor paradigme ale strategiei de supraviețuire a civilizației contemporane, în particular a sănătății publice.
Bibliografie
Țîrdea Teodor N. Toleranța bioetică în asigurarea comunicării sociale: configurații teoretico-metodologice // Dialogul civilizațiilor: etică, educație, libertate și responsabilitate într-o lume în schimbare / Materialele Conferinței științifice internaționale. Chișinău, 2013. – Chișinău: S.n., Tipogr. „Almor-Plus”, 2013. – 252 p.
Пoттep B.P. Биoэтика: мocт в бyдyщee. – Киïв: Bидавeць Bадим Каpпeнкo, 2002. – 216 c.
Цыpдя T.H. Coциальная биoэтика: тeopeтикo-мeтoдoлoгичecкиe аcпeкты // Экoлoгичecкий Becтник. Hаyчнo-пpактичecкий жypнал. – Mинcк: 2011. – №2. – C. 95-100.
Цыpдя T.H. Биoэтизация coциyма и адаптация биoэтики – ключeвыe пoнятия в экcпликации пpиpoды coциальнoй биoэтики // Eтичнi пpoблeми пpoфiлактичнoï мeдицини: вплив дoвкiля, xаpчyвання та yмoв пpацi на здopoв'я наceлeня / Mатepiали VI Miжнаpoднoгo cимпoзiyмy з бioeтики. 11-12 жoвтня 2012 p., Киïв. – Киïв: «Apктyp-A», 2012. – 92 c.
Цыpдя T.H. Cтатyc, пpeдмeт и пpoблeмнoe пoлe coциальнoй биoэтики: мeтoдoлoгичecкий анализ // Биoэтика. Фeдepальный наyчнo-пpактичecкий жypнал. – Boлгoгpад: 2012. – № 1. – C. 5-11.
T e m a 10
Bioetica în sistemul contemporan al cunoștințelor științifice:
studiu teoretico-metodologic
Schimbarea vădită a vieții pe planetă, dinamismul pronunțat al acesteia, inițiat de revoluția tehnico-științifică (RTȘ) la mijlocul sec. al XX-lea sunt într-o ascendență continuă, obiectivă. Știința tot mai evident se manifestă ca o forță de producere nemijlocită a societății, revoluționînd în așa mod întreaga toată practică socială. În acest proces necesar, complicat și multilateral inevitabil se modifică și însăși cunoașterea științifico-filosofică a lumii. Fiind o forță motrice a revoluției tehnico-științifice, știința permanent își perfectează fundamentele sale, ceea ce, indubitabil, influențează obligatoriu și radical asupra altor componente ale dezvoltării sociumului, printre care se evidențiază tehnica și tehnologiile, producerea în toată diversitatea sa, sfera educației și a medicinei, adică toată lumea socială în întreg spațiul ei.
Din antichitate e cunoscut faptul că fundamentul cunoștințelor umane îl constituie filosofia, de aceea nu întîmplător în epoca RTȘ, epoca tehnologiilor planetare performante, schimbări semnificative au loc și în această sferă (filosofie). Alături de dezvoltarea dinamică a științei și tehnicii (de asemenea, a filosofiei sociale și lingvistice, cognitologiei și epistomologiei), deopotrivă cu devenirea filosofiei informației, globalisticii și teoriei dezvoltării durabile a societății, este imposibil a nu evidenția procesele ce demarează și în compartimentele tradiționale ale filosofiei, cum ar fi, de exemplu, etica. De pe timpurile lui Aristotel această disciplină timp îndelungat s-a manifestat doar ca o teorie a moralei umane, iar în sec. al XX-lea se marchează o înnobilare calitativă a acesteia cu nuanțe semantice. La început apar ramificări ale eticii profesionale, cum ar fi cea medicală, juridică, pedagogică. Mai tîrziu în acest ansamblu se includ etica businessului, și în special, etica științei (în măsura în care „știința mică” se transformă în „știință mare”). Afară de acest fapt, în calitate de fenomen științifico-filosofic specific ia amploare în dezvoltarea sa bioetica, drept o necesitate de a extinde etica tradițională și asupra lumii vii (bioetica, în sensul larg al cuvîntului). În compartimentul al 10-lea vom încerca să familiarizăm cititorul cu problematica ce este formulată în titlul temei, adică să apreciem rolul și locul eticii biologice în sistemul cunoștințelor științifice contemporane.
§ 10.1. Specificul bioeticii în realizarea integrării cunoștințelor
științifice contemporane
Bioetica, după V.R. Potter, reprezintă o punte spre viitor [7]. Capacitatea acestei impresionante metafore include în sine nu o singură caracteristică de conținut. În opinia noastră, un aspect important al acestei aprecieri se explică prin faptul că bioetica imanent este confidentă cu o tendință aparte a vremurilor noastre – cu invaironmentalismul, cu ecologizarea societății. Mai mult ca atît, într-o serie de particularități fundamentale ale etapei contemporane de dezvoltare a civilizației aceste două tendințe – ecologizarea și bioetizarea – într-o anumită proporție se interconexează și se amplifică reciproc [13, p.117-123]. Ele, cu siguranță, sunt organic conexate și cu alte trăsături de bază specifice epocii postmoderne ‒ cu globalizarea, informatizarea, intelectualizarea și noosferizarea societății.
Termenul „bioetica”, după cum anterior s-a menționat, unește două vaste, destul de diverse și valoroase, după natura lor, compartimente ale cunoștințelor științifice – etica și biologia. De altfel, aici este prezent și al treilea compartiment – medicina (acesta se referă și la obiectul acestei discipline).
E cunoscut faptul «că există două abordări în interpretarea bioeticii: în sens îngust și în sens larg. În sens îngust, bioetica se identifică cu etica profesională medicală, limitînd conținutul ei doar la problemele raportului (relațiilor) „medic-pacient”, care astăzi apare în legătură cu implicarea intensivă în practica medicală a tehnologiilor scientofage inovaționale. Sarcina principală a bioeticii în acest context constă în explicarea etico-filosofică a situațiilor problematice de vecinătate, cum ar fi eutanasia, esența morții, ingineria genetică, transplantologia, grefarea organelor artificiale, experimentele clinice, inclusiv asupra embrionului uman, clonarea, avortul și al. În sens extins, bioetica se interpretează drept rezultat inevitabil al extinderii și răspîndirii cunoștințelor etice asupra biosferei, drept o cerință necesară a revoluției tehnico-științifice noosferice» [19, c.458]. Cu alte cuvinte, în prima din aceste variante reprezentările filosofico-etice sunt legate cu specificul medicinei, în a doua – cu biologia.
Deja acest fapt mărturisește cert caracterul integrativ profund al bioeticii ca știință. Se cunoaște că în condițiile RTȘ integrarea cunoștințelor științifice a devenit în genere una dintre trăsăturile-cheie caracteristice științei: chiar contradicția dialectică a acestui proces – diferențierea – acceptă actualmente anume forma integrării [20, c.174-189; 3, c.42-50]. Într-adevăr, apariția și constituirea unei discipline noi științifice este, fără nicio rezervă, o manifestare a diferențierii: în știință apare încă o subdiviziune teoretico-metodologică. Dacă, cu această ocazie, disciplina nouă activ exercită funcția de sinteză a cunoștințelor (cum, de exemplu, bioetica), ea, fără îndoială, posedă un caracter integrativ.
Este absolut clar că bioetica aparține varietății de științe „hibride” de tip transfrontier: ea vădit leagă între ele diverse zone de cunoaștere a lumii, ce se regăsesc dispersate una de alta pe „harta științei”. În cazul dat, acestea sunt etica (reprezintă o teorie filosofică specifică) și biologia – compartiment al științelor naturale. Spre deosebire de acestea disciplinele „hibride” de frontieră (cum ar fi, de exemplu, biochimia s-au biofizica) sintetizează cunoștințele în limitele domeniilor de cunoștințe apropiate, înrudite între ele, stereotipice în esența lor.
Pentru epoca revoluției tehnico-științifice ‒ epoca tehnologiilor performante scientofage planetare, sunt caracteristice în special procesele integrative, ce determină esența disciplinelor de tip transfrontier, atunci cînd științele de natură frontieră se află joncțiunea domeniilor de știință tradiționale, iar punctele lor de contact reprezintă și limitele trecerii treptate a uneia în alta proces care, printre altele, își ia începutul încă în sec. al XIX-lea. Acest lucru deloc nu denotă că tendința nominalizată a rămas în trecut: procesele integrative contemporane, după cum se cunoaște, se disting printr-o diversitate cantitativă și printr-un dinamism aparte.
Dar cele expuse nu epuizează esența chestiunii menționate. Complexitatea problemei despre locul bioeticii în clasificarea contemporană a științei sporește prin faptul că practica socială a epocii noastre a trasat linie de demarcație între anumite concepte înrudite, cum ar fi „bioetica socială” și „etica biologică” [18, c.95-100; 1, p.10-12]. După cum s-a demonstrat, în procesele integrative se pomenește încadrat și al treilea compartiment imens al cunoașterii științifice – științele sociale. La drept vorbind, acest fapt reiese deja din interpretarea bioeticii formulată mai sus în sens îngust ‒ drept o etică profesională medicală: doar medicina, în complexitatea sa, se situează la intersecția științelor naturale și celor sociale. Cu alte cuvinte, toate cunoștințele medicale au amprenta pecetii integrării, de prin ordin. În bioetică însă, procesul de integrare atinge nivelul doi, ba chiar și pe cel de al treilea grad, luînd în considerare toată complexitatea reprezentărilor contemporane despre caracterul acestei discipline științifice.
Toate cele menționate mărturisesc că prin exemplul bioeticii ne convingem o dată în plus de corectitudinea profundă a lui M.Planck, care la timpul său a atenționat asupra caracterului cert convențional al diferențierii relative a diverselor domenii de cunoaștere a lumii. Acest proeminent fizician german sublinia că «știința reprezintă în sine un tot unitar. Divizarea acesteia în diferite domenii este condiționată nu atît de esența lucrărilor executate, cît de modicitatea capacității umane de a cunoaște. În realitate există un lanț neîntrerupt de la fizică și chimie, prin biologie și antropologie, spre științele umane, lanț care în nici un loc nu poate fi rupt în bucăți, după bunul plac» [6, c.183].
Probabil, idei neordinare și pregnante într-adevăr plutesc în spațiul epocii. Idei similare celor ale lui M. Planck găsim și la marele scriitor și savant ucrainean Ivan Franko în articolul său despre știință și rolul acesteia în practica socială: „Știința, ca și natura, totdeauna este una inseparabilă și de nedespărțit. Totul în ea este interconexat, interdependent și interacționează; ea reprezintă un lanț, în care toate inelele sunt unite între ele. Cînd vorbim despre divizarea științelor, noi nicidecum nu dorim să afirmăm că știința s-a descompus în părți separate, care n-au nimic comun între ele… Științele fizice și antropologice constituie, în principiu, un lanț continuu, care nu poare fi divizat, o integritate, deoarece omul este de asemenea o creație a naturii, iar tot ce el a făcut și tot ce el poate face este obligatoriu de realizat doar în baza forțelor naturale” [15, c.34-35]. După cum vedem, și bioetica, în particular, nu întîmplător întrunește în sine principiile naturale și sociale, sursele științifico-naturale (inclusiv sociomedicale), sociologice și filosofice.
Ideile sugerate de M. Planck și de Ivan Franco denotă fără echivoc faptul că în sec. al XX-lea și la începutul sec. al XXI-lea, în epoca tehnologiilor planetare, anume integrarea a promovat semnificativ în avanscenă progresul tehnico-științific și tehnologico-inovațional. Menționăm totodată că extinderea la scară planetară a acestui progres deloc nu vine în contradicție cu procesul astăzi activ de diferențiere în lumea cunoașterii: ambele tendințe nominalizate reprezintă niște contrarii dialectice și în toate timpurile cu necesitate caracterizează majoritatea proceselor reale ale dezvoltării.
§10.2. Manifestarea eticii biologice în procesele integrative prin intermediul
ecologizării și bioeticii sociale
Faptul că la etapa contemporană de dezvoltare a civilizației mondiale cunoștințele socioetice palpabil interacționează cu biologia și medicina logic se explică, întîi de toate, prin aprofundarea ecologizării societății fapt despre care deja s-a menționat. Totodată, este necesar să adăugăm la acestea încă un moment principial și important ‒ schimbările esențiale calitative ce au loc în cadrul cunoștințelor ecologice și invaironmentale, în structura și caracterul acestora.
Ecologia, după cum se știe, apare la sfîrșitul sec. al XIX-lea ca o disciplină pur biologică. În opinia lui Ernst Gekkel, ea a devenit o știință despre organismele vii, despre speciile biologice aflate „la ele acasă”, despre casa „naturală” a fiecăreia din ele (în acest sens, de mult timp se utilizează o noțiune specială ‒ „nișa ecologică a speciei”). Obiectul de studiu al ecologiei tradiționale îl constituie ecosistema, care integrează organismele vii (speciile biologice) cu mediul ambiant de existență și de activitate vitală a acestora.
Unul dintre momentele cruciale ale evoluției cantitative a cunoștințelor ecologice din sec. al XX-lea a devenit apariția și constituirea ecologiei sociale. Aceasta din urmă, după cum se vede din denumirea ei, nu mai reprezintă o disciplină pur biologică. Obiectul ei de studiu îl constituie socioecosistemele ce integrează natura și societatea, dar o importanță majoră metodologică are aici și faptul că pentru prima dată în istoria ecologiei apare ca subiect sociumul, adică un sistem de institute aparte și de conexiuni ale oamenilor ca ființe sociale [5, c.75-99]. Agravarea crizei ecologice globale și, ca rezultat, constituirea ecologiei sociale, a dat un impuls puternic procesului de ecologizare a societății.
Bioetica, după conținut, se înrudește deja cu ecologia socială ‒ sinteză imanentă în fiecare din ele a cunoștințelor sociale și etice. Fără îndoială, în bioetică acest proces obține mai întîi o nuanță etico-filosofică (dar nu pur socială), însă în orice caz aceste două discipline sunt mult mai aproape una de alta, decît, de exemplu, față de domeniile cunoașterii naturale ca atare. Componența socială a cunoștințelor filosofice în bioetică se manifestă destul de evident, dar concomitent și specific, netradițional [17, c.6-10].
S-a argumentat că bioetica socială nu poate fi examinată unilateral ca o latură sau ca o parte socială a eticii biologice, deși acest lucru este destul de ademenitor. Aici apare ca firească întrebarea: care parte sau care aspect al bioeticii poate achita, acoperi bioetica socială? Răspunsul s-a dovedit a fi nu atît de clar, după cum el ne părea; mai mult ca atît, el poate deveni imposibil, dacă vom încerca să concretizăm aceste momente.
Într-adevăr, după V.R. Potter, bioetica este știința supraviețuirii, care „trebuie să fie nu pur și simplu o știință, dar o nouă înțelepciune, care ar îngloba în sine pe cele două extrem de importante și imperios necesare elemente – cunoștințele biologice și valorile general-umane” [7, c. 9]. Această idee V.R. Potter îndeosebi o dezvoltă, o completează și o fundamentează în ultimul său articol (2001) „Bioetica globală: orientarea culturii spre utopiile mai vitale cu scopul de a supraviețui” [8, c.4], titlul căruia direct ne orientează spre o nouă definiție a eticii biologice ‒ cea sociopractică. Pentru societate, precizează el, acest exercițiu ne îndeamnă „a supune cercetării critice, a menține și a transla cunoștințele, înțelepciunea și valorile ce garantează supraviețuirea generațiilor actuale și a celor viitoare cu sporirea calității vieții și menținerea demnității umane” [8, c.13]. Deci, etica biologică practic acoperă majoritatea absolută a problemelor sociomorale, ceea ce face cunoștințele sociobioetice de prisos, nesolicitate, fapt inacceptabil atît teoretic, cît și practic.
E corectă și o altă remarcă ce se referă la stabilirea nemijlocită a statutului și obiectului de studiu al bioeticii sociale. Această problemă de asemenea nu poate fi soluționată în mod tradițional, adică prin deosebirile generice și specifice, deoarece sociobioetica, prin esența sa, prin statutul său nu este un tip (gen) al eticii biologice, separat în baza unor criterii formale, clar determinate [17, c.7]. Statutul sociobioeticii, esența ei constituie ceva diferit, nefiind conexat la metoda tipologică de clasificare a fenomenelor (sistemelor). O asemenea abordare privind scoaterea în evidență a naturii fenomenului cercetat, a cîmpului lui de probleme metodologice ar fi una simplistă, ce nu ne-ar permite să constatăm profunzimea, caracteristicile, specificul și rolul acestuia în spațiul sănătății publice, a întregii societăți. În această ordine de idei, ar fi bine de a căuta variante mai flexibile în definirea sociobioeticii, a conținutului ei, ce s-ar întemeia, de exemplu, pe așa metode nestandarte de scoatere în vileag a esenței acesteia, ce ar lua în considerare particularitățile ei specifice, cum ar fi interdisciplinaritatea și subtilitatea, caracterul sistemico-complex și integral, structura centaurică și socioculturală și al., ce ar menține viabilă opinia conform căreia sociobioetica reflectă fenomene complicate și contradictorii ale lumii contemporane („cunoștințe periculoase”, medicalizarea, sporirea populației planetei, violența și terorismul, incestul, altruismul și ascetismul, prostituția, alcoolismul și narcomania, sadomasochismul, clonarea, eutanasia, suicidul, pedeapsa capitală, orientarea sexuală netradițională etc.) [17, c.10].
Un alt moment-cheie și radical nou, netradițional în interpretarea esenței, statutului și obiectului de studiu al bioeticii sociale devine, în opinia noastră, necesitatea căutării nuanțelor specifice în procesele ce se desfășoară la intersecția sociumului și al cunoștințelor bioetice, la interacțiunea sociosferei cu principiile morale, normele și regulile eticii biologice. În punctul lor de joncțiune apare efectul sistemico-sinergetic; prin urmare, își fac apariția noi fenomene de o natură aparte – bioetizarea sociumului și adoptarea bioeticii la segmentele realității sociale [17, c.8-9]. Detalizînd cele spuse, bioetica socială a fost reprezentată de noi ca un tip specific al eticii biologice, care are drept obiect de cercetare procesul de bioetizare a socimului și de adaptare a bioeticii într-o interconexiune și interacțiune strînsă a acestora.
Selectînd o astfel de definiție, am ajuns la concluzia că bioetica socială, obținînd un așa statut, are scopul de a aprecia gradul de bioetizare a sociumului și nivelul de adaptare a eticii biologice la segmentele realității sociale. Cu alte cuvinte, statutul sociobioeticii este determinat totalmente de conținutul și orientarea socioculturală a proceselor de bioetizare a sociumului și de acomodare a bioeticii, care, la rîndul său, exercită o influență semnificativă asupra formării conștiinței morale a populației, asupra altor procese socioetice, chiar cu caracter ecologic, politic și juridic.
E necesar a se ține cont de faptul că, alături de ecologia socială, sociobioetică și de etica biologică, în procesul de ecologizare a societății s-au pomenit antrenate activ și alte direcții științifice cu caracter integrativ, interdisciplinar, cum ar fi economia ecologică, globalistica, teoria dezvoltării durabile, dreptul ecologic, psihologia ecologică și al. Apariția unor astfel de noi compartimente ale problematicii științifice la intersecția a două (sau mai multe) domenii tradiționale de cunoaștere a lumii este determinată, pe de o parte, de sporirea interesului societății față de problemele conotației socioecologiei, iar, pe de altă parte, stimulează profunzimea acestui interes.
Pentru interpretarea mai efectivă a specificului metodologic al bioeticii și locului ei în sistemul general al cunoștințelor științifice o importanță aparte are formarea filosofiei ecologice [16, c.13-18; 10]. Se înțelege de la sine că din momentul apariției eticii (încă în perioada antică) fundamentul ei ideatico-metodologic l-a constituit teoria general-filosofică. Or, după cum se știe, la orice spirală a istoriei omenirii anume filosofia a prezentat chintesența spiritual-conceptuală a epocii. Din aceste poziții generale nemijlocit reiese conexiunea imanentă a filosofiei ecologice, bioeticii și procesului contemporan de proporții al ecologizării societății [12, c.176; 2, c.8-9]. Pentru etapa actuală de evoluție a civilizației toate aceste fenomene devin, fără exagerare, epocale.
§ 10.3. Bioetica și sociologia în asigurarea integrității
cunoștințelor contemporane
Acum este poate dificil a ne imagina că pe parcursul multor secole în cunoașterea filosofică practic au fost absente motivele sociologice și că doar în a doua jumătate a sec. al XX-lea se manifestă o atenție aparte față de raportul „societatea-natura”. Semnificativ este faptul că la baza ideilor de filosofie ecologică au stat teoriile etico-ecologice ale lui A. Schweitzer, A. Leopold și G.Jonas, care în principiu sunt înrudite cu doctrinele bioeticii, întrucît la fundamentele lor se situează atitudinea omului față de viață, față de tot ce-i viu. La frontiera secolelor XX și XXI filosofia ecologică substanțial și-a extins îndeosebi motivele morale, caracteristice pentru etica invaironmentală sub influența dezvoltării ecologiei sociale și agravării problemelor globale ale comunității mondiale.
Pentru contemporaneitate este foarte importantă anume această direcție de dezvoltare a cunoștințelor filosofico-etice, direct conexate la vectorul socioecologic. Astăzi problema se impune ca fiind stringentă: umanitatea (omenirea) trebuie să facă tot posibilul pentru a realiza în viață imperativul ecologic și concepția dezvoltării durabile și acceptabile; în caz contrar, ziua de mîine pentru aceasta poate să nu mai fie… Anume în acest context e necesar de soluționat, în particular, o problemă foarte actuală cu privire la realizarea practică a ideii Constituției Ecologice a Terrei [14; 4; 11, p.209-215]. Spre regret, forul mondial „Rio + (Rio-de Janeiro, iunie 2012) nu a adus în acest sens nimic radical nou… Comunitatea mondială trebuie să conștientizeze: încetinirea de mai departe în această direcție primordială absolut nu e admisibilă, deoarece este vorba de supraviețuirea omenirii. Bioetica, alături de ecologia socială, de filosofia ecologică, sociobioetică, globalistică, economia ecologică, psihologia ecologică, biomedicină, dreptul ecologic și de alte discipline contemporane se include în fundamentul științific al soluțiilor practice ce țin de problemele acestui complex de importanță vitală.
Timpul a demonstrat că bioetica a ocupat un loc deosebit nu doar în știința zilelor de azi, dar și mai extins – în sistemul culturii contemporane [9, c.14-19]. Cu alte cuvinte, problematica acestui domeniu de cunoștințe are nu doar o importanță științifică aparte, dar și o dimensiune socioculturală mai largă, mai extinsă. Cultura spirituală a omenirii este surprinzător de multilaterală, deopotrivă cu filosofia, știința și tehnica, ea înglobează, cu certitudine, și astfel de forme ale cunoștinței sociale cum ar fi morala, religia, arta, dreptul, politica, valorile ideologice. Vorbind succint, patrimoniul cultural adună toată bogăția memoriei sociale a popoarelor planetei, totul ce este întipărit în tezaurul mondial al informației sociale.
O analiză grijulie mărturisește că bioetica organic e legată cu multe configurații extrem de complicate, complexe, cum ar fi cultura umană. În plan științific, teoretico-metodologic acest fapt denotă, printre altele, că, alături de componentele examinate mai sus ale cunoștințelor bioetice (etico-filosofice, biomedicale, socioecologice) e necesar de adăugat, cel puțin, încă două constituente ‒ culturologică și social-informațională (ultima este obiectul de studiu al informaticii sociale).
În încheiere menționăm ca o premisă importantă de constituire a bioeticii a devenit amplificarea vădită a tendințelor integrativ sintetice în știința contemporană sub influența și acțiunea diverselor impulsuri ale RTȘ, tehnologiilor planetare și a progresului profund sociocultural ce derulează pe Terra. Un rol euristic în acest plan au jucat (și continuă să joace în procesul ulterior de dezvoltare a acestui domeniu al cunoștințelor) ecologizarea, informatizarea și globalizarea. Faptul că bioetica a devenit un fenomen important al științei contemporane și a culturii umane în genere, este indiscutabil și evident.
Astăzi, spațiul sociocultural și informațional este imposibil a-l imagina în afara performanțelor bioeticii și concomitent fără problemele ei, în afara dificultăților interne ale acesteia. Acesta-i cu adevărat o punte ce leagă prezentul de viitorul civilizației noastre.
Bibliografie
Semenyuk E.P. Role of informatics in the ecologization of society // Scientific and Technical Information Processing. – 2012. – Vol. 39. – № 1. – New York: Allerton Press Inc., 2012. – P. 1-12.
Tîrdea T.N. Bioetica sociala în raport cu etica biologică: analiza metodologică și teoretico-comparativă // Strategia supraviețuirii din perspectiva bioeticii, filosofiei și medicinei / Culegere de articole științifice. – Vol. 2. Red. resp. dr. hab. Teodor N. Tîrdea. – Chișinău: Print-Caro, 2012. – 231 p.
Гoтт B.C., Ceмeнюк Э.П., Уpcyл A.Д. Интeгpация наyчнoгo знания: ocнoвныe напpавлeния, фактopы, cpeдcтва // Филocoфcкиe наyки. – Mocква: 1983, № 6. – C. 42-51.
Eкoлoгiчна Кoнcтитyцiя Зeмлi. Meтoдoлoгiчнi заcади. – Ч. 2. / За peд. Ю.Ю. Tyницi. – Львiв: PBB HЛTУ Укpаїни, 2011. – 440 c.
Hазаpyк M.M. Ocнoви eкoлoгiї та coцioeкoлoгiї. – Львiв: Aфiша, 1999. – 256 c.
Планк M. Eдинcтвo физичecкoй каpтины миpа. – Mocква: Hаyка, 1966. – 287 c.
Пoттep Bан Pанceлep. Биoэтика: мocт в бyдyщee. – Киeв: Bидавeць B. Каpпeнкo, 2002. – 216 c.
Пoттep B.P. Глoбальная биoэтика: движeниe кyльтypы к бoлee жизнeнным yтoпиям c цeлью выживания // Пpактична фiлocoфiя. – Киiв: 2004, №1. – C.4-14.
Ceдoва H.H. Биoэтика как фeнoмeн кyльтypы // Strategia supraviețuirii din perspectiva bioeticii, filosofiei si medicinei / Culegere de articole științifice. – Vol. 2. – Red. resp. d.h.s.f. Teodor N. Țîrdea. – Chișinău: Print-Caro, 2012. – 231 p.
Ceмeнюк E.П. Eкoлoгiчна фiлocoфiя як закoнoмipний peзyльтат icтopiї людcтва // Фiлocoфcькi пoшyки. Bип. XXXI. Фiлocoфiя. Icтopiя. Кyльтypа. – Львiв–Oдecа: Bид-вo ”Цeнтp Євpoпи”, 2009. – C. 12-21.
Ceмeнюк Э.П., Цыpдя T.H., Уpcyл A.Д. Кoнцeпция Экoлoгичecкoй Кoнcтитyции Зeмли: cинтeз наyки и пoлитики // Bioetica, filosofia și medicina în strategia de asigurare a securității umane: cu desfășurarea în cadrul acesteia a mesei rotunde ”Fundamentele bioetice ale cercetărilor biomedicale și genetice” /Materialele Conferinței a XVI-a Științifice Internaționale, 12-13 noiembrie 2010. Red. resp. dr. hab. Teodor N. Țîrdea – Chișinău: CEP ” Medicina”, 2010. – 279 p.
Ceмeнюк Э.П., Цыpдя T.H., Уpcyл A.Д. Экoлoгизация coзнания oбщecтва как импepатив эпoxи выcoкиx планeтаpныx тexнoлoгий // Strategia supraviețuirii din perspectiva bioeticii, filosofiei și medicinei / Culegere de articole științifice. – Chișinău: Print-Caro, 2011. – 222 p.
Ceмeнюк Э.П., Цыpдя T.H., Уpcyл A.Д. Coвpeмeнный этап цивилизации планeты: жизнeннo важныe тeндeнции pазвития // Strategia supraviețuirii din perspectiva bioeticii, filosofiei și medicinei / Culegere de articole științifice. – Vol. 2. – Red. resp. dr. hab. Teodor N. Țîrdea. – Chișinău: Print-Caro, 2012. – 231 p.
Tyниця Ю.Ю. Eкoлoгiчна Кoнcтитyцiя Зeмлi. Iдeя. Кoнцeпцiя. Пpoблeми. – Ч. I. – Львiв: Bидавн. цeнтp ЛHУ iм. I. Фpанка, 2002. – 298 c.
Фpанкo I.Я. Hаyка i її взаємини з пpацюючими клаcами // Зiбp. твopiв y 50 тoмаx. – T. 45. – Фiлocoфcькi пpацi. – Київ: Hаyкoва дyмка, 1986. – C. 24-40.
Цыpдя T.H., Ceмeнюк Э.П., Уpcyл A.Д. Биoэтика и экoфилocoфия как ocoбыe oтpаcли знания // Bioetica, filosofia, economia și medicina în strategia de asigurare a securității umane / Materialele Conferinței a XIII-a Științifice Internaționale, 26-27 martie 2008. Red. șt. dr. hab. Teodor N. Țîrdea – Chișinău: CEP ” Medicina”, 2008. – 251 p.
Цыpдя T.H. Cтатyc, пpeдмeт и пpoблeмнoe пoлe coциальнoй биoэтики: мeтoдoлoгичecкий анализ // Биoэтика. Фeдepальный наyчнo-пpактичecкий жypнал. – Boлгoгpад: 2012, №1(9), 2012. – C.5-11.
Цыpдя T.H. Coциальная биoэтика: тeopeтикo-мeтoдoлoгичecкиe аcпeкты // Экoлoгичecкий вecтник. Hаyчнo-пpактичecкий жypнал. – Mинcк: 2011, № 2. – C. 95-100.
Цыpдя T.H., Бepлинcкий П.B. Филocoфия (C кypcoм биoэтики). – Кишинэy: CEP ”Medicina”, 2002. – 552 c.
Чeпикoв M.Г. Интeгpация наyки (филocoфcкий oчepк) – Mocква: Mыcль, 1975. – 246 c.
Încheiere
Compendiul actual, destinat întîi de toate doctoranzilor și studenților, include în sine 10 teme, care țin de elaborarea noilor paradigme și chiar teorii din domeniul bioeticii. Obiectivul acestui demers științific a fost formulat de autor destul de clar – elaborarea reperelor teoretico-metodologic ale eticii biologice care au devenit absolut necesare actualmente, luînd în considerare cei 45 de ani ce au parcurs de la apariția acestor cunoștințe filosofico-științifice.
Activitatea umană din anii '70 ai sec. XX-lea pînă astăzi a provocat o multitudine de probleme ce țin, în primul rînd, de asigurarea existenței umane și, în al doilea rînd, de nevoia acută de a rezolva aceste chestiuni. În Compendiu, prin intermediul temelor nominalizate, s-a argumentat necesitatea elaborării, prin modul de abordare traiectorial-noțional, a traseelor istorice de dezvoltare a bioeticii, principiilor metodologice ale eticii viului în raport cu cele morale, luînd în considerare faptul că adesea unii autori în publicațiile lor confundă postulatele științifico-filosofice cu imperativele morale ale eticii biologice, sau cele din urmă chiar le substituie cu primele.
În lucrare pentru prima dată se examinează destul de amănunțit noul tip de bioetică – bioetica socială, care apreciază gradul de bioetizare a sociumului și nivelul de acomodare a bioeticii la fragmentele realității sociale. Este o interpretare netradițională a eticii biologice sociale, care ne permite să implicăm în studiul fenomenelor morale negative din socium nu doar reprezentanții bioeticii, dar și juriști, psihologi, sociologi etc. Tot aici cititorii vor găsi esența bioeticii politice, rolului ei în asigurarea securității umane, în aprofundarea studiului bioeticii potteriene.
O altă problemă a societății contemporane, adică a epocii tehnologiilor performante planetare ține de necesitatea studiului apariției și devenirii bioeticii globale. În Compendiu sunt argumentate ideile, conform cărora bioetica în proporții planetare nu este nimic altceva decît o realitate specifică, și nicidecum un mit, cum adesea se afirmă în literatura de specialitate. Bioetica globală, fiind un instrument valoros de combatere a pluralismului moral din lume, slujește eficient în elaborarea strategiei de dezvoltare inofensivă a societății, inclusiv a evoluției durabile a sistemului sănătății publice.
Spre regret, implementarea tehnologiilor avansate în sfera medicală provoacă nu puține fenomene cu tendințe negative, printre care în lucrare se analizează temeinic medicalizarea sociumului. Viitorii medici și savanți din domeniul sănătății publice sunt obligați să cunoască acest fenomen, să posede metode morale de combatere a acestuia, în caz contrar consecințele lui pot provoca o multitudine de noi neînțelegeri în socium, care nu pot fi tolerate de comunitatea umană.
În fine, în lucrare permanent se pune accentul pe nevoia de a elabora problemele teoretice ale bioeticii într-o strînsă legătură cu cele practice. Altă cale nu există, deoarece teoria fără practică devine oarbă, iar practica fără teorie ‒ moartă. Aici nu avem de ales, decît ultima afirmație.
Astfel, elaborarea prezentei lucrări avînd titulatura „Bioetică: repere teoretico-metodologice” a fost motivată de dorința autorului de a contribui la inițierea doctoranzilor și studenților în problematica atît de vastă și nu de puține ori controversată a teoriei și metodologiei bioetice, drept o nouă orientare în știința și filosofia contemporană. Deci, conținutul și structura Compendiului de față, care de altfel nu este exhaustivă, țin de opțiunea autorului, mai ales că e vorba de noi direcții nu doar în filosofia practică, dar și în știința contemporană. Amintim de asemenea că materia prezentată în lucrare poate fi completată prin noi idei ce vor veni de la destinatarii ei. Însă și în această variantă ea va fi utilă doctoranzilor și studenților, dar și tuturor celor ce vor simți nevoia cunoștințelor bioetice în activitățile lor practice și teoretice.
Bibliografie
Semenyuk E.P. Role of informatics in the ecologization of society // Scientific and Technical Information Processing. – 2012. – Vol. 39. – № 1. – New York: Allerton Press Inc., 2012. – P. 1-12.
Tîrdea T.N. Bioetica sociala în raport cu etica biologică: analiza metodologică și teoretico-comparativă // Strategia supraviețuirii din perspectiva bioeticii, filosofiei și medicinei / Culegere de articole științifice. – Vol. 2. Red. resp. dr. hab. Teodor N. Tîrdea. – Chișinău: Print-Caro, 2012. – 231 p.
Гoтт B.C., Ceмeнюк Э.П., Уpcyл A.Д. Интeгpация наyчнoгo знания: ocнoвныe напpавлeния, фактopы, cpeдcтва // Филocoфcкиe наyки. – Mocква: 1983, № 6. – C. 42-51.
Eкoлoгiчна Кoнcтитyцiя Зeмлi. Meтoдoлoгiчнi заcади. – Ч. 2. / За peд. Ю.Ю. Tyницi. – Львiв: PBB HЛTУ Укpаїни, 2011. – 440 c.
Hазаpyк M.M. Ocнoви eкoлoгiї та coцioeкoлoгiї. – Львiв: Aфiша, 1999. – 256 c.
Планк M. Eдинcтвo физичecкoй каpтины миpа. – Mocква: Hаyка, 1966. – 287 c.
Пoттep Bан Pанceлep. Биoэтика: мocт в бyдyщee. – Киeв: Bидавeць B. Каpпeнкo, 2002. – 216 c.
Пoттep B.P. Глoбальная биoэтика: движeниe кyльтypы к бoлee жизнeнным yтoпиям c цeлью выживания // Пpактична фiлocoфiя. – Киiв: 2004, №1. – C.4-14.
Ceдoва H.H. Биoэтика как фeнoмeн кyльтypы // Strategia supraviețuirii din perspectiva bioeticii, filosofiei si medicinei / Culegere de articole științifice. – Vol. 2. – Red. resp. d.h.s.f. Teodor N. Țîrdea. – Chișinău: Print-Caro, 2012. – 231 p.
Ceмeнюк E.П. Eкoлoгiчна фiлocoфiя як закoнoмipний peзyльтат icтopiї людcтва // Фiлocoфcькi пoшyки. Bип. XXXI. Фiлocoфiя. Icтopiя. Кyльтypа. – Львiв–Oдecа: Bид-вo ”Цeнтp Євpoпи”, 2009. – C. 12-21.
Ceмeнюк Э.П., Цыpдя T.H., Уpcyл A.Д. Кoнцeпция Экoлoгичecкoй Кoнcтитyции Зeмли: cинтeз наyки и пoлитики // Bioetica, filosofia și medicina în strategia de asigurare a securității umane: cu desfășurarea în cadrul acesteia a mesei rotunde ”Fundamentele bioetice ale cercetărilor biomedicale și genetice” /Materialele Conferinței a XVI-a Științifice Internaționale, 12-13 noiembrie 2010. Red. resp. dr. hab. Teodor N. Țîrdea – Chișinău: CEP ” Medicina”, 2010. – 279 p.
Ceмeнюк Э.П., Цыpдя T.H., Уpcyл A.Д. Экoлoгизация coзнания oбщecтва как импepатив эпoxи выcoкиx планeтаpныx тexнoлoгий // Strategia supraviețuirii din perspectiva bioeticii, filosofiei și medicinei / Culegere de articole științifice. – Chișinău: Print-Caro, 2011. – 222 p.
Ceмeнюк Э.П., Цыpдя T.H., Уpcyл A.Д. Coвpeмeнный этап цивилизации планeты: жизнeннo важныe тeндeнции pазвития // Strategia supraviețuirii din perspectiva bioeticii, filosofiei și medicinei / Culegere de articole științifice. – Vol. 2. – Red. resp. dr. hab. Teodor N. Țîrdea. – Chișinău: Print-Caro, 2012. – 231 p.
Tyниця Ю.Ю. Eкoлoгiчна Кoнcтитyцiя Зeмлi. Iдeя. Кoнцeпцiя. Пpoблeми. – Ч. I. – Львiв: Bидавн. цeнтp ЛHУ iм. I. Фpанка, 2002. – 298 c.
Фpанкo I.Я. Hаyка i її взаємини з пpацюючими клаcами // Зiбp. твopiв y 50 тoмаx. – T. 45. – Фiлocoфcькi пpацi. – Київ: Hаyкoва дyмка, 1986. – C. 24-40.
Цыpдя T.H., Ceмeнюк Э.П., Уpcyл A.Д. Биoэтика и экoфилocoфия как ocoбыe oтpаcли знания // Bioetica, filosofia, economia și medicina în strategia de asigurare a securității umane / Materialele Conferinței a XIII-a Științifice Internaționale, 26-27 martie 2008. Red. șt. dr. hab. Teodor N. Țîrdea – Chișinău: CEP ” Medicina”, 2008. – 251 p.
Цыpдя T.H. Cтатyc, пpeдмeт и пpoблeмнoe пoлe coциальнoй биoэтики: мeтoдoлoгичecкий анализ // Биoэтика. Фeдepальный наyчнo-пpактичecкий жypнал. – Boлгoгpад: 2012, №1(9), 2012. – C.5-11.
Цыpдя T.H. Coциальная биoэтика: тeopeтикo-мeтoдoлoгичecкиe аcпeкты // Экoлoгичecкий вecтник. Hаyчнo-пpактичecкий жypнал. – Mинcк: 2011, № 2. – C. 95-100.
Цыpдя T.H., Бepлинcкий П.B. Филocoфия (C кypcoм биoэтики). – Кишинэy: CEP ”Medicina”, 2002. – 552 c.
Чeпикoв M.Г. Интeгpация наyки (филocoфcкий oчepк) – Mocква: Mыcль, 1975. – 246 c.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Literatura obligatorie (ID: 156186)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.