Bioacumularea de Medicamente In Organismele Macrozoobetnice din Bazinul Crisului Negru

Medicina

Bioacumularea de Medicamente In Organismele Macrozoobetnice din Bazinul Crisului Negru

Byadmin ianuarie 1, 2024

BIOACUMULAREA DE MEDICAMENTE ÎN ORGANISMELE MACROOZOOBENTICE DIN BAZINUL CRIȘULUI NEGRU

Cuprins:

Introducere

Descriere geografică

Geografia Crișului Negru

Relief

Afluenții Crișului Negru

Geologia

Clima

Flora și fauna

1.6.1. Ecosisteme terestre

1.6.2. Ecosisteme acvatice

1.6.3. Ecosisteme subterane

Materiale și metode de lucru

Draga

Conservarea probelor

Prelucrarea și evaluarea probelor în laborator

2.4. Indici statistici

2.4.1. Abundența

2.4.2. Frecvența

2.4.3. Constanța

2.4.4. Diversitatea

2.4.4.1. Indicele Margalef

2.4.4.2. Indicele Simpson

2.4.4.3. Indicele Shannon-Wiener

2.4.5. Echitabilitate

2.4.6. IBGN

2.5. Conținut de antibiotice

2.5.1.Determinarea reziduurilor de tetraciclină în probele bentonice

2.5.2.Masurători analitice

2.5.3.Prepararea probelor pentru analize

3. Descrierea stațiilor de prelevare a probelor

4. Rezultate și discuții

Lista de specii pe stații

Parametri chimici ai apei

Abundența

Frecvența și Constanța

Diversitatea

Echitabilitate

IBGN

Conținut de antibiotice

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

Zoobentosul este o comunitate de animale, fiind localizat la interfața dintre substratul solid și apă, care trăiește în, sau pe sediment și care este dependentă de ciclul de descompunere a acestuia.

Este unul dintre componentele importante ale râurilor deoarece contribuie substanțial la transformarea materialului de origine alohtonă, care este principala sursă de energie în aceste ecosisteme, în biomasă care este utilizată de nivelele trofice superioare (Coffman, et al.,1971; Fisher și Likens, 1973; Cummins, 1974; Anderson și Sedell, 1979).

Prezența sau absența unor grupuri de nevertebrate bentonice, densitatea și abundența acestora, deci cu alte cuvinte, structura și diversitatea comunităților zoobentonice a fost și continuă sa fie în atenția hidrobiologilor din toată lumea.

Nevertebratele din bentosul râurilor sunt utilizate în cele mai multe cercetări de biomonitorizare a ecosistemelor lotice, acestea fiind excelente indicatoare biotice ale calității apei. Aceste organisme prezintă următoarele avantaje:

– sunt larg răspândite și abundente în toate râurile, fiind ușor de colectat și relativ ușor de identificat;

– prin ciclul lor de viață, mai lung decât al altor grupe, aceste organisme sunt expuse pentru mai mult timp acțiunii substanțelor toxice;

– aceste organisme trăiesc în contact direct cu sedimentul, amplificându-se astfel contactul lor cu poluanții care se acumulează în substrat, mai mult decât în masa apei. Astfel toxinele ajung la concentrații ce pot fi detectate în aceste organisme;

– organismele bentonice răspund repede la stres (cel puțin stadiile sensibile), iar acest răspuns a fost stabilit la diferite tipuri de poluare. De asemenea se cunosc deja și limitele de toleranță a multor specii la diferiți poluanți;

– există o mare varietate de taxoni în comunitățile bentonice și deci, este foarte probabil ca cel puțin câțiva dintre aceștia să reacționeze la modificarea calității apei.

Acest interes pentru bentos este justificat de importanța acestui grup de organisme în cadrul ecosistemelor lotice, precum și de utilitatea acestora în studiile de biomonitorizare, deci este considerat în aceste ecosisteme acvatice ca fiind fauna principală, prezentând o variație mare a grupelor constituente.

Așadar, zoobentosul este una dintre verigile importante ale fluxului materiei și energiei în cadrul ecosistemelor lotice. Alterarea regimului hidrologic natural al râului precum și deteriorarea calității apei prin deversările menajere și industriale au efecte profunde asupra tuturor organismelor din râuri.

De aceea studiul organismelor bentonice are mult mai multă relevanță și este recomandat în locul unor analize singulare a factorilor chimici ai apei, care indică o situație de moment a calității apei din râu (Reice și Wohlenberg, 1993).

Astfel, având în vedere importanța întregului zoobentos în structura și funcționarea ecosistemelor lotice și ținând cont de locul important pe care îl ocupă în cadrul acestuia, am analizat organisme din mai multe locuri de prelevare din România și Ungaria.

Scopul acestei lucrări este de a cerceta modificările induse de alterarea calității apei din râu asupra populațiilor de nevertebrate din bentos.

Mulțumiri:

Cercetările aferente prezentei lucrări au fost finanțate prin programul HURO0901/086 – Studii asupra proprietăților de bioacumulării a unor medicamente și a metaboliților lor, în ecosistemul bazinului Crișurilor (PHARMRIVER) parteneri: Institutul de piscicultură și irigații (HAKI) Szarvas Ungaria – leader de proiect și Universitatea din Oradea.1. Descrierea geografică a regiunii studiate

Bazinul hidrografic Crișul Negru este situat în partea vestică a țării și aparține sistemului Crișuri-Barcău (fig. 1). Ocupă aproape 2% din suprafața României (peste 4400 km2) și drenează, în părțile superioare versantul vestic al Munților Bihor-Vlădeasa, sud-vestic al Munților Pădurea Craiului și mare parte a Masivului Codru, iar în părțile inferioare Dealurile Crișurilor, Depresiunea Crișului Negru și Câmpia Crișurilor.

Lungimea bazinului este de 100km, iar lățimea de 70km, acesta desfășurându-se pe 10 de latitudine și 20 de longitudine.

Fig 1.Harta județului Bihor (http://www.turismrom.ro )

Fig 2. Harta Ungariei (www.continentholiday.net )

Crișul Negru (în maghiară Fekete-Körös) se afla în parte de sud – est a Ungariei cu o lungime de 20,5 km.(fig. 2). După traversarea frontierei Crișul Negru și Crișul Alb se unesc în localitatea Gyula și devine Crișul Dublu (37,3 km), apoi Crișul Repede se unește cu Crișul Dublu (în maghiară Kettős-Körös) devenind Hármas-Körös. Acest râu este al doilea râu ca mărime din Ungaria.

Crișul Triplu (în maghiară Hármas-Körös) are întreg cursul (91,3 km) pe teritoriul maghiar, primește efluenții stațiilor de epurare din Szarvas și Kunszentmárton și confluează cu Tisa la Csongrád.

1.1. Geografia Crișului Negru

Crișul Negru reprezintă râul cel mai însemnat atât datorită mărimii bazinului său de recepție, cât și faptului că acesta este cuprins aproape în totalitatea sa, în limitele județului Bihor.(Berindei I.O.,1972)

După ce izvorăste de pe versantul nordic al “acoperișului” Munților Apuseni, Vf. Cucurbăta Mare (1848 m), de la altitudinea de 1460 m, Crișul Negru coboară, după 30 km, la confluență cu Crișul Pietros, la 202 m altitudine. De la izvoare până la Săliste de Vascău, râul curge de la est la vest, printr-o vale îngustă, în formă de V, cu albia minoră redusă. În apropierea izvoarelor, într-o zonă extrem de sălbatică, foarte puțin umblată datorită interdicției de intrare în zona minelor de uraniu, se află un ansambu de peste 10 cascade extrem de pitorești, cu înălțimi cuprinse între 20 si 80 de metri. Accesul la acestea se poate face din Poiana sau din Băița, numai cu însoțitor, bun cunoscător al zonei și numai cu permis de intrare. Cursul este vijelios, panta accentuată, între 30-50 m/km si numeroasele repezișuri imprimând râului un caracter tipic de munte.

De la Săliste de Vascău si până la Uileacu de Beiuș, Crișul Negru străbate, de la sud-est la nord-vest, pe la poalele Munților Codrului, depresiunea Beiușului, în cadrul căreia prezintă sectoare de curs lent si meandrat întrerupte de repezișuri condiționate de aluviunile depuse în colector de către afluenții de dreapta. Panta scade de la 10 m/km la Vascău la 5-6 m/km la Șuști și doar 2,4-5 m/km la Beiuș. Râul își recapătă vigoarea între Uileacu de Beiuș si Șoimi, de-a lungul defileului în lungime de 18 km, sculptat în calcarele mezozoice ale Codrului, unde panta de scurgere are o valoare mai mare. În acest loc, Crișul Negru spintecă, pe un parcurs meandrat, alternând cu porțiuni rectangulare, depozitele calcaroase triasice, gresiile și conglomeratele permiene mult mai dure, mai greu erodabile.După ce râul a străbătut defileul, albia sa majoră se lărgește în depresiunea Holodului pânș la 4-5 km, căpătând încă de aici, din zona piemontană, aspectul unui râu de câmpie, cu curs lent.

La Tinca panta scade la 0,5-0,8 m/km iar în aval, spre granită, la numai 0,2-0,3 m/km. Defileele reprezinta, în ultimă instanță, o fază de maturitate avansată a cheilor, când pereții acestora se îndepărtează (Pompei C.1988). Din depresiunea Holodului Crișul Negru străbate câmpia la început pe o directie sud-vesticã până la Tămasda și apoi pe directie nord-vestică până la frontiera cu Ungaria. În această zonă, malurile joase prin care-și poartă râul, apele erau frecvent depăsite la inundații, ceea ce a condiționat necesitatea realizării unor diguri de apărare pe o lungime de circa 52 km.

Ultima localitate de pe teritoriul României, situată pe malul Crișului Negru este satul Ant, la mai puțin de 2 km de graniță. (I.Ujvari, 1972)

1.2. Relieful

Relieful spațiului hidrografic Crișuri este compus din trei zone geomorfologice: munți (în proporție de 22,4%); dealuri (29.3%); câmpii (48.4%) eșalonate în ordine de la est la vest și prezentând altitudini între 1849 m (vf. Bihor din Munții Bihor) și 85 m (în câmpia joasă a Crișului Alb).

Relieful spațiului hidrografic Crișuri este constituit din Munții Apuseni și parți din Dealurile de Vest și Câmpia de Vest, sau a Tisei.

Sectorul montan situat în jumatătea estică și sudică, (cu înălțimi începând de la 500m) este reprezentat de munții înalți (Bihorului, Vlădeasa și Găina), mijlocii (Metaliferi), josi (Zarandului, Codru Moma, Pădurea Craiului și Plopiș) și depresiuni (Gurahonț, Hălmagiu, Brad, Beiuș, Holod, Vad-Borod, Huedin, Șimleu, Ierului) ce pătrund în sectorul montan în lungul cursurilor de apă principale.

Dealurile: Tăutului, Cuiedului, Codrului, Pădurii Craiului, Oradei, Ghepișului, Dernei etc., formează o treaptă mai joasă și îngustă, cu lățime variabilă la poalele munților (au înălțimi între 200-500m) în care râurile principale și-au format văi largi și terase.

Câmpia (altitudine <200m) face parte din marea unitate a Câmpiei de Vest, prezintă în câmpia joasă o arie aluvionară intensă, strabătută de ape curgătoare ce au o direcție generală est-vest.

1.3. Afluenții Crișului Negru

Din Munții Bihorului, principalii afluenți ai Crișului Negru (fig. 3) sunt: pe dreapta – Crișul Băiței, Sighiștelul, Crișul Pietros (care, prin afluentul său Galbena colectează apele din platoul carstic al Padișului) și valea Nimăiești.

Datorită mărimii bazinelor colectoare, a pantei accentuate de scurgere din sectoarele lor superioare, a gradului mare de acoperire cu vegetație, a substratului petrografic impermeabil și, mai ales, datorită cantității însemnate de precipitații (media anuală între 800 mm în depresiunea Beiușului si 1400 mm în munți), aportul de ape în Crișul Negru este deosebit de însemnat.

Fig 3.Harta hidrologică a județului Bihor ( http://www.rowater.ro/ )

Din Munții Pădurea Craiului, Crișul Negru primește ca afluenți văile Roșia si Holod. Deși cantitatea de precipitații care cade în bazinele colectoare ale acestor afluenți este mai redusă (800-1000 mm), faptul că aceștia drenează regiuni carstice importante (Roșia-Damiș-Vârciorog), face ca aportul lor de ape să fie destul de însemnat.

Tot ca afluenți de dreapta sunt de amintit cei ce își colectează izvoarele din dealurile Pădurii Craiului – văile Râpa, Gurbediu, Sarazu, Valea Nouă. Cantitatea redusă de precipitatii pe care o primesc (aproximativ 700 mm medie anuală), precum și substratul petrografic permeabil, fac ca aceste cursuri de apă să participe într-un mod redus la alimentarea Crișului Negru.

Afluenții de stânga ai Crișului Negru își au originea în Munții Codru-Moma. Un aport mai însemnat de ape îl aduc în colector izvorul Boi (care colectează o parte din apele din platoul carstic al Vașcăului), văile Briheni, Tărcăița, Finiș, Valea Mare, Arman, Șoimi, Petid, Rătăsel.

Totuși, cantitățile de apă pe care acești afluenți le aportează Crișului Negru sunt mult mai mici decât afluenții de dreapta ai râului. Aceasta se datorează atât suprafeței colectoare00 mm), faptul că aceștia drenează regiuni carstice importante (Roșia-Damiș-Vârciorog), face ca aportul lor de ape să fie destul de însemnat.

Tot ca afluenți de dreapta sunt de amintit cei ce își colectează izvoarele din dealurile Pădurii Craiului – văile Râpa, Gurbediu, Sarazu, Valea Nouă. Cantitatea redusă de precipitatii pe care o primesc (aproximativ 700 mm medie anuală), precum și substratul petrografic permeabil, fac ca aceste cursuri de apă să participe într-un mod redus la alimentarea Crișului Negru.

Afluenții de stânga ai Crișului Negru își au originea în Munții Codru-Moma. Un aport mai însemnat de ape îl aduc în colector izvorul Boi (care colectează o parte din apele din platoul carstic al Vașcăului), văile Briheni, Tărcăița, Finiș, Valea Mare, Arman, Șoimi, Petid, Rătăsel.

Totuși, cantitățile de apă pe care acești afluenți le aportează Crișului Negru sunt mult mai mici decât afluenții de dreapta ai râului. Aceasta se datorează atât suprafeței colectoare mult mai reduse, cât și precipitațiilor mai reduse (700-800 mm anual), gradului mare de acoperire cu păduri, substratului petrografic parțial impermeabil.

1.4. Geologia

Formațiunile geologice din bazinul Crișuri, sunt foarte variate din punct de vedere petrografic în funcție de relief. Munții Apuseni aparțin zonei cristalino – mezozoice și sunt compuși dominant din șisturi cristaline și granite, la care se adaugă subordonat sedimentarul permo – mezozoic (Munții Bihor, Pădurea Craiului și Codru Moma).

Sedimentarul, așezat foarte discordant peste cristalin, s-a depus în zone largi, de vârste și amplitudini diferite, s-a format peste unitațile hercinice începând din permian și păstrate în special în munții: Codru Moma, Pădurea Craiului și Bihor.

Zona de câmpie din vestul spațiului hidrografic Crișuri are un fundament cristalin mai puțin scufundat și s-a format prin aluvionarea Depresiunii Panonice în miocen (cu marne și argile) și în pliocen (marne, nisipuri, argile, pietrișuri). În albiile râurilor principale, ce străbat relieful câmpiei apar aluviuni de vârsta holocena, reprezentate prin pietrișuri și mai ales prin nisipuri.

Nivelele mai înalte ale câmpiei sunt alcătuite din depozite loessoidale și aluviuni vechi care au în cea mai mare parte substrat silicios, substratul calcaros este prezent izolat în sectoare ale munților: Pădurea Craiului, Codru Moma, Bihor, Găina și în Depresiunea Huedin, și cu totul izolat substratul organic în Câmpia Ierului.( Bîdiliță F., 2009)

1.5. Clima

Prin așezarea în partea de vest a țării, spațiul hidrografic al Crișurilor se încadrează în tipul de climat temperat continental cu influențe vestice (oceanice) și mediteraneene.

Temperatura medie multianuală variază între 10° C în sectorul de câmpie din vest (la stațiile meteorologice: Săcueni, Oradea, Salonta, Chișineu Criș), 6-9°C în sectorul dealurilor și depresiunilor (Borod, Ștei, Gurahonț), 4° C în zona montană la Stâna de Vale (1108 m) și 1° la Vlădeasa la altitudinea de 1836 m.

Cantitațile medii multianuale de precipitații variază în funcție de altitudinea reliefului și variază între 500-600 mm în câmpie, 800-900 mm în dealuri și depresiuni, iar în sectoarele montane putând atinge 1400-1500 mm, izolat mai bogate pe versanții cu expoziție generală vestică, putând depăși 1600 mm (Stâna de Vale).

Regimul vântului este determinat atât de particularitățile generale ale atmosferei, cât și de particularitățile suprafeței active, evident fiind rolul de baraj orografic al Munților Apuseni, care determină prin orientare și altitudine particularitățile regionale ale vântului.

Vitezele medii ale vântului sunt cuprinse între 1-3 m/s în câmpie și în dealurile joase și ating 6-7 m/s la cele mai mari altitudini.

1.6. Flora și fauna

Ecosistemele naturale sunt reprezentate prin cele trei categorii de bază: ecosisteme terestre, ecosisteme acvatice, ecosisteme subterane.

1.6.1. Ecosistemele terestre

Ecosistemele terestre sunt reprezentate prin toate categoriile specifice ecosistemelor terestre din România. Sunt bine reprezentate ecosistemele de pădure.

Ecosistemul pădurilor de fag în care specia edificatoare este fagul (Fagus sylvatica), dar întâlnim aici și alți arbori cum ar fi: carpenul (Carpinus betulus), gorunul (Quercus petraea). Se găsesc de asemenea arbuști: alunul (Corylus avellana), cornul (Cornus mas), precum și un strat ierbos: golomățul (Dactylis glomerata), mărgica (Melica nutans), specii de rogoz (Carex sp.).

Biomasa produsă de biocemozele pădurilor de fag este considerabilă (6-12 t/an/ha) prezintă o serie de lanțuri trofice (relații de hrană între specii vegetale, producători de substanță organică și consumatori, animale erbivore și carnivore).

Lanțurile consumatorilor de frunze: păduchi, omizi defoliatoare, insecte provocatoare de gale pe frunze (formațiuni sferice) etc. Consumatorii de ordinul II sunt insecte carnivore și diferite păsărele.

Lanțurile gândacilor de scoarță cum ar fi Agrilus viridis și Ernoporus fagi care sunt consumatori erbivori (de ordinul I) precum și ciocănitorile, țicleanul (Sitta europaea caesia), care sunt consumatori de ordinul II (carnivore).

Lanțurile consumatorilor de jir: moliile (ex. Carpocapsa grossana), gaita de munte sau alunarul (Nucifraga caryocatactes), veverița (Sciurus vulgaris), pârșii (Glis glis), șoarecii (Apodemus tauricus). Toți aceștia fiind consumatori de ordinul I.

Cu aceștia se hrănesc consumatorii de ordinul II: buha (Bubo bubo), huhurezul mic (Strix aluco), jderul de copac (Martes martes) etc.

Lanțurile consumatorilor de lemn dintre care amintim consumatorii de ordinul I: croitorul albastru al fagului (Rozalia alpina), ciupercile de iască (Polyporus sp.) si consumatorii de ordinul II: ciocănitorile și unele insecte carnivore.

Lanțurile consumatorilor de ierburi sunt de asemenea numeroase: consumatori de ordinul I: căpriorul (Capreolus capreolus), cerbul (Cervus elaphus), mistrețul (Sus scrofa), precum și diferite specii de șoareci si consumatori de ordinul II: insectele care parazitează paraziții fitofagilor, păsările care consumă insecte de pradă, păsări răpitoare, mamifere carnivore.

Mai există apoi consumatori de substanță organică moartă (necromasă) reprezentați prin larve și insecte, iar dintre mamifere prin cârtiță (Talpa europaea). Din categoria ecosistemelor de pădure, cel mai bine reprezentat este ecosistemul pădurii de fag.

Ecosistemul pădurilor de stejar prezinta o vegetație de tip carpino-gorunete. Specia edificatoare este din genul Quercus.

Se caracterizează prin specii de arbori: gorunul (Quercus petraea), carpenul (Carpinus betulus) și jugastrul (Acer campestre). Se mai întâlnesc mărul pădureț (Malus sylvestris) și părul pădureț (Pirus piraster).

Arbuștii sunt reprezentați prin: lemn câinesc (Ligustrum vulgare), socul negru (Sambucus nigra), corn (Cornus mas).

Ierburile cele mai frecvente sunt speciile de firuță (Poa memoralis, Poa pratensis), speciile de rogoz (Carex tomentosa, Carex digitata) precum și pochivnic (Asarum europaeum), vioreaua (Viola silvestris), plămânarica (Pulmonaria officinalis) etc.

Literatura de specialitate atestă, în asemenea ecosisteme, o biomasă cuprinsă între 5-10 t/an/ha. În ceea ce privește lanțurile trofice existente în acest ecosistem, putem afirma că există aceleași tipuri ca și în ecosistemul pădurilor de fag, cu mențiunea apariției unor consumatori specifici. (Ioan Degau, Nicolae Brânda)

Astfel, în lanțurile consumatorilor de frunze apar larvele moliei verzi a stejarului (Tortrix viridiana), inelarul (Malacosoma neustria), omida păroasă a stejarului (Lymantria dispar), cărăbușul de mai (Melolontha melolontha), puricele stejarului (Haltica quercetorum), etc. Cu acestea se hrănesc o serie de păsări insectivore: privighetoarea (Luscinia luscinia), pițigoii (Parus major), muscarul negru (Ficedula hypoleuca), mierla (Turdus merula), lanțul gândacilor de scoarță, amintim speciile Hylesium pe frasin și Solitus pe ulm.

Lanțurile consumatorilor de lemn cuprind: rădașca (Lucanus cervus), viespele de lemn (Xiphydria camelus), cu care se hrănesc diferite specii de ciocănitori.

De amintit și lanțul consumatorilor de nectar, polen, flori, fructe sau semințe cum ar fi: albine, bondari, furnici, gaițe, mierle etc. Tot din această categorie fac parte și o serie de mamifere cum ar fi: șoareci, pârși, veverițe, mistreți, căpriori etc. Dintre consumatorii de ordinul II și III amintim gândaci și viespi de pradă, păsări întâlnite și în pădurile de fag, dar și vanturel rosu (Falco Tinnunculus), bufnita (Otus scops) și mamifere: jderul (Martes martes), nevăstuica (Mustela mustela), dihorul (Putorius putorius).

Lanțurile consumatorilor de ierburi sunt dominate de o mulțime de insecte fitofage, dar și mamifere erbivore (iepure, căprior, mistreț, șoareci etc.):consumatori de ordinul II : specii de păianjeni, reptile șarpele orb (Anquis fragilis), gușter ( Lacerta viridis), broasca râioasă (Bufo bufo), ariciul (Erinaceus erinaceus), chițcan (Sorex araneus).

În afară de producătorii de substanță organică (plantele verzi) și de consumatori, în ecosistemele de pădure există și descompunători ai substanțelor organice provenite din cadavrele plantelor și animalelor. Aceștia sunt reprezentați, în cele două ecosisteme descrise, prin o serie de microorganisme, dar și prin o mare diversitate de specii din Regnul Fungi.

Speciile de ciuperci din ecosistemele de pădure sunt reprezentate prin ciuperci inferioare, dar și printr-o mare varietate de ciuperci cu pălărie. Dintre ciupercile toxice amintim: pălăria șarpelui (Amanita muscaria), buretele șerpesc (Amanita phalloides). Deși pădurile de stejar nu au aceași răspândire ca și cele de fag, sunt totuși, bine reprezentate.

Ecosistemul pădurilor de molid unde principalul producător de biomasă este molidul (Picea excelsa) care reprezintă stratul de arbori dominant. Se mai găsește și bradul (Abies alba), iar la altitudini mai joase și exemplare puține de scoruș (Sorbus aucuparia).

În condițiile de biotop specifice pădurilor de molid, lumina și căldura fiind puțină, nu se formează un strat de arbuști bine conturat. Ei sunt izolați sau în pâl-curi mici. Vom găsi, din loc în loc, socul (Sambucus racemosa), caprifoiul (Lonicera caprifoiul) ori cununița (Spiraea ulmifolia).

Stratul ierbos este de asemenea slab dezvoltat. Ca și combinații de plante: Oxalis – Dentaria (măcrișul iepurelui – colțișor), Vaccinium sp. (afin).Acest strat ierbos este completat de câteva specii de mușchi dintre care cel mai răspândit este mușchiul de pământ (Polytrichum commune). În anumite zone mai mlăștinoase s-a semnalat și specia: mușchiul de turbă (Sphagnum sp.).

Lanțuri trofice specifice pădurilor de molid sunt: lanțurile consumatorilor de cetină, reprezentată prin insecte cum ar fi: fluturi (omida păroasă a molidului); lanțurile gândacilor de scoarță, din care amintim gândacul mov de scoarță al molidului; lanțurile consumatorilor de semințe, reprezentate prin specii de insecte a căror larve se hrănesc cu semințe de molid, dar și păsări ori mamifere care se hrănesc cu semințe mature (ciocănitoarea, forfecuța, veverița, pârșul, șoareci etc.).

De amintit și consumatori de ordinul II, care se hrănesc cu aceste viețuitoare printre care: insectele de pradă (furnicile), păsările (Șorecarul – Falco Falco), mamiferele (jderul, râsul, vulpea).

În afara acestor lanțuri trofice, mai există și lanțuri trofice de necromasă (cetină, ramuri uscate, intrate în putrefacție). Acestea sunt animale nevertebrate, împreună cu alte organisme (ciuperci, bacterii). Literatura de specialitate ne informează că numărul nevertebratelor se ridică la zeci sau chiar sute de mii, milioane la metru pătrat.

Ecosistemul pădurilor de molid este caracteristic zonei Stâna de Vale care are o altitudine adecvată acestui ecosistem.

Ecosistemul pădurilor de zăvoaie care se întâlnesc de-a lungul râurilor din zonă și anume zăvoaie de anin (arin) negru, care formează așa numitele aninișuri.

Speciile edificatoare sunt: aninul negru (Almus glutinosa), sălciile (Salix alba, Salix purpurea, Salix frugilis etc.), plopul (Populus nigra), murul (Rubus caesius) etc.

Stratul ierbos este reprezentat de: măcrișul iepurelui (Oxalis acetosella), sânziene (Galium aparine), lăsnicior (Solanum dulcamara).

Consumatorii sunt dispersați într-o mare varietate de lanțuri trofice în care apar unele specii caracteristice acestor ecosis-teme. Așa, spre exemplu, în lanțurile trofice ale consu-matorilor de frunze apare fluturele alb al plopului (Stilpnotia salici). Din lanțurile consumatorilor de lemn se poate aminti ploparul (Saperda populnea), coțofana (Pica pica), cioara de semănătură (Corvus frugilegus), șobolanul de apă (Arvicola terrestris):

Dintre consumatorii de ordinul II și III amintim o serie de insecte carnivore, broaște, șopârle, șerpi, păsări insectivore: grangurul (Oriolus oriolus), ciocârlia moțată (Lulula arborea), ciuful de pădure (Asio otus) și desigur mamiferele carnivore caracteristice și altor ecosisteme de pădure: vulpea, chițcanul, cârtița etc.

Ecosistemele de tufărișuri se întâlnesc la marginea drumurilor, a șanțurilor, a unor râuri, a unor pășuni, pe terenuri degradate. Local sunt cunoscute sub denu-mirile de smidăriște sau huci.

Specii edificatoare sunt: porumbarul (Prunus spinosa), păducelul (Crategus monogina), alunulmăcieșul (Rosa canina), socul (Sambucus nigra), murul (Rubus caesium). Plante ierboase sunt: iarba mare (Stellaria holostea), lintea pratului (Latyrus vernus), ciuboțica cucului (Primula veris). Lanțurile trofice din aceste ecosisteme sunt puțin studiate. Ele cuprind specii faunistice diverse, existente și în alte ecosisteme terestre.

Ecosistemele de pajiște, care fac parte din ecosistemele terestre, sunt reprezentate prin următoarele subdiviziuni:

Ecosistemul pajiștilor de păiuș și iarba vântului sunt fânațe care au în compoziția lor: păiuș (Festuca rubra), iarba câmpului (Agrostis tenuis), vițelar (Anthoxanthum odorantum), firuța (Poa pratensis), clopoței (Campanula glomerata), mălaiul cucului (Luzula campestris) trifoi roșu (Trifolium pratense), etc.

Ecosistemul pajiștilor de păiuș rupicol și iarba vântului apar în urma degradării prin pășunat excesiv, pe dealurile ușor înclinate și sunt bogate în ceea ce privește compoziția floristică. Dintre cele 35-40 de specii caracteristice amintim câteva: coada șoricelului (Achillea setacea), lumânărica, sorbestreaua (Sanguisorba minor), turtă (Calina vulgaris), garofiță (Dianthus carthusianorum), drăgoaică (Galium verum), trifoi mărunt (Medicago lupulina), pătlagină (Plantago lanceolata), rocoțea (Stellaria graminea), etc.

Ecosistemul pajiștilor de zâzanic cu trifoi sunt pajiștile de la periferia satelor, pe terenuri plane sau ușor înclinate, intens pășunate, rezistente la călcat. Întâlnim aici speciile dominante: zâzanic (Lolium perene), trifoi alb (Trifolium repens), dar și alte specii:măzăriche (Vicia erocea), păiuș (Festuca rupicola), pătlagină (Plantaga media) etc.

Ecosistemul pajiștilor de coada vulpii sunt așezate în locuri inundate temporar cu specii edificatoare: coada vulpii (Alopecurus pratensis), iarba câmpului (Agrostis stolonifera), pirul (Agropyron repens), dar și ghizdei (Lotus caniculatus), piciorul cocoșului (Ranunculus acer), păpădia (Taraxacum officinallis).

În aceste ecosisteme de pajiște principalele lanțuri trofice ale consumatorilor de substanță organică produsă de plante, sunt legate de biomasa acestor pajiști, precum și de necromasă (substanță organică moartă).

În lanțurile consumatorilor de frunze, muguri, lăstari, se evidențiază desigur insectele fitofage: lăcustele,greierul de câmp (Gryllus campestris), viespea de pai (Cephus palipes), gândacul forfecar (Lethrus apterus) etc.Tot consumatori de ordinul I sunt mamiferele: hârciogul (Cricetus cricetus), iepurele de câmp (Lepus europeus),orbetele (Spalax leucodon),

Dintre consumatorii de ordinul II se evidențiază păsările insectivore: graurul (Sturnus vulgaris), fâsca de câmp (Anthus campestris), dumbrăveanca (Coracias garrulus). Tot consumatori de ordinul II sunt și o serie de insecte carnivore (ex. cărăbușul). Consumatori de ordinul III sunt păsările răpitoare: șorecarul mare (Butea rufinus), heretele alb (Circus macrourus) precum și dihorul de stepă (Mustela everssmanni) din clasa mamifere. (Ioan Degau, Nicolae Brânda)

1.6.2. Ecosisteme acvatice

Sunt reprezentate de: ecosistemele apelor curgătoare, ecosisteme de baltă și în foarte mică măsură de ecosisteme de mlaștină.

Ecosistemul apelor curgatoare

În cadrul ecosistemelor apelor curgătoare amintim izvoarele prezente, în zonă, prin toate cele trei categorii reprezentative pentru România: izvoare limnocrene (mici bazine în care apa pătrunde de jos în sus sau lateral), izvoare reocrene (apa țâșnește din stâncă cu putere întrr-un bazinet de colectare) și izvoare helocrene (apa mustește din sol). Biocenoza acestor izvoare este reprezentată prin: alge aurii-verzui, alge verzi, alge albastre, unele specii de mușchi (producători), precum și protozoare, viermi turbelariați, melci mărunți, lipitori microcrustacei (consumatori).

În legătură cu ecosistemul izvoarelor, o mențiune specială trebuie făcută cu privire la „Izvorul Minunilor” de la Stâna de Vale. Apa acestui izvor este o apă plată oligominerală, necarbogazoasă, cu o mare stabilitate a indicatorilor organoleptici (culoare, gust, miros etc.), fizico-chimici și microbiologici. Izvorul are un debit mare estimat la 700 m3/zi cu o temperatură a apei, la punctul de emergență (1.170 m altitudine) de 5,6-5,80 C, pe tot parcursul anului (date prelevate în perioada 1983-1985).

În ceea ce privește ecosistemul de râu, din punct de vedere al mărimii și importanței ecologice este râul Crișul Negru. Flora acestui râu este reprezentată prin diferite specii de alge verzi, care formează o bogată biodermă, pe pietrele de pe fundul văii. Desi supusã permanent pericolului actiunii factorilor zoo-antropici, se mai pãstreazã o serie de specii deosebit de rare, cum ar fi: troscotul broastei (Montia fontana), salata broastei (Ranunculus lateriflorus), usturoiul ciobanului (Thlaspi alliaceum), piperul apelor (Elatine hungarica), pãtlagina de sãrãturã (Plantago tenuifolia), crinul de baltã (Butomus umbellatus), limba apei (Potamogeton pectinatus).

Râul are o bogată ihtiofaună reprezentată prin speciile: scobar (Chondrostoma nasus), mreană (Barbus barbus), crap (Cyprinus carpio), știucă (Esox lucius), somn (Silurus glanis), somnul pitic (Amelurus nebulosus), șalău vărgat (Luciperca vulgaris), țigănuș (Umbra krameri), țipar (Misgurnus fossilis), văduvița (Leuciscus idus), zglăvac (Cottus gobio), zvârlugă (Cobitis taenia), porcușor (Gobio gobio), plevușcă (Leucaspius delinectus), plătică (Abramis brama), roșioară (Scardinus erythrophtalmus), obleț (Alburnus alburnus), mihalț (Lota lota), boiștean (Phoxinus phoxinus), beldiță (Alburnoides bipunctatus), batcă (Blicca bjorkna), cleanul (Squalius cephalus), bibanul (Perca fluviatilis).

Amfibienii și reptilele sunt reprezentate prin broasca de lac (Rana aesculenta) și șarpele de casă (Natrix natrix).

Dintre păsări amintim: rața sălbatică (Anas platyrhynchos), gârlița mare (Anser albifrons), lișița (Fulica altra), cristelul (Porzana porzana), barza (Ciconia ciconia),

Mamiferele specifice sunt: șobolanul de apă (Arvicola terrestris), bizam (Ondatra zibethica), chițcan de apă (Neomys foliens), vidră (Lutra lutra).

Desigur există și o bogată faună de nevertebrate caracterizată prin dominanța unor insecte și viermi, mai ales în sectorul mijlociu și inferior al Crișului Negru.

În Crișul Negru ca și în Valea Nimăiești (principalul afluent) există următoarele grupe de nevertebrate bentonice: Clasa Turbelariate (planariile); Clasa Oligochete; Clasa Anelide (viermi inelați); Clasa Hirudinee; Clasa Gasteropode; Clasa Arahnide; Clasa Insecte: Efemeroptere, Plecoptere, Odonate, Coleoptere, Diptere.

În 1994 a fost cercetată fauna de oligochete și de chironomide pe Crișuri ( Andrds Szltό și Kotalin Mόzes,). Densitatea oligochetelor a fost foarte mare în sectoarele poluate, aici predominând ca abundență speciile Limnodrilus hoffmeisteri și Tubifex tubifex.

Densitatea acestora crește cu poluarea moderată și scade pe măsură ce aceasta se intensifică, depășind capacitatea de tolerantă. Speciile de chironomide identificate, tipice pentru ape curate, sunt: Brilia longifusca, Brilia modesta, Rheocricotopus effusus, Briophaenocladius nitidicollis, Chironomus fluviatilis, Paralauterborniella nigrohalteralis, Thienemanniella lentiginosa. (Ioan Degau, Nicolae Brânda)

Speciile de Plecoptere și larvele de efemeroptere pot fi utilizate în caracterizarea zonelor biologice ale apelor curgătoare. Aceste insecte cu ciclu de dezvoltare larvar în interiorul apelor sunt verigi importante în rețelele trofice acvatice, dispariția lor, cauzată de poluare, constiuind un pericol pentru ele. Diversitatea heteropterelor este mult mai mare în tronsoanele menținute în condiții apropiate de cele naturale, mai ales în sectoarele superioare ale râurilor.Datoritã complexitătii sale deosebite, bazinul hidrografic al Crișului Negru adăpostește un numãr foarte mare de rezervații naturale.

Ecositemul de baltă, adică „bazine acvatice permanente sau temporare cu adâncime relativ mică ce favorizează dezvoltarea unei vegetații subacvatice și palustre”.

Apele acestor bălți sunt bogate în fitoplancton reprezentat prin alge, de ordinul milioanelor/mm3. Sunt nelipsite speciile de rogoz, pipirig, stuf și papură care formează centura de fitobentos, la care se adaugă speciile de limba broaștei (Alisma plantago – aquatica), săgeata apei (Sagittaria sagittifolia), broscarița (Potamogeton natans), lintița (Lemna sp.), peștișoara (Salvinia).

Fauna acestor bălți este reprezentată de organisme microscopice (zooplancton), dar și de insecte diverse, rar pești, broaște, șerpi și foarte rar broaște țestoase.

Ecosistemele de mlastina

Unele mlaștini se găsesc cantonate pe văile unor afluenți ai Crișului Negru și sunt denumite, în literatura de specialitate, mlaștini endotrofe. Prezintă diferite specii de mușchi de mlaștină, lintiță, broscariță etc. Sunt apoi asociații de papură, trestie, pipirig etc.

Animalele sunt reprezentate mai ales prin nevertebrate: o mulțime de specii de insecte și larvele lor. Odonatele (libelulele), fugăii de la suprafața apelor, sunt insecte caracteristice acestui ecosistem. Mai găsim apoi diferite specii de păianjeni și melci. Vertebratele sunt specifice și pentru biocenoza lacurilor și a râurilor .Un alt tip de mlaștină semnalat în zonă este mlaștina oligotrofă, caracteristică unui climat mai rece și umed. În Munții Apuseni acest tip de mlaștină a primit denumirea de molhaș.

Biocenoza mlaștinii oligotrofe este reprezentată de către principalii producători de biomasă: mușchii de turbă (Sphagnum) care formează asociații sub formă de perini, împreună cu alți mușchi din genul Polytrichum. Alte specii de plante ierboase sunt: pedicuța sau brâncabrădișorul (Lycopodium inundatum), feriga de mlaștină (Dryopteris cristata), țepoșica (Nardus stricta), rogozul (Carex). Există și câteva specii de plante lemnoase: mesteacăn pufos (Betula pubescens), mesteacăn pitic (Petula nana), molid pitic (Picea excelsa), pedicuta (Lycopodium clavatum,) ienupăr (Juniperus sibirica).

Consumatorii din biocenoza acestui ecosistem sunt organisme microscopice (protozoare): viermi, scoici, larve de insecte și insecte, tritoni, salamandre și destul de rar broaște. Celelalte vertebrate: reptile, păsări, mamifere, sunt specii vizitatoare sosite temporar din zonele învecinate.

Un ecosistem acvatic cu caracter special este cel care intră în categoria „izvoarelor și lacurilor termale”. Este cazul izvorului cu apă semitermală din comuna Răbăgani. Apa își păstrează o temperatură aproape constantă (în jur de 250 C) pe tot parcursul anului. Caracterul de apă semitermală, provine de la faptul că, în subteran, are loc, probabili, o confluență a unui izvor termal cu apa unui izvor rece, astfel că apa ce se adună în bazinul de colectare de la suprafață, nu îngheață nici iarna. (Chiriac E., Udrescu M., 1965)

1.6.3. Ecosisteme subterane

Sunt bine reprezentate, existând o mulțime de peșteri, avene, fante și microcaverne (locuri retrase, obscure, săpate sau construite de animale). Peșterile sunt de cele mai multe ori (90% din cele 2.500 de peșteri din România) săpate în roci calcaroase de vârstă triasică, jurasică, cretacică.

Factorii de biotop specifici peșterilor (obscuritatea, temperatura de 7-12º C, umiditatea variabilă de la o peșteră la alta, ventilația variabilă, hrana redusă) limitează mult reprezentativitatea biocenozelor din peșteri.Deosebim o biocenoză parietală a pereților în care se pot întâlni: păianjeni, miriapode, coleoptere, gasteropode, insecte, în zona vestibulară, de intrare, luminată difuz. Există apoi o biocenoză a planșeelor din zona profundală care se caracterizează prin complexul „rocă – argilă – concrețiuni” ce formează împreună biotopul caracteristic acestui ecosistem.

Substratul trofic de hrană în zona profundă este alcătuit din: materie organică vie cu o microfaună bogată, materia organică moartă de natură vegetală (frunze, lemn putred etc.) dusă de ape sau provenită din moartea unor animale de peșteră.

Fauna din zona profundă a peșterilor este reprezentată de melci, păianjeni, izopode și uneori de lilieci care formează populații cu o densitate destul de mare (ex. Peștera Meziad).2. Materiale și metode de lucru

Instrumentarul de colectare a probelor de bentos se stabilește în funcție de tipul de ecosistem acvatic (stagnant sau curgător), de natura fundului bazinului (pietros, nisipos, mâlos), de adâncimea apei, de viteza curentului, de felul probei (calitativă sau cantitativă). Indiferent de instrumentul utilizat, colectarea probelor cantitative trebuie făcută în mod randomizat (aleatoriu).

Această metodă va elimina orice nuanță subiectivă a colectării,cum ar putea fi: ușurința accesului la probe sau ușurința în manevrarea echipamentului de cercetare.

2.1. Draga

Pentru colectarea de probe calitative poate fi utilizat un fileu calitativ sau draga (fig. 4.), confecționată dintr-un cadru metalic dreptunghiular, de care este prins un sac de pânză deasă, cu diametrul ochiurilor de 250 µm. De colțurile cadrului sunt prinse 4 frânghii care se unesc pe o carabinieră metalică. Prin târârea dispozitivului pe fundul bazinului, substratul si organismele bentonice rămân în sacul colector iar resturile minerale sunt eliminate prin spălare de către curentul de apă.

Fig. 4. Draga (http://www.gardena.com )

2.2. Conservarea probelor

Se recomandă conservarea probelor în teren chiar dacă timpul până la prelucrarea în laborator este mai mic de 3-4 ore, în cazul în care probele conțin organisme care fiind prădătoare (de genul unor larve de Trihoptere), pot ataca și distruge organisme pradă (larvelor de efemeroptere, chironomide, etc.). De asemenea, se poate observa în probele neconservate în teren, până la sosirea în laborator, chiar și fenomenul de emergență (la larvele de efemeroptere și chironomide aflate în ultimul stadiu).Conservarea în teren se face prin adăugarea de formol (soluție de formaldehidă 40%) 2% în soluția finală. Pentru a se evita deteriorarea cochiliilor de moluște și a părților chitinoase ale unor insecte, se recomandă ca formolul să fie tamponat cu bicarbonat de sodiu.

2.3. Prelucrarea și evaluarea probelor în laborator

Probele cantitative colectate și conservate în teren conțin o mixtură de mâl, pietre,nisip, detritus și organisme. Proba astfel se triază la stereomicroscop, unde organismele se separă de substrat, detritus, frunze, lemne, alge, etc., pe diferite categorii taxonomice, se numără și apoi se păstrează pentru identificări ulterioare în alcool etilic 70%. Materiale necesare pentru determinarea probelor cantitative de bentos sunt: stereomicroscop, cutii Petri, pensete, pahare Berzelius, determinatoare, alcool etilic, eprubete. Toate datele obținute în urma sortării organismelor dintr-o probă cantitativă, se trecîncă din timpul trierii pe o fișă unică.

2.4. Indici statistici

Datele obținute au fost prelucrate statistic, cu ajutorul programului Microsoft Excel, 2003, calculându-se abundența, frecvența, constanța, diversitatea, echitabilitatea, IBGN și conținutul de antibiotice.

2.4.1. Abundența

Reprezintă exprimarea în procente (%) sau în probabilități a participării fiecărei specii în populația sau biocenoza studiată (Stan, 1995). Se calculează după relația:

A= ni / N ∙100

în care: ni = numărul de indivizi ai speciei i , găsiți în probă/ probele studiate; N = numărul total de indivizi, ai tuturor speciilor, din proba sau probele studiate.

2.4.2. Frecvența

Reprezintă proporția în care apare o anumită specie în cadrul tuturor probelor prelucrate (Stan, 1995). Se calculează după relația:

F = Ni / Np ∙ 100

în care: Ni = numărul de probe în care apare specia i; Np = numărul total de probe analizate.

2.4.3. Constanța

Rezultă prin exprimarea procentuală a frecvenței. Astfel, speciile care apar cu o frecvență mai mare de 50%, sunt considerate a fi constante, în timp ce cele cu o frecvență mai mică de 50% sunt specii accidentale sau accesorii.

Există următoarele clase de constanță:

– accidentale: 1 – 25 %

– accesorii: 25,1 – 50%

– constante: 50,1 – 75%

– euconstante: 75,1 – 100%

2.4.4. Diversitatea

A fost calculată cu ajutorul următorilor indici:

2.4.4.1. Indicele Margalef

Reprezintă o măsură a „bogăției de specii” (Clifford și Stephenson, 1975), fiind calculat cu formula:

M = S-1 / logN

unde: M este indicele Margalef , S – numărul total de specii; N – numărul total de indivizi.

2.4.4.2. Indicele Simpson

D =1 / ∑ pi2

unde: D este indicele de diversitate Simpson; pi – proporția fiecărei specii din comunitate (abundența).

Acest indice a fost definit de către Simpson în 1949, fiind ulterior modificat de către Krebs în anul 1972. Indicele Simpson variază între 0 (diversitate nulă) și 1 (diversitate maximă) iar la baza construcției sale se află ideea potrivit căreia o biocenoză este cu atât mai diversă cu cât există un număr mai mare de perechi de indivizi extrași la întâmplare, cu revenire, ce aparțin la specii diferite. Diversitatea este maximă dacă speciile sunt distribuite uniform (Gregorius, H.R. si Gillet Elizabeth M. 2008).

2.4.4.3. Indicele Shannon-Wiener

Este cel mai utilizat indice de diversitate, fiind folosit în mod eronat și sub denumirea de „indicele Shannon-Weaver”. Această confuzie se datorează faptului că Shannon a publicat articolul său în care descrie acest indice, în aceași carte împreună cu un altul făcut în colaborare cu Weaver (Shannon și Weaver, 1949). Shannon și Wiener au definit în mod independent acest indice care astfel, poartă numele amândoura (Washington, 1984), fiind definit de formula:

H’ = – ∑ pi log pi

unde: H’ – indicele de diversitate Shannon; pi – proporția fiecărei specii dintr-o comunitate (abundența).

Acest indice poate avea valoarea 0 atunci când există doar o singură specie și este maxim atunci când toate speciile sunt reprezentate de același număr de indivizi (Ludwig și Reynolds, 1988). Condițiile care limitează aplicarea acestui indice sunt următoarele: probele trebuie să fie luate la întâmplare cu același tip de aparat, iar toate organismele să fie identificate până la nivel de specie. Aceste indice a fost aplicat pentru prima dată în ecologie de către Mac Arthur în 1957.

2.4.5. Echitabilitatea

Poate fi calculată folosind formula (Washington, 1984):

E = H’ / H max

în care Hmax = log S; S = numărul de specii; H’= Indicele Shannon-Wiener

2.4.6. IBGN (Indice Biologique Global Normalise)

IBGN se calculează pe de o parte, varietatea de clasă și pe de altă parte, în funcție de gradul de fauna indicatoare de grup.

Structura comunității Macroinvertebrate a fost măsurată prin indicele IBGN biotic. IBGN este o procedură standardizată (Afnor, decembrie 1992). Acest indice se bazeaza pe reducerea de bogăția taxonomice caracteristice macro comunității nevertebrate de apă curată și pe reducerea progresivă, în anumite specii sensibile (Afnor 1992).

Valoarea indicelui este calculată pe o matrice, cu cele nouă specii sensibile, pe de o parte, și cele 14 clase de bogăție taxonomică pe de altă parte, pentru a avea în cele din urmă ca rezultat valoarea asociată unui anumit râu. Scara de valori este de la 1 la 20, cu cea mai buna calitate, la valoarea maximă a scalei. Speciile selectate sensibile sunt cele care au arătat o bună corelație cu calitatea apei, ținând cont de parametrii de poluare, mai ales de îmbogățire organice (Grebe 1992).

2.5. Conținutul de antibiotice

Probele destinate analizelor chimice au fost ambalate în pungi de plasic și etichetate. Au fost transportate în laborator in genți frigorifice, iar aici au fost conservate la -300C până în momentul preparării pentru analizare.

Prepararea probelor pentru analize

Probele de bentos s-au decongelat și s-au omogenizat cu omogenizator Ultra-turrax sau omogenizator Büchi. Probele omogenizate s-au așezat înapoi în frigider până în momentul analizării lor. Pentru analiză s-au utilizat 0,2-0,5 grame de probă congelată.

Masurători analitice

Prezența și bioacumularea unor antibiotice în organismele bentice din stațiile de prelevare a probelor a fost realizată prin metoda de „screening” ELISA (fig. 5.). Aceasta permite determinarea cantității totale de tetraciclină activă. Principiul determinării este o reacție antigen-anticorp. O cantitate de antigen este fixată pe o suprafață apoi se aplică un anticorp specific peste respectiva suprafață, astfel încât acesta se va lega de antigen. Acest anticorp este legat de o enzimă și în faza finală se adaugă o substanță conținând substratul enzimei. Reacția produsă determină apariția unui semnal detectabil, cel mai frecvent o schimbare de culoare a substratului.

Fig 5.Aparatul ELISA de determinare a antibioticelor din bentos (a)

și microplăcile pentru probe (b)

Determinarea reziduurilor de tetraciclină în probele bentonice

Tetraciclina totală (compusul în sine și metaboliții săi) din probele de bentos s-a determinat folosind kit-ul de reactivi R-Biopharm Ridascreen® Tetracycline (Art. No.: R3501).

Aceasta este format dintr-o enzimă prin care se pot determina următoarele tipuri de tetracicline din țesuturi muscular animale (carne): tetraciclină, minociclină, rolitetracăclină, chlortetraciclină și oxitetraciclină (fig. 6.)

Fig 6. Structura chimică a oxitetraciclinei

Metoda validată pentru analiza din carne a fost modificată și adaptată pentru probe de bentos total. Extragerea probelor s-a realizat cu soluție tampon McIllvain conținută în kit-ul de reactivi. Pentru purificarea probelor s-a utilizat coloană Rida ® C18.

Pentru citirea probelor s-a utilizat o microplacă de spectrofotometru (cititotr ELISA) la o absorbanță de 450 nm (Sandor et al., 2012).

3. Descrierea stațiilor de prelevare a probelor

Săliște de Vașcău (N 46o 26’ 01,1” E 22o 33' 19,3"). Stația (fig. 7) se află pe cursul superior al Crișului Negru aproape de izvor. Albia este lată de 4-5 m, cu despletiri ale albiei. Adâncimea maximă a apei 0,5 m. Albia acoperită cu pietre și bolovani, curați cu foarte puțină biodermă și materie organică alogenă. Malul drept este protejat pe alocuri antierozional, malul drept este jos. Râul traversează o porțiune împădurită cu pădure de fag.

Fig. 7. Stația de prelevare a probelor de la Săliște de Vașcău

Beiuș (N 46o 39’ 35,0” E 22o 20' 39,1"). Stația (fig. 8) se află în avalul orașului. Albia are o lățime de circa 10 m, cu maluri joase, adâncimea maximă a apei este de circa 1 m, în porțiunile din centrul albiei, care prezintă și ușoare repezișuri. Substratul este pietros, cu plaje de nisip pe maluri și zone cu mici acumulări de mâl. Albia este mărginită de vegetație lemnoasă de Salix și Populus în principal.

În vecinătate se găsesc terenuri agricole

Fig nr 8. Stația de prelevare a probelor de la Beiuș

Tinca amonte (N 46o 46’ 04,6” E 21o 55' 59,6"). Stația (fig. 9) se află în amonte de localitate în dreptul unui baraj care obturează jumătate din albia râului. Lățimea albiei este de circa 10-12 m, adâncimea maximă a apei de 1 m. Substratul este alcătuit în principal din nisip în care se găsește o popilație bine reprezentată de scoici (Anodonta și Unio). În mijlocul albiei curentul este puternic și albia acoperită cu pietre. Vegetația de pe maluri este lemnoasă (Salix și Populus), în apropierea râului se află o pășune.

Fig . 9. Stația de prelevare a probelor de la Tinca amonte

Tinca aval (N 46o 46’ 19,3” E 21o 57' 27,9"). Stația (fig. 10) se află în aval de Tinca, între această stație și cea precedentă se găsesc mai multe praguri de fund. Caracteristicile râului se mențin asemănătoare cu cele din stația precedentă, în ceea ce privește lățimea albiei, viteza curentului și caracteristicile albiei. Substratul este predominant pietros cu plaje mici de nisip pe maluri. Vegetația de pe maluri este lemnoasă (Salix și Populus), în apropierea râului se află case.

Fig. 10. Stația de prelevare a probelor de la Tinca aval

Gyula (N 46o 47’ 51,9” E 21o 08' 12,94"). Stația (fig.11) se află în dreptul unui ștrand ce funcționează pe malul apei, locul este folosit pentru îmbăiere. Malul stâng este jos, în timp ce malul drept este înalt de 3-4 m. Albia are circa 8-10 m lățime, adâncime de până peste 2 m. Substratul este predominant nisipos. Pe mal se găsește vegetație de Salix și Populus.

Fig. 11. Stația de prelevare a probelor de la Gyula

Bekes amonte (N 46o 47’ 51,9” E 21o 08' 12,94"). Stația se află în amonte de localitatea cu același nume, traversează o zonă de câmpie cu maluri îndiguite la circa 10-15 m de albie și vegetație lemnoasă (Salix și Populus) pe maluri. Apa este adâncă de la maluri și are substrat dur.

Bekes aval A (N 46o 48’ 09,0” E 21o 08' 9,0"). Stația (fig.12) se află în aval de localitate în dreptul deversării efluentului de la stația de epurare. Albia este largă 15-20 m, apa este adâncă de la mal. Substratul este dur, pietros. Pe mal este o pădure de tip zăvoi pe o distanță de 200 m de o parte și alta a albiei.

Fig. 12. Stația de prelevare a probelor de la Bekes aval

Bekes aval B (N 46o 48’ 0,0” E 21o 08' 10,0"). Stația se află în aval de precedenta la circa 1 km, caracteristicile albiei se mențin foarte asemănătoare cu cele de la stația precedentă. A fost stabilită pentru a putea urmări procesele de autoepurare a apelor în urma intrării apelor uzate de la stația de epurare.

Szarvas amonte (N 46o 53’11,0” E 20o 30' 3,0"). Stația (fig.13) se află în dreptul unui bac, în amonte de deversarea apelor uzate orășenești. Albia este lată de circa 20 m, apa adâncă de 3-4 m, vegetația de pe maluri în principal lemnoasă (Salix și Populus).

Fig. 13. Stația de prelevare a probelor de la Szarvas amonte

Szarvas aval (N 46o 53’56,0” E 20o 32' 0,0"). Stația (fig.14) se află în aval de un dig care determină o cădere de 4-5 m. În dreptul stației se deversează efluentul stației de epurare. Albia are aceleași caracteristici ca la stația precedentă, în plus la malul drept se găsesc bolovani cu rol antierozional pe care se găsesc numeroase Gammaride.

Fig. 14. Stația de prelevare a probelor de la Sarvas aval

4. Rezultate și discuții

Lista de specii pe statii

Cele 10 stații de prelevare a probelor au fost alese astfel încât să existe o stație unde poluarea se presupne a fi minimă (Săliște de Vașcău) situată în apropiere de zona de izvor a Crișului Negru, iar restul stațiilor au fost fixate în amonte și aval de localități importante de pe cursul apei, pentru a putea surprinde eventualele poluări cu medicamente datorate deversărilor din respectivele localități. Structura comunității bentice și poluarea cu medicamente au fost urmărite de-a lungul întregului râu și mai apoi după confluența cu Crișul Alb și până în apropierea vărsării în Tisa.

În stațiile de prelevare ale probelor a fost stabilită structura comunității macrozoobentice, au fost calculați indici ecologici inclusiv starea de calitate a apei și a fost determinat conținutul de oxitetraciclină.

În cele 10 stații de prelevare ale probelor au fost semnalate 11 grupe de nevertebrate macrozoobentice, predominând grupe caracteristice pentru cursul inferior al râurilor, care sunt adaptate la un substrat moale și la un conținut organic relativ ridicat.

Este de remarcat prezența speciei de bivalve invazivă Dreissena polymorpha. Specia de la semnalările anterioare (Sarkany-Kiss, 1997) nu a avansat în amonte în bazinul Crișurilor, în principal datorită lipsei vectorilor de propagare alcătuite din ambarcațiuni. În acest râu circulația ambarcațiunilor este foarte redusă, limitându-se la deplasări ocazionale, scurte în scopul pescuitului a unor bărci. Totuși specia se recomandă a fi ținută sub observație datorită potențialului ei invaziv.

Tabel nr. 1. Nevertebrate macrozoobentice semnalate în stațiile de prelevare a probelor

Fig. 15. Numărul de indivizi din cele 10 stații

Cei mai mulți indivizi din cele 10 stații predomină în stația Gyula din Ungaria (169), principalul grup răspunzător pentru această densitate este reprezentată de Oligochete. Urmează stația Bekes amonte cu un număr de 72 de indivizi, iar apoi de stațiile Beiuș și Szarvas amonte cu 69 de indivizi în fiecare.(fig.15).

Densitatea mai mare de indivizi din amonte de localități sugerează faptul că respectivele localități poluează râul și astfel limitează dezvoltarea comunității bentice. Acest fapt se datorează și stațiilor de epurare ineficiente a localităților în cauză, care de regulă posedă doar trepte fizice de epurare și nu reușesc să elimine din apele uzate o serie de substanțe chimice cu potențial poluant însemnat.

Densitatea mică a organismelor macrozoobentice de la stația Săliște de Vașcău se datorează faptului că râul în această porțiune de curs superior substratul este format în principal din pietre și prundiș, pe care se dezvoltă o biodermă de slabă calitate. Aceasta nu oferă o bază trofică prea dezvoltată și ca urmare comunitatea bentică ce se poate dezvolta pe seama ei este săracă în indivizi.

4.2. Parametri chimici ai apei

Studiile hidrologice executate în cadrul Direcției generale hidrometeorologice și apoi în cadrul Comitetului de Stat al Apelor în perioada 1951-1960 au inclus și preocupări pentru caracterizarea fizico-chimică a principalelor bazine hidrografice.

Caracteristicile fizico-chimice ale râurilor sunt determinate de compoziția cantitativă și calitativă a apelor lor, care prezintă o permanentă variabilitate spațială și temporală.

Compoziția fizico-chimică a râurilor este determinată de structura geochimică a zonelor de izvor și a formelor de relief pe care râurile le străbat și este influențată de acțiunea unor factori de mediu care prin manifestarea lor periodic sezonieră sau diurnă imprimă râurilor caracteristicile unui regim hidrochimic mai mult sau mai puțin regulat.

Regimul hidrochimic al apelor poate fi influențat la rândul lui de unele condiții pedoclimatice cum sunt: gradul de ariditate al regiunii, nivelul apei freatice, intensitatea procesului de acumulare a sărurilor solubile în orizontul superficial al solului în timpul evaporației (Stănculescu S. 1972)

Tabel nr 2. Chimismul apei în stațiile de prelevare a probelor

Parametri chimici prezentați în tabelu 2 au fost determinați pe teren, în momentul prelevării probelor. Probele fiind prelevate în luna august 2011, temperaturile înregistrate în apă au fost destul de crescute, în condițiile în care temperatura aerului a fost situată între 30-370C. Singura sație în care temperatiura apei a fost mai scăzută este Săliște de Vașcău, unde altitudinea este mai mare și albia este mai îngustă, astfel încât luciul apei este însorit, o perioadă mai scurtă de timp. În restul sectoarelor investigate gradul de insolare al albiei este mare, datorită faptului că în numeroase locuri arborii de pe marginea albiei au fost tăiați sau râul trece prin porțiuni neîmpădurite.

Conductivitatea apei crește din amonte în aval odată cu creșterea turbidității și a conținutului organic al acesteia. pH-ul se situează în limite normale pentru apele naturale 7,52-8,46. Oxigenul dizolvat scade dinspre amonte spre aval, unele variații având directă legătură cu temperatura apei, fiind cunoscut faptul că gradul de solvatare a oxigenului crește cu cât temperatura apei este mai mică. Valor scăzute apropiate de hipoxie mai ales la nivelul substratului s-au înregistrat la stațiile de la Szarvas, unde chiar regimul de curgere al apei, foarte lent și lipsit de turbulențe, contribuie la hipoxie.

Abundența

Abundențele organismelor macrozoobentice pe stații suferă variații mari de la o stație la alta. La Săliște de Vască comunitatea este dominată de larvele de Trichoptereși Efemeroptere, fapt care este caracteristic zonelor de curs superior al râurilor, unde substratul dur, buna oxigenare și viteza mare a curentului favorizează instalarea acestor grupe pretențioase la calitatea apei. Efemeropetrele se mențin la o abundență mare și în următoarele două stații unde depășesc 50 %. În stația Tinca amonte apar și bivalvele în cantitate importantă, deoarece substratul în acest sector de râu este moale și favorizează intslarea acestor organisme.

În aval de Tinca deja bivalvele ajung să aibă o dominanță de peste 50%. La Gyula în schimb, comunitatea suferă modificări drastice de abundență, aici predomină Oligochetele, dipar Efemeropterele și apar Gasteropodele. Prezența celor două grupe noi semnalează un conținut organic crescut în acest sector de râu. În următoarele stații abundența crescută se menține în cazul Oligocheetelor, alături în unele cazuri de cea a Gasteropodelor, însemnate devin și Chironomidele în aceste sectoare.

Tabel nr. 3. Abundența nevertebratelor macrozoobentice în cele 10 stații de prelevare a probelor

Fig.16. Abundența speciilor din stația Săliște de Vașcău

Abundența în stația din Săliște de Vașcău este mare în cazul Trihopterelor larve

(76,92 %) urmată de 19,23% reprezentată de Efemeroptere larve. Cea mai mică abundență este reprezentată de Chironomide larve (3,85%). Restul speciilor lipsesc în aceasta stație.(fig.16)

Fig. 17. Abundența speciilor din stația Beiuș

Abundența speciilor din stația stabilită în Beiuș este mare în cazul Efemeropterelor larve (72,46%) precedată de Trihoptere larve (21,74). Hirudineele și larvele de Odonate au aceași abundență de 2,90%.(fig.17)

Fig.18. Abundența speciilor din stația Tinca amonte

În stația din Tinca amonte speciile predominante sunt Efemeropterele larve (53,85%) și Bivalvele (46,15%).Restul speciilor nu au fost găsite în probele prelevate din această stație.(fig.18)

Fig. 19. Abundența speciilor din stația Tinca aval

Abundența din stația Tinca aval este reprezentată de 3 specii și anume: Bivalve cu 58,82%, larve de Efemeroptere cu 29,41% și larve de Odonate cu 11,76%.(fig.19)

Fig. 20. Abundența speciilor din stația Gyula

În prima stație fixată dincolo de granită și anume la Gyula s-a evidențiat o abundență mai mare în cazul Oligochetelor (82,84%), prcedata de valori mai mici în cazul Gasteropodelor (14,79%) și larvelor de Chironomide (2,37%). Restul speciilor nu se evidențiaza în probele prelevate.(fig.20)

Fig.21. Abundența speciilor din stația Bekes amonte

Abundența din stația Bekes amonte este mare tot cazul Oligochetelor ca si stația de mai sus cu valoarea de 75%. Este urmată de valori mai mici ale Gasteropodelor (18,06%), larvele de Chironomide (4,17%) și larvele de Efemeroptere (2,78%).(fig.21)

Fig. 22. Abundența speciilor din stația Bekes aval B

Aceași abundență a Oligochetelor predomină și în stația stabilită în aval de Bekes (64%) dar este mai mică. Există pe langă Oligochete trei specii comune cu stația din amonte dar cu o abundență mai mică:Gasteropodele (8%), Bivalvele (4%) și Larvele de Chironomide (16%). În schimb față de stația din amonte aici își fac prezența alte specii cum ar fi: Hirudineele și larvele de Diptere, toate cu aceași abundență și anume 4%. Larvele de Diptere sunt prezente doar în această stație din toate cele 10 analizate.(fig.22)

Fig. 23. Abundența speciilor din stația Bekes aval A

Cu o abundență mai mare a Oligochetelor (92,31%) decât cele 2 stații de mai sus este stația stabilită tot în aval Bekes la puțină distanță față ce cealaltă. Gasteropodele și larvede le Chironomide sunt reprezentate în procente mai mici în această stație și anume 2,56% și 5,13%.(fig.23)

Aceste două stații au fost stabilite pentru a putea urmări procesele de autoepurare a apelor în urma intrării apelor uzate de la stația de epurare.

Fig. 24. Abundența speciilor din stația Szarvas amonte

În stația din Szarvas amonte Gasteropodele sunt în număr mare cu o abundență de 84,06%, urmate de: larvele de Chironomide cu 10,14%, Oligochete (4,35%) și Dreissena polymorpha (1,45%) care e prezentă doar în această stație din cele studiate.(fig.24)

Fig.25.Abundența speciilor din stația Szarvas aval

În stația din aval Szarvas mai multe specii au o abundență mare. La aceași abundență de 29,41% sunt Oligochetele și larvele de Chironomide. Cu o abundență mai mică sunt Hirudineele (11,76%) și Gamaridele (17,65%), care sunt gasite doar în această stație din cele zece stabilite.

La aceași abundență de 5,88% sunt larvele de Efemeroptere și larvele de Trihoptere.(fig.25)

Fig. 26. Numărul total de specii din cele 10 stații

În cele 10 stații de prelevare din România (4) și Ungaria (6), au fost identificate 11 specii de nevertebrate dintre care în număr mare predomină oligochetele (254), urmate de gasteropode (99).

În habitatele din România numărul de specii a fost mai mic și anume 3 specii în stația Săliște de Vașcău, 4 specii în Stația din Beiuș, 2 specii în stația din Tinca amonte, 3 specii în stația din Tinca aval.

În habitatele din Ungaria numărul de specii este mai mare și anume în stația Gyula un număr de 3 specii, în stația Bekes amonte un număr de 4 specii, în stația Bekes aval B un număr de 6 specii, un număr de 3 specii în stația Bekes aval A, un număr de 4 specii în stația Szarvas amonte iar în stația Szarvas aval un număr de 6 specii.(fig.26)

Frecvența și constanța

Fig. 27. Constanța speciilor din cele 10 stații

Fig. 28. Frecvența speciilor din cele 10 stații

Frecvențele grupelor de nevertebrate macrozoobentice are valori relativ mici, astfel încât nici un grup nu este euconstant în râu. Constante sunt grupele Oligochetelor, Gasteropodelor, Efemeropterelor și Chironomidelor, grupe în majoritatea lor caracteristice pentru cursurile de sector clinar și de șes, ceea ce era de expectat având în vedere că majoritatea stațiilor se află în aceste sectoare. 3 dintre grupele prezente au frecvențe corespunzând unor specii accesorii, iar 4 sunt accidentale (Tabel nr. 3).

În ceea ce privește constanța (fig.27) speciilor toate sunt accesori sau acidentale pentru că apar sub o frecvență de 50%. Speciile cele cu frecvența (15%) mai mare sunt cele din stațiile Szarval aval și Bekes aval de pe teritoriul Ungariei. Următoarele specii cu frecvență de 11% sunt în stațiile Bekes amonte, Szarvas amonte și Beiuș. Stația cu cea mai mică frecvență este Tinca amonte iar celelalte stații rămase au o frecvență de 8%.(fig.28)

Diversitatea

Tabel 4. Prezentarea celor 3 indici a diversității la cele 10 stații studiate

Pentru diversitate au fost calculați 3 indici și au valori destul de ridicate, fiind mai mare în stația Bekes aval A (11,49) și stația Bekes amonte (9,61), urmate de stația Bekes aval B (5,29). Celelalte stații sunt cu valori mai mici, valoarea maximă a fiecărei stații fiind: Beius (3,46), Szarvas amonte (3,45), Gyula (2,56), Tinca aval (2,43), Săliște de Vașcău (2,30), Tinca amonte (2,04) și Szarvas aval (1,66). Cele mai mici valori ale indicilor de diversitate sunt în stțiile Tinca amonte (0,01) și Tinca aval (0,02).(fig.29; tabel 4).

Acest fapt este datorat nuărului mic de grupe de nevertebrate macrozoobentice semnalate în cele două stații, cât și abundențelor apropiate ale acestora.

Fig. 29. Diversitatea speciilor din cele 10 stații

Echitabilitatea

Tabel 5.Prezentarea echitabilității a celor 10 stații

Echitabilitatea este cea mai mare în Bekes amonte (1,46) iar cea mai mică este în stația Tinca amonte (0,03).(fig.30; tabel 5.). Aceste valori ale echitabilității sunt datorate proporției aproape egale ale grupelor componente în cazul stației de la Tinca amonte, respectiv datorită unei comunități mai diversificate sub raportul modului de repartiție a abundenței la stația de la Bekes amonte.

Fig. 30. Echitabilitatea speciilor din cele 10 stații

IBGN (Indice Biologique Global Normalise)

Din punct de vedere al calității apei, calculate după indicele de comunitate bentică (IBGN) este slabă (reprezentată în graficul de mai jos de culoarea portocalie) și foarte slabă (reprezentată în graficul de mai jos de culoarea rosie).

Fig. 31. IBGN

Conținut de antibiotice

Din analizele chimice asupra conținutului de oxitetraciclină, a rezultat că în macrozoobentos nu există acumulări masive ale acestui antibiotic. Modul de acumulare a antibioticelor în organismele nevertebrate macrozoobentice diferă în funcție de specie.

Astfel de regulă speciile cu metabolism mai lent, cum ar fi moluștele, au capacitate mai mare de bioacumulare, decât speciil cu metabolism ami alert cum ar fi larvele de insecte.

Tabel 6. Continut de oxitetraciclina in bentos (μg/g substanță uscată)

Un fapt important de menționat este și capacitatea organismelor animale de a metaboliza și excreta antibioticele, ca rmare bioacumularea de la un moment dat este depensentă, între altele și de momentul la care au fost expuse unei asemenea pluăr. Cu cât expunerea este de dată mai recentă cu atât cantitatea bioacumulată va fi mai mare și invers.

Un rol important în rata de bioacumulare o are și temperatura apei, ținând cont că organismele nevertebrate bentonice sunt poichiloterme și activitatea lor metabolică se accelerează odată cu creșterea temperatura apei.

Fig. 32. Continut de oxitetraciclina în bentos

Concluzii

În cele 10 stații de prelevare a probelor au fost semnalate un număr de 11 grupe de nevertebrate bentonice, dintre care o specie invazivă: Dreissena polymorpha.

Abundențele grupelor variază de-a lungul cursului, în sectorul superior având abundențe mari speciile indicatoare de calitate bună a apei: Trichoptere și Efemeroptere, în timp ce în sectoarele mijlocii și inferioare abundă speciile indicatoare de încărcătură organică: Oligochete, Gasteropode, larve de Chironomide.

Frecvența și constanța speciilor este relativ mică pentru majortatea grupelor, fapt ce indică modificări importante ale caracteristicilor de curgere ale apelor și apariția unor fenomene de poluare organică a apleor. Astfel nu există specii eucostante în habitatele studiate, cele constante sunt puține, predomină cele accesorii și accidentale.

Valorile de diversitate calculate cu toti cei trei indici utilizați sunt mici, comunitățile investigate fiind relativ sărace în specii.

Calitatea apei nu este forte bună, în special datorită încărcăturii organice la care contribuie aportul din localitățile riverane, cât și diverselor surse de poluare menajeră care afectează apele. Stațiile de epurare ale localităților aferente râului nu funcșionează eficient sau tehnologia lor este simplă și nu face față necesităților prezente de epurare a apelor uzate.

Concentrațiile bioacumulate de oxitetraciclină se mențin la valori scăzute, care nu pun probleme în prezent. Totuși acest fenomen se recomandă a fi monitorizat pentru a nu scăpa de sub control, cunscut fiind faptul că nivelul de consum de antibiotice este destul de crescut atât în populația umană cât și la animalele domestice unde de aplică tratamente cu antibiotice pentru prevenirea diverselor afecțiuni ale acestora. Având în vedere că stațiile de eprare nu au tehnologie de epurare a antibioticelor și că ele pot ajunge în apă și din surse difuze, monitorizarea lor este importantă pentru a nu se ajunge la concentrații alarmante.

Bibliografie :

Administrația Națională ”Apele Române” Direcția Apelor Crișuri (2009) Planul de Management al Spațiului Hidrografic Crișuri, Ministerul Mediului.

Afnor (1992), Qualité de l'eau, Recueil des Normes Françaises, 1994. Essai des Eaux. Determinarea indicelui de l'biologique globală normalisé (IBGN). NF T 90-3, 684-692.

Anderson, N.H. and Sedell, J.R. (1979). Detritus processing by macroinvertebrates in stream ecosystems. Ann. Rev. Ent. 24: 351-377.

András Szitό și Katalin Mόzes (1997) , The Oligochaeta and the Chironomid fauna as pollution indicators in the Criș/Körös river system, (mai multe detalii pe saitul http://www.folyok.adatbank.transindex.ro/ )

Andrei Sárkány-Kiss, Florino Boloș & Eszter Nagy (1997), Freshwater molluscs from the Criș/Körös river, (mai multe detalii pe saitul http://www.folyok.adatbank.transindex.ro/ )

Berindei I. O., Pop Gr. P. (1972), Județul Bihor, Editura Academia Republicii Socialiste România, Bucuresti.

Bîdiliță F. (2009), Bazinul Crișului Negru – studiu de geomorfologie cu privire specială asupra reliefului fluvial și fluvio-denudațional, în analele Universității din Oradea, secțiunea Istorie, Geografie și Relații Internaționale Departamentul de Geografie, Turism și Amenajarea Teritoriului, Oradea.

Brittain, J.E. (1982), Biology of mayflies. Ann. Rev. Entomol. 27: 119-147.

Chiriac E., Udrescu M.(1965), Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci, Editura Științifică București.

Clifford, H.T and Stephenson, W. (1975), An Introduction to Numerical Classification. Academic Press, London.

Coffman, W.P., Cummins, K.W. and Wuycheck, J.C. (1971), Energy flow in a woodland stream ecosystem. Tissue support trophic structure of the autumnal community. Arch. Hydrobiol. 68: 232-276.

Cummins, K.W.(1974), Structure and function of stream ecosystems. Bioscience 24:631-641.

Doniță N., Popescu A., Paucă-Comãnescu M, Mihăilescu S., Iovu A., B., (2005) Habitatele din România, Editura Tehnică – Silvică București.

Fisher, S.G. and Likens, G.E. (1973), Energy flow in Bear Brook, New Hampshire: An intergative approach to stream ecosystem metabolism. Ecol.Monogr. 43: 421-439.

Grall, J. , Coïc, N.(2006), Synthèse des méthodes d’évaluation de la qualité du benthos en milieu côtier , Institut Universitaire Européen de la Mer – Université de Bretagne Occidentale,( mai multe detalii pe saitulhttp://www.rebent.org// medias/documents/www/ contenu/documents/ Grall_Synthese_indicateurs_ benthos.pdf )

Grebe (1992). L'Indice Biologique Globale (AFNOR T 90 350). Bilan d'application au réseau national de bassin. Ordonnancement des taxons indicateurs. Etude Inter-Agences, hors série .

Gregorius H.R., Gillet Elizabeth M., (2008). Generalized Simpson-diversity. Ecological modelling.

Hubbard, M.D. (1990). Mayflies of the world. A catalog of the family and genus group taxa (Insecta: Ephemeroptera). Flora & Fauna Handbook . The Sandhil Crane Press. Geinesville, Florida.

Ioan Degau, Nicolae Brânda (2008), Beiușul și Lumea lui, Vol. I, Editura Primus, Oradea,. (mai multe detalii pe saitul http://www.tarabeiusului.ro/ )

Ludwig, J.A. and Reynolds, J.F. (1988), Statistical Ecology. John Wiley, New York.

Nicolae Găldean, Gabriela Staicu & Petru Bacalu (1997), The assessmenotf lotic ecosystems from the hydrographical unity Criș/Körös river system,according to the benthic associations, (mai multe detalii pe saitul http://www.folyok.adatbank.transindex.ro/ )

Pompei Cocean (1988), Chei și defilee din Munții Apuseni, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București.

Popov. C, Cană L., Georgescu E.(2009), Rolul indicatorilor de biodiversitate în aprecierea managementului dăunătorilor din cultura grâului, AN. I.N.C.D.A Fundulea, Vol. LXXVII.(mai multe detalii pe saitul http://www.incda-fundulea.ro/anale/77/77.20.pdf )

Reice, S.R. and Wohlenberg, M. (1993), Monitoring Freshwater Benthic Macroinvertebrates and Benthic Process: Measures for Assessment of Ecosystem Health, pp: 287-305 in: D.M. Rosenberg and V.H. Resh (eds.): “Freshwater biomonitoring and benthic macroinvertebrates”. Chapman & Hall. New York.

Sarkany-Kiss, Sirbu I. (1997), Bivalvia from Crisul rivers, Tiscia Monograph Series, The Criș/Koros Rivers Valleys, Szolnok, Tg. Mureș.

Shannon, C.E. and Weaver, W. (1949). The Mathemetical Theory of Communications. pp 19-27, 82-83, 104-107. The University of Illinois.

Stan, G. (1995), Metode statistice cu aplicații în cercetări entomologice (VII). Bul. Inf. Soc. Lepid.Rom. 6: 67-96.

Stănculescu S. (1972), Râurile Romaniei. Morfologie Hidrologică, Institutul de Meteorologie Hidrologie, Bucurști.

Șandor Zs. J., Papp Zs. Gy., Fodor A., Cupsa D., Jozsa V., Györe K., Petrus A., Petrehele A., Biro J., (2012), Occurrence of some antibiotic residues in the aquatic ecosystem of Körös River Basin, International Scientific Conference on Water, Climate and Environment Special Issue BALWOIS 2012 – Ohrid, Republic of Macedonia.

Ujvari I. (1972), Geografia apelor României., Ed. Științifică, București.

Vasiliu G., Bănărescu P.(1960), Animalele de apă dulce și răspandirea lor, Editura Științifică București.

Washington, H.G. (1984), Review: Diversity, Biotic and Similarity Indices. Water Res. 18: 653-694.

* http://www.gardena.com

* http://www.turismrom.ro

* http://www.rowater.ro

* http://www.continentholiday.net

* http://www.hmf.enseeiht.fr

* http://www.donnees.centre.developpement-durable.gouv.fr

* Administrația Bazinală de Apă Crișuri Oradea, Harta hidrografică a bazinului Crișul Negru.

Anexe:

Harta bazinuli de colectare din România și Ungaria

(dupa Nicolae Găldean, Gabriela Staicu și Petru Bacalu)

http://www.hmf.enseeiht.fr

http://www.donnees.centre.developpement-durable.gouv.fr