Aspecte Etice ale Ingrijirii Pacientului, Rolul Si Locul Asistentului Medical

Medicina

Aspecte Etice ale Ingrijirii Pacientului, Rolul Si Locul Asistentului Medical

Byadmin ianuarie 1, 2024

ARGUMENTARE

A exercita corect medicina înseamna a răspunde prompt, onest și cu înțelegere la diferite nevoi și cereri față de actul medical, care va trebui însoțit întotdeauna de constiința etică; viața apare ca valoarea cea mai ridicată a lumii materiale, iar sănătatea reprezintă bunul suprem al omului, ea nu are preț. Stimularea rolului valorilor deontologiei, a datoriilor și responsabilității, tradusă printr-o militare activă pentru principiile eticii medicale, un comportament plin de devotament, grijă și căldură față de bolnav, o atenție discretă acordată psihologiei pacientului, care să protejeze creierul acestuia de alarma senzorială și afectivă produsă de boala, înseamnă adevărata chemare în medicina.

Stiința fără conștiință nu este decat ruina sufletului; ele trebuie sa meargă mână în mână, reprezentând astăzi cele două postulate ale practicii medicale. Etica medicală este un permanent dialog cu sine, o interiorizare de convingeri morale, o aspirație către creație ce ne apropie de divin. Lumea valorilor este deosebit de bogată și nuanțată, spre deosebire de alte profesii, datorită existenței stărilor de criză sufletești și prezentei unor situații limita generate de suferința. Obiectivul oricărui act medical este de a vindeca omul bolnav, de a apăra viața și a promova sănătatea. Angajându-se și pregătindu-se pentru această înaltă, unică și nobilă b#%l!^+a?menire, asistentul medical semnează practic cu societatea un contract pentru toată viața. În numele demnității și obligațiilor față de propria conștiință, purtarea halatului imaculat apare ca o datorie de onoare.

Avantajul uriaș al medicinii umane, care îi conferă un specific etic deosebit, constă în faptul ca ea poate fi învățată pe lângă ființa bolnavă, care cere ajutor, o ființă căreia i se pot pune întrebări și la care ea poate să răspundă. Asistăm la o întâlnire interpersonală între "o încredere" și "o conștiință". Bolnavul își încredințează sănătatea, uneori viața, în mâinile celor care îl îngrijesc. Asistentul trebuie să aibă dragoste de cultură, sete de cunoaștere, moravuri austere, modestie și reputație bună, o judecată sănătoasă, mult calm, sânge rece, liniște interioară, curățenie morală, suflet larg, cunoscând viața și fugind de lucruri josnice, să nu considere bolnavul vinovat pentru că este bolnav. În același timp trebuie să aibă o gândire suplă, dexteritate, un aspect plăcut, să combine finețea și agerimea observației cu obiectivitatea, să fie un exemplu pentru cei din jur, să fie îngăduitor și amabil, altruist, să nu fie impulsiv și pripit, să nu fie indispus, dar nici prea vesel, să nu încurajeze atitudinile nepotrivite, să manifeste fermitate în îndeplinirea prescripțiilor și respectarea disciplinei de spital. Să fie eficient în gesturi și indicații, convingător: pacientul mulțumit va urma mereu sfaturile noastre. Să fie senin și optimist, dispus să asculte și chiar de ar fi foarte ocupat sau foarte grabit, să nu lase să se vadă acest lucru. Sunt situații când bolnavul, dupa ce și-a expus necazurile legate de starea de sănătate, se simte mult mai bine, fără ca asistentul medical să fi spus un singur cuvânt! Tăcerea este o virtute a oamenilor de acțiune. Va trebui să arate toată răbdarea și simpatia pentru cel întins pe pat, să armonizeze în permanență profesionalismul cu o mare probitate și, de ce nu, cu puțin umor. Să se descurce într-un infinit caleidoscop de simptome, dublând cunoștințele medicale cu însușirile unui apostol. Să b#%l!^+a?nu uite că nimeni nu vine la doctor din plăcere. Dar, mai ales să nu uite că în fața sa se află marea și misterioasa realitate a vieții unei ființe umane, cu suferința și speranțele ei.

Cuprins

Partea generală

1. Introducere: ce este etica?; ce este bioetica? b#%l!^+a?

2.Drepturile pacientului și cadrul legislativ în România: convenția europeană a drepturilor omului; jurământul lui Hypocrate și codul deontologic; drepturile pacienților.

3. Rolul si locul asistentului medical: obligațiile asistentului medical, comunicarea cu pacientul; locul asistentului în relația cu pacientul

4. Controverse etice în relația asistent medical-pacient: teorii etice; modele ale relației asistent medical- pacient; realitatea clinică a relației asistent-pacient

5. De la psihologie la practica medicala: Stresul si copingul; influienta psihicului; dinamica relatiei asistent -pacient,

6. Comunicarea cu pacientul : asistentul medical; pacientul; recomandari.

Partea personală

1. Introducere: scop, obiective, materiale si metoda (chestionar)

2.Chestionar

3.Viziunea asistentului medical

4. Viziunea pacienților despre rolul și locul asistentului medical

5. Discuții

6. Concluzii

7. Perspective

b#%l!^+a?

1. INTRODUCERE: ce este etica?; ce este bioetica?

Etica = ramură a filosofiei care se ocupă cu studiul sistematic al moralei, adică al principiilor de comportament – bun/rău, corect/incorect etc.

Bioetica = "morala vieții" (de la bios, viață și ethos, etică)

Bioetica (în sens larg) = Câmp de studiu științific sistematic, pluralistic și interdisciplinar care abordează teoretic și practic problemele morale generate de medicină și științele vieții în raport cu omul și relațiile omului cu biosfera.

Bioetica (etica biomedicală) = Studiul valorilor etice și morale din perspectiva progreselor medicinii și analiza controverselor etice ce apar în practica medicala modernă.

Originea termenului.

Termenul de „bioetică” a fost introdus în literatură de oncologul Van Renselaer b#%l!^+a?Potter. După circa 25 de ani de la apariția acestuia în literatură este util să reparcurgem drumul mișcării de idei cu acest nume, care a avut un succes rapid și substanțial. Aspectele istorico – filozofice ale acestei dezvoltări sunt de acum bine conturate.

Bioetica, în sensul propriu al cuvântului, apare în Statele Unite, și nu numai, prin Potter, care i-a dat numele și i-a conferit o anumită semnificație. Introducând termenul, el a subliniat că bioetica trebuie să constituie „o nouă disciplină care să combine cunoașterea biologică cu cea a sistemului valorilor umane”. „Am ales – scria el – rădăcina bio – pentru a reprezenta cunoașterea biologică, știința sistemelor ființelor; și etica pentru a reprezenta cunoașterea sistemului valorilor umane”.

Potter specificase într-adevăr pericolul ce-l reprezenta, pentru supraviețuirea întregului sistem, o ruptură între două domenii ale cunoașterii, cel științific și cel umanist. Distincția netă între valorile etice (ethical values) care reintră în cultura umanistă în sens larg, și faptele biologice (biological facts) se află, după Potter, la baza acelui proces științifico – tehnologic lipsit de discernământ și care punea în pericol omenirea și însăși supraviețuirea ei pe pământ. Din acest motiv, el va numi bioetica știința supraviețuirii (science of survival). Instinctul supraviețuirii nu era suficient și apărea astfel necesitatea unei noi științe, bioetica.

Potter prevestea urgența unei științe noi, care să nu aibă drept scop doar cunoașterea și explicarea fenomenelor naturale, ci să tindă în același timp să descopere felul în care aceste cunoștințe tehnico-științifice pot fi întrebuințate cu înțelepciune, astfel încât să favorizeze supraviețuirea speciei umane și să ridice calitatea vieții pentru generațiile b#%l!^+a?viitoare. Singura cale posibilă în fața iminentei catastrofe era crearea unei „punți” între cele două culturi, cea științifică și cea umanistico-morală: bioetica. De asemenea, nu trebuia să se focalizeze numai asupra omului, spune Potter, ci trebuia să cuprindă și biosfera în întregul ei, adică orice intervenție științifică a omului asupra vieții în general. În acest sens, conceptul de bioetică are o semnificație mai amplă față de etica medicală tradițională.

În concepția potteriană, bioetica pornește de la o situație alarmantă și de la o preocupare critică privind progresul științei și al societății. Se exprimă astfel în mod teoretic îndoiala privind capacitatea de supraviețuire a umanității, în mod paradoxal aceasta fiind tocmai efectul progresului științific.

Descoperirile din acei ani și din anii imediat următori, anunțate în domeniul ingineriei genetice cu înspăimântătoarea posibilitate de a se construi arme biologice și de a fi alterat însuși statutul formelor de viață, al speciilor și indivizilor, au conferit acestei alarme o mare rezonanță și au dat naștere unei mișcări de idei și temeri de genul „catastrofală”.

În afara acestui traseu al nașterii bioeticii, mai există încă o „moștenire” ce trebuie luată în seamă, moștenire care astăzi a devenit preponderentă față de cea a lui Potter, astfel încât W.T.Reich vorbește despre o geneză „bilocată” a termenului de bioetică. În acei ani trebuie recunoscut impulsul puternic imprimat de un faimos obstetrician de origine olandeză, Andre Hellegers, angajat în cercetări în domeniul demografic și fondator al Kennedy Institute of Ethics. El consideră bioetica un fel de maieutică, o știință capabilă de a reuni valori prin dialogul și confruntarea dintre medicină, filozofie și etică. După Hellegers, deci, obiectul acestui nou domeniu de studiu îl constituie aspectele etice implicate în practica clinică. Desigur, Hellegers a fost primul care a introdus termenul de bioetică în lumea universitară – structurând în mod academic această disciplină – și apoi a inserat-o în domeniul științelor biomedicale, politice și în mass-media.

Așa cum s-a afirmat, concepția lui despre bioetică va fi în consecință cea care va prevala. Bioetica va fi considerată de majoritatea oamenilor de știință ca o disciplină b#%l!^+a?specifică capabilă să sintetizeze cunoștințele medicale și pe cele etice. Trebuie să i se recunoască lui Hellegers și meritul de a fi indicat o metodologie specifică acestei discipline noi (cea interdisciplinară preconizând că specialistul în clinică bioetică ar fi devenit mai expert decât moralistul tradițional). În această perspectivă, noul termen de bioetică este adoptat în locul celui de „morală medicală”, chiar și pentru a o diferenția de aceasta. Deci, concepția bioeticii potteriene a fost umbrită de renumita bioetică hellegeriană, pentru care moștenirea lui Potter a fost moderată. Cu siguranță însă își păstrează importanța întrucât viziunea originală a unei bioetici globale cuprinde atât biosfera cât și omul cu interacțiunile reciproce pe termen scurt și lung. Apoi, tocmai această concepție, cu timpul, a favorizat nașterea unei bioetici a mediului.

Momente în istoria bioeticii

• Cu ajutorul lui T.L. Beauchamp și J.F. Childress, se formează doctrina bioeticii în Statele Unite inclusă în faimoasa operă Principles of biomedical ethics, care trasează teoria principialismului.

• Un gânditor care se numără printre părinții Bioeticii este E.D.Pellegrino care împreună cu D.C. Thomasma a introdus concepte noi privind relația medic-pacient.

• În Australia este cunoscută activitatea desfășurată de Center for Human Bioethics de pe lângă Monash University din Melbourne, condus de P. Singer renumit prin extremul său „laicism” – care este și co-director al revistei Bioethics, organ oficial al International Association of Bioethics. Tot în Australia operează două centre de bioetică de inspirație catolică – The Thomas More Center și St. Vincent's Bioethics Center. b#%l!^+a?

• În 1969, apăruse faimosul Hastings Center, datorat filozofului Daniel Callahan și psihiatrului Willard Gaylin, a căror preocupare era de a studia și a formula norme mai ales în domeniul cercetării și experimentării biomedicale, fără însă a se folosi termenul de bioetică.

În Statele Unite discuția privind problemele etice ale experimentării era deja acutizată de denunțurile și procesele legate de unele abuzuri răsunătoare care se refereau la experimente făcute pe om.

• În anul 1963, de exemplu, la Jewish Chronic Disease Hospital din Brooklyn fuseseră injectate, în timpul unui experiment, celule tumorale unor pacienți în vârstă, fără consimțământul lor

• În perioada 1965 – 1971, la Willowbrook State Hospital din New York, s-au făcut studii pentru imunizarea împotriva hepatitei virale, inoculând virusul unor copii handicapați internați în spital. Aceste experiențe ne duc cu gândul la experimentele sălbatice ce se făceau în lagărele de concentrare din perioada nazistă.

• 1978 – GENETECH INC si THE CITY OF HOPE NATIONAL MEDICAL CENTER anunță producerea în laborator a insulinei umane prin recombinare ADN

• UCSF (WILLIAM J. RUTTER clonează o proteină a virusului hepatitic B.

• 1979 – John BAXTER – clonează gena pentru hormonul de creștere uman

• 1983 – UCSF și NIH și Institutul Pasteur și National Institute of Health izolează virusul HIV b#%l!^+a?

• 1984 – CHIRON CORP I clonează și secvențializează întreg genomul SIDA

• 1985 – primele testări pentru plante produse prin inginerie genetică

• 1986 – folosirea enzime și anticorpi în producerea unor medicamente

• 1987 – comercializarea RTPA – Genetech Inc

• 1990 – producerea primelor medicamente pe bază de inginerie genetică (ADAGEN etc)

• 1991 – se demonstrează teoria eredității și a unor modificări citogentice specifice (cromozom 17) în cancerul de sân

• 1992 – USA – tehnică de testare in vitro pentru a observa anomaliile genetice (hemofilia)

• 1993 – tratamentul sclerozei multiple (CHIRON)

• 1993 – clonare embrioni umani (George Washington University)

• 1994 – se descoperă gena cancerului de san, a obezității, a cancerului de prostată, de tiroidă

• 1995 – începe folosirea pe scară largă a terapiei genice, modulare sistem imun și anticorpi monoclonali în lupta împotriva cancerului

• 1996 – se descopră gene asociată maladiei Parkinson

• 1997 – oaia Dolly

• Din anul 2000 încoace, manipularea genetică a deschis noi perspective.

Etică. Morală. Moralitate

Semnificația termenilor

Etica

Reprezintă teoria sau studiul filozofic al moralei

Se ocupă de studiul principiilor, normelor și valorilor morale, în vederea stabilirii b#%l!^+a?originii, dezvoltării și justificarea conținutului lor

Morala

Reprezintă un ansamblu de principii, valori și norme de reglementare a comportamentului, întemeiate pe valorile de bine-rău, moral-imoral, cinste, corectitudine, sinceritate, responsabilitate, impuse atât de propria conștiință cât și de presiunea atitudinii celorlalți în cadrul unei comunități

Moralitatea

Reprezintă gradul în care normele morale sunt respectate de către o colectivitate, un grup sau o persoană

Reprezintă calitatea morală a unei acțiuni, a unei persoane sau a unei colectivități

Se face diferențierea de moravuri, care reprezintă modele tradiționale, relativ stabile de comportament, specifice unui grup etnic sau cultural

Ramurile eticii

ETICA TEORETICĂ cuprinde: metaetica și etica normativă

Metaetica

Se ocupă de studiul regulilor logice, generale ale oricărei morale, indiferent de ce anume recomandă, susține sau condamnă morala respectivă

Studiază natura moralității, limbajul etic, raționamentul etic, motivația și decizia b#%l!^+a?etică, enunțurile etice, funcția practică a limbajului moral, respectiv prin capacitatea judecăților etice de a schimba opiniile și atitudinile oamenilor, natura obiectivă sau subiectivă a judecăților morale, legătura dintre judecata etică și comportamentul uman

Etica normativă

Studiază conținutul normelor, principiilor și valorilor specifice unor sisteme morale

Justificarea și ierahizarea sistemelor morale

Evaluarea acțiunilor și comportamentelor morale (spre exemplu produce argumente cu privire la caracterul bun sau rău inerent unor acțiuni morale cu consecințele lor)

Cuprinde trei tipuri mari de teorii etice:

Etica deontologică – vizează obligațiile și datoriile etice, deciziile și judecățile morale cu temei într-un principiu moral

Etica finalistă – vizează scopul final al deciziilor și acțiunilor morale

Etica virtuților

i. Etica deontologică

Datoria este necesitatea de a îndeplini o acțiune din respect pentru lege.

Legea morală supremă ia forma „imperativului categoric” definit de Kant prin: „acționează ca și când maxima acțiunii tale ar trebui să devină, prin voința ta, lege universală a naturii și acționează astfel încât să folosești umanitatea atât în persoana ta cât și în persoana oricui altcuiva, totdeauna în același timp ca scop, niciodată b#%l!^+a?numai ca mijloc”

Imperativul categoric

După Kant reprezintă o lege morală inerentă rațiunii umane, cu caracter aprioric, independentă de orice interese empirice umane, exprimând datoria

Tot în concepția lui Kant moralitatea acțiunilor și comportamentului unui subiect, nu depinde nici de dorințe, nici de sentimente care nu pot fi temeiul unei acțiuni morale, pentru că acestea, oricât de admirabile ar fi, nu sunt supuse voinței.

Kant opune imperativul categoric, imperativului ipotetic, care are un scop practic și este subordonat atingerii lui

Impune termenul de datorie morală ca și un atribut pe care rațiunea îl folosește în virtutea propriei alcătuiri structurale

Trebuie respectată de către orice subiect, indiferent de circumstanțe, de aceea spunerea adevărului nu poate fi limitată de nici un fel de considerente lăturalnice b#%l!^+a?

Deontologia

Provine din limba greacă – „deontos”- ceea ce se cade, ceea ce este necesar, „logos”- știință

Desemnează studiul datoriei morale, natura și forma acesteia în calitate de componentă a conștiinței morale

Este un ansamblu de norme morale specifice unei anumite profesiuni (medicină, drept, știință), cuprinse într-un cod scris sau transmis prin tradiție și acceptat de toți practicanții acelei meserii

Deontologia medicală reprezintă ansamblul normelor referitoare la conduită, drepturile și obligațiile medicului în raporturile sale cu ceilalți medici, cu personalul paramedical și cu bolnavii

ii. Etica finalistă sau teleologică

Promovează utilitarismul care reprezintă o doctrină etică ce privește

moralitatea acțiunilor ca fiind total dependentă de consecințele sau rezultatele lor benefice (spre exemplu faptele oamenilor în relație cu normele sociale sau divine au un conținut intrinsec valoros nu prin faptul că sunt obligatorii, ci datorită binelui pe care îl produc)

Utilitarismul își are originea în Anglia sec XVII prin operele lui J.Bentham, J.S.Mill și H.Sidgwich care susțin că o acțiune este justă sau injustă după utilitatea ei. b#%l!^+a?

Impune principiul utilitarismului drept „proprietatea prezentă în orice obiect de a tinde să producă plăcere, bine sau fericire, sau să preîntâmpine apariția durerii, răului sau nefericirea persoanelor implicate”

Teza fundamentală a utilitarismului, formulată de Bentham, este „principiul maximei fericiri”, potrivit căreia binele suprem îl reprezintă asigurarea celei mai mari fericiri posibile pentru un număr cât mai mare de oameni (fericirea fiind concepută drept maximizarea plăcerii și minimizarea durerii)

Hedonismul este o doctrină etică potrivit căreia fericirea, definită prin prisma plăcerii este socotită scopul unic și potrivit al acțiunii umane

Adepții utilitarismului au încercat să distingă între acte despre care credem că duc la fericire și acte care duc în fapt la ea

Identificarea fericirii cu plăcerea a fost respinsă încă de pe vremea lui Socrate, iar Epicur atrăgea atenția că nu trebuie să ne lăsăm dominați de plăceri, căci acestea se pot transforma în neplăceri care să ne domine

Bentham făcea distincție între diferite surse de plăcere sugerând că alegerile individuale trebuie să fie călăuzite nu de calitatea plăcerii ce poate fi obținută, ci de cantitatea ei

Mill a introdus o distincție calitativă între plăceri „superioare” (intelectuale) și „inferioare” (senzoriale)

Actual există utilitarismul actelor potrivit căruia fiecare acțiune individuală trebuie evaluată după rezultatele pe care le produce și utilitarismul regulilor care se referă la utilitatea unor reguli privitoare la anumite tipuri de acțiuni

Criticile utilitarismului

Dificultatea practică de a-l aplica – greutatea determinării scopului final al unei b#%l!^+a?acțiuni individuale

Caracter inechitabil – de exemplu când fericirea majorității se obține prin sacrificarea unei minorități

Unilateralitatea sa – moralitatea este analizată exclusiv prin prisma acțiunilor și a consecințelor, niciodată prin cea a motivelor sau a intențiilor

iii. Etica virtuțiilor

Se prezintă sub două forme:

iii.1. un cod de virtuți și vicii morale care fixează valorile etice și oferă un centru de referință vieții morale individuale și a colectivității, fiind adaptat în funcție de modificările sociale, culturale și religioase

iii.2. tipologii sau caracterologii care descriu scheme tipice de comportament reprezentative pentru atitudinea și profilul moral al unui subiect dintr-o colectivitate

Virtutea

Este o însușire pozitivă a caracterului care constă în urmărirea statornică a binelui moral, cu respectarea idealurilor etice, a principiilor și normelor morale

Este o trăsătură de caracter pozitivă și o calitate umană demnă de admirat pentru că reprezintă conformitatea dintre viața sau comportamentul oamenilor și principiile sau valorile morale (nu orice calitate umană este și morală – de exemplu inteligența. adică nu putem prețui inteligența călăului care își execută victima)

Viciul

Reprezintă un deficit al conduitei morale prin alterarea unor trebuințe b#%l!^+a?

Desemnează acea însușire a caracterului care se manifestă prin pornirea statornică de a comite fapte imorale, dăunătoare, patimi, defecte, cusururi, năravuri

Există o competiție permanentă între virtuțile fundamentale ale sufletului și vicii, mediate de temperanță (renunțare la plăceri excesive), curaj (suma pasiunilor superioare) și înțelepciune (rațiunea); dezordinea și confuzia acestor părți vor crea lașitate, ignoranță, intemperanță

Virtutea nu este înnăscută, ci se dobândește prin educație și practică spirituală

iii.1. Codul de virtuți. Există două tipuri de virtuți – virtuți intelectuale sau dianoetice – care sunt în număr de cinci: arta, știința, înțelepciunea practică, înțelepciunea speculativă și intelectul intuitiv și virtuțile etice sau morale – cu referire la caracterul propriu-zis care se definesc ca linie de mijloc între excesul și lipsa unei calități

VIRTUȚI ETICE

Curajul – între lașitate și temeritate

Cumpătarea – între durere și desfrâu b#%l!^+a?

Generozitatea – între risipă și avariție

Mărinimia – între vulgaritate și meschinărie

Grandoarea sufletească – între vanitate și micime sufletească

Blândețea – între irascibilitate și apatie

Sinceritatea – între lăudăroșenie și disimulare

Veselia – între bufonerie și grosolănie

Amabilitatea – între lingușitorie și ursuzenie

Indignarea – între invidie și răutate

Dreptatea – între ilegalitate și ilegalitate

Clasic există șapte virtuți: patru cardinale (prudența, dreptatea, curajul și cumpătarea) și trei teologale (credința, speranța și dragostea) și șapte păcate cardinale: trufia, pizma, zgârcenia, desfrânarea, lăcomia, mânia și lenevia.

iii.2. Tipologiile și caracterologiile Se prezintă sub forma unor tablouri succesive de atitudini, calități și defecte morale. Există mai multe lucrări care descriu diverse tipuri de caracter (Theofrast cu lucrarea sa „Caracterele” și Kalmar care descrie caracterologia homeopatică mult mai cunoscută care descrie următoarele tipuri: arogantul, brutalul, capriciosul, colericul, grosolanul, certărețul, gelosul, maniacul, răutăciosul, neîncrezătorul, morocănosul, neglijentul, orgoliosul, leneșul, pretențiosul, taciturnul, timidul și veleitarul).

b#%l!^+a?

Justificare Epistemologică.

Bioetica există ca o încercare de reflecție sistematică privind toate intervențiile omului asupra ființelor vii, o reflecție ce are ca obiectiv specific și arzător identificarea valorilor și normelor care să guverneze acțiunea omului, intervenția științei și a tehnologiei asupra vieții înseși și a biosferei.

Jean Bernard, cunoscut hematolog francez, vorbea de două mari revoluții:

• revoluția terapeutică

• revoluția biologică

Prima revoluție, după milenii de neputință, după descoperirea sulfamidelor (1937) și a penicilinei (1946), conferă umanității „putere de a înfrânge bolile mult timp considerate fatale, precum tuberculoza, sifilisul, marile septicemii, afecțiunile glandelor endocrine, dereglări biochimice umorale”.

A doua revoluție este recentă, începând de la descoperirea codului genetic și definește „medicina genomică”, plecând de la descoperirea legilor care guvernează formarea vieții. Aceste descoperiri au revoluționat medicina, dar au provocat în același timp și o revoluție în concepțiile despre viață și om, stimulând reflecția asupra destinelor omenirii.

Cu cât medicina devine mai puternică și eficace, cu atât normele de protejare a individului trebuie să fie mai riguroase și cunoscute temeinic.

Odată cu descoperirile științifice din genetică și cu aplicarea noilor cunoștințe în domeniul embriologic și ginecologic, care au dus la procrearea artificială, știința medicală intră într-o fază nouă, ale cărei evoluții nu sunt complet previzibile și rămân încă fără o orientare etică și deontologică omogenă.

Prima apariție a ingineriei genetice, adică a posibilității de a transfera porțiuni din codul genetic de la o celulă la alta, chiar la specii diferite, prin dublul mecanism al b#%l!^+a? „endonucleozei de restricție” și al acidului dezoxiribonucleic (ADN) „recombinat”, a alarmat desigur lumea. Posibilele aplicări ale ingineriei în diferite forme de viață au făcut să se întrevadă eventualitatea creării „bombei biologice”, mult mai puțin costisitoare decât cea nucleară și cu mai puține posibilități de control. Toate acestea au generat temeri față de posibila alterare a biosferei și a ecosistemului de către om.

S-a invocat o nouă etică pentru evitarea unei posibile catastrofe a umanității, o etică a întregii biosfere, care să-și extragă normele din interiorul evoluției biologice, acesta fiind momentul nașterii bioeticii.

Teama de o catastrofă, necesitatea unui moratoriu și a unei normative universale între savanți, se manifestă în cadrul societăților de cercetători, după cum o dovedesc conferințele de la Gordon și Asilomar, care au instituit primele comitete științifico-etice de supraveghere și au elaborat primele „Guidelines” care privesc intervenția asupra ADN. Aceste linii conducătoare au fost reluate de diferite organisme din lume.

În ceea ce privește ingineria genetică propriu-zisă, s-a întrevăzut repede posibilitatea realizării genoterapiei, care acum este aplicabilă pe linia celulelor somatice și este interzisă, în schimb, din cauza unor riscuri pentru moment iminente, asupra liniei germinale.

Noile cunoștințe din domeniul genetic au determinat extinderea aplicării, tot mai delicate și cu probleme etice, a diagnosticării prenatale și postnatale.

Acum se vorbește de „medicină genomică” și de „medicină preventivă”, mai ales după elucidarea „proiectului genom uman”, care va permite, dacă va fi finalizat, cunoașterea codului genetic al omului și deci structura patrimoniului ereditar al fiecărui individ – acest fapt permițând o mai bună urmărire a scopurilor terapeutice, dar va deschide și posibilitatea cunoașterii secretului intim al constituției ereditare a fiecărei persoane și familii. b#%l!^+a?

În cadrul ingineriei genetice propriu-zise s-au evidențiat și posibilitățile unor aplicații pozitive, nu numai cele catastrofale, de temut; de aceea a devenit importantă și evidentă problema etică pentru cercetători, politicieni, industriași, de a fi garantate acele aplicații ale ingineriei genetice prin care patrimoniul genetic va putea fi îngrijit, un echilibru compatibil cu sănătatea omului de azi și a generațiilor viitoare.

Temerile continuă să fie mari în privința unui alt capitol important, cel al procreației. Aici frontierele se lărgesc tot mai mult și sunt în joc nu numai viața embrionilor procreați în mod artificial, dar și concepția privind părinții, paternitatea și maternitatea, cu scopul însuși al sexualității umane.

Posibilitățile concrete de a ajunge la eugenie selectivă, la experimente pe embrioni și la comercializarea corpului uman și a procreației, sunt, de acum, un fapt recunoscut și de care mulți se tem.

Rigoarea istorică ne obligă să afirmăm că deja cu câțiva ani înaintea lui Potter și a lui Hellegers, și anume în 1969, apăruse faimosul Hastings Center, datorat filozofului Daniel Callahan și psihiatrului Willard Gaylin, a căror preocupare era de a studia și a formula norme mai ales în domeniul cercetării și experimentării biomedicale, fără însă a se folosi termenul de bioetică.

În Statele Unite, discuția privind problemele etice ale experimentării era deja acutizată de denunțurile și procesele legate de unele abuzuri răsunătoare care se refereau la experimente făcute pe om. b#%l!^+a?

Principalele centre de bioetică din lume.

Callahan și Gaylin luaseră inițiativa de a reuni oameni de știință, cercetători, filozofi, pentru a discuta aceste probleme. Astfel de reflecții au dus – cum am mai afirmat – la crearea unei instituții dedicată în mod sistematic studiului Bioeticii, Institute of Society, Ethics and the Life Sciences, cu sediul la Hastings on Hudson (NY), cunoscut imediat cu numele de Hastings Center, al cărui obiectiv specific era considerarea aspectelor etice, sociale și legale ale științelor medico-sanitare.

Interesul pentru aceste studii a fost atât de mare încât la început nu s-au avut în vedere probleme logistice și economice, cu atât mai mult cu cât, la înființarea lui, centrul a fost amenajat într-o cameră disponibilă în casa Callahan, și parțial cu bani primiți de la mama lui. Din 1987, Hastings Center s-a mutat la Briarcliff Manor (NY), la circa 50 de km de New York.

Centrul își propune să fie un institut de cercetare independent, laic, non profit, cu o valoroasă activitate educativă a publicului în general, aproape o misiune socială. Scopurile specifice ale activității sale sunt: abordarea și rezolvarea problemelor etice create de progresul științelor biomedicale și de însăși profesiunea medicală; educarea publicului în general privind relevanța etică a multor descoperiri științifice; participarea la elaborarea unor norme în probleme morale dificile ale societății contemporane, cum ar fi de exemplu SIDA, întreruperea terapiei de menținere vitală, reproducerea artificială, diagnosticul prenatal, distribuirea fondurilor în domeniul sanitar.

Acest centru a introdus desigur ample tematici medicale și medico-sociale în dezbaterea bioeticii, mărindu-i orizontul în comparație cu perspectivele lui Potter, și a contribuit la elaborarea unor proiecte didactice și de linii directoare privind probleme de b#%l!^+a?bioetică specială. Rezultatele acestor studii sunt publicate în revista Hastings Center Report, publicația oficială a centrului, și în numeroase alte monografii.

În anii în care se năștea Hastings Center, la Georgetown University din Washington (DC), ajungea, cum spuneam, Hellegers, angajat în cercetări de fiziologia fătului. El se transferă la această universitate cu intenția precisă de a inaugura un program de cercetare interdisciplinară de Bioetică. În acest scop, Hellegers l-a invitat – în anul 1968 și în 1969 – pe teologul moralist protestant Paul Ramsey să țină cursuri la Facultatea de medicină de la Georgetown University. Din aceste cursuri de morală au rezultat două volume: „The patient as a person” și „Fabricated Man”, ambele lansate în 1970, putând fi considerate primele publicații care au lansat Bioetica în America.

Chiar în acea perioadă familia Kennedy luase hotărârea să finanțeze unele cercetări privind prevenirea handicapurilor mentale congenitale. Implicațiile, fie ele și etice, ale acestei cercetări, l-au stimulat pe Hellegers să prezinte propunerea de a crea un institut care să se ocupe atât de fiziologia reproducerii cât și de Bioetică. Așa s-a născut, în 1971, The Joseph and Rose Kennedy Institute for the Study of Human Reproduction and Bioethics, adică primul centru care purta formal numele de Institut de bioetică. După moartea lui Hellegers, în 1979, Instituția a primit numele, care s-a păstrat, de Kennedy Institute of Ethics fiind anexată în mod oficial la Georgetown University. Directorul lui a fost câțiva ani Edmund D. Pellegrino. În interiorul Institutului își are sediul Center for Bioethics, care are un director propriu. S-au desfășurat apoi activități comune cu alte centre de la Georgetown University, cu Division of Health and Humanities, în interiorul Department of Community and Family Medicine; apoi cu Center for Population Research, deja prezent în cadrul universității din 1964; The Asian Bioethics Program, care-și propune să evalueze implicațiile etice b#%l!^+a?determinate de impactul dezvoltării științifico-tehnologice în domeniul bioeticii în țările din Asia; The European Program in Professional Ethics, care a desfășurat programe educative, întâi în Germania și apoi în alte țări europene.

Center for Bioethichs și Kennedy Institute își au sediul într-o universitate din Georgetown – fondată de iezuiți în 1789 – care prin constituție este deschisă studenților și cercetătorilor de orice confesiune religioasă. are ca principal scop cercetarea printr-o metodologie interdisciplinară, membrii ei provenind din domeniul științelor umane, sociale, științelor naturii, cu preferință pentru sfera filozofiei și teologiei morale și o confruntare înter-religioasă și ecumenică. Publicațiile Institutului și Centrului sunt numeroase, ca și temele abordate, dar una dintre ele merită menționată în mod special, fiind unică în felul ei „Encyclopedia of Bioethics”. Îngrijită în 1978 de W.T.Reich, a fost reeditată în 1995 în 5 volume, cuprinzând 3000 de pagini, 464 de articole prezentate în ordine alfabetică și redactate de 437 de autori. O altă activitate importantă a centrului a fost activarea unui serviciu de informație bibliografică online, Bioethicsline, sprijinit de National Library of Medicine în Bethesda în Maryland și distribuit prin sistemul MEDLARS în Statele Unite și în lume. Kennedy Institute publică trimestrial „New Titles in Bioethics”, o bibliografie actualizată cu noi volume publicate, și „Scope Note Series”, monografii bibliografice care cuprind și articole din reviste. Revista oficială este Kennedy Institute of Ethics Journal.

Biblioteca de la Georgetown University, The National Reference Center for Bioethics Literature, reunește cele mai relevante publicații din aria anglo-americană. În această arie culturală se formează, mai ales cu ajutorul lui T.L. Beauchamp și J.F. Childress, doctrina bioetică din Statele Unite inclusă în faimoasa operă ,,Principles of biomedical ethics”, care b#%l!^+a?trasează teoria „principialismului” pe care o vom trata ulterior. Un alt gânditor care se numără printre părinții Bioeticii este E.D.Pellegrino, pe care l-am amintit deja ca director, pentru câțiva ani, al Centrului de Bioetică (actualmente director al Center for the Advanced Studies in Ethics și al Center for Clinical Ethics tot pe lângă Georgetown University), care împreună cu D.C. Thomas a a introdus concepte noi privind relația medic-pacient.

După primele două centre de studii din Statele Unite, au fost înființate altele, legate mai ales de universități sau spitale. Noi ne vom referi însă numai la acelea care prezintă un mod specific de abordare. În America merită să fie numit Pope John XXIIl Center, care a publicat numeroase monografii. El pleacă de la o perspectivă instituțională de fidelitate față de Magisteriul Bisericii Catolice.

În Australia este cunoscută activitatea desfășurată de Center for Human Bioethics de pe lângă Monash University din Melbourne, condus de P. Singer – cunoscut prin extremul său „laicism” – care este și co-director al reviste Bioethics, organ oficial al International Association of Bioethics. Tot în Australia operează două centre de bioetică de inspirație catolică: The Thomas More Center și St Vincent's Bioethics Center.

În Europa, continentul pe care demult s-au dezvoltat cele mai semnificative sisteme filozofico-morale care au inspirat secole întregi viața socială, bioetica și-a făcut apariția mai târziu. Această întârziere poate fi atribuită structurării diferite a sistemului sanitar și universitar față de SUA, prezenței puternice a deontologiei profesionale predată de medicii legiști sau dificultăților de organizare a unei munci interdisciplinare din cauza unei specializări academice excesive.

Astfel, în anul academic 1975-1976 au fost create în Spania – pe lângă Facultatea de Teologie de la San Cugat del Valles (Barcelona) – seminarii de studiu în diferite domenii ale bioeticii; din aceste seminarii de studiu s-a născut Instituto Borja de Bioetica, condus de un discipol și colaborator al lui A. Hellegers, Francisco Abel s.j., care a primit statut de fundație privată în 1980. În afara acestui centru, care deține primatul în b#%l!^+a?Spania din punctul de vedere al interesului și al cercetării în Bioetică trebuie semnalată angajarea d-lui D. Gracia, Director al Departamento de Medicina Preventiva, Salud Publica e Historia de la Ciencia, de pe lângă Facultatea de Medicină de la Universitatea Complutense din Madrid. Lucrarea „Fundamentos de bioetica”, menționată în notă, este deosebit de importantă și pornește de la un examen istorico-filozofic al evoluției conceptelor etice în domeniul biomedical de la școala hipocratică până în zilele noastre și conturează bazele rațiunii etice în domeniul biomedical care s-au desprins din evoluția gândirii filozofice. Examenul istoric este amplu: justificarea principiilor de beneficiu, vătămare, de autonomie, de justiție; este urmărită în diversele etape ale gândirii etice, din antichitate până la gândirea actuală din Statele Unite. Autorul, aderând la filozofia personalistă și fenomenologică a conaționalilor L. Delgado și X. Zubiri, avansează teoria „eticii formale a bunurilor”, ca fundament al instanței etice universale, negând posibilitatea existenței unui fundament universal în planul conținutului judecății etice. Autorul a promis că acest volum va fi urmat de o operă ulterioară despre bioetica clinică. Contribuția lui rămâne una dintre cele mai importante pe plan internațional.

Tot în Spania, din 1983 funcționează Sociedad Andaluza de Investigacion Bioetica, a cărei activitate este demonstrată de publicarea periodicului Bioetica y Ciencias de la Salud. Este semnalată și ampla activitate a Grupului de Investigacion Bioetica de Galicia (GIB).

În 1983 a fost creat la Bruxelles, din inițiativa unor profesori de la Universitatea Catolică din Louvain, Centre d'Etudes Bioethiques: este vorba de o asociație non profit afiliată Universitatății din Louvain.

Un alt centru de interes bioetic existent în Franța: este denumit Institut National de la b#%l!^+a?Sante et de la Recherche Medicale (INSERM), pe lângă care a fost creat Centre de Documentation et Information en Ethique (CDEI).

În Țările de Jos primul institut de bioetică (Instituut voor Gezondheidsethiek) este fondat la Maastricht în 1985. În Anglia, din 1975, este publicat periodicul trimestrial Journal of Medical Ethics de către Institute of Medical Ethics cu sediul la Edinburg și care se definește ca o „organizație independentă, nepartinică”. În acest moment, publicația este îngrijită în colaborare cu British Medical Association (Asociația Medicilor Britanici).

La Londra este publicată revista Ethics and Medicine de către Centre for Bioethics and Public Policy, cu orientare hipocratică și creștină. Tot la Londra trebuie semnalată activitatea desfășurată de Linacre Centre for Health Care Ethics, fondat în 1977, în serviciul comunității catolice din Marea Britanie.

În plan european trebuie semnalată opera unui autor german, care activează în Palestina și în America de Nord, și care a contribuit în mod substanțial la dezbaterea bioeticii: este vorba de Principio di responsabilitâ de H. Jonas, una dintre cele mai mari contribuții aduse acestei discipline. Autorul are un punct de pornire analog cu cel al lui Potter: el ia în considerare posibilitatea din ce în ce mai mare a tehnologiei, analizând amenințările acesteia la adresa supraviețuirii umanității. Omenirea are obligația să supraviețuiască – după autor aceasta este exigența prioritară – și de aceea, este necesară o nouă Etică, etică pe care el o numește a „viitorului”, pentru că trebuie să se bazeze pe studierea consecințelor intervențiilor omului asupra biosferei pentru generațiile viitoare. Criteriul ghid pentru intervențiile biotehnologice va trebui să fie cel al excluderii catastrofei.

Instituția italiană Centro di Bioetica, s-a născut printre primele în Italia, în 1985, la Universita Cattolica del Sacro Cuore (UCSC). Își are sediul la Facultatea de Medicină și b#%l!^+a?Chirurgie „A. Gemelli" din Roma. Organul director este constituit dintr-un comitet compus din Rectorul și Decanul Facultății de Medicină (membrii de drept) și din alți 18 membri desemnați de Rector, medici specialiști, biologi, filozofi, juriști, moraliști, teologi. Recent, pe lângă Centru a fost creat – prin hotărârea Consiliului Facultății și a Senatului Academic – Institutul de Bioetică ce își desfășoară activitatea în domeniul academic, coordonând cursuri de Doctorat și de Perfecționare post-licență, ca și activitatea didactică în cadrul Examenului de licență in Medicină și Chirurgie, și a Diplomelor Universitare din domeniul sanitar. Institutul este condus de un profesor titular de bioetică și beneficiază de activitatea cercetătorilor și bursierilor.

Centrul de Bioetică este operațional pentru activitatea de formare în teritoriu și, în ultimii ani, a contribuit la crearea unor sedii ale consorțiului, în diferite regiuni din Italia, prin care coordonează activitatea de educare permanentă prin cursuri adresate personalului sanitar și celor interesați direct sau indirect de probleme de bioetică. b#%l!^+a?

Revista oficială a Centrului este Medicina e Morale, care publică trimestrial articole, note, comentarii și recenzii bibliografice despre aspecte ale Bioeticii, ale deontologiei și ale moralei medicale. Activitatea Centrului și a Institutului de Bioetică al Universității Catolice este demonstrată de publicarea acestui manual și a două colecții care includ deja zeci de volume. Perspectiva filozofică ce caracterizează Centrul și Institutul este „personalismul fundamentat ontologic” de inspirație tomistă și dezvoltă, plecând de la acest punct de vedere, continua sintonie cu gândirea catolică fără a împiedica sau a exclude dialogul cu alte abordări.

Un alt pol de reflecție important este cel legat de Instituto Scientifico Ospedale San Raffaele din Milano, unde există din 1985 un Dipartimento di Medicina e Scienze umane și unde se publică o revistă științifică de popularizare KOS și o alta, cu caracter etico-sanitar, Sanare infirmos.

De orientare „laică”, în sensul unei puternice critici aduse viziunii catolice a bioeticii, este Politeia, centru pentru formare și cercetare în politică și etică din Milano (cu sedii și la Roma și Neapole). Și acest centru are secțiuni de etică în economie, în domeniul mediului, și de bioetică. Revista, editată sub îngrijirea Centrului, se numește Niotizie di Politeia și reunește contribuții de proveniență diversă, ce reflectă însă o abordare analistă și utilitaristă, privilegiind individualismul metodologic ce stă la baza muncii de cercetare a grupului. Recent, secțiunea de bioetică a înființat Consulta di Bioetica ( „Corpul consultativ de Bioetică"), ce editează revista Bioetica.

Învățământul academic al Bioeticii în Italia a fost activat în multe Universități b#%l!^+a?pontificale, cu o perspectivă mai ales teologică. În universitățile de stat, bioetica a fost introdusă ca disciplină de învățământ la cererea unor facultăți de Medicină și chirurgie (printre care Universitatea Catolică din Roma); apoi, a fost inserată în grupurile de discipline pentru participarea la concursuri publice (pentru profesori universitari dintre cei mai calificați și pentru cercetători universitari) deci în sectoarele științifico-disciplinare ale învățământului universitar.

Desigur, învățământul universitar de bioetică a contribuit, fără îndoială, la o mai bună definiție a acestei discipline și același lucru se poate spune despre instituirea comitetelor de bioetică, denumite și „comitete etice”, care au dat un puternic impuls gândirii bioetice.

2. DREPTURILE PACIENTULUI ȘI CADRUL LEGISLATIV DIN ROMÂNIA: convenția europeană a drepturilor omului; jurământul lui Hipocrate și codul deontologic; drepturile pacienților.

Scurt istoric și contextul apariției

Pentru a ne da seama pe deplin despre discuțiile actuale și abordările diferențiate ale Bioeticii, este necesar să ne reamintim itinerariul istoric al gândirii etice în medicină, înaintea răspândirii termenului însuși și a recentelor schimbări. Unele etape, de-a lungul secolelor, au predispus la criteriologii și categorii filozofice și adesea au dat naștere unor discuții pe teme specifice.

Unele etape sunt semnificative sub acest profil: etica medicală hipocratică, morala medicală de inspirație teologică, aportul filozofiei moderne, reflecția privind drepturile omului în Europa, mai ales după ultimul război mondial. Drumul nostru nu poate fi extins și aprofundat, așa cum au făcut-o mulți autori, ci se va opri la acel element din trecut care este b#%l!^+a?absolut necesar pentru înțelegerea momentului cultural actual. Aportul principiilor și criteriilor proprii filozofiilor moderne va fi tratat într-un capitol dedicat succesiv meta-eticii, modelelor de bioetică și problemei fondării gândirii etice.

La originea eticii medicale în societățile arhaice ca și în cele mai evoluate din antichitate găsim mereu trei elemente: exigențele cu caracter etic pe care medicul trebuia să le respecte, semnificațiile morale ale asistenței acordate bolnavului și hotărârile pe care statul trebuia să le ia pentru cetățenii săi în ceea ce privește sănătatea publică. Încă din 1750 î C, Codul lui Hammurabi, influențat de prescrierile sumerienilor, conținea deja normele care dirijează activitatea medicală și o primă reglementare a taxelor pentru asistența sanitară. Nu se poate face abstracție, deci, în reconstruirea gândirii etice occidentale din domeniul medical, de Hipocrate (460-370 î.C.) și de „Jurământul” său .

Expunerea făcută de D. Gracia este amplă și documentată ca analiză a textului, structură etico-religioasă și interpretare istorico-filozofică. Jurământul reprezintă, potrivit acestei interpretări, expresia tipică a culturii epocii, cu caracter pre-juridic, specific unei categorii de persoane, categoria medicilor, care era considerată într-un anumit fel deasupra legii. Legea era pentru cei care practicau meserii specifice cetățenilor obișnuiți; profesiunea medicală ar fi, ca cea de rege și de preot, o „profesie puternică”, susținută de o „morală forte”, exprimată în sens religios în Jurământ.

Structura Jurământului cuprinde:

a) o invocare a divinității ca introducere distinctă;

b) o parte centrală care la rândul ei are două fragmente: unul relativ la angajarea de a respecta maestrul, a transmite gratuit cele învățate fiilor maestrului și celor care semnează Jurământul; celălalt fragment este dedicat mai concret terapiei care obligă medicul să excludă anumite acțiuni, ca de exemplu administrarea otrăvii, chiar dacă i se solicită, „avortul cauzat de intervenții artificiale”, orice abuz sexual față de persoana bolnavului și de rude, respectarea secretului medical; b#%l!^+a?

c) o concluzie în care se cer sancțiuni din partea divinității în sens pozitiv (binecuvântări) pentru cel care respectă jurământul și în sens punitiv (damnațiuni) pentru cel care îl încalcă.

Nu se poate vorbi, potrivit acestei analize istorice, de un cod atemporal, aproape o expresie scrisă a unei morale naturale, după cum a fost socotit până în secolul al XVIII-lea, ci de o reflectare a filozofiei și a culturii timpului, care consideră profesia medicală într-un climat de transcendență, conferindu-i caracter de sacralitate (sacerdonțiu fiziologic și carismatic). Rezultatul care decurge din această interpretare este că această gândire hipocratică ar fi dat în realitate un fundament filozofico-teologic a ceea ce azi numim cu o conotație negativă „paternalism medical”.

Fără îndoială, Jurământul fundamentează moralitatea actului medical pe principiul „beneficienței și nu al dăunării”, deci al binelui pacientului, principiu continuat de-a lungul secolelor. Deoarece medicul acționează pentru binele bolnavului, acesta fiind „ethos-ul” lui, ceea ce prescrie nu ar avea nevoie de alte confirmări, nici măcar din partea pacientului.

Nu poate fi vorba, deci, de o simplă moralitate defensivă a „castei” medicilor, nici de o moralitate naturală, ci de o moralitate ce se bazează pe principiul sacru al binelui pacientului, al cărui protector fără drept de apel și deasupra oricărei legi este medicul. Nu se poate totuși ignora – pentru evoluția gândirii etico-filozofice, influența succesivă a lui Socrate, Platon și Aristotel – efortul lor de a întemeia criterii de moralitate care să nu fie subiective, ci bazate pe adevăruri obiective; existența conștiinței binelui în sine și a respectului persoanei dincolo și deasupra dorințelor sale subiective. Ceea ce recunosc toți este faptul că gândirea hipocratică a rămas „canonică” pentru întreaga cultură clasică a b#%l!^+a?Evului Mediu. Această influență aproape universală a Jurământului lui Hipocrate este dovedită de formule asemănătoare răspândite în diferite culturi, precum Jurământul lui Aseph Ben Berachyhu în Siria, din secolul VI; Rugăciunea zilnică a medicului de Mose Maimonide (1135-1204) în Egipt; Datoriile medicului de Mohamed Hasin(1770) în Persia, Codul lui Manu- sec 2 IH, Decalogul iudeo-creștin sec 13 IH.

Apariția principiului de autonomie odată cu afirmarea gândirii moderne, liberalismul etic al lui Hume, Smith, Short Mell, Gregory și cu formularea drepturilor omului și ale drepturilor cetățeanului, reprezintă, desigur, un „antipaternalism medical”, după cum afirmă D. Gracia; și totuși, aceste noi principii nu vor putea șterge complet principiul beneficienței ca moment de validitate și garanție atât pentru autonomia pacientului cât și pentru cea a medicului.

Nici ideea de Justiție formulată de gândirea socială contemporană nu va putea elimina acest principiu al beneficienței, care noi nu considerăm că se bazează pe transcendența profesiei medicale, ci pe ideea binelui și a adevărului și îl reținem important pentru însăși consistența altor principii, ca cele de autonomie și justiție.

Bioetica actuală se inspiră din faimoasele principii: beneficiu – non dăunare, autonomie și justiție – păstrând o tradiție istorică ce vine de departe și traversează întreaga evoluție a gândirii occidentale. Nu se poate omite în această retrospectivă contribuția creștinismului, a teologiei creștine, aplicarea ei în mediul sanitar și în Magisteriul Bisericii.

Creștinismul nu s-a limitat să facă o bună primire eticii hipocratice, ci așa cum a acționat în cazul gândirii platonice și aristotelice, a introdus concepte noi și valori noi atât prin intermediul învățământului, cât și prin practica asistențială. Aceste contribuții pot fi recunoscute în primul rând în fundamentarea definitivă a conceptului de „persoană umană”, b#%l!^+a?în configurația teologică și nouă a asistenței bolnavului și a profesiei de medic, în abordarea și căutarea dialogului pozitiv, mai ales în ambientul catolic, după greutățile intampinate din vremea lui Galileo, dintre rațiunea științifică și credința religioasă.

Valoarea persoanei umane în creștinism – personalism creștin – rezultă din depășirea dualismului clasic, pentru care nu numai sufletul spiritual, ci omul întreg, în unitatea lui trup-spirit, este considerat făptură a lui Dumnezeu, co-responsabil al pământului și al vieții în lume în fața Creatorului însuși.

Apoi, prin forța misterului întrupării-Mântuirii, omul, orice om, mai ales cel aflat în dificultate, este considerat și evaluat ca expresie a carității Mântuitorului și fundament al judecății finale și escatologice, conform căreia ceea ce i se face bolnavului este apreciat în termenii „Mie Mi-ați făcut”.

Noua viziune asupra lumii și a umanității în sens personalist, creațional și salvator determină comunitatea creștină să se îngrijească de spitale, care întruchipează parabola Bunului Samaritean în istoria lumii încreștinate, și pentru cel puțin 17 secole, Biserica Catolică și comunitatea creștină se ocupă de sănătatea publică ca o dovadă de fraternitate și confirmare a autenticității mesajului.

Și după Revoluția franceză, când se va afirma conceptul de „spital civil” și de „drept al cetățeanului la asistență”, comunitățile creștine vor simți dreptul-datorie de a nu abandona asistența bolnavului, nu numai în sensul de „suplinire” a societății civile în țările încă nedezvoltate, dar mai ales ca „mărturie” a fraternității dorite de Cristos față de cel care suferă.

Figura medicului în sens creștin, acolo unde acest termen este bine onorat, nu este cea a unui personaj sacerdotal, deasupra legii morale, ci este chemat să fie slujitorul (diaconos) celor suferinzi, ca expresie a comunității celor care au obligația de a „se îngriji" de frați. Evanghelia, după cum ne indică să-l vedem în bolnav pe „Christus patiens" tot astfel ea ne cere să-l putem recunoaște în medic pe „Christus servus". În numele acestei teologii, b#%l!^+a?Bisericile au dezvoltat o morală teologică ce proclamă sacralitatea și inviolabilitatea vieții oricărei făpturi umane. Această morală condamnă avortul, pruncuciderea, eutanasia, mutilațiile și dezvoltă o „morală medicală" care prinde tot mai mult contur, dezlegându-se încet, încet, de tratatele medievale și renascentiste, care considerau temele de etică medicală ca făcând parte din analizele (dezbaterile) virtuții justiției sau în comentariul poruncii „să nu ucizi", ajungând până la operele de morală medicală, mai recente, în care baza concepției etice privind acțiunea medicului este extrasă din datele Revelației și nu numai din preceptele lui Hipocrate (al cărui Jurământ a fost mereu recunoscut ca expresie a eticii, atât de lumea creștină cât și de cea islamică).

O continuare a acestui interes secular este învățământul magisterial, coerent, al Bisericii Catolice și al altor confesiuni creștine privind problemele pe care știința medicală le-a ridicat în epoca contemporană.

Există o perioadă istorică semnificativă în care se manifestă cea mai putemică expresie a „moralei medicale" în domeniul catolic: este vorba de anii pontificatului lui Pius al Xll-lea. Cine reparcurge învățămintele discursurilor și mesajelor radiofonice ale lui Pius al XII-lea adresate medicilor – și acest lucru merită făcut – își dă seama că ele cupind două provocări: prezența crimelor naziste, comise nu numai în lagărele de concentrare, și evoluția progresului tehnologic care în ambiguitatea lui putea și poate fi îndreptat înspre oprimarea și eliminarea vieții umane.

Tocmai în această răscruce istorică trebuie plasată nașterea Bioeticii. Dar concepția asupra moralei catolice în domeniul medical a fost mereu îmbunătățită după pontificatul lui Pius al Xll-lea, prin succesorii lui, iar pe plan internațional, pronunțările Bisericilor în general și ale Bisericii Catolice în particular constituie obiectul unei atente considerații, b#%l!^+a?întrucât medicul nu le poate ignora atât din rațiuni ce țin de o eventuală apartenență religioasă a sa, cât și datorită obedienței religioase a pacientului, ca și din rațiuni obiective care stau la baza indicației sau a normei morale.

Celelalte Biserici Creștine și confesiuni religioase au oferit la rândul lor indicații credincioșilor și au formulat propuneri lumii medicale și politice (în tratarea fiecărei teme vor fi amintite). Dintre acestea, amintim de pe acum indicațiile privind avortul și diagnosticul prenatal, indicații provenite de la Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Geneva, intitulate: "Manipulating life: ethical issues in genetic engineering" („Manipulând viața: subiecte etice în ingineria genetică"), Geneva 1982.

Din lumea islamică amintim „Codul islamic de Etică Medicală” aprobat de Conferința internațională asupra medicinii islamice, desfășurată în Kuweit, în ianuarie 1981.

Pentru a completa panorama istorică a contribuițiilor la formarea principiilor și criteriilor de comportament în domeniul biomedical trebuie să amintim aportul pe versantul laic, de natură juridică și deontologică de mare relevanță, care s-a dezvoltat după și în urma procesului de la Nurnberg (1945-1946). În acest proces împotriva crimelor naziste, au fost făcute cunoscute lumii delictele comise asupra prizonierilor și civililor din ordinul regimului cu colaborarea medicilor. Aceste delicte sunt astăzi cunoscute și reunite în documentele procesului și rămân o mărturie deloc favorabilă a ceea ce poate face puterea detașată de morală sau presupusă deținătoare a moralei înseși și cu colaborarea medicilor care se lasă instrumentalizați de puterea politică, cu justificarea că sunt „constrânși".

Două direcții de normative s-au dezvoltat începând din acest moment tragic, care pentru unii ar putea coincide cu nașterea Bioeticii „ante litteram”: formularea „drepturilor omului”, aprobarea tot mai actualizată a „Codurilor de Deontologie medicală” emanate de b#%l!^+a?organisme internaționale, precum Asociația Medicală Mondială (AMM) și Consiliul Organizațiilor Internaționale ale Științelor Medicale (CIOMS). Această legislație și aceste normative implicau și cereau în mod necesar o gândire de fundamentare teoretică și justificativă, care prin forța lucrurilor trebuia să se regăsească într-o disciplină sistematică, adică Bioetica.

În prima direcție s-a dezvoltat întreaga codificare începând cu „Declarația universală a drepturilor omului” , publicată de Națiunile Unite (ONU) (10 decembrie 1948) și „Convenzione di salvaguardia dei diritti dell'umo e delle liberta fondamentali” (tratat din Roma din 4 noiembrie 1950), care conțin afirmații angajante în apărarea vieții și a integrității fizice, împreună cu apărarea și salvgardarea altor libertăți civile și politice fundamentale și până la o intreagă serie de „Declarații, Convenții, Recomandări și Cărți". Dintre „Recomandări" amintesc, ca un exemplu, pe cea a Consiliului Europei: la nr. 29/1978 privind transplantele de țesuturi și organe; la nr. 79/1976 despre drepturile bolnavilor și muribunzilor; la nr. 1046/1986 și la nr. 1100/1989 asupra utilizării embrionilor și fetușilor umani.

Dintre Codurile deontologice putem aminti „Codul de la Nurnberg” din 1947, „Codul de Etică Medicală” publicat la Geneva în 1948, conținând „Jurământul de la Geneva”, din parte AMM, actualizat de aceeași asociație la Londra în 1949. Celebră și cunoscută este „Declarația de la Helsinki” privind experimentele și cercetările biomedicate tot de către AMM, publicată în 1962, modificată tot la Helsinki în 1964 și actualizată la Tokio în 1975, la Veneția în 1983 și la Hong Kong în 1989.

Pentru determinarea momentului morții și îngrijirilor din faza finală a bolii trebuie amintită „Declarația de la Sidney", tot de AMM, din 1968, actualizată la Veneția în 1983. Se datorează Conferinței Internaționale a Ordinului Medicilor din Comunitatea Europeană (CEE), alt organism de prestigiu în cadrul autorității medicale, și trebuie să-l amintim, b#%l!^+a?doumentul intitulat „Principii de Etică Medicală Europeană”, publicat la Paris la 6 ianuarie 1987.

Drepturile pacientului VS. Obligațiile corpului medical

Sănătatea populației constituie una dintre valorile fundamentale, definitorii pentru însăși existența ființei umane. Pentru realizarea acestei valori, prin multiplele acte normative care reglementează activitatea din domeniul sanitar, sunt consacrate drepturi și obligații corelative atât pentru beneficiarii îngrijirilor de sănătate cât și pentru personalul medical sau nemedical din unitățile sanitare. În cadrul raportului contractual având ca obiect furnizarea de servicii medicale, servicii comunitare precum și servicii conexe actului medical, este necesară delimitarea, cunoașterea și respectarea acestor două categorii de drepturi și obligații. Pentru pacient se creează cadrul instituțional care să-i permită să beneficieze de îngrijiri medicale de cea mai bună calitate, iar pentru corpul medical, garanția prestării serviciilor medicale cu respectarea normelor de deontologie și etică medicală, a normelor legale în vigoare, la adăpost de consecințele nedorite ale oricărei forme de răspundere juridică.

În cele ce urmează, ne propunem o abordare a drepturilor consacrate de către legiuitor în favoarea pacientului, a celui care beneficiază de îngrijirile de sănătate. Drepturile pacientului pot fi abordate și din perspectiva drepturilor corpului medical versus obligațiile pacientului. Desigur, premiza esențială o constituie îndeplinirea de către stat a obligației de a asigura cadrul corespunzător, care include resursele umane, financiare și materiale necesare.

Așa cum am văzut, cu o istorie lungă, ce datează de la principiile deontologice ale lui Hipocrate, la nivel de principiu constituțional, această valoare fundamentală a fost consacrată în 1948, când, prin art. 25 din Legea fundamentală, s-a prevăzut în mod expres, b#%l!^+a?faptul că „Statul poartă de grijă sănătății publice prin înființarea și dezvoltarea de servicii b#%l!^+a?sanitare (…)”. În art. 20 alin. 2, Constituția din 1965 prevedea obligația statului de a asigura „asistența medicală prin instituțiile sale sanitare”. Din acest punct de vedere, se poate afirma că actuala Lege fundamentală este superioară, prin garantarea acestui drept și asumarea obligațiilor statului în acest sens. În art. 33 alin. l din Constituție se prevede faptul că „Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat”, iar prin prevederile alin. 2, „Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății populației”.

Legile speciale elaborate în domeniu au cunoscut, de asemenea, o diversificare și o perfecționare a reglementărilor. Astfel, prin Legea nr. 984 din 11 aprilie 1927, pentru organizarea Casei Sănătății, această instituție era înființată pe lângă Ministerul Sănătății și Ocrotirilor Sociale, având ca principale atribuții de a studia condițiile sănătății publice și ocrotirilor sociale, a centraliza și administra toate fondurile, depinzând de Minister. Potrivit prevederilor Decretului nr. 212 din 13 mai 1953, privind reglementarea profesiunii de medic, aceasta putea fi practicată în cabinete particulare sau în serviciul statului.

În aceeași perioadă, prin prevederile Decretului nr. 246 din 29 mai 1958, privind reglementarea acordării asistenței medicale și a medicamentelor, beneficiarii serviciilor medicale erau împărțiți în două categorii: din prima categorie făceau parte persoanele care beneficiau de asistență medicală și medicamente gratuite, iar din a doua categorie făceau parte persoanele care beneficiau de anumite reduceri la costurile asistenței medicale și a medicamentelor.

În prezent, în legislația noastră există o multitudine de acte normative, prin care sunt reglementate diferitele componente ale activității sanitare, începând cu Legea nr.3/1978, privind asigurarea sănătății populației, cu modificările ulterioare, până la Legea nr. 46/2003, privind drepturile pacientului. Prin elaborarea fiecărui nou act normativ, legiuitorul a urmărit clarificarea unor concepte, care au făcut posibile abordări și interpretări diferite, extinderea sferei de reglementare, îmbunătățirea calității serviciilor de sănătate publică, și nu în ultimul rând protejarea drepturilor și intereselor legitime ale b#%l!^+a?participanților la actul medical. Chiar și în acest context există încă numeroase lacune și neconcordanțe legislative, iar pe de altă parte se poate constata și o preluare a unor norme de trimitere, fapt ce poate conduce la ideea unui exces de reglementare sau poate a unui vid legislativ.

Pentru aplicarea principiilor Drepturilor Pacienților din Europa, a fost adoptată o lege specială, Legea nr. 46/2003, privind drepturile pacientului, prin care sunt consacrate în principal următoarele drepturi:

la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate;

de a fi respectat ca persoană umană;

la informația medicală;

consimțământul asupra intervenției medicale;

confidențialitatea informațiilor.

Se pune întrebarea dacă există cadrul juridic necesar pentru realizarea acestor drepturi, sau ele sunt consacrate doar la nivel de principiu?

Prin prevederile art. 37 se prevede că „nerespectarea de către personalul medicosanitar a confidențialității datelor despre pacient și a confidențialității actului medical, precum și a celorlalte drepturi ale pacientului prevăzute în prezenta lege atrage, după caz, răspunderea disciplinară, contravențională sau penală, conform prevederilor legale”. În consecință, garanția respectării drepturilor pacientului o constituie norma generală, în baza căreia poate fi antrenată oricare dintre formele răspunderii juridice.

Confidențialitatea informațiilor

Atunci când se referă la responsabilitatea juridică, legiuitorul trece pe primul plan b#%l!^+a?confidențialitatea datelor despre pacient și actul medical, după care face trimitere la toate celelalte drepturi enumerate în lege. Această opțiune a legiuitorului poate avea la bază gravitatea faptei, frecvența sporită în raport cu celelalte încălcări sau poate aspectele procedurale, în sensul că poate fi dovedită mai ușor.

Dreptul la confidențialitatea informațiilor reprezintă, în același timp, una dintre formele de protecție a vieții private a pacientului și este garantat prin obligația furnizorilor de servicii medicale de a păstra secretul profesional. Sediul materiei îl reprezintă dispozițiile art. 196 C.p., potrivit cărora, constituie infracțiunea de divulgare a secretului profesional (și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă) fapta constând în „divulgarea, fără drept, a unor date, de către acela căruia i-au fost încredințate, sau de care a luat cunoștință în virtutea profesiei ori funcției, dacă fapta este de natură a aduce prejudicii unei persoane”. Faptele de această natură sunt rare, însă există o abundență de reglementări similare, în sensul că, în forme aparent diferite, printr-o normă de trimitere, b#%l!^+a?fiecare act normativ reia și conținutul textului de incriminare.

Astfel, același drept la confidențialitate, cu obligația corelativă a păstrării secretului profesional, sub sancțiunea normelor de drept penal, este consacrat și în:

– art. 78 alin. 1 din Legea nr. 3/1978, in sensul că „actele, datele și informațiile medicale obținute de personalul sanitar în exercitarea atribuțiilor de serviciu, constituie secret profesional, divulgarea lor fiind interzisă”;

art. 30 alin. 2 din Legea nr. 100/1998, privind asistența de sănătate publică prin care se prevede că „păstrarea confidențialității informațiilor referitoare la persoane este obligatorie pentru toți salariații care au acces la acestea, prin activitatea pe care o desfășoară, în mod direct sau indirect”;

art. 17 din Legea nr. 461/2001, privind exercitarea profesiunii de asistent medical, înființarea, organizarea și funcționarea Ordinului Asistenților Medicali din România, prin aceea că „asistentul medical este obligat să păstreze secretul profesional, iar informațiile referitoare la pacienți, obținute în urma sau în legătură cu exercitarea profesiunii sale, nu pot fi împărtășite altei persoane din afara echipei medicale, cu excepția cazurilor prevăzute în mod expres de lege”.

Consimțământul asupra intervenției medicale

Necesitatea consimțământului, liber și neviciat, obținut de la pacient,

anterior prestării serviciului medical, reprezintă o formă de exprimare a libertății oricărei persoane de a dispune în legătură cu limitele și formele de existență, în acord cu normele de interes general. Consimțământul este implicit, atunci când pacientul solicită serviciul medical. Uneori, datorită împrejurărilor speciale în care pacientul se află, este necesar consimțământul b#%l!^+a?scris din partea pacientului sau a membrilor de familie, situații pe care diferitele acte normative le reglementează amănunțit.

Astfel, potrivit art. 124 din Legea nr. 3/1978, „îngrijirile medicale se efectuează cu consimțământul bolnavului sau al persoanelor care, potrivit legii sunt îndreptățite a-și da acordul”. Legea cu privire la prelevarea și transplantul de organe, consacra libertatea consimțământului atât pentru donator cât și pentru primitor. Potrivit prevederilor art. 5, este necesar „consimțământul scris, liber, prealabil și expres obținut de la donator”, consimțământ asupra căruia poate reveni, iar potrivit art. 11, transplantul de țesuturi si organe umane poate fi efectuat numai cu consimțământul scris al primitorului.

Dreptul la informația medicală

Dreptul la informația medicală, drept consacrat de către legiuitor, în favoarea pacientului, constituie, în același timp o obligație a furnizorilor de servicii de sănătate. Informația corectă, completă și accesibilă pacientului, raportată la nivelul acestuia de înțelegere a stării de sănătate precum și a consecințelor acordării sau neacordării serviciului medical, constituie premiza unui consimțământ valabil exprimat, solicitării și a altei opinii medicale, sau dimpotrivă a refuzului de a primi respectivele servicii.

Acest drept și totodată obligație corelativă rezultă din prevederile art. 70-76 din Legea nr. 3/1978, precum și din unele reglementări speciale. Astfel, potrivit prevederilor art. 5 alin. 3 din Legea nr. 2/1998, privind prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane este obligatorie „informarea donatorului asupra eventualelor riscuri și consecințe pe plan fizic, psihic, familial și profesional, rezultate din faptul prelevării”.

Dreptul de a fi respectat ca persoană umană b#%l!^+a?

Relația dintre medic și pacient se particularizează și prin dimensiunea coordonatelor umane, antrenate pe parcursul actului medical. Fiind mai vulnerabilă, personalitatea pacientului trebuie să se bucure de un plus de protecție și respect din partea corpului medical. Din această perspectivă, legiuitorul a consacrat, în mod expres, și dreptul pacientului de a fi respectat ca persoană umană, obligație care rezultă în principal din Codul de Deontologie profesională precum și din normele legale generale. Astfel, potrivit prevederilor art. 3 alin. 1 din Legea nr. 74/1995, privind exercitarea profesiunii de medic, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România, în exercitarea profesiunii, medicul trebuie să dovedească „disponibilitate, corectitudine, devotament și respect față de ființa umană”, iar potrivit art. 15 din Legea nr. 461/2001, „în exercitarea profesiunii, asistentul medical respectă demnitatea ființei umane și principiile eticii, dând dovadă de responsabilitate profesională și morală, acționând întotdeauna în interesul pacientului, familiei pacientului și al comunității”. În același sens, potrivit art. 3 din Legea nr. 46/2003, pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoana umană, fără nici o discriminare.

Chiar și în lipsa unor consacrări exprese, în legea cu privire la drepturile pacientului, prin prevederile Codului penal, alături de celelalte atribute fundamentale, este protejată onoarea și demnitatea persoanei.

Dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înalta calitate

Dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate este consacrat printr-o multitudine de acte normative. În acest sens, potrivit prevederilor art. 117 din Legea nr. 3/1978, „toți cetățenii au dreptul la asistența medicală generală și de urgență", potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 100/1998, „asistența de sănătate publică este garantată de stat”, iar potrivit art. 2 din Legea nr. 46/2003, „pacienții au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate”. b#%l!^+a?

Problema este dacă, și în ce măsură pacienții își pot valorifica integral și eficient acest drept consacrat într-o formă atât de generoasă. Calitatea actului medical este diminuată uneori prin încălcarea normelor de etică profesională, însă în cele mai frecvente cazuri, prin lipsa resurselor financiare și materiale necesare, cu consecința neantrenării întregului potențial de care dispune corpul medical. Rezultă că, în mod inevitabil se pune problema în ce măsură statul își îndeplinește obligațiile specifice ținând de asigurarea sănătății populației și, prin aceasta, a calității vieții.

Legea cu privire la drepturile pacienților va fi urmată și de o lege cu privire la drepturile furnizorilor de servicii medicale? Probabil că răspunsul este negativ. Astfel stând lucrurile, rezultă că în cadrul acestui raport contractual cu drepturi și obligații corelative, legiuitorul a înțeles să instituie mai multe drepturi în favoarea pacienților și mai multe obligații în favoarea corpului medical. Aceasta deoarece, apelând la serviciile de sănătate, pacienții își valorifică un drept, în timp ce prestând aceste servicii, furnizorii își îndeplinesc o obligație profesională, etică și morală.

Din perspectiva celor expuse, considerăm ca fiind necesare:

valorificarea de către pacienți a dreptului la educație pentru sănătate, drept care este consacrat în mod expres, și care reprezintă o componentă a dreptului la învățătură; sub acest aspect este necesară o mai bună derulare a programelor naționale coordonate de către ministerul de resort, codificarea normelor juridice din domeniul sanitar; un asemenea demers este de natură să elimine multiplele reglementari cu același conținut, neconcordanțele și lacunele legislative, constituind totodată un ghid legislativ accesibil și celor b#%l!^+a?care nu au pregătire juridică.

ROLUL ȘI LOCUL ASISTENTULUI MEDICAL

Obligațiile asistentului medical, comunicarea cu pacientul; locul asistentului în relația cu pacientul

Asistenții medicali reprezintă cel mai larg grup de profesioniști ai sănătății în regiunea europeană (aproximativ 5 milioane), iar rolul lor este fundamental în îngrijirea sănătății. Acest rol a fost recunoscut în 1977 de către Consiliul Europei printr-o Directiva generală de îngrijire a sănătății, iar mai recent, în 1995 în Raportul Consiliului Europei privind rolul educația asistenților medicali.

Organizația Mondială a Sănătății, începând cu Declarația de la Alma Ata (1978) și de-a lungul celor două decade care au urmat, a arătat continuu importanța contribuției asistenților medicali (nurse și moașe) la progresul sănătății. Trei Rezoluții ale Adunării Mondiale a Sănătății (AMS), din mai 1989, 1992 și 1996, au lansat o chemare tuturor țărilor pentru a-și aduce contribuția la întărirea rolului asistenților medicali în sprijinirea acțiunii "Sănătate pentru toți".

Conferința de la Viena, care a avut loc în anul 1988, a însemnat o răscruce în profesia asistenților medicali din Europa. La acest eveniment a fost luată o importantă decizie privind reorientarea educației și practicii acestora, astfel încât să devină mai eficace prin schimbarea agendei și a scopurilor OMS referitoare la îngrijirea sănătății.

Noile scopuri ale practicii profesionale au fost: b#%l!^+a?

1. îngrijirile de sănătate primară;

2. promovarea și menținerea sănătății;

3. prevenirea bolilor.

Țările Central și Est Europene trebuie să facă față unor probleme acute și unor dificultăți foarte mari. Există o criză a profesorilor instruiți special pentru pregătirea asistenților medicali.

Un cadru legislativ adecvat trebuie să ofere autoritatea și responsabilitatea necesară asistenților medicali în exercitarea actului medical și să le faciliteze stabilirea unei identități profesionale.

Cu o organizare și o educație potrivite, ei pot avea un impact major asupra tuturor domeniilor sănătății și pot contribui atât la reducerea îmbolnăvirilor, cât și la promovarea sănătății și îmbunătățirea calității vieții.

Stimularea rolului valorilor deontologiei, a datoriilor și responsabilității, tradusă printr-o militare activă pentru principiile eticii medicale, un comportament plin de devotament, grijă și căldură față de bolnav, o atenție discretă acordată psihologiei pacientului, care să protejeze creierul acestuia de alarma senzorială și afectivă produsă de boală, înseamnă adevărată chemare în medicină.

Asistentul medical trebuie să se aproprie și să-i cunoască mai bine pe beneficiarii îngrijirilor, să ofere îngrijiri mai bune, individualizate, complete și continue. Boala este ruperea echilibrului armoniei, care se traduce prin suferință fizică, psihică, o dificultate sau o inadaptare la o situație nouă, provizorie sau definitivă. O persoană “intră în boală” cu un anumit tip de sistem nervos și de temperament cu un anumit caracter și inteligență, cu o anumită ereditate, cu complexe și păreri preconcepute, cu un anumit orizont cultural și de aceea bolnavul ia diverse atitudini față de boală, dar în același timp și față de echipa medicală: încredere, stimă, simpatie, însă- posibil- și îndoială, teamă, dispreț, ură. Asistentul b#%l!^+a?medical este nevoit să-i trateze necondiționat pe toți.

Relația asistent medical – pacient va fi de acceptare reciprocă, o atitudine de respect, căldură și înțelegere empatică față de pacient,cu toate că de multe ori, asistentul medicală este considerat o simplă mașină de îndeplinit ordinele medicului, uitându-se ceea ce este esențial în practică medicală, și anume: înțelegerea și disponibilitatea față de pacient, medicul vine și pleacă, pe când asistentul e cel care supraveghează, ajută și îngrijește pacientul. Din această cauza, relația dintre asistentul medical și pacient nu trebuie să se limiteze numai la aplicarea tratamentului, ci și la stabilirea unei comunicări psihice cu el, pentru a-l putea ajută în a-și exprimă trăirile interioare.

Comunicarea cu pacientul trebuie să fie concordanță cu starea lui actuală, cu posibilitățile lui de înțelegere și asociată cu elemente de sprijin pentru a influență pozitiv evoluția bolii sale. Adesea, atitudinea insuficient controlată (orice semn cu capul, șușoteli cu membrii familiei, orice denumire științifică neînțeleasă de către pacient, chiar tăcerea) influețează bolnavul, generând suspiciuni și disconfort.

La baza eticii medicale stau o serie de trăsături morale și profesionale medicale ale personalului de îngrijire cum ar fi: cinstea, onestitatea, spiritul de dăruire, solicitudinea, altruismul, ascultarea empatică, respectul. Din acest motiv, profesia medicală trebuie exercitată cu răbdare, generozitate, pasiune, sinceritate, locul central în activitatea de îngrijire ocupându-l pacientul, care trebuie înțeles și acceptat “așa cum este”.

O atitudine apropiată față de bolnav nu înseamnă umilință, mai ales că pacientul își încredințează secretele sale, trăirile, pe care în alte condiții nu le-ar face. În plus, un comportament corect față de bolnav implică păstrarea confidențialității acestor destăinuiri. Sigur că există cazuri când ești obligat să divulgi unele secrete, dar trebuie să știi când și cui b#%l!^+a?să o faci.

Cele mai importante atribuții ale unui asistent medical sunt :

asistarea medicului la efectuarea investigațiilor clinice,

realizarea investigațiilor paraclinice uzuale,

programarea pacienților pentru investigații de specialitate,

administrarea tratamentelor,

intervenții în situații de urgență,

monitorizarea stării pacientului,

completarea documentelor de evidență a medicamentelor, de evidență a pacienților și de observație clinică medicală,

sterilizarea instrumentelor și a materialelor,

administrarea medicamentelor,

asigurarea condițiilor igienico-sanitare generale la locul de muncă,

asigurarea condițiilor necesare desfășurării tratamentelor și recoltărilor.

Încă de la internare, comunicarea cu pacientul se dovedește a fi cea mai importantă, pacientul trebuie să fie echilibrat psihic, asistentul medical explicându-i scopul și natura intervențiillor, î-l familiarizează pe acesta cu mediul sau ambiant, asigura un mediu de securitate liniștitor și administrează medicația recomandată de medic, local și general.

De asemenea, suplininește nevoile pe care pacientul nu și le poate satisface autonom:

a mânca și a bea,

a se mișcă și a avea o bună postura,

a-și menține tegumentele curate și integre, b#%l!^+a?

a evita pericolele,

a se odihni,

a comunica.

Intervenția asistentului va fi orientată asupra “lipsei” și constă în a spori independența pacientului. În final se obține ameliorarea “dependenței” sau “câștigarea independenței”. Îngrijirile trebuie să favorizeze drumul spre independența, spre câștigarea autonomiei pacientului.

În momentul externării din spital, pacientul va fi pregătit și instruit asupra noului sau mod de viață, evitarea eforturilor fizice , administrarea corectă a medicației, controale medicale periodice , iar aparținătorii vor fi informați și ei la rândul lor de modul de viață al pacientului.

De asemenea, asistentul medical din ambulator va fi informat asupra pacientului externat pentru a-l avea în evidență, unii dintre acești pacienți având nevoie permanentă de o persoană care să-i îngrijească la domiciliu (pacienți cu cecitate din diverse cauze).

În concluzie, competență profesională se demonstrează prin cunoștințe teoretice aprofundate și capacitatea de a le aplică într-o activitate creatoare, de îngrijire individualizată, personalizată, competentă și umană.

CONTROVERSE ETICE ÎN RELAȚIA ASISTENT MEDICAL – PACIENT

teorii etice; modele ale relației asistent medical- pacient; realitatea clinică a relației asistent-pacient

b#%l!^+a?

Etica este disciplina care este preocupată de problemele morale ridicate de cercetarea biologică , medicală sau genetică. Ea este etica vieții, disciplina care studiază normele generale de conduită și alegere morală de comportament corect, un sistem de valori morale. Etica și morala sunt cuvinte cu surse lingvistice diferite.

Etica provine din limba greacă (ethos, care se traduce în românește prin cuvintele morav, obicei, caracter), iar morala din limba latină (mos, moris, care se traduce tot prin obicei, morală).

Asemănările semantice dintre etică și morală se împletesc cu o serie de deosebiri analizate de filosofia modernă și contemporană. Etica este morala elaborată de filosofi, au spus unii, căreia i se mai spune și filosofie morală, cu un pronunțat caracter teoretic. Filosofiile mari din toate timpurile au propus diferite sisteme de morală, adică:

a) o mulțime ordonată de scopuri, având ca element maximal binele suveran, precum și o mulțime de mijloace cu care se pot atinge aceste scopuri;

b) o mulțime de valori, adică, până la urmă o serie de concepte cu care să se clasifice agenții și acțiunile lor: bine, rău, laș, mârșav, cinstit, just, eficient, prestant, competent ș.a.;

c) o mulțime de prescripții enunțate în propoziții care conțin operatori deontici ca trebuie, obligatoriu, permis ș.a.

Ca urmare, etica este o cunoaștere conceptuală a moralității istorice, a susținut Hegel. Cele mai răspândite concepte explicative ale atitudinilor și situațiilor morale sunt voința, datoria și obligația, libertatea și responsabilitatea.

Intr-un recent dicționar de filosofie , raporturile eticii cu morala sunt prezentate astfel: etica se deosebește, până la opoziție, față de morală, tot așa cum universalul se opune b#%l!^+a?particularului.

S-ar mai putea spune, în acest caz, că, în timp ce morala comandă, etica recomandă. Putem considera că, pe lângă opoziția dintre etică și morală trebuie avute în vedere și corelativitatea lor, care poate merge, uneori, până la identitate. De la Heraclit ne-au rămas mai multe aforisme despre bine, despre înțelepciunea în viață, serii de reflecții asupra viații și morții în general, precum și gânduri despre contradicțiile existenței umane. Hegel a făcut referiri la probleme etice diverse (libertatea și responsabilitatea, conștiința tragică, virtuți și vicii etc.), în majoritatea scrierilor sale,dar mai ales în Fenomenologia spiritului și Filosofia dreptului.

O direcție diferită de aceea amintită mai sus a promovat Socrate. El a abordat de pe pozițiile credinței în valoarea ideilor generale marile probleme morale: binele,virtutea și fericirea. Binele este adevăratul scop al vieții. El asigură fericirea, și anume, nu fericirea dorită de spiritele vulgare, sub formă de bunuri, bani, bogăție, putere, onoruri, ci fericirea care asigură sănătatea sufletului. Căci Socrate a repetat constant: ai grijă de sufletul tău!

Fericirea interioară sau fericirea-virtute face sufletul mai puternic Dintre numeroasele virtuți, două au fost mai des repetate de filosof:stăpânirea de sine și dreptatea. Cu limbajul intrăm în domeniul comunicării umane, care ocupă un loc atât de important pentru omul de astăzi,încât constituie o a doua natură a sa. Ca urmare, se vorbește tot mai insistent despre o etică a comunicării. În special, a celor implicați profesional, adică a jurnaliștilor din cele trei ramuri ale presei – scrisă, vorbită și televizată -, precum și a celorlalți participanți la realizarea comunicării planetare, rapide și tot mai variate.

Etica medicală cuprindea la începuturile ei principiile etice care guvernează activitățile medicale, fiind una dintre primele etici profesionale cu mare vechime (de b#%l!^+a?exemplu,regulile babilonienilor din Codul Hammurabi, sec. VIII Î.H. sau jurământul lui Hypocrate la vechii greci). Astăzi, ea cuprinde toate discuțiile asupra problemelor privind asigurarea integrității fizice și morale a oamenilor atunci când sunt supuși tratamentelor medicale. Dar lumea medicală este largă, cu multe valori și virtuți. Și nu e de dorit să fie o singură etică medicală, peste tot.

Etica profesională ar putea fi înțeleasă în două sensuri:

• ca reflexie etică aplicată unui domeniu particular de activitate (profesiune);

• ca reguli stabilite de un grup profesional pentru garantarea practicilor fiecărui membru al său, reunite într-un cod, inclusiv codul deontologic al profesiunii.

Lărgirea sensului noțiunii de cod a dus la includerea în el și a unor norme stabilite de organizații exterioare profesiunilor, cum sunt de exemplu, guvernele. Apare astfel problema relației dintre ”public” și ”privat”, dintre profesioniști și neprofesioniști. Se constată că o dată cu abandonarea vechii ideologii universaliste, a fost schematizată foarte mult și educația morală în școală. Accentul se pune fie pe formarea unor deprinderi intelectuale de excelență, în perspectiva reușitei la competiții disciplinare și profesionale, fie pe valorile moralei justiției, ignorându-se vechi și importante valori ale moralei solicitudinii, cum sunt prietenia și cooperarea dintre oameni.

Una din carențele morale care s-a acutizat în ultimul deceniu este disprețul tot mai accentuat pe care îl manifestă noile generații față de valorile culturale proprii, față de limbă, obiceiuri, tradiții, față de istoria zbuciumată a românilor în condițiile expansioniste ale imperiilor de care a depins sau mai depinde viața noastră (îndeosebi megainstituțiile financiar-bancare, militare, politice). Valorile și virtuțile morale, normele și principiile moralității sufăr mutații importante astăzi și sub influența mondializării modelelor de viață de tip occidental, a noilor sisteme tehnologice de comunicare globală (sateliți geostaționari, Internet), a dominației pieței financiare mondiale de către dolarul american și moneda Comunității Europene, a creșterii rolului limbii engleze în toate genurile de comunicare, a b#%l!^+a?intensificării proceselor de migrație a populațiilor din zonele subdezvoltate ale lumii spre zonele cu mare potențial de absorbție a forței de muncă și standarde ridicate de viață social-culturală. Moralitatea trece, așadar, prin procese complexe: pe de o parte, în a doua jumătate a secolului XX valorile și virtuțile, principiile și normele morale occidentale au fost validate în cadrul unor reforme reușite ale vieții sociale, dar care au făcut și mai bogate țări și popoare cu un grad de prosperitate ridicat; pe de altă parte, în aceeași perioadă de timp a crescut sărăcia și subdezvoltarea, înapoierea spirituală și morală la popoarele care nu au reușit să copieze modelul de stat democrat sau occidental, fiind constrânse să rezolve prin agresiuni și violențe diferendele comunitare. Tranziția începută în 1990, după o bruscă schimbare politică în decembrie 1989, se desfășoară mai greu în plan etico-moral. Filosofii, intelectualii noștri în general, au de făcut față unor sarcini complexe: pe de o parte, reconsiderarea idealurilor sociale și morale românești din perioada antebelică, pe de altă parte, racordarea la noile idealuri, principii, valori și virtuți morale generate de democrațiile occidentale postbelice, tot mai mult deschise spre globalitate. Mai întâi, o unificare europeană sub forma unei federații de state democratice de la Atlantic la Gurile Dunării, apoi o continuă extindere a modelului democratic modern pe Glob. Principiile morale fac salturi mortale, de la individualismul exacerbat, asociat de câștigul rapid, indiferent de mijloace, la colectivismul de odinioară. Aceste tangaje sunt însoțite de escaladări fără precedent ale violenței, grosolăniei și durității pe toate palierele societății, în cadrul vechilor și noilor categorii sociale (de genul ciocoilor lui N. Filimon). Cultul exagerat al banului câștigat fără muncă produce grave alienări umane, distorsiuni în raporturile dintre generații, dintre părinți și copii, dintre educatori și educați.

Când vorbim despre natura valorilor morale avem în vedere, de fapt, sursele din care b#%l!^+a?ar proveni ele. Ori, s-au considerat patru asemenea surse: psihologice, logice, biologice și sociologice

Emotivismul susține că judecățile de valoare, în special cele morale, nu sunt altceva decât expresii ale unor preferințe, atitudini sau sentimente cu caracter moral. Este greu de indicat o trăsătură unică a valorilor morale. Ele au mai multe trăsături: sunt sociale, dar aceasta nu spune prea mult. Putem adăuga apoi faptul că trimit la sancțiuni sociale, altfel administrate decât cele cu caracter juridic, care sunt instituționalizate prin legi și alte acte normativ-juridice, cu personal calificat de elaborare și aplicare a legilor. Toate acestea nu există pentru valorile morale.

Dacă ținem seama de contribuțiile diferitelor perspective adoptate în vederea explicării valorilor morale putem spune că:

1.Valorile morale sunt valori personale, deoarece suportul lor este persoana umană și nu faptele ei. Cum menționa Aristotel, vorbim de curaj și avem în vedere omul curajos, vorbim de bun sau bine și ne referim la omul bun și la omul de bine, care trăiește într-un timp și loc istoric determinate. Opusul persoanelor este lucrul, care nu are valoare morală, ci economică.

2. Fiind personale, suporturile valorilor morale sunt și spirituale. Așa cum în cazul valorilor artistice nu litera tipărită sau pânza vopsită constituie opera de artă valoroasă, ci mesajele ei culturale, tot așa și valorile morale nu se reduc la actele constatabile prin simțuri, ci evocă semnificații spiritual-umane. Binele este valoarea morală cel mai des folosită, cu nenumărate sensuri corelate cu tot atâtea nevoi sociale sau motive (cele cinci tipuri stabilite de Maslow: organice, de securitate, de apartenență, de stimă și recunoaștere, b#%l!^+a?de autorealizare).

3.Valorile morale sunt scopuri fundamentale ale vieții oamenilor, în sensul disciplinării nevoilor biologice imediate ( hrană, adăpost etc.) și al depășirii permanente a biologicului prin adoptarea unor idei și idealuri mărețe. A trăi cu adevărat viața ca om înseamnă a te ridica de la scopuri materiale, imediate, la scopuri cu bătaie lungă. Exprimăm rezerve că ar fi oameni preocupați numai de satisfacerea nevoilor primare: ”Faptul că ființele umane au nevoie de hrană adecvată, de adăpost și îmbrăcăminte în conformitate cu clima, de apă curată și salubritate, de grijă părintească și de asistență medicală, nu este un fapt controversat". Când aceste nevoi de bază nu sunt satisfăcute, oamenii se îmbolnăvesc și adesea mor prematur.

4.Problema progresului valorilor morale, amintită în treacăt până aici, are mai multe variante de rezolvare: una afirmativă, alta negativă și numeroase altele intermediare.

Analiza dimensiunii morale a actului medical nu se poate întreprinde fără o b#%l!^+a?cunoaștere cel puțin în linii generale, a procesului istoric de apariție și evoluție a practicii medicale. Activitatea medicală implică, mai mult decât alte profesii, cultivarea valorilor morale. Medicina tradițională promovează valorile altruiste, filantropice, caritabile ale actului terapeutic. Dimensiunea sacră a datoriei trebuie să existe pentru orice funcție a unei instituții medicale. Intre morala generală și morala profesională există un raport de la general la particular, însă morala medicală posedă un grup de valori etice deosebit de nuanțat și variat. Pentru valorile etice medicale se poate găsi un criteriu comun în vitalitate. Viața este cea mai mare valoare pentru toți profesioniștii din domeniul îngrijirii sănătății, indiferent de profilul rolului lor social. Cea mai evidentă manifestare a valorizării vieții o găsim în specialitățile clinice unde raportul interpersonal cu bolnavul dezvoltă tendințele filantropice, altruiste. Dar motivația umanistă o găsim și în instituțiile de cercetare și medicină preventivă, unde curiozitatea științifică, pasiunea pentru adevăr trebuie să respecte principiile conservării vieții.

De asemenea, specialiștii din domeniul medicinii sociale trebuie să aibă înclinația de a organiza și conduce ocrotirea sănătății, ceea ce se bazează pe sentimentul și satisfacția de a sluji viața oamenilor. Pentru profesioniștii specialităților clinice sunt strict necesare caritatea, bunătatea, iubirea aproapelui, păstrarea secretului profesional, pe când medicina profilactică și economia sanitară se bazează pe valori morale de echitate, responsabilitate socială și bine colectiv, realizat prin intermediul cumpătării, austerității și dreptății. Un act medical îl putem numi moral în măsura în care tinde la conservarea vieții prin renunțare la interesele proprii. De cele mai multe ori, actul medical moral folosește vitalitatea ca un mijloc pentru a atinge un bine uman individual (vindecarea bolii) sau colectiv (profilaxie, investigația științifică a cauzalității bolilor). Ca mijloc pentru a împlini un scop moral, b#%l!^+a?valoarea vitală în medicină îmbracă două forme polare: sănătate-boală și viață-moarte.

Actul medical a fost și rămâne o activitate deosebit de complexă. Exercitarea lui a cerut întotdeauna multiple calități, cele de ordin moral, având importanță majoră. Faptul că se încredințează sănătatea omului, viața lui, implică și instituie o responsabilitate maximă actului și profesiunii medicale.

Profesiunea medicală a apărut pentru:

1) alinarea suferinței umane și

2) refacerea forței de muncă.

Păstrarea, apărarea și restabilirea capacității de muncă a dat profesiei medicale o important funcție socială cu deosebite semnificații morale: apărarea ființei umane implică respectul pentru viață – principiul moral fundamental profesiunii medicale. Aceste două cerințe, alinarea suferinței umane și păstrarea capacității de muncă, demonstrează nu numai rațiunea de a fi a profesiunii medicale, dar dau sensul etic major al profesiunii.

Specificul etic al profesiunii –marea încărcătură morală a profesiunii noastre, a fiecărui act medical – rezidă însă în “obiectul” profesiunii medicale, care este OMUL, valoarea cea mai de preț, inestimabilă –orice viață este inedită și inimitabilă. In toate normele de conduită morală vom găsi pe primul plan această cerință: respectul vieții și al persoanei umane, în orice circumstanță este datoria primordială, fundamentul etic al oricărui act medical.

Capodopera medicinii antice, în ceea ce privește etica profesională, rămâne totuși documentul cunoscut sub numele de “Jurământul lui Hipocrate”. Se pare că, datorita marii autorități profesionale a lui Hipocrate, tot ce a produs bun epoca sa în domeniul teoriei și practicii medicale, al eticii acestei profesiuni nobile, a fost atribuit “părintelui medicinii”, lui b#%l!^+a?Hipocrate din Cos. Remaniat în formă, apărut sub diferite variante în funcție de țări , epoci, regimuri politice, credințe religioase și tradiții universitare, jurământul a rămas simbolul înaltei responsabilități și profundului umanism al profesiunii medicale.

In literatura de specialitate a primelor decenii ale acestui secol a figurat ca unul dintre cele mai elevate documente de morala medicală așa numitul DECALOG AL PERSONALULUI SANITAR formulat de profesorul spaniol B. Masci. Redăm și noi o parte din conținutul acestor cerințe de conduită profesională:

"1. Onorează pe bolnavul tău de orice vârstă ar fi: copil, tânăr sau bătrân. Când a ajuns în mâinile tale, este o ființă fără apărare care nu are altă armă de susținere decât apelând la știința și la caritatea ta.

2. Dă aceeași stimă și atenție săracului ca și bogatului. In dragostea ta de oameni, săracul se simte bogat. Respectă nuditatea maladiei, spectacolul mizeriei și al suferinței.

3. Respectă nobila ta misiune, începând cu însăși persoana ta. Să nu o profanezi. Poartă-te demn, cuviincios, cu omenie. Nu specula pe bolnav, căci profesiunea ta nu e ca oricare alta. Sacrificiul tău, ajutorul tău nu pot fi prețuite ca o meserie obișnuită.

4. Oboseala ta să fie luminată de credință și de dragoste. Atunci când știința nu mai poate face nimic, bunătatea ta, purtarea ta, să susțină pe bolnav. Învinge greutățile inerente profesiunii tale, stăpânește supărarea și nerăbdarea ta; gândește-te că cel suferind este dezarmat, fără putere și are nevoie de ajutorul și îngrijirea ta.

5. Să nu umilești niciodată pe bolnav, care și așa e umilit de boala lui, oricare ar fi boala, să nu pronunți cuvântul deznădejde. Să nu distrugi nici unui bolnav iluzia vindecării, chiar de ar fi vorba de un muribund. Sunt oameni care au nevoie să-i însoțești până la ultima lor clipă, pentru a nu-i lăsa să ghicească sfârșitul.

6. Să nu uiți niciodată că secretul ce ți se încredințează în ceea ce privește o maladie este ceva sfânt, care nu poate fi trădat, destăinuit altei persoane. Profesiunea ta este un sacerdoțiu. Tu nu trebuie să faci nici o deosebire de clasă socială, de credință religioasă. b#%l!^+a?Înaintea ta toți să fie tratați deopotrivă, căci toți oamenii sunt tratați deopotrivă de legile firii…

7. Să nu vezi în îngrijirea bolnavilor tăi o povară, o corvoadă. Acest sentiment ar îngreuna exercițiul meseriei tale. Învață să cunoști bolnavii tăi și să-i înțelegi în felul lor de a cere ceva, când au nevoie de ajutorul tău, când au nevoie de somn, de odihnă, de mâncare, etc. Defectele, pretențiile, toanele bolnavilor sunt datorate suferinței. La fel ai fi și tu când ai fi bolnav.

8. Niciodată, față de bolnav să nu te arăți neîncrezător în reușita tratamentului. Menține-i speranța, credința. Fă ca bolnavul să nu se simtă singur, izolat. Dacă a suferi e greu, a suferi singur e incomparabil mai greu. Poartă-te astfel, ca bolnavul să fie sigur că are în tine un sprijin, dă-i curaj când îl vezi trist, amărât, disperat.

9. Nu ajunge numai bunăvoința, ci se cere și știință în îngrijirea bolnavilor. Zilnic, se descoperă noi mijloace pentru alinarea suferințelor. Nu te mulțumi și nu te mărgini numai la științele și cunoștințele ce le-ai dobândit în școală! Împrospătează-le mereu! Învață mereu! Citește mereu cărți și reviste medicale!

10. Nu discuta și nu contrazice niciodată prescripțiile medicale în fața bolnavului. Ii răpești încrederea în medicină, îi distrugi speranța în vindecare."…

Așa cum am văzut, orice afecțiune mobilizează mecanismele de apărare ale Eului (regresia, proiecția, negarea, refularea, sublimarea) în scopul restabilirii „homeostaziei psihologice”, al luptei împotriva angoasei determinată de amenințarea pe care boala o reprezintă pentru organism, al stabilirii unui nou model de relaționare a bolnavului cu lumea exterioară și cu sine însuși.

Psihicul omului bolnav este subminat atât de suferința somatică și/sau psihică, cât și de b#%l!^+a?implicațiile familiale și socioprofesionale ale bolii, abordarea terapeutică a bolnavului necesitând ruperea cercului vicios somato-psihosomatic.

Analizând situația de bolnav, Barker găsește cinci trăsături esențiale, cu repercusiuni asupra personalității bolnavului:

situația marginală, plasarea bolnavului între lumea sănătății și cea a bolii, inducând stări conflictuale;

starea de primejdie potențială care determină apelul la tehnici protectoare și creșterea sugestibilității;

restrângerea contactelor, a preocupărilor, a orizontului temporal și spațial;

apariția egocentrismului;

amplificarea anxietății bazale.

Pe de altă parte, Hollender distinge trei niveluri ale relației personal medical-pacient:

personal medical activ – pacient pasiv – tip de relație regăsit în situațiile de urgență medicală, în stările de comă sau de agitație, în episoade delirante și faze de negativism catatonic, în cursul operațiilor chirurgicale – cazuri în care pacientul este complet pasiv și dependent de medicul care-și realizează activitatea fără nici o restricție. Prototipul comunicării este, în acest caz, relația precoce mamă-copil;

personal medical care conduce procesul terapeutic – pacient cooperant – este modelul frecvent al relației terapeutice, utilizat îndeosebi în cazul bolilor acute; după stabilirea diagnosticului, medicul dirijează tratamentul, dă sfaturi/recomandări într-o manieră mai mult sau mai puțin autoritară, așteaptă sau solicită cooperarea pacientului. Prototipul comunicării corespunde relației părinte-copil, în cadrul căreia se așteaptă ascultare/obediență din partea copilului, și capacitatea de a-l dirija într-o manieră rațională și echilibrată afectiv din partea b#%l!^+a?părintelui;

participarea mutuală și reciprocă a personalului medical și a pacientului- model relațional util îndeosebi în bolile cronice, în fazele de readaptare post-operatorie sau post-traumatică și în toate cazurile în care pacientul își poate asuma responsabilitatea tratamentului, personalul medical ajutând bolnavul să se trateze singur (de exemplu, cazul diabeticilor, al bolnavilor cardiaci etc.). Prototipul comunicării îl constituie relația existentă între doi adulți maturi: pacientul poate aprecia ajutorul acordat de personalul medical, iar acesta trebuie să evalueze și să răspundă nevoilor bolnavului.

Relația interpersonală dintre pacientul care solicită ajutor calificat și personalul medical care este în măsură să acorde acest ajutor se desfășoară în trei planuri fundamentale:

intelectual (predominant informațional) – se realizează comunicarea de cunoștințe între personalul medical și pacient. Bolnavul oferă informații referitoare îndeosebi la simptomele sale, exprimă temeri sau speranțe, solicită asigurări privind evoluția afecțiunii. Personalul medical expune date referitoare la simptomatologia și evoluția bolii, interpretează rezultatele analizelor, răspunde la întrebările adresate de bolnav, exercită o funcție persuasivă referitoare la necesitatea respectării cu strictețe a conduitei terapeutice, încurajează;

afectiv – în jurul relațiilor interpersonale afective dintre personalul medical și pacient gravitează atât șansa soluționării impasului sufletesc în care se găsește bolnavul, cât și riscul sporirii regresiei și dependenței pe plan afectiv și comportamental;

moral – aspectele morale ale relației terapeutice vizează respectarea regulilor deontologiei medicale, susținerea morală a bolnavului, oferirea de informații adevărate și de explicații despre boală.

În cazul bolnavilor nevrotici sau psihopați atinși de o boală somatică necesită o abordare din partea personalului medical potrivită trăsăturii lor dominante. Astfel:

anxioșii, fobicii necesită o atitudine directivă și securizantă;

obsesivii sunt satisfăcuți de explicații raționale detaliate;

paranoidul are nevoie de o relație de încredere și onestitate; b#%l!^+a?

depresivul trebuie lăsat să-și expună suferințele;

demonstrativul solicită modalitatea de comunicare prin care se permite bolnavului o anumită libertate de expunere, reprimând însă în mod hotărât victimizarea excesivă.

În cazul pacienților agitați, agresivi, necooperanți, care nu solicită din proprie inițiativă consultul medical (cererea de intervenție este făcută de anturaj, care poate fi agresat de alcoolicul aflat în stare de intoxicație acută, de psihoticul decompensat, de toxicomanul privat de drog sau de agresivul aflat într-un conflict conjugal violent etc.), personalul medical se confruntă cu trei categorii de probleme: tulburările comportamentale ale pacientului, suferința acestuia și perturbarea ordinii publice și/sau familiale. În această situație, personalul medical colaborează frecvent cu anturajul, poliția și/sau sectorul psihiatric.

Din punct de vedere al eficientizării relației dintre personalul medical și pacient putem vorbi de acțiuni pe mai multe planuri, astfel:

În plan intelectual: Adeseori bolnavul este incapabil de a transmite un mesaj suficient de inteligibil din punct de vedere informațional despre boala sa, fie din cauză că este inhibat (blocat) afectiv, fie că se exprimă într-un mod inadecvat. Această inadecvare poate să rezulte, la rândul ei, dintr-o exprimare greoaie (proprie unui nivel intelectual redus) sau din utilizarea unui jargon neinteligibil de termeni medicali regionali, fiind necesară vigilența asupra termenilor tehnici vehiculați de bolnav. Pe lângă răbdare, personalul medical trebuie să posede suficient interes pentru găsirea celor mai bune soluții de a obține de la pacient maximum de informații, legate în primul rând de simptomele și evoluția bolii.

În plan afectiv. Pentru personalul medical este importantă capacitatea empatică (de a se transpune în situația bolnavului ) pentru a-i înțelege preocupările (dar și neliniștea) și pentru a rezona afectiv cu acesta. O astfel de abilitate empatică trebuie diferențiată de simpatie, care semnifică o b#%l!^+a?participare (alături de el) la stările afective ale celuilalt (nu de pe aceeași poziție cu el), și de identificare (nivelul maxim de transpunere în situația și coordonatele de bază ale altei persoane). De asemenea, la fel ca un actor care-și joacă rolul – indiferent de eventualitatea unor neplăceri survenite în viața personală – personalul medical trebuie să emane bună dispoziție, înțelegere, încredere în armele sale pe care le pune la dispoziția pacientului și un optimism constant într-o evoluție favorabilă a bolii (desigur cu corecțiile de rigoare pentru cazurile disperate, când acest optimism se reduce doar la speranța unei infime ameliorări a stării bolnavului sau la prelungiri ale duratei de supraviețuire).

În plan atitudinal. Personalul medical trebuie să-și adapteze registrul atitudinal în funcție de tipologia bolnavului și de particularitățile bolii, fiind posibile următoarele atitudini (după Balint):

"tutore autoritar" – pretinde o ascultare necondiționată din partea bolnavului, fără a-i da acestuia explicații asupra bolii (în cazuri de "urgențe" medico-chirurgicale reprezintă o conduită "de necesitate");

"mentor" – adoptată în general în afecțiunile cronice sau în care este necesară o profilaxie a recidivelor și la bolnavii cooperanți;

"savant detașat" – care lasă pacientului libertatea alegerii uneia dintre variantele terapeutice după ce a analizat avantajele și dezavantajele fiecăreia. Este util a fi adoptată în cazul pacienților cu un nivel intelectual ridicat și tendințe ipohondriace sau în cazul celor care vin cu "prejudecăți terapeutice";

"bun părinte protector" – care caută să-l ferească pe pacient de o serie de noutăți neplăcute în evoluția bolii și să-l menajeze de acele responsabilități greu tolerate;

"avocat al adevărului înainte de toate" – la polul opus descris tipului anterior, este acel medic a cărui concepție implică necesitatea de a spulbera îndoielile bolnavilor (cu rol cert stresant) prin comunicarea adevărurilor neplăcute, în speranța că beneficiul afectiv al bolnavului va fi b#%l!^+a?mai mare după depășirea "șocului adevărului" și adoptarea unor noi măsuri (terapeutice sau de extindere a explorărilor) de restabilire a securității emoționale a pecientului.

Vedem astfel cum principala condiție a construirii unei relații optime, eficiente de comunicare între personalul medical și pacient este dată de înțelegerea de către personalul medical a reacțiilor psihologice la boală, a „situației de bolnav”.

5. DE LA PSIHOLOGIE LA PRACTICA MEDICALĂ

Stresul si copingul; influența psihicului; dinamica relației asistent –pacient

Personalul medical este supus stresului fizic și mental atunci când îngrijește pacienții.

Sindromul burnout („a arde complet”) a fost identificat prima dată de către Freudenberg în 1974.

Freundenberg redefinea stresul profesional prin sindromul de burnout: uzura și epuizarea energiei, forțelor și a resurselor care determină o scădere a întregului potențial de acțiune al individului. Sindromul este indus de stresul cronic în profesiile care presupun implicare directă în ajutorarea semenilor (sectorul medical și social). La persoanele predispuse, stresul apare prin dezechilibrul dintre ideal (ceea ce așteaptă de la profesie) și real (ce obțin concret).

Studiile care au urmat au conturat repede categoria profesională cea mai afectată de acest sindrom: medicii și asistentele medicale.

În 1983, Maslach îl definește ca fiind „un sindrom al extenuării emoționale, al depersonalizării și al reducerii împlinirii profesionale”, care apare în rândul persoanelor ce desfășoară activități umanitare. b#%l!^+a?

O prezentare mai tehnică a sindromului burnout a fost făcută de Maslach și Jackson (1986) care au în vedere „un sindrom ce are trei dimensiuni”:

depersonalizarea – persoana se distanțează de ceilalți semeni, pe care începe să-i trateze impersonal;

reducerea realizărilor personale;

epuizare emoțională – persoana se simte golită de resurse emoționale personale și devine foarte vulnerabilă la stresori.

Starea burnout este cauzată de expunerea la stresul profesional și adesea este însoțită de depresie.

S-a constatat că acest lucru decurge din obligația permanentă a individului de a-și susține o imagine personală idealizată, indiferent de progresul tehnologic, de lipsa unei recunoașteri sociale corespunzătoare cu gradul de dificultate al activităților pe care le desfășoară și, în sfârșit, datorită programului neconvențional.

Dintre factorii care duc la instalarea acestui fenomen se pot enumera: munca neurmată de rezultate imediate, nerecunoașterea calității activității, lipsa încurajărilor și a gratificațiilor morale.

În aceste condiții, subiectul se epuizează pe măsură ce constată prăbușirea propriilor iluzii în fața evidenței realității.

Burnout – determină un tablou clinic minim, cu următoarele aspecte:

semne și simptome somatice: cefalee continuă, tulburări gastro-intestinale și cardiace astenie, fatigabilitate; b#%l!^+a?

comportamente neobișnuite pentru subiect: iritabilitate, intoleranță și incapacitate de a înțelege sau a fi empatic cu ceilalți, criticism nejustificat, lipsa de încredere, atitudine de superioritate față de ceilalți, anxietate, lentoare psihomotorie, tulburări de concentrare, trăiri psihice dezagreabile, oboseală;

atitudini defensive: rigiditate, negativism, rezistență la schimbare, pseudoactivism (subiectul petrece tot mai multe ore la locul de muncă, dar realizează tot mai puțin din ceea ce își propune, fără să fie pe deplin conștient de acest lucru);

modificare de comportament: scăderea nevoii de comunicare, retragere socială, iritabilitate, atitudine de superioritate/inferioritate, rigiditate, negativism.

Individul își pierde bucuria de a trăi. Moartea apare prin distrugerea glandelor care controlează stresul – suprarenalele. Acestea ajung să funcționeze în maniera intensivă în perioadele de stres și, nemaiputând produce hormoni, se autodistrug.

Este de asemenea acceptată ideea că sindromul burnout are o evoluție stadială:

stadiul I – caracterizat de neliniște, confuzie și apariția frustrării (individul simte că ceva nu e în regulă);

stadiul al II-lea – caracterizat prin frustrare intensă și nemulțumire, sentimentul de neîmplinire personală;

stadiul al III-lea – caracterizat prin apatie, prin sentimentul de inutilitate, renunțare și disperare.

Stresul ocupațional apare ori de câte ori sarcinile de muncă depășesc resursele b#%l!^+a?adaptatative ale angajaților, în timp ce sindromul de epuizare constituie faza finală a dezadaptării, datorată unui dezechilibru îndelungat între cerințe și resurse; stresul nu conduce întotdeauna la atitudini și comportamente negative din partea angajaților, în timp ce burnout-ul este asociat de fiecare dată cu asemenea trăiri negative.

Comunicarea în mediul medical tinde să primească o notă de rigiditate accentuată chiar și când se realizează pe orizontală, în sensul că se acordă destul de puțină atenție unor reguli implicite ale lucrului în echipă, pe cât de simple și de intuitive, pe atât de importante, reguli ce ar putea fi exprimate sintetic de „magicul” împreună. Reușita oricărei acțiuni se bazează în egală măsură pe aptitudini și pe atitudini.

Climatul psihosocial, relațiile cu colegii și/sau cu șefii au efecte pozitive, stenice, atunci când sunt unele destinse, firești – deci stimularea lor este o cale de profilaxie a stresului – dar pot fi o puternică sursă de stres la locul de muncă, atunci când neînțelegerile, divergențele atitudinale, conflictuale, concurența exagerată până la stadiul de subminare al celuilalt în lupta pentru resurse limitate sunt preponderente și se răsfrâng asupra performanțelor individuale și colective.

Prezența tensiunii în sistemul psihic uman este echivalentă motivării optime pentru sarcină, este garanția preîntâmpinării instalării submotivării – care se soldează cu blazarea și lipsa intereselor pentru rezolvarea unei probleme apreciate drept prea simple și facile față de propriul bagaj instrumental – ca și supramotivării și mobilizării stresante și epuizante în depășirea obstacolului.

Atât submotivarea, cât și supramotivarea și stresul asociat acestora au șanse cu atât mai reduse să apară, cu cât oamenii își cunosc mai realist capacitățile proprii, le apreciază mai just și mai obiectiv pe cele ale colegilor, se bucură de respectul celorlalți și sunt, la rândul lor, dispuși să îi respecte pe aceștia, să le solicite și să le acorde sprijinul, să își asume răspunderea pentru propriile opinii și credințe, să își împărtășească temerile, dorințele și emoțiile, să ceară și să ofere feed-back – pentru optimizarea comunicării. b#%l!^+a?

Cel mai expus la dezvoltarea sindromului epuizării este personalul medical tânăr. Numeroase studii au arătat că sindromul de burnout se manifestă în special la medicii / asistenții tineri (grupul de vârstă 25-40 de ani), fiind egal distribuit pe sexe.

Patologia indusă de stresul profesional este privită cu tot mai multă responsabilitate de către autoritățile sanitare din țările dezvoltate. În Belgia (unde există o bună organizare a asistenței sanitare și salarizarea corespunzătoare a personalului medical), autoritățile și organizațiile profesionale acționează concret pentru a preveni abandonul profesiei medicale din cauza stresului.

Se intenționează crearea unui sistem de securitate socială specifică pentru medici și asistente medicale (chiar reglementari juridice privind încadrarea sindromului burnout ca boală profesională a personalului medical).

În România, deși a atins nivel record, stresul în muncă nu reprezintă o prioritate a politicii sanitare. Asistenții medicali, alături de medici, sunt afectați de sindromul burnout datorită stresului pe termen lung.

Stresul duce la o proastă condiție fizică și mentală a asistenților medicali

Consecințele: accelerația ritmului cardiac, dureri în piept, astm, hipertensiune, tromboză, aritmie cardiacă, astm, hiper-ventilație, dureri de stomac, de spate, de cap, musculare, moarte subită urmare a unei fibrilații ventriculare, infarct miocardic sau accident vascular cerebral, diabet, căderea sistemului imunitar, urmată de cancer, boli de nervi, boli de piele, răceli dese și lungi etc.

Supraîncărcarea, sarcini neclare, nerecunoașterea și nerecompensarea b#%l!^+a?performanțelor, imposibilitatea de a utiliza abilitățile sau talentul la întreaga capacitate, lipsa oportunităților de a face carieră, lipsa de încurajare a șefilor sau colegilor inabilitatea sau neoferirea posibilității de a-și spune nemulțumirile, programul prelungit sau în schimburi, insecuritatea locului de muncă, instruirea insuficientă, comunicare ineficientă – lipsa de comunicare sau consultare.

Schimbările organizatorice, lucrul în condiții de izolare, hărțuirea psihologică (intimidare, ostilitate, umilire), hărțuirea sexuală, timpul lung petrecut departe de familie, lipsa pauzelor, responsabilitate prea mare, munca de rutină, monotonă și cu puțină importanță, condiții de muncă neplăcute (zgomot, îngrămădeală, aer poluat, fum de țigară, expunerea la pericole, riscul contaminării și infectării), mediu social deficient.

Supraîncărcarea rolului apare atunci când o persoană este solicitată să efectueze mai multe activități într-un timp tot mai scurt. Apariția acestui risc este semnalată mai ales în cazul spitalelor și secțiilor, care, cu scheme de personal reduse, încearcă să facă față unor activități de îngrijire tot mai complexe.

Frustrarea este o emoție negativă care apare atunci când un obstacol exterior, eveniment sau persoană, ne împiedică să ne atingem scopurile.

Ea intervine atunci când rezultatul real este sub așteptările noastre.

Frustrarea desemnează două fenomene: fie împiedicarea cuiva să-și realizeze un drept sau o dorință, fie starea psihică ce rezultă din acest blocaj. Prin blocaj se înțelege un obstacol care este recunoscut și este trăit ca atare de persoana respectivă

Agresivitatea este o consecință a frustrării. Comportamentul agresiv este de multe ori o consecință a frustrării. b#%l!^+a?

În plus, frustrarea se asociază cu creșteri ale ritmului cardiac. Frustrarea reprimată duce la depresie. Frustrarea, ostilitatea și furia ne afectează negativ la nivel emoțional, mental, spiritual, dar și fizic. Pe termen lung, determină instalarea bolilor coronariene și a altor afecțiuni fizice.

Asimetria de putere a relației medic- asistent medical – pacient este generatoare de frustrare și stres.

Relația dintre medic și asistentul medical este bazată, exclusiv pe subordonare.

Dincolo de încercările de schimbare a acestei relații – admițând sensul colaborării, care au modificat bazele tradiționale ale relației dintre actorii sociali ai actului medical, se pot menționa și alte schimbări, printre care cele determinate de faptul că, în perioada contemporană, actul medical se practică în echipă, din care fac parte mai mulți specialiști și experți din domenii medicale și paramedicale. b#%l!^+a?

Asistenții medicali nu se bucură nici de prestigiu nici de recunoașterea importanței muncii lor nici din partea medicului și nici din partea pacienților. Această relație medic – asistent medical ar trebui să fie definită de complementaritate, în sensul că fiecare participant așteaptă ca și celălalt să se comporte într-un anumit mod, compatibil cu cerințele rolului social îndeplinit, în realitate medicul este acela care are poziția dominantă în distribuirea autorității.

Lipsa oricărei autonomii decizionale și lipsa oricărei recunoașteri a rolului profesional al asistenților medicali, atât din partea medicilor cât și din partea pacienților , asociate și unei proaste salarizări, determină o stare de nemulțumire, stres, frustrare, care conduc la migrarea asistenților sau chiar la abandonarea profesiei.

Cauzele stresului – factor decisiv de influențare a calității vieții profesionale a asistenților medicali și a calității actului de îngrijire – ar putea fi, în concluzie:

insecuritatea practicării actului profesional și condițiile inadecvate de muncă (subnormarea și absența măsurilor și echipamentelor de protecția muncii);

violența fizică, verbală și psihologică la care sunt supuși asistenții medicali, atât din partea pacienților, familiilor acestora cât și din partea medicilor cu care lucrează în echipa medicală;

salariile insuficiente;

perspectivele unei cariere profesionale limitate;

sentimentul lipsei de respect și de devalorizare a asistenților medicali, la nivel sociopolitic;

neîncrederea în conducerea defectuoasă a Ministerului Sănătății; b#%l!^+a?

Fenomenul migrației forței de muncă autohtone din sectorul sanitar către statele dezvoltate, în principal cele din Uniunea Europeană dar și din alte părți ale lumii, reprezintă o temă de interes deosebit pentru asistenții medicali.

S-a constatat că există o corelație semnificativă între calitatea percepută a vieții profesionale a asistenților medicali și tendința (privită ca năzuință, înclinație, dispoziție) acestora de a migra în scop lucrativ, în sensul că o viață profesională percepută ca fiind de slabă calitate crește tendința migrației.

COMUNICAREA CU PACIENTUL

asistentul medical, pacientul, recomandari

Asistentul medical contribuie la starea de sănătate generală a individului, familiei și comunității prin acordarea îngrijirilor care vizează promovarea sănătății, prevenirea îmbolnăvirilor, îngrijirea celor bolnavi la domiciliu, în condițiile utilizării unei intervenții care adeseori reclamă o tehnologie avansată și o foarte bună pregătire practică.

Rapidele schimbări pe plan socio-economic și politic impun pregătirea unui profesionist care să fie capabil ca, pe lângă îngrijirile enumerate succint mai sus, să fie capabil să:

implice indivizii, familiile și comunitățile în îngrijirea proprie și să se formeze la aceștia responsabilitate privind sănătatea;

reprezinte la diferite niveluri unde se iau deciziile privind sănătatea, persoanele îngrijite, nevoile acestora și să intervină pentru a fi recunoscute drepturile lor;

colaboreze în calitatea de membru în cadrul echipei multidisciplinare, dar și cu alte b#%l!^+a?organizații – guvernamentale și nonguvernamentale pentru sănătatea celor îngrijiți;

asigure calitatea îngrijirilor acordate prin respectarea standardelor de educație și practică clinică și calitatea vieții indivizilor, familiilor și comunităților de care răspund.

Resposabilitățile majore ale asistentului medical sunt:

a) acordarea îngrijirilor de promovare, prevenire, curative, de recuperare sau de sprijin a indivizilor, familiilor și grupurilor;

b) transmiterea cunoștințelor și formarea abilităților în domeniul sănătății în rândul pacienților, altor beneficiari, personalului din sistemul de sănătate și a celor aflați în procesul de formare;

c) participarea în calitate de membru în cadrul echipei de îngrijire, ceea ce presupune solide cunoștințe în domeniul comunicării, realizării relațiilor interpersonale bazate pe respect reciproc și înțelegere a rolului propriu și a celorlalți profesioniști, implicare activă și responsabilă în luarea deciziilor, informarea autorităților, mass mediei, etc.;

d) îmbunătățirea practicii clinice printr-o gândire critică, aprecierea și utilizarea cercetărilor existente în domeniu pe plan național și internațional.

Trăim într-o lume în continuă schimbare, iar pentru societatea de astăzi, multe din problemele individului tind să devină din ce în ce mai mult, probleme ale societății. Efectele extinse ale transformărilor care au loc în dinamica socială determină această schimbare de atitudine. În același timp, problemele majore ale societății se înscriu ca factori modelatori ai personalității individului. Respectarea individualității se conturează tot mai mult ca și regulă esențială a unei societăți civilizate.

În acest context, procesul de nursing, se definește ca un proces dinamic, adaptabil la cerințele individului și trebuințele societății, mentinându-și nealterat obiectivul principal, obținerea unei mai bune stări de sănatate pentru individ, familie, comunitate.

Astăzi procesul de nursing a căpătat valențe noi, rolul asistentului medical a devenit b#%l!^+a?mai complex, în sensul lărgirii sferei de activitate, una dintre îndatoriri fiind aceea "de a diagnostica și stabili atitudinea terapeutică adecvată pentru răspunsul individului față de o problemă de sănătate actuală sau potențială”.

În centrul îngrijirilor de sănătate se află pacientul, dar el nu mai este perceput simplist doar ca un individ ce suferă de o anumita boală, ci este apreciat holistic ca o persoană cu necesități fizice, emoționale, psihologice, intelectuale, sociale și spirituale. Aceste necesități inter-relaționează, sunt interdependente, de egală importanță și reprezintă fundamentul intervențiilor asistentului medical ce va trebui să se adapteze la o infinitate de reacții, manifestări, trăiri, relații interpersonale, generate de unicitatea profilului psihic al protagoniștilor implicați și de specificul situației concrete în care își desfășoară activitatea.

Este important ca asistentul medical să fie familiarizat cu aspectul complex al naturii psihice umane, să înțeleagă că indivizi diferiți au reacții diferite față de aceeași problemă urmare a structurii lor unice de personalitate. Există mai multe accepțiuni ale conceptului de personalitate, dar cea mai folosită este aceea ce definește personalitatea ca fiind "organizarea mai mult sau mai puțin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenței și fizicului unei persoane; organizare ce determină adaptarea sa unică la mediu” , (Eysenck).

Vom putea aprecia pe deplin un individ doar dacă îi vom cunoaște mediul de viață și activitate. Suntem ceea ce suntem și devenim ceea ce devenim, în mare parte, datorită contextului social în care existăm și ne desfășurăm activitatea. Socializarea se realizează în interiorul diverselor grupuri umane (familie, școală, prieteni, colectiv de muncă). Grupul intermediază individului relația cu societatea și cu sine.

Individul dezvoltă concomitent și continuu relații informaționale cu lumea externă și cu propria ființă, întreținând la nivelul normalului, un echilibru între cunoașterea de sine și b#%l!^+a?cunoașterea realității. Fiecare ne naștem cu un potențial uman care se valorifică și se dezvoltă treptat pnn . socializare, asimilarea valorilor și comportamentelor sub forma unei învățări continue.

Conceptul holistic de apreciere a individului poate fi rezumat în câteva idei principale ce stau la baza susținerii științifice a desfășurării procesului de nursing:

individul este un tot unitar caracterizat prin integritate și el reprezintă mai mult decât suma părților sale componente;

individul este în permanentă interacțiune cu mediul înconjurător, schimbând materie și energie cu acesta;

evoluția fiziologică a individului este ireversibilă și unidirecțională în timp și spațiu;

individul uman se caracterizează prin capacitate de abstracție, imaginație, senzații, emoții.

Toate aceste aprecieri subliniază evoluția conceptului "îngrijirilor de sănătate" de-a lungul timpului și adaptarea acestuia la principiile de organizare actuală a sistemului sanitar, urmărind în principal rolul asistentului medical:

asistentul medical reprezintă un element important al echipei medicale;

asistentul medical desfășoară o activitate autonomă, cu competențe bine stabilite;

activitatea medicală nu vizează doar tratarea eficientă a îmbolnăvirilor, în prezent accentul se pune pe prevenirea bolilor și promovarea stării de sănătate;

rolul asistentului medical intervine atât în îngrijirea individului cât și a comunității (promovarea sănătății, educația pentru sănătate).

Organizarea datelor culese în vederea întocmirii planului de îngrijire se poate face b#%l!^+a?conform unui model conceptual. Conceptele sunt necesare în nursing pentru a lega teoria de practică, iar pentru a fi complete trebuie să conțină elemente critice severe precum procesul de nursing, un scop anume, un raționament, o specificare a rolului profesional, o descriere a clientului și a așezării clinice.

Modelul conceptual al Virginiei Henderson

În cartea sa, „Principii fundamentale ale îngrijirii nursing”, definește funcția nursei astfel: „Rolul esențial al nursei este de a ajuta individul bolnav sau sănătos prin activități ce contribuie la menținerea sau redobândirea sănătății (sau sa-l asiste în ultimele clipe), pe care ar putea să le îndeplinească singur dacă ar avea puterea, voința sau cunoștințele necesare, să-l ajute să facă aceasta pentru a-și recâștiga independența cât mai repede posibil.”

Modelul conceptual al Virginiei Henderson apreciază individul ca fiind un tot unitar caracterizat prin nevoi fiziologice și aspirații denumite generic nevoi fundamentale. Acestea sunt:

A respira

respirația este procesul fiziologic prin care oxigenul din aerul atmosferic ajunge până la nivelul celulelor, unde este folosit În reacțiile de oxido-reducere, dioxidul de carbon rezultat fiind eliminat din organism prin expirație;

respirație eficientă presupune și o bună circulație deoarece sângele joacă rolul de transportor pentru gazele respiratorii;

disfuncția respiratorie atrage după sine o perturbare a Întregului orgamsm atât la nivel fiziologic și fiziopatologie (hipoxie tisulară, hipercapnie) cât și psihologic (senzație de sufocare, anxietate, teamă).

A bea și a mânca. Apa reprezintă aproximativ 60% din greutatea organismului adult, ea având un rol deosebit de important În buna desfășurare a proceselor fiziologice ale organismului. b#%l!^+a?

Un individ poate supraviețui cu:

• 15% din funcția normală a ficatului

• 25% din funcția normală a rinichilor

• 35% din numărul total de hematii

• 45% din suprafața de hematoză pulmonară

• 70% din volumul plasmatic.

Reducerea volemiei cu mai mult de 30% este critică pentru supraviețuire.

aprecierea statusului volemic al pacientului se poate face pe baza examenului clinic și a investigațiilor paraclinice dar cel mai simplu prin stabilirea bilanțului hidric aport – pierderi (intrări – ieșiri);

deficitul de apă al organismului va fi corectat prin hidratare per os sau la nevoie prin administrare de soluții perfuzabile coloidale sau cristaloide;

excesul de apă al organismului impune restricționarea aportului și administrarea de diuretice;

principalul mecanism fiziologic de reglare a cantității de apă din organism este reflexul de sete. La vârstnici acest reflex diminuă astfel că în mod obișnuit aceștia prezintă un anumit grad de deshidratare;

alimentație sănătoasă vizează mai multe aspecte: cantitatea alimentelor, calitatea acestora, ritmul de administrare;

dietă adecvată trebuie să asigure un aport suficient de nutrienți, vitamine, apă și săruri minerale, aport adaptat necesităților organismului. b#%l!^+a?

Nevoia de a elimina

organismul este un sistem deschis în permanentă interacțiune cu mediul înconjurător, schimbând cu acesta materie și energie;

eliminarea satisface nevoia organismului de a îndepărta anumite substanțe nefolositoare rezultate din metabolism sau digestie;

fiziologic eliminarea are loc la nivelul tegumentelor (transpirație), respirației (expirație), aparatului renal (diureză), aparatului digestiv (scaun), aparatului genital feminin (menstruație );

în anumite condiții patologice se produc modificări ale modalităților de eliminare ale organismului:

◦ transpirații abundente (coma hipoglicemică) ș hemoptizie (neoplasm pulmonar)

◦ vărsături bilioase (colecistită)

vărsături explozive în jet, neprecedate de greață (tumori cerebrale)

◦ hematemeză {vărsături cu aspect de zaț de cafea ce apar în hemoragia digestivă superioară)

◦ hematurie (urină cu sânge)

◦ tulburări ale tranzitului intestinal cu alternanța constipație / diaree (tumori de colon)

◦ melenă (tumoră de colon) b#%l!^+a?

◦ amenoree (lipsa menstruației – ovar polichistic).

Nevoia de a se mișca și a avea o bună postură

nevoia de a te mișca și a avea o bună postură reprezintă un aspect esențial al mecanismului de integrare a individului în mediul înconjurător și orice disfuncționalitate legată de această nevoie fundamentală are repercursiuni în plan fizic, psihic și social;

menținerea independenței de mișcare și a unei bune posturi presupun integritatea structurală și funcțională a sistemului osos, sistemului muscular, sistemului nervos, aparatului vestibular;

Putem întâlni:

◦ paralizie – absența completă a forței musculare, urmare a pierderii contractilității musculaturii striate datorită întreruperii uneia sau mai multor căi motorii cortico- musculare;

◦ pareza – ușoară slăbire a forței musculare;

◦ hemiplegia – paralizia unei jumătăți de corp;

◦ monoplegie – paralizia unui singur membru;

◦ paraplegia – paralizia jumătății inferioare a corpului;

◦ tetraplegia – paralizia celor patru membre.

apariția deficitelor motorii atrage după sine o serie de alte modificări:

◦ tendința de limitare a folosirii părții afectate;

◦ nesiguranța echilibrului;

◦ mersul cu pași mici;

◦ diminuarea încrederii în sine;

◦ teama de a nu cădea;

◦ nervozitate, neliniște. b#%l!^+a?

Nevoia de a dormi și a se odihni. Somnul reprezintă o extindere a procesului de inhibiție la nivelul scoarței cerebrale, expresia somatică a unei decuplări temporale a individului față de mediul exterior.

Necesarul fiziologic de somn diferă după vârstă:

la copii 12-14 ore

la adulță 7-9 ore

la vârstnici 5-7 ore;

Odihna și somnul în bune condiții și timp suficient sunt indispensabile unei bune funcționări a organismului la randament maxim.

Oboseala se definește ca fiind acea stare temporară a organismului care apare în urma unui efort excesiv sau de prea lungă durată și care se anulează ca urmare a unei perioade de odihnă.

Numeroase observații și experimente au demonstrat că oboseala nu este un element periferic, legat de organele efectoare (sistemul muscular) ci un fenomen central, nervos, legat fie de consumarea substanței excitative a neuronilor, fie de cauze fiziopsihice mai complexe (tipul de sistem nervos, experiența de adaptare la mediu a individului).

Asistentul medical va trebui să diferențieze:

oboseala patologică – care este parte a tabloului clinic al anumitor boli (hepatită, tuberculoză, diabet)

oboseala fiziologică – normală;

Remediul cel mai bun al oboselii nu este întotdeauna odihna înțeleasă ca și stare de inactivitate absolută, simpla întrerupere a activității și așteptarea pasivă a refacerii energiei b#%l!^+a?cheltuite.

Odihna cea mai eficace constă în alternare a rațională a unei activități cu alta. Acest mod de odihnă a fost numit odihnă activă și a căpătat o largă răspândire după fundamentarea sa științifică (de către LM. Secenov).

Principiile odihnei active:

una și aceeași activitate, de aceeași intensitate trebuie să se adreseze, alternativ unor organe simetrice;

activitățile bazate în mod predominant, pe primul sistem de semnalizare (mimica, gestica) trebuie să fie alternate cu cele bazate, în mod predominant pe cel de-al doilea sistem de semnalizare (limbajul);

să nu se treacă la introducerea activității de variație mai înainte de a semnala oboseala în activitatea principală, avându-se însă grijă ca alternare a activității să nu se facă prea târziu;

activitatea secundară să nu fie mai obositoare decât cea principală.

Nevoia de a se îmbrăca și dezbrăca. Omul este o ființă socială. Integrarea în grup se face pe baza unor comportamente învățate, a unor valori asumate. Îmbrăcămintea are valoare practică (protejează corpul de variațiile climei) dar și valoare de simbol (exprimă personalitatea și unicitatea individului). Dificultatea sau imposibilitatea de a se îmbrăca, dezbrăca, de a purta îmbrăcăminte adecvată este percepută de către individ ca o lezare a libertății sale cu implicații în percepția sentimentului de demnitate și autorespect.

Nevoia de a menține temperatura corpului în limite normale. Menținerea constantă a temperaturi corpului, în ciuda variații lor termice exogene și a diverselor b#%l!^+a?activități ale organismului, implică intervenția adecvată a unor modificări funcționale complexe (metabolice, circulatorii, musculare, hidroelectrolitice, endocrine, etc.) coordonată prin mecanismul de termoreglare, controlat de centrii hipotalamici, ce mențin permanent și dinamic echilibrul între producerea și pierderea de căldură din organism. Temperatura corpului este menținută constantă, în condițiile unor mari modificări ale temperaturii mediului. Fiind influențată de o serie de factori fiziologici (starea de somn sau de veghe, digestie, activitatea fizică, etc.) temperatura corpului prezintă variații ciclice, având valori minime între orele 4-6 dimineața și atingând valori maxime, care în general nu diferă cu mult de 0,50 C față de cele matinale, între orele 16-17 după-amiaza. Perturbările mecanismului de termoreglare conduc la apariția a două situații cu particularități distincte: hipotermia, hipertermia.

Nevoia de a fi curat, îngrijit, de a-ți proteja tegumentele și mucoasele

definiția completă a stării de sănătate este aceea ce o apreciază ca fiind starea de bine bio-psiho-social;

starea de bine biologic presupune integritatea funcțională a structurilor organismului și la aceasta contribuie și protejarea tegumentelor și mucoaselor, prin menținerea curățeniei și igienei personale;

nevoia de a fi curat și îngrijit, presupune un comportament învățat, reflectă o anumită trăsătură de personalitate și indică un anumit nivel de înțelegere și respect al individului;

deficitul în satisfacerea acestei nevoi fundamentale, necesită implicarea activă a asistentului medical atât în suplinirea măsurilor elementare de igienă cât mai ales în însușirea de către pacient a anumitor deprinderi.

Nevoia de a comunica. Comunicarea reprezintă una dintre trebuințele fundamentale, de ordin spiritual a oamenilor, fiind o modalitate esențială de interacțiune psihosocială, un b#%l!^+a?schimb de mesaje între interlocutori, menit să realizeze o relație interumană durabilă determinând menținerea ori modificarea comportamentului individual sau de grup. Comunicarea interumană se realizează cu ajutorul limbajului verbal sau nonverbal prin care se schimbă mesaje (informații, simboluri, semnificații, idei, sentimente, intenții, etc.) pentru a influența, mai ales calitativ, comportamentul celuilalt.

A comunica eficient și expresiv cu ceilalți înseamnă:

◦ să convingi,

◦ să poți dezvolta gândirea, afectivitatea, personalitatea,

◦ să informezi inteligibil și să înțelegi corect semnificația mesajului,

◦ să sesizezi și să conștientizezi reacțiile, atitudinile și modificările comportamentale ale interlocutorului;

În cadrul procesului de nursing comunicarea are un rol esențial, ea fiind o unealtă de influențare și modificare a comportamentului pacientului, în sensul înlăturării sentimentului de teamă și nesiguranță, urmărind creșterea încrederii în sine, urmare a înțelegerii corecte a situației sale. Este important ca în procesul de comunicare asistenta să folosească un limbaj adecvat și accesibil pacientului.

Nevoia de a evita pericolele. Individul sănătos este capabil să reacționeze adecvat la variațiile continue ale parametrilor mediului exterior prin mecanisme de adaptare dezvoltate ontogenetic și filogenetic, ceea ce îi asigură menținerea homeostaziei mediului intern și a echilibrului psihic, conferindu-i sentimentul de siguranță. Prezența bolii este de fapt o amenințare a "stării de bine bio-psiho-social", ce vizează integritatea funcțională a structurilor organismului și sentimentul încrederii în propriile forțe; pacientul se simte vulnerabil, nesigur, expus pericolelor, chiar dacă uneori nu-și exteriorizează sentimentele.

În aceste condiții este importantă asigurarea unui climat de încredere, înțelegere și suport din partea echipei de îngrijire, în concordanță cu caracteristicile pacientului: vârsta, inteligența, stilul de viață, credințe le și valorile sale, experiențele anterioare. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Nevoia de a acționa conform propriilor convingeri și valori, de a practica religia. Nevoia de a acționa conform propriilor convingeri și valori exprimă necesitatea individului de a-și afirma apartenența la un anumit grup social ceea ce în esență îi conferă sentimentul de siguranță. Valorile sunt calitățile pe care le capătă pentru om elementele realității (obiecte, procese, acțiuni) privite prin prisma unei atitudini (politice, juridice, morale, estetice, religioase) a unei colectivități umane (categorie socială, națiune);

Numeroase cercetări au evidențiat că practicarea religiei contribuie la menținerea echilibrului psihic al individului, acționând prin mai multe mecanisme:

◦ credința (care încurajează serenitatea),

◦ sentimentul de apartenență la un grup care te susține,

◦ valorizarea obișnuințelor unei vieți regulate (care încurajează mulțumirea);

Este evident faptul că asistentul medical trebuie să dea dovadă de disponibilitate, compasiune și toleranță față de pacienții care au stiluri de viață, atitudini și sisteme de valori diferite de ale sale. Ea va trebui să-și supravegheze și să-și controleze comportamentul propriu astfel încât binele pacientului să rămână principala motivație a acțiunii sale, tot timpul.

Nevoia de autorealizare. A fi preocupat în vederea realizării personale reprezintă o nevoie fundamentală de ordin superior a individului ce implică atingerea potențialului său maxim prin valorizarea configurației unice a personalității, creativității, proceselor cognitive, structurilor afective și volitive. Când această nevoie nu este satisfăcută apare sentimentul de frustrare (imposibilitatea de a-ți îndeplini o dorință sau a-ți exercita un drept) cu reperrcursiuni asupra sentimentului de stimă și încredere în sine. Se poate spune că nevoia de realizare și autorealizare corespunde unei trebuințe intrinseci de interacțiune cu realitatea înconjurătoare și se exprimă în mod diferit în funcție de vârstă, sex și condițiile socio – culturale în care se dezvoltă individul.
Nevoia de a se recreea. Activitățile recreative și ludice sunt parte importantă a vieții b#%l!^+a?individului, esențiale în menținerea echilibrului sau interior asigurând relaxarea fizică și psihică. Jocul și activitățile agreabile în general au implicații benefice certe în desfășurarea proceselor afectiv emoționale (sentimentul de mulțumire, bucurie, plăcere) asigurând condiții proprice de afirmare a personalității, facilitând interrelaționarea cu indivizi cu preocupări asemănătoare.

Nevoia de a învăta cum să-ți păstrezi sănătatea. Ființa umană, se află în permanentă interacțiune cu ambianța socială și materială, cu semenii, cu natura, cu situațiile pe care le stăpânește, provoacă, anticipează, rezolvă, precum și cu sine însuși. Învățarea este modalitatea de asimilare a cunoștințelor și de formare intelectuală, emoțională și volițională, de elaborare a deprinderilor, a conștiinței și a comportamentului social cult. Prin învățare personalitatea umană se construiește, se menține și se regenerează permanent.

Implicat în educația pentru sănătate a individului și a comunității, asistentul medical contribuie activ la acumularea de cunoștințe, atitudini și deprinderi în scopul menținerii sau redobândirii sănătății.

Modelul conceptual al Virginiei Henderson permite o apreciere globală a individului ca un tot unitar ce reprezintă mai mult decât suma părților sale componente, având particularități ce îi conferă unicitate.

Modelul conceptual al lui Abraham Maslow

Psihologul american Abraham Maslow afirmă că individul uman este rezultatul b#%l!^+a?interacțiunii dintre nevoile sale fundamentale și realitatea mediului înconjurător. Nevoile fundamentale pot fi ierarhizate în ordinea priorităților pe cinci niveluri diferite interconectate între ele:

1. Nevoi fiziologice:

• asigură menținerea homeostaziei mediului intern

• includ trebuințe organice (respirația, nutriția, excreția, menținerea temperaturii organismului) dar și nevoi psihologice (nevoia de odihnă și somn, evitarea durerii)

• nevoile sexuale sunt importante pentru individ dar nu indispensabile. Sexul este esențial pentru supraviețuirea speciei nu a individului.

2. Nevoia de siguranță și securitate

• include siguranța și securitatea fizică (apărare, adăpost, locuință) și psihică (confort, protecție) .

3. Nevoia de apartenență și afectivitate, nevoi sociale

• apartenență la un grup social (familie, prieteni, colegi de muncă)

• integrare și acceptare

• iubire și înțelegere.

4. Nevoia de stimă și respect

• recunoaștere și apreciere

• considerație

• recunoștință

• valorizare.

b#%l!^+a?

5. Nevoia de cunoaștere, autocunoaștere

• a știi, a înțelege

• a rezolva

• a crea.

Ierarhizarea trebuințelor individului permite aprecierea sa pe ansamblu și se dovedește a fi extrem de utilă în organizarea procesului de nursing permițând adaptarea intervențiilor asistentului medical la nevoile pacientului.

Evoluția spre o nevoie superioară se poate realiza doar atunci când nevoia inferioară este pe deplin satisfăcută, de aceea această ierarhizare mai este cunoscută sub denumirea de "piramida sau spirala trebuințelor individului uman".

Modelul conceptual Hildegard Peplau

b#%l!^+a?

Hildegard Peplau, nursă de psihiatrie, a prezentat în 1952 modelul teoretic „Relațiile interpersonale în nursing”, unde nursingul este un „proces terapeutic interpersonal important…Nursingul este un instrument educativ, o forță matură care țintește să promoveze mai departe mișcarea personalității în direcția curativă, constructivă, productivă, personală, și existența comunității”.

Peplau folosește termenul de “nursing psihodinamic”, descriind si cele patru faze ale acestei relații:

◦ orientarea – pacientul și nursa identifică problema de boală

◦ identificarea – pacientul cunoaște nursa și apoi acceptă ajutorul

◦ exploatarea – pacientul se folosește de ajutorul nursei

◦ rezoluția – pacientul acceptă noile obiective în mod voluntar

Modelul conceptual Ida Jean Orlando

Ida Jean Orlando a identificat patru practici pe care le-a considerat de bază pentru nursing (observarea, raportarea, înregistrarea și îndeplinirea acțiunilor, pentru și cu pacientul) descriind două tipuri de acțiuni nursing:

◦ Acțiuni nursing planificate sunt cele care stabilesc sau satisfac nevoile imediate ale clientului

◦ Acțiuni nursing automate sunt cele care au fost decise pe alte considerente decât pe nevoile imediate ale clientului, dar acestea sunt consecvent ineficiente. b#%l!^+a?

Teoria lui Orlando este specifică interacțiunii nursă-pacient. Scopul asistentului este de a determina și de a răspunde nevoilor imediate ale pacienților și de a îmbunătăți starea lor, prin scutirea de suferință sau disconfort. Orlando pune accentul pe acțiunea planificată (mai degrabă decât pe acțiunea automată), bazată pe observarea comportamentului pacienților verbală și non-verbală, care duce la o anumită concluzie, confirmată sau neconfirmată de către pacient, ducând la identificarea de către nursă a necesităților pacientului, putând astfel să-i ofere acestuia o îngrijire medicală eficientă.

Modelul conceptual Dorothy Johnson sau Modelul Sistemelor comportamentale care se concentrează pe compotramentul pacientului luat ca un întreg organizat si integrat, format din 7 subsisteme strâns legate între ele:

◦ atașamentul

◦ dependența

◦ ingestia

◦ eliminarea

◦ sexualitatea

◦ agresiune/protecție

◦ realizarea

Al 8-lea subsistem – reintegrarea – a fost adăugat mai târziu în 1997 de Holaday. Fiecare subsistem îndeplinește sarcini specializate pentru sisteme integrate si fiecare este structurat prin 4 elemente motivaționale precum scop, set, alegere și acțiune/comportament.

Funcția nursingului este să ajute restaurarea echilibrului fiecărui subsistem și să prevină în viitor tulburările sistemului.

Modelul conceptual Dorothea Orem

b#%l!^+a?

Dorothea Orem se bazează pe 3 concepte: autoîngrijirea, deficitul de auto îngrijire și sistemul nursing.

Modelul se centrează pe abilitatea fiecărui individ de a realiza autoîngrijirea. În acord cu acest model există 3 categorii de cerinte pentru autoîngrijire:

◦ Cerințe universale – asociate cu procesul vieții și menținerea integrității structurale și funcționale

◦ Cerințe de dezvoltare – asociate cu procesul de creștere și dezvoltare în diverse stadii ale ciclului vieții

◦ Cerințe determinate de starea de sănătate – deviații de la sănătate, de la deviații structural funcționale sau constituționale/defecte genetice.

În modelul Dorothea Orem scopul nursingului este să ajute oamenii să-și satisfacă propriile cerințe de auto îngrijire. D. Orem a identificat 3 tipuri ale sistemului nursing:

◦ Sistemul complet compensator – compensarea în totalitate a incapacității pacientului de a îndeplini activitățile de autoîngrijire, sprijin și protecție.

◦ Sistemul parțial compansator – compensarea parțială pentru pacienții care sunt incapabili de a îndeplini activitățile de autoîngrijire.

◦ Sistemul de sprijin și educație – nursa ajută pacienții care sunt capabili și pot învăța activități de autoîngrijire, îi asistă pe ei în luarea deciziilor și-i ajută să dobândeasca îndemânări și cunoștințe.

Modelul conceptual Levine b#%l!^+a?

Imaginat de Myra Levine, numit și Modelul Conservării are la bază trei mari concepte: integritate, adaptare și conservare. Acesta se concentrează pe indivizi ca ființe holiste iar domeniul major de interes este menținerea persoanei ca un întreg. Myra Levine a sugerat 4 principii ale menținerii conservării, care au ca scop să faciliteze adaptarea pacienților:

◦ Conservarea energiei pacientului – conservarea resurselor energetice, fiziologice și psihologice ale idividului

◦ Conservarea integrității structurale – conservarea formei și funcțiilor corpului pacientului

◦ Conservarea integrității personale – menținerea stimei de sine și a identității psihologice a pacienților

◦ Conservarea integrității sociale – păstrarea familiei, comunității și afilierilor culturale ale pacientului

În esență, Levine vede viața individului ca un proces a menținerii integrității prin adaptare, facilitată prin adaptare. Levine a notat că modelul ei este potrivit pentru investigarea interfeței dintre mediile intern și extern ale persoanei.

Modelul conceptual Imogene King

Conform lui Imogene King, „Procesul de nursing este un proces interpersonal de b#%l!^+a?acțiune, reacțiune și interacțiune, în cadrul căruia nursa și pacientul împărtășesc informațiile despre percepțiile lor în, în timpul unei situații care necesită îngrijiri.”

Interacțiunea sistemelor cadru și obiectivele îngrijirii, se concentrează asupra indivizilor, asupra relației lor interpersonale și contextul social prin 3 sisteme ce interacționează între ele: personal, interpersonal și social. În fiecare dintre aceste 3 sisteme, King a identificat concepte ce furnizează un concept structural, descriind procesele în fiecare dintre cele trei sisteme:

◦ Sistemul personal ◦ Percepția

◦ Interesul personal

◦ Imaginea corpului

◦ Creșterea și dezvoltarea

◦ Timp

◦ Spațiu

◦ Sistemul interpersonal

◦ Rolul

◦ Interacțiunea

◦ Comunicarea

◦ Înțelegerea

◦ Stress-ul

◦ Sistemul social

◦ Organizare

◦ Putere

◦ Autoritate

◦ Statut

◦ Factorul decizional

b#%l!^+a?

Prin Modelul King, domeniul nursingului include promovarea, menținerea și restaurarea sănătății.

Modelul conceptual Betty Neuman

În 1972 Betty Newman enunță așa numitul „Model al sistemelor în îngrijirile de sănătate”, este concetrat pe persoană ca un sistem complet, cu subpărți ce reprezintă un sistem deschis, compus din 5 variabile care interacționează între ele: fiziologică, psihică, socio-culturală, de dezvoltare și spirituală, având o reprezentare grafică sub forma unor cercuri concentrice. Interacțiunea acestor variabile determină cantitatea de rezistență a unui individ, care poate crește împotriva factorilor de stress.

În centrul protecției persoanei este prima linie de apărare împotriva stressorilor, care este o linie linie flexibilă de rezistență, reprezentată de factorii interni care ajută să se apere împotriva stressorilor.

Următoarea barieră de protecție este linia normală de apărare, ce include factori ca: stilul persoanei de a face față, etapa de dezvoltare.

Frâna finală împotriva stressorilor este o linie flexibilă de apărare compusă din factori dinamici care pot varia în răspunsul la diferite circumstanțe.

În Modelul Neuman persoana menține echilibrul și armonia între mediile interne și externe, prin adaptare la stress și prin apărarea împotriva tensiunii producătoare de stimuli. Primul scop al nursingului este să ajute la atingerea și menținerea stabilității clientului.

b#%l!^+a?

Modelul de adaptare Roy

În viziunea lui Callista Roy, ființele umane sunt sisteme adaptative bio-psiho-social, care au capacitatea de a face față la schimbarea mediului, prin procesul de adaptare. Conform Modelului Roz în sistemele umane există 4 subsisteme: nevoi fiziologice, conceptul de sine, rolul funcțional și interdependența.

Aceste subsisteme constituie moduri adaptative care furnizează mecanisme pentru a face față stimulilor de mediu și schimbării. Modelul de adaptare legat de nevoile fiziologice este interesat de nevoia pentru integritate fiziologica. Modelul adaptativ al conceptului de sine se adresează nevoii de integritate psihică. Modurile de adaptare ale rolului funcțional și interdependența se concentrează pe nevoia de integritate socială.

Scopul nursingului în acord cu acest model este să promoveze adaptarea individului în cele patru moduri, pe durata sănătății și a bolii. Nursingul de altfel reglează stimulii care afectează adaptarea. Intervențiile nursing, în general, dau forma creșterii și descreșterii, modificării, retragerii sau menținerii stimulilor interni și externi care afectează adaptarea.

Partea persoanală

1. Introducere

Relația interpersonală asistent-pacient constituie un principal subiect de studiu al psihologiei medicale, această relație depinzând de:

– structura personalității pacientului și a asistentului;

– natura afecțiunii reale sau închipuite, acute sau cronice de care suferă bolnavul;

– de scopul urmărit prin tratamentul propus de medic;

– factorii situaționali.

O condiție a construirii unei relații optime, eficiente de comunicare între personalul medical și pacient este dată de înțelegerea de către personalul medical a reacțiilor psihologice la boală, a „situației de bolnav”;

Orice afecțiune mobilizează mecanismele de apărare ale Eului (regresia, proiecția, negarea, refularea, sublimarea) în scopul restabilirii „homeostaziei psihologice”, al luptei împotriva angoasei determinată de amenințarea pe care boala o reprezintă pentru organism, al stabilirii unui nou model de relaționare a bolnavului cu lumea exterioară și cu sine însuși;

Psihicul omului bolnav este subminat atât de suferința somatică și/sau psihică, cât și de implicațiile familiale și socioprofesionale ale bolii, abordarea terapeutică a bolnavului necesitând ruperea cercului vicios somato-psihosomatic.

Astfel, am încercat prin aplicarea chestionarului de mai jos, să surprindem aceste aspecte. Relația interpersonală dintre pacientul care solicită ajutor calificat și personalul medical care este în măsură să acorde acest ajutor se desfășoară în trei planuri fundamentale:

• intelectual (predominant informațional) – se realizează comunicarea de cunoștințe între personalul medical și pacient. Bolnavul oferă informații referitoare îndeosebi la simptomele sale, exprimă temeri sau speranțe, solicită asigurări privind evoluția afecțiunii. Personalul medical expune date referitoare la simptomatologia și evoluția bolii, interpretează rezultatele analizelor, răspunde la întrebările adresate de bolnav, exercită o funcție persuasivă referitoare la necesitatea respectării cu strictețe a conduitei terapeutice, încurajează;

• afectiv – în jurul relațiilor interpersonale afective dintre personalul medical și pacient gravitează atât șansa soluționării impasului sufletesc în care se găsește bolnavul, cât și riscul sporirii regresiei și dependenței pe plan afectiv și comportamental;

• moral – aspectele morale ale relației terapeutice vizează respectarea regulilor deontologiei medicale, susținerea morală a bolnavului, oferirea de informații adevărate și de explicații despre boală.

2.Chestionar

A fost aplicat pe un eșantion de 50 de persoane, în cabinetul medical, având urmatoarele caracteristici:

Sexul: Feminin-32 pacienți; Masculin-18 pacienți

Vârsta:

FEMEI: 18-25 ani: 3 pacienti: 26-40 ani :11 pacienti: 41-60 ani :10 pacienti; peste 60 ani: 8 pacienti

BĂRBAȚI:18-25 ani:1pacient; 26-40 ani: 8 pacienti; 41-60 ani: 2 pacienti; peste 60 ani: 7 pacienti.

Mediul de rezidență: Rural: 13 pacienți Urban: 37 pacienți

Forma de învatamant: Primară: 2 pacienți Gimnazială: 4 pacienți Profesională: 13 pacienți Liceu: 20 pacienți Studii universitare: 11 pacienți.

Intrebari:

1.Cum a fost comportamentul asistentului la primul contact cu acesta?

a) satisfăcător

b) parțial satisfăcător

c) nesatisfăcător

Raspuns Intrebarea 1: 35 pacienți: satisfăcătoare, 10 pacienți: parțial satisfăcătoare, 5 pacienți: nesatisfăcătoare

Interpretare rezultate: Asistentului medical îi place să muncească, este săritor, foarte activ, dar nu-i plac activitățile monotone pentru că se plictisește repede. Este serviabil, gata să ajute, dar nu întotdeauna termină toate treburile pe care le-a inceput..

Din totalul de 50 pacienți intervievați gradul de satisfacție privind primul contact cu asistentul este aproape satisfăcător.

Corecturi necesare:

 Să cultive răbdarea, să combată nervozitatea, iritabilitatea;

 Să vorbească cu măsură, să învețe să asculte și să tacă uneori;

 Să fie pregătit să renunțe la propriile păreri;

 Să combată mândria, orgoliul; să-i valorizeze și pe ceilalți;

 Fiind fire dominantă, să învețe să nu forțeze pe alții;

 Să combată egoismul, să cultive altruismul;

 Să combată indisciplina, să cultive disciplina, ordinea;

 Să ducă la sfârșit lucrul început, să combată instabilitatea;

 Să învețe conformismul ca formă de respectare a regulilor.

Toate aceste ajustări sunt posibile prin educație și prin dezvoltare personală.

2. Cum apreciați comportamentul asistentului pe parcursul șederii dumneavoastră în unitatea spitalicească?

a) satisfăcător

b) parțial satisfăcător

c) nesatisfăcător

Raspuns Intrebarea 2: 38 pacienți: satisfăcătoare, 3 pacienți: parțial satisfăcătoare, 9 pacienți: nesatisfăcătoare

Interpretare rezultate Comportamentul etic este tipul de comportament care respectă valorile sociale și condiția umană din perspectiva principiilor morale. În actul etic se promovează normele, valorile si credințele implicate în procesele sociale care definesc binele și răul pentru un individ sau o comunitate. Un demers etic înseamnă să reflectăm asupra principiilor generale (inclusiv pe ce bază alegem un anumit set de principii în raport cu altul) și să judecăm din perspectiva acestor principii ce ar trebui să facă o persoană, inclusiv noi înșine, într-o situație particulară. Acceptarea unei etici nu cere abandonarea unei morale private, ci considerarea celorlaltor principii și norme morale ca alterrnative posibile în diferite contexte.

Un asistent medical poate intra în conflict de principii și norme morale cu un pacient . Comportamentul etic îl determină să accepte norma morală a pacientului, chiar dacă este diferită de a sa.

3. Cum apreciați calitatea îngrijirii medicale acordate de către asistentul medical?

a) satisfăcător

b) parțial satisfăcător

c) nesatisfăcător

Raspuns Intrebarea 3: 38- satisfăcătoare, 8 parțial nesatisfăcătoare, 4 nesatisfăcătoare

Interpretare rezultate Calitatea îngrijirilor medicale se pare că este satisfăcătoare folosind intervențiile constante (76%)

Intervenții constante

– Monitorizarea funcțiilor vitale și vegetative

asigurarea unui climat corespunzǎtor în salon

administrarea tratamentului prescris de medic

asigurarea unui igiene riguroase

asigurarea unei alimentații ADECVATE

asigurarea unor eliminǎri fiziologice

asigurarea unei stǎri de bine fizic și psihic, notarea bilanțului ingesto-excretǎ

educație pentru sǎnǎtate

pregǎtirea fizicǎ și psihicǎ a pacientei pentru explorǎri și analize

4. La explorările funcționale ați fost însoțit de :

a) Asistentul medical

b) Un membru al familiei (aparținător)

c) Ați mers singur

Raspuns Intrebarea 4: 50 a, 0 b, 0 c.

Interpretare rezultate Respondenții au spus în proporție de 100% că au fost însoțiți de către asistentul medical, ceea ce denota ca asistentul medical, ca profesionist, își desfășoara activitatea eficient și este un element esențial în desfășurarea actului medical.

5. În timpul șederii în unitatea spitalicească ați primit informații cu privire la diagnostic din partea asistentului medical?

a) Da

b) Nu

Răspuns Întrebarea 5: 0 da, 50 nu

Interpretare rezultate Respondentii au răspuns în proporție de 100% că nu au primit detalii de la asistentul medical privind diagnosticul, ceea ce denotă faptul că asistentul medical respectă deontologia medicală impusa de legile incidente privind informarea pacientului cu referire la diagnostic. Acest lucru îl poate face doar medicul curant care cunoaște diagnosticul și evoluția interspitalicească.

Una din sarcinile importante ale asistentei medicale este colaborarea și examinarea clinicǎ a bolnavului.

Ajutând medicul și pacientul, asistenta medicalǎ creeazǎ un climat favorabil pentru relația: Medic – pacient – asistentǎ

Pentru aceasta asistenta trebuie sǎ ținǎ cont de urmǎtoarele sarcini:

 sǎ pregǎteascǎ fizic și psihic pacientul

 sǎ pregǎteascǎ materialele și instrumentele necesare examinǎrii

 sǎ pregǎteascǎ documentele necesare: fișa de observații, rezultatele examinǎrii

 asigurǎ condiții de microclimat în salon

 pregǎtește produse biologice și le trimite la laborator

 transportǎ în condiții optime produsele recoltate la laborator, dupǎ ce în prealabil le eticheteazǎ

 pregǎtește pacientul fizic și psihic pentru examene radiologice

 administreazǎ tratamentul medicamentos numai la indicația medicului.

6. Impresia dumneavoastră generală cu privire la serviciile oferite/ acordate de către asistentul medical au fost?

a) foare mulțumit

b) mulțumit

c) parțial mulțumit

d) nemulțumit

e) deloc mulțumit

Răspuns Întrebarea 6: 36: foarte mulțumit, 10 mulțumit, 3 parțial mulțumit, 0 nemulțumit, 1 deloc mulțumit

Interpretare rezultate

Majoritatea pacientilor (72%) au răspuns ca au fost foarte mulțumiti deoarece:

-au avut asigurat un climat confortabil în salon

-au avut asigurat repaos la pat

-asistentul medical a calculat zilnic bilanțul si a asigurat medicatia

-au avut asigurat zilnic lenjerie de pat și de corp

-au avut aerisit salonul

-au avut mǎsurata zilnic temperatura

7. Ați fost informat cu privire la tratamentul administrat de către asistentul medical?

A) da

B) nu

Răspuns Întrebarea 7: 50 da, 0 nu

Interpretare rezultate

Respondenții au spus în proporție de 100% că au primit detalii de la asistentul medical privind tratamentul administrat, ceea ce denotă, din nou, respectarea deontologiei și eticii profesionale.

Informarea pacientului constă în obligativitatea personalului medical desemnat sau abilitat de a da toate informatiile medicale pacientului internat si/sau apartinatorilor acestuia despre toate actiunile ce vor fi intreprinsa in unitatea sanitara si despre rezultatele acestora.

Informarea pacientului este un drept recunoscul legislativ și trebuie efectuată de către personal medical specializat ori de cate ori acest lucru este posibil (situatia in care pacientul este constient sau are in preajma sa aparținători care pot întelege informația, ajută în procesul de consimțire dar numai atunci când pacientul agreeaza participarea acestora și, în unele cazuri îi delegă să ia decizii în locul lui).

8. Asistentul medical a pastrat confindențialitatea cu privire la cele destăinuite de către dumneavoastră?

a) da

b) nu

Răspuns Întrebarea 8: 47 da, 3 nu

În 47 de cazuri răspunsul pacienților a fost afirmativ, ceea ce arată ca asistenții medicali păstrează confidențialitatea datelor atât primite cât și transmise de către pacient.

Toate informațiile despre starea de sănătate, despre condiția medicală, diagnostic, prognoză și tratament trebuie păstrate confidențial, chiar și după moarte. Informațiile confidențiale pot fi divulgate doar dacă pacientul își dă consimțământul explicit.

9. Atitudinea asistentului medical v-a facut să manifestați încredere în reușita terapeutică?

a) da

b) nu

Răspuns Întrebarea 9: 46 da, 4 nu

Abilități interpersonale și de comunicare: sociabilitate, agreabilitate, aptitudine verbală generală, aptitudine de a învăța, , intuiția psihologică, aptitudini organizatorice, prin intermediul cărora asistentul medical se exprimă și obține efectul scontat în relațiile cu pacienții, a facut ca răspunsul la această întrebare să fie afirmativ în cazul a 46 pacianti..

Capacitatea de gestiona emoții: un rol important îl joacă optimismul, abilitatea de a vedea permanent jumǎtatea plinǎ a paharului. Știind sǎ reacționeze pozitiv în momente dificile, depǎșind obstacole și adaptându-și starea internă la situația de moment, reprezintǎ un

management al emoțiilor optim. Și pentru ca succesul sa fie deplin, este necesarǎ o doza

generoasǎ de perseverențǎ.

Capacitatea de empatizare cu ceilalți: acesta este un atribut uman care poate reprezenta o motivație intrinsecă puternică, necesară acestei profesiuni.

Priceperi de comunicare: persuasiunea, ca activitate de influențare a atitudinilor și

comportamentelor pacienților în vederea producerii acelor schimbări concordante cu scopurile sau interesele acestora este factor esențial în acordarea îngrijirilor. Persuasiunea se realizează în condițiile în care se ține cont de caracteristicile, de receptivitatea și reactivitatea persoanelor influențate.

3.Viziunea asistentului medical

Ceea ce se distinge cel mai bine din prezentul chestionar este necesitatea eficientizării relației de comunicare dintre personalul medical (asistent, medic) și pacient, pe mai multe planuri.

In plan intelectual. Astfel, adeseori bolnavul este incapabil de a transmite un mesaj suficient de inteligibil din punct de vedere informațional despre boala sa, fie din cauză că este inhibat (blocat) afectiv, fie că se exprimă într-un mod inadecvat. Această inadecvare poate să rezulte, la rândul ei, dintr-o exprimare greoaie (proprie unui nivel intelectual redus) sau din utilizarea unui jargon neinteligibil de termeni medicali regionali, fiind necesară vigilența asupra termenilor tehnici vehiculați de bolnav. Pe lângă răbdare, personalul medical trebuie să posede suficient interes pentru găsirea celor mai bune soluții de a obține de la pacient maximum de informații, legate în primul rând de simptomele prezente și evoluția stării acestuia.

Pe de alta parte, eficientizarea relației de comunicare dintre personalul medical și pacient, în plan afectiv este foarte importantă.

Pentru personalul medical este importantă capacitatea empatică (de a se transpune în situația bolnavului ) pentru a-i înțelege preocupările (dar și neliniștea) și pentru a rezona afectiv cu acesta. O astfel de abilitate empatică trebuie diferențiată de simpatie, care semnifică o participare (alături de el) la stările afective ale celuilalt (nu de pe aceeași poziție cu el), și de identificare (nivelul maxim de transpunere în situația și coordonatele de bază ale altei persoane).

De asemenea, la fel ca un actor care-și joacă rolul – indiferent de eventualitatea unor neplăceri survenite în viața personală – asistentul medical trebuie să emane bună dispoziție, înțelegere, încredere în armele sale pe care le pune la dispoziția pacientului și un optimism constant într-o evoluție favorabilă a bolii (desigur cu corecțiile de rigoare pentru cazurile disperate, când acest optimism se reduce doar la speranța unei infime ameliorări a stării bolnavului sau la prelungiri ale duratei de supraviețuire).

În plan atitudinal, personalul medical trebuie să-și adapteze registrul atitudinal în funcție de tipologia bolnavului și de particularitățile bolii, fiind posibile următoarele atitudini :

*"tutore autoritar" – pretinde o ascultare necondiționată din partea bolnavului, fără a-i da acestuia explicații asupra bolii (în cazuri de "urgențe" medico-chirurgicale reprezintă o conduită "de necesitate");

* "mentor" – adoptată în general în afecțiunile cronice sau în care este necesară o profilaxie a recidivelor și la bolnavii cooperanți;

* "savant detașat" – care lasă pacientului libertatea alegerii uneia dintre variantele terapeutice după ce a analizat avantajele și dezavantajele fiecăreia. Este util a fi adoptată în cazul pacienților cu un nivel intelectual ridicat și tendințe ipohondriace sau în cazul celor care vin cu "prejudecăți terapeutice";

* "bun părinte protector" – care caută să-l ferească pe pacient de o serie de noutăți neplăcute în evoluția bolii și să-l menajeze de acele responsabilități greu tolerate;

4. Viziunea pacienților despre rolul și locul asistentului medical

Pentru a furniza pacienților o îngrijire eficientă, asistentul medical trebuie să-și îndeplinească și el nevoile fiziologice, deși de multe ori pacienții nu conștientizează aceste aspecte.

Nevoia de a fi iubit și de apartenență, sunt satisfăcute în cadrul familiei și prin întreținerea prieteniilor.

Îndeplinirea sarcinilor în nursing, creează asistentului medical sentimentul de stimă față de sine.

Accentul se pune pe pregătirea continuă a asistenților medicali, ajutându-i să-și îndeplinească nevoia de a cunoaște și de a înțelege.

Arta, muzica și frumosul, pot ajuta asistentul medical să depășească aspectele triste ale profesiei.

Cei mai eficienți asistenți medicali sunt aceia care conștientizează propriile nevoi și încearcă o dezvoltare pe plan profesional dar și personal.

Ei trebuie să reflecte la satisfacerea acestor nevoi, pentru ca pacienții să nu perceapă situația lor ca eventuale victime ale frustrării și ale mecanismelor inadecvate , prin care nevoile asistentului medical nu sunt satisfăcute.

O forță adaptativă este o forță care menține sau restaurează homeostazia.

Mai clar, îngrijirea de bază este o aplicare a forțelor adaptative cu scopul de a recupera pacientul.

Asistentul medical reprezintă o forță adaptativă pentru pacienți prin furnizarea îngrijirii care corespunde unor nevoi și care menține homeostazia, și anume:

– baia pacientului pentru a combate bacteriile;

– administrează medicamente pentru a ameliora durerea;

– hidratează pacientul pentru a preveni dezechilibrele balanței hide – electrolitice;

– comunică cu pacientul pentru a-l ajuta să depășească singurătatea și stressul.

5. Discuții

CULEGEREA DE DATE este primul pas de culegere a informațiilor despre pacient. Scopul acestei etape este acela de a aduce în atenție date despre starea de sănătate a pacientului, pe baza cărora nursele vor lua decizii importante în legătură cu diagnosticul de nursing. Datele pot fi subiective și obiective și ajută asistenta să ia decizii inteligente în ceea ce privește diagnosticul nursing.

Culegerea de date se desfășoară conform unui plan care constă în:

– colectarea de informații obiective sau subiective despre pacient;

– verificarea datelor obținute;

– comunicarea tuturor informațiilor obținute cu ocazia culegerii de date.

Identificarea problemelor de îngrijire a pacientului se bazează în principal pe cunoașterea pacientului, mai exact pe:

– cunoașterea deficiențelor pacientului;

– cunoașterea propriilor resurse pentru a face față nevoilor de sănătate;

– cunoașterea așteptării acestuia în ce privește procesul de îngrijire medicală de care va beneficia;

– informații despre sănătatea sa sau spitalizarea sa.

Informațiile culese pot fi :

– stabile: exemplu: nume, vârstă, sex, carte de identitate;

– variabile: exemplu: temperatura, TA, durere, infecții, date care se află într-un continuu proces de schimbare.

Sursele de informații pot fi:

– directe – exemplu: pacientul;

– indirecte – exemplu: familia , anturajul, membrii echipei de sănătate, dosarul medical, anumite scheme de referință.

Mijloace pentru culegerea datelor – cele mai importante sunt:

– observarea pacientului;

– interviul pacientului;

– prin împărtășirea spontană de către pacient a acuzelor și simptomele sale subiective, ca de

exemplu: palpitații, durere, frica, amețeala.

– consultarea surselor secundare.

Trebuie căutate semnele obiective care corespund manifestărilor subiective descrise de bolnav.

Scopul culegerii de date este acela de a furniza o bază pentru interpretarea și definirea problemei.

1.Observarea pacientului presupune o capacitate intelectuală deosebită de a sesiza prin intermediul simțurilor detaliile lumii exterioare. Este considerat un proces mintal activ.

Asistenta medicală va trebui să se ferească de:

– subiectivism;

– judecăți preconcepute;

– rutină și superficialitate;

– lipsa de concetrare și continuitate.

2. Interviul este un instrument de cunoaștere a personalității. Interviul este eficient dacă se ține cont de anumiți factori. Este important de știut momentul oportun pentru pacient atunci când va fi supus interviului, cu respectea orei de odihnă, a orei de servire a mesei sau a momentelor de oboseală.

Interviul presupune capacitatea asistentei medicale de a manifesta un comportament care să reflecte:

– o atitudine de acceptare;

– o capacitate de ascultare;

– o capacitate de empatie;

– o atitudine de respect.

În cazul în care interviul inițial nu poate fi finalizat se va reveni obligatoriu, nu înainte de a fi menționat acest lucru și pacientului.

ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR este a doua etapă a procesului de îngrijire și reprezintă identificarea nevoilor de sănătate actuale sau potențiale, dar și a problemelor bazate pe culegerea de date.

Analiza este procesul de interpretare a datelor pentru a elabora o definiție a problemei.

Etapa de analiză și interpretare a datelor se desfășoară după un plan, și anume:

– interpretarea datelor, care se referă la validarea datelor și implicit la ordonarea datelor

obținute;

– colectarea datelor adiționale ( suplimentare) după caz;

– identificarea și comunicarea diagnosticului de nursing;

– determinarea congruentelor între nevoile pacientului și aptitudinile membrilor echipei sanitare de a îndeplini aceste nevoi.

Analiza datelor se face prin:

– examinarea datelor;

– clasificarea datelor: de independență (care permit satisfacerea nevoilor autonome) și de dependență;

– stabilirea problemelor de îngrijire și recunoașterea lor.

Interpretarea datelor încearcă să dea un sens sau să explice originea sau cauza problemei de dependență a pacientului. Mai exact, interpretarea datelor va defini sursele de dificultate. Pentru o bună desfășurare a analizei și a interpretării datelor, asistenta medicală are nevoie de cunoștințe de fiziologie, fiziopatologie, anatomie, etc.

Cel mai important este faptul că această etapă a procesului de îngrijire va conduce asistentul medical la stabilirea diagnosticului nursing.

În această etapă dificultatea sau complexitatea poate fi întălnită și s-ar datora unui număr mare de date culese ( exprimat la cele 14 nevoi), varietății surselor de informații ( pacient, familie, dosare medicale,etc.), subiectivitatea persoanei care culege informația, sau caracterul adesea grav și urgent al situației.

Important este faptul că cele două etape, culegerea de date și analiza și interpretarea datelor, au ca scop final identificarea nevoii care nu a fost satisfăcută și care este obstacolul în satisfacerea nevoii.

PLANIFICAREA ÎNGRIJIRILOR este a treia etapă a procesului de îngrijire care începe cu fixarea obiectivelor pentru îngrijirea pacientului și determinarea strategiilor necesare pentru îndeplinirea acestor obiective. Înseamnă stabilirea unui plan de intervenție, prevederea etapelor, a mijloacelor de desfășurare ca și a precauțiilor ce trebuiesc luate.

Planul de intervenție ține cont de prescripțiile medicale și cuprinde :

– obiectivele de îngrijire;

– intervențiile.

De reținut este faptul că planul de îngrijire se stabilește pornind de la nevoile și capacitățile pacientului, fapt pentru care el are dreptul de a participa la deciziile privind intervențiile ce pot duce la atingerea obiectivului principal:”de a aduce persoana la un grad optim de independență în satisfacerea nevoilor proprii”.

Obiectivele de îngrijire – vor arăta clar și precis care sunt rezultatele pe care pacientul, familia, colectivul și asistenta medicală speră să le obțină, dar și care sunt intervențiile intreprinse de asistentă și pacient pentru a atinge scopul dinainte fixat.

Obiectivele de îngrijire vor avea următoarele caracteristici:

– specificitate – aparțin deci unui singur subiect;

– performanță;

– implicarea persoanei;

– realism;

– observabilitatea.

Obiectivele sunt de fapt rezultatele obținute care trebuie să fie: realiste, măsurabile și realizabile.

Intervenția – reprezintă acțiunea asistentei medicale de a suplini sau de a completa ceea ce pacientul nu poate face singur, cu scopul atingerii unui grad optim de independență a pacientului. Permite asistentului medical să-și aleagă modul de acțiune în scopul corectării problemei de dependență a pacientului.

Intervențiile pot fi:

– inovatoare;

– personalizate;

– observabile;

– măsurabile;

– evaluabile.

Intervențiile vor fi planificate pe zi, oră, continuitate și pe durata pe care se desfășoară.

Planificarea îngrijirilor se face în etape:

– locul luării deciziei și desemnarea celor ce vor participa la îngrijire;

– întoarcerea la normalitate;

– valabilitatea resurselor, sociale sau comunitare pentru atingerea obiectivelor fixate;

– prognoza în ceea ce privește rezolvarea problemelor;

– colaborarea cu membrii echipei sanitare;

– date suplimentare;

– planul de îngrijire să se adreseze în mod evident atât diagnosticului medical cât și celui

nursing;

– rezultatele intervențiilor.

În desfășurarea etapei de planificare trebuie să se respecte un plan:

1. Determinarea obiectivelor pentru îngrijire: exemplu: implicarea pacientului, a familiei, a membrilor echipei; stabilirea obiectivelor prioritare; anticiparea nevoilor și problemelor bazate pe prioritățile stabilite.

2. Dezvoltarea sau modificarea planului: exemplu: implicarea pacientului în desemnarea strategiilor, includerea tuturor informațiilor necesare îngrijirii pacientului (vârstă, sex, cultură, etnie, religie); planifică confortul pacientului; selectarea măsurilor necesare îngrijirii pacientului.

3. Colaborarea cu ceilalți membrii ai echipei sanitare, cu: identificarea resurselor de sănătate și a celor sociale, valabile pentru pacient; coordonarea îngrijirilor spre beneficiul pacientului; delegarea acțiunilor.

4. Formularea rezultatelor scontate în urma intervențiilor de îngrijire.

APLICAREA ÎNGRIJIRILOR este a patra etapă a procesului de îngrijire nursing. În realizarea acestei etape sunt implicați: pacientul, asistenta medicală, echipa de îngrijire și familia. Aplicarea îngrijirilor are scopul de a ajuta pacientul să-și mențină sau să-și recapete independența, sau, un oarecare grad de independență.

Planificarea îngrijirilor ( a treia etapă a procesului nursing) și executarea îngrijirilor (a patra etapă a procesului nursing) sunt strâns legate. Ceea ce se decide în planificarea îngrijirilor trebuie să se execute în etapa de aplicare a îngrijirilor.

Cele două etape vor fi consemnate o singură dată într-o rubrică de intervenții, rubrică care va cuprinde:

– cui se adresează acțiunea;

– orarul;

– natura acțiunii;

– semnătura asistentei medicale care răspunde.

Trebuie avute în vedere și următoarele aspecte:

– nu se efectuează niciodată acte de îngrijire fără a se cunoaște efectul așteptat;

– se verifică dacă intervențiile prevăzute sunt întotdeauna potrivite;

– se vor observa atent reacțiile pacientului;

– se vor modifica intervențiile ineficace;

– pe lângă pacient va fi implicată și familia sa;

– se va pregăti mediul înconjurător terapeutic.

În timpul îngrijirilor pot să apară diverse reacții:

– anxietatea – care este un sentiment de inconfort și tensiune;

– frica – este un sentiment pe care îl resimte persoana față de un pericol fizic sau psihologic;

– durerea – este o senzație neplăcută percepută în diverse părți ale organismului; ea poate fi însoțită de anxietate, depresie, frică;

– singurătatea;

– înstrăinarea;

– sentimentul de neputință;

– modificarea schemei corporale;

– pierderea unei ființe dragi sau al unui statut social;

– doliul – este o pierdere cu repercursiuni importante asupra persoanei.

Aceste situații pot fi atenuate de asistenta medicală dacă ea dă dovadă de prezență umană și căldură, fiind gata oricând să ajute pacientul.

EVALUAREA ÎNGRIJIRILOR este ultima etapă a procesului nursing și reprezintă o reapreciere completă a întregului plan de îngrijire nursing.

Evaluarea începe în etapele precedente și anume:

– în etapa de culegere a datelor și interpretarea lor, asistenta medicală realizează o evaluare pentru a verifica starea sănătății de ”astăzi”a pacientului și pentru a observa dacă are toate informațiile despre pacient;

– în etapa de analiză și diagnostic, evaluarea se face cu scopul asigurării asupra faptului că lista de diagnostice de îngrijire este completă și exactă;

– în etapa de planificare se verifică dacă obiectivele și intervențiile au fost corespunzătoare și cât de bine au fost îndeplinite obiectivele propuse;

– în etapa de implementare se determină dacă planul a fost implementat așa cum a fost recomandat și se vor identifica atât factorii care frânează cât și factorii care ajută progresul.

Etapele evaluării:

-1. Comparația rezultatelor actuale cu rezultatele așteptate ale terapiei.

În această etapă se face evaluarea răspunsului( așteptat și neașteptat) cu scopul determinării gradelor succesului intervențiilor nursing și determinarea nevoilor de modificare a obiectivelor, a mediului, a echipamentului ori a terapiei.

-2. Evaluarea acceptării, a complianței cu terapia prescrisă. Este etapa în care :

– se determină impactul acțiunilor asupra pacientului, familiei și a celorlalți membrii ai echipei de îngrijire;

– se verifică dacă testele și investigațiile s-au executat într-un mod corect;

– se verifică dacă pacientul, familia și membrii echipei au înțeles informațiile furnizate.

-3. Etapa în care se notează și se vor descrie exact răspunsurile pacientului la terapie sau la planul de îngrijire.

-4. Este etapa în care se modifică planul atunci când este indicat și când se restabilesc prioritățile.

Evaluarea – ca ultimă etapă a procesului de nursing – ne ajută să răspundem la următoarele întrebări:

– a fost eficient planul aplicat sau nu și din ce cauze;

– dacă am reușit să ajungem până la sfârșitul etapei, în conformitate cu planul stabilit;

– dacă am făcut totul sau trebuia mai mult;

– în cazul unui eșec încercăm să aflăm unde s-a greșit.

Evaluarea cuprinde:

– stabilirea criteriilor de evaluare;

– evaluarea atingerii obiectivelor;

– identificarea datelor care afectează atingerea obiectivelor.

Pentru evaluare, asistenta medicală culege date subiective și obiective, ce pot evalua obiectivele propuse, după care le interpretează.

Exemplu: frecvența respiratorie a crescut de la 12 bătăi pe minut la 16 bătăi pe minut. Datele colectate sunt comparate cu criteriile stabilite. În urma comparației pot fi trei posibilități:

– obiectivele să fie atinse în totalitate;

– obiectivele să fie atinse parțial;

– obiectivele să nu fie atinse.

Atunci când obiectivele nu au fost atinse, asistenta medicală va reanaliza planul nursing, punându-și următoarele întrebări:

– am cules date suficiente;

– am identificat corect diagnosticul de nursing;

– am stabilit corect obiectivele;

– am ales corect intervenții specifice obiectivelor.

În planul de nursing, evaluarea este consemnată enunțând progresele pe care le- a făcut pacientul în funcție de obiectivele propuse.

Exemplu: pacientul nu prezintă escare de decubit.

În concluzie, evaluarea :

– apreciază modul de atingere a obiectivelor;

– este un proces organizat;

– determină reexaminarea planului de nursing;

– duce printre altele și la evaluarea calității intervențiilor.

În cazul în care acțiunile asistentei medicale nu au avut impactul dorit, procesul de îngrijire se reia de la prima etapă, cu reformularea diagnosticului. Evaluarea permite reajustarea obiectivelor și chiar modificarea intervențiilor.

6. Concluzii

Termenul de „ concept de îngrijire” este sinonim cu:

– model nursing;

– cadru conceptual;

– model conceptual;

Un model conceptual pentru o profesie reprezintă o imagine mentală a profesiei, o concepție a ceea ce ar putea sau ar trebui să fie.

Componentele esențiale ale unui model conceptual sunt:

– postulatele;

– valorile sau credințele;

– elementele;

POSTULATELE – sunt enunțuri în cadrul procesului nursing care nu trebuie să fie demonstrate.

Exemplu – orice ființă umană tinde spre independență și o dorește, sau, individul formează un tot unitar caracterizat prin nevoi fundamentale.

VALORI SAU CREDINȚE – modelul VIRGINIEI HENDERSON se bazează pe trei valori:

– asistenta medicală posedă funcții care sunt proprii;

– în cazul în care asistenta medicală preia din funcțiile medicului, ea va ceda din funcțiile ei unui alt personal necalificat;

– serviciul dat de asistentele medicale societății nu poate să-l dea nici un alt personal.

ELEMENTE – sunt în număr de șase:

– 1. scopul profesiei – exemplu care constă în a ajuta pacientul să-și conserve sau să-și restabilească independența sa, în așa fel încăt, pacientul, să poată să-și satisfacă nevoile prin el însuși, sau în a favoriza vindecarea, sau în a asista muribundul spre un sfărșit demn;

– 2. obiectivul activității profesionale – este reprezentat de persoana sau grupul de persoane spre care este îndreptată activitatea;

– 3. rolul profesiei – este reprezentat de rolul asistentei medicale de suplinire a dependenței, în

așa fel, încăt, persoana să-și satisfacă cerințele mai ușor și fără handicap;

– 4. sursa de dificultate – la baza ei fiind o lipsă: de forță, de voință, de cunoștințe;

– 5. intervenția aplicată persoanei – care va fi orientată spre pacient în globalitatea sa și care

constă în a crește independența persoanei;

– 6. consecințele – sunt reprezentate de rezultatele obținute la finalul procesului de îngrijire.

Printre rezultate amintim: ameliorarea dependenței, câștigarea independenței sau atingerea scopului.

Se cunosc mai multe definiții despre nursing și toate au în comun faptul că nursingul reprezintă ideea de a ajuta persoanele care au nevoie de a fi ajutate și aceasta în modul cel mai eficient posibil.

Nevoile umane reprezintă originea îngrijirilor de bază în toate serviciile de sănătate.

Ideea de bază a nursingului este :”cei care sunt însărcinați cu îngrijirea sănătății pacienților ar trebui să fie mai mult orientați asupra pacientului decât asupra procesului bolii”.

Preocuparea primară a asistentului medical este menținerea unui mediu sănătos.

Nursa are anumite atribute în îngrijirile centrate pe persoană:

– va aprecia fiecare persoană ca fiind un produs unic al eredității, al mediului și al culturii;

– va avea convingerea că persoana se străduiește să atingă potențialul cel mai înalt;

– va respecta valoarea fiecărui individ și va aprecia potențialul fiecărei persoane, indiferent cât de împovărată sau cât de bolnavă este aceasta;

– va recunoaște propria umanitate;

– se va purta în mod autentic, original;

– va permite pacientului să fie el însuși;

– va recunoaște că pacienții au nevoi de bază și sunt motivați să-și îndeplinească aceste nevoi;

– deoarece toate comportamentele au sens, asistentele medicale ar trebui să aprecieze acțiunile

unei persoane ca fiind modalități de transmitere a mesajelor în legătură cu sentimentele ei, cu

convingerile sau cu starea sănătății sale.

La început nursingul a fost arta de a îngriji, bazată pe intuiție, pe dezvoltarea dexterității manuale mai mult decât pe știință.

Ulterior, Florence Nightingal ( prima nursă, om de știință și teoriticiană), a identificat îngrijirile de bază ca o disciplină științifică, separată de medicină.

A fost creată astfel prima școală de nursing și o dată cu ea premizele abordării nursingului ca nouă știință și artă.

Asistenții medicali au patru responsabilități esențiale:

– să promoveze păstrarea sănătății;

– să prevină îmbolnăvirile;

– restaurarea sănătății;

– înlăturarea suferinței.

Responsabilitatea primordială a asistentului medical constă în a acorda îngrijiri persoanelor care au nevoie în această privință. El trebuie să creeze o ambianță în cadrul căreia valorile, obiceiurile, religia și credința individului să fie respectate.

Asistentul medical este legat prin secretul profesional și totodată analizeză îndeaproape informațiile personale deținute despre bolnav în ce măsură și cui să le comunice, în mod conștient și fără riscuri.

Avantajele procesului de nursing sunt și pentru asistenta medicală dar și pentru pacient.

Avantajele pentru asistenta medicală:

– permite luarea deciziilor pentru rezolvarea problemelor pacientului;

– evidențiază legalitatea acțiunilor;

– crește profesionalismul;

– crește responsabilitatea;

– dă satisfacție muncii.

Avantaje pentru pacient:

– beneficiază de îngrijiri de calitate în funcție de nevoi;

– are asigurată continuitatea îngrijirilor – planul fiind accesibil echipei de sănătate care are

nevoie de un reper de informații pentru fiecare problemă;

– determină pacientul să participe la îngrijiri și să se preocupe de obținerea unei mai bune stări

de sănătate.

Cunoștințe necesare pentru asigurarea procesului de îngrijire:

– nevoile bio-fiziologice, psihologice, socio-culturale și spirituale ale individului;

– etiologia diferitelor probleme;

– semnele caracteristice problemelor de sănătate;

– factorii de risc pentru problemele potențiale;

– valorile normale ale parametrilor de sănătate;

– resursele pentru implementarea strategiilor de nursing;

– tehnici de nursing, aparatură și instrumentar, mod de efectuare, accidente;

– criteriile de evaluare;

– drepturile pacientului.

Procesul de nursing se desfășoară în cinci etape:

– culegerea de date;

– analiza și interpretarea datelor ( probleme, diagnostic de îngrijire);

– planificarea îngrijirilor ( obiective);

– realizarea intervențiilor ( aplicarea lor) – implementarea;

– evaluarea.

7. Perspective

'În numele Vieții și al Onoarei, Jur să îmi exercit profesia cu demnitate, să respect ființă umană și drepturile sale și să păstrez secretul profesional. Jur că nu voi îngădui să se interpună între datoria mea și pacient considerații de naționalitate, rasă, religie, apartenența politică sau stare socială. Voi păstra respectul deplin pentru viață umană chiar sub amenințare și nu voi utiliza cunoștințele mele medicale contrar legilor umanității. Fac acest jurământ în mod solemn și liber!'

– Jurământul Asistentului Medical-

Pornind de la acest jurământ solemn, pe care ar trebui să-l rostească orice cadru medical mediu, cu fruntea sus și cu privirea către viitor, putem parcurge în continuare câteva trăsături morale care stau la baza eticii medicale și anume cinstea, respectul, onestitatea, ascultarea empatică, spiritul de dăruire, altruismul, dar și cum putem încerca să rezolvăm problemele de sănătate din sistemul medical, din prisma noastră, a asistenților medicali.

Ținând cont de aceste câteva trăsături caracteristice omenirii și umanității, consider că profesia de asistent medical trebuie exercitată cu răbdare, pasiune, sinceritate și generozitate. Punctul central în activitatea de îngrijire medicală este pacientul, care trebuie acceptat și înțeles așa cum este. E bine că atitudinea asistentului medical față de pacient să fie apropiată, să existe empatie de ambele părți. Această empatie este de preferat să pornească de la asistentul medical, mai ales atunci când pacientul își încredințează secretele.

Comunicarea asistentului medical cu pacientul trebuie să fie în concordanță cu starea lui actuală, cu posibilitățile lui de înțelegere și, totodată, trebuie asociată cu elemente de sprijin, pentru a influență pozitiv evoluția bolii sale. Atitudinea noastră, insuficient controlată (orice semn cu capul, orice reacție de panică, orice denumire științifică neînțeleasă de către pacient, orice socoteală cu membrii familiei, chiar tăcerea), influențează bolnavul, generând disconfort și suspiciuni.

Pentru a practica corect medicină, noi, asistenții medicali, trebuie să răspundem prompt și onest la diferite nevoi și cereri față de actul medical, care va fi însoțit întotdeauna de conștiința etică față de pacient, deoarece viață este considerată cea mai mare valoare materială de care are parte omul, iar sănătatea reprezintă bunul suprem al omului, ea neavând preț. Adevărată chemare în medicină o avem atunci când conștientizăm valorile deontologice în îngrijirea medicală, îndatoririle și responsabilitățile față de pacient și necesitatea de a adopta un comportament plin de căldură și grijă față de omul bolnav. Trebuie să încercăm să ne apropiem cât mai mult de pacient spre a-l cunoaște mai bine, deoarece boală îl face să se rupă de echilibrul armoniei, să aibă o suferință fizică sau psihică, să aibă o dificultate sau o inadaptare la o situație nouă, provizorie sau definitivă. Pentru că fiecare persoană are propriul lui tip de sistem nervos și temperament, propriul caracter și propria inteligență, atunci când este bolnavă poate adopta diverse atitudini față de boală, dar și față de echipa medicală: încredere, simpatie, stimă sau teamă, îndoială, dispreț și ura. Cu toate acestea, orice asistent medical trebuie să trateze necondiționat oricare pacient, neținând cont de orizontul cultural, de părerile preconcepute sau complexele acestuia.

Având în vedere că păstrarea secretului professional face parte din etică meseriei de asistent medical, trebuie să știm când și cui putem divulgă anumite secrete profesionale. Competență profesională se demonstrează prin cunoștințe teoretice aprofundate și capacitatea de a le aplică într-o activitate creatoare, de îngrijire individualizată, personalizată, și competență. Comunicarea cu pacientul este cea mai importantă. Pentru că pacientul să fie echilibrat psihic, asistentul medical trebuie să fie cât mai explicit în scopul și natură intervențiilor, să familiarizeze pacientul cu mediul ambient și, atunci când este cazul, să răspundă nevoilor la care pacientul nu poate: a mânca și a bea, a se mișcă și a avea o postura bună, a-și menține tegumentele curate, a comunica și a se odihni.

Informarea pacientului asupra vieții acestuia după externare completează misiunea noastră. Astfel, informăm pacientul asupra noului sau mod de viață, îl îndemnăm să evite eforturile fizice, să administreze corect medicația, să facă controale medicale periodice. Aparținătorii vor fi și ei informați la rândul lor de modul de viață al pacientului.

Următoarele atribuții, trebuie să definească cultură noastră medicală, ele fiind cele mai importante și pe viitor:

– asistarea medicului la efectuarea investigațiilor clinice și a manevrelor medicale;

– administrarea tratamentelor medicale;

– intervenții în situații de urgență;

– monitorizarea stării pacienților;

– completarea documentelor de evidență a constantelor fiziologice și a medicamentelor;

– sterilizarea instrumentelor și a materialelor;

– combaterea infecțiilor nosocomiale, prin respectarea normelor de igienă și asepsie;

– asigurarea condițiilor igienico-sanitare la locul de muncă ;

– asigurarea condițiilor necesare desfășurării tratamentelor și recoltărilor;

– realizarea investigațiilor paraclinice uzuale;

– programarea pacienților pentru investigații de specialitate.

De multe ori, respectând atribuțiile de mai sus ne vom simți limitați de către cadrul socio-economic al sistemului de sănătate din țară în care trăim. Trebuie să ne învingem limitele, cel puțin acelea care țin de persoană noastră și de relația interumană, aici intrând și relația dintre colegi. Întotdeauna trebuie să avem încredere în noi și în calitățile noastre.

Îndatoririle Asistentului Medical trebuie să fie atât față de postul individului în meseria să, această făcându-se prin dezvoltarea aptitudinilor profesionale, cât și față de restul persoanelor din jur (colegi și pacienți), acestea făcându-se prin evitarea nedreptății și tratarea celeorlalti că egali. Aceste îndatoriri trebuie să reprezinte standardele noastre, reglementând conduită noastră morală optimă. Modul în care ne comportăm cu o persoană, reprezintă valoarea fiecăruia că om, de aceea noi trebuie să fim valoroși, decenți și puternici pentru că în desfășurarea muncii noastre vom avea de-a face cu următoarele situații:

– vom fi înconjurați mereu de probleme;

– întotdeauna vom avea multe de făcut și foarte puțin timp la dispoziție;

– responsabilitățile noastre sunt mari, dar autoritatea noastră destul de mică;

– intrăm în viețile oamenilor și unii ne vor binecuvântă, iar alții ne vor blestemă;

– vedem oameni în starea lor cea mai bună sau în starea lor cea mai proastă;

– vom fi uimiți de capacitatea oamenilor de a iubi sau de a îndură și de curajul unora;

– niciodată nu vom fi plictisiți;

– vom conștientiza sensul vieții, chiar și cu riscul de a fi frustrați;

– avem ocazia să vedem cum începe viață și cum se sfârșește;

– vom purta victorii triumfătoare și eșecuri devastatoare;

– se vor ivi ocazii să radem mult, dar și să plângem la fel de mult;

– vom realiza ce înseamnă să fi om și să fi uman.

Făcând față cu brio provocărilor menționate mai sus, respectându-ne Jurământul și punând accent pe etică și profesionalismul caracteristice meseriei noastre, putem ajuta la menținerea unei bune imagini a meseriei pe care o practicăm. Doar așa pacienții vor avea, măcar din prisma aceasta, ideea că în Sistemul de Sănătate din România există profesioniști care își fac datoria cu suflet și dăruire, aplicând standarde ridicate de îngrijire. Tot așa ne vom câștigă și respectul din partea pacienților. Nu cred că este satisfacție mai mare decât aceea resimțită în momentul în care îți este spus din toată inima un “mulțumesc” din partea celui pe care l-ai îngrijit.

Sistemul de Sănătate din România nu duce lipsa doar de finanțare, ci mai ales de factorul “umanitate”. Putem pune accent pe acest factor și de aici să începem să găsim rezolvarea tuturor celorlalte probleme. Uniți fiind, trebuie să rupem acest cerc vicios: “Nu sunt bani”, “Nu ai cu ce lucra”, “Se ia șpagă”, “Se poartă urât cu ține” , etc. Dacă nursing-ul definește 14 nevoi fundamentale de îngrijire, noi trebuie să ne stabilim o nevoie fundamentală și să o facem destul de vizibilă: “Nevoia de încredere”.

Trebuie să ne luptăm și să câștigăm de partea noastră încrederea tuturor factorilor de decizie, să reușim să demonstrăm chiar și fondurilor de investiții că rezolvarea problemelor înseamnă ieșirea din echilibrul instabil și patologic în care ne aflăm. Doar noi, cei din interiorul sistemului putem să facem simțite în spațiul public adevăratele probleme, pentru că noi le simțim cel mai bine și mai puternic în fiecare zi de muncă. Dar că să fim credibili este nevoie să fim etici, adică să reușim să ne reglăm comportamentul pentru a deosebi ce este legitim și acceptabil în realizarea atribuțiilor asistenților medicali.

Bibliografie

Raicu Petru, Genetica generală și umană, Ed. Humanitas, 1997, p.15 și urm.

Liviu Oprea, Cristina Gavrilovici, Mihaiela Catalina Vicol, Vasile Astarastoaie, "Relatia medic-pacient", Editura Polirom 2013

Cristina Gavrilovici, "Introducere in bioetica", Editura Junimea Iasi 2007

E. Bone, Universite catholique et preocupation bioetique, în „Revue Theologique de Louvain", 3, p. 297.

Cf. Guy Durând, La bioethique, Cerf. 1989, pp. 34-35.

Bernord Quelquejeu, La volante deprocreer, în „Lumiere et vie", tome XXI, nr. 109, aug- oct. 1972, p. 67.

John Breck, Bio-medical technology: of the kingdom or of the cosmos?, în „Saint's Vladimir Theological Quarterly", vol. 32, nr. 1,1988, p. 13.

Sf. Vasile cel Mare, Despre crearea omului, Omilia a II-a, pg.44, col. 281D-284A, SC. nr. 160, pp. 237-239.

Fr. Malherbe, L 'embryon est-il une personne?, în „Lumiere et vie”,172, nr. 1, 1985, p.29.

Layall Waston, Moartea ca linie a vieții, Humanitas, 1994, p. 40.

Jean Louis Brogues, Les trais chocs de la biotechnique, în „Nouvelle revue theologique”, tome 112, nr. 6,1990, pp. 886-887

Jacques-Marie Pohier, Reflexions theologiques sur la positton de l'Eglise catholique, în „Lumiere et vie", nr. 109,1972, pp. 78-79.

Paul Chauchard, L 'avortement naturel?, în „La Croîx", Juin 1972, la J.M. Pohier, op. cit, p. 78.

Jean Meyendorff, Lemariage dans la perspective orthodoxe, YMCA-PRESS/O.E.L., Paris,1986, p.90.

Fr. John Breck, op. cit., p. 21

Ilîe Moldovan, Adevărul si frumusețea căsătoriei – Teologia iubirii, vol. II, Alba-Iulia, 1996, p. 219

Andrew C. Varga, The main issues in bioefhics, Paulist Press, New York, 1984, p. 110

E. Sgreccia, ML Di Pietro, Procreazione artificiale, la Scuola, Brescia, 1999; A. Scola, Quale vita? La Bioetica in questione, Leonardo Milano, 1998, pp. 143-168

Leuzzi, // dibattito sull inseminazione artificiale, pp. 350.353

Vasile Astarastoaie, Almos Bella Triff, "Essentialia in bioetica", Editura Cantes 1998

N. Garcea, Tecniche di procreazione assistita, „Medicina e Morale", 1989, I, pp. 59-66, M.S. Milis-H.A. Eddowes-DF Cahiil et al., A prospective controiled study of in vitro fertilization, gamete intra-fallopian transfer and intrauterine insemination combined with superovulation, „Hum Reprod”, 1992, 7(4), p. 490-494; K. Zikopoulos-CP West- PW Thong et al., Homologus intrauterine insemination has no advantage over natural intercourse when used in combination with ovulation induction for the treatment of unexplained infertiiity, "Hum. Reprod.”, 1993,8(4)563-567.

A.R. Jonsen – A.L. Jameton – A. Lynch, Medical ethics, history of North America în the T.LBeauchamp – J.F.Childress, Principles of biomedical ethics, Oxford University Press, New York 1994 (4th Ed); A. Mc Intyre, Aftervirtue. A study in moral theory, Notre Dame (Ind.) 1981

B. Lonergan, Method in Theology, Darton and Tod, London 1972 trad. it. II metodo in teologia, Queriniana, Brescia, 1975

C. Inadolo, Etica clinica e bioetica, „Ziar italian de formare permanentă a medicului”, 1987, XV, 2, pp 88-103

D. Von Engelhardt, Storia dell'etica medica, în S. Leone – S. Privitera Dizionario di Bioetica, Bologna 1994, pp 954-958

E. Sgreccia, La bioetica, fondamenti e contenuti, Medicina e Morale, 1984, 3 pp 285-306

F. D' Agostino, La teologia del diritto positivo: annuncio e verita del dihtto, Atti del Simposio internazionale Evangelium Vitae e Dirritto, Libreria Ed. Vaticana, Roma, 1996.

G. Reale- D. Antiseri, II pensiero occidentale dalle origini ad oggi, Brescia 1983,1, pp 76-78

Twentieth century, în Reich W.T. (ed.) Encyclopedia of Bioethics, New York 1978, pp 992-1001.

U. Scarpelli La bioetica. Alla ricerca dei principi, Biblioteca della liberta, 1987, 99, pp 7-32. VR Potter, Global Bioethics: Building on the Leopold Legacy, East Lansing 1988