Aspecte Biomecanice Si Morfologice Particulare In Traumatologia Craniana cu Impilcatii Medico Legale

CAPITOLUL 1 – NOȚIUNI GENERALE

1.1 Introducere …………………………………………………………

1.2 Scurt istoric …………………………………………………………

1.3 Terminologie ………………………………………………………

1.4 Importanța socială și juridică a traumatologiei mecanice …………

CAPITOLUL 2 – TRAUMATOLOGIE MECANICĂ

2.1 Circumstanțe de producere a leziunilor traumatice ………………….

2.2 Clasificarea traumatismelor cranio-cerebrale ………………………..

2.3 Mecanisme de producere a traumatismelor cranio-cerebrale ………..

CAPITOLUL 3 – FRACTURILE CRANIULUI NEURAL

3.1 Fracturi directe ………………………………………………………………………

3.2 Fracturi mediate …………………………………………………………………….

3.3 Fracturi indirecte ……………………………………………………………………

CAPITOLUL 4 – LEZIUNILE EPICRANIULUI

4.1 Echimoza epicraniană ……………………………………………..

4.2 Excoriația epicraniului ……………………………………………………………

4.3 Infiltrate hemoragice ………………………………………………………………

4.4 Hematomul scalpului ……………………………………………….

4.5 Plaga epicraniului ………………………………………………….

4.6 Scalparea ……………………………………………………………………………….

4.7 Marca electrică epicraniană………………………………………………………

CAPITOLUL 5 – ÎNCADRAREA JURIDICA

5.1 Infracțiuni contra vieții……………………………………………….

5.2 Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătăți………………….

5.3 Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie…………………

5.4 Agresiuni asupra fătului………………………………………………

5.5 Infracțiuni privind obligația de asistență a celor în primejdie………..

5.6 Infracțiuni contra libertății persoanei…………………………………

5.7 Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile………………………

5.8 Infracțiuni contra libertății și integrității sexual………………………

CONCLUZII…………………………………………………………………….

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………….

ANEXE……………………………………………………………………………

CAPITOLUL 1

– NOȚIUNI GENERALE –

1.1. INTRODUCERE

Traumatismele cranio cerebrale constituie cauza a circa doua treimi din decesele post-traumatice si totodata cel mai frecvent generator de handicap permanent post-traumatic, astfel, neurochirurgia s-a născut cu cel mai în vârstă „pacient“ cu traumatism craniocerebral, având în jur de patru milenii și jumătate vechime..Neurotraumatologia are multiple implicatii medico-legale extrem de frecvente actualmente. Odata cu cresterea traficului rutier, a dezvoltarii industriale, si a multiplelor jocuri sportive, traumatologia cranio-cerebrala este din ce in ce mai actuala si creste ca pondere in patologia neurochirurgicala.

Acestea reprezintă principala cauză de deces la populația cu vârste de sub 40 de ani și este totodată cea mai frecventă cauză de handicap permanent la cei care au supraviețuit unui astfel de traumatism. Potrivit președintelui Societății de Neurologie din România, prof. dr. Dafin Mureșanu, numărul traumatismelor de acest fel este în creștere din cauza mai multor factori, de la dezvoltarea industriei auto și modul în care evoluează tehnologia în transport până la înmulțirea accidentelor domestice.

Conform datelor Organizației Mondiale a Sănătății, din anul 2014, 11.5 milioane de europeni care au supravețuit unui traumatism cranio-cerebral prezintă dizabilități fizice sau tulburări cognitive și emoționale.

În Europa datele oficiale  indică o incidență în creștere a traumatismelor cranio-cerebrale: 200-300 de cazuri la 100.000 de locuitori, cu vârf de incidență la grupa de vârstă de 15-24. Anual, circa 245.000 de persoane sunt spitalizate cu astfel de traumatisme, iar 66.000 dintre acestea mor din cauza complicațiilor.

Și în România, numărul cazurilor de traumatisme cranio-cerebrale este în creștere: 300 de cazuri la 100.000 de locuitori, înregistrându-se anual, peste 60.000 de noi cazuri de TCC, iar la fiecare opt minute un român suferă un traumatism cranio cerebral.

Totodată, TCC reprezintă cauza a 25-30% dintre cazurile de invaliditate, iar 75% dintre persoanele decedate în accidente rutiere au suferit un traumatism cranio-cerebral.

1.2. SCURT ISTORIC

Disciplina de medicină legală și bioetică își desfăsoară activitatea în cadrul Institutului Național de Medicină Legală "Mina Minovici" București.

Primele elemente de medicină legală se regăsesc în Legiuirile lui Matei Basarab și Vasile Lupu și anume: "Cartea Românească de Învățătură de la Pravilele Împăratești" tipărită la Iași în 1646 și "Îndreptarea Legii" tipărită la Tîrgoviște în 1652. În acestea se fac referiri la expertiza în cazuri de otravire, rănire, nebunie, deflorare, sodomie. Sunt indicați medicii care puteau să faca expertize, precum și modul cum acestea trebuiau executate. Sunt enumerate o serie de infracțiuni cum ar fi pruncuciderea, atentatele împotriva moravurilor, incestul, sodomia, violul, sugrumarea, rănirile și otrăvirile care fac parte din preocuparile medicinei legale.

În anul 1856 Carol Davila înființează Școala de Chirurgie ulterior denumită Școala Națională de Medicină și Farmacie. Aici se predă și medicina legală. În 1862 se înființează pe lângă Ministerul de Interne și Ministerul Justiției un laborator de chimie destinat să servească lucrărilor practice ale învâțământului medical și să fie în același timp la dispoziția instanțelor juridiciare pentru cercetări chimico-legale.

În anul 1865, prin apariția Codului Penal și Instrucție Criminală a fost stabilit rolul medicului într-o serie de cauze judiciare.

În 1861 Gheorghe Atanasovici devine primul profesor de medicină legală la Școala Națională de Medicină și Farmacie.

In 1862 Gheorghe Atanasovici este numit Medic Legist al Capitalei.

În 1879 a fost numit profesor de psihiatrie și medicină legală Alexandru Sutzu. Medicina legală în Cluj se leagă de numele lui Nicolae Minovici.

În București istoricul medicinii legale se leagă nemijlocit de Institutul de Medicină Legală Mina Minovici și de Mina Minovici. La 20 decembrie 1892 avea să inaugureze primul institut – "Morga orașului".

Din 1898, frontispiciul clădirii, pe care era scris "Morga orașului" va fi schimbat cu cel de "Institutul medico-legal", o decizie istorică întrucât la acea data devine ca atare primul institut de medicină legală din lume. Mina Minovici a identificat faptul ca sistemul medico-legal trebuie să funcționeze complet separate de cel de sănătate publică sau de psihitrie și trebuie organizat la scară națională în subordonare teritorială și științifică, de tip piramidal. Iar medicii trebuiau să fie medici legisti, specialiști în acest domeniu care să nu aibă alte probleme de rezolvat în cadrul altor specialități. Această structurare l-a condus la ideea redenumirii morgii pe care tocmai o înființase drept institut, un adevărat centru național al nou createi rețele de medicină legală.

La acel moment (1898), institutul deținea cea mai performantă tehnologie de laborator din Europa, cu precădere în domeniul toxicologic. Modul său de organizare a specialității și a rețelei de medicină legală a fost importat în toate țările europene.

Și astăzi formatul certificatului medico-legal sau al raportului de expertiză este foarte asemanator celui imaginat și practicat de către Mina Minovici. În 1897 prin scindarea catedrei de psihiatrie și medicină legală deținuta de profesorul Alexandru Sutzu se creează astfel o noua catedră independentă de medicină legală condusă de același Mina Minovici.

Între 1932-1938 Institutul a fost condus de profesorul Nicolae Minovici, fratele lui Mina Minovci și creatorul primului serviciu de salvare din București.

Între 1938-1956 Institutul a fost condus de Theodor Vasiliu, cu un scurt interimat asigurat de profesorul Mihail Kernbach de la Cluj în 1940.

Începind cu 1957, Institutul a fost condus de profesorul de anatomie patologică Emil Crăciun pentru ca între 1958-1973 destinele medicinii legale să fie încredințate profesorului academician Ion Moraru care va conduce apoi Institutul "Victor Babes".

Între anii 1973-1989 conducerea Institutului de Medicină Legală "Mina Minovici" a fost asigurată de prof. Dr. Moise Terbancea, care a fost, totodată și șeful catedrei de medicină legală din cadrul IMF "Carol Davila" București. Om de o deosebită valoare profesională și morală și cu calități manageriale de excepție, profesorul Terbancea a reușit nu numai păstrarea integritătii rețelei de medicină legală din România, al cărei șef a fost, dar a reușit consolidarea poziției de independență a sistemului medico-legal în cadrul unui regim politic totalitar de tip comunist. În 1986, clădirea istorică a Institutului, de pe strada Cauzasi, avea să fie demolată, după eforturi zadarnice de salvare a imobilului, de mare valoare arhitectonica, istorică și sentimentală. La acea vreme întregul sistem de medicină legală din România a fost în pericol de a fi desființat, datorită ignoranței de la acea vreme a soților Ceaușescu, care nu înțelegeau "de ce este nevoie de doctori de morți". Prin eforturile în primul rând ale prof. Terbancea, medicina legală românească nu numai că a supraviețuit, dar s-a început construcția actualului sediu al Institutului, lucrări care s-au finalizat în anul 1989, darea în folosință a clădirii având loc, din păcate, la câteva luni după încetarea din viață a profesorului Terbancea.

Timp de peste trei ani (1986-1989), activitatea medico-legală a fost temporar găzduită de Spitalul Pantelimon (actualul așezământ "Christiana"). În această perioadă s-a construit noul institut cu sediul în Sos. Vitan-Birzesti nr. 9. Această impresionată realizare arhitecturală are patru nivele, care adapostesc diferitele departamente și laboratoare ale Institutului: Medicina legală clinică (cu laboratoare de investigații electro-fiziologice și radiologie), Prosectura medico-legală, Psihiatrie, psihologie și criminologie medico-legală, Identificare și serologie medico-legală, Toxicologie medico-legală, Tanatologie (Histopatologie, Tanatochimie, Histochimie, Microbiologie), Genetica medico-legală. Institutul are de asemenea o bibliotecă, o capela ortodoxa și un muzeu. Spații largi sunt destinate unor reuniuni academice (doua amfiteatre de 150 și 350 locuri), dotate cu echipamente audio-video moderne.

Profesorul Moise Terbancea a fost autor a numeroase lucrări științifice de valoare prezentate la diverse manifestări științifice din țară și din străinătate, sau publicate în literatura științifică de specialitate în țară și străinătate.

Dupa moartea profesorului Terbancea în 1989 și până în anul 2001, conducerea Institutului de Medicină Legală "Mina Minovici" a fost încredințată profesorului Dr. Vladimir Beliș, a cărui contribuție la consolidarea sistemului medico-legal românesc este foarte importantă.

Din anul 2001 și până în prezent la conducerea Institutului se află profesorul Dr. Dan Dermengiu.

1.3. TERMINOLOGIE

Prin traumă se înțelege în mod current o modificare lezională sau funcțională produsă în urma acțiunii unei forme de energie exterioară organismului. Deși termenul de "traumă" poate echivala în sens larg cu noțiunea de leziune, aceasta din urmă trebuie totuși net diferențiată de noțiunea de "traumatism" care semnifică numai acțiunea unei forme exterioare de energie asupra corpului capabilă să genereze modificări morfofuncținale. Astfel, un traumatism cranian presupune acțiunea energiei cinetice a unui corp contondent adupra extremității cefalice, în urma căreia apar modificări lezionale, morfologice sau funcționale a căror gravitate este în funcție de o serie de factori, putând uneori determina moartea.

1.4. IMPORTANȚA SOCIALĂ ȘI JURIDICĂ A TRAUMATOLOGIEI MECANICE

Traumatismul a apărut odată cu încercarea omului de a stăpâni natura prin folosirea diferitelor forme de energie. Agresivitatea a fost îndreptată împotriva semenilor, din cele mai vechi timpuri, instrumentele utilizate în acest scop perfecționându-se treptat.

Toate aceste diferite forme de energie pe care omul le-a folosit de-a lungul istoriei în felurite scopuri, inclusiv ca mijloace de atac, au generat întotdeauna (accidental sau intențional) leziuni traumatice de diverse tipuri și grade.

Expertiza medico-legală este interesată în primul rând de modificările lezionale posttraumatice capabile să genereze tulburări funcționale sau moartea, iar explicarea tanatogenezei sau tulburărilor funcționale se face numai prin definirea și descrierea leziunilor și nu prin utilizarea termenului general de traumatism, termen prin care se exprimă exclusiv modalitatea de producere a acestor leziuni și nu presupune cunoștințe de specialitate.

Agentul traumatic tinde azi să substituie agentul microbian, leziunile afectând în primul rând persoanele din grupele active de vârstă. Creșterea incidenței leziunilor traumatice în condițiile vieții moderne este o problemă de care societatea trebuie să se preocupe, în sensul găsirii pe de o parte a unor mijloace adecvate de prevenție, iar pe de altă parte, traumatismul odată produs, se cere o analiză atentă sub raport cauzal și o corespunzătoare încadrare juridică a faptei, în funcție și de împrejurările de producere. La toate acestea, sectorul de medicină legală își aduce un raport substantial. Așa cum am arătat, cel mai important domeniu al preocupărilor medico-legale îl ocupă lucrările ăn domeniul traumatologiei, acestea având drept scop să interpreteze leziunile produse prin agresiune, în cadrul accidentelor rutiere, de muncă sau a diferitelor forme de vătămare a integrității corporale, a sănătății și a vieții săvârșite din culpă.

În practica curentă, orice tip de traumatism cranio-cerebral are implicații medico-legale care, pot avea la rândul lor multiple aspecte, fiecare dintre ele necesitând un judicios discernământ.

Traumatismele craniene reprezintă cu certitudine cel mai studiat domeniu în cadrul expertizei medico-legale, abordarea plurifactorială în cercetarea experimentală clinică și necropsică având ca obiectiv major construirea unei imagini multidimensionale privind aspectele epidermiologice, morfo-funcționale, medico-legale, juridice și terapeutice ale disfuncției lezional-cerebrale, atât în fază acută cât mai ales în dinamică, mergând până la constituirea sechelelor și la evaluarea consecințelor acestora.

CAPITOLUL 2

– TRAUMATOLOGIE MECANICĂ –

2.1. CIRCUMSTANȚELE DE PRODUCERE A LEZIUNILOR TRAUMATICE

Cele mai frecvente împrejurări în care pot fi produse leziunile traumatice consecutiv acțiunii agenților traumatici mecanici sunt:

– cădere pe același plan sau de la înălțime (precipitare);

– traumatisme de trafic rutier, feroviar etc.;

– diverse forme de asfixie mecanică;

– traumatisme consecutive utilizării armelor de foc;

– traumatisme secundare exploziilor.

Stabilirea circumstanțelor concrete și a formei juridice, respectiv de agresiune, hetero sau autoprovocată, ori de accident revine exclusiv organelor abilitate, dar numai prin corelarea datelor obținute prin cercetarea criminalistică cu elementele probatorii oferite de expertiza medico-legală. Se va evidenția tipul și gravitatea leziunilor traumatice, precum și mecanismele prin care se puteau produce acestea, astfel încât, atunci când se constată că sunt întrunite temeiurile unei infracțiuni, făptuitorul să poată fi tras la răspundere juridică și supus sancțiunii stabilite de norma de incriminare, în baza unor mijloace de probă științifice obiective.

2.2. CLASIFICAREA TRAUMATISMELOR CRANIO-CEREBRALE

Traumatismele cranio-cerebrale interesează neurocaniul, respectiv regiunea ce adăpostește creierul. În medicina legală se consideră că o leziune traumatică cranio-cerebrală este deschisă atunci când există o comunicare între mediul extern și conținutul cranian, reprezentat prin creier acoperit de meninge, și nu în situația în care se produce numai o plagă pericraniană care nu străbate și oasele craniene.

Această interpretare este justificată prin faptul că gravitatea leziunilor traumatice cu această localizare este data de amploarea leziunilor meningo-cerebrale, cele ale conținătorului (scalp și os), contribuind în schimb la identificarea agentului traumatic și la stabilirea mecanismului de producere.

În raport cu locul agresiunii, se descriu traumatisme:

directe, prin lovirea nemijlocită a craniului;

indirecte, prin transmiterea unei lovituri produsă în altă regiune a corpului.

Din punct de vedere chirurgical, pot fi:

nepenetrante, cand sunt superficiale, nedepășind duramater;

penetrante sau chiar perforante, când duramater este lezată ca și țesutu cerebral subiacent, ceea ce antrenează riscul de infecție secundară.

Traumatismul cranio-cerebral deschis apare când agentul traumatic realizează o comunicare a structurilor anatomice intracraniene cu exteriorul.

Traumatismul cranio-cerebral închis se produce când agentul vulnerant nu realizează o comunicare cu exteriorul, majoritatea traumatismelor cranio-cerebrale fiind închise. Traumatismele cranio-cerebrale cu plăgi ale scalpului sunt considerate traumatisme cranio-cerebrale închise, plaga scalpului nereprezentând un element de comunicare directă, anatomică, a structurilor intracraniene cu exteriorul. În traumatismele închise compresiunea creierului devine mai intensă, mai severă.

Din punct de vedere clinic, pe baza stării pacientului la internare și în funcție de durata și intensitatea tulburărilor de conștiență, grupul de lucru în managementul traumatismelor craniene al Colegiului Regal al Chirurgilor din Anglia, în anul 1999, a propus următoarea clasificare a traumatismelor cranio-cerebrale:

minore – pacienții sunt internați în spital pentru mai puțin de 48 de ore;

medii – pacienții sunt internați în spital pentru mai mult de 48 de ore, dar nu necesită asistență medical în ATI și nici intervenții neurochirurgicale;

grave – pacienții au nevoie de asistență medicală în ATI sau intervenții neorochirurgicale.

2.2. MECANISMELE DE PRODUCERE A TRAUMATISMELOR CRANIO-CEREBRALE

Mecanismele de producere a leziunilor traumatice cranio-cerebrale pot fi:

Mecanisme directe, ce presupun un contact cu agentul traumatic, care la rândul lor pot fi mediate și nemediate;

mecanisme directe nemediate, cu contact direct între cap și agentul traumatic.

mecanismul de accelerație cunoscut și sub denumirea de lovire cu corp dur, atunci când un obiect în mișcare lovește capul aflat în repaus; o formă particulară a acestui mecanism o constituie situația în care asupra capului ce repauzează pe o suprafață sau plan dur se aplică lovituri cu un corp dur (leziuni traumatice cu craniul fixat);

mecanismul de decelerație sau lovire de corp dur, respectiv atunci cand capul în mișcare lovește un corp dur fix sau relativ fix;

mecanismul de comprimare/strivire între corpuri dure;

mecanismul de perforare – penetrare;

mecanisme directe mediate, cu impact extracranian și transmiterea forțelor de acțiune la cap, prin intermediul altor structure osoase, care mediază în acest fel producerea leziunilor traumatice; forța de izbire poate fi transmisă (mediată) prin intermediul:

mandibulei, în lovirile active sau pasive la nivelul regiunii mentoniere și transmiterea forțelor prin ramurile mandibulei la baza craniană;

coloanei vertebrale, în căderile de la înalțime, în axul corpului (cu impact cranian sau cu membrele pelvine – picioare, genunchi, fese) cu telescoparea coloanei și producerea leziunilor traumatice la nivelul bazei craniene, în jurul găurii occipitale (coloana vertebrală acționează ca un pivot).

Mecanisme indirecte, care nu presupun impact fizic între agentul traumatic și corpul uman:

mecanismul de hiperextensie – hiperflexie brutală a coloanei vertebrale cervicale sau mecanismul în lovitura de bici (whiplash); leziunile traumatice ale conținutului cranian se produc datorită vitezei mai mari de deplasare a craniului față de creier care se lovește de relieful osos endocranian;

mecanismul prin suflul exploziei;

mecanismul prin cădere gravitațională, accelerată, fără mijloace de atenuare a căderii și producerea leziunilor în timpul căderii.

De cele mai multe ori, un traumatism cranio-cerebral chiar dacă nu interesează în mod direct creierul, are repercursiuni neurologice.

În stabilirea severității traumatismelor canio-cerebrale se utilizează Scala Glasgow.

SCALA GLSGOW (GLASGOW COMA SCALE)

Conform GCS, traumatismele cranio-cerebrale se clasifică în:

SEVERE – GCS 8

MEDII – GCS = 9 – 12

MINORE – GCS = 13 – 15

CAPITOLUL 3

-FRACTURILE CRANIULUI NEURAL –

Leziunile conținătorului cranian (scalp și os) au mai puțină importanță în determinarea direct a gravității traumatismului, însă au o importanță aparte în aprecierea cauzelor și agenților ce l-au produs, ca și în determinarea unor efecte directe asupra creierului (dilacerări directe) sau în dezvoltarea unor complicații, îndeosebi de ordin septic.

Leziunile craniene reprezintă de asemenea o dovadă adeseori foarte importantă a forței cu care s-a produs trauma respectivă. Leziunile osoase reprezintă un martor foarte prețios al intensității traumatismului, adeseori și al caracterului agentului traumatic și eventual al condițiilor de producere.

Clasificarea fracturilor craniene (după Quai și Terbancea):

Fracturi craniene directe.

Fracturile craniene directe sunt localizate la locul impactului traumatic, forma și întinderea acestora fiind în legătură directă cu suprafața și greutatea obiectului vulnerant, cu intensitatea loviturii, cu localizarea și rezistența osoasă.

Cantitatea craniană relativ complet închisă și având aspectul de ”entitate anatomică” face ca energia cinetică produsă într-o anumită zonă să difuzeze și să se propage în direcții și planuri variate de intensitate diferită în funcție de structură și rezistență, o parte din ele se opresc sau deviază, parțial influențate și de calitatea conținutului. Acțiuni traumatice de aceiași intensitate produc leziuni diferite în funcție de locul de acțiune, un rol deosebit avându-l și gradul de curbură, mai ales la oasele bolții craniene.

Circa 40 % din energia de impact este absorbită de părțile moi, o parte din aceasta continuând să se propage în masa cerebrală pe direcția de acțiune a forței, dar cea mai mare parte este antrenată radiar prin masa osoasă sub formă de energie cinetică ondulată, ajungând uneori în partea opusă impactului sau chiar depășind această limită, ceea ce produce extinderea focarului de fractură (iradierea acestuia).

Forța cinetică de impact a agentului traumatic crează la locul de aplicare o energie mecanică cu tendințe de înfundare osoasă care în funcție de ”elasticitatea” și rezistența specifică poate suporta denivelări până la circa 1 cm. fără ca osul să cedeze. În jurul și peste aceste limite se produc fisuri sau fracturi, acolo unde gradul de curbură (convexitatea) este mai mare (tăblia internă și externă).

Prin situația sa anatomică, bolta craniană este mult mai expusă traumatismelor directe față de bază, mai rar fracturile putând fi localizate numai la bază, în zone accesibile unei lovituri directe sau în urma pătrunderii unui proiectil ori a unui instrument înțepător prin orbită, fose nazale etc.

În cadrul fracturilor craniene produse prin mecanism direct fracturile bazei craniului sunt la peste 90 % din cazuri consecința iradierii dintr-un focar de fractură situat la nivelul bolții.

Tipuri de fracturi directe:

Fisura – constituie o farctură incompletă care nu interesează toată grosimea osului și care se limitează numai la una din tăblii, de obicei cea externă, atunci când leziunile osoase interesează ambele tăblii rezultând fracturi și nu fisuri.

Fractirile liniare – sunt cele mai frcvent întâlnite, de obicei sunt rectilinii, mai rar circulare, pot fi unice sau multiple și ramificate. Pot fi denivelate sau nedenivelate. Pe marginile fracturii și între cele două segmente ale fracturii observam infiltrate cu sânge. Cele mai multe dintre ele, deși impactul este relativ limitat, depășesc frecvent limita de contact a corpului care a acționat, având tendința de a merge pe direcția de acțiune a forței și ajungând la baza craniului. Ca o regulă generală, propagarea la bază a unei fracturi ar trebui să se facă pe calea mai scurtă și urmând zonele cele mai puțin rezistente. Aceste fracturi iau naștere în zona de inflexiune pe tăblia externă și se propagă meridional, neoprindu-se în propagarea lor la nivelul suturilor, pe care de cele mai multe ori le depășesc (mai ales când acestea sunt calcifiate). Linia de fractură poate fi rectilinie, mai rar ușor curbată și foarte rar frântă. Această formă de fractură apare atunci când suprafața de impact pe care acționează forța traumatică ce produce TCC este de cel puțin 16 cm2.

Când focarul de fractură este localizat pe o suprafață mică, deși s-a acționat cu agenți traumatici grei, cu suprafață mare, dar impactul s-a produs cu un colț, muchie sau neregularitate a acestuia, se produc fracturi circumscrise pe o suprafață mică, de forme diferite, foarte frecvent cu înfundări triunghiulare. În acest tablou se încadrează și fracturile în terasă realizate prin acțiunea unor agenți traumatici cu muchii când impactul se face cu colțul muchiei sau leziunile create de glonț care pătrunde într-un plan oblic față de craniu. Același aspect îl au și fracturile prin ștanțare, produse în lovirile cu un corp dur cu suprafața mai mică de 4 cm2, cân fractura reproduce fidel forma agentului traumatizant (Ex. lovirea cu un ciocan)

Corpurile lungi ori alungite sau de alte forme dar cu impact liniar deși au o suprafață mică de impact produc fracturi mari ca lungime, a căror morfologie este destul de diversificată de la fracturi liniare despicate cu dehiscență între margini până la fracturi înfundate sub formă de șanț cu două versante pe alocuri cu eschile ale versantelor, fracturi cominutive sau cu denivelări (cu trei linii, una mediană și două laterale) sau fracturi cu șoară înfundare și cu o linie de fractură mediană.

Când corpul despicător este tocit, apar fracturi sau fisuri perpendiculare pe fractura principală, cu mici eschile osoase ce pot fi împinse în cavitatea craniană.

Pot exista fracturi multiple liniare, în cadrul impactelor repetate, iar aceste fracturi rezultate din impacte multiple se deosebesc de cele iradiate prin unghiurile lor neobișnuite și neverasimile.

Fracturile multiple se întretaie, iar aspectul morfologic poate stabili cronologia fracturilor, astfel că fractura care se oprește într-o altă linie de fractură este produsă ulterior acesteia. Uneori aceste fracturi nu se întretaie, ci se opresc toate la punctul de impact, rezultând fracturi multiple realizate printr-un singur impact.

În funcție de traiectul și de modul de iradiere, fracturile liniare pot fi:

meridionale, care iradiază din focarul în care a fost aplicat traumatismul, asemeni spițelor unei roți;

ecuatoriale, cu traiect circular în jurul zonei de impact sau „fracturi în inel”.

Fracturile cominutive – ocupă locul doi ca frecvență după fracturile liniare și apar pe o arie craniană sub forma unor linii multiple, care delimitează mai multe fragmente de diferite dimensiuni și forme, putând fi denivelate sau nedenivelate. Fragmentele osoase (eschile) se pot încăleca între ele, iar în cazul în care acestea nu se încalecă, au apect de mozaic. Între fragmentele osoase, ca și între osul fracturat și părțile moi pericraniene, se găsesc infiltrate cu sânge.

În fracturile denivelate, eschila osoasă lezează dura mater, meningele moale și encefalul. Acest tip de fracturi apar de obicei prin interferența liniilor meridionale cu cele ecuatoriale, găsindu-se mai des pe jumătatea anterioară a capului. Cel mai des ele se produc prin lovire directă cu corpuri contondente, cu suprafață boantă și mică, acționate cu forță mare cinetică sau prin cădere pe corpuri cu suprafață mică.

Un grup aparte de fracture cominutive este cel cu fragmente proieminente, ce se produc prin compresiune sau lovire cu un corp penetrant cu mare accelerație. La acest grup se observă o dehiscență mare între fragmente, iar mozaicul format nu este atât de sistematizat ca să se poată observa evident schema meridional-ecuatorială.

Fracturile deshincente – sunt acele fracuri care între cele două capete prezintă un spațiu liber. Ca și prototip avem fractura denivelată în terasă, care de obicei are un aspect liniar, cu fragmente osoase limitrofe denivelate cu mai mult de 1 cm.

Un alt tip din acest grup este reprezentat de fractura dehiscentă în jgheab, care, sub aspect morfologic, are între cele două fragmente dehiscente, de o parte și de alta un versant. Întotdeauna, în spațiu, ele se prezintă longitudinal și nu oblic. Niciunul din tipurile descrise mai sus nu produc iradieri.

În general, aceste două tipuri de fracturi sunt produse de un agent vulnerant, cu o suprafață de contact mai mică de 4 cm2 și reproduc cu multă fidelitate dimensiunile agentului vulnerant, permițând identificarea instrumentului.

Fracturile orificiale au un aspect orificial, rotund, ovalar, eliptoid, cu margini neregulate, cu lipsă de substanță osoasă, și uneori cu iradieri. Se produc prin pătrunderea în craniu a unor agenți vulneranți, propulsați cu mare viteză (gloanțe de armă de foc, alice, bucăți de schije, șpan, etc.). În condiții de impact foarte puternic în jurul orificiului primar (dat de perforarea osului de glonț) se produc excentric linii de fractură circulară, complete sau incomplete, la distanțe de mm sau chiar de câțiva cm, cu înfundare osoasă a zonelor de fractură cele mai apropiate de orificiu. Acest lucru rezultă din faptul că în momentul impactului, până ce se realizează perforarea, țesutul osos este înfundat peste limita de rezistență pe o suprafață mai mare în jur, până cedează la nivelul tăbliei externe și apoi a celei interne.

Fractura orificială poate fi:

unică (un orificiu de intrare);

dublă (un orificiu de intrare și un orificiu de ieșire);

cu multiple orificii de intrare și ieșire.

Lipsa de substanță osoasă la nivelul calotei este de obicei sub forma unui trunchi de con:

la nivelul orificiului de intrare – cu vârful spre suprafeța exterioară a calotei;

– cu baza spre tăblia înternă.

la nivelul orificiului de ieșire – cu baza spre tăblia externă;

– cu vârful spre tăblia internă.

Dimensiunile fracturilor orificiale sunt variabile în funcție de direcția de secțiune și de dimensiunea agentului vulnerant ca și de curbura craniului. În cazul armelor de foc, cel mai frecvent orificiul de intrare este mai mic ca cel de ieșire, la tragerile de la distanță și invers la tragerile de aproape ca și în cazul armelor retezate. Deosebit de important în medicina legală, este faptul că, în anumite condiții, dimensiunile fracturilor orificiale pot fi anoaloage cu dimensiunile glonțului, când glonțul acționează în unghi drept pe o zonă de curbură minoră.

Fracturile directe ale bazei de craniu sunt excepțional de rare realizându-se în lovirile occipitale joase sau în cele fronto-temporale și mastoidiene. Impactul se mai poate realiza prin cavitatea buco-faringiană, ca urmare a acțiunii agenților înțepători și prin împușcarea în gură sau la nivelul regiunii cervicale, în tragerile de jos în sus, când impactul glonțului cu corpul victimei produce un orificiu de intrare cervical sau chiar mai jos, glonțul ricoșând din corpii vertebrali și lezând baza craniului. Este posibilă și producerea iatrogenă a unei fracturi de bază la copii, ca urmare a unor manopere operatorii brutale endonazale. Cel mai frecvent la baza craniului predomină fracturile de tip indirect prin iradierea fracturilor de la nivelul boltei craniene sau fracturile mediate.

Tipuri particulare ale fracturilor craniene directe:

Așchierea se produce cu instrumente de suprafață de contact ascuțită, care acționează cu viteză mare și lovesc tangențial o zonă de curbură mare a calotei. Fractura interesează numai tăblia externă, eventual și diploia care rămâne descoperită. La examenul stereoscopic, pe suprafața de os lezată se pot observa reliefurile așchierii, de pe care se poate executa un mulaj, pentru a face comparații cu corpul delict și pentru precizarea direcției de lovire.

Fracturile prin „radere” sau frecare sunt produse prin abraziunea craniului în târâri, cel mai frecvent în cazul accidentelor rutiere.

Fracturile tăiate se produc cu instrumente tăietoare foarte bine ascuțite și grele, marginile liniei de fractură fiind netede. Fractura poate fi limitată la suprafața de contact, iar în lovirile foarte puternice se pot produce iradieri pe calotă și/sau baza craniului.

Disjuncția traumatică a suturilor se produce la tineri, inainte de calcifierea acestora și apar prin același macanism ca și cel al fracturilor. Forța exercitată asupra sutirilor depășește limita elasticității osoase și duce la depărtarea marginilor suturii încă neosificate complet. Uneori, survine și ruperea sinusurilor venoase corespunzătoare, producându-se hematoame endocraniene. Cel mai frecvent disjuncțiile apar la nivelul suturii coronare și sagitale, mai rar lambdoidă. Acest tip de leziune apare cel mai des în mecanismul de compresiune și în lovirile directe cu corpuri dure și grele, capul fiind fixat pe un plan. Disjuncția poate fi fără fractura când marginile dehiscente sunt zimțuite și infiltrate cu sânge. În alte situații o fractură liniară poate interesa și o sutură, pe care o dislocă devenind astfel dehiscentă.

Fractura craniană progresivă a copilului apare la copiii care au prezentat un traumatism cranio-cerebral închis, cu fractură liniară a bolții. Prin apariția ulterioară a unui sindrom de hipertensiune intracraniană, fractura inițială devine dehiscentă, putând hernia dura mater și substanța cerebrală la acest nivel.

Fracturi foarte rar întâlnite se mai pot produce la copiii cu mici fisuri la care edemul cerebral poate crea dehiscența acestora în cadrul:

– carbonizării când se produce deshidratarea completă a osului care devine casant și se fisurează;

– expunerii la temperaturi scăzute, unde mărirea conținutului cranian prin înghețarea creierului determină apariția unor fracturi postmortem.

Exploziile craniene survin în condiții foarte variate cum ar fi:

– compresiunea puternică între două planuri;

– căderea de la înălțime mare;

– lovirea puternică a craniului fixat pe un plan dur;

– împușcarea de aproape.

Craniul apare deformat, neregulat, iar la palpare se simt numeroase eschile, ce dau senzația unui sac cu nuci. Epicraniul se poate rupe, iar eschilele dislocate permit hernierea creierului. Alteori după explozia craniană creierul poate fi scos din cutia craniană. Explozia poate fi restrânsă numai la un segment cranian, în special la nivelul regiunii frontale reproducând un tip de fractură cominutivă denivelată cu proeminarea eschilelor osoase. Uneori leziunile cu această morfologie, produse prin împușcare pot fi confundate cu cele produse prin instrumente despicătoare, prezența factorilor suplimentari ai împușcării tranșând diagnosticul diferențial.

Disjuncții artificiale pot apărea la cadavrele carbonizate sau la cadavrele cu putrefacție avansată.

Fractura craniană produsă pe un os cu modificări preexistente, patologice sau traumatice, apar în mod excepțional, leziunile recente suprapunându-se modificărilor anterioare. Există și cazuri în care producerea fracturii poate fi favorizată fie de procese tumorale (metastaze osoase), fie de vechi craniectomii sau fracturi vechi consolidate, mai ales când un traumatism minor afectează direct formațiunile meningo-cerebrale, vulnerabile datorită lipsei protecției osoase.

Fracturi craniene mediate.

Aceste fracturi se produc prin transmiterea energiei traumatice printr-un segment al craniului.

Exista două tipuri de asftfel de fracturi:

Fracturile mediate prin rahis care apar în căderile de la înălțime, pe membre, fese sau în vertex. Pentru producerea acestui tip de fractură este necesară o energie traumatică mare, mai mare decât cea care poate fi absorbită de structurile ariei de impact.

Morfologic, fractura apare totdeauna la bază, are un aspect circular în jurul găurii occipitale pe care o circumscrie complet sau incomplet. Fractura este denivelată cu telescoparea rahisului intracranian. Prin interesarea trunchiului cerebral și diencefalului, leziunea este mortală imediat.

Acest tip de fractură trebuie diferențiat de fractura circulară a bazei, produsă prin impact occipital, care are un traseu circumferențial mai larg, mai mult sau mai putin inelar, ce este format prin linii unice sau multiple de fractură dintre care unele se opresc în gaura occipitală, iar altele ajung până la stâncile temporalului, întotdeauna lipsind telescoparea.

În căderile de la înălțime în vertex apare o fractura inelară cu telescoparea coloanei vertebrale cu un diametru mult mai mare decât în cazul căderilor pe ischioane. De multe ori se poate observa fractura completă și bilaterală a clivusului, iar la nivelul vertexului putem observa fracturi liniare sau cominutive. În aceste condiții, fractura mediată se realizează prin împingerea craniului în coloana vertebrală, coloana având rol de punct fix în sistemul de pârghii.

Fracturi mediate prin mandibulă se produc prin transmiterea energiei cinetice prin intermediul mandibulei care se înfundă în cavitățile glenoide. În traumatismele puternice se pot fractura și condilii mandibulei. În majoritarea cazurilor apar hematoame extradurale la baza creierului, cu dimensiuni reduse, datorită aderenței crescute a durei de os în această regiune a craniului. Acest tip de fractura apare aproape exclusiv în lovirile directe ale mandibulei, fiind întâlnită extrem de rar în căderi unde mai frecvent apar fracturi de ramură mandibulară, forța cinetică nefiind transmisă craniului.

Fracturile indirecte.

Prin fracturi indirecte se înțelege totalitatea fracturilor craniene, care apar fie pe calotă, fie pe bază, în afară și la distanță de aria de impact. Acest tip de fracturi apar prin iradierea focarului de fractură directă, pot avea un caracter izoltat sau pot apărea contralateral de zona de impact cranian.

Preferențial acest tip de fractură apare la bază și întotdeauna se orientează în axul de transmitere a energiei tramatice, fapt ce permite să se stabilească, fara dubii direcția acțiunii traumatice.

Fracturile indirecte se produc prin scurtarea diametrului bazei craniului, ele având întotdeauna orientare meridională. În impactul unei zone a calotei, unde se produce o fractură cu iradiere la baza craniului, fractura indirectă este mai dehiscentă în apropierea zonei de impact. În cazul compresiunii craniului sau în lovirea cu craniul fixat, dehiscența este la distanță, descriind un meridian complet.

Tipuri de fracturi indirecte:

Fracturi indirecte iradiate. Cea mai frecventă situație o reprezintă iradierea la bază a fracturilor bolții craniene, iradierea facându-se pe drumul cel mai scurt, astfel că:

Fracurile din regiunea frontală iradiază în etajul anterior al bazei;

Fracturile din regiunea occipitală radiază în etajul posterior al bazei;

Fracturile din regiunea temporo-paretală iradiază în etajul mijlociu al bazei.

Fracturi indirecte izolate apar în lipsa unui focar direct de fractură, datorită forțelor ce se propagă sub forma unor vibrații, prin structurile osoase ale extremității cefalice. Aceste fracturi se pot întâlni în etajul anterior al bazei pe plafonul orbital, în regiunea stâncilor temporale sau la nivelul foselor cerebeloase.

Fracturi indirecte contro-laterale, se produc în regiunea in care capul se sprijina pe un plan dur(craniul fixat), opusă celei în care acționează agentul traumatic. În funcție de caracteristicile planului pe care se află fixat craniul, existența unor neregularități poate determina apariția unei fracturi denivelate în regiunea opusă lovituri craniului. Asocierea fracturii contralaterale cu leziuni meningo-cerebrale, localizate în zona de impact cranian poate fi confundată cu leziunile produse prin cădere (lovitură-contra-lovitură).

Fracturi indirecte prin comprimare determină modifiarea diametrelor craniene.

În comprimarea craniană bipolară linia de fractură unește cele două zone unde se exercită presiunea, fiind mai dehiscentă la mijlocul distanței dintre acestea.

În comprimarea monopolară fractura este mai largă lângă focarul de presiune de unde începe, îngustându-se pe măsură ce se îndepărtează.

CAPITOLUL 4

– LEZIUNILE EPICRANIULUI –

Epicraniul este în măsură să absoarbă o mare cantitate de energie traumatizantă în funcție de caracteristicile agentului traumatizant, direcția de aplicare a lovituri și de gradul de fixitate sau mobilitate a capului.

La epicraniu apar particularități lezionale, datorită unor aspecte morfo-funcționale deosebite acestea fiind date de:

– vascularizația mai mare la acest nivel;

– sprijinul pe un plan osos sferic;

– mobilitatea realtivă pe planul osos;

– prezența mai abundentă de țesut lax.

Interesarea scalpului este întâlnită atât în traumatismele închise, în care putem înregistra echimoze, hematoame ale scalpului sau excoriații, dar îndeosebi în cele deschise – plagi în care continuitatea scalpului este intrerupta chiar dacă numai în ceea ce privește dermul și epidermul.

Echimoza este una dintre cele mai frecvente leziuni traumatice externe cu păstrarea continuității epidermului, apărând în diferite împrejurimi, mai ales în agresiuni, lovire cu sau de corp dur, etc.

Orice traumatism contuziv sau compresie are drept consecință mici rupturi capilare dermo-hipodermice, iar în condițiile existenței circulației, o extravazare cu infiltrat sangvin a țesuturilor din jur. Ca atare, echimoza este o leziune ce nu poate apărea decât în timpul vieții, echimozele produse postmortem fiind discutabile și oricum diferite ca aspect și mod de apariție.

Echimozele apar de regulă la locul unde acționează agentul vulnerant, insă pot apărea și la distanță prin difuzarea sângelui sau prin propagarea undei de șoc.

Întinderea echimozelor variază în funcție de energia cinetică a agentului traumatic (forța de impact), de zona traumatizată, fragilitatea vasculară și în ultimă instanță, de numărul și calibrul vaselor afectate. După extravazare, cea mai mare parte a hematiilor rămân în rețeaua de fibrină a cheagului, bine fixate în țesut, astfel că, la cadavru nu dispar sub jetul de apă.

Evoluția echimozei se referă la modificările de culoare, care țin de transformările hemoglobinei și depinde în primul rând de mărimea extravazatului, astfel că:

culoarea roșie-închisă apare în primele 1-3 zile;

culoarea albastră apare în zilele 2-3 prin pierderea oxigenului de către hemoglobină;

culoarea cafenie apare în zilele 3-7; hemoglobina se scindează în globină și hematină, care în prezența fierului produce hemosiderină (culoare cafenie);

culoarea verde apare în zilele 7-12, ca urmare a oxidării bilirubinei în biliverdină;

culoarea galbenă poate apărea începând cu zilele 12-20.

Forma echimozelor poate indica uneori felul agentului traumatizant, reproducând câteodată exact suprafața de impact. De cele mai multe ori însă echimozele nu permit stabilirea obiectului vulnerant, depășind frecvent suprafața traumatizată.

Importanța medico-legală a echimozelor constă în faptul că atestă realitatea traumatismului, permit uneori aprecierea mecanismului de producere și chiar a agentului vulnerant, a timpului scurs de la producere, iar la cadavru, în plus, confirmă caracterul vital al leziunii.

O caracteristică a echimozelor situate la nivelul scalpului este dată de prezența imediat sub tegumente a planului osos rezistent și a țesutului conjunctiv epicranian care opun rezistență difuzării revărsatului sangvin, atât în profunzime cât și în suprafață.

O altă particularitate a echimozelor situate la acest nivel o constituie modificările de culoare în raport cu data producerii leziunilor, resorbția producându-se de obicei mai lent decât în cazul altor localizări.

Excoriația, ca și echimoza, repezintă una din cele mai frecvent întâlnite leziuni traumatice externe cu soluție de continutate tegumentară.

Mecanismul de producere este cel de frecare a tegumentului de un corp dur cu suprafață rugoasă sau de un obiect ascuțit cu vârf sau lamă, rezultând o detașare a epidermului în sensul direcției de mișcare.

În cazul când este interesat strict epidermul, leziunea se acoperă de o crustă seroasă,dar când sunt interesate și papilele dermului, leziunea sângerează, iar prin uscare rezultă o crustă hematică.

Denumirea de excoriație corespunde unei leziuni liniare, în timp ce întinderea în suprafață ar trebui denumită zonă excoriată sau eroziune.

La cadavru, excoriațiile și eroziunile se pergamentează, indiferent de producerea lor ante- sau post-mortem, iar o descriere corectă a caracteristicilor leziunii are o mare importanță medico-legală.

Excoriațiile sunt mai rare la nivelul epicraniului, datorită protecției acestei regiuni de către păr și se produc de obicei prin loviri tangențiale cu corpuri dure cu muchii sau asperități, mai rar cu obiecte ascuțite.

Infiltratele hemoragice (revărsate sangvine) ale scalpului se întâlnesc îndeosebi în leziunile realizate prin decelerare și în cele prin „târâre”. Aceste infiltrate hemoragice pot realiza uneori adevărate hematoame exocraniene dezvoltate între ”galea aponevrotică” și periost.

Uneori astfel de infiltrate hemoragce ale scalpului se pot dezvolta în perioada agonică, ca simplă leziune de decubit. Ele sunt însă mult mai limitate și sunt centrate de o escară a scalpului, ceea ce le diferențiază de leziunile traumatice.

Revărsatele sangvine ale epicraniului sunt de obicei mai mari, ca întindere, decât suprafața strictă a zonei de impact cu agentul vulnerant si rareori pot reproduce forma agentului traumatic.

Infiltratele sangvine au întotdeauna o suprafață mai mare decât cea de impact, întinderea lor fiind direct proporțională cu intensitatea traumatismului, acestea putând difuza pe o suprafață mai mare sau mai mică, în funcție de durata supraviețuirii.

Unii autori afirmă că infiltrate cu aspect hemoragic pot fi produse și după traumatizări postmortem, dar ele se pot difereanția de cele vitale, prin secționarea cu bisturiul din interior spre exterior, indicând localizarea lor numai la nivelul aponevrozei epicraniene (eventual în țesutul lax) pielea fiind indemnă, ceea ce exclude originea traumatică.

Existența unei linii de fractură determină apariția unui infiltrat hematic epicranian la distanță de focarul de impact, care urmează traiectul fracturii. În cadrul compresiunilor bilaterale ale craniului sau în lovirile cu capul fix, pot apărea revărsate sangvine bipolar.

Hematomul este o acumulare de sânge în țesut, fiind urmarea unui traumatism contuziv puternic ce determină ruperea unor vase cu un calibru mai mare decât în cazul echimozelor, dar cu păstrarea în general a integrității epidermului.

Fiind acumulări mai mari de sânge, hematoamele pot determina tulburări funcționale, uneori grave, prin compresie. Ele pot fi generatoare de șoc traumatic, atunci când sunt numeroase și întinse pe suprafețe mari.

Hematomul scalpului apare ca o tumefacție netedă, moale, când conține sânge lichid, sau neregulată, când conține și coaguli, având un rebord indurat de delimitare.

Se pot localiza oriunde pe epicraniu, însă difuziunea este mai frecventă (țesutul fiind mai lax) în zonele temporo-parietale și occipitale. Sunt mai reduse în volum în morțile mai rapide, starea de agonie și comă sau în situațiile când sunt centrate de plăgi. Hematoamele recente conțin sânge lichid și coagulat, cele mai vechi (3-4 zile și mai mult) conțin pe langa sânge coagulat și depozite de fibrină.

Resorbția în supraviețuire este lentă, fiind întâlnite uneori la autopsie resturi de hematoame la câteva săptămâni de la producerea lor.

Când între acestea și suprafața externă a pielii se găsesc și excoriații, se poate realiza infectarea lor.

Dacă pe o suprafață limitată au loc acțiuni mecanice repetate, focarele hemoragice pot conflua, împiedicând individualizarea fiecărei acțiuni în parte.

Plagile situate la nivelul epicraniului prezintă aspecte deosebite față de cele cu alte localizari, datorită planului osos subiacent și elasticitații reduse a tegumentelor la acest nivel.

Ele constituie atât porți de pătrundere a septicității în mediul înconjurător cât și dovezi, deosebit de prețioase adeseori, în dovedirea mecanismului traumatic.

Astfel ele pot realiza aspectul: tăiat, strivit, contuz, liniar sau stelat, „înțepat” orificial (prin proiectil), etc.

Pot reproduce adeseori „marca” agentului contondent, permițând precizarea mecanismului traumatic sau prin multiplicitatea lor pot susține existența unei agresiuni drept cauză a traumatismului.

Prin sediul lor ele pot contribui la elucidarea mecanismului de producere. Sediul în vertex ori paramedian frontal sau parietal este propiu plăgilor postagresiune. Căderile determină de obicei plăgi laterale sau occipitale și au aspect contuz (strivit). De asemeni existența celor două orificii în cazul unor plăgi împușcate contribuie la dovedirea direcției și distanței parcurse de proiectil până la locul de impact cranian.

Plăgile scalpului se pot asocia sau nu cu leziuni ale osului subiacent, caz în care plaga este considerată penetrantă. În lovirile cu sau de obiecte contondente se pot observa plăgi liniare asemănătoare celor tăiate, dar o examinare atentă poate duce la precizarea felului obiectului vulnerant prin aspectul liniar regulat al marginilor și al unghiurilor ascuțite în plăgile tăiate sau prin existența marginilor neregulate cu „punți de țesut” și a țesutului învecinat excoriat sau echimozat în plăgile contuze. O altă variantă frecvent întâlnită de plagă contuză, care este diagnosticată uneori greșit ca fiind o plagă tăiată, o constituie plaga produsă de un corp dur liniar (băț, vergea de metal, bară de metal, muchie, scăndură sau chiar bucăți, bară de metal cu proeminențe regulate) când, prin lovire se produce o forfecare a țesuturilor.

Dacă diagnosticul de plagă despicată, poate fi stabilit, se impune o rezervă și o circumspecție deosebită în identificarea agentului vulnerant, deoarece șansele de eroare pot fi mari mai ales că nu se poate preciza suprafața lamei care a venit în impact cu țesuturile. Foarte important în acest caz este cunoașterea datelor de anchetă, eventual examinările de laborator (sânge, păr), și în anumite situații nu se poate exclude unui experiment făcut în condiții legale și cu respectarea criteriilor etice. Leziunea poate interesa numai osul sau și structurile endocraniene, când se realizează o dilacerare duro-cerebrală directă.

Scalparea este o formă specială de leziune a epicraniului, ea se realizează printr-o tracțiune cu decolare și se produce în special prin tracțiunea părului ca și prin târâri.

Marca electrică poate fi confundată cu plaga contuză, ea se diferențiază de aceasta prin prezența unor mici zone de arsură și metalizare, cu lipsa totală a infiltratului sangvin de la nivelul marginilor plăgii și din imediata sa apropiere. Acest lucru se datorează acțiunii de electrocoagulare.

CAPITOLUL V

– ÎNCADRAREA JURIDICĂ-

5.1 INFRACȚIUNI CONTRA VIEȚII

Art. 186 Omorul

Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Tentativa se pedepsește.

Art. 187 Omorul calificat

(1) Omorul săvârșit în vreuna din următoarele împrejurări:

cu premeditare;

din interes material;

pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse;

pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni;

de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor în formă consumată;

asupra a două sau mai multor persoane;

asupra unei femei gravide;

prin cruzimi,

se pedepsește cu detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Tentativa se pedepsește.

Art. 188 Uciderea la cererea victimei

Uciderea săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestate medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat se pedepsește cu închisoare de la 3 la 7 ani.

Art. 189 Determinarea sau înlesnirea sinuciderii

Fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 7 ani.

Când fapta prevăzută în alineatul precedent s-a săvârșit față de un minor cu vârsta cuprinsă între 13 și 18 ani sau față de o persoană cu discernământ diminuat, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 10 ani.

Determinarea sau înlesnirea sinuciderii, săvârșită față de un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau față de o persoană care nu a putut să-și dea seama de consecințele acțiunilor sau inacțiunilor sale ori nu putea să le controleze, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Dacă actele de determinare sau înlesnire prevăzute în alin. (1) – (3) au fost urmate de o încercare de sinucidere, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

Art. 190 Uciderea din culpă

Uciderea din culpă a unei persoane se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anumite activități, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

Dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alineatele precedente se majorează cu jumătate.

5.2 INFRACȚIUNI CONTRA INTEGRITĂȚII CORPORALE

SAU SĂNĂTĂȚII

Art. 191 Lovirea sau alte violențe

(1) Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.

(2) Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, fiind necesare îngrijiri medicale pentru vindecare, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Art. 192 Vătămarea corporală

(1) Fapta prevăzută în art.191 care a cauzat vreuna din următoarele consecințe:

o infirmitate;

un prejudiciu estetic grav și permanent;

avortul;

punerea în primejdie a vieții persoanei,

se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

(2) Când fapta a fost săvârșită în scopul producerii uneia dintre consecințele prevăzute în alin. (1) lit. a) și b) pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.

(3) Tentativa la infracțiunea prevăzută în alin. (2) se pedepsește.

(4) Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Art. 193 Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte

Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 191 și în art.192 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani.

Art. 194 Vătămarea corporală din culpă

(1) Fapta prevăzută în art. 191 alin.(2) săvârșită din culpă de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Fapta prevăzută în art. 192 alin.(1) săvârșită din culpă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amenda.

(3) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anumite activități, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.

(4) Dacă urmările prevăzute în alin. (1) – (3) s-au produs față de două sau mai multe persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

(5) Dacă nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau desfășurarea activității care a condus la comiterea faptelor prevăzute în alin.(1) și (3) constituie prin ea însăși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

(6) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Art. 195 Relele tratamente aplicate minorului

Punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau de orice persoană în grija căreia se află minorul, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Art. 196 Încăierarea

Participarea la o încăierare între mai multe persoane se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

Dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia sau mai multor persoane și nu se cunoaște care dintre participanți a produs urmările, se aplică tuturor pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, cu excepția victimei, care răspunde potrivit alin. (1).

Când prin fapta săvârșită în condițiile alin. (2) s-a cauzat moartea unei persoane pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani, iar dacă s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

Nu se pedepsește cel care a fost prins în încăierare împotriva voinței sale sau care a încercat să-i despartă pe alții.

5.3 INFRACȚIUNI SĂVÂRȘITE ASUPRA UNUI MEMBRU DE FAMILIE

Art. 197 Violența în familie

(1) Dacă faptele prevăzute în art. 186, art. 187, art. 191-193 sunt săvârșite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime.

(2) În cazul infracțiunilor prevăzute în art. 191 și în art. 194 săvârșite asupra unui membru de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu.

Art. 198 Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă

(1) Uciderea copilului nou-născut imediat după naștere dar nu mai târziu de 24 de ore, săvârșită de către mama aflată în stare de tulburare psihică se sancționează cu pedeapsa prevăzută în art. 186, ale cărei limite speciale se reduc la jumătate.

(2) Dacă faptele prevăzute în art. 191-193 sunt săvârșite asupra copilului nou-născut imediat după naștere dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată în stare de tulburare psihică, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

5.4 AGRESIUNI ASUPRA FĂTULUI

Art. 199 Avortul

(1) Întreruperea cursului sarcinii săvârșită în vreuna dintre următoarele împrejurări:

a) în afara instituțiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în acest scop;

b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstetrică-ginecologie și drept de liberă practică medicală în această specialitate;

c) dacă vârsta sarcinii a depășit paisprezece săptămâni,

se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Avortul săvârșit în orice condiții, fără consimțământul femeii însărcinate, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) și (2) s-a cauzat femeii însărcinate o vătămare corporală pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Când faptele au fost săvârșite de un medic, pe lângă pedeapsa închisorii, se va aplica și interzicerea exercitării profesiei de medic.

(5) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) și (2) se pedepsește.

(6) Nu constituie infracțiune avortul terapeutic efectuat de un medic de specialitate obstetrică-ginecologie.

(7) Nu se pedepsește femeia însărcinată care își întrerupe cursul sarcinii.

Art. 200 Vătămarea fătului

(1) Vătămarea fătului, în timpul nașterii, care a împiedicat instalarea vieții extrauterine se pedepsește cu închisoare de la 3 la 7 ani.

(2) Vătămarea fătului în timpul nașterii, care a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani, iar dacă a avut ca urmare moartea copilului pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

(3) Vătămarea fătului în timpul sarcinii, prin care s-a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani, iar dacă a avut ca urmare moartea copilului pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(4) Vătămarea fătului săvârșită în timpul nașterii de către mama aflată în stare de tulburare psihică, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) și (2), ale cărei limite se reduc la jumătate.

(5) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) – (4) au fost săvârșite din culpă limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

(6) Când faptele prevăzute în alin. (1) – (3) și (5) au fost săvârșite de un medic, pe lângă pedeapsa închisorii, se va aplica și interzicerea exercitării profesiei de medic.

(7) Vătămarea fătului în perioada sarcinii de către femeia însărcinată, nu se pedepsește.

5.5 INFRACȚIUNI PRIVIND OBLIGAȚIA DE ASISTENȚĂ A CELOR ÎN PRIMEJDIE

Art. 201 Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate

(1) Omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a anunța de îndată autoritățile de către cel care a găsit o persoană a cărei viață, integritate corporală sau sănătate este în pericol și nu are putința de a se salva, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Fapta nu constituie infracțiune dacă, prin acordarea ajutorului, autorul s-ar expune unui pericol grav cu privire la viața, integritatea corporală sau sănătatea sa.

Art. 202 Împiedicarea ajutorului

Împiedicarea intervenției ajutoarelor pentru salvarea unei persoane de la un pericol iminent și grav pentru viața, integritatea corporală sau sănătatea acesteia, se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.

5.6 INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII PERSOANEI

Art. 203 Lipsirea de libertate în mod ilegal

(1) Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepsește cu închisoare de la unu la 7 ani.

(2) Se consideră lipsire de libertate și răpirea unei persoane aflate imposibilitatea de a-și exprima voința ori de a se apăra.

(3) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) și (2) se pedepsește.

Art. 204 Amenințarea

(1) Amenințarea cu săvârșirea unei infracțiuni sau cu producerea unei vătămări injuste a unui drept sau interes legitim, îndreptată împotriva sa ori a altei persoane, dacă aceasta are aptitudinea de a alarma, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Art. 205 Șantajul

(1) Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată ori pentru un membru de familie al acesteia, în scopul prevăzut în alin. (1).

(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) și (2) au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

Art. 206 Hărțuirea

Fapta persoanei care, în mod repetat, urmărește victima ori îi supraveghează locuința, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 6 luni sau cu amendă.

Efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, care prin frecvență sau conținut alarmează victima, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

5.7 TRAFICUL ȘI EXPLOATAREA PERSOANELOR VULNERABILE

Art. 207 Sclavia

(1) Punerea sau ținerea unei persoane în stare de sclavie, precum și traficul de sclavi, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Tentativa se pedepsește.

Art. 208 Traficul de persoane

(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia, săvârșită:

a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate;

b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane;

c) prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane,

se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Consimțământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă.

Art. 209 Traficul de minori

(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Dacă fapta a fost săvârșită în condițiile art. 208 alin.(1), pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Consimțământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă.

Art. 210 Supunerea la muncă forțată sau obligatorie

Fapta de a supune o persoană, în alte cazuri decât cele prevăzute de dispozițiile legale, la prestarea unei munci împotriva voinței sale sau la o muncă obligatorie, se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani.

Art. 211 Proxenetismul

(1) Determinarea sau înlesnirea practicării prostituției ori obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe persoane se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) În cazul în care determinarea la începerea sau continuarea practicării prostituției s-a realizat prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Dacă faptele sunt săvârșite față de un minor, limitele speciale pedepsei se majorează cu jumătate.

(4) Prin practicarea prostituției se înțelege întreținerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obținerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul.

Art. 212 Exploatarea cerșetoriei

(1) Fapta persoanei care determină un minor sau o persoană cu dizabilități fizice ori psihice să apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material, sau beneficiază de foloase patrimoniale de pe urma acestei activități, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Dacă fapta este săvârșită în următoarele împrejurări:

de părinte, tutore, curator ori de către cel care are în îngrijire persoana care cerșește;

prin constrângere,

pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

Art. 213 Folosirea unui minor în scop de cerșetorie

Fapta majorului care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material, folosindu-se în acest scop de prezența unui minor, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Art. 214 Folosirea serviciilor unei persoane exploatate

Fapta de a utiliza serviciile prevăzute în art. 181, prestate de o persoană despre care beneficiarul știe că este victimă a traficului de persoane ori a traficului de minori, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

Art. 215 Sancționarea tentativei

Tentativa la infracțiunile prevăzute în art. 207- 209 și art. 211 alin. (2) se pedepsește.

5.8 INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII ȘI INTEGRITĂȚII SEXUALE

Art. 216 Violul

(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința, sau profitând de această stare, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise în condițiile alin. (1).

(3) Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când:

a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;

b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră;

c) victima nu a împlinit vârsta de 15 ani;

d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;

e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală.

(4) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(5) Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) și (2) se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

(6) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) – (3) se pedepsește.

Art. 217 Agresiunea sexuală

(1) Actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 216, cu o persoană săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori profitând de această stare, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când:

victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;

b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră;

victima nu a împlinit vârsta de 15 ani;

fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;

fapta a avut ca urmare vătămarea corporală.

(3) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Dacă actele de agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de săvârșirea actelor sexuale prevăzute în art. 216 alin. (1) și (2), fapta constituie viol.

(5) Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

(6) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) și (2) se pedepsește.

Art. 218 Actul sexual cu un minor

(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise de un major cu un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Fapta prevăzută în alin. (1) săvârșită de un major cu un minor cu vârsta între 13 și 15 ani, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

(3) Fapta prevăzută în alin. (1) comisă de un major cu un minor cu vârsta între 13 și 18 ani, de către o persoană care a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea ori influența sa asupra acesteia, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Fapta prevăzută în alin. (1) se sancționează cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când:

minorul este rudă în linie directă, frate sau soră;

minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;

a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.

(5) Cu aceeași pedeapsă se sancționează fapta prevăzută în alin. (2) și (3), săvârșită în condițiile alin. (4) lit. c).

Art. 219 Coruperea sexuală a minorilor

(1) Comiterea de către un major împreună cu un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, a unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 218, precum și determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

(2) Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când:

minorul este rudă în linie directă, frate sau soră;

minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;

fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.

(3) Actul sexual de orice natură săvârșit de un major în prezența unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

(4) Determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole sau reprezentații în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum și punerea la dispoziția acestuia de materiale cu caracter pornografic se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

Art. 220 Racolarea minorilor în scopuri sexuale

Propunerea făcută de către un major, prin intermediul tehnologiilor de comunicare și informare, pentru a întâlni minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, în scopul comiterii unui act din cele prevăzute la art. 218 sau 219, dacă propunerea a fost acceptată de către minor, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Art. 221 Hărțuirea sexuală

(1) Pretinderea, în mod repetat, de favoruri de natură sexuală, în cadrul unei relații de muncă sau a unei relații similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situație umilitoare, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Partea specială

Motivația și scopul studiului

Dezvoltarea deosebită a industriei, înmulțirea mijloacelor de transport și intensificarea traficului în ultimele decenii, au atras o creștere alarmantă a morbidității și a mortalității prin traumatisme.

Creșterea incidenței leziunilor traumatice în condițiile vieții moderne, este o problemă de care societatea trebuie să se preocupe în sensul găsirii unor mijloace adecvate de prevenție, dar și atentă analiză a traumatismului sub raport cauzal, precum și o încadrare juridică corespunzătoare a faptei, în funcție de împrejurările de producere.

Cel mai important domeniu al medicinei legale este ocupat de traumatologie, aceasta având drept scop interpretarea leziunilor produse în accidente rutiere, accidente de muncă, agresiuni sau diferite forme de vătămare a integrității corporale și este suficient a aminti faptul că după statistici recente, în țările dezvoltate, fiecare a zecea persoană este victima unui traumatism.

Observarea cauzelor accidentelor de muncă, accidentelor de trafic sau a condițiilor în care sunt produse actele de agresiune, constituie o latură a activității de prevenire a unui domeniu care a atins proporții îngrijorătoare pe plan mondial, traumatismele ocupând locul al doilea în etiologia morbidității, mortalității și a stărilor sechelare.

BIBLOGRAFIE

1.http://www.viata-medicala.ro/Controverselecontinu%C4%83.html*articleID_5393-dArt.html

2.http://www.eticamedicala.ro/mod/page/view.php?id=103

3.http://www.scribd.com/doc/78159143/Traumatisme-craniocerebrale

4.http://www.mediafax.ro/social/medic-traumatismele-cranio-cerebrale-principala-cauza-de-deces-la-populatia-sub-40-de-ani-13547552

5. MEDICINĂ LEGALĂ – note de curs Conf. Dr. Valentin Gheorghiu

6.http://www.slideshare.net/exodumuser/134495123-vladimirbelismedicinalegala

7. Cristian Stan