Aspecte Privind Rolul Terapiei Ocupationale In Recuperarea Persoanelor cu Accident Vascular Cerebral

CUPRINS

CAPITOLUL I. – INTRODUCERE

Cadrul de aplicabilitate al terapiei ocupaționale este unul larg, iar cercetarea își propune un studiu realizat în domeniul intervenției terapeutice la pacienții cu accident vascular.

Lucrarea de față dorește să surprindă aspecte legate de definirea terapiei ocupaționale, delimitarea conceptuală, istoric, baze filosofice, teorii și modele. Aspecte legate de practica terapiei ocupaționale, de modul în care se desfășoară evaluarea și intervenția reprezintă de asemenea o parte importantă a lucrarii mele.

Cercetarea propriu-zisă descrie inițial componentele designului de cercetare, precum și formula folosită pentru structurarea cazului meu de cercetare.

Cercetarea realizată prin intermediul studiului de caz dorește să pună în evidență modalitatea de intervenție prin terapie ocupațională destinată pacientului cu accident vascular cerebral precum și rezultatele obținute, pentru a demonstra faptul că această terapie este benefică și contribuie la remedierea anumitor disfuncții. Această terapie ajută la înlăturarea barierelor existente în cadrul participării individului la viața de zi cu zi.

Terapia ocupațională reprezintă încă un domeniu insuficient studiat în țara noastră și pe măsură ce tot mai mulți specialiști își vor îndrepta atenția către această zonă, se va obține și recunoașterea adecvată a profesiei.

“Terapia ocupațională este profesia care se preocupă de promovarea sănătății și stării de bine prin intermediul ocupației. Scopul primar este de a permite indivizilor participarea la activitățile cotidiene. Este o profesie ce aparține de domeniul sănătății și care are la bază concepția conform căreia o activitate cu scop poate promova sănătatea și starea de bine în toate aspectele vieții cotidiene” (World Federation of Occupational Therapists, 2008).

Punctul de plecare în terapia ocupațională este de a face posibil ca oamenii să poată participa la ocupațiile vieții cotidiene. O ocupație este “un grup de activități care au o însemnătate personală, care sunt numite în cadrul unei culturi și sprijină participarea în societate” (European Network of Occupational Therapy in Higher Education, 2008)

Ocupația poate fi categorisită ca: autoîngrijire, productivitate și/sau petrecere a timpului

liber. Participarea la ocupații promovează identitatea, sănătatea și starea de bine a copiilor.

Aceștia pot fi restricționați de la participarea la ocupații și joacă datorită disfuncțiilor în structura sau funcționarea corpului care sunt cauzate de condiții de sănătate fizică sau mentală și/sau datorate restricțiilor create de mediul fizic, social, atitudinal sau legislativ. Terapeuții ocupaționali înțeleg și folosesc potențialul terapeutic al participării la ocupații sau activități pentru a spori abilitățile și îndemânările, și permițând astfel realizarea ocupațiilor pe care oamenii și le aleg. Alternativ sau adițional, terapeutul ocupațional lucrează și pentru a modifica aspecte ale mediului dacă este necesar pentru a sprijini participarea.

O altă componentă a terapiei ocupaționale e reprezentată de activități cotidiene de autoîngrijire numite ADL -uri (activities of daily living): îmbrăcat, gesturi de igienă personală, pieptănat, mers etc. Gesturile ADL sunt folosite și în testarea globală a capacității funcționale a pacientului servind drept criterii de încadrare în diverse grade de invaliditate.

Din momentul instalării incapacității funcționale, gestica uzuală trebuie ușurată prin modificări ale obiectelor de uz cotidian și diverse amenajări casnice. Astfel, ținând seama de afectarea mâinii și scăderea forței de prehensiune, se îngroașă mânerele tacâmurilor, creioanele; se folosesc vase de bucătărie ușoare și cu mânere groase și se renunță la nasturi în favoarea fermoarelor.

Necesitatea cunoașterii și studierii aprofundate a acestor metode de terapie ocupațională utilizate în recuperarea hemiplegiei în accidentul vascular cerebral, ca un proces unitar care își propune să restabileascã nu numai sãnãtatea individului ci și să-l redea familiei și societãții ca persoană utilă lui însuși și celor din jur, m-au determinat sã aleg aceasta temă.

CAPITOLUL II. – CADRUL TEORETIC AL PROBLEMEI STUDIATE

1.1 Terapia ocupaționala – repere generale

Terapia ocupațională este o metodă specială de tratament, utilă pentru menținerea capacității funcționale a bolnavului în activitatea zilnică la domiciliu, în colectivitate sau la locul de muncă.

Ea urmărește recuperarea deficitului funcțional sub aspectele:

– amplitudinii mișcării în articulație;

forței și rezistenței musculare;

Terapia ocupațională (ergoterapia) cuprinde în accidentul vascular cerebral două aspecte:

Ergoterapia specifică, care se bazează pe activități adresate deficitului funcțional propriu-zis al pacientului, activități ce lucrează articulațiile și musculatura afectată;

Ergoterapia nespecifică (generală), bazată pe activități ce se adresează segmentelor corpului neafectate de boală în scopul dezvoltării unor atitudini compensatorii.

Terapia ocupațională în accidentul vascular cerebral vizează în special recuperarea membrului superior și inferior deoarece la acest nivel se instalează destul de precoce deficitul funcțional și se realizează un handicap important.

Activitățile recomandate bolnavilor includ: țesutul, împletitul, gravatul, modelatul în lut, dactilografiatul, desenatul etc (modalități de realizare a ergoterapiei specifice).

Menținerea abilitătii mâinii și piciorului necesită activităti totalizând 2-6 ore zilnic(discontinuu). Se evită oboseala musculo-articulară generatoare de durere.

Tot ca terapie ocupațională pot fi folosite o serie de îndeletniciri casnice: curățatul zarzavatului, spălatul și ștersul vaselor (obligatoriu apă caldă), ștersul prafului etc. Persoanele care desfășoraă activități casnice își păstrează mai mult timp abilitatea mâinii, față de cele sedentare.

O altă componentă a terapiei ocupaționale e reprezentată de activități cotidiene de autoîngrijire numite ADL -uri (activities of daily living): îmbrăcat, gesturi de igienă personală, pieptănat, mers etc. Gesturile ADL sunt folosite și în testarea globală a capacității funcționale a pacientului servind drept criterii de încadrare în diverse grade de invaliditate.

Pentru statutarea Terapiei Ocupaționale, încercăm să înțelegem importanța acordată acesteia printr-o succesiune de definiții reprezentative:

Terapia ocupațională face posibil ca oamenii să poată participa la ocupațiile vieții cotidiene. Ocupația poate fi de autoîngrijire, productivitate și/sau petrecere a timpului liber. Participarea la ocupații, promovează identitatea, sănătatea, starea de bine, creșterea stimei de sine a oamenilor.

“ Terapia ocupațională este forma de tratament care folosește activități și metode specifice, pentru a dezvolta, ameliora sau reface capacitatea de a desfășura activitățile necesare vieții individului, de a compensa disfuncții și de a diminua deficiențele fizice”. (American Occupational Therapy Association., 2008)

Scopul terapiei ocupaționale este de promovare a sănătăți și stării de bine, efectul terapeutic prin ocupație, prin activitate. Terapia ocupațională stimulează încrederea în sine a clienților și dezvoltarea firească a personalității, organizează un program etapizat, dirijat pentru recuperarea medicală cu cea profesională, pentru reintegrarea clientului în viața socială, economică și profesională.

“ Terapia ocupațională este o metodă sintetică, globală, specială a kinetoterapiei care se preocupă de integrarea familială, socială și profesională a handicapaților și cere o particularitate comandată și întreținută psihic”(Sbenghe 1987)

“Terapia ocupațională este o profesie care ajută o persoană cu incapacitate să-și câștige potențialul maxim pentru independență și productivitate în propria viață; Terapia ocupațională îndrumă indivizii să se ajute singuri, să facă ce trebuie (ce este necesar) cu ce pot;

Terapia ocupațională este arta practică de a promova independența funcțională prin utilizarea activităților vieții zilnice și/sau modificând echipamentul sau mediul, când este necesar, pentru același scop;

Terapia ocupațională folosește “activități” pentru creșterea și restaurarea stării fizice și psihice ale unei persoane la nivel funcțional necesar vieții cotidiene;

Terapia ocupațională este terapia care ajută o persoană să se adapteze mediului sau adaptează mediul pentru nevoile unei persoane astfel încât aceasta să devină capabilă să-și desfășoare viața cu demnitate și autorespect;

Terapia ocupațională este o profesie pentru sănătate care contribuie la independența fizică și emoțională ca și la starea de bine a individului ce se realizează prin utilizarea unor activități selectate;

Terapia ocupațională promovează calitatea vieții restaurând, reîntărind și crescând participarea indivizilor la activitățile necesare vieții”(Sbenghe 2008)

Și noua definiție a terapiei ocupaționale a fost formulată astfel:

“Terapia ocupațională este arta și știința de a facilita implicarea individului în viața de zi cu zi, prin intermediul ocupației; de a facilita performarea ocupațiilor care aduc beneficii în planul sănătății și a stării de bine; și de a facilita o societate justă și incluzivă care să permită desfășurarea la un potențial optim al ocupațiilor vieții cotidiene”.

1.2. Istoricul terapiei ocupationale

Istoria acestei discipline începe cu mii de ani în urmă și se confundă cu istoria diverselor forme de ocupații cu valențe terapeutice din cadrul dezvoltării omenirii. Astfel, munca, exercițiul preponderent fizic, jocul, au fost folosite cu câteva mii de ani în urmă pentru calitățile lor curative (Schuster 2011).

”Tratamentul moral” se folosea ca terapie aplicată în psihiatrie și ca parte filozofică, îngemăna respectul pentru fiecare individualitate și unicitatea fiecărui corp sau minte. În cadrul terapiei, s-a observat că participarea psihoticilor la activități diverse, îi ajuta pe aceștia să se adapteze mult mai ușor la mediu și tot în același mod, puteau fi recuperați mult mai ușor bolnavii mintali.

Această nouă atitudine față de bolnavii mintali, care de-a lungul secolelor au fost considerați și tratați aproape ca niște animale (în ospicii) și considerați incurabili, tratamentul moral nu accepta faptul că bolnavii psihici sunt incurabili.

Tratamentul moral se răspândește și în America, unde medicii Benjamin Rush, Amariah Brigham și Thomas Story Kirkbride dezvoltă acest concept și definesc această modalitate de tratament ca “angajarea minții în exercițiul corpului”. Acești pacienți ereau stimulați și angrenați să facă diverse activități în rutina vieții zilnice, activități și ocupații, muncă și activități de divertisment. Pacienții au fost supuși la mai multe activități lucrative cum ar fi: grădinarit, țesut, tâmplărie, dar și citit, scris, pictat sau jocuri în aer liber. Se punea un accent deosebit pe realizarea activităților ritmate cum erau călăritul, mersul sau alergatul.

Aceste activități trebuiau să îndeplinească cel putin două condiții: să fie executate regulat și ordonat. Principiul de baza era organizarea și etapizarea timpului în care ereau efectuate cât mai multe ocupații. O dată cu trecerea timpului și cu cheltuielile prea mari (se înființaseră foarte multe ospicii), tratamentul moral începe să decadă și încep să se facă schimbări, să evolueze, astfel că acest concept își schimbă denumirea în conceptul “mișcării prin arte și meserii”. Cei care au promovat noul concept între secolele XIX și XX, au fost filozoful John Ruskin și arhitectul William Morris (englezi). Aceștia spuneau că “munca meseriilor ameliorează starea de sănătate psihică și fizică prin exercitiu, iar arta prin satisfacția realizată de propria creație artistică are deosebită importanță asupra psihicului”.

Americanul F.C.Reid a creat termenul de “ergoterapie”,adică terapie prin muncă pornind de la conceptul “mișcării prin arte și meserii” (era cam același lucru) în anul 1914.

În același an George Edward Barton deschide în New York, “Casa de Consolare” pentru tratarea bolnavilor și deficiențelor mâinii (care nu puteau să facă munci manuale) astfel punând bazele terapiei ocupaționale, înlocuind astfel denumirea data de F.C.Reid (ergoterapie) unei altfel de terapii.

În martie 1917 a avut loc primul Congres al Societății Naționale pentru Promovarea Terapiei Ocupaționale care s-a ținut în orașul Springs din statul New York.

După primul război mondial terapia ocupațională a fost implementată și folosită la zecile de mii de soldați invalizi din spitalele militare. Pentru tratarea acestor soldați, s-au organizat pentru prima oară cursuri de pregatire în terapia ocupațională. După război terapia ocupațională, nu a intrat foarte bine în lumea medicală civilă datorită faptului că nu aveau personal pregătit(Schuster 2011).

În anul 1923 are loc transformarea din Societatea Natională pentru promovarea TO, în Asociația Americană de Terapie Ocupațională (AOTA),care este prezentă și astăzi în SUA.

Asociația Americană de Terapie Ocupațională (AOTA), promovează și pune bazele unui învățământ de specialitate. O dată cu marea criză financiară din SUA (1930), se închid spitalele și serviciile de terapie ocupațională datorită costurilor prea mari a acestor servicii. Dupa al doilea război mondial, aceste servicii de recuperare a răniților devin prioritare și dezvoltarea programelor de terapie ocupațională prin activități și amenajări pentru activitățile vieții zilnice (ADL-urile), și tot atunci se dezvoltă și protezarea și ortezarea.

Primul tratat de terapie ocupațională apare în anul 1947 și s-a numit “Principii în terapia ocupațională” și a fost scos de Willard și Spackman.

În Europa Terapia Ocupațională a intrat destul de greu, deoarece tehnicile de ergoterapie ereau foarte bine înrădăcinate și nu doreau un concept medical integrativ. În anul 1954 apare la Amsterdam prima școală de terapie ocupațională, iar în anul 1981 terapia ocupațională este recunoscută ca profesie în Olanda. În ultimi 10-15 ani s-au făcut eforturi pentru a stimula apariția terapiei ocupaționale în toate țările europene, ca specialitate, profesie și școlarizare.

În anul 1999 a apărut prima carte românească de terapie ocupațională, cu titlul “Terapie Ocupațională pentru bolnavii cu deficiențe fizice”, scrisă de autorii Dr. Daiana și Virgil Popa, la Editura Universității din Oradea.

1.3. Procesul terapiei ocupaționale

Procesul terapiei ocupaționale este metoda terapeutică folosită de practicieni pentru a ajuta pacientul să își îmbunătățească performanța ocupațională. Este compus din șase componente majore: teorie, evaluare, definirea problemei, planificarea intervenției, implementarea intervenției și reevaluarea. În cursul evaluării, terapeuții colectează și organizează sistematic informațiile legate de performanța ocupațională.

În cadrul definirii problemei, aceste date sunt sintetizate pentru a formula un profil al abilităților și dizabilităților pacientului în cadrul performanței ocupaționale și pentru a contura problemele asupra cărora se va concentra intervenția prin terapie ocupațională. De-a lungul planificării intervenției sunt propuse strategii și modalități specifice de terapie ocupațională pentru a aborda problemele conturate. Simultan, sunt stabilite rezultatele ce vor trebui obținute pentru a marca finalul actului terapeutic și pentru a servi ca marker ai eficienței planului de intervenție. în cadrul implementării, planul de intervenție este operaționalizat, adică sunt inițiate acțiuni prin care să se atingă rezultatele propuse.

În cadrul reevaluării, aceleași informații care au fost colectate în timpul evaluării, și care au dus la definirea problemei sunt recolectate. Datele inițiale sunt raportate la datele obținute de pe urma reevaluării pentru a determina dacă rezultatele anticipate au fost obținute. Dacă rezultatele scontate au fost obținute, vor fi stabilite alte rezultate ce urmează a fi atinse, și care să aibă legătură cu îmbunătățirea performanței individului sau serviciile de terapie ocupațională se întrerup deoarece nu mai sunt necesare. în cazul în care rezultatele scontate nu sunt atinse, planul de intervenție va fi modificat.

Procesul terapiei ocupaționale este fundamentat teoretic și condus de date teoretice. Fiecare componentă a procesului este influențată de teoria de care terapeutul se folosește pentru a explica performanța ocupațională a unui pacient. Teoria care stă la bază determină datele ce urinează a fi colectate, însemnătatea acelor date precum și organizarea acestora în probleme, selectarea tipului de intervenție, durata intervenției, alegerea obiectivelor(Schuster 2011).

Procesul terapiei ocupaționale prezintă șapte caracteristici: este generic, dinamic, ciclic, este realizat în colaborare cu pacientul, aparținătorii acestuia și terapeut, este central pe problemă, este orientat spre rezultat și oferă bază pentru raționamentul terapeutic fiind însă distinct de acesta.

Conceptul de performanță ocupațională traversează întregul proces în terapia ocupațională. Performanța ocupațională este definită a fi o funcție a tranzacției dintre factorii interni (persoana) și cei externi (sarcina și mediul). Termenul „tranzacție" implică ca persoana, sarcina și mediul să fie văzute ca o unitate singulară, integrată.

Persoana (capacitățile pacientului)

Capacitățile persoanei se referă la abilități generice inerente și abilități /îndemânări specifice sarcinii. Numeroase abilități mentale, senzoriale și neuromusculare precum și alte structuri și funcții corporale sprijină și permit performanța în sarcini multiple (Asociația Americană de Terapie Ocupațională, 2002). Exemple de abilități generice sunt: atenția, propriocepția, mobilitatea articulară. Abilitățile generice se unifică în combinații unice pentru a forma abilități de performanță specifice unei sarcini sau obicei/deprindere. Abilitățile specifice unei sarcini sau deprinderile afectează performanța și participarea la ocupațiile de zi cu zi cum ar fi: îmbrăcatul, prepararea hranei etc. Abilitățile specifice unei sarcini sunt dezvoltate prin antrenament și practică, adică prin învățarea și repetarea tranzacției între persoană-sarcină-mediu (PSM) în situații standardizate precum și obișnuințe de viață.

Sarcina (cerințele sarcinii)

Capacitățile persoanei sunt provocate de către cerințele sarcinii. Acestea sunt identificate prin intermediul analizei sarcinii, adică procesul analitic de descompunere a sarcinii în pași secvențiali. Analiza sarcinii identifică acțiunile pe care pacienții urmează să le realizeze în relație cu obiectele. Acțiunile care alcătuiesc performanța într-o sarcină sunt foarte influențate de către obiectele folosite pentru realizarea acestora, și care includ: materialele, uneltele și echipamentul sarcinii. Obiectele sarcinii au proprietăți inerente care influențează cerințele sarcinii. Materialele și echipamentele unei sarcini variază în funcție de design, mărime și formă.

Mediul (cerințele mediului)

Performanța ocupațională este de asemenea influențată de către mediul care înconjoară sarcina. Mediul este un construct multifațetat care include: mediile fizic, social, cultural, temporal (Schuster 2011).

În ceea ce privește proprietățile mediului fizic, acesta include: spațiul, aranjarea echipamentelor și obiectelor, controlul echipamentelor, înălțimile suprafețelor, iluminatul, temperatura, zgomotul, umiditatea, vibrația, ventilația (Demore-Tabor, 1995; Hagedorn, 1995; Jacobs, 1999; Raschko, 1991).

Proprietățile și descrierea acestor aspecte poate fi găsită în literatura legată de arhitectură, antropometrie, ergonomie, sănătate și siguranța ocupațională. Pe lângă aspectele statice ale mediului fizic mai trebuie considerate aspectele dinamice: temperatura care fluctuează, nivelul zgomotului care crește și scade, ventilația fluctuantă.

In ceea ce privește mediul social, acesta nu se referă doar la numărul oamenilor existenți în casă, școală sau loc de muncă. Cunoștințele, abilitățile, obiceiurile, așteptările, valorile, atitudinile și motivațiile acestor oameni creează un climat social care poate încuraja sau îngrădi performanța într-o sarcină. Mediul social mai este influențat și de credințe culturale, norme, obiceiuri și practici.

La un moment dat o persoană poate avea roluri numeroase (muncitor, părinte, soț, bunic, coleg, voluntar, pacient), fiecare dintre acestea având cerințe unice în ceea ce privește sarcina și care apar în contexte fizice și sociale separate sau suprapuse.

Pacienții nu sunt receptori activi ai efectelor provenite din mediile lor. Mai degrabă aceștia acționează asupra așa cum și sarcina și mediul acționează asupra lor. Aceasta creează o relație tranzacțională ce este caracterizată ca o interdependență între capacitățile persoanei, cerințele sarcinii și cerințele mediului. (Rogers, 1982). De exemplu, un pacient care nu poate să urce scările spre cada sa de baie ar putea să își facă un duș la parterul casei, să își instaleze un lift până la etaj, sau să se spele la chiuveta din bucătărie. Fiecare dintre aceste decizii modifică obiectele sarcinii precum și mediul sarcinii, și în schimb, modificările mediului schimbă tranzacția P-S-M.

Atunci când capacitățile pacientului sunt suficiente pentru a administra cerințele sarcinii și ale mediului, performanța pacientului precum și nivelul așteptat, cerut sau dorit de performanță sunt congruente. Atunci când aceste cerințe depășesc capacitățile, performanța este compromisă și există o discrepanță între performanța actuală și abilitățile de performanță sau deprinderile așteptate, cerute sau dorite. (Lawton, 1982; Brown, Mager și Pipe, 1984; Mangino, 2000). Această discrepanță poate fi redusă, eliminată sau prevenită prin reabilitarea capacităților, reducerea cerințelor sarcinii, sau reducerea cerințelor mediului.

Procesul în terapia ocupațională: evaluarea

Teoria pe care terapeutul ocupațional o selectează străbate întregul proces însă se aplică inițial evaluării. A evalua înseamnă a examina și a forma o opinie. Examinarea implică strângerea sistematică de informații legate de performanța ocupațională a pacientului. Formarea unei opinii implică combinarea informațiilor strânse cu informațiile și judecățile profesionale pentru: a descrie profilul ocupațional al pacientului, a defini problemele de performanță ale pacientului, a face ipoteze în legătură cu cauzele acestor probleme, a stabili rezultatul ce urmează a fi obținut în urma intervenției și pentru a determina care este intervenția cea mai benefică(Schuster 2011).

Evaluarea este un proces care se concentrează pe înțelegerea oamenilor ca ființe ocupaționale care creează sens vieții lor prin intermediul ocupațiilor. Evaluarea în terapia ocupațională se poate realiza în orice locație de la spitale și școli până la industrie și comunitate.

„Evaluarea este procesul de strângere de informații pe care terapeutul ocupațional îl folosește pentru a identifica ocupațiile și activitățile de zi cu zi care sunt problematice pentru oamenii care apelează la serviciile de terapie ocupațională". (Roger & Holmes, 1991).

Termenul de evaluare se referă la întregul proces de strângere a informațiilor în timp ce termenul de testare se referă la o strategie specifică sau instrument folosit pentru a strânge informații.

Deși evaluările sunt în mod tipic realizate la începutul intervenției, evaluări continue apar și pe parcursul intervenției precum și la finalizarea acesteia.

Evaluarea inițială se centrează pe abilitățile și problemele pacientului în a realiza activități cu valoare pentru viața sau statusurile ocupaționale. Odată ce statusul ocupațional al pacientului este înțeles, terapeutul poate începe să identifice atât factorii personali cât și cei contextuali ce afectează performanța acestuia. (American Occupational Therapy Association- Comission Practice).

Este obișnuit pentru terapeuți să își formeze o perspectivă inițială în legătură cu factorii care influențează performanța ocupațională a pacientului și să înceapă intervenția bazându – se pe acest punct de vedere.

Factorii care influențează performanța ocupațională sunt atât de dinamici încât ei sunt evaluați continuu deoarece modificări în strategiile de intervenție ar putea fi indicate. Evaluările pe parcursul intervenției se realizează pentru a determina dacă pacientul a progresat față de evaluările anterioare ale performanței.

Această evaluare este realizată pentru a testa efectul global al intervenției, pentru a rezuma performanța ocupațională curenta și pentru a testa ce intervenție viitoare este necesară(Schuster 2011).

Tipul de evaluare pe care orice profesionist l-ar realiza depinde de tipul problemelor pentru care pacientul se adresează.

Terapeuții ocupaționali sunt preocupați de performanța ocupațională a pacientului, adică abilitățile acestora de a se implica cu succes în activitățile de zi cu zi din cadrul ocupației: activitățile zilnice (ADL), de asemenea numite și activități zilnice de bază (BADL) sau activități zilnice personale (PADL), activitățile zilnice instrumentale (IADL) și participarea la educație, muncă, joc, timp liber și activități sociale (Asociația Americană de Terapie Ocupațională).

Metode de evaluare: cum trebuie să fie adunată informația?

Există trei metode de bază prin intermediul cărora se pot obține date în legătură cu performanța ocupațională a pacientului:

folosirea interviurilor sau chestionarelor structurate sau cu întrebări deschise

observarea performanței într-un laborator sau în context natural folosind instrumente de evaluare structurate sau nestructurate

testarea performanței folosind evaluări care fac referiri la normă și criteriu

Se mai pot obține informații și din dosarele medicale sau studii de caz, deși și aceste date au fost inițial obținute tot prin interviu, observație sau testare. Fiecare metodă de colectare a datelor are avantaje și dezavantaje. Metoda interviului este mult mai subiectivă decât observația sau testarea, iar această subiectivitate poate reduce validitatea. Intervievarea este mai puțin costisitoare și necesită mai puțin efort. Prin observație și testare se măsoară obiectiv performanța într-o sarcină. Observația și testarea structurată sunt similare ca și standardizare, însă testarea permite compararea rezultatelor pacientului cu un grup de referință sau cu anumite standarde de performanță.

Deși nici o metodă de colectare a datelor nu este superioară celeilalte, poate exista o preferință pentru folosirea uneia sau alteia în funcție de scopurile evaluative(Schuster 2011).

Interviul în terapia ocupațională:

După revederea informației preliminare, intervievarea este primul pas în realizarea unei evaluări centrată pe pacient pentru dezvoltarea unui profil ocupațional. (Asociația Americană de Terapie Ocupaționala). Scopurile interviului sunt atât produs cât și proces. Pe lângă strângerea de informații – produsul, interviurile sunt folositoare pentru că ajută la dezvoltarea unei alianțe terapeutice cu pacientul.

Interviul a fost definit ca o experiență verbală împărtășită, construită în comun de cel care intervievează și de intervievat, organizată în jurul punerii și răspunderii la întrebări. (Mishler 1986)

Atunci când întâlnești prima oară pacientul, informația care este cel mai probabil să o ai este o etichetă care identifică pacientul ca având un tip particular de problemă. Cel mai adesea această etichetă ia forma diagnosticului. Este foarte probabil ca diagnosticul să conducă la anumite presupuneri în ceea ce privește problemele performanței ocupaționale pe care pacientul le – ar putea avea, bazate sau pe propria experiență sau pe alte cazuri cu același diagnostic. în realitate, informația cu privire la diagnosticul pacientului are o utilitate limitată în influențarea cursului intervenției. Pentru a dezvolta un plan de intervenție cu sens, trebuie să cunoști particularitățile situației pacientului, iar acestea trebuie știute din perspectiva acestuia. Cu alte cuvinte trebuie înțeleasă povestea pacientului.

Abordând narațiunea sau povestea vieții implică considerarea setului particular de circumstanțe ce descriu viața pacientului înainte de a veni la terapie, felul în care acesta își vede viața acum și cum acesta își vede viața după intervenție.

Interviurile sunt strategii structurate care implică pacientul într-un dialog, deși acestea funcționează cel mai bine atunci când se derulează ca o conversație normală și nu ca o sesiune formală de întrebări și răspunsuri. Interviul trebuie să aibă loc întotdeauna la începutul procesului de intervenție și are scopul important de strângere de informații specifice în legătură cu pacientul. Deoarece este o interacțiune între terapeut și pacient, interviul este de asemenea un tip de intervenție ce poate avea valoare terapeutică în adevăratul sens.

Deoarece interviul este o parte integrantă a unei evaluări comprehensive în ceea ce privește funcționarea ocupațională a pacientului, acesta se realizează cel mai frecvent la începutul procesului therapeutic (Schuster 2011).

Majoritatea sunt candidați potriviți pentru un interviu. Există și anumiți pacienți care nu sunt potriviți pentru interviu și care ar trebui intervievați doar în situații înalt structurate. De exemplu indivizi cu depresie severă ce pot avea dificultăți de concentrare și probleme cu răspunsul la întrebări, indivizii cu manie pot fi prea distrași de stimuli externi, cei cu psihoză pot avea o gândire atât de dezorganizată încât răspunsurile lor ar fi prea dificil de înțeles, cei cu deficite în limbajul expresiv sau receptiv sau nu înțeleg întrebările sau nu pot să răspundă la acestea.

Deși pediatria este una din cele mai mari arii de practică în terapia ocupațională, până recent nu existau proceduri de intervievare dezvoltate pentru a strânge date în legătură cu comportamentul ocupațional al copiilor direct de la aceștia. (La Greca, 1990).

1.4. Accidentul vascular cerebral

Un accident vascular cerebral apare atunci când un vas de sânge (o arteră) care furnizează sânge la nivelul unei zone a creierului se sparge sau este blocat de un cheag sangvin.

În cateva minute, celulele nervoase din acea zona sunt afectate și ele pot muri în câteva ore. Ca rezultat, acea parte a corpului care este controlată de zona afectată a creierului nu mai poate funcționa adecvat.

În cazul în care apar simptome ale unui AVC este necesar un tratament de urgență, exact ca și în cazurile de infarct miocardic. În cazul în care tratamentul medical este început cât mai curând după apariîia simptomelor, cu atât mai puține celule nervoase vor fi afectate permanent.

Accidentul vascular cerebral, este o afecțiune generată de două tipuri de leziuni :

hemoragie cerebrală, consecința hipertensiunii arteriale maligne la tineri, a hipertensiunii de origine renală, a angioamelor sau a anevrismelor cerebrale ;

infarctul cerebral, determinat de ocluzia arterelor cerebrale, printr-un proces aterosclerotic sau inflamator, ori printr-un proces tromboembolic.

Accidentul vascular se caracterizează clinic prin două etape de evoluție :

Hemiplegie flască cu sau fără comă, rigiditate prin decelebrare, disfagie, disartrie, afazie, paralizie facială de tip central. Tonusul muscular și mobilitatea activă sunt absente, reflexele osteotendinoase lipsesc, semnul Babinski este prezent. Perioada paraliziei flasce durează 2-3 săptămâni.

Hemiplegie spastică, cu simptomul cardinal hipertonie musculară. Tonusul muscular crește și se accentuează progresiv, instalându-se spasticitatea ce afectează diferențiat musculatura. Mișcările voluntare apar din a treia săptămînă la baza membrelor, deficitul motor distal persistă timp îndelungat cu instalarea hiperreflectivității osteotendinoase.

Apariția motilității reflexe duce la apariția sinkineziilor (globale, de imitație, de flexie, de extensie). Atrofiile musculare lipsesc sau sunt discrete.

În 3 – 4 săptămâni se diferențiază atitudinea hemiplegicului, umărul căzut, brațul lipit de corp, cotul flexat, cu ușoară pronație, degetele flexate, mersul spastic cosit este caracteristic, bazinul face balans, genunchiul este în extensie, piciorul în ecvin sau varus ecvin, descrie o mișcare de circumducție.(Dragan 1981)

Simptome:

Prezența de simptome ale accidentului vascular cerebral impune un consult medical de urgenșă. Simptomele generale ale accidentului vascular cerebral includ debutul brusc al:

– starii de amorteala, slăbiciune sau paralizie a feței, brațului sau piciorului, de obicei pe o parte a corpului

– tulburări de vedere la un ochi sau la ambii, precum vedere neclară, încețosată, cu pete, vedere dublă sau pierderea vederii

– confuzie, tulburări de vorbire sau de înțelegere a cuvintelor celorlalți

– tulburări de mers, amețeală, pierderea echilibrului sau a coordonării

– dureri de cap severe

– simptomele datorate accidentului vascular cerebral ischemic diferă de cele ale celui hemoragic. Simptomele depind de asemenea de localizarea cheagului sangvin sau a hemoragiei și de extinderea regiunii afectate

– simptomele AVC ischemic (cauzat de un cheag ce a blocat un vas sangvin) apar de obicei în jumatatea corpului de partea opusa zonei din creier în care este cheagul. De exemplu, un AVC în partea dreapta a creierului da simptome în partea stânga a corpului.

– simptomele unui AVC hemoragic (cauzat de o sangerare în creier) pot fi similare celor produse de AVC ischemic, dar se deosebesc prin simptome legate de tensiunea crescută în creier, cum ar fi dureri de cap severe, grețuri și varsaturi, "înțepenirea" gâtului, amețeli, convulsii, iritabilitate, confuzie și posibil inconstiență.

– simptomele unui AVC pot progresa în curs de câteva minute, ore sau zile, adesea în mod treptat. De exemplu, slăbiciunea ușoară poate evolua spre o incapacitate de a mișca brațul și piciorul de pe o parte a corpului.

În cazul în care accidentul vascular cerebral este provocat de un cheag de sânge mare (ischemic), simptomele apar brusc, în decurs de câteva secunde.

În cazul în care o arteră care este îngustaăț deja de ateroscleroza este blocată, de obicei simptomele se dezvolta gradat, în curs de câteva minute sau ore, sau mai rar, în câteva zile.

Dacă în cursul timpului apar mai multe accidente vasculare cerebrale de mici dimensiuni, persoana respectivă poate prezenta o modificare treptată a gândirii, comportamentului, echilibrului sau a mișcării.

Nu sunt întotdeauna usor de recunoscut simptomele unui AVC mic. Ele pot fi atribuite greșit vârstei mai inaintate sau pot fi confundate cu simptomele provocate de alte afecțiuni și care pot fi asemănătoare.

Mecanism fiziopatologic:

În cazul unui accident vascular cerebral ischemic, se reduce aportul de sânge bogat în oxigen în zona respectivă a creierului. În accidentul vascular cerebral hemoragic este o sângerare în creier. Dupa aproximativ 4 minute fara sânge și oxigen, celulele creierului devin afectate și pot muri. Organismul încearcă să restabilească aportul de sânge și de oxigen la nivelul celulelor prin lărgirea altor vase de sange (artere) aflate în apropierea zonei afectate.

Dacă blocajul este într-un vas sangvin mare, cum ar fi artera carotidă, organismul ar putea fi incapabil să furnizeze sânge în regiunea afectată prin intermediul altor vase sangvine.(http://www.divahair.ro/sanatate/neurologie/accidentul_vascular_-_afla_totul_despre_o_boala_necrutatoare).

Dacă aportul sangvin nu este restabilit, de obicei apare o lezare permanentă a zonei respective.

Atunci când celulele creierului sunt lezate sau mor, acele părți ale corpului care sunt controlate de aceste celule nu mai pot funcționa. Pierderea funcționării lor poate fi ușoară sau severă, temporară sau permanentă. Aceasta depinde de localizarea și de extinderea regiunii afectate din creier si de cât de repede este restabilit aportul de sânge în zona afectată.

Daca apar simptomele unui AVC, este nevoie de un consult medical urgent. După un accident vascular cerebral pot apărea complicații amenințătoare de viață.

Administrarea precoce a unui tratament poate scădea numărul celulelor din creier care ar putea fi lezate permanent, diminuand amploarea dizabilitatii.

Accidentul vascular cerebral este cea mai frecventă cauză de dezabilitate fizică datoratp unei afecțiuni ale sistemului nervos. La persoanele care supraviețuiesc dupa un AVC, jumătate din ei vor mai prezenta un deficit încă 6 luni după aceea.

Vindecarea depinde de localizarea și de extinderea leziunii din creier cauzată de AVC și de capacitatea altor regiuni sănatoase din creier de a prelua funcționarea regiunii afectate. În general, cu cât este mai mica lezarea țesuturilor cerebrale, cu atât este mai mica și dizabilitatea rezultata și cu atât este mai mare șansa unei vindecări cât mai complete.

Cea mai mare șansa de recuperare a abilităților este în timpul primelor luni de dupa un accident vascular cerebral. Recuperarea anumitor abilități, precum vorbirea, se face lent, daca se face. Aproximativ jumătate din toate persoanele care fac un accident vascular cerebral vor avea o perioada îndelungată de timp unele dificultăți în vorbire, în înțelegere și în luarea deciziilor. De asemenea ei pot avea tulburări ale comportamentului, care le afectează relațiile cu membrii familiei sau cu prietenii.

Complicațiile pe termen lung ale unui accident vascular cerebral, cum ar fi depresia și pneumonia, se pot dezvolta imediat sau după o perioadă de câteva luni până la câțiva ani dupa AVC.

Unele complicații pe termen lung pot fi prevenite cu tratament adecvat la domiciliu și prin monitorizare de catre un medic.

(http://www.divahair.ro/sanatate/neurologie/accidentul_vascular__afla_totul_despre_o_boala_necrutatoare)

Dintre persoanele care au pentru prima dată un accident vascular cerebral sau un accidentul ischemic tranzitor (AIT), 14 procente vor avea un alt AVC sau un AIT în cursul următorului an.

1.4.1.Cauze și factori de risc

AVC ischemic este cauzat de un cheag de sânge care blochează circulația sangvină a creierului. Cheagul de sânge se poate dezvolta într-o arteră îngustată care irigă creierul sau poate ajunge în arterele din circulația cerebrală după ce a migrat de la nivelul inimii sau din orice altă regiune a organismului.

Cheagurile sangvine apar de obicei ca rezultat al altor defecte din organism care determină afectarea circulației sangvine normale, cum ar fi:

– rigidizarea pereților arterelor (ateroscleroza). Aceasta este cauzată de tensiunea arterială crescută, de diabetul zaharat și de nivelul crescut al colesterolului sangvin

– fibrilația atrială sau alte aritmii cardiace (ritmuri cardiace neregulate)
– anumite afecțiuni ale valvelor cardiace, cum ar fi o valvă cardiacă artificială, o valvă cardiacă reparată, o boală cardiacă valvulară precum prolapsul de valvă mitrală sau stenoză (îngustarea) orificiului valvular

– infecția valvelor cardiace (endocardită)

– un foramen ovale patent, care este un defect cardiac congenital

– tulburări de coagulabilitate a sângelui

– inflamație a vaselor sangvine (vasculită)

– infarctul miocardic.

Deși mai rar, tensiunea arterială scazută (hipotensiunea) de asemenea poate să cauzeze un accident vascular cerebral ischemic. Tensiunea arterială scăzută duce la scăderea circulației sangvine la nivelul creierului; ea poate fi determinată de o îngustare sau o afectare a arterelor, de infarctul miocardic, de o pierdere masivă de sânge sau de o infecție severa. (http://www.divahair.ro/sanatate/neurologie/accidentul_vascular_-_afla_totul_despre_o_boala_necrutatoare).

Unele intervenții chirurgicale (precum endarterectomia) sau alte procedee (cum ar fi angioplastia) folosite pentru tratamentul arterelor carotide îngustate, pot duce la formarea unui cheag sangvin la locul unde s-a intervenit, cauzând ulterior un accident vascular cerebral.

Cauzele accidentului vascular cerebral hemoragic:

Accidentul vascular cerebral hemoragic este cauzat de o sângerare in interiorul creierului (numită hemoragie intracerebrala) sau în spațiul din jurul creierului (numită hemoragie subarahnoidiană). Sângerarea în interiorul creierului poate fi rezultatul unei valori crescute pe un timp îndelungat a tensiunii arteriale. Sângerarea în spațiul din jurul creierului poate fi cauzată de ruperea unui anevrism sau de tensiunea arterială crescută care nu a fost ținută sub control.

Alte cauze de AVC hemoragic, mai puțin frecvente, sunt:

– inflamația vaselor sangvine, care poate apărea în sifilis sau tuberculoză

– tulburări de coagulabilitate ale sângelui, precum hemofilia

– leziuni ale capului sau gâtului care afecteaza vasele sangvine din aceste regiuni

– iradierea terapeutica pentru cancere ale gâtului sau creierului

-angiopatia amiloidică cerebrală (o tulburare degenerativă a vaselor sangvine). (http://www.divahair.ro/sanatate/neurologie/accidentul_vascular__afla_totul_despre_o_boala_necrutatoare)

Factori de risc

Factorii de risc pentru un accident vascular cerebral pot fi modificați sau nu.
Anumite afecțiuni pot creste riscul de AVC. În cazul în care aceste afecțiuni pot fi ținute sub control, riscul de AVC poate scădea.

Factorii de risc care pot fi controlați sunt:

– tensiunea arterială crescută (hipertensiunea) este al doilea factor de risc ca importanță după vârstă

– diabetul zaharat. Aproximativ un sfert din persoanele cu diabet decedeaza prin AVC. Prezența diabetului crește de 2 ori riscul de accident vascular cerebral din cauza afectării circulației care apare în această boală.

– nivelul crescut de colesterol din sânge poate duce la afecțiuni ale arterelor coronare si la infarct miocardic, care la rândul lor determină lezarea musculaturii inimii (miocardului), iar aceasta la randul ei poate determina creșterea riscului de AVC

– afecțiuni ale arterelor coronare, care pot determina apariția unui infarct miocardic și a unui accident vascular cerebral.

– alte afectiuni cardiace, precum fibrilația atrială, endocardita, afecțiuni ale valvelor cardiace, foramen ovale patent sau cardiomiopatie

– fumatul, inclusiv fumatul pasiv

– lipsa activității fizice

– obezitatea

– folosirea unor medicamente, cum sunt anticoncepționalele orale – în special la femeile care fumează sau care au avut până în prezent tulburări de coagulare – și anticoagulantele sau corticosteroizii. Se pare că la femeile aflate în menopauză, terapia de înlocuire hormonală are un risc mic de accident vascular cerebral

– consumul crescut de alcool. Persoanele care consumă excesiv alcool, în special cele care au intoxicații acute cu alcool (beții) au un risc mare de AVC. Beția alcoolică se definește prin consumul a mai mult de 5 pahare de alcool într-o perioada scurtă de timp

– folosirea de cocaină sau de alte droguri ilegale.

Factorii de risc care nu pot fi modificați sunt:

– vârsta. Riscul de accident vascular cerebral crește cu vârsta. Riscul se dubleaza cu fiecare decadă dupa 55 ani. Cel puțin 66 de procente din toate persoanele cu AVC au vârsta de 65 de ani sau mai mult.

– rasa. Americanii negri și hispanici au un risc mai mare decât persoanele de alte rase. În comparație cu albii, americanii negri tineri, atât femeile cât și bărbații, au un risc de 2 -3 ori mai mare de a face un AVC ischemic ți de a deceda din această cauză

– sexul. Accidentul vascular cerebral este mai frecvent la bărbați decât la femei până la vârsta de 75 ani, dar după această vârstă femeile sunt mai afectate. La toate vârstele, mai multe femei decât bărbați decedează din cauza unui AVC

– istoricul familial. Riscul de AVC este mai mare dacă un părinte, un frate sau o sora a avut un accident vascular cerebral sau un accident ischemic tranzitor

– prezența în trecut a unui accident vascular cerebral sau a unui accident ischemic tranzitor.(http://www.divahair.ro/sanatate/neurologie/accidentul_vascular__afla_totul_despre_o_boala_necrutatoare).

1.4.2. Diagnosticul în accidentul vascular cerebral

Primul pas pe care medicul trebuie să-l facă pentru a stabili diagnosticul este să realizeze anamneza. Medicul va obține informații detaliate – de la bolnav sau de la rude în cazul în care bolnavul nu poate comunica – cu privire la simptomele prezente, la modul de instalare, la factorii de risc prezenți, la afecțiunile pe care bolnavul le prezintă sau de care a suferit, la bolile prezente în familia bolnavului.

Apoi se va efectua un examen fizic al suferindului și doctorul va recomanda o serie de investigații pentru a stabili diagnosticul cu exactitate. Printre investigațiile pe care doctorul le poate recomanda, se numără:

– CT: permite stabilirea rapida a diagnosticului, ajutând la alegerea celei mai eficiente metode de tratament

– IRM (RMN): ajută ca și CT-ul la stabilirea diagnosticului si tratamentului
– ecografia sau ultrasonografia Doppler: permite observarea fluxului sanguin
– puncția lombară: este utilizată în cazurile în care se suspectează că există o hemoragie la nivelul creierului care să fie responsabilă de instalarea unui AVC.

– angiograma cerebrală: utilă în identificarea unor obstrucții ale vaselor cerebrale
– electrocardiograma sau monitorizare electrocardiografică Holter în cazul în care se bănuiește că o afecțiune cardiacă poate fi cauza AVC-ului.

– electroencefalografia (EEG)

– analize sanguine: hemoleucograma, glicemia, teste pentru evaluarea funcției rinichilor,ficatului.

(http://www.divahair.ro/sanatate/neurologie/accidentul_vascular__afla_totul_despre_o_boala_necrutatoare)

1.4.3. Hemiplegia

Hemiplegia este o paralizie care afectează jumătate stângă sau dreaptă a corpului, spasmodică (mușchii atinși sunt rigizi) sau flască (mușchii sunt moi și slăbiți).

Hemiplegia poate apare ca urmare a unui accident vascular cerebral, unei tumori, unui traumatism sau a unei infecții a sistemului nervos, ce conduc la o leziune a căii piramidale, fibre nervoase ce fac legatura între cortexul cerebral si măduvei spinării și care comandă contracția mușchilor. Leziunea se află de partea opusă membrelor atinse.

Hemiplegiile mari ireversibile cu timpul duc la atrofii musculare (corticale) prin nemișcare și artrite. Se întâlnesc în accidentele vasculare la hemiplegiei tulburări de schemă corporală. Uneori tulburările de conștiință sunt asociate cu o ataxoagnozie sau asomatognozie (agnozie corporală), primele fiind mai pronunțate sau o anosognozie – când bolnavul nu-și dă seama că este hemiplegie. Anosognozia inițială din ictusurile cerebrale este urmată de tulburări ale schemei corporale cu: hemiasomatognozie, "membre fantomă", perioadă în care bolnavul are conștiința paraliziei sale. în faza finală de "hemihiperschematie" (R. Bulandra – 1971), bolnavii sunt conștienți de aceste tulburări ale schemei corporale care uneori pot dispărea complet. Hemiplegia poate lua anumite aspecte în funcție de localizarea leziunii cum ar fi:

hemiplegia corticală mai mult segmentară, care predomină la membrul superior sau inferior:

hemiplegia capsulară care este totală și ireversibilă, datorită interesării globale a fascicolului piramidal este însoțită și de fenomene talamice;

hemiplegia prin leziunile trunchiului cerebral, care face parte din sindromul altern

hemiplegia spinală care se produce prin leziuni sub decusația piramidală. Crizele epileptice frecvent generalizate se observă rar (2,9%) la bolnavii cu accidente vasculo-cerebrale (I. Fekete și colab. 1995).

1.4.4. Profilaxia accidentului vascular cerebral

Pentru unele persoane, prevenirea accidentului vascular cerebral poate începe după ce au avut un accident ischemic tranzitor (AIT) – care este un semnal de alarmă că un AVC ar putea să apară în curând. Consultarea cu promptitudine a unui doctor ar putea ajuta la prevenirea unui accident vascular cerebral.

Este imperios necesară solicitarea unui ajutor medical de urgență în cazul în care apar simptome de AIT, care sunt asemănătoare celor ale unui accident vascular cerebral și care cuprind probleme de vedere, de vorbire, de comportament și a procesului de gândire. Un AIT poate provoca o pierdere de cunoștință, convulsii, amețeală (vertij), o slăbiciune sau amorțeală într-o parte a corpului. Simptomele unui AIT, totuși, sunt temporare și de obicei dispar dupa 10 până la 20 de minute, deși uneori ele pot persista până la 24 ore.

Multe AVC-uri pot fi prevenite prin controlul factorilor de risc și prin tratarea altor condiții medicale care pot duce la apariția unui accident vascular cerebral.
Dacă la pacientul respectiv s-a spus că are o rigidizare/îngroșare a arterelor (ateroscleroza), poate fi nevoie să ia o aspirină pe zi și/sau medicamente care să scadă colesterolul. Administrarea unei tablete de aspirină zilnic poate reduce riscul de apariție a unui accident vascular cerebral la o persoană care a mai avut deja un AVC ischemic.
Dacă se aude un sunet ca un foșnet la ascultarea fluxului sanguin din vasele sanguine mari de la nivelul gâtului (arterele carotide), se recomandă continuarea examinării, de obicei cu efectuarea unei ecografii carotidiene. Poate fi folositoare administrarea de aspirină sau o intervenție chirurgicală pentru redeschiderea arterei carotide blocate.

La unele persoane cu un risc crescut de accident vascular cerebral poate fi necesară inserarea unui stent (un tub de metal) în interiorul arterei carotide cu scopul creșterii fluxului de sânge în zonele blocate de placa de aterom. Acest lucru il face un chirurg de chirurgie vasculară.

Alte metode de control a factorilor de risc includ:

– controale medicale regulate. Ținerea sub control a tensiunii arteriale crescute. Acest lucru este important mai ales la persoanele care au diabet zaharat

– viață mai activă. Noile studii, ample, arată că activitatea fizică scade semnificativ riscul de accident vascular cerebral, în parte datorită reducerii a doi dintre cei mai mari factori de risc pentru AVC: tensiunea arterială crescută și afecțiunile cardiace. Cu cât o persoană e mai activă din punct de vedere fizic, cu atât se reduce mai mult riscul de AVC.

Persoanele cu activitate moderată au un risc cu 20 de procente mai mic decat cele inactive. Persoanele cu activitate crescută au un risc cu 34 de procente mai mic. Exercițiile fizice pot ajuta de asemenea la creșterea nivelului de HDL colesterol (colesterolului protector) din organism, care duce și ea la randul ei la scaderea riscului de AVC.
– controlul nivelului crescut de colesterol, a afecțiunilor cardiace (în special fibrilația atrială), a diabetului și a afecțiunilor care afectează vasele de sânge, cum ar fi boala arterelor coronare

– fără fumat/renunțarea la fumat. Consumul zilnic de țigări crește riscul de AVC de două ori și jumătate

– administrarea de medicamente pentru scăderea colesterolului, numite statine, la persoanele cu niveluri mari de colesterol sau la cele care au avut un infarct miocardic, un AIT sau un accident vascular cerebral.

Alte modalități de reducere a riscului de AVC includ:

– administrarea de aspirină dacă a existat un infarct miocardic

– administrarea de anticoagulante la indicația doctorului, dacă persoana are fibrilatie atrială sau a avut un infarct miocardic cu alte complicații

– menținerea unei greutăți optime. Supraponderalii au un risc mare de dezvoltare a tensiunii arteriale crescute, a unor probleme cardiace și a diabetului, care sunt factori de risc pentru AIT si AVC

– consumarea unei diete sanatoase, echilibrate, care are un conținut scăzut în colesterol, în grăsimi saturate și sare. Alimentele bogate în grăsimi saturate și în colesterol pot înrăutați îngroșarea și rigidizarea arterelor. Creșterea consumului de fructe și de vegetale duce la mărirea aportului de potasiu și de vitamine din grupul B, C, E și riboflavina. Adăugarea de cereale cât mai puțin prelucrate scade riscul de AVC ischemic. Consumul de peste cel puțin o dată pe lună de asemenea reduce riscul de AVC

– limitarea consumului de alcool. Consumul de alcool scăzut până la moderat (la un pahar pe săptămână) poate scădea riscul de AVC ischemic. Consumul excesiv (mai mult de 2 pahare pe zi) crește acest risc.

– evitarea consumului de cocaină și de alte droguri ilegale. Cocaina poate crește tensiunea arterială și poate crește ritmul bătăilor inimii și astfel crește riscul de accident vascular cerebral
– evitarea administrării de pilule anticoncepționale dacă există și alți factori de risc. Dacă persoana respectivă fumează sau are un nivel crescut de colesterol sau a avut în trecut episoade de formare de cheaguri de sânge, administrarea de pilule anticoncepționale crește riscul de apariție a unui AVC

– evitarea terapiei de substituție hormonală. La femeile care sunt la menopauză, s-a demonstrat că această terapie crește ușor riscul de AVC.

(http://www.sfatulmedicului.ro/Accidentul-vascular-cerebral/accidentul-vascular-cerebral-avc_314)

1.5. Mijloace de tratament în accidentul vascular cerebral

Tratamentul de reabilitare a hemiplegicului. În afara tratamentului electric care include mecanoterapie și ionizările transcerebrale cu clorură de calciu 10% sau clorură de potasiu 10/00, trebuie să rețină atenția medicului ca și a ajutoarelor sale. Se vor executa împreună cu bolnavul exerciții și mișcări active și pasive, cu regularitate și după program (pași, urcat trepte etc.). Se va încerca aducerea brațului bolnavului în abducție, corectându-și în mers poziția vicioasă a piciorului. Se vor aplica masaje sistematic, pe segmente și grupuri musculare, folosindu-se pudra de talc sau alifii cu substanțe anestezice sau camphoderm. Se va căuta reducerea contracturii piramidale și pe cale medicamentoasă, cu substanțe cu acțiune antispastică (Muscalm, Mydocalm sau Romparkin). Când bolnavul ajunge să se poată deplasa, va folosi un baston, sau după stadiul suferinței diferite dispozitive de sprijin (pentru mâini pe roți). Pentru decontractarea mâinii și a atitudinii vicioase, se recomandă o minge de gumă, ca și diferite dispozitive de apucare și ridicare din pat. Pentru mișcările de finețe la degetele mâinilor se cer cadrului mediu perseverare și aplicarea unui plan sistematic de exerciții de mișcare, lucru și modelare la mâna suferindă, cerând bolnavului răbdare și voință. Aceeași muncă după plan, cu atenție, se cere și pentru tulburările de limbaj, din partea logopedului.(Cezar, 1997)

După câteva luni apar modificări secundare articulare, redori articulare, modificări în statica bazinului. Spasticitatea interesează musculatura flexoare la braț și antebraț și musculatura extensoare la coapsă și gambă, predominant distal.

Recuperarea se aplică diferențiat în cele două etape:

Recuperarea precoce se aplică între momentul ictusului și apariția reflexelor osteo-tendinoase.

Se utilizează tratamentul postural: exerciții fizice statice poziții, exerciții fizice pasive, masaj și terapie ocupațională.

Poziția corectă a pacientului în pat, pentru prevenirea deformațiilor produse de contractura piramidală, constă în a pune segmentele în poziții inverse celor spre care tind.

Poziția membrului superior este cu brațul în abducție la 90°, antebrațul în supinație, degetele în extensie, care se alternează cu poziția braț la 90° în abducție, cot flexat, antebrațul și palma în pronație, degetele în extensie. Poziția se realizează prin așezarea pernei în axilă sau a rulourilor de burete și a sacului cu nisip pentru fixarea degetelor.

Membrul inferior este fixat în axa trunchiului, coapsa în extensie, genunchiul extins, fixat prin săculeți cu nisip, susținut în partea externă pentru evitarea rotației, piciorul la 90° fixat în atelă sau cu ajutorul unei scînduri la nivelul plantei, pentru a împiedica instalarea ecvinului (Drăgan, 1981).

Este necesară schimbarea repetată a poziției, pentru prevenirea escarelor. Se face schimbarea poziției în decubit lateral pe partea sănătoasă, cu brațul în anteducție și genunchiul ușor flexat.

Masajul ușor relaxant, efleuraj și vibrații fine, cu efect trofic local, se face anterior schimbărilor de poziție.

În etapa a doua de hemiplegie spastică, exercițiul fizic se aplică odată cu cooperarea bolnavului, cu posibilitatea ridicării sale în poziție șezândă.

Se urmărește reducerea spasticității, recuperarea deficitului motor și combaterea deformărilor. Rezultatele terapeutice depind de precocitatea aplicării reucuperării. Pentru aplicarea tratamentului recuperator bolnavii se iau în evidență până la un an de la accidentul vascular cerebral.

Recuperarea membrului inferior este mai rapidă și mai facilă decât a membrului superior. Prognosticul se apreciază după tipul de revenire a diferitelor mișcări. Repetarea exercițiului fizic, ca și individualizarea lui, stau la baza reeducării.

La aplicarea terapiei prin mișcare se va ține seama de:

vârsta pacientului. Vârsta înaintată nu exclude posibilitatea rezultatelor prin această terapie;

afecțiuni asociate. Cardiacii au posibilitatea de recuperare mai mici; existența unor afecțiuni respiratorii sau a diabetului agravează pronosticul;

gravitatea leziunilor. Hemiplegia stângă cu afazie se recuperează mai dificil; asocierea tulburărilor psihice diminuează valoarea terapiei.

Recuperarea funcțională se începe cu poziția șezând, cu genunchii flexați, la marginea patului. Se pot aplica exerciții de gimnastică respiratorie pentru reeducarea ritmului și amplitudinii respirației.

Uneori se utilizează ridicarea în poziție ortostatică în mod pasiv, foarte precoce, pentru a nu se pierde imaginea corticală a mersului.

Masajul nu se aplică pe musculatura spastică; se poate face masaj, însă pe musculatura neafectată de spasticitate.

Se trece apoi la exerciții de gimnastică pasivă pe mușchii antagoniști mușchilor în contractură, pentru realizarea relaxării segmentare.

Exercițiile pasive analitice, efectuate de către o persoană din afară, se execută prin fixarea segmentului proximal și mobilizarea segmentului distal. În cursul mișcării se recurge la tensiuni fine repetate, la scuturări, vibrații. Mișcările pasive se vor executa în decubit, în poziție șezînd și stând, lent pentru a se obține amplitudinea maximă.

Se urmărește apariția sinkineziilor inițial ele pot fi utilizate pentru inducția mișcărilor active, ulterior trebuie înlăturate(Drăgan, 1981).

În etapa următoare se trece la mișcări active. Se va începe cu mișcarea asistată, în care fizioterapeutul ajută mișcarea, de obicei cu încărcătură slabă dar cu accent pe corectitudinea mișcării.

Programul continuă cu mișcări libere active. Se vor utiliza exerciții care determină îndepărtarea capetelor de inserție musculară, exerciții bazate pe scăderea efortului muscular (exerciții în sens gravitațional), mișcări active în poziții relaxatoare (pendulări, balansări).

Reeducarea prehensiunii, a mișcărilor mâinii și a policelui, este deosebit de importantă. Exercițiile de bază folosite în acest sens sunt: circumducția policelui, abductii și adducții ale degetelor din articulația metacarpofalangiană, flexia și extensia degetelor la marginea mesei, prinderea diferitelor obiecte, exerciții de apucare și strîngere a mingilor sau colacului de cauciuc.

În continuare se va trece la utilizarea unor obiecte: ac, foarfecă, creion, tacâm, eventual a educării acestor mișcări cu mâna sănătoasă.

Exercițiile de mers se vor efectua în raport cu posibilitățile bolnavului. În timpul mersului bolnavul trebuie sprijinit și ajutat să pășească. Mai târziu reeducarea mersului se va face prin exerciții de mers cu sprijin la bara fixă sau între bare paralele, mersul cu cârje, mersul cu baston, mersul fără sprijin pe teren plat, sau cu învingerea unor mici obstacole.

Exercițiile active libere se vor face la început cu rezistență ușoară — rezistența kinetoterapeutului apoi se va trece la exerciții de urcare și coborâre la aparate fixe (bară fixă, scară fixă). Într-o perioadă mai avansată se recomandă exerciții libere cu rezistență mai puternică, cu mingi, cercuri, măciuci, bastoane, săculeți cu nisip, greutăți pe scripeți.

Exercițiile fizice se pot efectua din pozițiile culcat, șezând, stând, pe genunchi cu sprijin pe palme.

Exercițiile active trebuie alternate cu cele pasive și cu exerciții de respirație, în raport cu posibilitățile funcționale ale bolnavului. În efectuarea acestora, o deosebită atenție trebuie acordată controlului pozițiilor corecte.

Pentru facilitarea execuțiilor, încă în stadiile inițiale ale recuperării, sunt recomandate mișcări active în apă, la temperatura de 36-38°C, în bazine cu instalații speciale, cu banchete, cu bare și chingi. Cu bune rezultate se poate utiliza bicicleta ergometrică cu rezistență progresivă. (Sbenghe 2008).

Unele sporturi cu efecte curative constituie o formă de mișcare, cu rezultate bune în recuperarea deficiențelor motorii și pentru întreținerea unei stări psihice corespunzătoare (tenisul de masă, tirul cu arcul și înotul).

Terapia ocupațională, care include munca sub forma activității practice sau recreative, oferă posibilitatea recuperării prehensiunii(Drăgan, 1981).

Asistența de recuperare a acordat dintotdeauna principala atenție sechelelor bolilor neurologice, iar în cadrul acestora hemiplegia s-a plasat, pe primul loc; atât datorită frecvenței, cât și rezultatelor deosebit de bune ce se pot obține prin reeducarea funcțională.

Recuperarea hemiplegicului înseamnă, înainte de toate, un program kinetologic.

Deși hemiplegia pare să contureze un tablou clinic cu deficite similare la majoritatea bolnavilor, programele kinetice ce-i sunt destinate nu pot fi șablonate, datorită marii variabilități a stadiului lezional, etiologiei lezionale, stării medicale generale, vârstei, condițiilor familiale și, bineînțeles, modului de asociere a factorilor care determină sau influențează pierderea controlului motor.

După B. Bobath, acești factori sînt în număr de patru :

Tulburările senzitive (superficiale și profunde)

Spasticitatea

Tulburările mecanismelor reflexe posturale

Pierderea schemelor mișcărilor selective(Sbenghe 2008).

In cazul unui hemiplegic nu poate fi alcătuit nici un program de recuperare fără o evaluare complexă, în care intră:

Aprecierea funcțiilor vitale: respirația, deglutiția, masticația, controlul defecației și al vezicii urinare

Aprecierea activității mintale și a capacității de comunicare (verbală, scrisă, prin mimică)

Aprecierea sensibilității exteroceptive și proprioceptive, a perceperii imaginii corpului

Aprecierea abilității motorii (reflexe și reacții reflexe, tonus muscular, coordonare pe partea neafectată, abilitatea mișcării trunchiului și a părții afectate)

Aprecierea controlului motor în diverse situații posturale (mobilitate, stabilitate, mobilitate controlată, abilitate)

Aprecierea activităților zilnice (ADL — activities of dail'y living)

Aprecierea amplitudinii mișcărilor articulare

Aprecierea integrării familiale, sociale, ocupaționale a pacientului

Hemiplegicul poate prezenta deficite în toate aceste compartimente funcționale, necesitînd astfel programe, complexe recuperatorii. Este deci de înțeles de ce în unele țări echipa care concură la realizarea acestor programe este alcătuită din medic, kinetoterapeut, soră pentru îngrijire, specialist în terapie ocupațională, logoped, soră de asistență socială, specialist în profesionalizare, ortezist.

Pe baza evaluării funcționale, se apreciază că acești pacienți pot fi încadrați în trei stadii: inițial, mediu (de specialitate) și avansat (de-refacere), considerîndu-le în scurgerea timpului de la momentul accidentului vascular cerebral spre momentul refacerii, mai mult sau mai puțin completă. Metodologia utilizată în recuperare este diferită pentru fiecare din aceste stadii.

Există, o serie de principii generale care trebuie să stea la baza alcătuirii și executării programului de recuperare a hemiplegicilor:

Problema hemiplegicului nu este pierderea forței musculare, ci a incapacității unei comenzi normale a impulsului nervos.

Hemiplegicul își formează scheme anormale și stereotipe de mișcare.

Pentru a reface schemele normale de mișcare trebuie întâi suprimate cele patologice, apoi introduse unele noi.

Mișcările pacientului, cu sau fără ajutor, nu trebuie executate cu efort, căci efortul muscular conduce la creșterea spasticității prin creșterea reflexelor tonice.

Combaterea spasticității nu se face prin utilizarea unor posturi statice reflex-inhibitorii, deoarece acestea, chiar dacă eventual reduc spasticitatea, fac mișcarea activă și normală imposibilă, deci nu permit pacientului să-și cîștige propriul control. Se vor utiliza, deci, schemei mișcare reflex-inhibilorii, care, pe lângă faptul că vor inhiba reacțiile posturale anormale, vor facilita mișcările active automate și voluntare(Sbenghe 2008).

Este suficientă pentru reducerea spasticității membrelor abordarea în schemă a așa-ziselor „puncte-cheie de control", adică coloana, umărul, șoldul. Există și „puncte-cheie distale" (degetele din picioare și gleznele, degetele mâinilor și articulația pumnului), care pot folosite în același scop. Astfel:

principala schemă reflex-inhibitorie a spasticității flexorilor trunchiului și brațelor este: extensia gât și coloană + rotație externă a brațului + cot extins; reducerea în continuare a spasticității pe flexie face adăugind: extensie a pumnului sau supinație + abducție a policelui

principala schemă reflex-inhibitorie a ambelor spasticități extensori sau flexori în membrul inferior este: adducție + rotație externă + extensia șoldului și genunchiului; în continuare, reducerea spasticității, extensorilor se face adăugând dorsiflexia degetelor și piciorului + abducția halucelui.

Hemiplegicul nu „învață" mișcări, ci „senzația" mișcărilor.

Datorită spasticității, bolnavul simte mișcarea ca pe un efort excesiv, motiv pentru care se consideră incapabil de a o executa. De aceea, tratament trebuie să-1 facă să „simtă" tonusul muscular normal, mișcarea și postura ca fiind posibile.

Dovada dispariției spasticității este posibilitatea pacientului de performa selectiv mișcări active (pe fiecare articulație separat).

Schemele terapeutice alese pentru un pacient, oricît ar fi de bine gândite teoretic, trebuie imediat verificate practic, ca rezultat, în aceea ședință.

Lipsa de efect sau un efect slab obligă la schimbarea schemei, posturii etc., astfel încât terapeutul ocupațional va fi ghidat în munca sa de răspunsul pacientului la tehnica aplicată (Sbenghe 2008).

CAPITOLUL III. – OBIECTIVELE ȘI IPOTEZELE CERCETĂRII

3.1. Scopul

Scopul acestei lucrări este de a demonstra ca terapia ocupațională este o formă de tratament ce poate ajuta prin metode specifice pacienții cu accident vascular cerebral.

3.2.Obiectivele cercetării

Obiectivul teoretic – abordează problematica teoretică specifică intervenției prin terapie ocupațională a hemiplegiei la clienții cu accident vascular cerebral.

Capitolul teoretic debutează cu noțiuni generale despre terapia ocupațională și istoricul acestei profesii, și procesul terapiei ocupaționale. Abordarea teoretică își crește nivelul de specificitate prin prezentarea accidentului vascular cerebral, cauze, factori de risc, diagnostic și prezentarea hemiplegiei ca și afecțiune aparută în urma accidentului vascular cerebral precum și mijloacele de tratament în această afecțiune.

Obiectivul practic vizează studierea efectelor pe care planul de intervenție ocupațională îl are asupra performanțelor ocupaționale la clienții hemiplegici post AVC.

Selectarea, adaptarea și structurarea celor mai adecvate mijloace ale planului de intervenție ocupațională și relaționarea acestora cu patologia specifică accident vascular cerebral ținând seama de particularitățile clientului selecționat;

Urmărirea dinamică a evoluției clientului, astfel încât să se poată realiza o permanentă corectare a programului de intervenție ocupațională, în funcție de reacția acestuia. Consemnarea efectelor pozitive și negative ale programelor de terapie aplicate;

3.3. Ipoteza

Terapia ocupațională duce și la restabilirea cat mai completa a capacitatii functionale pierdute, precum si dezvoltarea unor mecanisme compensatoare care sa asigure subiectului posibilitatea de autoservire, de muncă și de realizare a ADL-urilor.

CAPITOLUL IV. – METODOLOGIA CERCETĂRII

4.1. Metodele și chestionare folosite în intervenție

4.1.1. Metoda bibliografică

Realizarea cercetării a necesitat o documentare corespunzătoare, pornind de la necesitatea cunoașterii cât mai depline a realității existente și a experienței anterioare, a problematicii pe care o ridică relația dintre cauzalitatea accidentului vascular cerebral și metodologia de recuperare.

Informațiile au fost culese din mai multe surse (cărți, note de curs, reviste, studii de sinteză, internet), iar în urma studierii lor au fost întocmite fișe cu informațiile necesare, folosite apoi, ca suport teoretic sau făcându-se referire la ele în lucrare.

4.1.2.Metoda observației

Observația este contemplarea intenționată a unui subiect, fenomen, proces, având sarcina de a culege date concrete, a căror analiză științifică să permită generalizarea și, de aceea, este considerat un proces intelectual activ, în care cercetătorul se străduiește să fie precis și obiectiv.

Metoda a fost utilizată pentru stabilirea a ceea ce s-a considerat a fi important de consemnat în fișa studiului meu de caz, care sunt cauzele ce au produs modificări față de condițiile normale, observația făcându-se continuu, începând cu momentul selecției și continuându-se pe toată perioada studiului, urmărindu-se reacția pacientei la programul de terapie ocupațională stabilit.

Dintre tipurile de observație am folosit:

observația directă, întâmplătoare a subiectei în condiții nespecifice și neorganizate, urmărind mișcarea de la nivelul membrului inferior și superior, mobilitatea de la nivelul mâini, felul cum se descurcă la nivelul ADL-urilor;

observația indirectă – fișa medicală și alte documente ce prezintă starea de sănătate a subiectei;

4.1.3.Notarea detaliată a procesului observat

Notarea detaliata a procesului observat este un element esential al metodei.

Dupa Bannister:

1)     descrierea contextului în care are loc observația, notând aici detalii de ambianță fizică, data, momentul zilei;

2)     descrierea participanților – cu toate particularitățile de vârsta, sex, etnie, religie, educație, statut socio-profesional;

3)     detalii despre observator – cine este, sex, vârsta, dacă are vreo legatură cu subiecții observației;

4)     descrierea acțiunilor participanților: comportamente verbale și non-verbale, incidente intervenite;

5)     interpretarea situațiilor, găsirea de semnificații comportamentelor urmărite, semnificații care pot deriva din comportamentul participanților, din experiența observatorului sau din proiecția experienței observatorului;

6)     oferirea de interpretări alternative, discutarea interpretărilor cu o altă persoană familiară cu tema cercetată;

7)     analiza reflexivă vizează explorarea reactiv-emoțională a observatorului și analiza problemelor etice pe care a trebuit să le depășească.

Analiza datelor observației poate urma unul sau mai multe din următoarele criterii:

1)    Criteriul cronologic;

2)     Evenimentele – cheie – când sunt prezentate si interpretate evenimentele majore fără a se ține cont de ordinea în care au avut loc;

3)     Contextul – fiecare loc în care a avut loc observașia, constituind un studiu de caz de care se va ține cont în analiză;

4)     Persoanele – indivizii sau grupurile de persoane devin unitate de analiză;

5)     Procesele – datele observației sunt organizate astfel încât să descrie procese relevante pentru cercetare. Ex: luarea de decizii, comunicarea, rezolvarea de probleme;

6)     Problema – cheie, când rezultatele observatiei au rolul de a face lumină cu privire la anumite aspecte. Ex: cum se adaptează elevii la noul sistem curricular.

4.1.4.Ghidul de interviu al analizei performanței ocupaționale

Ghidul de interviu l-am folosit cu scopul de a sustrage informații de la clientă, legate de ariile ocupaționale ale acesteia.

Istoricul ocupațional, activități de viață cotidiană, activități de timp liber și anumite hobyu-ri, participarea socială, detalii legate de mediu fizic și social, contextul personal și temporal, odihnă și somn.

În cazul nostru, subiectul este intervievat iar ghidul de interviu l-am urmat în funcție de ariile acestuia și am formulat o serie de întrebări specifice clientei.

Aceasta conține ca și parametri: priza pe anumite obiecte, felul cum le apucă, simțul kinestezic.

S-a recurs la o adaptabilitate a materialelor folosite, dar fără a compromite eficacitatea și scopul exercițiului/ evaluării în cauză.

În continuare am descris fiecare parametru în parte, și ceea ce se dorește să pună în evidență:

La primul parametru și anume priza pe anumite obiecte, i se cere clientei sa apuce diferite obiecte în așa fel încât să vedem felul cum foloseste principalele prize și anume priza termio-laterală, latero-laterală, tridigitală și bidigitală, terminală și priza prin opoziție digito-palmară.

Se notează atât observațiile în cazul în care există, cât și reușita sau nereușita.

Cel de-al doilea paramentru se referă la felul cum se deplasează pacienta prin casă și realizează anumite activități cotidiene.

4.1.5.Metoda chestionarului

Modelul a fost conceput între anii 1980 – 1993, fiind publicate cinci documente de ghid în statul Canada. Bazele modelului au fost puse de către Asociația Canadiană de Terapie Ocupațională și Departamentul de Sănătate și Asistență Socială. În anul 1991 a fost elaborat și publicat Ghidul Ocupațional pentru Practica Centrată pe Client.

Modelul este un proces dezvoltat din inter – relația dintre persoană, ocupație și mediu. Practica este centrată pe client și pe natura performanței ocupaționale.

Performanța ocupațională este rezultatul relației dinamice și interdependenței dintre persoană, mediu și ocupație.

1.Persoana

Fizic: toate funcțiile senzoriale, motorii și senzorio – motorii (vederea, auzul, forța, echilibrul, nutriția)

Cognitiv: toate funcțiile mentale; percepția, concentrarea, memoria, judecata,

înțelegerea și raționamentul

Psiho-social: toate funcțiile sociale și emoționale, relațiile pe care le dezvoltă cu

ceilalți, semnificația propriei vieți.

2. Mediu

Fizic: mediu natural și construit, inclusiv clădirile, drumurile, grădinile sau parcurile, mijloace de transport, vreme sau climă.

Social: grupurile sociale bazate pe interese comune, valorile, atitudinile și credințele sau convingerile proprii.

Instituțional: instituții sociale și practice

Cultural: etnie, rasă, practici ceremoniale și rutina

3. Ocupația

Autoîngrijire: pieptănat, spălat, îmbrăcat, dezbrăcat, hrănire

Productivitate: Să gătească, sa fac curat, să spele, să coase

Timp liber: plimbare, jocul cu cărți, să meargă la cumpărături.

Ca și metodă de investigare am utilizat Chestionarul Canadian de măsurare a Performanței Ocupaționale (COPM). Pe prima pagină a chestionarului apar informațiile de bază ale clientului, și anume: numele, vârsta, genul, codul de înregistrare, respondentul (dacă acesta diferă de client), data evaluării, terapeutul, instituția sau organizația la care urmează terapia și programul de intervenție ocupațională.

Chestionarul presupune 4 etape de evaluare

Pasul 1: Identificarea problemelor de perfomanță ocupațională.

Pentru identificarea problemelor se intervievează respondentul despre activitățile cotidiene ale clientului legate de auto – îngrijire, productivitate, și timp liber. I se cer respondentului să identifice acele activități pe care clientul dorește să le facă, trebuie să le facă sau se așteaptă de la el să le facă. Apoi i se cer respondentului să identifice care dintre acele activități ridică probleme în desfășurarea activităților la un nivel satisfăcător (din punctul lui de vedere). Se înregistrează problemele ocupaționale la secțiunile 1A, 1B sau 1C.(se notează doar unde întâmpină probleme).

Etapa 1A cuprinde activități de auto – îngrijire: îngrijire personală (ex. îmbrăcat, spălat, hrănit, păstrarea igienei corporale); mobilitate funcțională (ex. deplasare, deplasare în interiorul și în afara locuinței ); capacitatea de a se descurca în comunitatea locală.

Etapa 1B cuprinde activități de productivitate: muncă plătită, neremunerată; realizarea de activități casnice (ex. curățenie, gătit, spălatul rufelor);

Etapa 1C cuprinde activitățile de timp liber și presupune activități recreative pasive (ex. citit, pictat, olărit); activități recreative active (ex. sport, ieșiri în aer liber, călătorii); socializare (ex. a merge în vizită, a merge la petrecere, a scrie unui prieten).

Pasul 2:Importanța

Utilizând o foaie de hârtie pe care notăm cu cifre de la 1 la 10 în ordine crescătoare, îi cerem clientului (respondentului) să aprecieze importanța fiecărei activități unde întâmpină problemele de performanță. Îi explicăm clientului faptul că 1 înseamnă o problemă aproape deloc importantă, iar 10 o problemă extrem de importantă pentru el.

Pasul 3 și 4:Scorare inițială și reevaluare

Împreună cu respondentul reconfirmăm care sunt cele mai importante 5 probleme și le vom nota în ordinea descrescătoare a notelor primite. Folosind aceleași foi pe care avem scrise notele de la 1 la 10, pentru fiecare problemă îi cerem respondentului să dea o notă pentru performanță și o notă pentru satisfacție. Apoi calculăm scorurile totale separat pentru performanță și pentru satisfacție, după care adunăm scorurile individuale și împărțim rezultatul obținut la numărul de probleme.

Reevaluarea se face după stabilirea unui program terapeutic și a unui interval de timp în care se execută cele mai importante cinci activități. Se vor nota schimbările în performanță și satisfacție iar dacă se cunosc modificări de progres se continuă până obiectivele vor fi atinse, în caz de regres sau stagnare se schimbă planul terapeutic și se continuă activitatea pe aceleași probleme primare.

OBIECTIVE SMART:

Stabilirea obiectivelor intervenției în terapia ocupațională se va face dupa modelul SMART (Bowman & Mogensen). Inițialele acestui model vin de la următoarele cuvinte:

S – Specific.

Persoana se va deplasa în locuința special amenajată pentru ai ușura activitățiile zilnice cotidiene

M – Măsurabil.

Acolo va desfășura zilnic activități timp de câteva ore.

A – bazat pe Activitate.

participă la sedințele de terapie ocupațională , utilizând tehnici de autoîngrijire, practicând activități cum ar fi spălatul pe măîni, pe dinți etc).

R – Reevaluare.

Reevaluarea progresului a fost programat să se facă după câteva săptămâni pentru a vedea nivelul de performanță.

T – cadru Temporal.

Timpul stabilit pentru atingerea obiectivelor fiind de șase saptămâni.

4.2 Modelul Canadian de Performanță Ocupațională (CMOP)

Modelul canadian de performanță și angajament la locul de muncă

Modelul canadian de performanță și angajament la locul de muncă ( CMOP-E) a fost dezvoltat de către Asociația Canadiană de Terapie Ocupațională în 1997 și descrie tranzacțiile și influențele mutuale dintre dimensiunile performanței ocupaționale. Este aplicat în cadrul Procesului de Performanță Ocupațională pe care îl însoțește, care descrie procesul terapeutic din perspectiva clientului. Modelul de bază ilustrează relația dintre persoană, ocupație și mediu. Spiritualitatea este a patra dimensiune, plasată în centrul modelului pentru a-i sublinia importanța fundamentală.

Teoria cu privire la ordine, tulburare și intervenție

În cadrul modelului, CMOP-E, ordinea ocupațională are 6 perspective – reabilitarea fizică, psiho-emoțională, socio-adaptativă, neurointegrativă de dezvoltare sau de mediu – în relație cu domeniile de performanță arbitrară a grijei de sine, timp liber și productivitate.

Calitatea funcționării este evaluată în termeni de performanță și satisfacție.Tulburarea poate avea loc în dimensiunile de mediu sau ocupațional al persoanei sau când momentul experienței este pierdut datorită unor probleme nerezolvate. Intervenția are ca scop să îmbunătățească schimbul dintre ocupația și mediul persoanei prin procesul de activare decât de tratament.

Activarea implică lucrul cu clienții pentru a facilita autonomia și nu se axează, în principal, pe componentele de performanță.

Tehnologia de aplicare

Chestionarul Canadian de măsurare a Performanței Ocupaționale este un interviu semi-structurat dezvoltat pentru a aplica modelul și este singura metodă de evaluare prescrisă. Acest lucru permite libertatea de a alege alte medote de evaluare ca suport, dar de asemenea restricționeză metodele de aplicare ale modelului.Terapeuții au fost încântați de abordarea centrată pe client, administrarea relativ rapidă, rolul în promovarea terapiei ocupaționale în echipele multidisciplinare și compatibilitatea cu alte instrumente de evaluare .

Totuși, aceste proprietăți sunt compromise de majoritatea terapeuților care folosesc COPM fără a cunoaște modelul, fără pregătire, în mod special atunci când instrumentul este folosit fără a implementa modelul.

CAPITOLUL V.

REZULTATELE CERCETĂRII ȘI INTERPRETAREA LOR

CHESTIONARUL CANADIAN DE MĂSURARE A PERFORMANȚEI OCUPAȚIONAL

Studiul de caz

Nume prenume – B. E.

Sex – feminin

Vârsta – 66 ani

Diagnostic AVC acut ischemic în teritoriul ACM dreapta, atrofie corticală,

TESTE FUNCȚIONALE:

– activitățile cotidiene se realizează cu mare dificultate;

– evaluarea funcției a membrului superior și inferior;

– activitațile manuale care sunt efectuate în fiecare zi sunt dificile;

– evaluarea ortostatismului și mersului.

ADL:
– autoîngrijire: nu poate să își asigure singură igiena și toaleta personală, oboseste și apar pozițiile vicioase;

– îmbrăcat/dezbrăcat: întâmpină dificultăți la hainele cu nasturi, la cele cu fermoar, când trebuie să-și pună șosetele, poate să-și tragă pantalonii, nu se poate închide la sutien;

– hrănit: se poate alimenta cu ușurință cu mâna dreaptă pacienta, folosește cu dificultate tacâmurile; cu greu taie alimentele dure;

– transferuri: se poate deplasa singură dintr-o parte în alta, dar uneori cu dificultate din cauza hemiplegiei de la membrul inferior și superior stâng;

– mobilitate/deplasare: semiindependentă, merge dacă este susținută axial, nu poate sta pre mult în picoare deoarece amețește;

– diverse activități gospodărești le efectuează cu lentoare și are nevoie de ajutor datorită faptului că nu se poate folosi de mâna stangă: spălatul rufelor, călcat, împachetarea hainelor, aranjarea patului, măturat, spălat vase, sters praful, prepararea hranei;

– aparatele și ustensilele casnice le manevreaza cu greu;

ACTIVITĂȚI RECREATIVE:

– sa facă plimbări, să croșeteze și să citească.

INTERESE, DORINȚE:

– își dorește ca participarea ei fizică la activitațile gospodărești să fie activă cum era înainte;
– vrea să-și vadă copilul care este plecat;

– îi place tot timpul să fie înconjurată de cei dragi și să gătească împreună.

Analiza performanței ocupaționale

Analiza performanței ocupaționale este o parte a procesului de evaluare, în care performanța efectivă este observată în context, pentru a identifica factorii care o ajută sau o împiedică (AOTA, 2008). Astfel, s-a dezvoltat un cadru conceptual destinat analizei performanței ocupaționale care include șase categorii de factori (ariile ocupației, caracteristicile/factorii clientului, abilitățile de performanță, pattern-urile de performanță, contextul și mediul, cerințele activității). Aceștia sunt analizați atunci când terapeutul ocupațional realizează analiza performanței ocupaționale a clientului.

Observația a avut loc între orele 900-1200 dimineața și 1600-1900 seara în casa în care locuiește clienta cu soțul, s-a observat felul cum clienta își desfășuară programul zilnic de activități. Discuția cu clienta s-a desfășurat în bune condiții. Am observat că soțul o ajută foarte mult în treburile casnice deși ea nu prea acceptă ajutorul acestuia Analizarea datelor observației ține cont de următoarele criterii:

Criteriul cronologic

Evenimentele cheie, atunci când sunt prezentate evenimentele majore.

Contextul – fiecare loc în care a avut loc observația, constituind un studiu de caz de care se va ține cont în analiză.

1. Ariile ocupației: activități de viață cotidiană (ADL), activități instrumentale de viață cotidiană (IADL), odihnă și somn, educație, muncă, joc, activități recreative, participare socială.

Odihnă și somn

Pregătirea somnului: Înainte de culcare, citește.

Participarea la somn: Se trezește de mai multe ori în timpul nopți datorită faptului tinde să doarmă pe partea afectată, are un somn agitat și uneori foloseste sedative.

Participare socială

În comunitate:Se întâlnește cu vecinele de scară în apartament joacă cărți se uită la Tv.

În familie: Încercă pe cât se poate să aibă activități cât mai variate și specifice gospodărești

2. Factorii clientului includ: valori, credințe și spiritualitate; funcții corporale și structuri corporale

Valorile: devotament față de familie, generozitate, altruism, corectitudine.

Credințele: „dacă urmeză terapia cu strictețe, se poate face bine”, „indiferent de cum mă simt, trebuie să dau în continuare tot ce pot copiilor”, „boala nu e o scuză pentru a lenevi sau a te rupe de lume”.

Spiriualitatea: „am făcut cele mai bune alegeri?”, „mi-am îndeplinit rolul de mamă?”,

Funcțiile corporale afectate sunt: mersul, mâna, dexteritatea fină a mișcărilor, amplitudinea de mișcare

Structurile afectate sunt:, structura articulară de la nivelul membrelor superioare și inferioare stânga.

3. Abilitățile de performanță sunt acțiuni observabile, concrete, orientate către scop pe care clienta le utilizează pentru a desfășura ocupații de viață cotidiană. Ele includ abilități motorii și practice, abilități senzorial-perceptive, abilități de reglare emoțională, abilități cognitive, abilități sociale și de comunicare.

Abilități motorii și practice: Nu poate sta mult în picioare, se mișcă mai încet datorită pciciorului care îl târăște. Motricitatea fină nu este atât de dezvoltată precum cea generală.

– are dificultăți în a spala vasele și a le aseza pe raft

– nu reușește de fiecare dată să apuce tacâmurile,

Abilități de reglare emoțională: Este mult mai emotivă, se întristează brusc chiar și la discuții cu voce mai tare și îi este greu să se liniștească.

Abilități sociale și de comunicare: Participă mult la discuții, îi place sa vorbească și să socializeze.

4. Pattern-urile de performanță se referă la obiceiuri, rutine, ritualuri și roluri, folosite în procesul de angajare în ocupații sau activități.

Obiceiuri: Ii place să își bea cafeaua în fiecare dimineață

Rutine: Se uită la TV noaptea și adoarme cu el deschis

Ritualuri: își perie mereu părul

5. Contextul și mediul performanței

Mediul fizic: Îi place să meargă la piață.

Mediul social: de 3 ori pe saptămână se întâlnește cu prietenele ei

Contextul cultural: Îi place să se uite la seriale.

Contextul personal:Pensionară de 66 ani diagnosticatăcu accident vascular cerebral.

Contextul virtual: Comunică prin telefon cu copilul ei.

6. Cerințele activității se referă la proprietăți specifice unei activități, ce influențează tipul și cantitatea de efort necesar pentru realizarea activitații.

Obiectele și proprietățile lor: vestimentație specială.

Cerințele de spațiu: spațiu suficient în casă.

Secvențiere și cerințe de timp: alegerea hainelor potrivite, îmbrăcarea, pregătirea celor necesare pentru plimbarea prin parc.

Acțiuni și abilități de performanță necesare: capacități motorii, mobilitatea articulațiilor.

Funcții corporale necesare: aparatul neuro-mio-artro-kinetic

Structuri corporale necesare: structuri legate de mișcare(mușchii, articulațiile etc), structura sistemului nervos si structurile conexe.

Programul de intervenție ocupațională

CHESTIONARUL CANADIAN DE MĂSURARE A PERFORMANȚEI OCUPAȚIONALE

Modelul a fost conceput între anii 1980 – 1993, fiind publicate cinci documente de ghid în statul Canada. Bazele modelului au fost puse de către Asociația Canadiană de Terapie Ocupațională și Departamentul de Sănătate și Asistență Socială. În anul 1991 a fost elaborat și publicat Ghidul Ocupațional pentru Practica Centrată pe Client.

Modelul este un proces dezvoltat din inter – relația dintre persoană, ocupație și mediu.

Etapele realizate în evaluare au fost:

1.Inițierea.

Contactul între client și terapeut s-a realizat la sugestia psihologului care se ocupă de cazul respectiv. În acestă etapă s-a realizat anamneza în care s-au cules informații despre client și s-a stabilit dacă se impune o intervenție prin terapie ocupațională.

În cadrul anamnezei practicianul de terapie ocupațională culege informații despre pacient și apreciază dacă o examinare aprofundată sau o intervenție prin terapie ocupațională e necesară sau se impune.

Cu ocazia acestor întâlniri dintre practicianul terapiei ocupaționale și client, i-am explicat clientului metodele de tratament prin terapie ocupațională, fapt ce scade anxietatea clientului față de metodele utilizate și produce transferul pozitiv de încredere a pacientului față de mine. Această discuție este foarte importantă deoarece stă la baza cooperării și a rezultatelor viitoare.

Tot anamneza stă la baza deciziei dacă pacientul este potrivit pentru a fi integrat în terapia ocupațională, dacă nu trebuie stabilite cauzele și gama de probleme a pacientului ce nu pot fi rezolvate în instituția respectivă sau, în unele cazuri, poate face recomandare spre alte instituții în care nevoile clientului pot fi mai bine satisfăcute.

Indiferent care e decizia luată de practicianul de terapie ocupațională ea trebuie comunicată și motivată atât individului, cât și celui care face trimiterea.

2.Stabilirea cadrului.

Dupa ce facem anamneza, terapeutul identifică cadrul de referință în care se încadrează clientul, urmând să efectueze procedurile de investigare conform acestui cadru.

Clasificarea procedurilor:

1. dosarul medical;

2. observarea de catre terapeut a însușirilor;

3. interviul;

4. aplicarea de teste standardizate sau nu.

În această etapă trebuie să selectăm cele mai potrivite proceduri de evaluare pentru a determina nevoile și capacitatea individului supus diagnosticării.

Dupa stabilirea și identificarea cadrului de referință și după ce au fost selectate procedurile de evaluare, terapeutul ocupațional le aplică pentru a stabili atribuțiile și deficiențele clientului.

În cazul nostru acest fapt a necesitat mai multe întâlniri pentru ca să identific și să notez datele pe măsura acumulării lor.

Pe masură ce am obținut datele necesare, le-am analizat și prelucrat și cu ajutorul acestora am format un diagnostic asupra clientului.

Acest raport trebuie să conțină identificarea capacităților și dizabilităților individului, o listă a problemelor și a calităților pe care acesta le prezintă. Aceste date constituie baza pentru planul inițial de tratament.

În cazul nostru planul de intervenție ocupațională s-a realizat în funcție de două aspecte:

1. activități uzuale: activitățile de zi cu zi(de întreținere). Acestea include: hrănire, îmbrăcare, igiena, în timp ce alte acțiuni sunt la baza existenței noastre în lumea socială: ținută, comportament.

Fiecare pas în atingerea independenței duce la creșterea demnității umane și la îmbunătățirea calității vieții.

distracție și recreere: acest domeniu include activități ce recrează și aduce plăcere: diverse jocuri, muzica, activități sociale, artă, cultură, la care pacientul participă cu plăcere.

3.Evaluarea.

Evaluarea a fost dirijată către trei direcții principale:

evaluarea dizabilității

evaluarea ocupațională.

Evaluarea dizabilității a fost realizată cu ajutorul Clasificării Internaționale a Funcționării, Dizabilității și Sănătății . Această clasificare complexă poate identifica problemele pe care le are o persoană și care sunt în legătură cu dizabilitatea sa.

Problemele identificate pot fi: funcțiilor organismului, structurilor corporale, activităților și participării și mediului. Problemele identificate în categoria activități și participare, pot ghida modul în care va trebui orientată intervenția terapeutică.

Evaluarea ocupațională este direcția care ne interesează pe noi și s-a realizat cu ajutorulul Chestionarului Canadian de măsurare a Performanței Ocupaționale(COPM)

Pentru realizarea evaluării ocupaționale au fost folosite o serie de instrumente specifice terapiei ocupaționale, și anumite puncte cheie reieșite în urma acesteia sunt legate de funcționarea motorie generală. Clientul prezintă o afectare motorie generalizată la nivelul întregului corp datorită hemiplegiei. Mersul independent nu este posibil. În terapia ocupațională, poziționarea este foarte importantă. Dacă pacientul își petrece momentele zilei în poziții vicioase, care nu îi conferă confortul necesar, atunci orice activitate este din start compromisă. Pozițiile își poate menține drept trunchiul în cadrul poziției șezut.

Întâmpină dificultăți atunci când vine vorba despre igiena corporală, de aceea m-am gândit să îi adaptez baia,deoarece simte nevoia să fie independentă . În cadrul activităților de îmbrăcare-dezbrăcare, acestea se pot realiza însă cu ajutor.

Schimbări în performanță = scor performanță 1 = 5,25; scor performanță 2 = 6

Schimbări în satisfacție = scor satisfacție 1 = 5; scor satisfacție 2 = 7,25

(Traducere după autorii: Mary Law, Sue Baptiste, Anne Carswell, Mary Ann McColl, Helene Polatajko, Nacy Pollock).

4. Stabilirea obiectivelor. Terapeutul stabilește în comun acord cu clientul obiectivele, ținând cont de resursele disponibile :

Peste șase săptămâni, B.E. va fi capabilă să realizeze încheiatul nasturilor și fermoarelor, legatul șireturilor independent exersând timp de cinci minute in fiecare zi. Prima etapă va crește de la un minut la trei minute după trei săptămâni și la cinci minute după șase săptămâni. Pe toată durata progresului, B.E. va fi monitorizată de soțul ei.

Peste șase săptămâni, B.E. va fi capabilă să-și realizeze independent igiena corporală în propria casă într-un timp corespunzător, cincisprezece minute în fiecare zi. Durata inițială va crește de la cinci minute la șapte-opt minute după trei săptămâni, iar la zece minute după cinci săptămâni si la cincisprezece minute după șase săptămâni. Întreaga activitate va fi observată de către soțul ei.

Peste șase săptămâni, B.E. va reuși să facă plimbări in aer liber împreună cu soțul ei timp de zece minute de trei ori pe săptămână. Durata inițială va crește de la cinci minute la opt minute in primele trei săptămâni, iar după cinci săptămâni progresul va crește la zece minute si va putea să meargă la magazin. În faza finală va reuși să facă plimbările în aer liber, durata crescând la cincisprezece minute dupa șase săptămâni.

B.E va reuși în cinci săptămâni să realizeze înșirarea mărgelelor pe un fir de nailon in propria locuintă practicând această activitate de patru ori pe săptămână timp de zece minute. Activitatea se va desfășura timp de trei minute în primele două săptămâni, iar pe parcurs va crește la șase minute după patru săptămâni, în final realizând cele zele minute dupa cinci săptămâni. B.E. va fi supravegheată atent de soțul ei.

5. Punerea în practică a planului.

Pacientul beneficiază de patru ședințe săptămânal, fiecare ședință având o durată de 40 minute. Ședința debutează cu o serie de exerciții de terapie ocupțională care au rol în câștigarea mobilității articulare, coordonării și echilibrului.

Constă în pregătirea pentru activități prin adaptarea sistemului pentru șezut, în funcție de nevoile pacientului, tălpile se sprijină pe o suprafață plană, iar masa de tip cut-out este așezată la nivelul coatelor.

Adaptarea băii trebuie să îi permită o bună poziționare precum și posibilitatea de a realiza eficient activitatea de a se spăla pe corp.Voi propune adaptarea scaunului:

– este adaptat cu spătar pentru o mai bună fixare a trunchiului,

– pe partea afectată voi propune implementarea unei bări de susținere.

Ultima parte a terapiei constă în realizarea unor activități (în poziția șezut):

a. Exerciții inelelor: trebuie să prindă, elibereze, să întindă mână după, să treacă inelul dincolo de linia mediană.

b. Exerciții cu bila: combinații între prindere-eliberare, pensă , coordonare ochi-mână

c. Exerciții cu materialul tip plastilină: trebuie să împingă în jos, înainte și exerciții pentru apucare, prindere, pensă, eliberare.

d. Exerciții cu cutiuțele de plastic și mingile mici: trebuie să ridice mâna, să o întindă înainte, să prindă, să elibereze obiectele.

6. Monitorizarea. Evaluarea progresului clientului.

Această etapă se realizează pentru a oferi informații despre programul de terapie ocupațională aplicat, iar informația obținută în urma evaluării este concentrată în acest profil pentru a putea avea o imagine de ansamblu a cazului.

Acestă identifică dacă există progrese sau nu și permite stabilirea aspectelor pozitive și a punctelor tari pe care clientul le are. Tot în această etapă se pot schimba activitățile din planul de terapie ocupațională sau retestarea abilitățiilor motorii și alcătuirea unui nou plan de intervenție.

7. Evaluarea rezultatelor.

În această etapă am realizat o evaluare a programelor de terapie ocupațională în vederea măsurării eficienței intervenției procedurilor utilizate de terapeut.

Practic acest lucru a constat în măsurarea rezultatelor obținute prin atingerea obiectivelor finale proiectate.

În cazul meu după evaluarea finală cu ajutorul Chestionarului Canadian de măsurare a Performanței Ocupaționale(COPM) s-au realizat progrese mari în sfera stisfacției și a performanței clientului meu.

8. Încheierea.

Rezultatele le-am prezentat sub forma unei concluzii, obiectivele propuse au fost realizabile.

Procesul de recuperare prin terapie ocupațională la persoanele cu accident vascular cerebral este un proces continuu, care trebuie reluat în permanență la diferite vârste, în funcție de nevoile specifice ale individului, în diversele momente ale vieții sale.

Chestionarul Canadian de măsurare a Performanței Ocupaționale(COPM) este o scală individualizată, realizată pentru a fi utilizată de către terapeuții ocupaționali pentru a detecta schimbarea percepției de sine în problemele performanței ocupaționale în timp.

CAPITOLUL VI. – CONCLUZII

Pacientul cu accident vascular cerebral, trebuie evaluat complet – etiopatogenic, clinic și funcțional, cu aprecierea schemei de dezvoltare motorie și a mersului.

Asistența pacientului cu accident vascular cerebral trebuie sa fie complexă: educațională, medicamentoasă, fizicală, kinetică si ocupațională.

Obiectivele majore ale planului de intervenție ocupațională la pacientul cu accident vascular cerebral este educarea mersului, prin obținerea unor comenzi echilibrate pe diferite grupe musculare antagoniste și eliminarea sinchineziilor, cu promovarea inițială a echilibrului în diferite circumstanțe biomecanice.

Terapia ocupațională are un rol important în recuperarea ortostatismului și mersului la pacientul cu accident vascular cerebral, dovedindu-și utilitatea prin fundamentarea teoretică și practică a acestei metode.

Terapeutul ocupațional care inițiază și educă echilibrul și mersul, trebuie să-și cunoască foarte bine atribuțiile, respectând succesiunea nivelurilor de recuperare a hemiplegiei, cu aprecierea nivelului funcțional care poate fi influențat de programul de recuperare.

Succesul unui plan de intervenție ocupațională este asigurat prin relațiile optime stabilite între cei trei membrii esențiali ai echipei de recuperare, fiecare dintre aceștia având rol deosebit: terapeutul ocupațional, kinetoterapeutul și membrii familiei copilului.

Deoarece studiul meu de caz a prezentat un fond hemiplegic inițial flasc iar apoi spastic, cu alte elemente motorii, am acordat o importanță deosebită pentru controlul spasticității, astfel încât controlul hipertoniei musculare a trenului inferior să permita un mers cât mai aproape de cel fiziologic.

La evaluarea finală am constatat că s-a îmbunătățit performanța clientului cu un scor 0,6 față de evaluarea inițială iar satisfacția a crescut cu un scor de 2 față de evaluarea inițială.

Programul de intervenție ocupațională aplicat pe clienta mea a dus la o creștere mai mare a satisfacției cu un scor de 1,4 decât performanța ocupațională.

În concluzie, ipotezele de lucru au fost confirmate de datele experimentale obținute, fapt ce ne determină să afirmăm că programul de inervenție ocupațională a avut o importanță semnificativă în recuperarea cu accident vascular cerebral.

BIBLIOGRAFIE

1. Bobath B., (1978) Adult hemiplegia – Evaluation and treatment, London;

2.Băjenaru O., (2010) Ghid de evaluare și tratament de recuperare după accidente vasculare cerebrale. Ghiduri de diagnostic și tratament în neurologie. Ediția a II-a revizuită și adăugată, Editura Amatea București;

3. Cezar R., (1997) Compendiu de Neurologie, Editura Medicală, București;

4. Dan M., (2005) Introducere în terapia ocupațională, Editura Universității din Oradea, Oradea;

5. Duncan W. , Zorowitz R. (2005) Management of Adult Stroke Rehabilitation Care, A Clinical Practice Guideline. Stroke;

6. Drăgan I.,(1981) Cultură fizică medicală, Editura Sport Turism, București;

7. Hill MD, Rowley HA., (2003) Selection of acute ischemic stroke patients for intra- arterial trombolysis with pro-urokinase by using aspects stroke;

8. Hartmann, M., T. Rundek, (2001) Mortality and causes of death after first ischemic stroke neurology;

9. Matei R., (2005) Terapie ocupațională pentru persoane cu deficiențe, Editura Muntenia, Constanța;

10. Marcu V., Dan M., (2006) Kinetoterapie/Physiotherapy, Editura Universității din Oradea, Oradea;

11. Opris Ligia., (2004) Imagistica cerebrala prin rezonanta magnetica, Editura Solness Timișoara;

12. Onose G., Pădure L. (2008) Compendium de neuroreabilitare, București, Universitatea Carol Davila;

13. Popescu C.D., Băjenaru O. (2000) Protocol terapeutic pentru recuperarea deficitelor neurologice la pacienți după accident vascular-cerebral și traumatism cranio-cerebral;

14. Revista Română de Neurologie;

15. Protocolul clinic național “Accidentul vascular cerebral ischemic” (aprobat de Consiliul de Experți al MS din 15.07.2008,www.ms.gov.md. Protocoale clinice naționale);

16. Robănescu N. (2001) Recuperarea neuro-motorie, București;

17. Sbenghe T. (2002) Kinesiologie Știința mișcării, Editura Medicală București;

18. Schuster A., (2011) Terapia ocupațională, Editura Psihomedia, Sibiu.