Asistenta Medicala In Cadrul Centrelor de Permanenta din Judetul Bihor In Anul 2013

ASISTENȚA MEDICALĂ ÎN CADRUL CENTRELOR DE PERMANENȚĂ DIN JUDEȚUL BIHOR ÎN ANUL 2013

ABSTRACT: IN ROMANIA THE SANITARY SYSTEM IS FAR FROM BEING A VERY MODERN AND PERFORMANT ONE. STILL, THERE ARE INITIATIVES PROMOTING MEASURES OF IMPROVING THE ACTUAL CONDITION OF THE NATIONAL HEALTH LEVEL AND WE ARE GOING TO FOCUS ON ONE OF THESE SOLUTIONS: PERMANENT CENTERS. THE PURPOSE OF THIS PAPER IS TO DEMONSTRATE HOW IMPORTANT IS TO HAVE A PERMANENT CENTER OF HEALTHCARE WHERE ONE CAN GET SPECIALISED TREATMENT AND THERAPY UNTILL THE AMBULANCE CAN GET TO THE PATIENT AND TAKE IT TO THE HOSPITAL. THE FIRST AID THAT CAN BE RECEIVED IN SUCH A PERMANENT CENTER TURNS OUT TO BE LIFESAVER IN MANY CASES, AS WE WILL DEMONSTRATE IN THE FOLLOWING. THIS REMARKABLE INITIATIVE IS A REAL PROGRESS FOR THE ROMANIAN SANITARY SYSTEM AND OF COURSE FOR BIHOR COUNTY AND WE WOULD LIKE TO EMPHASIZE HOW MANY SUCCESSFUL CASES WERE RECORDED IN ONLY ONE CENTER OF THIS KIND.

Prezentarea generală a județului Bihor

Județul Bihor este așezat: în partea nord-vestică a României, pe cursurile Crișului Repede și Crișului Negru, mărginit la est de Munții Apuseni, iar la vest de Câmpia Tisei; se învecinează cu județele Cluj, Alba, Sălaj, Satu Mare, Arad, iar la vest cu Ungaria. Are o suprafață de 7.544 km2, o populație în număr de 592.242 locuitori și din punct de vedere administrativ județul Bihor cuprinde 10 orașe, 90 de comune și 429 sate. Reședința de județ este Oradea, mare centru cultural, economic și comercial de importanță europeană.

Relieful este variat, fiind dispus în trepte ce coboară de la est la vest, dinspre culmile Munților Apuseni spre Câmpia de Vest. În est se găsesc culmile înalte, vestice, ale masivului muntos Bihor cu înălțimi ce trec de 1.800 m (Pădurea Craiului) și șes de înălțimi mai mici (500-1.000m) ce completează silueta înaltă a Bihorului.

Clima județului este continental-moderată și se află sub influența maselor de aer vestice, mai umede și mai răcoroase. Temperatura medie anuală variază între 6° și 10,5°C, iar cantitățile precipitațiilor căzute cresc de la vest spre est, fiind cuprinse între 500 și 1.200 mm; rețeaua hidrografică este reprezentată de Barcău, Crișul Repede și Crișul Negru care curg de la est la vest.

Din punct de vedere economic, județul Bihor se caracterizează printr-o dezvoltare continuă a tuturor ramurilor. În producția industrială, concentrată îndeosebi în municipiul Oradea, ponderea cea mai ridicată o au ramurile industriei ușoare (blănărie, încălțăminte și confecții), alimentară, urmate de industria energetică și construcții de mașini, metalurgia neferoasă inclusiv extracția, industria chimică, exploatarea și prelucrarea lemnului (Oradea, Beiuș). Bine dezvoltată este și industria materialelor de construcții in special in zona Aleșd.

Din punct de vedere al sistemului sanitar, județul Bihor este în plină expansiune, asigurându-se servicii de calitate superioară atât în zona urbană a județului, datorită spitalelor bine dotate, cât și în cea rurală mulțumită centrelor de permanență recent înființate.

Centrele de permanență – mod de funcționare

Centrele de permanență au fost create în principalele cartiere din orașe în vederea decongestionării Serviciului General de Urgenta a orașului și sunt capabile să acorde prin echipa de gardă formată din medic si asistent medical – servicii de urgență. Orice persoană poate apela la un astfel de serviciu indiferent la ce medic de familie este înscris.

Obiectivele principale ale prevenirii în medicină sunt prelungirea duratei de viață, scăderea morbidității și îmbunătățirea calității vieții: toate acestea cu ajutorul unor resurse disponibile. Lucrând în colaborare cu pacienții, medicii din centrele de permanență și spitale sau instituții medicale au roluri cruciale ca: educatori, manageri ai accesului la serviciile de screening și la cele intervenționale și ca interpreți ai recomandărilor divergente pentru promovarea stării de sănătate. În ciuda eforturilor privind eficacitatea multor servicii de prevenire în prelungirea duratei vieții și în scăderea costurilor medicale, medicii, în mod frecvent, nu includ practici profilactice adecvate în îngrijirea acordată.

Obstacolele care împiedică asistența preventivă corectă cuprind: lipsa pregătirii adecvate, urmărirea unei afaceri în tratarea pacienților, dubiile asupra eficacității intervențiilor preventive, scepticismul privind dorința de schimbare a pacientului, rambursările și timpul limitat, cât și recomandările profesionale contradictorii. Succesele obținute la nivel de populație pot să nu fie vizibile la nivel de individ, iar medicii pot să nu fie conștienți de beneficiile cumulate ale eforturilor lor în contextul unui spital municipal sau județean, de aceea se recomandă înființarea centrelor de permanență, pentru o mai buna performanță, atat pe plan medical cât si economic.

Dispoziții generale: Centrele se înființează în mare parte pe baza următoarelor legi: Ordin nr. 697/2011, Legea nr.124/2012, Legea nr. 263/2004 și Ordin nr. 354/2013, din care amintim: ”Pentru asigurarea continuității asistenței medicale primare în regim de gardă se poate înființa un centru de permanență prin voința liber exprimată a minimum 2 medici de familie, titulari de cabinete de medicină de familie, indiferent de forma de organizare, care pot coopta alți medici de familie sau medici rezidenți în medicina de familie în anul III de pregătire, pentru a se constitui un grup de 7 medici. În situația în care nu se poate respecta condiția de a se constitui un grup de 7 medici pentru asigurarea serviciului în regim de gardă în centrele de permanență, se pot înființa și centre de permanență cu 5 sau 6 medici de familie dacă aceștia pot asigura funcționalitatea centrului de permanență și sunt de acord să funcționeze în această formulă. Centrele de permanență care sunt organizate și funcționează cu 5 sau 6 medici de familie vor funcționa în continuare cu același număr de medici dacă nu există solicitări de a fi cooptați alți medici pentru efectuarea gărzilor. Situații obiective de părăsire a centrului de permanență pot fi: pierderea dreptului de practică medicală, vânzarea praxisului, îmbolnăvirea medicului, decesul.

În situația în care se dorește înființarea unui centru de permanență, dar numărul medicilor din zonă este mai mic decât numărul minim de 5, atunci pot fi cooptați medici de familie care nu sunt titulari de cabinet sau medici rezidenți în medicina de familie în anul III de pregătire pentru a constitui echipele de gardă necesare funcționării centrului de permanență. La constituirea echipelor de gardă pot participa medici de familie care își desfășoară activitatea: în zonele arondate centrului de permanență; în unități sanitare care aparțin ministerelor cu rețea sanitară proprie; în alte unități administrativ-teritoriale decât cele arondate centrului de permanență.

Condițiile constituirii colectivului de medici și asistenți care asigură continuitatea asistenței medicale în regim de gardă în centrele de permanență, potrivit voinței părților, sunt cuprinse în convenția de asociere, încheiată în formă scrisă și cu respectarea prezentelor norme metodologice. Convenția de asociere a medicilor de familie pentru asigurarea continuității asistenței medicale primare în regim de gardă, prin centrele de permanență, cuprinde următoarele elemente obligatorii: părțile semnatare; scopul asocierii; sediul în care își vor desfășura activitatea echipele de gardă; medicul coordonator desemnat dintre medicii participanți la serviciul de gardă; durata convenției de asociere și modalitățile de încetare a acesteia.

La stabilirea sediului în echipelor de gardă se au în vedere următoarele:

în situația în care echipele de gardă care asigură continuitatea asistenței medicale primare în cadrul unui centru de permanență mobil, se consemnează locația de la nivelul căreia fiecare medic de familie participant la asociere asigură continuitatea asistenței medicale primare;

în situația în care echipele de gardă asigură continuitatea asistenței medicale primare în regim de gardă în condițiile prevăzute la art. 13 alin. (1) din Legea nr. 263/2004 privind asigurarea continuității asistenței medicale primare prin centrele de permanență, cu modificările și completările ulterioare, se consemnează sediile cabinetelor de medicină de familie ale medicilor de familie participanți la serviciul în regim de gardă;

în situația în care unul dintre medicii participanți la convenția de asociere privind asigurarea continuității asistenței medicale primare prin centrele de permanență dispune în cadrul cabinetului său de spațiu corespunzător, îl poate pune la dispoziția celorlalte echipe de gardă pentru derularea activității;

în situația în care spațiul necesar activității centrului de permanență este asigurat de consiliul local, se consemnează locația respectivă.

Zonele în care se înființează centre de permanență sunt stabilite de către direcțiile de sănătate publică, cu acordul caselor de asigurări de sănătate și al consiliilor locale sau la inițiativa medicilor de familie din zonele respective.

Fac excepție de la prevederile amintite centrele de permanență organizate în cadrul ministerelor cu rețea sanitară proprie, care se înființează în zonele stabilite de direcțiile medicale din structura ministerelor respective, cu acordul Casei Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești, respectiv al Casei Asigurărilor de Sănătate a Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului.

Actul de înființare a centrului de permanență îl constituie decizia de înființare a centrului de permanență, emisă de direcția de sănătate publică. Documentele în baza cărora se emite decizia de înființare a centrelor de permanență fixe sunt următoarele:

convenția de asociere a medicilor de familie;

dovada deținerii legale a spațiului în care urmează să funcționeze centrul de permanență, după caz, de către consiliile locale sau medicii de familie;

autorizația sanitară de funcționare a structurii sanitare în care funcționează centrul de permanență sau raportul de inspecție sanitară solicitate de consiliul local sau medicii de familie, după caz, prin care se confirmă îndeplinirea condițiilor igienico-sanitare prevăzute de lege;

după caz, copii ale contractelor de muncă sau ale contractelor de prestări de servicii pentru personalul medical care participă la asigurarea continuității asistenței medicale primare în regim de gardă prin centrele de permanență;

documente care să ateste pregătirea profesională a personalului medical și dreptul acestuia de a profesa, în condițiile prevăzute de actele normative în vigoare;

Decizia de înființare a centrului de permanență se autorizează de directorul executiv al direcției de sănătate publică județeană, respectiv a municipiului București, și cuprinde în mod obligatoriu următoarele elemente:

denumirea centrului de permanență;

tipul centrului de permanență;

sediul centrului de permanență; în situația centrelor de permanență mobile cu locația în cabinetele medicilor de familie ce participă la serviciul de gardă, se va consemna locația de la nivelul căreia medicul de familie va asigura continuitatea asistenței medicale primare în regim de gardă;

zonele arondate centrului de permanență;

personalul medical care asigură continuitatea asistenței medicale în regim de gardă în cadrul centrului de permanență, cu menționarea gradului profesional al acestuia;

coordonatorul centrului de permanență;

data începerii activității centrului de permanență.

Coordonatorul centrului de permanență asigură coordonarea activității acestuia din punct de vedere administrativ. Raporturile dintre coordonatorul centrului de permanență și ceilalți medici de familie ai centrului de permanență nu implică nicio subordonare în plan profesional, medicii de familie având drept de inițiativă și de decizie în exercitarea actului medical și deplina răspundere față de acesta.

Pentru asigurarea continuității asistenței medicale primare în regim de gardă prin centrele de permanență, medicii de familie organizați în una dintre formele de exercitare a profesiei, potrivit legii, pot angaja ca salariați medici de familie, medici rezidenți în medicina de familie în anul III de pregătire, precum și asistenți medicali, în condițiile prevederilor legale în vigoare, sau pot încheia cu aceștia contracte de prestări de servicii.”

Documentele medicale utilizate în centrele de permanență în care serviciul în regim de gardă se desfășoară într-un spațiu unic sunt următoarele: registrul de consultații; jurnalul de bord al autospecialelor de consultații la domiciliu; bilete de trimitere, adeverințe medicale, după caz; fișa de consum a medicamentelor și materialelor sanitare pe gardă, detaliată pe tipuri de medicamente și materiale sanitare, semnată și parafată de medicul de familie care a asigurat garda.

Rapoartele de activitate ale centrelor de permanență în care serviciul în regim de gardă se desfășoară într-un spațiu unic sunt următoarele: raportul activității medicale desfășurate în timpul gărzii; raportul lunar al activității medicale desfășurate în centrul de permanență; raportul lunar al consumurilor de medicamente și materiale sanitare înregistrate pe centru de permanență.

Documentele justificative privind prezența personalului medical care asigură continuitatea asistenței medicale primare în regim de gardă prin centrele de permanență în care serviciul în regim de gardă se desfășoară într-un spațiu unic sunt următoarele: condica de prezență pentru activitatea de gardă; foaia colectivă de prezență a personalului medical.

Atribuții privind înființarea și funcționarea centrelor de permanență:

Atribuțiile direcțiilor de sănătate publică privind funcționarea centrelor de permanență sunt următoarele: să emită deciziile de înființare a centrelor de permanență; să realizeze arondarea teritorială a localităților la centrele de permanență; să identifice medicii de familie care își exprimă opțiunea de a participa la asigurarea continuității asistenței medicale primare în regim de gardă prin centrele de permanență; să asigure instruirea personalului medical cu privire la acordarea asistenței medicale în urgențele medico-chirurgicale; să realizeze îndrumarea metodologică a personalului medical care își desfășoară activitatea în cadrul centrelor de permanență; să verifice existența condițiilor minime de spațiu și a circuitelor funcționale, precum și a dotării minime necesare funcționării centrelor de permanență și să emită raportul de inspecție sanitară prin care se confirmă îndeplinirea condițiilor igienico-sanitare prevăzute de lege; să efectueze controlul organizării și desfășurării activității în centrele de permanență; să înmâneze, la momentul efectuării controlului, sau, după caz, să comunice medicilor de familie titulari/reprezentanților legali ai cabinetelor de medicină de familie procesele-verbale și/sau notele de constatare ca urmare a efectuării controalelor în termen de 3 zile lucrătoare de la data efectuării controlului;să întocmească și să transmită Ministerului Sănătății, până la data de 25 a lunii în curs pentru luna precedentă, raportul activității desfășurate în cadrul centrelor de permanență.

Atribuțiile caselor de asigurări de sănătate privind funcționarea centrelor de permanență sunt următoarele:

să încheie contracte distincte cu cabinetele de medicină de familie ai căror titulari/reprezentanți legali au constituit echipele de gardă pentru asigurarea continuității asistenței medicale primare prin centrele de permanență, în limita sumelor primite prin transferuri din bugetul Ministerului Sănătății;

să deconteze cabinetelor de medicină de familie cu care au încheiat contracte, în termen de 20 de zile calendaristice de la depunerea documentelor necesare decontării, contravaloarea orelor de gardă efectuate în centrele de permanență, cu sau fără cheltuieli de administrare și funcționare, după caz;

să efectueze controlul organizării și desfășurării activității în centrele de permanență, în colaborare cu direcțiile de sănătate publică, în limita competențelor;

să înmâneze la momentul efectuării controlului sau, după caz, să comunice medicilor de familie titulari/reprezentanților legali ai cabinetelor de medicină de familie procesele-verbale și/sau notele de constatare ca urmare a efectuării controalelor în termen de 3 zile lucrătoare de la data efectuării controlului.

Atribuțiile consiliilor locale privind funcționarea centrelor de permanență sunt următoarele: să asigure spațiile necesare desfășurării activității centrelor de permanență și autorizarea lor; să asigure personalul auxiliar, respectiv: îngrijitoare, paznic, registrator medical, după caz, dacă pun la dispoziție spațiul și paza pentru cabinetele care participă la un centru de permanență, indiferent de forma de organizare a centrului de permanență; să asigure dotarea minimală necesară funcționării centrelor de permanență, dacă pun la dispoziție spațiul pentru centrul de permanență; să asigure utilitățile necesare funcționării centrelor de permanență și plata acestora, dacă pun la dispoziție spațiul pentru centrul de permanență.

Atribuțiile coordonatorului centrului de permanență sunt următoarele: să asigure coordonarea activităților administrative și organizatorice ale centrului de permanență; să întocmească, prin consultarea medicilor de familie care își desfășoară activitatea în centrul de permanență, graficul gărzilor și să îl transmită casei de asigurări de sănătate, direcției de sănătate publică județene sau a municipiului București, serviciului de ambulanță județean ori al municipiului București-Ilfov și primăriilor unităților administrativ-teritoriale interesate, până cel târziu la data de 30 a lunii în curs pentru luna următoare; să avizeze, până la data de 10 a lunii în curs pentru luna precedentă, foaia colectivă de prezență a medicilor de familie și a asistenților medicali, care asigură continuitatea asistenței medicale primare în regim de gardă în cadrul centrului de permanență cu sediu unic; să întocmească și să transmită direcțiilor de sănătate publică, până la data de 15 a lunii în curs pentru luna precedentă, raportul lunar al activității medicale desfășurate în centrul de permanență cu sediul unic; raportul de activitate se va întocmi în baza indicatorilor de activitate ai centrului de permanență; să întocmească și să transmită direcțiilor de sănătate publică, până la data de 15 a lunii în curs pentru luna precedentă, raportul lunar al consumurilor de medicamente și materiale sanitare înregistrate pe centrul de permanență cu sediul unic și să solicite refacerea stocurilor; să asigure repartizarea corectă, pe baza consumurilor înregistrate de medicamente și materiale sanitare necesare funcționării centrelor de permanență cu sediu unic; să verifice întreținerea dotărilor centrului de permanență cu sediu unic și să monitorizeze utilizarea corespunzătoare a acestora, informând direcția de sănătate publică în cazul apariției unor disfuncționalități

Centrele de permanență din judetul Bihor

În județul Bihor există următoarele centre (Fig. 1): C.P. Săcuieni, C.P. Sudrigiu, C.P. Holod, C.P. Olcea, C.P. Pomezeu, C.P. Suplacu de Barcău, C.P. Ciuhoi, C.P. Sîrbi, C.P. Vadu Crișului, C.P. Răbădăgani, C.P. Ceica, C.P. Biharia, C.P. Șoimi, C.P. Dobrești, C.P. “ Clujului ” Oradea, C.P. “Gh. Doja” Oradea, C.P. Săcădat. C.P. Sălacea, C.P. Cimpani, C.P. Cociuba Mare. Aceste centre sunt autorizate și funcționale, însă în zona de Sud-Vest a județului Bihor se poartă încă discuții cu autoritățile pentru înfințarea a noi centre de permanență.

Centrele de permanență dețin roluri foarte importante în plan medical, cu ajutorul lor vom putea rezolva mult mai eficient și mai rapid cazurile de boală și totodata are un impact economic fantastic reducând o multitudine de cheltuieli aferente îngrijirilor medicale. În prezent centrele de permanent din județul Bihor se bazează pe trei tipuri de profilaxii/prevenții:

Prevenția primară (menținerea sănătății) – Scopul este prevenirea factorilor specifici de cauzalitate, impactul factorilor de risc cu rezultatul obtinut la nivelul persoanelor care evită boala si pentru a reduce aparitia la nivelul populatiei. Grupul țintă poate să fie întreaga populatie, un grup ales, mai ales grupul sănătosilor cu factori de risc ridicat. Exemple: vaccinuri, immunoprofilaxie, fluorinarea / clorinarea apei.

Prevenția secundară (screening și îngrijire) – Scopul este de a descoperi boala într-un stadiu incipient, diagnostic și tratament în timp util și intervenție corespunzătoare. Prevenția secundară este, de asemenea, responsabilă pentru monitorizarea și controlul periodic. Exemple: diagnosticul precoce la anumite boli (tuberculoză, cancer, hipertensiune arterială, diabet zaharat etc), filtrare HIV, mamografie oluției bolii și prevenirea consecințelor sale.

Prevenția terțiară (tratament, reabilitare) – Tratament adecvat al bolii pentru a preveni progresia, pentru a evita invaliditatea, precum pentru a restaura sau înlocui funcțiile (sau țesuturile) pierdute.Grupul țintă este omul bolnav pe încearcăm să facem potrivit pentru a trăi o viată de calitate adecvată. Exemple: handicap fizic, purtători de proteze, bolnavi mintal, dependenți de droguri.

Fig. 2 – Număr de cazuri intervenite în centrele de permanență din Bihor-2013

Din Fig. 2 observăm că pe lângă persoanele asigurate, au beneficiat de serviciile centrelor de permanență și neasigurați, însă într-o proporție mult mai mică.

Fig. 3 – Structura pe grupe de vârste a pacienților de la centele de permanență Bihor

Din figura 3 se poate observa că majoritatea covârșitoare a bolnavilor se încadrează în grupa de vârstă 5-59 de ani cu o pondere de 62,4% din totalul pacienților. De asemenea remarcăm o tendință generală de creștere a numărului bolnavilor care apelează la serviciile centrelor de permanență.

Tabelul nr. 1 – Număr de bolnavi pe coduri de urgență în județul Bihor în anul 2013

Din tabelul nr. 1 reiese că în anul 2013 au fost 335 de cazuri la care a fost solicitată intervenția unui echipaj de urgență. Dintre numeroasele cazuri soluționate, prezentăm următoarele:

Cazul 1: În data de 14.04.2013 pacientul Î.V. în vârstă de 59 de ani s-a prezentat la centrul de permanență din Comuna Săcădat acuzând durere în partea stângă a abdomenului. A fost diagnosticat cu, colică renală stânga. În vederea compensării, pacientului i-au fost administrate intravenos o fiolă de algocamin și una de scobutil. Ca tratament i-a fost scrisă o rețetă pentru zanocin si no-spa.

Cazul 2: În data de 15.04.2013 pacientul M.R. în vârstă de 33 de ani s-a prezentat la centrul de permanență din Comuna Săcădat cu astm bronșic în criză. În vederea compensării, pacientului i-au fost administrate intravenos hemisuccinat și miofilin.

Cazul 3: Pacientul B.M. în vârsă de 55 de ani s-a prezentat la centrul de permanență din Comuna Olcea cu accident vascular cerebral și hemipareză. În vederea compensării, pacientului i-au fost administrat manitol, furosemit, și ser fiziologic. Pentru transportul pacientului la spital a fost chemată o ambulanță.

Cazul 4: Pacientul H.R. în vârstă de 27 de ani s-a prezentat la centrul de permanență din Comuna Olcea cu o stare general alterată. În urma anamnezei și a altor investigații a fost diagnosticat cu intoxicație cu ciuperci. Pacientul s-a decompensat rapid, astfel în 20-25 de minute a intrat în comă. Salvarea a ajuns abia după o oră de la solicitare. Pacientului i-au fost administrat hemisuccinat în doză mare, furosemit, și ser fiziologic. În lipsa asistenței primite la centru, pacientul ar fi decedat.

Cazul 5: Pacientul T.S. în vârstă de 60 de ani s-a prezentat la centrul de permanență din Comuna Olcea cu infarct micocardic. Pacientului i-au fost administrate nitroglicerină, aspirină sub limbă și furosemit.

Concluzii

După părerea noastră legislația încurajatoare în vederea înființării centrelor de permanență este benefică populației deoarece după cum se poate remarca din indicatorii de evaluare a activității centrelor de permanență, acestea nu au fost înființate degeaba. Aceste centre sunt deosebit de utile atât pentru statul român cât si pentru populație, în special pentru cea rurală unde ambulanțele ajung greu.

Decongestionarea spitalelor și a serviciului de salvare împreună cu promtitudinea primirii îngrijirilor medicale fac din aceste centre o adevărată mană cerească, astfel rezolvându-se câteva dintre problemele ”bolnavului” nostru sistem medical. În studiul de caz se pot observa cele trei situații care puteau fi fatale, însă datorită rapidității medicilor de gardă din centru, acești trei pacienți au fost salvați.

O foarte mare apreciere ar trebui acordată și medicilor care au suficient curaj să înființeze aceste centre. Este o responsabilitatea foarte mare, pe care aceștea și-o asumă. Bagajul lor de cunoștințe trebuie să fie mult crescut deoarece nu știu niciodată cu ce se pot confrunta. Cazurile potențial fatale pe care aceștea le-au soluționat ne arată că dispunem de oameni foarte pregătiți la serviciile cărora putem apela fără reținere.

Bibliografie

DSP Bihor, Indicatori de evaluare a activității în centrele de permanență în anul 2013

http://www.sanatateplus.ro/downloads/amg1_curs2.pdf [accesat la 28.03.2014]

http://www.bihor.insse.ro/main.php?id=404 [accesat la 28.03.2014]

Legea nr. 124/2012 privind aprobarea OG 7/2011 pentru modificarea si completarea Legii nr. 263/2004 privind asigurarea continuitatii asistentei medicale primare prin centrele de permanență

Legea nr. 263/2004 privind asigurarea continuitatii asistentei medicale primare prin centrele de permanență

Ordinul nr. 697/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice cu privire la asigurarea continuității asistenței medicale primare prin centrele de permanență

CONSIDERAȚII PRIVIND TIPURILE DE ACCIDENTE ÎNTÂLNITE PE PÂRTIILE DE SCHI

AUTOR: VANEA LAURENȚIU-CRISTIAN

COORDONATOR: ASIST.UNIV.DRD. – ZOLTAN KISS

UNIVERSITATEA “EFTIMIE MURGU” REȘIȚA, FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE

THIS STUDY DESCRIBES: INJURIES WICH COULD OCCUR ON SKI SLOPES.

EACH AND EVERY DAY THE NUMBER OF SKI PRACTICANTS IS INCREASING. USUALLY, MOST OF THEM ARE BEGINNERS AND ADVANCED. THEIR PREFERENCES ARE – EASY SLOPES WITH A LOW DIFFICULTY LEVEL, WITH HIGH TECHNOLOGICAL AND MECHANICAL EQUIPMENT (LIFTS, CABLE CARS ASO.). UNFORTUNATELY, BROADLY SPEAKING THE EASY SLOPES ARE MISSING.

BECAUSE OF THE LACK OF EASY SLOPES, VERY OFFEN SKIERS WITH POOR EXPERIENCE AND WEAK SKILLS ARE EXPOSED TO INJURIES AND THEY CAN ALSO ENDANGER OTHERS. THE NEED OF SKI INSTRUCTORS IS OBVIOUS, STILL SKI SCHOOLS ARE NOT A MUST FOR MOST OF OUR SKI RESORTS.

FURTHER WE ARE GOING TO TALK ABOUT: ACCIDENT FACTORS, INJURIES, OBSTACLES AND PREVENTIONS.

Mai puține accidente

Acum 4500 de ani se presupune că datează primul schi găsit in Suedia până azi schiul a evoluat de la un simplu mijloc de deplasare pentru vânători și pentru cei care călătoreau să-și rezolve anumite afaceri. Schiul de atunci te ținea doar deasupra zăpezii. În 1933 în zona Rodoy din Norvegia s-au descoperit desene făcute pe stâncă ce descriu un bărbat pe schiuri foarte înguste construite din lemn ținând în mână un băț.

Fig.nr.1

În 1700 oamenii din zona Telemark din Norvegia au inventat coborârea dealurilor și sărituri cu schiurile cu controlarea vitezei, primul eveniment sportiv având loc la începutul anilor 1800. Din anul 1900 europenii au început să preia distracția vecinilor lor nordici . “Schiul nordic” adaptat la relieful pârtiilor din Alpi s-a transformat în schi alpin. Participarea schiului la Jocurile Olimpice (J.O.) de iarna a marcat începutul evoluției celui mai îndrăgit sport de iarnă. După al 2-lea Război Mondial, Austria și Elveția au pus bazele unor stațiuni dedicate schiului. După revoluția din Decembrie 1989 românii au avut posibilitatea să călătorească, să-și petreacă vacanțele de iarnă în stațiuni de schi. Astfel numărul celor care practică schiul a crescut și în țara noastră.

Odată cu creșterea numărului de practicanți, aglomerația și haosul care domnește pe pârtii la sfârșitul săptămânii a devenit inevitabil. Așa se face că uneori, în lipsa semnelor de informare care să indice: gradul de dificultate a unor pârtii, trasee, starea în care se află zăpada sau obstacole care pot apărea pe pârtie (crevase, avalanșe, stânci, bușteni), mulți practicanți cu o tehnică slabă și un grad de pregătire necorespunzător se trezesc pe trasee foarte dificile, expunându-se la accidentări, devenind amenințări pentru cei din jurul lor. Obligația noastră ca practicanți indiferent de nivelul de pregătire este să cunoaștem regulile elementare de circulație, fără de care pericolul de accidente va fi prezent permanent, iar instruirea organizată va fi compromisă. Măsurile de siguranță au fost luate chiar de la nivelul echipamentului care în timp cu ajutorul tehnologiei a evoluat:

Fig.nr.2 Schiul carve

Fig.nr.3 Legături de tip „Diagonal”

Fig.nr.4 Cască de protecție

Fig.nr.5 Protecție coloană vertebrală

Precum si pârtiile care au fost semnalate cu indictoare de circulație:

Fig.nr.6 Indicatoare dificultate pârtie

Fig.nr.7 Indicatoare dificultate pârtie

Fig.nr.8 Direcții

Fig.nr.9 Atenționări!

Fig.nr.10 Atenționări!

Pârtiile trebuie să fie bine amenajate, să dețină puncte sanitare dotate cu instrumente necesare și echipe de salvare cum este Salvamontul la noi. Desfășurarea orelor de instruire in rândul celor care practică schiul ar trebui să fie obligatorie măcar în sensul comportamentului pe pârtii, pârti devenite și la noi în anumite stațiuni, artere de circulație publică. În foarte multe stațiuni din străinătate există agenți de circulație schiori care veghează, identifică și îi împiedică pe cei imprudenți să atenteze la siguranța proprie și a celor din jur. Trebuie să existe un set de legi clare și în vigoare care sancționează neatenția în cazul producerii unor accidente.

Din nefericire în ciuda tuturor eforturilor pentru prevenirea accidentelor și diminuarea efectelor lor, o mică parte de risc va exista practicând acest sport de iarnă, accidentele datorându-se și greșelilor tehnice subiective ale schiorului sau ale unor factori obiectivi, care nu mai sunt în controlul practicantului. O cantare greșită, agățare sau încălecare a schiurilor, cădere care poate provoca șocuri și torsiuni sau fracturi reprezintă situații neplăcute care pot avea repercursiuni grave.

Schiul este un sport care necesită o concentrare maximă, în orice stadiu de pregătire te-ai afla. Întradevăr față de viața de zi cu zi, schiorul, prin autocontrol încearcă să-și mărească atenția. O problemă deosebită apare când se lucrează cu copii, despre care știm că nu au o capacitate foarte mare de atenție, nereușind să stea concentrați o perioadă îndelungată, instinctul lor de conservare nu este dezvoltat, așadar fără a înfrâna curajul și elanul lor care de altfel este caracteristica principală a unui schior, se impune temperarea excesului de zel, în lipsa bagajului de cunoștințe tehnice și nivelului de pregătire fizică. Începătorii foarte prudenți, care, de frica terenului și a vitezei dobândite pe el preferă să schieze in zăpadă nebătută sau izolați, acest lucru expunându-i la fel de mult la accidentări.

Printre factorii care predispun la accidentări enumerăm:

Lipsa examinărilor medicale dinaintea efortului.

Carențe ale aparatului locomotor și lipsa controlului muscular.

Slabul nivel al pregătirii fizice generale și lipsa influențării selective a aparatului locomotor înainte de efort.

Folosirea echipamentelor necorespunzătoare

Insuficienta dezvoltare a tehnicii.

Excesul de oboseală.

Schiorii care nu știu să se oprească și prelungesc sesiunile de schiat, măresc numărul coborârilor și schiază fără pauze, sunt cei mai expuși accidentărilor la fel și începătorii care stau încordați și obosesc foarte repede

Fig.nr.11

Autorul cărții „Schi Alpin Modern” Ion Matei relata faptul că în urma cercetărilor specialistului în schi Bekett Horvath, aproape 50% din totalitatea accidentelor aparțin începătorilor. La același subiect adaugă faptul că s-a făcut un sondaj în jurul celor accidentați și evidențierea a fost foarte clară, „cel mai mare număr de accidente se produc fie la începutul sezonului, fie la sfârșitul lui sau la sfârșitul săptămânii, când pârtiile sunt foarte aglomerate”. O altă statistică dezvăluie faptul că accidentările ating un nivel mai ridicat în timpul taberelor, în prima zi în care sosește practicantul, în a patra zi când apare fenomenul de oboseală și în ultima zi, deoarece atunci își supraestimează posibilitățile.

Pregătirea precară a pârtiilor și zăpada de calitate slabă.

Lipsa zăpezii din ultimii ani a accentuat problema accidentelor. În lipsa precipitaților din ultimele ierni, cel puțin în Romania, oamenii au schiat pe unde a fost zăpadă, și pentru că zăpada a fost sau nu pe pârtii, schiul in preajma copacilor sau pe trasee foarte accidentate cu obstacole mascate, unde există gheață dedesubt, zăpadă vâscolită sau foarte grea din cauza temperaturilor ridicate, a constituit un pericol și mai mare mai ales pentru cei care nu au un bagaj de deprinderi și cunoștințe necesare acestor condiții.

Supraestimarea abilitaților și excesul de viteză sau viteza necontrolată.

Ignorarea sau lipsa de cunoaștere a normelor de circulație.

Subiectul regulamentului este de o importanță enormă. Buna comportare pe pârtiile de schi nu ar trebui să fie un moft sau să fie considerată o frică ce nu ne permite să ne distrăm… Acest regulament este cunoscut sub numele de „Codul zăpezii și al securității în schi”, în alte țări fiind denumit „decalogul schiorului” el reprezintă simțul realității.

„Cele 10 porunci” ale schiorilor :

Respectarea persoanelor din jur. Fiecare schior trebuie să se comporte in așa fel încât să nu compromită o altă persoană și să nu-i provoace daune.

Respectarea pârtiei. Schiatul rapid pe pârtii dedicate începătorilor constituie o greșeală, ca și aventurarea schiorului începător pe o pârtie dificilă.

Controlul vitezei și al direcției. Toți schiorii trebuie să folosească o viteză adecvată pentru capacitatea lor fizică și tehnică.

Prioritate “de vale”. Schiorul din vale, care nu vede în urmă, are prioritate față de cel din deal. Schiorul din spate trebuie să fie atent și să adapteze viteza in așa fel încât să poată sa-l evite pe cel din față in cazul unor schimbări bruște de direcție, sau orice altă manevră executată de cel din vale.

Traversare sau încrucișare. Un schior care dorește să traverseze o pârtie sau o zonă de instruire, trebuie să se asigure din toate direcțiile, menținând controlul vizual, luându-și precauțiile necesare evitării unui accident.

Depășirea. Ca și in trafic, schiorul trebuie să țină cont de evoluția celui depășit și să asigure o distanță suficienta in raport cu el.

Staționarea. Este indicată evitarea opririlor in locuri cu vizibilitate redusă iar in cazul unei probleme să degajeze repede zona.

Urcarea, trebuie efectuata numai și numai pe marginea pârtiei.

Respectarea semnalizatoarelor. Obligatorii pentru toți schiorii (Fig. 5,6,7,8,9).

In caz de accident. Orice schior este obligat să dea ajutor in limita cunoștințelor și a gravității situației fiind responsabil de accidentul provocat și de pagubele materiale ale victimei. Un schior distrat își asumă aceleași riscuri ca un pieton care traversează o intersecție aglomerată fără a urmării circulația și semafoarele.

Studiu de caz

Studiul de caz, are la bază date primite din partea Consiliului Județean Caraș-Severin, date culese de echipele de Salvamont din Reșița și Caransebeș pe pârtiile de schi din munții Semenic și Muntele Mic.

După cum am precizat și în primul capitol evoluția pârtiilor de schi s-a putut observa în ultimii ani în România, acest trend fiind valabil și pentru județul Caraș-Severin. În momentul de față există 8 pârtii omologate, 5 în Semenic și 3 pe Muntele Mic după cum se poate observa în tabelul de mai jos .

Tabel .nr .I

Fig.nr.12

Fig.nr.13

Perioadele din care am selectat datele (2009-2012) sunt relevante având în vedere creșterea numărului de pârtii amenajate din cele două stațiuni, ducând la dezvoltarea turismului in zonă. În urma statisticilor, anumite caracteristici ale accidentelor din ambele stațiuni au fost depistate.

Tabel. nr. II

Concluzii

Toate aceste date au fost selectate pentru a evidenția accidentele produse doar pe pârtiile de schi, astfel la prima vedere pare paradoxal cu ce știam până acum. Am observat că numărul accidentelor este mai mare pe pârtiile amenajate decât pe cele neamenajate in proporție de 90%, iar în rândul practicanților accidentați, din 228 inregistrați in 4 ani, 174 au avut echipament adecvat si doar 54 unul neadecvat.

Fig.nr. 14

Fig.nr.15

De ce? Explicația este foarte simplă. Avem pârtii bine amenajate și echipamente adecvate ceea ce este o premiză bună, dar nu suficientă. Fără să am un studiu statistic dar activând ca monitor de schi in România pot spune că numărul monitorilor de schi este foarte mic și instructajul primit este prost structurat, ceva foarte important ce trebuie avut în vedere de la început este pregătirea schiorului de către un instructor care cunoaște elemente de pregătire fizică specifică.

Pregătirea fizică este un factor foarte important, în tabel observăm că majoritatea accidentelor s-au produs la nivelul membrelor (inferioare și superioare) iar plăgile sunt cauzate de contactul violent cu suprafețele dure, in cazul nostru zăpadă înghețată, gheață, pietre etc. Plăgile sunt frecvente din cauza volumului mare de căzături ale începătorilor.

Fig.nr.16

De ce sunt aceste segmente ale corpului mai expuse? Pentru că membrele inferioare adică picioarele sunt angrenate în mișcări foarte solicitante, fără pregătirea necesară ele pot suferi traumatisme în urma unor căderi dificile și necontrolate sau în urma unor răsuciri, întinderi sau flectări excesive. Membrele superioare adică mâinile, sunt segmente libere ale corpului care pot suferi la rândul lor traumatisme în urma căderilor nedorite. Datorită lipsei de coordonare și a cunoștințelor de amortizare in cădere, la fel și mâinile pot suferi: lezări ale pielii, entorse, luxații sau chiar rupturi ale oaselor.

Până acum am stabilit: unde se produc, de ce, și ce zone ale corpului sunt afectate iar pentru o și mai bună explicație care ține de cunoștințele practice și teoretice acumulate trebuie să vedem și ce categorii de vârstă sunt cele mai afectate. Iar din câte am observat favoriții sunt cei cu vârste cuprinse între 22-30 ani iar pe locul doi sunt cei de peste 30 ani. beneficiat de instructaj pe acest plan și sunt mai expuși decât copiii, care odată cu „moda” de a schia și deschiderea spre țări străine, au beneficiat de instructori bine pregătiți și de stațiuni bine puse la punct în călătoriile lor cu părinții. Cu siguranță pe viitor vom avea tineri și adulți mult mai bine pregătiți decât cei de acum, ei vor înțelege importanța instructajului făcut de un specialist și vor propaga acest lucru viitoarelor generații.

Concluzie personală:

Un set de reguli este bine venit in orice context, cu atât mai mult cu cât integritatea, sănătatea sau chiar viața noastră depinde de ele. Disciplina este o provocare foarte mare pentru toți și poate fi menținuta doar prin exercițiu, acesta fiind un preț mic pe care îl plătim pentru siguranța noastră în orice domeniu.

Bibliogafie:

Andersen,R.,E., Montgomery, D., L., – (1988), Physiology of Alpine Skiing, Sport Medicine.

Baniaș,P. – (2005), Specializare schi-curs, Timișoara.

Bâră,M. – (1999), Schiul pentru toți, Editura Stadion, București.

Dosek,A. – (1993), A sizes, Magyar Testnevelesi Egyetem, Budapest.

http://www.skivirus.com/tehnica-schi/1181-istoria-si-evolutia-schiului-alpin.html

http://munte.xtrem.ro/Ski-Alpin_–d2/Schiul-istorie-si-legenda_–a2.html

Matei,I. – (1988). Schi Alpin Modern, editura Sport – Turism, București.

Râță,E. – (2013), Schiul sport de iarnă-curs, Timișoara.

METODE ȘI MIJLOACE DE RECUPERARE KINETOTERAPEUTICE ÎN ARTRITA REUMATOIDĂ

autor: Simcea elena minodora

Prof. coordonator: șEF LUCRăRI UNIVERSITAr dr.CIOBANU DANIELA

UNIVERSITATEA „ CONSTANTIN BRÂNCUȘI” TG-JIU

FACULATAEA DE ȘTIINȚE MEDICALE ȘI COMPORTAMENTALE

ABSTRACT: Thus, to obtain complex therapeutic effects in that condition, develops forms and methods of medical gymnastics, determined the particularities of the condition and clinical needs of the individual ade. In the practice of medical recovery, physical therapy rheumatoid arthritis represents an important weapon to medical care, said disease, dominated by methodology specifies which imposes strict rules for implementing sets of exercises, depending on the diagnosis and the degree of impairment of capacity funcțional.

Physical therapy, both within the program of rheumatoid arthritis and other disorders in recovery, is aimed at monitoring and functional loss prevention restoration of existing ones, thus providing patients a life in optimal conditions. The recovery of patients with sequelae caused by rheumatoid arthritis, is based on forward-artro reeducation. Artro reeducation forward-artro is done in steps of difficulty, starting with simple exercises, such as the removal of limbs, body, returns etc

Cap. I Introducere

Artrita reumatoidă este o boală cronică, ce necesită un tratament medicamentos, chirurgical,

fizioterapeutic, kinetoterapeutic, cu o urmărire atentă și îndelungată din partea unei echipe multidisciplinare formată dintr-un medic reumatolog, chirurg, asistent medical, kinetoterapeut și un specialist în terapie ocupațională

Artrita este un proces inflamator acut, subacut și cronic al elementelor componente, ce afectează una sau mai multe articulții, cu etiologie diversă, caracterizată prin tumefiere, căldură, roșeață a tegumentelor care acoperă articulația afectată, durere de diferite grade și reducerea mobilității articulare. Este determinată de poliartrită reumatoidă, artroze, gută, tuberculoză și alte infecții. În funcție de evoluție, se disting artritele acute și cronice, iar după cauze determinante acestea pot fi artrite infecțioase, artrite reumatoide, artrită gutoasă (gută) și artrită produsă de hemofilie.

Fig.1 Articulații periferice afectate de artrită reumatoidă

Artrita reumatoidă este o boală cronică infalamatorie și progresivă, ce afectează mai ales articulațiile și sinovialele articulațiilor mici ale mâinii (Fig.1), încheieturii mâinii, cotului, umărului, piciorului, gleznei, genunchiului și șoldului, producând deformări grave. Artrita reumatoidă este o boală, ce progresează pe o perioadă posibil mai lungă, marcată de perioade de exacerbare, urmate de perioade de remisie. Pot fi afectate și alte organe, precum plămânii, splina și rinichii. Artirta reumatoidă se împarte în trei forme mai cunoscute:

artrita reumatoidă propriu-zisă – necesită o mare atenție din partea medicului internist reumatolog mai ales în faza acută, dar și a ortopedului, atât în faza de profilaxie a deformărilor, cât și în faza de tratament a acestora și a sechelelor garve, care limitează funcționalitatea articulației. Afectează în special femeile între 30-50 de ani, iar tipic acestei boli este afectarea bilaterală a segmentelor. O fază mai avansată a disfuncționalității aparatului locomotor poate produce invaliditate, iar evoluția progresivă susținută de o inflamație a țesutului conjunctiv prezentă în tot organismul se manifestă cel mai violent la nivelul articulațiilor, unde se instalează o sinovită, ca punct de declanșare a dereglărilor articulare;

artrita reumatoidă infantilă (juvenilă) – boală articulară cronică, cu afectare simetrică, ce se manifestă în faza acută prin tulburări difuze: slăbiciune, scăderea în greutate, paloare, irirtabiliate, simptome reversibile, până la o funcționalitate tot mai redusă, cu deformări importante;

artrita reumatoidă ce evoluează cu splenomegalie (splenomegalică) – cuprinde tipuri de artrită reumtoidă asociate cu creșterea în volum a splinei. Se cunosc două forme principale: boala Still este o bolă infantilă, care debutează cu febră tumefacții ale ganglionilor limfatici, creșterea în volum a spline, degradarea stării generale, creșterea leucocitelor neutrofile în sânge și a vitezei de sedimentare a eritrocitelor, afectând articulațiile mari, cu durere spontană sau amplificată de mișcare, și sindromul Felty este artrita reumatoidă splenomegalică manifestată la adult, cu tumefacții ale ganglioniilor limfatici, cu diminuarea leucocitelor neutrofile din sânge, simptome asociate unui lupus eritomatos.

Cap. II CAUZE, DEBUT ȘI SIMPTOMATOLOGIE

Pacienților ajunși în camera de urgență, ce acuză dureri intense sau umflături ale uneia sau mai multor articulații și prezintă edem, infalamație și reducerea mobilității articulare, li se fac investigații amănunțite, având în vedere evaluarea gradului durerii și de afectare a articulațiilor, a generalizarii stării de boală, a existenței unui traumatism, a intervenților chirurgicale recente, a episoadelor de artrită în antecedente, coexistența unui diabet zaharat, administrarea de diuretice, abuzul medicamentos și o evaluare a unor posibile infecții genitale sau gastrointestinale.

Printre cauzele cele mai frecvente, luate în considerarea de medic în punerea unui diagnostic, sunt: atrita infecțioasă determină infecții articulare acute cu microorganisme, date de prezența unor bacterii la nivelul tegumentelor (stafilococul auriu), în sânge (streptococul) (Fig.), propagate din alte zone de infecție, după intervenții chirurgicale (stomatologice), artrita activă (Fig.3) cu afectarea acută a marilor articulații (genunchiul), în urma unei infecții recente (intoxicație alimentară acută din dezinterie cauzată de salmonela), afecțiuni reumatice autoimune cu anomalii caracteristice sistemului imunitar, ce determină autodistrugeri de țesuturi, prin mecanism autoimun (lupusul eritomatos), astfel afectarea articulațiilor mici periferice (ale degetelor mâinii), bilaterală, poate exclude artrita reumatoidă, boli inflamatorii articulare – osteoartrita, ca o cauză comună a durerii ce afectează 50% din adulți, cu un caracter acut, susceptibilitatea genetică este o cauză urmărită cu atenție la persoanele care au această boală în familie, diverse – episoade de artrită reumatoidă pot apărea în urma folosirii unor medicamente ce produc reacții alergice, precum și în anemia cu celule în seceră.

Fig.2 Bacteriile streptococice (culoare roz) pot genera artrită

Factorul reumatoid este considerat drept factor implicat, în 75-80 % din cazuri, cînd este înregistrat un nivel crescut în sânge al acestui anticorp în sânge, la un moment dat în evoluția bolii. Evoluția artritei reumatoide variază, iar pentru identificarea factorilor declanșatori și pentru planificarea schemei terapeutice este necesară o supraveghere regulată, a următoarelor manifestări: lipsa de răspuns la antiinflamatoare nesteroidiene, capacitatea funcțională redusă, semne radiologice (eroziunea osoasă), dezvoltarea semnelor de artrită reumatoidă (anemia, vasculita, nodulii, sclerita), niveluri ridicate ale factorului reumatoid.

Afecțiunile articulare de cauză neinflamatoare, la pacienții cu durere, fără modificări articulare la nivelul sinovialei, suferă în general de o boală virală (mononucleoza, oreon sau parovirusul-B19, ca factor al artritei tranzitorii la adulți, polimialgia reumatică).

Cauzele metabolice ale artritei acute, precum guta, caracterizată de durere articulară extremă la nivelul degetului mare de la poicior, roșeață și căldură locală, datorită acumulării de cristale de acid uric în țesutul articulației, ce determină o reacție inflamatorie puternică din partea leucocitelor.

Debutul artritei reumatoide se face de regulă între 30-50 de ani, lent, cu dureri articulare, tumefieri la nivelul articulațiilor mici de la mâini și picioare, și rigiditate. În timp se ajunge laleziuni și deformări articulare, la un număr, de obicei mai mare de cinci articulații.

Fig. 2 a) debut cu inflamație acută a membranei sinoviale, b) inflamație progresivă, distrugerea cartilajelor și osteoporoză, c) inflamția se reduce, durerea scade, formare de țesut în spațiu articular, d) osificare țesut,formare de punți osoase, incapacitatea pacientului.

Simptomatologia artritei reumatoide este variabilă, ceea ce îngreunează stabilirea diagnosticului și a tratamentului. Caracteristic acestei bolii este inflamarea articulațiilor mici, cu durere mai rară la nivelul umerilor, coatelor și șoldurilor, durere la mișcare, durere simetrică, redoare articulară matinală, revărsatul intraarticular și afectarea mușchilor din jurul articulației, tumefierea articulațiilor, sindromul de tunel carpian, umflarea articulațiilor coatelor și încheieturii mâinii,subțierea și îndoirea degetelor de la mână, cu umflarea articulațiilor interfalangiene, tenosinovită (inflamația tendonului), noduli subcutanați (umflături sensibile ale țesutului fibros) (Fig.4).

Fig.4 Noduli subcutanați din zonele de presiune, la pacienții cu artrită reumatoidă

Cap. III diagnostic și INVESTIGAȚII PARACLINICE

Diagnosticul precoce, înainte de apariția leziunilor definitive favorizează limitarea dizabilităților și instituirea tratamentului adecvat. Diagnosticul de artrită, este dat în urma unei examinări atente a pacientului și a istoricului bolii, și de o serie de teste, ca de exemplu:

biochimic, testele de laborator, ce determină prezența în sânge a indicatorilor activității bolii; testarea funcției ficatului și a rinichiului;

analiza lichidului intraarticular, numărul mare de celule mononucleare, sinoviocite, indică osteoartrită;

imunopatologic, factorul reumatoid prezent în serul bolnavilor de artrită, reacția Waaler-Rose, care indică gradul de activitate al bolii;

hematologic, hemoleucograma, evidențiează anemia normocitară, numărul leucocitelor; viteza de sedimentare a hematiilor (VSH), nivelurile crescute de proteine pot indica artrită;

investigații imagistice: radiografiile mâinilor, picioarelor și gleznelor pentru diagnosticarea eroziunilor articulare, edemului țesuturilor moi, sclerozei; radiografia toracică poate indica afectarea inimii și a plămânilor; RMN, CT, scintigrafie cu raze gama și ecografie pentru vizualizarea aspectelor fiziologice (Fig.5 ).

a)radiografie AR simetrică b)radigrafie Aravansată c)scintigrafie a articulațiilor

Fig.5 Invetigații imagistice

Examenul medical al pacienților cu dureri articulare, începe cu o anamneză amănunțită bolii, cu localiazarea durerii, numărul articulațiilor afectate și viteza instalării, urmată de un examen fizic, pentru observarea aspectelor musculotentinoase, a posturii, mersului și examinarea articulațiilor. Dacă în urma acestui examen sunt indentificate patru sau mai multe simptome (redoare articulară, tumefiere țesuturi moi, tumefierea simetrică a articulațiilor, noduli reumatoizi, eroziuni și pierderi de masă osoasă, factorul reumatoid) al artritei reumatoide, care persistă mai mult de șase săptămâni, atunci diagnosticul este ușor de indicat.

Cap. IV TRATAMENT MEDICAMENTOS ȘI CHIRURGICAL

În tratamentul medicamentos al artritei reumatoide se folosesc în principal trei clase de medicament: antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS)-benorylat, ibuprofen, naproxen, piroxicam, indometacin intră rapid în acțiune, diminuează durerile și inflamația, și previn leziunile articulare; corticosteroizii-prednisolon, sunt antiinflamatorii puternice, imunoreglatoare, folosite pentru controlul reacutizărilor și tratamentul complicațiilor, ca vasculita; medicamente reumatice modificatoare ale bolii (MAMB)-hidroxiclorochina, sulfasalazina, metotrexatul, reduc evoluția bolii, se administrează în stadiile precoce, având o latență de până la șase luni de la efectuare. Alte medicamente utilizate în tratamentul acestei boli, pot fi: analgezice-paracetamol, codeină, reduce durerea din artrită; azatioprina și alte maedicamente imunosupresoare împotriva afecțiunilor autoimune. Sunt pacienți a căror evoluție a bolii nu poate fi stabilizată, în ciuda tratamentelor, ajungând în stadii care necesită tratament chirurgical de protezare, artroplastie a șoldului, genunchiului, cotului, umărului și a articulațiilor degetelor, fiind eficient pentru atenuarea durerilor și ameliorarea funcțională. Sinovectomia (înlăturarea chirurgicală a sinovialei) este utilă pentru prevenirea revărsatelor recurente ale genunchiului și pentru ruptura tendoanelor pumnului (Fig.6).

Fig.6 Extirparea chirurgicală a membranei sinoviale

Cap. V repere pentru alcătuirea programelor KINETOTERAPeutice

uitilizate în ARTRITa REUMATOIDă

Atât pacientul cât și familia acestuia trebuie să conștintizeze natura artritei reumatoide și modul în care îi poate afecta ulterior viața, ținând cont că această boală necesită o supraveghere și un tratament îndelungat. Aceștia trebuie să înțelegă formele terapeutice utilizate pentru încetinirea și ameliorarea progresului bolii. Pe lângă medicația corectă, tratamentul include măsuri fizice, prin diverse metode kinetoterapeutice, în funcție de severitatea bolii, vârstă și starea de sănătate a pacientului. Pentru aplicarea atât a tratamentului medicamentos, cât și a celui fizic este necesară colaborarea unei echipe medicale multidisciplinară de specialiști, printre care și un kinetoterapeut, care educă pacientul pentru ca acesta să își păstreze mobilitatea și să nu îi fie afectată viață socială.

Trebuie luată în considerare evoluția bolii care este imposibil de anticipat, în unele cazuri având loc o remisie spontană în primele șase luni, alții prezentând acutizări explozive, urmate perioade de acalmie.

v. 1 metode de reeducare în artrită reumatoidă

Scopul reeducării este acela de a ridica cât mai repede deficientul în poziție ortostatică și ai da posibiltatea de mișcare în această poziție, evitând clinostatismul, ce favorizează redorile și retracțiile musculare, precum și alte complicații. Tratamentul recuperator urmărește combaterea durerii, menținerea funcționalității, menținerea și refacerea mobilității articulare și a forței musculare, menținerea abilității mâinii.

Dintre metodele kinetoterapeutice generale utilizate în artroterapia reumatoidă fac parte:

masajul igienic și terapeutic pentru stimularea maselor musculare ce acționeaz articulațiile afectate;

izometria folosită de kinetoterapeut pentru conservarea tonusului și troficității musculare, în condiții de izolare, folosind efortul static, liber sau la cadrul izometric. Contraindicată celor care asociază pe lângă artrita reumatoidă și boli cardio-vasculare.

Din clasa metodelor de dirijare țintă, se folosesc:

metode de exercitare vascular. Exemplu metoda Bȕrger reprezentată de poziții și mișcări ale membrelor inferioare pentru îmbunătățirea circulației periferice;

metode de exercitare a aparatului neuroartrokinetik:a) pentru creșterea și îmbunătățirea forței, metoda Lorme-Watkins, cu pe preocedee combinate bazate pe rezistența progresiv, urmărind normalizarea tonicității musculare;b) pentru mobilizări articulare, metoda Colson, de mobilizare articulară progresivă;c) pentru posturarea corectă și realiniere, metoda Vogler de lainiere a corpului și asuplizarea a articulațiilor;

metode de educare-reeducare neuromotorie:

de educare-reeducare a mersului sunt rezultatul combinării pozițiilor și mijloacelor pregătitoarea, începând cu mișcări pasive și active asistate, trecând la mjloace active cu rezistență, pentru pregătirea mersului propriu-zis.

de educare-reeducare a prehensiunii. Se folosesc poziții și mijloace care vaiază în funcție de cauzele producerii deficienții. În cazul artritei reumatoide se execută de obicei mișcări active libere, cu rezistență, cu aparate.

metode mecanice:metoda Guthrie-Smith, folosește arcuri, resorturi, benzi, elastice ca rezistențe, pentru creșterea forței musculare și exercitarea mobilității articulare; mecanoterapia, realizează mobilizări ale segmentelor corpului cu ajutorul aparatelor bazate pe sistemul pârghiilor, scripetoterapia, suspensoterapia.

metode nespecifice: înotul terapeutic implică efectuarea mișcărilor naturale în apă pentru mobilitate articulară (Fig.7), ludoterapia pentru urmărindu-se dezvoltarea calităților motrice, terapia ocupațională importantă pentru menținerea unei vieți normale, ajutând în legătura cu munca, activități casnice, ortezele folosite.

Fig.7 Execiții hidroterapeutice

V. 2 programe de exerciții SISTEMATIZATE pe segmente ALE CORPULUI

În primul rând trebuie localizată leziunea, ca inflamație a articulației mâinii, radio-carpiană, a genunchiului, a piciorului și se evaluează gradul de mobilitate în aceste articulații. Exercițiile kinetoterapeutice urmăresc combaterea durerii, contracturii în flexie, a hipotrofiei musculare, a deformărilor, a mișcărilor stânjenite de durere și creșterea forței musculare.

Mâna reumatoidă, este afectată prin atrofierea mușchilor interosoși, prin producerea diferitelor deformări ce pot fi reeducate printr-o serie de programe sistematizate, astfel:

Programul I (recuperator terapeutic și preoperator pentru articulațiile mâinii)

– șezând: închiderea și deschiderea mâinii (5×8), depărtarea și apropierea degetelor (5×8), rotarea pumnului ân ambele sensuri (5×8), pronația și supinația antebrațului cu rezistență manuală (4×5);

– șezând cu brațele așezate pe un plan mai ridicat, mâinile în afara planului de sprijin: extensia pumnului și revenire (4×8), flexia pumnului și revenire (4×8), flexia și extensia pumnului cu o halteră de 1-5kg în mână (2×4), extensia și flexia pumnului cu rezistență manuală (2×4), rotarea pumnului (cu palma în jos/sus) cu o halteră de 1-3kg (2×4);

– stând pe genunchi cu sprijin pe palme: mers, palmele iau contact cu solul în întregime (4×5);

– atârnat la scară fixă: coborâre din treaptă în treaptă (2×2), urcare din treaptă în treaptă (2×2);

Programul II (complex de reeducare a prehensiunii)

– șezând: flexia și extensia pasivă/activă a pumnului, cu degetele în semiflexie (4×8), înclinarea pasivă/activă radio-cubitală a pumnului (4×8), rotarea pasivă/activăîn ambele sensuri (4×8);

– șezând cu palma sprijinită pe un plan orizontal: extensia degetelor simultan (5×8), extensia fiecărui deget în parte (5×8), depărtarea și apropierea degetelor (4×), presiuni intermitente cu degetele pe planul mesei (4×6), apropierea și apăsarea policelui de fiecare deget, pe rând (4×5);

– stând cu o minge medicinală în mâini: ducerea mingii înainte și revenire (2×4), ducerea mingii sus și revenire (2×4);

– stând cu fața la scara fixă, brațele întinse înainte, apucat: mutarea mâinilor din treaptă în treaptă în sus și în jos (4×5).

Recuperarea genunchiului afectat de artrita reumatoidă ține cont de interdependența dintre funcția articulară și valoarea anatomo-funcțională a musculaturii extensoare, atonia și atrofia instalându-se mai repede la cvadriceps mai repede decât la orice alt mușchi periarticular. În acest sens sunt utilizate scheme de recuperare, precum:

Programul I ( recuperator terapeutic, profilactic și preoperator pentru genunchi)

– mers și alergare;

– mers cu ridicarea genunchilor spre piept;

– culcat pe spate:ridicarea genunchilor spre piept și revenire fără a așeza cșlcâiul pe sol (2×20); ridicarea piciorului sus (cu rezistență manuală, mâna plasată deasupra genunchiului) și revenire (2×20);

– stând cu fața spre scară, apucat la nivelul umerilor: genuflexiuni (5×10), sărituri pe loc pe ambele picioare (5×10), sărituri cu coarda (5×10), sărituri pe loc pe un picior (3×10).

Programul II (recuperarea genunchiului după sinovectomii)

– Etapa I: culcat pe spate: mobilizarea pe planul patului;

– Etapa II: culcat pe spate: alternarea extensiei pe planul patului cu poziția de flexie, la 6 ore;

– Etapa III: culcat pe spate: ridicarea genunchiului sănătos spre piept și revenire (3×5), ridicarea piciorului întins și revenire (3×5);

– Etapa IV: culcat pe spate: contracții izometrice ale cvadricepșilor, mobilizarea gleznelor, ducerea genunchiului operat spre piept, târând călcâiul pe pat (5×3);

– Etapa V: culcat pe spate: ridicarea alternativă a genunchilor spre piept (5×5), ridicarea picioarelor la verticală și revenire (3×5); șezând: mobilizări de glezne;

– Etapa VI: culcat pe spate: ridicarea piciorului bolnavla 45̊, menținerea și revenire, depărtarea picioarelor și revenire (3×5), culcat înainte: îndoirea genunchilor și revenire (5×10);

– Etapa VII: culcat pe spate: bicicleta, ridicarea genunchiului bolnav spre piept cu rezistență manuală (3×5), mers pe vârfuri, mers pe călcâie, mers cu ridicarea genunchilor spre piept.

VI. metode de Diminuarea suprasolicitării artculare

Diminuarea suprasolicitării articulațiilor reprezintă una dintre metodele terapeutice de reeducare la o persoană afectată de artrita reumatoidă si nu numai. Această categorie include:

– menținerea greutății corporale optime, deoarece excesul ponderal încarcă articulațiile, poate deja infalamate. Supravegherea de către medic a greutății poate aduce beneficii, prin scăderea în greutate în urma inducațiilor primite;

– odihna suficientă;

– folosirea unor mijloace ajutătoare, de exemplu bastonul, cadrul de mers;

– terapia ocupațională, poate oferi sugestii cu privire la utilizarea dispozitivelor care facilitează activitățile zilnice la pacienții artrită reumatoidă.

cap. VII Concluzii

Kinetoterapia, acționează în practica medicală, în mod compartimentat, pe afecțiuni și grade de afectare. Astfel, reabilitarea prin kinetoterapie, a pacienților cu artrită reumatoidă, începe odată cu introducerea celorlalte mijloace terapeutice, în planul terapeutic general. Imporatanța kinetoterapie în terapia artritei reumatoide rezultă, din însăși prelungirea ei atâta timp cât evoluează afecțiunea. În leziunile minore date de această afecțiune, kinetoterapia se aplică până la vindecarea completă, dar în cele majore, cu infirmități definitive, se aplică pe toată durata vieții. Kinetoterapia este indispensabilă pacienților, cu deficiențe artroreumatice, în toate fazele bolii, în vederea recuperării medicale, readaptării psihice, reeducării profesionale și readaptării sociale, considerate înseși mijloacele principale folosite în scopul acestui proces de reabilitare.

Prin aceste programe terapeutice de reabilitarea, aplicate pacienților cu artrită reumatoidă, s-au urmărit două scopuri principale, accelerarea proceselor de regenerare tisulară, prin dozarea progresivă a reluării funcțiunilor lezate, pentru a preveni instalarea unor deficiențe reziduale și cicatrizarea funcțională a leziunilor.

Bibliografie

Baciu C. – Kinetoterapia pre-și postoperatorie – București, Editura Sport – Turism, 1981.

Drăgan I. – Cultura fizică medicală – București, Editura Sport – Turism, 1981.

Dumitru D. – Ghid de reeducare funcțională – București, Editura Sport – Turism, 1981.

Hagron E., Plas F. – Kinetoterapia pasivă – București, Editura Polirom, 2001.

Ionescu Adrian. – Gimnastică medicală. Editura All. București, 1994.

Moțet D. – Enciclopedia de kinetoterapie I – București, Editura Semne, 2009.

Moțet D. – Enciclopedia de kinetoterapie II – București, Editura Semne, 2009.

Sbenghe T. – Bazele teoretice și practice ale kinetoterapiei. Editura Medicală. București, 1999.

Sbenghe, T. – Kinetologia profilactică, terapeutică și de recuperare. Editura Medicală. București, 1987.

CONTRIBUȚII PRIVIND ÎMBUNĂTĂȚIREA EVIDENȚEI ȘI EVALUĂRII ÎN CENTRELE DE COPII ȘI JUNIORI LA FOTBAL

AUTOR: NEDA SIMONA

COORDONATOR: CONF.UNIV.DR. ANDRADE I. BICHESCU

UNIVERSITATEA “EFTIMIE MURGU” REȘIȚA, FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE / FACULTATEA DE INGINERIE ȘI MANAGEMENT

TECHNOLOGICAL PROGRESS CHANGING THE WORLD AROUND US IN A, FAST PACE. DEVELOPMENT OF INNOVATIVE TECHNOLOGIES, ITS MARK ON OUR LIVES DAILY AND OFFERS A MULTITUDE OF NEW POSSIBILITIES. THIS IS VISIBLE AND OBVIOUS IMPROVEMENT AND EVALUATION SYSTEM USED IN CHILDREN AND JUNIOR CENTERS FOR THE ELABORATION AND IMPLEMENTATION OF A SOFTWARE GENERATING A DATABASE.

RISING REQUIREMENTS REGARDING THE EFFICIENCY OF THE TRAINING CENTERS FOR CHILDREN AND YOUTH REQUIRES IMPROVEMENT OF THE RECORDING AND EVALUATION. THIS NEED HAS LED TO A SOFTWARE IN WHICH THEY CAN GENERATE A DATABASE, THIS SOFTWARE IS DESIGNED TO ENSURE PLAYERS EVOLUTION FROM THE CHILDREN CENTER AND JUNIORS FROM CSMS RESITA.

THIS PAPER DESCRIBES THE USE OF SPECIALIZED SOFTWARE USED IN THE TRAINING PROCESS TO GENERATE A DATABASE FOR RECORD PLAYERS EVOLUTION. WE ARE CONSIDERING ANTHROPOMETRIC DATA, PHYSICAL TESTING, TECHNICAL TESTING, VARIOUS STATISTICS ON THE TRAINING AND THE GAME. BY MAKING USE OF THIS SOFTWARE AND WATCH A TRAINING PROCESS MORE EFFICIENT AND THE RESULTING DATABASE WILL BE AN IMPORTANT SOURCE OF INFORMATION THAT FORMS THE BASIS FOR FUTURE PLANNING DOCUMENTS.

De ce un software specializat la fotbal?

Portofoliul antrenorului de fotbal reprezintă un set de documente specifice care nu au voie să lipsească din procesul de instruire al niciunui antrenor, indiferent de nivelul la care activează: copii, juniori sau seniori.

În acest fel, trei din dificilele, dar pe atât de importantele activități pe care antrenorul trebuie să le îndeplinească, planificarea, evidența și evaluarea, vor putea fi realizate centralizat, sperând în acest fel într-o creștere a eficienței antrenamentului întrucât reprezintă funcții sensibile ale managementului procesului de antrenament, în prezent, din păcate, neexistând un număr prea mare de antrenori care utilizează aceste documente în activitatea practică.

Procesul de evaluare îl face pe antrenor să identifice nevoile jucătorilor și ale echipei, fapt ce-l ajută la elaborarea unor planificări cât mai eficiente. Având o evidență clară și o evaluare obiectivă a jucătorilor, întregul proces de antrenament poate fi proiectat în funcție de lipsurile jucătorilor și ale echipei.

“Pentru a putea pune în valoare această funcție a procesului de antrenament (evaluarea) antrenorul trebuie să găsească acele mijloace (teste) care să poată evidenția nivelul fiecărui jucător în parte”.

Tocmai de aceea, softul elaborat de noi este de un real folos centrelor de copii și juniori contribuind la elaborarea unor adevărate baze de date în care sunt prezentate evoluțiile jucătorilor, din momentul începerii activității de inițiere și până la terminarea junioratului. Prin acest proces de evaluare și evidență antrenorul reușește să identifice nevoile jucătorilor, aspect fundamental în procesul de instruire a tinerilor fotbaliști, fapt ce îl ajută să elaboreze programe de antrenament care să contribuie la creșterea calității jucătorilor.

Evidența și evaluarea merg mână în mână. Dacă evaluarea îl ajută pe antrenor să stabilească și să cunoască nivelul de moment al jucătorilor, evidența contribuie la conturarea unei imagini clare a progresului înregistrat de jucători pe anumite interval de timp. De asemenea evidența îl poate ajuta pe antrenor în procesul de a previziona profilul și potențialul viitor al jucătorului având în vedere: datele personale, evoluția indicatorilor antropometrici, interesul manifestat față de procesul de antrenament, evoluția în jocurile amicale și oficiale, evoluția aptitudinilor psihomotrice, evoluția tehnică și tactică.

Comunicația om-mașină

Pentru executarea unui program de calculator este necesară comunicarea cu unitatea centrală în scopul furnizării instrucțiunilor necesare programului. Cel mai facil mod de comunicare este scrierea instrucțiunilor direct în memoria calculatorului de unde vor fi preluate de către unitatea centrală.

Pasul 1. Crearea bazei de date

Specialiștii evidențează că o bază de date reprezintă o modalitate de stocare a unor informații și date pe un suport extern, cu posibilitatea extinderii ușoare și a regăsirii rapide a acestora. O bază de date este memorată într-unul sau mai multe fișiere, fiind administrate de către sisteme de gestiune a bazelor de date.

Cel mai des întâlnit tip de baze de date este cel relațional, unde datele sunt memorate în tabele.

Fig.1. Tabele în Excel

Realizarea soft-ului se face în limbajul de programare Java Eclipse, iar noile evoluții tehnologice permit utilizarea sa și pe dispozitive mobile gen: telefon, agendă electronică, palmtop etc. În acest fel se creează o platformă unică, la nivelul programatorului, deasupra unui mediu eterogen extrem de diversificat. Acesta este utilizat în prezent cu succes și pentru programarea aplicațiilor destinate intranet-urilor. Așa cum arată în literatura de specialitate limbajul împrumută o mare parte din sintaxa de programare C și C++, dar are un model al obiectelor mai simplu și prezintă mai puține facilități de nivel jos. Așa după cum se subliniază și în literatura de specialitate un program Java compilat și corect scris, poate fi rulat fără modificări pe orice platformă care e instalată o mașină virtuală Java. Nivelul de portabilitate (inexistent pentru limbaje mai vechi cum ar fi C) este posibil deoarece sursele Java sunt compilate într-un format standard numit cod de octeți care este intermediar între codul mașină (dependent de tipul calculatorului) și codul sursă.

Mașina virtuală Java este mediul în care se execută programele Java, deci și crearea bazei de date după modelul din Excel.

Fig.2. Definirea atributelor unui jucător în Java Eclipse

Fig.3. Definirea atributelor unei echipe

Fig.4. Popularea tabelului cu jucători de către programator

„În realitate folosirea termenului de limbaj de comunicație nu este foarte fericit pentru că noi doar instruim calculatorul ce are de făcut și cum trebuie să facă acel lucru impus, fără să-i dăm vreo șansă acestuia să comenteze sarcinile primite”.

Pasul 2. Crearea Interfeței grafice pentru utilizator

Interfața grafică este o interfață specializată pentru orice utilizator, aceasta este bazată pe un sistem de afișaj ce utilizează elemente de grafică. Interfața grafică este formată din widget-uri grafice pentru ecran, iar acestea pot fi: ferestre, meniuri, butoane, cutii de bifat, liste și alte pictograme.

Fig.5. Interfața aplicației

Interfața java pentru programarea aplicației oferă o ierarhie de clase care include funcționalitatea pentru lucrul cu mai multe fire de execuție, lucrul în rețea, crearea interfețelor utilizator complexe, grafică, etc.

În termenii acestui limbaj Java, aceasta este o aplicație.

În primul rând codul de instrucțiuni poate rula cu ajutorul internetului, clasa de pornire trebuie să aibă implementate metode de răspuns la anumite evenimente pe care le generează navigatorul de internet, precum ar fi inițializare, pornire, oprire, desenare, etc. În al doilea rând aplicația poate în același timp să fie lansată ca aplicație independentă (fără ajutorul internetului) și invers, totul depinde de metodele care au fost definite în interiorul clasei de pornire a programului, iar în acest caz aplicația rulează independent fără acces la internet.

Fig.6. Utilizarea aplicației și introducerea datelor

Concluzii

Utilizarea unui software specializat în procesul de instruire care să genereze o bază de date a evidenței și evaluării jucătorilor determină o eficientizare a procesului de antrenament, prin suportul de informații oferit, care stă la baza viitoarelor documente de planificare.

Tendința este clară: soluții ușor de integrat și cu mare eficiență.

Bibliografie

Andrade I. Bichescu. (2013). Bazele jocului de fotbal. Editura Eftmie Murgu, Reșița.

Andrade I. Bichescu. (2013). Portofoliul antrenorului de fotbal I: documentele de planificare. Editura Eftimie Murgu, Reșița.

Andrade I. Bichescu. (2013). Portofoliul antrenorului de fotbal II: documentele de evidență și evaluare. Editura Eftimie Murgu, Reșița.

Eugen Rotariu. (1996). Limbajul Java. http://pirosoft.3x.ro/index.html

Iacob, I. & Radoiu, D. (1998). Programare Java. Editura Universității Petru Maior, Târgu Mureș.

REPERE ȘI INDICAȚII ÎN TERAPIA BOLII PARKINSON PRIN KINETOTERAPIE

autor: Simcea elena minodora

Prof. coordonator: șEF LUCRăRI UNIVERSITAr dr.CIOBANU DANIELA

UNIVERSITATEA „ CONSTANTIN BRÂNCUȘI” TG-JIU

FACULATAEA DE ȘTIINȚE MEDICALE ȘI COMPORTAMENTALE

ABSTRACT: Within the framework of organized modern medicine, Parkinson's disease, is also known as degenerative joint disease, a disease of the account, producing progressive degradation of the functional capacity and whose evolution is possible off both by taking medication and by kinetotherpeutic recovery. It seeks mainly psychosocial rehabilitation and vocational retraining, improvement and management of symptoms through maintaining a good state of physical and mental health. Both the global imbalances and the segmentation involves practicing physical exercises to combat akineziei, hypertonicity, slow vibes, conferring body positions us anatomically. From a plan of exercises involving the establishment of a strategy based on both passive movements, as well as the active led, physical therapy should contribute to the restoration of motor engrames, lost or damaged during the course of the disease. The aim of it constituted an attempt to unify the concepts consevatoare of medical specialists kinetotherapeuts, with regard to the rehabilitation process of Parkinsonului deficiencies, for their own good.

introducere

Boala Parkinson este denumită așa după numele celui care a descoperit-o și descris-o, chirurgul englez James Parkinson (1755-1824), fiind cunoscută ca afecțiune degenerativă a creierului, care deși a beneficiat de o descriere destul de clară, cauza acestei boli nu este pe deplin elucidată. Odată cu înaintarea în vârstă apar o serie de afecțiuni care duc la dizabilități. Astfel, boala Parkinson, ca boală degenerativă, poate fi asociată, ca primă cauză, a degradării progresive a capacităților funcționale și pentru a cărei evoluție sau oprire nu se cunosc încă modalități terapeutice.

Tratamentul curent urmărește în principal ameliorarea și gestionarea simptomelor, atât prin intermediul medicamentelor, cât și prin execițiul fizic caracteristic kinetoterapiei, pentru combaterea akineziei (facies fix, pași mici și lenți, voce monotonă), hipertoniei determinate de contracțiile involuntare, a tremurăturii lente îndeosebi de la nivelul capului și a membrelor superioare, persistând în repaus și a poziției neanatomice a corpului. În fazele înaintate bolnavul este imobilizat la pat.

În boala Parkinson are loc o tulburare a lanțului neurotransmițător dopaminergic din sistemul extrapiramidal, și totodată a fost determinată o genă, parkina, cu rol impotant în patogenia unor cazuri cu această boală. Denumirea acestei boli poate fi atribuită cauzelor idiopatice ale maladie, excluzându-se sindroamele secundare (postencefalită epidemică), sindromul Paralysis agitans și pakinsosnism .

Pacienți bolnavi de Parkinson cu rigiditate a mâinilor și mișcări lente ale degetelor

Clinic poate fi întâlnită, în formă pură sau asociată cu alte simptome, în diferite etiologii, fiind diferențiate următoarele sindroame parkinsoniene:

Parkinson infecțios – cu apariție în al doilea stadiu al encefalitei letargice, manifestat prin simptom hipokinetic-hiperton, cel deosebesc de boala Parkinson;

Parkinson atreosclerotic – instalat după 55 de ani, la bolnavii de ateroscleroză, datorită unor mici lacune localizate predominant în corpii striați;

Parkinson toxic – datorat acțiunii toxice a oxidului de carbon, a manganului, sau apărut în cadrul encefalopatiei saturniene sau alcoolismului cronic, cazuri în care sindromul se asociază simptomelor bolii de bază;

Parkinson în cursul tumorilor cerebrale – în meningeoame parasagitale cu o compresie indirectă pe nuclei sau tumori chistice cerebeloase la nivelul vermisului superior cu compresiunea nucleului dințat;

Parkinson traumatic – traumatismul cranian este considerat factor declanșator.

În ultimul timp apare în tratamentul cu neuroleptice, al unor boli psihce.

SIMPTOMELE ȘI CAUZELE POSIBILE ALE BOLII PARKINSON

Boala Parkinson prezintă un set de simptome și semne ce o difernețiază, și ca urmare diagnosticarea este mai ușoară pornind chiar de la aspectul fizic al persoanei afectate.

Tipic acestei boli, este tremuratul ușor, în repaus, ce se manifestă cel mai precoce și inițial pe o singură parte corpului. Majoritatea persoanelor sănătoase manifestă un tremor de repaus ușor, însă cei ce suferă de boala Parkinson prezintă un tremor vizibil, pronunțat, cu mișcări scurte, implicând limba, mandibula, membrele superioare (mișcarea descrisă ca ,, număratul banilor‟) și inferioare.

Rigiditatea musculaturii se adaugă tabloului clinic, determinând încetinirea mișcărilor și instabilitate posturală. Dificultatea inițierii și obținerii mișcărilor, reprezintă cel mai invalidant simptom specific bolii, făcând în ultimile stadii imposibilă deplasarea, imobilizând pacientul.

Hipertonia de tip extrapiramidal mai ales a flexorilor este cea care determină rigiditatea, dând corpului o atitudine anteflectată (aspectul semnului întrebării). Tot crizele de hipertonie dau antepulsii (antetracții) sau retropulsii (retrotracții) ale mușchilor abdominali sau lombari, determinând bolnavul să facă câțiva pași pentru menținerea echilibrului. Hipertonia extrapiramidală este plastică și se manifestă în perioada de veghe, cuprinzând mușchii membrelor, trunchilui, gâtului, feței și mușchii cu acțiune sinergică, preponderent flexori, dar cei mai afectați sunt cei statici și ai atitudinii. Acest tip de hipertonie însoțește pierderea mișcărilor ascociate și abolirea reflexelor clinice de atitudine generală, iar cel de postură se accentuează și apare semnul ‟ roții dințate‟ (extensia pasivă a brațului, este sacadată, ca o roată dințată, în loc să se facă continuu) și ‟ semnul Noica‟ (dacă flexia și extensia pumnului sunt făcute până se obține ușurință în executare, dar dacă se cere bolnavului parkinsonian să ridice membrul inferior de aceiași parte, se observă greutate a mișcărilor la nivelul pumnului). Mersul este dificil, cu pași mici, accelerat inițial, timp în care corpul este rigid, ușor aplecat înainte, dând impresia că bolnavul fuge după centrul de greutate, cu tulburări în coordonare și dificultate la oprire și la întoarcere. Oprirea nu poate fi făcută brusc, făcându-se câțiva pași în plus și cu ajutorul unui punct de sprijin, iar mișcările membrelor superioare în timpul mersului lipsesc sau sunt diminuate. Tulburări ale mersului, dezechilibrări, mișcări rapide ale membrelor superioare pot fi manifestate și în situații de spaimă, frică, furie. Mai târziu, mersul capătă un aspect târșit caracteristic.

Vorbirea și înghițirea sunt afectate în fazele înaintate, caracterizate prin lipsa expresivității faciale, scurgeri de salivă. Tot în stadiile tardive apare și deteriorarea intelectuală, motivarea este greu de stimulat, ajungându-se la depresie cronică.

Pacienta cu Parkinson are mers șovăitor, dezechilibrat și lent, fiind

ajutată de asistentă meargă

Cauzalitatea acestei boli, este dată de o degenerare progresivă a țesutului cerebral, cu apariția unor incluziuni de dimensiuni mari și dispariția celulelor specializate (neuronilor) din regiunea creierului mijlociu (mezencefalul), implicate în producerea de dopamină. Dopamina este un neurotransmițător, cu rol important în reglarea fină a mișcărilor, al cărui deficit creează dezechilibru biochimic la nivelul creierului, cu influență asupra controlului activității musculare. Cauzele declanșării inițiale nu sunt cunoscute, însă antecedentele familiale favorizează aparției acestei afecțiuni. În zilele noastre, printre cauzele bolii Parkinson se pot enumera, traumatismele cerebrale, substanțele toxice (mercurul, monoxid de carbon, metanolul, etanolul) și medicamentele antipsihotice.

tehnici de diagnostic și INVESTIGAȚII CLINICE

În general, examinările TC și RMN sunt normale, în care aspectul extern al creier rămâne nemodificat, dar există cazuri în care se pot observa modificării ale densității tisulare. Diagnosticul se bazează pe aspectul clinic, caracteristic, și o examinare atentă. Evaluare tonusului muscular, prin mișcări pasive a încheieturii mâinii, relevă o rezistență sacadată, ce se opune mișcării (semnul roții dințate). Mobilizările (flexie, extensie) ale articulațiilor mari sunt încetinite de o rezistență inițială, urmate de o scădere anormală a tonusului muscular, fenomen caracteristic hipertoniei extrapiramidale (plastice).

CT bolnav de Parkinson cu pierderea densității Zona înadrată conține celule ce s secretă

țesutului cerebral, permite extinderea ventriculilor (albastru) dopamina și dispar în Parkinson

Cap. IV TRATAMENTe MEDICAMENTOaSe ȘI non-medicamentoase

tratamentul specific parkinsonian începe atunci când simptomatologia bolii devine severă și perturbă activitatea zilnică. Principalul agent utilizat în tratamentul bolii, este levodopa, un precursor al dopaminei și apoi transformată în aceasta, la nivelul creierului. Se începe cu doze mici de pastile de L-dopa, asociate cu un inhibitor periferic de dopa decarboxilază, apoi se trece la agoniștii de dopamină (stimulatori ca apomorfina, bromocriptina), cu efecte secundare mai puține, dar care nu au răspuns la toți pacienții. Pentru tremurul marcat se administreză medicație anticolinergică (benzehexol, orphanadrin), dar care dau stare de confuzie, tulburări de vedere și uscăciune a gurii.Tratamentul simtomatic, necesită tratarea depresiei, constipației sau a durerii mușchilor scheletici.

Tratamentul de susținere, precum terapia ocupațională și psihoterapia sunt elemente importante, ce ajută la păstrarea independenței în activitățile zilnice.

Tratamentul neurochirurgical a înregistrat progrese în domeniul tehnicii și procedeelor utilizate. Palidotomia este o intervenție minim invazivă la nivelul craniului, prin care se introduce o sondă electrică, recurgându-se la tehnică robotică pentru distrugerea celulelor din zonele hiperactive ale bolnavului de Parkinson, cu ajutorul curentului electric. Pentru controlul tremorului se introduce un pacemaker cerebral, un fir în creier, conectat la un generator, care se activează odată cu tremorul prin producerea unui curent electric, mic ca intensitate, cu efect de blocare a impulsurilor cerebrale anormale care produc tremorul.

Implantarea de electrozi și evidențierea poziției lor în țesutul cerebral

Cap. V repere pentru alcătuirea programelor KINETOTERAPeutice uitilizate în boala parkinson

Boala Parkinson, pentru kinetoterapeut constiutuie o sursă de dificultăți, atunci când cauzele sunt incerte, având reacții variate, de la stare gravă la transformări spectaculoase.

Cu o evoluție lentă, este important ca măsurile terapeutice să fie luate de la primele tulburări, care să prevină faze ca:

inactivitate profesională;

diminuarea activităților funcționale;

pierderea idependenței;

imobilizarea la pat.

Kinetoterapeutul urmărește menținerea unei bune stări de sănătate fizică și pshică, prin îmbunătățirea circulației, obținerea unui grad corespunzător de relaxare musculară, reducerea hipotoniei cu accent pe mușchii flexori și ai celor echilibratori, corectarea posturii și mersului, și combaterea retracturilor musculare și a redorilor articulare.

Bilanțul kinetic al pacientului corect stabilit, este un punct de plecare în conturarea posturilor utilizate. Kinetoterapeutul trebuie să cunoască cu aproximație data debutului și a manifestărilor deviante a gesturilor cotidiene, să-și noteze vârsta și partea pe care s-a marcat debutul și să analizeze sechelele bolii, traumatismele anterioare, în vederea luării măsurilor corespunzătoare tratării pacientului.

Este necesară o analiză a mersului, a pașilor, a timpului de parcurgere a unei distanțe, a amplitudinii abducției gambei, a deplasării spre dreapta sau spre stânga și să observe date referitoare la echilibrul pe fiecare membru inferior și la statică.

Bilanțul funcțional al pacientului urmărește testarea articulară, pentru evidențierea celor mai mici disfuncționalități și cunoașterea sechelelor traumatice asociate bolii. La nivelul membrului superior se testează amplitudinea flexiei, abducției, rotației (internă și externă), prono-supinației, a întregului membru și a segmentelor acestuia, și se verifică extensia completă și mișcările de flexie-extensie a pumnului.

Pentru membrele inferioare se testează amplitudinea rotației, a flexiei și extensiei genunchiului, dar și la nivelul piciorului.

Trebuie analizată și hipertonia mușchilor flexori și extensori ai trunchiului.

Cap. VI reeducarea dezechilibrelor în boala parkinson

Dezechilibrele globale implică practicarea exercițiilor în funcție de sistemele proprioceptive implicate. Dezechilibrele segmentare modifică postura globală, dar vizează în special receptorii fuzorali și intracapsulari ai segmentului afectat. Planul de exerciții presupune stabilirea de la început a unei strategii bazate atât pe mișcări pasive, cât și pe cele active conduse, capabile să contribuie la restabilirea engramelor motorii, pierdute sau deteriorate pe parcursul bolii.

Plecând de la poziția fundamentală, care are drept scop asigurarea distribuției segmentare favorabile, sunt demarate programe de exerciții active libere.

Programul de exerciții.

Etapa I

Din stând

ridicarea membrului inferior stâng cu coapsa la orizontală, degetele mâinii drepte ating genunchiul;

revenire în stând, membrele superioare cu palmele lipite la spate;

pas înainte cu membrul inferior drept cu genunchiul întins, piciorul în flexie forțată (dorsiflexie), sprijin pe călcâi, menținut 2 timpi;

revenire în stând, repetarea de 4 ori a mișcărilor cu segmentele opuse.

Din stând pe genunchi

deplasarea membrului inferior drept înainte, talpa pe sol, genunchiul la orizontală;

revenire în stând pe genunchi, repetare de 4 ori a mișcării cu membrul inferior celălalt.

Șezând (pe scaun)

tălpile pe sol, spatele lipit de spătar, membrele superioare cu coatele în flexie, palmele în supinație;

se întind coatele, membrele superioare se duc înainte și în pronație;

se duc membrele superioare întinse lateral, în supinație;

membrele superioare execută pronație coborând lângă scaun, cu repetarede 4 ori, a exercițiului.

Etapa II

Stând pe vârfuri cu membrele superioare înainte sus

se execută pas cu dreptul;

apoi cu stângul, exercițiu executat în 15-25 de pași.

Din poziția stând cu genunchiul drept flexat adânc, călcâiul cât mai aproape de șezută

pas înainte cu dreptul;

apoi cu stângul, mers alternativ, executat în 15-25 pași;

Din stând

flexia anterioară a gâtului și capului;

apoi flexia dorsală a gâtului și capului,

răsucirea capului și gâtului spre stânga, apoi dreapt, repetarea de 10 ori de fiecare parte.

se înclină capul și gâtul lateral stânga, apoi spre dreapta, repetarea de 10 ori de fiecare parte.

Din decubit dorsal cu palmele pe sol

se execută flexia membrelor inferioare, alternativ și simultan, întinse la verticală, și revenire;

se execută flexia gambei din genunchi și revenire, apoi se repetă și cu celălalt membru, de 10 ori cu fiecare membru;

Poziția fundamentală de decubit dorsal, cu membrele superioare întinse în prelungirea corpului

se execută dublă flexie cu membrul inferior drept, revenire, repetare cu celălalt, de 10 ori pe fiecare membru;

Etapa III

Din stând cu bastonul ținut în fața corpului jos, celălalt membru sprijinit pe șold

se execută abducția cu membrul superior, cu bastonul, cu vârful pe sol;

deplasarea bastonului prin fața corpului cu membrul superior întins spre dreapta (adducție completă);

se duce membrul superior spre în sus (se descrie un arc de cerc)

se ajunge în întins, în sus.

Decubit dorsal, cu o minge medicinală ușoară, ținută în mâini, în dreptul toracelui

se întinde mingea medicinală, până membrele superioare se întind complet și revenire

Din stând, ușor depărtat, membrele superioare întinse în fața corpului cu mingea în mâini

se balansează membrele superioare cu mingea;

se aruncă mingea către înapoi, repetare de 5-10 ori.

cap. VI Concluzii

Astfel este dovedită, considerația specialiștilor în gimnastică medicală, al cărui punct de vedere susține terapia bolii Parkinson, cât și altor boli degenerative, ale bătrâneții, prin mișcare în scop terapeutic. În prezent kinetoterapia este încadrată ca cel mai eficient mijloc al medicinii fizice, implicat în procesul de reabilitarea funcțională, psihică și deci socială. În acepțiune largă, kintoterapia bolii Parkinson, aduce în discuție mișcarea, sistematizată sub forma unor seturi de exerciții, având ca scop final reintegrarea deficienților în societate și obținerea unor parametrii vitali optimali pentru aceștia.

În ultimă instanță, în cazul celor afectați de Parkinson este importantă luarea unor măsuri corespunzătoare precoce, în vederea menținerii capacității funcționale, evitând inactivitatea, imobilizarea la pat și pierderea independenței.

bibliografie

Const. Albu, Tiberiu-Leonard Vlad – Kinetoterapia pasivă, Ed. Polirom, Iași, 2004.

Dumitru Moțet – Enciclopedia de kinetoterapie II, Ed. Semne, București, 2010.

Hagron E., Plas F. – Kinetoterapia pasivă, Editura Polirom, București, 2001.

Tudor Sbenghe – Kinetologia profilactică, terapeutică și de recuperare. Editura Medicală. București, 1987.

Revistă medicală– Interiorul Corpului Uman, Deagostini, București.

Prezentare de Caz POLIARTRITĂ REUMATOIDĂ

Autor: MĂLĂESCU ADRIAN

Coautor: PAPUC VALENTIN

UNIVERSITATEA „ CONSTANTIN BRÂNCUȘI” TG-JIU

FACULATAEA DE ȘTIINȚE MEDICALE ȘI COMPORTAMENTALE

Cuvinte cheie: poliatrita, reumatoida, prezentare, caz

ABSTRACT: Rheumatoid arthritis (RA) is an autoimmune disease that results in a chronic, systemic inflammatory disorder that may affect many tissues and organs, but principally attacks flexible (synovial) joints. It can be a disabling and painful condition, which can lead to substantial loss of functioning and mobility if not adequately treated.

The process involves an inflammatory response of the capsule around the joints (synovium) secondary to swelling (turgescence) of synovial cells, excess synovial fluid, and the development of fibrous tissue (pannus) in the synovium. The pathology of the disease process often leads to the destruction of articular cartilage and ankylosis (fusion) of the joints. RA can also produce diffuse inflammation in the lungs, the membrane around the heart (pericardium), the membranes of the lung (pleura), and white of the eye (sclera), and also nodular lesions, most common in subcutaneous tissue. Although the cause of RA is unknown, autoimmunity plays a big part, and RA is a systemic autoimmune disease. It is a clinical diagnosis made on the basis of symptoms, physical exam, radiographs (X-rays) and labs.

I. Definiție Poliartrita reumatoidă

Poliartrita reumatoidă este o boală inflamatorie care afectează articulațiile mâinilor și picioarelor, de unde rezultă tumefacții, dureri și distrucție articulară.
Incidența poliartritei reumatoide este mai mare în rândul femeilor decât în rândul bărbaților, iar statisticile arată că se instalează între 25 și 50 de ani. Poate să apară și la copii, iar atunci vorbim despre poliartrita reumatoidă juvenilă, însă simptomatologia și prognosticul sunt ușor diferite față de adulți.

II. PREZENTARE CAZ

Doamna A.C în vârstă de 80 de ani, fiind pensionată medical de 20 ani.

Doamna A.C locuiește doar cu soțul ei, stau la casă în mediul rural. Soțul și el este pensionar, nu își poate ajuta mereu soția la treburile casnice, deoarece mai face din când în când și alte munci decât cele de acasă. Nu are copii.

Condiții de viața:nu consumă alcool, nefumătoare, consumatoare de cafea.

Dna A.C cunoscută cu poliartrită reumatoidă, de 28 de ani, aceasta a urmat tratament medicamentos și fizioterapie fără succes. În timp boala a evoluat ajungând la stadiul II.

III. DIAGNOSTIC ACTUAL:

Poliartrită reumatoidă, formă seropozitiva, stadiul II moderat, osteoporoză vizibilă doar radiologic.

IV. EXAMENUL CLINIC evidențiază:

– redoare articulară matinală prelungită (60min) la nivelul mâinilor, atrofie musculară redusă cu capacitatea de funcționare aproape normală;

– absența deformărilor articulare generalizată, în schimb mișcările sunt limitate și dureroase;

– episoade dureroase și deficit de extensie de 5-10 grade la nivelul genunchilor și picioarelor (30min uneori și mai mult);

V. TESTE FUNCȚIONALE:

– scris cu dificultate și dureros;

– activitățile manuale care sunt efectuate în fiecare zi sunt dificile;

– evaluarea ortostatismului și mersului.

ADL:

– autoîngrijire: isi asigura singura igiena si toaleta personală, mai greu dimineața când apar durerile;

– îmbrăcat/dezbrăcat: întâmpină dificultăți la hainele cu nasturi, la cele cu fermoar, când trebuie să-și pună șosetele, poate să-și tragă pantalonii, nu se poate închide la sutien;

– hrănit: se poate alimenta cu ușurință, dar folosește cu dificultate tacâmurile; cu greu taie alimentele dure;

– transferuri: se poate deplasa singură dintr-o parte în alta, dar uneori cu dificultate din cauza durerilor la nivelul genunchilor si picioarelor, scările la casă le poate urca și coboarâ ușor ajutându-se de balustrada;

– mobilitate/deplasare: independentă, dar la membrele inferioare prezintă dureri atunci când merge sau când sta în picioare prea mult (mai mult de 40 de minute).

I-ADL:

– diverse activități gospodărești le efectuează cu lentoare: spălatul rufelor, călcat, împachetarea hainelor, aranjarea patului, măturat, spălat vase, sters praful, prepararea hranei;

– aparatele și ustensilele casnice le manevreaza cu greu;

– când croșetează obosește repede (max 60 de minute);

– poate să folosescă mașina de cusut, dar după puțin timp acuză un discomfort articular.

VI. INTERESE, DORINȚE:

– își dorește ca participarea ei fizică la activitațile gospodărești să fie activă cum era inainte;

– vrea să-și vadă cele 2 fiice care sunt plecate;

– îi place tot timpul să fie înconjurată de cei dragi și să gătească împreună;

ANALIZA OCUPAȚIONALĂ:

– Dna A.C suferă de o afecțiune invalidantă, cu impact asupra

activităților zilnice de autoîngrijire și mobilitate funcțională.

Puncte tari: locuiește cu soțul, care o ajută în treburile gospodărești

Puncte slabe: devine îngrijorată și depresivă când rămâne singură, evită să

meargă la plimbări cu prietenele, refuză să iasă în comunitate.

VII. PLAN DE TERAPIE OCUPAȚIONALĂ:

– trebuie să aibă suportul familial și să fie încurajată de aceasta pentru a-și putea desfășura activitățile de zi cu zi;

– va fi învățată cum să-și conserve energia și să evite durerile (să facă mai multe pauze pe parcursul activităților);

– trebuie evitat statul în picioare prea mult: unele activități casnice pot fi făcute stând pe scaun cum ar fi spălatul vaselor, prepararea mâncării; trebuiesc adaptate obiectelor casnice mânere adecvate (cratițele cu 2 mânere, tacâmurile să fie cu mânere îngroșate, vesela să fie ușoară, să evite apucarea cu o singură mână a obiectelor grele, recomandam cuțitele speciale pentru a tăia alimentele cu ușurință, dispozitive ajutătoare pentru desfacerea sticlelor;

– vor fi adoptate masuri de prevenire a căderilor;

– recomandam efectuarea posibilelor modificări în locuință: instalarea unor mânere pentru a facilita ridicarea, în baie să pună un scaun să stea așezată în timpul dușului, ridicarea scaunului de toaletă; pentru scoaterea hainelor din mașina de spălat să folosească un cârlig cu coadă prelungită;, la uși și la ferestre;

– hainele cu nasturi sau butoniere se vor înlocui cu elastice sau dispozitive îngroșate pe a ușura închiderea lor, încălțătorul să fie cu coadă prelungită;

– medicație antiinflamatoare administrată înaintea activităților mai grele și care provoacă durere;

– se va indica o proteza genunchi-gleznă-picior pentru reducerea presiunii genunchiului și controlul instabilității; pentru pumn și mână atele de repaus ce imobilizează în poziție funcțională indicate pe timpul nopții;

– se va propune evaluarea psihiatrică;

– va fi încurajată să iasă la plimbări cu prietenele, în comunitate să-și îmbunătățească socializarea și susținerea echilibrului emoțional.

IX. CONCLUZII

1. Poliartrita reumatoidă este o boală inflamatorie care afectează articulațiile mâinilor și picioarelor, de unde rezultă tumefacții, dureri și distrucție articulară

2. Deși, de cele mai multe ori, poliartrita reumatoidă este percepută ca o boală a articulațiilor, în realitate, ea are un impact mult mai grav asupra întregului organism și poate afecta mai multe organe vitale. Severitatea bolii rezultă și din faptul că peste 50% din pacienți iși încetează activitatea profesională în primii 5 ani de boală, iar la 10% din cazuri apare o invaliditate gravă în primii 2 ani de evoluție, așa cum s-a aratat in studiile epidemiologice.

X. Bibliografie

1. Andra Bălănescu, Poliartrita reumatoide, în Esențialul în reumatologie, coordonator Ruxandra Ionescu, Ed.a 2-a, 2012, 214-235.
2. Carmen Stentel, Diagnosticul serologic in poliartrita reumatoidă, www.presspro-medic.ro 2013,

masajul in recuperarea discopatiilor lombare

Autor: MURGILĂ-CIMPOCA ANDREEA

Coautor: PAPUC VALENTIN

UNIVERSITATEA „ CONSTANTIN BRÂNCUȘI” TG-JIU

FACULATAEA DE ȘTIINȚE MEDICALE ȘI COMPORTAMENTALE

Cuvinte cheie: masajul, recuperare, discopatii, lombare

ABSTRACT: Discopathy lumbar back pain is characterized by localized in the lumbar region at some point in their lives. Current studies discopathy spinal stress that occurs in people becoming younger. Recovery methods over which we stopped in this paper recovery through physiotherapy and massage, which range from the belief that spinal stability is not due to any extremity joint conformation bone or ligament formations capsulo, which is insufficient passive elements supportive, but periarticular muscle groups. On the other hand, it was found that early mobilization is superior to the results, prolonged immobilization that result in muscle atrophy. Massage the technical means depends on the patient's clinical condition and the existence of contraindications on the application of other therapeutic techniques.

Discopatia lombara se caracterizeaza prin durere de spate localizata in regiunea lombara intr-un anumit moment al vietii lor. Studiile actuale subliniaza faptul ca discopatia vertebrala apare la persoane din ce in ce mai tinere.

Cauzele durerii lombare se datoreaza în general:

– atitudinilor posturale incorecte adoptate timp prelungit,

– miscari ale corpului si exercitii efectuate într-un mod incorect,

– tensiunea musculara excesiva derivata din stresul fizic si psihologic,

– scaderea tonusului muscular (abdominal, lombar si dorsal) datorate sedentarismului.

– greutate corporala crescuta (obezitatea fiind vazuta azi ca maladia secolului nostru! afectand un numar din ce in ce mai mare de persoane).

Metodele de recuperare, asupra carora ne-am oprit în aceasta lucrare sunt recuperarea, prin kinetoterapie si masaj, care pornesc de la consideratia ca stabilitatea coloanei vertebrale nu se datoreste nici conformatiei extremitatilor articulare osoase, nici formatiunilor capsulo-ligamentare, care reprezinta elemente pasive insuficiente de sustinere, ci grupelor musculare periarticulare. Pe de alta parte, s-a constatat ca mobilizarea precoce este superioara ca rezultate, imobilizarii prelungite care se soldeaza cu atrofii musculare.

Masajul ca mijloc tehnic depinde de starea clinica a pacientului si de existenta unor contraindicatii privind aplicarea unor altor tehnici terapeutice.

Kinetoterapia si masajul aplica mijloacele kinetologiei medicale cu scopul recuperarii somato-functionale, motrice si psihice sau al reeducarii functiilor secundare, de compensatie, in cazul afectiunilor partial reversibile sau ireversibile.

Examinarea clinico-functionala trebuie sa se efectueze atent si precoce la orice pacient, pentru a surprinde toate modificarile existente. Întreaga asistenta medicala a acestui tip de patologie a aparatului locomotor are ca scop final independenta fizica, în contextul respectarii indoloritatii, stabilitatii si mobilitatii, dupa evaluarea corecta si completa (etiopatogenica, clinica si functionala) initiala instituirii programului terapeutic si pe tot parcursul derularii acestuia.

Coloana vertebrala reprezinta o coloana lunga mediana si posterioara, formata prin suprapunerea unor piese osoase numite vertebre. Este cel mai important segment al aparatului locomotor de care sunt legate toate celelalte segmente.

     Coloana vertebrala are urmatoarele regiuni: coloana cervicala are 7 vertebre, coloana toracala are 12 vertebre, coloana lombara are 5 vertebre, coloana sacrala are 5 vertebre, coloana coccigiana are 4-5 vertebre.

Simptomatologia apare mai ales în flexie când discul este comprimat si nucleul este împins posterior comprimând elementele nervoase de la acest nivel, fenomenul putând ajunge la hernie de disc (hernia nucleului). Urmarile sunt: tensionarea cronica sau brutala a ligamentelor vertebrale logitudinale posterioare având ca echivalent clinic lumbago; compresiunea elementelor nervoase situate în canalul rahidian, în principal a vervului sciatic al carui radacini ies la nivelul lombar inferior. Pentru a evita aparitia acestor modificari patologice trebuie evitata flexia vertebrala în transportul obiectelor grele; aceasta se va realize prin flexia coapselor si a genunchilor. Este necesara o mare atentie în flexia vertebrala lombara în cadrul diferitelor tehnici corporale.

Spondiloza sau spondilartroza este frecventa; procesul degeneraiv poate interesa atât articulatiile disco-vertebrale (când apare durere la flexia anterioara a coloanei) cât si cele interapofizare (caracterizata de exacerbarea durerii la extensie). Sediile de electie ale spondilozei sunt zonele cu cea mai mare mobilitate: C5, T8, L3-5.

Modificarile clinice sunt determinarea aparitiei unor leziuni la nivelul discului intervertebral, cu hernierea cel mai frecvent laterala a nucleului pulpos, alunecarii corpilor vertebrali (listezis), aparitiei osteofitelor anterioare sau posterioare, care comprima cel mai adesea radacinile nervoase si îngusteaza gaurile de conjugare, spasmului musculaturii vecine, destinderii ligamentelor paravertebrale.

Simptomele clinice apararute sunt dominate de durere care poate fi localizata în zona afectata sau poate iradia de-a lungul radacinilor interesate. Uneori se poate  acompania de manifestari neurologice: alterarea reflexelor osteotendinoase, tulburari motorii sau de sensibilitate în zonele corespunzatoare.

   Discopatia/spondiloza cervicala: afecteaza articulatiile disco-vertebrale (mai ales la nivelul C5-C6), interapofizare (mai ales la C2-C3 si C3 -C4).

La semnele generale de artroza se pot adauga si unele particulare:

– manifestari neurologice sau sindromul Barre-Lieou determinate de compresia directa asupra arterelor vertebrale sau iritarii filetelor nervoase periarteriale de catre osteofitele posterioare: cefalee occipitala, ameteli, vertij, tulburari vizuale (diplopie, scotoame), nistagmus.

Simptomele mentionate pot fi accentuate de miscarile de rotatie ale capului.

        Discopatia/spondiloza dorsala poate fi primitiva sau secundara unor tulburari de statica, bolii Scheuermann.

  Boala Scheuermann sau epifizita vertebrala este o suferinta care apare la adolescenti, mai ales la baieti. Apare ca urmare a unui conflict de crestere discovertebral, ce are drept consecinta hernierea nucleului pulpos al discului vertebral în portiunea spongioasa a corpurilor vertebrale. Clinic apar dureri vertebrale, iar în timp pot apare cifoza si modificarile degenerative.

Discopatia/spondiloza lombara este foarte frecventa. si în acest caz, durerea vertebrala este principalul simptom al bolii. Ea poate fi localizata (lumbago) sau poate iradia pe traiectul diferitelor radacini nervoase interesate (lombosciatica). În functie de teritoriul de iradiere, de afectarea reflexelor osteotendinoase (rotulian si achilean), de grupele musculare interesate se poate aprecia radacina asupra careia se exercita compresia.

Daca se produce hernierea mediana a discului intervertebral la nivelul coloanei lombare, poate apare asa numitul sindrom "de coada de cal", caracterizat prin afectarea sensibilitatii în zona perineala, tulburari sfincteriene si de dinamica sexuala.

            Hiperostoza idiopatica vertebrala difuza, spondiloza hiperostozanta sau boala Forestier Rotes-Querrol este o suferinta asupra careia au existat mult timp controverse: unii o încadrau în spondilartropatiile seronegative, în timp ce alti o considerau o artropatie degenerativa. Spre aceasta din urma varianta înclina astazi cele mai multe observatii.

Boala apare la vârstnici si este de 2 ori mai frecventa la barbati. Se asociaza deseori cu diabetul zaharat, guta, obezitatea si alte afectiuni metabolice. S-a pus si problema unui exces de retinol în geneza bolii. Simptomele clinice sunt discrete.

. Masajul

        În formele subacute se poate efectua masaj sedativ sacro-fesier si de-a lungul membrului inferior.

        În formele hiperalgice se evita folosirea tehnicilor de masaj.

        În formele cu hipotrofii si tulburari vasculo-vegetative este rezervat masajul trofic.

Masajul – anatomofiziologie, efecte, manevre 

      Masajul reuneste o serie de manevre manuale si/sau instrumentale (mecanice, electrice, acvatice, bule de gaze, jet de aer cald, etc.) aplicate la om în scop igienic, profilactic sau terapeutic si recuperator, de catre o persoana mai mult sau mai putin calificata (de regula, masorul); în timp ce automasajul reprezinta aplicarea acestor proceduri de catre o persoana asupra propriului corp (de exemplu: efleuraj, frictiuni, tapotament, rulat-cernut, scuturari, masaj sub apa, vibromasaj, masaj manual reflex, etc.), bineînteles cu limitele respective (accesibilitatea automasajului se circumscrie, de regula, la membre). 

EFECTELE  MASAJULUI

  Efectele circulatorii se evidentiaza la nivelurile capilar, venos si limfatic.

De exemplu, manevrele de efleuraj sprijina, stimuleaza circulatia venoasa de întoarcere, cea superficiala, usurând astfel munca inimii. Asociind la aceasta manevra blânda unele manevre mai puternice, cum sunt presiunile, se actioneaza si asupra circulatiei venoase de întoarcere profunda, cu efect folosit în patologia venoasa.

În ceea ce priveste circulatia limfatica, anumite proceduri (ex. – efleurajul mai energic, alunecari profunde pe membre, frictiunile) activeaza circulatia limfei în sens centripet, combatând astfel staza limfatica.

De retinut ca anumite proceduri de masaj (efleuraj, frictiuni, etc.) induc, local, o secretie histamina si acetilcolina care vor produce o vasodilatatie periferica, locala (hiperemia pielii), ceea ce exprima o activare circulatorie cu consecinte metabolice la care intervin si alte mecanisme (nervoase, hormonale, etc.).

 Efectele musculare rezultate ca urmare a aplicarii anumitor manevre de masaj (framântatul, tapotamentul, etc.) pe cale mecanica (directa) si reflexa (indirecta) si care activeaza circulatia din muschi, stimuleaza cresterea agentilor nutritivi si în acelasi timp favorizeaza eliminarea unor cataboliti nocivi, în special la sportivi (acid lactic, peroxizi lipidici, etc.); de asemenea, se stimuleaza elasticitatea si forta de contractie a fibrelor musculare. Manevrele usoare (efleurajul) au efecte linistitoare, decontractante asupra muschilor, mai ales când masajul foloseste unele unguente relaxante (crema relaxanta Decontractil, etc.) 

 Efectele metabolice sunt urmarea unor proceduri stimulative (baterea sau tapotamentul, vibratiile energice, etc.) care activeaza metabolismul astfel: mobilizeaza grasimile din stratul celular subcutanat, contribuind la arderea acestora si scaderea tesutului subcutanat în exces.

Prin activarea circulatiei locale se induce un aport crescut de oxigen, fosfati, glucoza, trigliceride, acizi grasi liberi si alti nutrienti, în special la nivel muscular, contribuind astfel la cresterea eficientei mecanice, mai ales la nivel muscular.

Tot prin efecte metabolice si într-o mai mica masura prin stimularea secretiei sudorale (ca urmare a deschiderii porilor glandelor sudoripare), masajul favorizeaza eliminarea unor cataboliti de uzura, nocivi pentru organism (acid lactic, uree, creatinina, acid uric, peroxizi lipidici, etc.).

 Efecte reflexe. Multa vreme s-a acordat atentie efectelor mecanice ale masajului si mult mai târziu a fost pusa în evidenta actiunea reflexa a masajului, a unor proceduri (ex. efleurajul, vibratiile fine) care excita receptorii pielii si în acest fel informeaza anumiti centri nervosi, care la rândul lor declanseaza reactii de raspuns la nivelul unor organe si tesuturi.

Pentru realizarea acestui efect, manevra de masaj (netezirea) se executa blând un timp mai îndelungat, ceea ce va provoca o linistire a sistemului nervos central si o relaxare a musculaturii scheletice, pe cai reflexe (aferente-eferente).

Asocierea acestor proceduri de masaj cu gheata (masaj cu gheata) diminueaza senzatiile dureroase posttraumatice, prin vosoconstrictia periferica pe ca o induce, si diminuarea temperaturii locale, ceea ce provoaca o veritabila anestezie locala.

Tot prin mecanisme reflexe masajul influenteaza favorabil si sfera endocrinometabolica, efectele depinzând de manevrele folosite, de ritmul si intensitatea lor, dar si de reactivitatea individuala.

Se întelege ca prin aceste efecte, ca si prin efectul mecanic direct, masajul contribuie efectiv la mentinerea calitatii epidermului.

Daca ne referim la diverse alte forme de masaj, cum ar fi cel reflex (masajul periostal sau pe anumite zone cutanate refelxogene), mecanic (vibromasajul), electric (electromasajul), hidromasajul (masajul cu jet de apa, masajul subacvatic), vom adauga acestor efecte ale manevrelor propriu-zise de masaj, efectele apei calde, ale curentului electric sau efectele mecanice ale diverselor aparte (în special vibromasatoare).

Fara a diminua eficienta masajului instrumental, masajul manual ramâne superior, el creând ambianta organica si psihica dintre cel masat si masor, ceea ce duce la o crestere a eficientei (probabil si prin mecanisme de tip placebo).

De aceea consideram necesar ca fiecare sportiv sa aiba cunostinte de masaj, sa poata efectua, la nevoie, un masaj colegului (în special în cadrul competitiilor sportive) si bineînteles sa se poata automasa. 

Manevrele  fundamentale  de  masaj  manual

Tehnica aplicarii masajului are la baza o serie de manevre fundamentale sau principale, care nu pot lipsi în efectuarea acestei terapii.

Manevrele fundamentale exercita influente diferite la nivelul tegumentelor, sistemelor muscular, osteoarticular, circulator si nervos, ceea ce ofera posibilitatea aplicarii diferitelor procedee de masaj în functie de obiectivele terapeutice urmarite.

Manevrele fundamentale include:

-efleurajul (netezirea);

-frictiunea;

-framântatul;

-tapotamentul;

-vibratiile.

Efleurajul

Efleurajul sau netezirea este o manevra de introducere, cu care începe orice sedinta de masaj, dar poate fi alternata cu alte manevre fundamentale de masaj folosite, si constituie manevra de încheiere în majoritatea situatiilor.

Consta în alunecarea usoara a mâinilor masorului pe suprafata corpului, realizându-se o netezire a tegumentelor, si care se executa, întotdeauna, în sens centripet, adica de la extremitatea distala catre extremitatea proximala a segmentului care este masat.

Tehnica aplicarii netezirilor prezinta mai multe modalitati:

-cu fata palmara a mâinilor, cu degetele întinse, apropiate sau departate, atunci când se maseaza zone mai întinse si plane, utilizându-se ambele mâini;

-cu fata dorsala a mâinilor, degetele fiind flexate si departate, reprezentând tehnica denumita masaj în pieptene, pentru zonele paroase;

-cu fata palmara a degetului mare;

-cu fata palmara a vârfurilor a doua sau trei degete, atunci când se maseaza suprafete mici;

-prin cuprinderea între degetul mare si celelalte degete, când se maseaza pe zone mai mici si rotunde.

Efleurajul se poate efectua cu ambele mâini deodata sau folosindu-se alternativ, una dupa alta. Netezirea se face în mod obisnuit în linie dreapta, în axa longitudinala a membrelor, de-a lungul grupelor de muschi în functie de structura anatomica a regiunii. De obicei se efectueaza segmentar, pe zone anatomice delimitate (ex. antebrat, brat, gamba, coapsa), dar poate fi executata si pe toata lungimea membrelor superioare sau inferioare, când timpul nu ne permite sa o aplicam.

Sensul directiei efleurajului depinde de topografia circulatiei venoase si limfatice sau grupelor musculare din zona masata.

La membre, sensul netezirilor, asa cum s-a mai spus, se face de la extremitate în sus, la nivelul trunchiului se urmareste sensul de întoarcere a circulatiei venoase catre inima, la ceafa si gât sensul manevrei este de la cap spre umar si omoplati.

Netezirea este considerata ca o manevra specifica pentru suprafata corpului, actionând în special asupra pielii, tesuturilor conjunctive subcutanate, nervilor periferici si vaselor venoase si limfatice.

Ea are o actiune calmanta, micsorând fenomenele dureroase, de contractura musculara, de tensiune psihica, efecte deosebite pentru persoanele nervoase, emotive, realizând, totodata, si conditiile de adaptare mai buna la alte manevre fundamentale mai puternice.

Un alt efect important al efleurajului este îmbunatatirea circulatiei de întoarcere venoasa si limfatica, ce rezulta din actiunea mecanica a procedurii, care faciliteaza hemodinamica, dar si actiunea reflexa ce produce vasodilatatie activa prin mecanisme vasomotorii nervoase si umorale. Se îmbunatatesc conditiile trofice ale pielii, prin activarea schimburilor metabolice, se favorizeaza îndepartarea lichidelor din spatiile intracelulare, efecte foarte utile în tratamentul edemelor reziduale dupa traumatismele aparatului locomotor.

Hiperemia activa, dupa netezire, îmbunatateste aportul de oxigen, glucoza si fosfati macroergici si în acelasi timp favorizeaza eliminarea catabolitilor din musculatura, de la suprafata, asigurând conditii functionale normale pentru grupele musculare respective.

Netezirea mentine supletea si elasticitatea pielii prin împiedicarea procesului de mineralizare a fibrelor elastice, fenomen ce apare la persoane mai în vârsta, si scurteaza timpul de reînnoire a epidermului prin accelerarea turnoverului diferitelor straturi ale acestuia.

Frictiunea

Manevra fundamentala de masaj, frictiunea consta în apasarea si deplasarea tegumentelor si tesuturilor conjunctive subcutanate pe planurile profunde, în limita elasticitatii lor.

Din punct de vedere tehnic, aceasta manevra se poate executa în mai multe modalitati:

cu fata palmara a degetelor mâinii, cu cele trei degete ale mâinilor (index, medius si inelar) sau cu vârful degetului mare, când se aplica pe suprafete mici (ex. spatiile interosoase, pe partea dorsala a mânilor si picioarelor);

cu marginea cubitala a mâinii;

cu "radacina" mâinii sau cu partea dorsala a pumnului strâns, când se maseaza zone mai mari;

cu eminenta tenara, baza degetului mare sau cu eminenta hipotenara, baza degetului mic, atunci când se aplica pe zone cu sensibilitate mai mare.

Degetele sau mâinile se aplica pe tegumente având un unghi între 30-700, în functie de forta pe care dorim sa o impunem manevrelor (cu cât unghiul este mai mare, cu atât forta de patrundere este mai mare).

Sensul frictiunii poate fi linear sau circular

Frictiunea în sens linear este adecvata zonelor sarace în tesuturi moi si mai putin suple (articulatiile si regiunile cu tendoane, cum este treimea inferioara a bratelor).

Intensitatea manevrelor trebuie sa fie adaptata sensibilitatii tegumentelor si tesuturilor moi subcutanate, pentru evitarea aparitiei senzatiilor dureroase.

Aceasta manevra de masaj se adreseaza, în special, tesuturilor moi subcutanate si straturilor musculare de suprafata (muschii pielosi ai fetei).

Frictiunea creste procesul de mobilizare a tesutului adipos din hipoderm, prin influentarea favorabila a factorilor lipolitici, producând o scadere cantitativa a straturilor de grasime.

Alaturi de netezire, frictiunea contribuie la mentinerea supletii si elasticitatii tegumentelor prin prevenirea depunerii sarurilor de calciu în fibrele elastice, la persoanele de vârsta a 3-a.

Ea produce o accelerare a preceselor de regenerare si cicatrizare, prin îmbunatatirea conditiilor trofice locale, mai ales la persoanele în vârsta când aceste procese sunt încetinite.

Frictiunea, prin mecanismul reflexelor antidromice, duce la eliminarea de histamina, acetilcolina, bradikinina, favorizeazând circulatia locala si resorbtia edemelor dupa traumatisme. Ea produce, de asemenea, afecte analgezice locale, prin micsorarea sensibilitatii terminatiilor nervoase si scaderea tensiunii nervoase, când este executata într-un ritm lent si prelungit.

Frictiunea îmbunatateste permeabilitatea cutanata pentru diverse medicamente, sub forma de unguente, în aplicatiile locale pe piele. Aceasta procedura este utila acolo unde exista procese aderentiale dupa traumatisme, hematoame organizate sau inflamatii locale, marind elasticitatea tisulara, dar este contraindicata în procesele inflamatorii si hemoragice acute.

Framântarea

Denumita si petrisaj, framântarea este o manevra fundamentala de masaj, care are efecte stimulante puternice.

Aplicarea ei se poate face dupa mai multe modalitati tehnice:

cu palma, framântarea în cuta, prin ridicarea si apucarea partilor moi între degete si "radacina" mâini cu stoarcerea lor, manevra care se repeta de mai multe ori, dupa care se trece la portiunea urmatoare. Este accesibila regiunilor întinse si plane (spatele, toracele, lombele, bratele, coapsele), executându-se longitudinal pe directia fibrelor musculare;

cu doua degete, respectiv cu policele si indexul, tehnica potrivita pentru masarea tendoanelor, fasciilor sau a muschilor mai subtiri;

la nivelul membrelor superioare si inferioare, procedura se poate executa cu mâinile aplicate în bratara, musculatura fiind prinsa între degete si palme, exercitând astfel presiuni asupra ei;

într-o maniera simpla, prin ridicarea partilor moi (tegumente, muschi) de pe planurile dure, cu exercitarea compresiunilor asupra lor, tehnica indicata pentru îmbunatatirea elasticitatii si contractilitatii musculaturii.

Framântarea este o manevra de masaj care se adreseaza tesuturilor situate în profunzime si mai ales musculaturii.

Este un masaj de stimulare a musculaturii prin excitarea proprioceptorilor de la nivelul muschilor si tendoanelor, îmbunatatind excitabilitatea si contractilitatea muschilor. Mentine în conditii normale elasticitatea muschilor si favorizeaza în acest mod profilaxia leziunilor musculare, care se produc frecvent la sportivii de performanta.

În acelasi timp, prin activarea circulatiei în vasele sanguine si limfatice se îmbunatatesc schimburile nutritive (aport de oxigen, glucoza, adenozintifostat) si favorizeaza eliminarea catabolitilor rezultati din activitatea musculara.

Este o procedura frecvent utilizata în masajul la sportivi, atât pentru refacerea dupa antrenamente sau competitii, cât si în pregatire.

De asemenea, este una din tehnicile recomandate pentru recuperarea hipotrofiilor musculare datorita inactivatatii si care ramân dupa traumatismele aparatului locomotor.

Tapotamentul (baterea)

Tapotamentul sau baterea este o manevra fundamentala ce consta în aplicarea pe tegumente a unor serii de loviri scurte si ritmice reprezintând unul din cele mai intense procedee de masaj.

Din punct de vedere tehnic, ea se poate executa dupa mai multe modalitati:

când se face cu fata palmara a mâinilor si a degetelor întinse poarta numele de plescait. Miscarile mâinilor si antebratelor se efectueaza din articulatiile pumnilor si ale coatelor, mâinile lasându-se sa cada liber pe regiunea de masat;

cu palma si degetele usor flexate (formând o adâncitura pe fata palmara), realizându-se tapotamentul în ventuza;

cu dosul mâinilor, degetele fiind usor flexate, loviturile aplicându-se cu primele falange;

cu pumnul incomplet închis, cu partea cubitala, astfel încât se asigura o elasticitate a loviturii si evitarea aparitiei senzatiei de durere. Este procedeul denumit batatorit, si reprezinta a manevra deosebit de puternica ce se poate aplica pe zone cu musculatura bine dezvoltata si mai putin sensibile (zonele lombara si fesiera);

tocatul este procedeul care foloseste marginea cubitala a mâinilor, degetele fiind apropiate, miscarile de lovire efectuându-se din articulatia pumnului;

alta modalitate tehnica este percutatul, care se executa cu vârful degetelor, mâinilor, flexate si departate. Este  unul din procedeele cele mai usoare de tapotament. Miscarile se efectueaza din articulatiile pumnilor, degetele cazând libere pe suprafata  tegumentelor. Reprezinta o modalitate de aplicare a baterii adecvata pentru anumite regiuni (toracele si abdomenul).

În functie de intensitatea si ritmul tapotamentului, efectele se produc în tesuturile moi superficiale sau mai profunde. Se obtine un efect predominant excitant, prin actiunea asupra receptorilor de la nivelul pielii si a tesuturilor subcutanate conjunctive, si o activare a circulatiei cu hiperemie si cresterea temperaturii locale.

Baterea provoaca, de asemenea, o crestere a excitabilitatii neuromotorii, prin stimularea proprioceptorilor de la nivelul muschilor si tendoanelor, ceea ce duce la o crestere a tonusului muscular. Procedura favorizeaza factorii lipolitici si mobilzarea adipocitelor din tesuturile subtegumentare, micsorându-se în acest fel volumul stratuli adipos.

Aceste efecte ale procedeului sporesc utilitatea tapotamentului în hipotoniile si hipotrofiile musculare prin inactivitate.

Tapotamentul se foloseste si ca manevra de masaj în pregatirea sportivilor între probe sau în pauza dintre reprize. Aceasta manevra se foloseste în afectiunile aparatului locomotor unde sunt prezente dureri sau contracturi musculare.

Vibratiile

Vibratiile reprezinta o manevra de masaj care consta în executarea unor miscari oscilatorii pe o regiune mai restrânsa, producând o deplasare foarte mica a tegumentelor si a tesuturilor subcutanate.

Din punct de vedere tehnic, ele se efectueaza din articulatiile pumnului, cotului sau umarului, prin aplicarea pe tegumente a degetului mare, a 2 degete, a palmei sau a ambelor mâini.

Vibratiile manuale nu sunt perfect ritmice, nu pot produce miscari oscilatorii si presiuni uniforme, nu pot fi aplicate un timp prea îndelungat, deoarece sunt dificil de executat si obosesc mâna masorului.

Avantajul consta în faptul ca mâna masorului este moale, calda si se muleaza mai bine pe suprafata tratata, ceea ce o face mai agreabila pentru pacient, în comparatie cu manevrele mecanice.

Actiunea vibratiilor depinde de intensitatea manevrelor. Cele superficiale, fine, mai prelungite, au un efect calmant, reduc sensibilitatea tegumentelor si tesuturilor subcutanate, produc o senzatie de încalzire si relaxare musculara. Vibratiile cu oscilatii mai mari, mai profunde, mai puternice produc o activare a circulatiei sanguine în zona masata, cu efecte descongestionante.

Vibratiile sunt procedee indicate în hipertoniile musculare, în contracturile musculare ce apar în spasmofilie, în artrozele cervicale si lombare, precum si în combaterea oboselii musculare dupa efort, la sportivi. 

Manevrele  secundare  de  masaj  manual

În afara manevrelor fundamentale de masaj, mai exista o serie de manevre secundare sau ajutatoare care pot fi utilizate pe lânga primele.

Presiunile constau în apasari pe unele zone ale corpului si se aplica la sfârsitul sedintelor de masaj partial.

Ele se efectueaza cu palmele (pentru regiunea spatelui acestea se aplica de o parte si de alta a coloanei vertebrale, pacientul fiind culcat în decubit ventral – cu fata în jos, cu membrele superioare în extensie, astfel masorul exercitând presiunile cu mai putin efort, folosindu-si greutatea trunchiului în executarea apasarilor asupra zonei de masat).

Procedeul trebuie facut cu atentie, fara variatii bruste de intensitate, evintându-se provocarea senzatiei de disconfort. În cazul în care apar senzatii dureroase în zona de aplicare, manevra se întrerupe.

Presiunile sunt contraindicate la batrâni si copii deoarece exista riscul producerii de acceidente osoase (fisuri).

Presiunile se pot face pe anumite zone de periost, cu o intensitate medie, cu efecte asupra circulatiei din zona masata, care dupa o faza de ischemie trece într-o faza de hiperemie, precum si efecte asupra ramificatiilor nervoase cu realizarea scaderii sensibilitatii. 

 Cernutul si rulatul sunt manevre de masaj ce pot fi aplicate numai pe anumite parti ale corpului, care au forma cilindrica (membrele superioare si inferioare).

Cernutul se executa cu ambele mâini asezate pe partile laterale ale segementului membrului, cu degetele îndoite, imprimându-se partilor moi miscari laterale similare cernutului prin sita.

Rulatul se face cu ambele mâini plasate lateral, de o parte si de alta a segmentului membrului, cu degetele întinse, realizându-se o rulare, a tesuturilor moi, în ambele sensuri, de jur împrejurul regiunii masate.

Aceste procedee se adreseaza în special musculaturii membrelor, având efecte de relaxare musculara, de descongestionare locala si de îmbunatatire a supletii tesuturilor.

Datorita faptului ca se pot executa destul de usor, sunt folosite, îndeosebi de sportivi, în automasajul membrelor.

 Tractiunile si tensiunile se adreseaza, în special, articulatiilor si tesuturilor periarticulare.

Tractiunea se face cu ambele mâini, folosind o priza deasupra articulatiei si una dedesubtul acesteia, tragând în sensul axei longitudinale a segmentului unde se afla articulatia.

Manevra are ca obiectiv realizarea unei întinderi în limitele fiziologice ale diferitelor componente atât ale articulatiei, cât si a elementelor periarticulare, îmbunatatindu-se mobilitatea articulara. Tractiunea se foloseste mai ales pentru articulatiile degetelor.

Pentru membre, manevrele se fac cu pacientul culcat pe spate.

La nivelul coloanei cervicale, tractiunea se face din pozitia sezând sau stând, folosind priza pe frunte si pe ceafa, tragând capul în sus.

Pentru trunchi, manevra se efectueaza tot sezân sau stând, cu apucarea subiectului peste brate si tragerea lui în sus, vertical. 

Pe lânga manevrele fundamentale si secundare de masaj manual folosite în mod obisnuit de catre masorul care aplica procedura sau de catre persoana care se automaseaza, exista o serie de alte procedee care cuprind:

-masajul reflex;

-hidromasajul;

-masajul instrumental;

-masajul cu jet de aer cald,;

-masajul cu bule gazoase în apa,;

-masajul cu gheata.

Masajul reflex

Masajul reflex se bazeaza pe influenta reflexa, de la distanta, dupa aplicarea acestuia pe zone de proiectie dureroase, tegumentare sau periostale, în afectiuni ale aparatului locomotor sau viscerale.

În aceasta categorie intra:

-masajul periostal;

-pe zone reflexogene Head;

-presopunctura.

Masajul periostal consta în executarea unor presiuni puternice, cu ajutorul policelui sau a mediusului, în puncte situate pe periost, acolo unde acesta nu este acoperit de parti moi.

Punctele de presiune se aleg dupa gradul de sensibilitate la apasare.

Presiunea se exercita timp de 2-3 minute pe fiecare punct, fiind însotita de frictiuni circulare. Manevra se poate repeta de 2-3 ori pe un punct, apoi se trece pe alte puncte dureroase la palpare. Pentru a obtine efecte de durata se executa 3-4 sedinte.

Masajul periostal combate fenomenele congestive, de contractura si le atenueaza pe cele dureroase, prin aplicare pe zona de proiectie periostala învecinata zonei afectate.

Dezavantajul metodei consta în faptul ca pacientul are dureri pe durata aplicarii presiunii.

Masajul periostal poate fi folosit în tratamentul sechelelor dupa afectiuni traumatice ale aparatului locomotor, interesând tesuturile ligamentare si musculare.

Presopunctura reprezinta un procedeu terapeutic derivat de la acupunctura.

Ea consta în efectuarea de presiuni cu un singur deget, de obicei cu policele, pe puncte folosite în acupunctura.

Acest procedeu are ca efect reducerea fenomenelor dureroase, micsorarea tonusului muscular, realizarea relaxarii musculare.

Presopunctura se foloseste în:

afectiuni musculare – ex. miozitele de effort;

în contracturile musculare din artroze – PSII;

în afectiuni ale sistemului nervos periferic – ex. nevralgiile;

în afectiuni ale tendoanelor – ex. tendinitele si entesztele.

Eficienta acestui procedeu nu atinge în aceeasi masura gradul de eficienta realizat prin acupunctura.

Masajul transversal profund

Masajul transversal profund, sau masajul Cyriax, consta în utilizarea frictiunii pentru a realiza mobilizarea tesuturilor moi între ele, tegumente, tesuturi, fascii, fibre musculare, tendoane. Ea se bazeaza pe diagnosticul exact al leziunii, prin palparea cu 2 degete a zonei traumatizate si evidentierea punctului dureros. Se executa o frictiune profunda transversala cu 2 degete, perpendicular pe directia fibrelor musculare sau ligamentare, interesate de traumatism. Presiunea ramâne constanta în tot timpul sedintei, degetele pastrând contact permanent cu pielea. Durata procedurii este de 10 minute, ea putându-se repeta la interval de 1-2 zile.

Masajul transversal profund realizeaza înlaturarea aderentelor fibroase dupa traumatisme ale aparatului locomotor. Prin mobilizarea transversala a tesuturilor moi se refac zonele de clivaj si alunecare fiziologica a muschilor si tendoanelor. Are o actiune trofica locala producând hiperemie si analgezie la locul de aplicare.

Nu se recomanda în stadiul acut si în afectiunile inflamatorii ale aparatului locomotor.

Hidromasajul consta în asocierea în acelasi timp a manevrelor de masaj cu o procedura de hidroterapie. Exista doua metode de aplicare a hidromasajului si anume: dus-masajul si dusul subacval.

Dus-masaj consta în executarea unui masaj manual pe o anumita parte a corpului, care se afla sub jetul unor dusuri calde ce actioneaza vertical. Pacientul,  dezbracat, se afla asezat în decubit dorsal sau decubit ventral, pe o masa de masaj, deasupra careia exista 4-6 dusuri rozeta din care cade, în ploaie, apa la o temperatura de 380, de la o înaltime de 60 cm. Durata proceduri este de 5-10 minute si de obicei se face partial (pe spate, pe torace, abdomen sau membre).

În cazul dus-masajului, pe lânga efectele masajului (mecanice) se adauga si cele ale agentului termic reprezentat de dusul rozeta. El produce o vasodilatatie puternica  favorizând:

-procesele de resorbtie;

-relaxarea musculaturii;

-calmarea fenomenelor dureroase.

Aceasta procedura este folosita în tratamentul artrozelor de la nivelul coloanei vertebrale sau membrelor, în diferite forme ale reumatismului abarticular, în diverse sechele dupa traumatismele aparatului locomotor si în masajul sportiv.

Dusul subacval este a doua forma de aplicare a hidromasajului si consta în aplicarea unui dus cilindric asupra unui segment sau pe tot corpul pacientului, care se afla sub apa, într-o baie la temperatura de 370-380. Presiunea dusului, care se proiecteaza pe zona de masat poate fi reglata la 1-6 atmosfere, în functie de sensibilitatea regiunii tratate. Aceasta presiune se realizeaza cu ajutorul unui compresor electric, care printr-un furtun cu sorb absoarbe apa din vana, dupa care o proiecteaza printr-un furtun prevazut la capat cu o duza cilindrica, asupra zonei de tratat. Duza este plasata sub apa, la 30 cm de corp, jetul cilindric de apa se proiecteaza la un unghi de 350 fata de suprafata tegumentelor. La nivelul articulatiilor se poate proiecta perpendicular.

Durata procedurii este de 5-15 minute, iar sensul de aplicare este centripet. Se începe cu partea posterioara a unui membru inferior (gamba, coapsa, fesa, ajungându-se în regiunea lombara si interscapulovertebrala), se trece la celalalt membru inferior, apoi la membrele superioare, tot în sens centripet. Pe partea anterioara a corpului se procedeaza la fel, exceptând abdomenul, unde se foloseste sensul orar si presiune mai mica. Nu se aplica pe zonele mamare si scrotale.

Avantajele dusului subacval sunt:

permite o relaxare optima a musculaturii sub actiunea factorului termic si a presiunii hidrostatice;

realizeaza un confort deosebit pentru pacient, presiunea jetului de apa fiind mai agreabila, deoarece aceasta este reglabila în functie de sensibilitatea zonei tratate;

permite un masaj mai eficient, în profunzime, decât prin masaj manual, în zone ale corpului cu straturi mari de tesut celuloadipos si muscular, cum sunt lombele, fesele, articulatiile soldurilor;

este mai putin obositor pentru persoana care în executa.

Dezavantajele procedurii constau în faptul ca necesita masuri de protectie deosebite:

o instaltie perfecta a compresorului electric (priza în pamânt) si a vanei;

echipament de protectie (manusi, cizme de cauciuc pentru persoana care aplica procedura).

Dusul subacval are urmatoarele efecte:

realizeaza o hiperemie profunda în zona de aplicare ce favorizeaza procesele de resorbtie;

produce relaxarea musculara;

favorizeaza înlaturarea proceselor aderentiale dupa afectiuni inflamatorii sau traumatice ale aparatului locomotor si stimuleaza activitatea motorie a unor viscere abdominale.

Masajul instrumental mecanic se efectueaza cu ajutorul aparatelor producatoare de vibratii, denumite aparate de vibromasaj.

Aplicarea pe zonele  de tratat a vibratiilor mecanice se face prin doua modalitati:

aparate cu banda vibratoare;

aparate portabile cu dispozitive de cauciuc sau plastic, de diferite forme.

Unele aparate din a doua categorie au dispozitive de reglare a amplitudinii oscilatiilor, care la valori minime permit efectuarea si a efleurajului.

Avantajele aparatelor de vibromasaj sunt:

unele aparate ofera posibilitatea reglarii frecventei si amplitudinii oscilatiilor;

produc vibratii mecanice ritmice si cu amplitudine uniforma;

dispenseaza pacientul de serviciile persoanei specializate;

durata sedintei poate fi mai mare fata de aceea în care vibratiile se executa manual (care sunt obositoare pentru persoana care le efectueaza).

Dezavantajele aparatelor de masaj sunt:

ofera numai doua manevre, efleuraj si vibratii, în comparatie cu masajul manual, care efectueaza o gama mult mai larga de manevre fundamentale si secundare;

vibratiile mecanice sunt mai putin agreabile decât vibratiile manuale, executate de masor, care se pot adapta mai bine la sensibilitatea diferita a diverselor segmente ale corpului, realizându-se un confort mai bun pentru pacient.

Vibratiile mecanice fine, cu amplitudine mica, au efecte sedative, descongestive si de relaxare musculare. Sunt folosite în tratamentul fenomenelor dureroase si a contracturilor musculare de la nivelul aparatului locomotor, dar si în fenomene dureroase viscerale abdominale.

Vibratiile mecanice de amplitudine mai mare si frecventa mai ridicata produc o stimulare a circultiei sanguine în zona de aplicare, cu aparitia unei hiperemii a pielii, precum si o actiune de împiedicare a depunerii adipocitelor, prin mobilizarea lor din tesuturile celuloadipoase subcutanate.

Aceleasi vibratii fine si efleurajul se pot realiza si cu aparate actionate electric.

Masaj local cu gheata este un procedeu care îmbina una din manevrele fundamentale de masaj, netezirea, cu crioterapia. Aceasta consta în folosirea cuburilor de gheata cu care se face efleuraj pe zona de tratat timp de 3-7 minute, manevra care se repeta la interval de 2 ore.  Efectele procedurii constau în:

producerea unei vasoconstrictii locale cu scaderea consumului de oxigen si a metabolismului;

-diminuarea extensibilitatii colagenului cu prevenirea formarii edemului;

-realizarea unei miorelaxari cu reducerea contracturii;

-diminuarea conducerii nervoase;

-actiune analgezica.

Masajul cu gheata se foloseste în diverse afectiuni ale aparatului locomotor de natura traumatica, cum sunt contuziile, entorsele, leziunile musculare fibrilare, etc.Eficacitatea  tratamentului este conditionata de aplicarea sa cât mai prompta. 

CONCLUZII:

1. Discopatiile reprezintă uzuri ale discurilor intervertebrale care se asociază uneori cu durere locala si contractura a musculaturii paravertebrale locala. Se întâlnește mai des la nivel lombar si pe locul 2 ca incidenta se afla segmentul vertebral cervical. Terapia prin masaj presupune executarea unor manevre sedative (de relaxare) la nivelul musculaturii paravertebrale si apoi un masaj zonal asupra articulațiilor si discurilor intervertebrale. Aceste manevre au rolul de a combate contractura musculaturii paravertebrale (care reprezintă o sursa de durere) si de a intensifica circulația si metabolismul la nivelul discurilor si articulațiilor intervertebrale.
2. Prin accelerarea metabolismului local se urmărește stimularea procesului natural de regenerare la nivelul discului uzat. Rolul masajului in regenerarea discului intervertebral uzat este controversat. Acest efect nu a putut fi demonstrat încă prin intermediul unor studii științifice riguroase, însă terapeuții din întreaga lume continua sa recomande si sa practice masajul ca forma de recuperare si de întreținere la persoanele cu discopatie simptomatica, bazându-se pe experiența si pe rezultatele proprii.

BIBLIOGRAFIE:

1.Popescu, Roxana, Traistaru, Rodica, Badea, Petrica, Ghid de evaluare clinica si functionala în recuperarea medicala,vol. II, Editura Medicala Universitara, Craiova, 2004

2.Ionescu N.A., "Masajul" – Editura ALL, Bucuresti, 1994

3.Mârza D., "Metode speciale de masaj", Editura Plumb, Bacau, 1998

AUTOAPARAREA : SISTEME DE APARARE IMPOTRIVA LOVITURIILOR LA CAP

Autor: MURGILĂ-CIMPOCA ANDREEA

UNIVERSITATEA „ CONSTANTIN BRÂNCUȘI” TG-JIU

FACULATAEA DE ȘTIINȚE MEDICALE ȘI COMPORTAMENTALE

Cuvinte cheie: sisteme, de aparare, importiva, loviturilor

ABSTRACT: The main purpose of self-defense is to arm people who are trained in this area, with a baggage of knowledge, skills and specific skills in order to dismantle and immobilization of any aggressor. Defense techniques originated in sports, often contact as: boxing, karate, judo, wrestling, boxing king also seated are certain techniques that any man can learn self-defense classes, where the teacher teaches the students how to escape from a situation where they are attacked and are forced to defend.

Scopul principal al autoapararii este de a inarma persoane care se pregatesc in acest domeniu, cu un bagaj de cunostiinte, priceperi si deprinderi specifice, in vederea anihilarii si imobilizarii unor eventuali agresori.

Procesul de pregatire, in autoaparare, are efecte favorabile pe multiple planuri asupra organismului(somatic, functional, psihic, social). Aceste efecte fixeaza si cadrul obiectivelor acestei categorii de pregatire care, in forma lor cea mai generalizata, pot fi formulate astfel:

-mentinerea dezvoltarii fizice armonioase;

-formarea si perfectionarea priceperilor de miscari specifice;

-dezvoltarea calitatilor motrice;

-mentinerea si intarirea sanatatii;

-calirea organismului;

-dezvoltarea calitatilor moral-volitive;

-formarea obisnuintei si a capacitatii de practicare sistematica a exercitiilor fizice si a sportului in timpul liber, in mod independent.

Tehnicile de aparare isi au originea in sporturi,cel mai des de contact ca :boxul, karate, judo, lupte, king-boxing s.a. De asemenea sunt anumite tehnici pe care orice om le poate invata la orele de autoaparare,unde profesorul isi invata elevii cum sa scape dintr o situatie in care sunt atacati si sunt nevoiti sa se apere.Tehniciile din aceste sporturi dateaza inca din antichitate,fiind mai apoi perfectionate.Fiind folosite des in sporturile de contact,ele pot fi de folos atunci cand avem nevoie de aparare.Aplicarea corecta si rational a procedeelor,permite unei persoane sa actioneze repede,sa execute degajat si cu usurinta unele din cele mai complicate actiuni.

La baza oricarei tehnicii stau procedeele, pe care profesorul trebuie sa le stapaneasaca foarte bine,pentru ai putea ajuta astfel pe elevi. Prin procedeele si tehnicile de aparare si de lupta ,nu se incurajeaza violenta.

La invatarea tehniciilor trebuie sa acordam o atentie foarte mare la insusirea mijloacelor de aparare.Apararea e baza, ea imprimand astfel un caracter organizat actiunilor si siguranta necesara in timpul luptei.

Alegerea procedeelor de aparare in timpul atacului este in functie de distanta.La distanta mare pot fi folosite toate apararile,la distanta mica e preferabil sa se foloseasca blocajul prin interpunere,eschive si eschive pronuntate inainte.

De exemplu :cand adversarul,oponentul ataca energic,avand superioritate in lupta apropiata,cel ami indicat este sa folosim retragerile.In lupta apropiata garda trebuie sa fie cat mai inchisa,limitand astfel posibiliatatea adversarului adversarului in alegerea tinutelor pentru lovituri.Miscarile de aparare facute cu trunchiul completeaza mijloacele de aparare in lupta apropiata.

In cazul atacurilor la distanta putem imbina mai multe feluri de aparare printr-o singura miscare :deplasare spre dreapta sau stanga,eschiva spre dreapta sau stanga,depinde de atac,imbinam si interpunerea palmei drepte sau stangi,a umarului stang sau drept su a bratului opus umarului,acesta fiind apropiat de cap.

O lovitura brusca in maxilarul inferior provoaca zguduirea otolitelor din aparatul vestibular;aceasta excitare provoaca excitarea centrului nervului pneumogastric si modificare activitatii sistemului cardiovascular.Persoana ce primeste o astfel de lovitura ajunge de obicei in scurt timp intr-o stare inerta.

In cazul loviturilor in portiunea laterala a gatului se produce excitareasinusului carotidian.Ca reactie la aceasta excitatie se produce incetinirea activitatii in inimii,tensiunea arteriala scade si respiratia devine mai incetinita.

In cazul loviturilor in partea superioara a abdomenului are loc frinarea reflexa a activitatii inimii.

Toate aceste lovituri sun de mare risc.De aceea cursurile care ne pun in tema,ne invata sa ne ferim sis a ne protejam,sunt bine venite.

Practicarea anumitor sporturi ajuta in cazul unu atac spontan,in care la prima vedere adversarul este mai puternic,insa daca stim sa ne calculam actiuniile si ne axam pe aparare,folosind si cateva contralovituri si tehnicii de atac,putem riposta.

Garda “Peek-a-boo” – Uneori cunoscută si sub denumirea de “earmuffs” (trad. “căliti de protectie”), în acest tip de gardă mâinile sunt tinute una lângă cealaltă sus, în fara fetei (boxeorii pot varia această postură initială), iar coatele se din cât mai aproape de corp (coatele sunt apropiate unul de celălalt, însă nu sunt fortate, ci lăsate lejer). Acest stil defensiv este învătat de orice boxeor începător în primele sale ore de antrenament, si după ce capătă mai multă experientă, poate varia postura de gardă.

Garda “peek-a-boo” oferă aprox 50% eficientă în contralovituri si reducerea impactului loviturilor adversarului. Un boxeor poate contralovi din această postură, însă este dificil. Garda “peek-a-boo” acoperă destul de bine luptătorul, însă lasă câteva puncte slabe. Astfel, adversarul îi poate ocoli bratele, pentru a-l lovi puternic în trunchi, imediat sub coate. Printre boxeorii celebri care au folosit cu succes garda “peek-a-boo” în jocul lor Un boxeor poate contralovi din această postură, însă este dificil. Garda “peek-a-boo” acoperă destul de bine luptătorul, însă lasă câteva puncte slabe. Astfel, adversarul îi poate ocoli bratele, pentru a-l lovi puternic în trunchi, imediat sub coate. Printre boxeorii celebri care au folosit cu succes garda “peek-a-boo” în jocul lor se numără Winky Wright si Mike Tyson.

Fig. 1 – Garda “peek-a-boo”

Garda cu bratele încrucisate (engl. “cross-armed”) – Antebrațele sunt așezate unul peste celălalt, la nivel orizontal, la nivelul fetei, iar pumnul mâinii de deasupra atinge cotul mâinii de dedesubt. Acest stil este eficient atunci când protejează capul de lovituri directe, boxeorul fiind descoperit doar în cazul unei scurte trimise către vârful capului.

Corpul este descoperit, însă luptătorii se apleacă de regulă din mijloc, pentru a-si proteja abdomenul. Desi nu poate contralovi din garda cu bratele încrucisate, boxeorul alege această postură deoarece capul îi este (cel putin teoretic) complet apărat de lovituri.

Apararea prin eschiva este un procedeu ce consta in indepartarea capului de pe linia loviturilor adversarului prin indoirea trunchiului.Eschiva este considerata ca fiind una din cele mai bune convenabile aparari.Eschivele se folosesc in mod exclusiv impotriva loviturilor la cap,in cazul loviturilor laterale si de jos,eschivele se vor realiza inapoi.

Fig. 2 – Apararea prin eschiva

Apararea prin deplasare se folosete pentru a iesi din sfera de actiune a loviturilor adversarilor prin unul sau cativa pasi.Aceasta aparare se bazeaza pe viteza si mobilitatea picioarelor.Retragerea se face pentru a mari distanta pana la atacator,adversar.Se poate folosi pentru a evita orice lovitura.

Parada este un procedeu de aparare folosit contra loviturilor directe,bratul adversarului fiind deviat lateral,prin loviturile de pe linai de deplasare catre tinta.Parada se face prin impingere cu palma in antebratul sau cotul adversarului.In majoritatea cazurilor,parada se face cu mana opusa bratului cu care loveste atacatoru,adversarul.

Directele sunte loviturile cele mai des intrebuintata,ele fiind drumul cel mai scurt si mai rapid spre adversar,folosindu-se ca arme defensive,pentru tinerea adversarului la distanta.

Fig. 3 – Apararea prin deplasare

Directele sunt procedeele cele mai des intrebuintate.Ele sunt practice,relativ simple ca executare,rapide si precise.Aceste lovituri sunt folosite in atac la distanta,dar pot fi folosite ca si contralovituri,in imbinare cu toate genurile de aparari,precum si pentru a opri atacurile adversarului si a mentine o distanta mare.

Stanga directa la cap este des folosita,drumul scurt pe care il parcurge bartul stang in timpul loviturii permite ca lovitura sa fie aplicata repede si precisa.Bratul trebuie sa fie indreptat spre adversar,acesta intinzandu-se brusc cu pumnul spre tinta.Viteza se mareste prin miscarea brusca de rasucire a trunchiului de la stanga spre dreapta,care e imbinata in acelasi timp cu miscarea generala de deplasare spre inainte.Pumnul cand atinge tinta,trebuie sa fie indreptat cu unghile jumatate in jos,antebratul fiind intr-o pozitie intermediara intre pronatie si supinatie.Bratul stang atinge tinta in momentul in care greutatea corpului este trecuta pe piciorul stang,care opreste caderea mai departe a corpului.In momentul lovirii,piciorul drept se apropie de cel stang la distanta necesara pentru a pastra echilibrul corpului,de asemenea in momentul lovirii palma dreapta apara barbia,cotul drept coborat apara ficatul.

Fig. 4 – Stanga directa la cap

Dreapta directa la cap este considerata a fi o lovitura mai puternica,deoarece in timpul ei se foloseste rasucirea mare a trunchiului in imbinare cu impingerea piciorului drept.Bratul se gaseste inapoi,are o pozitie favorabila pentru o lovitura puternica,insa pumnul drept indepartat de tinta,parcurge un drum destul de mare si adversarul are timp sa se deplaseze sis a se apere.Mana stanga apara capul cu palma su cu cotul coborat apara trunchiul de loviturile de intampinare.Dupa ce pumnul a lovit tinta este necesar ca acesta sa revina cat ami repede in pozitia initiala

.

Fig. 5 – Dreapta directa la cap

Loviturile laterale se aplica cu bratul indoit,fixat in articulatia cotului.Drumul parcurs de bratul care loveste lateral este scurt.Avantul micsorat al miscarii,insotit de contractia rapida a muschilor din partea anterioara a centurii scapulare sia muschilor oblici abdominali,fac aceasta lvitura rapida si brusca.Aceste lovituri se bazeaza pe trecerile greutatii corpului de pe un picior pe celalat,treceri imbinate cu rasucirea trunchiului.

Fig. 6 – Loviturile laterale

Loviturile de jos sunt lovituri scurte,date cu bratul indoit din cot.Aceste lovituri pot fi aplicate cu orice brat,atat la cap cat si la corp,si pot fi folosite cu succes ca contralovituri,imbinate cu apararea impotriva loviturilor de atac ale adversarului.Lovitura de jos capata forta in momentul indreptarii bruste a corpului cu rasucirea simultana a trunchiului,care la randul lui deplaseaza bratul spre inainte spre tinta.

Fig. 7 – Loviturile de jos

KICK – BOXING

-poziții, deplasări posturi;

-lovituri cu membrele superioare:

-cu pumnul înainte, de sus în jos, de jos în sus și circular;

-cu muchia palmei (cubitală și radială): de sus în jos,semicirculare;

-cu degetele înainte;

-cu cotul: de sus în jos, de jos în sus, semicircular, înapoi.

-lovituri cu membrele inferioare:

-cu genunchiul: către înainte, semicirculare;

-cu piciorul înainte: penetrantă, percutantă;

-cu piciorul semicirculare;

-cu piciorul lateral: penetrantă, percutantă.

Thai- box 

Loviturile cu pumnul, permise în thai-box:

Fig. 8

JU – JITSU

-acțiuni dureroase al articulații:

-la articulațiile degetului mare cu extensie, la degetul mare cu flexie, la cele

patru degete cu extensie;

-la articulațiile mâinii: cu răsucire în exterior și, flexia forțată și

pendularea brațului la spate; cu răsucire în exterior, flexia forțată a mâinii pe

antebraț cu introducerea brațului pe sub axila adversarului;

-la articulația cotului cu extensie: cu luxarea cotului pe umăr, cu înfășurarea 

antebrațului pe deasupra (cheie), cu apucarea umărului adversarului și luxarea

cotului pe antebrațul executantului, cu răsucire îninterior și apăsarea cotului de

sus în jos;

-la articulația umărului: fixarea directă a brațului la spate cu înfășurarea

antebrațului în sus și pe dedesubt; răsucirea mâini în exterior, flexia mâinii pe

antebraț, introducerea antebrațului în sus și pe dedesubt (cheie) și doborârea

adversarului la sol;

-la coloana vertebrală (zona cervicală): cu extensie , cu flexie, cu extensie și cu

răsucire;

-conduceri forțate la sediu: din față, din lateral și dinapoi;

-apărări împotriva atacurilor cu prize: de mâini, de mânecă, de piept;

-apărări împotriva atacurilor prin strangulări: din față cu mâinile, dinapoi cu mâinile, dinapoi cu antebrațul;

-apărări împotriva atacurilor prin centurări din față peste și pe sub brațe, dinapoi peste și pe sub brațe;

-apărări împotriva atacurilor cu prize de păr;

-apărări împotriva atacurilor de cuțit: de jos în sus, de sus în jos, dinlateral și prin împingere;

-apărări împotriva atacurilor cu obiecte contondente: par, scaun,sticlă;

-apărări împotriva amenințărilor cu arma de foc: din față, dinapoi,din lateral;

-acțiuni tehnico-tactice de autoapărare la atacurile efectuate de agresor cu ocazia legitimării, controlului bagajelor și perchezițiilor corporale și încătușării.

Judo

Pozitiile fundamentale in judo sunt:
a) de atac (Shizen-Notai) pozitie fundamentala spre dreapta (Migi Sizentai). pozitie fundamentala spre stanga (Hidari Sizentai)
b)de aparare (Sigothai)
– pozitie de aparare spre dreapta (Migi-Jigothai)
– pozitie de aparare spre stinga (Hidari-Jigothai).

Strangulare normala in cruce :procedeu executa cu ambele maini in pozitie normala,adica cu palmele in jos,in momentul in care oponentul este culcat pe spate,iar atacantuldeasupra.Din acea pozitie,atacantul cntroleaza cu genunchii asezati pe sol soldurile oponentului,apoi apuca cu mana dreapta,cu palma in jos,gulerul drept al acestuia,cat mai sus probabil,cu degetul mare in interior.Aopi,atacantul incruciseaza antebratele si introduce mana stanga sub antebratul drep pentru a apuca cu palma in jos si cu degetul mare in interiorul gulerul stanga al oponentului,cat mai sus posibil,in acelasi plan cu mana dreapta.In faza finala,atacantul se apleaca in fata si apropiind coatele de corp trage puternic cu ambele maini,actionanda asupra carotidelor oponentului si obligandu-l astfel sa solicite incetarea luptei.

Karate

In timpul unui atac pune folosi deasemea procedee din krate.Denumirile lor pot deruta,insa sunt lovituri pe care le putem executa cu usurinta.

Tehnici de aparare de baza sunt blocajele.Blocajel pot fi dure,aplicate direct ca o contrareactie la atcurile adversarului,pot fi circulare,prin eschiva,pentru devierea atacurilor adversarului.Orice blocaj este insotit de un contraatac.

Blocajele la nivel superior,la cap,se executa cu bratul ce pleca din retragerea inapoi a bratului care sustine actiunea de contraatac,combinand rotirea bazinului cu atacul in asa fel incat sa creasca viteza loviturii.,dupa ce in prealabil celalalt brat a executat preblocajul cu antebratul sipalma deschisa.Bratul care blocheaza executa o miscare ascendenta,anterioara celuilalt brat.Blocajul este finalizat cand bratul este deasupra privirii,usor inclinat,cu pumnul bine inchis si rasutit spre exterior,nu foarte aproape de frunte,aproximativ un pumn,un pumn si jumatate,corpul usor in profil.bratul ferm in contractie musculara.

Fig. 9 – Blocajele la nivel superior, la cap

Blocaj la nivelul superior,executat cu amble brate,prin indepartatea bratelor,pentru a scapa din strangularea gatului.

Lovitura de pumn ascendenta(age-zuki) are ca destinatie partea inferioara a maxilarului inferior(barbia).Este o lovitura scurta,directa,care nu necesita o forta deosebita,fiind destul de eficace,avand in vedere zona de contact.

Fig. 10 – Lovitura de pumn ascendenta

Lovitura de pumn data cu dosul pumnului(ura-ken-uchi) se executa in general in timpul eschivei,in lateral sau in fata.Pumnu este bine inchis,se armeaza de la ureche,sau de sub axila.Mana stanga pleca de la urechea dreapta,iar mana dreapta pleaca de la urechea stanga si parcurge o directie circulara spre tinta.

Fig. 11- Lovitura de pumn cu dosul pumnului

Loviturile de cot sunt foarte dure,ele pot dobora o persoana pentru o perioada indelungata,pot fi fatale cateodata.

Lovitura de cot spre inainte(tate-empi-uchi)tinnta fiind barbia sau pieptul.Bratul care loveste este bine armat,pumnul bine inchis,cotul pleaca pe o traiectorie linear ascendenta spre tinta,pumnul ajunge deasupra umarului,aceluiasi brat.

Fig. 12 – Lovitura de cot spre inainte

Lovitura de picior biciuita(mae-geri-ke-age) se executa prin ridicarea genunchiului cat mai sus,piciorul de sprijin pe toata talpa,usor fexat,extensia piciorului se face rapid si la fel de rapid se retrage.Lovitura se poate executa cu pingeaua,dar si cu partea superioara a labei piciorului ,daca lovitura se executa la nivel superior,sub barbie,sau la nivel inferior,la zona inghinala.

Fig. 13 – Lovitura de picior biciuita

Concluzii:

1. Scopul principal al autoapararii este de a inarma persoane care se pregatesc in acest domeniu, cu un bagaj de cunostiinte, priceperi si deprinderi specifice, in vederea anihilarii si imobilizarii unor eventuali agresori.

2. Tehnicile de aparare isi au originea in sporturi,cel mai des de contact ca :boxul, karate, judo, lupte, king-boxing s.a. De asemenea sunt anumite tehnici pe care orice om le poate invata la orele de autoaparare,unde profesorul isi invata elevii cum sa scape dintr o situatie in care sunt atacati si sunt nevoiti sa se apere.Tehniciile din aceste sporturi dateaza inca din antichitate,fiind mai apoi perfectionate.

3. La invatarea tehniciilor trebuie sa acordam o atentie foarte mare la insusirea mijloacelor de aparare.Apararea e baza, ea imprimand astfel un caracter organizat actiunilor si siguranta necesara in timpul luptei.

Bibliografie

Ghid practic de autoapărare – Robert Bruce – Edidura Rao

Curs de autoaparare – Anghel Andreescu – Editura Lumina Lex

RECUNOASTEREA MANIFESTARILOR DE DEPENDENTA IN SATISFACEREA NEVOILOR FUNDAMENTALE, GARANTIE A CALITATII ACTULUI MEDICAL

Autor: Popescu Cecilia Gerorgiana

Coautor: Mălăescu Adrian

UNIVERSITATEA „ CONSTANTIN BRÂNCUȘI” TG-JIU

FACULATAEA DE ȘTIINȚE MEDICALE ȘI COMPORTAMENTALE

Cuvinte cheie: nevoi, fundamentale, satisfacerea, actului, medical

ABSTRACT: The basic needs approach is one of the major approaches to the measurement of absolute poverty in developing countries. It attempts to define the absolute minimum resources necessary for long-term physical well-being, usually in terms of consumption goods. The poverty line is then defined as the amount of income required to satisfy those needs. The 'basic needs' approach was introduced by the International Labour Organization's World Employment Conference in 1976. "Perhaps the high point of the WEP was the World Employment Conference of 1976, which proposed the satisfaction of basic human needs as the overriding objective of national and international development policy. The basic needs approach to development was endorsed by governments and workers’ and employers’ organizations from all over the world. It influenced the programmes and policies of major multilateral and bilateral development agencies, and was the precursor to the human development approach."

A traditional list of immediate "basic needs" is food (including water), shelter and clothing. Many modern lists emphasize the minimum level of consumption of 'basic needs' of not just food, water, clothing and shelter, but also sanitation, education, and healthcare. Different agencies use different lists.

Virginia Henderson născută în 1897, a pus basele unor mai bune idei și înțelegeri a meseriei de îngrijire a bolnavilor (nursing). Astfel, ea a identificat 14 nevoi fundamentale ale ființei umane.

1. a respira si a avea o buna circulatie;
2. a se alimenta si hidrata;
3. a elimina;
4. a se misca, a pastra o buna postura;
5. a dormi, a se odihni;
6. a se imbraca si dezbraca;
7. a-si mentine temperatura corpului in limite normale;
8. a fi curat, a-si proteja tegumentele;
9. a evita pericolele;
10. a comunica;
11. a actiona dupa credintele sale si valorile sale;
12. a se realiza;
13. a se recreea;
14. a invata.

Scopul profesiei de nursing constă în atingerea de către pacient a independenței în satisfacerea acestor necesități, ceea ce este știut că duce la obținerea unei stări de bine și a echilibrului, atât biologic cât

și psihologic

Dupa Virginia Henderson nevoia fundamentala. este o necesitate vitala, esentiala fiintei umane pentru asigurarea starii de bine din punct de vedere fizic si mintal.
Ca sa-si mentina un echilibru fiziologic si psihologic, pacientul trebuie sa atinga un nivel minim de satisfacere a nevoilor sale.

1. Independenta la adult

Atingerea unui nivel acceptabil in satisfacerea nevoilor prin actiuni pe care le indeplineste individul insusi, fara ajutorul unei alte persoane.

Pentru copii, independenta se considera si atunci cand nevoile sunt indeplinite cu ajutorul altor persoane  in functie de faza de crestere si de dezvoltare a copilului.

2. Dependenta

Incapacitatea persoanei de a adopta comportamente sau de a indeplini singur, fara ajutorul unei alte persoane, actiuni care sa-i permita un nivel acceptabil in satisfacerea nevoilor astfel incat sa fie independent.

Este incorect sa denumim un pacient “dependent” de aceea este preferabil sa se spuna “problema de dependenta”.

 Atunci cand o nevoie fundamentala este nesatisfacuta din cauza unei surse de dificultate, apar una sau mai multe manifestari de dependenta. Acestea sunt semne observabile ale unei anumite incapacitati a persoanei de a raspunde prin el insusi la aceasta nevoie.

Exemplu: O persoana este independenta daca foloseste intr-un mod adecvat un dispozitiv, sau proteza(proteza auditiva, oculara, dentara, carja, etc) fapt care-i permite sa manifeste o stare de bine , deci e independenta. Dependenta apare in momentul in care persoana trebuie sa recurga la alta persoana pentru a utiliza un aparat, dispozitv.

Manifestarea de dependenta:   cand o nevoie fundamentala nu este satisfacuta din cauza unei surse de dificultate apar una sau mai multe manifestari de dependenta.

Manifestarile de dependenta sunt semne observabile ale unei anumite incapacitati a persoanei de a raspunde prin el insusi la aceasta nevoie.

Exemplu: incapacitatea unei persoane sa-si protejeze tegumentele poate duce la roseata sau la leziune + este o manifestare de dependenta = fata de aceasta nevoie

   – incapacitatea de a comunica →manif. de depend.→ izolare sociala 

Dependenta poate sa intereseze aspecte biologice, psihologice, social, cultural si spiritual al fiintei umane. Pacientul poate sa prezinte mai multe forme de dependenta:

Potentiala

Actuala

Descrescinda

Permanenta

Sursele de dificultate se definesc ca fiind cauza dependentei, reprezinta un obstacol major care impiedica satisfacerea uneia sau a mai multor nevoi fundamentale. Sursele de dificultate pot fi cauzate de:

Factori de ordin fizic

Psihologic

Social

Spiritual

Factori legati de insuficiente cunostiinte

Homeostazia  este o stare de echilibru și de autoreglare care se  instalează între diverse procese fiziologice ale persoanei.Acest concept se extinde și la procesele psiho-sociologice.Astfel, azi se vorbește de homeostazie fiziologică și de  homeostazie psiho-socială a individului.

Surse de informatie

Pentru culegerea datelor, asistenta trebuie sa recurga la diferite surse de informatii, astfel:

  sursa directa primara: pacientul

  surse secundare sau indirecte:

–    familia si anturajul pacientului

–    membrii echipei de sanatate

–    dosarul medical – actual – anterior

–    scheme de referinta

Mijloacele principale cele mai eficiente de a obtine informatiile dorite sunt fara indoiala urmatoarele:

a)      – observarea pacientului

b)      – interviul pacientului

c)      – consultarea surselor secundare

Manifestari de dependenta in satisfacerea calor14 nevoi fundamentale

Nevoia de a respira si a avea o buna circulatie

1. Probleme de dependenta in satisfacerea nevoi de a respira:

Alterarea vocii

Manifestari de dependenta:

Disfonie

Afonie

Senzatia de sufocare

Dispnee

Manifestari de dependenta:

Ortopnee

Bradipnee

Tahipnee

Tuse

Hemoptizie

Mucozitatii

Amplitudine modificata

Hipoventilatie

Dispnee de tip Cheyene Stockes, Kusmaul

Zgomote respiratorii

Cianoza

Obstructia cailor respiratorii

Manifestari de dependenta:

Respiratie dificila pe nas

Prezenta unor secretii abundente

Epistaxis

Deformari ale nasului

Stranutul

Aspiratia pe nas sau sforaitul

Cornaj

Tirajul

2. Probleme de dependenta in satisfacerea nevoii de a avea o circulatie buna se manifesta prin circulatie inadecvata, care are sursa de dificultate de ordin fizic (alterarea muschiului cardiac, alterarea peretilor arteriali, alterarea debitului cardiac sau supraincarcarea inimi sau obstructiile arteriale), psihologic (anxietate, stres, situatii de criza, alimentatia, sedentarismul, etc.).

Manifestari de dependenta:

Tegumente modificate (reci, palide, cianotice)

Tahicardie

Bradicardie

Aritmii cardiace, puls filiform, asimetric, aritmic, dicrot

Hipertensiunea arteriala

Hipotensiunea arteriala

Hipoxia si hipoxemia

Nevoia de a te alimenta si hidrata

Această nevoie este comună tuturor ființelor vii, deoarece se asigură aportul energetic necesar desfășurării vieții. Sunt aduse în organism substanțe cu rol plastic, se asigură rezervele energetice, plastic și microelemente, cum ar fi, vitamine și substanțe minerale.

Prin nevoia de a bea, se realizează aportul necesar desfășurării activității biologice celulare și extracelulare, funcția de transport și funcția de excreție. Fără apă viața nu ar fi posibilă. Apar doua probleme de dependenta in cadrul nesatisfaceri acestei nevoi:

1. Alimentatie si hidratare inadecvata prin deficit

Manifestari de dependenta:

Anorexie alimentara

Disfagie

Conditia cavitatii bucale (ulceratii, glosite , carii, gingivite, etc.)

Dificultati in digestie si malabsorbtie

Greata, varsaturi, aerofagie

Pirozis

Regurgitare

Eructare

Hidratare insuficienta – cantitati mici

Dezechilibru fizic ( slabiciune, tegumente si mucoase uscate)

Gustul si valoarea alimentelor (obiceiuri gresite)

Alimentatie inadecvata prin surplus

Manifestari de dependenta:

Indice ponderal peste 10-15 %

Greturi, varsaturi

Bulimie

Polifagie

3. Dificultate de a se alimenta si hidrata

4. Dificultate de a urma dieta

5. Greturi sau varsaturi

6. Refuz de a se alimenta si hidrata

Nevoia de a elimina

Funcția de a elimina, îndepărtează din organism, în mod fiziologic, substanțe nocive sau produși biologici și în mod patologic, anumiți produși patologici.

Menținerea constantă a compoziției mediului intern se realizează prin procesul de homeostazie ( echilibru hidric, electrolitic și acido-bazic).

Probleme de dependenta

1. Eliminare urinara inadecvata

Cantitativa

Manifestari de dependenta

poliurie

oligurie

anurie

Calitativa

Manifestari de dependenta

Polakiuria

Nicturia

Disuria

alte manifestari:

Hematuria

Albuminuria

Glicozuria

Hiperstenuria

Hipostenuria

Izostenuria

Edeme

Urina tulbure

Retentia de urina (ischiuria)

Manifestari de dependenta

Glob vezical

Ischiuria paradoxala

Polakiuria

Incontinenta de urina si de materii fecale

Manifestari de dependenta

Enurezis

Incontinenta urinara, de fecale

4. Diareea

Manifestari de dependenta

frecventa, consistenta, cantitate, culoare, miros, aspect,

crampe, colica, durere locala, semne de deshidratare

5.Constipatia

Manifestari de dependenta

frecventa, orar cantitate, consistenta, forma culoare,

crampe, meteorism, flatulenta, tenesme, fecalom, anorexie, cefalee, iritabilitate

6. Varsaturile.

Se urmareste: frecventa, orarul, cantitatea, continutul, culoarea, mirosul, forta de proiectie si simptomele ce o insotesc (dureri, cefalee, greata, transpiratii)

Pot fi:

Ocazionale

Frecvente

Incoercibile

Menstra

Manifestari de dependenta

Amenoree

Dismenoree

Metroragie

Oligomenoree

Menoragie

Polimenoree

Hipomenoree

Hipermenoree

Leucoree patologica

Hidroree

Culoare, aspect si ritmul scurgerilor

8. Diaforeza (transpiratii abundente)

Se manifesta in functie de orar, cantitate, miros, dupa localizare poate fi:

Generalizata

Localizata

9. Expectoratia

Manifestari de dependenta, in functie de:

Culoare

Miros

Consistenta

Forma sputei, Aspect, Cantitate

Nevoia de a misca si a avea o postura buna

Mișcarea reprezintă mobilizarea părților componente ale corpului prin acțiuni coordonate.

Postura reprezintă menținerea părților componente ale corpului într-o poziție fiziologică, de echilibru și funcțional.

Probleme de dependenta

1. Imobilitate

Manifestari de dependenta

Absenta sau diminuarea miscarilor

Atonie, musculara, atrofie, hipertrofie musculara

Escare de decubit

Contractura musculara

Ras sardonic (in tetanie)

Anchiloza

Crampe

Diminuarea interesului pentru miscare

2. Hiperactivitate

Manifestari de dependenta

Vorbire caracteristica

Reactie la toti stimuli

Spasme, ticuri, manie, euforie

Miscari caracteristice

3. Necoordonarea miscarilor-tulburari prin lipsa sau diminuarea miscarilor normale (ataxie, convulsii, tremuraturi, tulburari de mers, etc.)

Postura inadecvata

Manifestari de dependenta

oboseala musculara

deformari ale coloanei vertebrale

deformari ale soldului

pozitii inadecvate date de boala

dificultate in schimbarea pozitiei

torticolis

bataturi

Circulatie inadecvata

Nevoia de a dormi si a se odihni

Somnul reprezintă absența stării de veghe, atât noaptea cât și ziua.

În perioada de somn se constată o scădere a activităților fiziologice, a metabolismului bazal,

scăderea tonusului muscular, a ritmului respirațiilor, pulsului și tensiunii arteriale. Tot acum crește

cantitatea de hormon somatotrop, necesar creșterii copiilor, sistemul nervos intră în repaus, astfel se poate

înmagazina energia și se pot înlătura substanțele toxice.

Probleme de dependenta

1. Insomnia

Vorbim de somn perturbat: – initial

– insomnie terminala

Tipuri de insomnie.

Insomnie dormitionala

Insomnie predormitionala

Insomnie postdormitionala

Manifestari de dependenta

Atipiri in timpul zilei

Cosmaruri

Somnambulism

Apatie

Pavor nocturn

Neliniste

Confuzia

Iritabilitate

Sentiment de tristete, depresie

Concentrare scazuta, oboseala

2. Hipersomnia

Manifestari de dependenta

somn modificat

somnolenta

letargie

narcolopsie

oboseala

inactivitate

3. Oboseala

Manifestari la nivelul: fetei, ochilor, a tensiuni arteriale, somn, puls, tegumente, stare psihica, greutate corporala, astenie.

Disconfort

Manifestari de dependenta

iritabilitate

indispozitie, jena

stare de disconfort

diaforeza, dureri musculare

Dificultate sau incapacitate de a dormi

Nevoia de a te inbraca, a te dezbraca

Este o necesitate proprie individului de a purta imbracaminte adecvata dupa circumstante, temperatura zilei, activitate, pentru a-si proteja corpul de rigorile climei (frig, caldura, umiditate), permitandu-i o libertate a miscarilor.

Vestmintele asigura o buna exigenta si protectie a intimitatii sexuale si au de asemenea, o semnificatie aparte pentru un grup, o ideologie, sau un statut social.

Vesmintele pot deveni element de prelungire a personalitatii, alegerea unui ornament, exprimand individualitatea, sentimentul de demnitate si autorespect.

Lipsa de imbracaminte poate reprezenta o pierdere a libertatii (cand este obligat sa poarte ceea ce nu-i face placere) si un mijloc de pedepsire.

Din punct de vedere al psihiatrilor, vestimentatiea este un semn de sanatate.

O imbracaminte bizara, stridenta, cu multe podoabe, poate exprima chiar o boala psihica.

Manifestari:

Dificultate sau incapacitatea de a se inbraca si a se dezbraca

Dezinteres fata de tinuta- stare de apatie

Dezinteres sau refuz fata de a se inbraca/ dezbraca

Alegere neadecvata de inbracaminte

Dezbracare continua

Nevoia de a fi curat, de a proteja tegumentele

Pielea reprezintă un organ cu funcții multiple, în structura sa având țesuturi epiteliale ale

epidermului, glandelor, fanerelor, sistemului melanoformator și țesuturi conjuctive ale dermului și hipodermului.

Probleme de dependenta

1.Carenta de igina la nivelul:

Manifestari de dependenta

parului

unghiilor

nas

cavitate bucala

piele

deprinderi igienice

2. Alterarea tegumentelor si a fanerelor

– eritem – acnee – hemoroizi

– excoriatii – furunculul – ulcere varicoase

– cruste – intertrigo – alopecia

– vezicule – vetiligo

– pustule – ulceratii

– papula – escare

– fisuri – edeme

– descuamatii – varice

3. Dezinteres fata de igiena

4. Dezinteres de a urma prescriptiile de igiena

5. Alterarea mucoaselor

Nevoia de a mentine temperatura corpului la limite normale

Termoreglarea reprezintă ansamblul de procese și mecanisme cu ajutorul cărora temperature corpului este menținută constant, în condițiile unor variații limitate ale temperaturii mediului extern.

Probleme de dependenta

Hipertermia

Manifestari de dependenta

frisoane

subfebrilitate

sindrom febril

Piele rosie, umeda, calda

Tipuri de curbe febrile

Febra intermitenta

Febra continua

Febra remitenta

Febra recurenta

Febra ondulata

Hipotermia

Manifestari de dependenta

hipotensiune arteriala

cianoza

eritem

edeme

oboseala

tulburari de vorbire

somnolenta

degeraturi

durere

Nevoia de a evita pericolele

Probleme de dependenta:

Vulnerabilitate in fata pericolelor

Manifestari de dependenta: Predispozitie la accidente: raniri, caderi

Neatentia poate fi responsabila de accidente rutiere, de munca sau alti agenti traumatici, fizici,chimici Tegumentele pot fi lezate prin contact prelungit cu substante iritante, corozive, in lipsa echipamentului de protectie

Aparitia de leziuni la nivelul spatiilor interdigitale, plici datorate umezelii, caldurii, imbracaminte neadecvata Deshidratarea, edematierea predispun tegumentele la lezare

Predispozitie la infectii: gripa, abces etc.

Neingrijirea corespunzatoare a acestor infectii poate da complicatii mai mari (pulmonare, cardiace, ale sistemului nervos, septicemie)

Predispozitie la infectii: gripa, abces etc.

  Imbolnavirile frecvente favorizeaza scaderea rezistentei organismului de autoaparare

  Fatigabilitate – slabire fizica, adinamie, lipsa de forta

Surmenaj – fatigabilitateaa excesiva care influenteaza organismului; apare in urma unui exces de efort fizic, psihic – munca extenuanta

2.Comportament agresiv sau depresiv

Afectarea psihica si fizica

Comportamentul poate fi modificat cu tendinta spre depresie sau agresivitate in foarte multe boli psihice; bolnavul poate avea tentativa de sinucidere sau poate deveni agresiv fata de cei din jur. In unele forme instabile in cadrul unor psihopatii, bolnavii pot face acte antisociale – incendieri. In alte cazuri, bolnavii pot face actiuni impulsive – crima, automutilare, sinucidere.

Nevoia de a comunica

Reprezintă acea necesitate de a schimba informații cu semenii din punct de vedere fizic și

intelectual.Comunicarea se manifestă prin toate expresiile, verbale și non-verbale, prin caracteristicile individului din punct de vedere comportamental și sexual.

Probleme de dependenta:

Comunicare ineficienta la nivel senzorial si motor

Manifestari de dependenta

Tulburari senzoriale (cecitate, anosmie, hipoestezie, hiperestezie, surditate)

Tulburari motorii (pareze, paralizi, )

Tulburari de limbaj (afazie, dizartrie,galbaiala, dislalia, mutism)

Reactii afective – insuficienta sau exces senzorial (neliniste, inactivitate, anxietate, halucinatii, izolare)

Comunicare ineficienta la nivel intelectual

Manifestari de dependenta

Dificultate de asi aminti evenimente (amnezie)

Dificultate de a face o judecata, vorbire incoerenta

Comportament neadecvat

Confuzie, obnubilare

Comunicare ineficienta la nivel afectiv (agresivitate, devalorizare, apatie, egocentrism, fobie, agorafobie, claustrofobie, nozofobie, euforie, delir, idei de suicid, halucinatii, etc.)

Confuzie

Singuratate

Atingerea integritatii functiei si rolului sexual

Izolare sociala

Perturbarea comunicarii familiale

Nevoia de a acționa conform propriilor convingeri si valori, de a practica religia

Ființa umană nu este izolată, ea este în interacțiune permanentă cu ceilalți indivizi, cu viața cosmică sau ființa supremă. Concepția despre lume exprimă o profundă nevoie umană. Sunt concepții optimiste, altele pesimiste, etice sau morale.

Probleme de dependenta:

Culpabilitate

Manifestari de dependenta

Sentiment de vinovatie

Depresie

Anxietate

Tegumente reci si umede, respiratie accelerata

Frustrare

Manifestari de dependenta

Sentiment de pierdere, de inutilitate

Supunerea la un regim

Incapacitate de a exercita practica religioasa

Tulburari de gândire

Ignoranta fata de sensul propriei sale existente

Dificultate de a actiona dupa credintele si valorile sale

Dificultate de a participa la activitati religioase

Neliniste fata de semnificatia propriei existente

Nevoia de a fi ocupat si util

Pe tot parcursul vieții, omul are nevoie să studieze, să muncească și să se realizeze.

Probleme de dependenta:

Devalorizarea

Manifestari de dependenta

Sentiment de inferioritate

Descurajarea

Incapacitate de a trece unele dificultati

Somnolenta

Agresivitate

Diminuarea motivatiei

Obsesia

Neputinta

Manifestari de dependenta

Conflict personal

Esec profesional

Dificultate in luarea deciziilor

Retragere, resumarea

Fatigabilitate

Agasare, lipsa de ambitie, oboseala

Dificultate de a se realiza

Dificultate de a-si asuma roluri sociale

Nevoia de a te recrea

Recrearea este o necesitate a fiintei umane de a se destinde, de a se distra, recurgand, pentru aceasta, la activitati agreabile, in scopul obtinerii unei relaxari fizice si psihice.

Probleme de dependenta:

Neplacerea de a efectua activitati recreative

Dificultatea de a indeplini activitati recreative

Refuz de a indeplini activitati recreative

Manifestari de dependenta

Inactivitate

Plictiseala,

Tristete

Nevoia de a invata cum sa-ti pastrezi sanatatea

În scopul menținerii sau redobândirii sănătății, a învăța este o necesitate a ființei umane.

Procesul învățării este extrem de complex. Se cunosc factori cu rol în satisfacerea acestei nevoi:

– biologici – vârsta ( copiii au cea mai mare capacitate de a înmagazina informații, comparative cu vârstnicul);

– psihologici – din care fac parte motivația și emoțiile;

– sociali – cel mai important este existența unui mediu ambiant, propice pentru însușirea

cunoștințelor.

Probleme de dependenta:

Ignoranta

Dificultate de a invata tulburari de gandire:

– intelect limitat, incapacitatea de asimilare, fixare si reproducere a cunostintelor

Cunostiinte insuficiente – bolnavul nu are cunostinte referitoare la:

– Boala

– Prevenirea imbolnavirilor

– Importanta respectarii tratamentului

– Prevenirea complicatiilor

– Perioada de convalescenta

Concluzii :

1. Orice metodă de a satisface o nevoie umană generează o utilitate, așadar utilitatea este cauza decondiționării temporare a individului, a stingerii unei nevoi pe un interval de timp bine determinat.

2. Independenta in satisfacerea nevoilor reprezinta atingerea unui nivel acceptabil in satisfacerea nevoilor (un bun echilibru fiziologic si psihologic) prin acctiuni pe care le indeplineste individul insusi, fara ajutorul unei alte persoane. Independenta este deci satisfacerea uneia sau mai multor nevoi prin actiuni proprii, indeplinite de persoana insasi.
Dependenta in satisfactia nevoilor reprezinta incapacitatea persoanei de a adopta comportamente sau de a indeplini singur, fara ajutorul unei persoane, actiuni care sa-i permita un nivel acceptabil in satisfacerea nevoilor astfel incit sa fie independent.

BIBLIOGRAFIE

1. BEURAN M. – GHID DE MANEVRE MADICALE SI COLABORARE MEDIC- ASIATENTA , Editura Scripta,

București, 1999

2. CAROL MOZES: TEHNICA ÎNGRIJIRI BOLNAVULUI – Editura Medicală, Bucuresti

3. GEORGETA BALTĂ: TEHNICI DE ÎNGRIJIRE GENERALĂ A BOLNAVILOR – Editura didactică și pedagogică, Bucuresti

4. LUCREȚIA TITIRCĂ: TEHNICI DE EVALUARE ȘI ÎNGRIJIRI ACORDATE DE ASISTENȚII MEDICALI – Editura Viața Medicală Românească

5. LUCREȚIA TITIRCĂ: GHID DE NURSING – Editura Viața Medicală Românească

6. MIRCEA TIMOFTE NICOLAE GHEORGHE GHID DE NURSING 2006 – Ordinul Asistentilor Medicali si Moaselor din Romania

GIMNASTICA RITMICĂ ÎNTRE TEORIE ȘI METODICĂ

Autor: MARINCA RAMONA

UNIVERSITATEA „ CONSTANTIN BRÂNCUȘI” TG-JIU

FACULATAEA DE ȘTIINȚE MEDICALE ȘI COMPORTAMENTALE

Cuvinte cheie: mișcare,expresivitate, tehnică,ritm,frumusețe.

ABSTRACT: Gymnastics Rhythmic is a specific sport with a strong female character artistics, which has developed over time at the border between art, physical education and sport, watching improving harmonious development and physical capacity of the organism female motive, along with tangible and technique improvement drive portable objects in this acompaniamentului music.

Gimnastica ritmică este un sport specific feminin cu un pronunțat caracter artistic, care s-a dezvoltat de-a lungul timpului la granița dintre artă, educație fizică și sport, urmărind perfecționarea dezvoltării fizice armonioase și a capacității motrice a organismului feminin, alături de perfecționarea tehnicii corporale și a acționării obiectelor portative în prezența acompaniamentului muzical.

Este cunoscut faptul că frumusețea feminină a constituit întotdeauna o atracție, dar la fel de bine este cunoscut și faptul că existența imperfecțiunilor fizice, și nu numai, nu au constituit o problemă pentru femei, deoarece ele au putut să le atenueze, să le corecteze cu ajutorul nenumăratelor metode, posibilități și idei.

Femeile pun mare preț pe multe lucruri, însă puține sunt cele care se gândesc și la frumusețea mișcărilor. Între mișcare și „eul” interior al oricărei fete sau femei există o influență reciprocă, influență care oglindește vârsta, temperamentul, personalitatea, inteligența, caracteristicile sentimentale etc. Astfel, se consideră că o ființă este cu atât mai evoluată, cu cât mișcările ei sunt mai precise.

Gama capacităților de mișcare este deosebit de largă, plecând de la speciile de animale vertebrate, zburătoare, înotătoare până la specii ale căror mișcări se asemănă foarte mult cu cele ale omului. Deoarece în lumea viețuitoarelor omul a ajuns la cel mai înalt grad de dezvoltare, este clar că și în privința mișcărilor este capabil de perfecționare.

La Rochefoucauld afirma că grația desăvârșită pentru corp este ceea ce este bunul simț pentru minte.

Filozoful Platon a înțeles importanța emoțională dintre ritm – muzică – mișcare – fizic – psihic, deoarece afirma că zeii au dat oamenilor două arte: muzica și gimnastica, pentru a-și educa energia și înțelepciunea sub semnul armonie. Această remarcă îl poate situa pe Platon ca prim precursor al gimnasticii armonioase, gimnastica ritmică de astăzi.

Gimnastica ritmică este una dintre ramurile gimnasticii ale cărei mișcări au particularitatea de a fi fluente, unduioase, curgătoare sau bruște, accentuate, sacadate, lente sau dinamice, încordate sau relaxate, într-o relație de compatibilitate cu caracterul acompaniamentului muzical utilizat.

Prin conținutul său, gimnastica ritmică rezolvă o multitudine de sarcini dintre care amintim:

contribuie la fortificarea organismului și la menținerea stării de sănătate;

are rol major în formarea și perfecționarea unei ținute corecte și armonioase, specific feminine;

asigură dezvoltarea morfologică și funcțională a organismului executantelor;

contribuie la formarea și perfecționarea deprinderilor motrice de coordonare și de îndemânare, prin mijloace specifice;

contribuie la dezvoltarea fizică multilaterală prin dezvoltarea calităților motrice (forță, viteză, rezistență, suplețe, îndemânare), a calităților de voință (curaj, fermitate, ambiție, stăpânire de sine, perseverență etc.) și prin dezvoltarea calităților morale (seriozitate, corectitudine, colegialitate, conștiinciozitate etc.);

are rol în formarea unei culturi minime muzicale;

contribuie la perfecționarea expresivității corporale și motrice;

contribuie la educarea esteticii mișcărilor prin formarea sensibilității artistice, prin educarea ritmicității și muzicalității, prin conturarea personalității artistice a executantelor.

Gimnastica ritmică poate fi considerată în același timp tehnică și expresivitate, performanță și artă, activitate individuală și colectivă, având, datorită manierei de execuție, un pronunțat caracter estetico – expresiv în prezența acompaniamentului muzical.

În privința conținutului gimnasticii ritmice se poate afirma că există multiple tangențe între ea, ca disciplină sportivă, și dans. Atât dansul, cât și gimnastica ritmică folosesc în tehnica fundamentală variații de pași de mers și alergare specifici, pași de dans, momente de echilibru, piruete, întoarceri, sărituri mici și mari, mișcări de trunchi și mai ales valuri, elemente acrobatice și, nu în ultimul rând, mișcări cu obiecte portative. Asemănările dintre mijloacele folosite de gimnastica ritmică și dans sunt atât de mari la prima vedere, încât confuziile par a fi îndreptățite, totuși, datorită obiectivelor finale și a metodicii aplicate în vederea însușirii mișcărilor, ele se separă de la sine.

Particularitățile gimnasticii ritmice sunt determinate de faptul că:

folosește acompaniamentul muzical atât în pregătire, cât și în competiții;

folosește obiecte portative specifice, a căror mărime, formă și greutate corespund particularităților de mânuire ale executantelor de vârste și niveluri de pregătire diferite;

mijloacele sunt selecționate sau concepute în funcție de particularitățile executantelor;

folosește un bogat bagaj de mijloace de dificultăți diferite care permit utilizarea lor la nivele distincte de pregătire și vârstă;

are o largă incidență cu arta (dansul, muzica, coregrafia etc.);

contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă a executantelor, dar și la formarea capacității de execuție estetică a mișcărilor;

presupune o estetică specifică a mișcării.

ELEMENTE DE TERMINOLOGIE SPECIFICĂ

GIMNASTICII RITMICE

Ca orice domeniu de activitate, disciplină științifică sau ramură sportivă, și gimnastica ritmică are o terminologie proprie.

Obligatoriu, terminologia trebuie să fie în strânsă legătură cu conținutul, teoria, metodica și practica pe care o reprezintă.

Terminologia este cea care contribuie la îmbunătățirea procesului de învățare, ușurând comunicarea dintre elevi și profesori, dintre sportivi și antrenori, dintre concurenți și arbitri.

De asemenea, terminologia este cea care ajută la descrierea corectă a exercițiilor, asigurând înțelegerea esenței mișcărilor și crearea imaginii corecte a acestora. Ea ajută la înțelegerea unitară a conținutului gimnasticii ritmice și, deoarece are un caracter dinamic, este mereu completată cu ceea ce apare nou în activitatea practică și în cercetarea științifică a domeniului.

Trebuie specificat faptul că terminologia de specialitate a oricărui domeniu nu este ceva permanent, deoarece prin practică ea se modifică, se corectează sau devine incorectă.

Principalele cerințe care stau la baza terminologiei gimnasticii ritmice, ca și în cazul celorlalte ramuri ale gimnasticii, sunt:

terminologia trebuie să fie precisă – termenul folosit în denumirea unei mișcări să nu dea naștere la mai multe interpretări;

terminologia trebuie să fie unitară – termenul folosit în denumirea unei mișcări să fie identic cu conținutul;

terminologia trebuie să fie clară – termenul folosit trebuie să redea imaginea reală a mișcării;

terminologia trebuie să fie concisă – termenul folosit trebuie să poată fi definit cu un număr redus de cuvinte în redarea unei mișcări;

termenii folosiți trebuie să aibă o anumită sonoritate;

terminologia trebuie să fie accesibilă;

terminologia trebuie să fie științifică;

terminologia trebuie să respecte particularitățile de limbă;

terminologia trebuie să aibă calitatea de a servi și ca mijloc de comunicare internațională.

Pozițiile, elementele, mișcările și exercițiile care formează conținutul specific al gimnasticii ritmice au primit nume specifice domeniului, contribuind la formarea terminologiei proprii acestei ramuri sportive.

Pentru a alcătui conținutul de bază al gimnasticii ritmice, ca ramură sportivă specific feminină, aceasta a împrumutat o serie de mijloace din gimnastica de bază, din gimnastica artistică, din dans, balet și chiar din muzică, pe care le-a adaptat specificului său.

Dintre termenii de bază folosiți în terminologia teoretică și practică a gimnasticii ritmice enumerăm următoarele noțiuni:

termen – este elementul de bază al oricărei terminologii;

poziție – reprezintă atitudinea corpului sau a segmentelor acestuia în desfășurarea unei mișcări. După axa corpului față de sol, poziția acestuia poate fi: verticală, orizontală sau înclinată;

poziție inițială ( poziție de plecare) – reprezintă atitudinea corpului sau / și a segmentelor acestuia din care începe o anumită mișcare;

poziție finală – reprezintă atitudinea corpului sau / și a segmentelor acestuia la terminarea unei mișcări;

poziție fundamentală – atitudinea corpului stabilită în mod convențional, după natura reazemului acestuia față de sol, față de un obiect portativ sau față de un aparat. În funcție de frecvența solicitării anumitor poziții ale corpului în diferitele exerciții, au fost stabilite următoarele poziții fundamentale: stând, pe genunchi, așezat, culcat, sprijin și atârnat;

poziție derivată – rezultă dintr-o poziție fundamentală ca urmare a modificării poziției segmentelor corpului unele față de altele;

poziție specifică – este rezultatul unei structuri de mișcări mai complexe care implică un anumit grad de dificultate în execuție, referindu-ne în special la pozițiile specifice de echilibru:

passé – stând pe un picior, cu piciorul liber îndoit, cu vârful piciorului sprijinit la nivelul genunchiului piciorului opus (cu genunchiul piciorului liber orientat înainte – passé înainte, cu genunchiul piciorului liber orientat în plan lateral – passé lateral);

attitudé – stând pe un picior, cu piciorul liber îndoit în unghi drept înainte sau înapoi (poziția de attitudé înainte mai poate fi denumită și poziția tire-bouchon);

arabesque – stând pe un picior, cu piciorul liber ridicat și susținut întins înapoi;

a la secondé – stând pe un picior, cu piciorul liber ridicat și susținut întins înainte sau lateral;

sur lé cou de pied – stând pe un picior, cu piciorul liber îndoit susținut la nivelul gleznei piciorului opus.

exercițiu fizic – este mijlocul principal de realizare a diferitelor sarcini.

Ca și în celelalte ramuri ale gimnasticii, termenul de exercițiu fizic poate avea două accepțiuni, acestea fiind:

– act motric repetat sistematic;

– înlănțuire de mai multe elemente;

exercițiu liber – gen de exercițiu constituit din mișcări analitice executate fără obiecte portative sau aparate;

exercițiu liber ales – înlănțuire de mișcări concepute de antrenoare, coregrafă și sportivă, pe baza unor cerințe precizate de regulament, în vederea participării la diferite competiții sportive specifice;

exercițiu impus – înlănțuire de mișcări concepute de forul organizator, ce trebuie executate obligatoriu în mod fidel (în cadrul anumitor competiții sunt stabilite a fi executate doar o serie de elemente impuse);

element – mișcare cu structură distinctă care pornește dintr-o poziție inițială și se termină într-o poziție finală;

procedeu – modalitate concretă de efectuare a unui element;

legare – execuție succesivă a două sau mai multe elemente;

combinație – înlănțuirea mai multor elemente într-o anumită ordine;

compoziție – combinarea diferitelor elemente într-un mod cât mai armonios și estetic;

mișcare – acțiune de deplasare a corpului sau segmentelor acestuia în spațiu;

traiectoria mișcării – drumul parcurs de corp sau de segmentele corpului între poziția inițială și cea finală;

amplitudinea mișcării – mărimea deplasării corpului sau segmentelor corpului între anumite repere;

direcția – sensul deplasării corpului sau segmentelor acestuia:

– pe direcție principală – înainte, înapoi, lateral, sus, jos;

– pe direcție intermediară – înainte jos, înainte sus, lateral jos, lateral sus, înapoi jos;

– pe direcție oblică – oblic înainte jos, oblic înainte sus, oblic înapoi jos;

– diagonal – cu brațul drept sus și brațul stâng jos și invers;

planurile – sensurile în care se desfășoară mișcările segmentelor sau părților corpului corespunzător planurilor anatomice:

– frontal – dispus paralel cu fruntea;

– sagital – dispus vertical;

– orizontal – dispus transversal;

axele – liniile drepte, reale sau imaginare, care trec prin mijlocul corpului, împrejurul căruia corpul se poate roti:

– longitudinal;

– transversal;

structura mișcării – gruparea caracteristică a componentelor actului motric pentru a-i conferi unitate;

cadența – succesiunea ritmică sau uniformă a formelor de deplasare, accentuarea realizându-se prin diferite modalități de semnalizare sonoră (bătăi din palme, fluier, prin numărare etc.);

tehnica mișcării – structura rațională a actului motric;

mișcare simplă – act motric alcătuit din unul sau mai multe elemente efectuate într-o singură direcție;

mișcare compusă – act motric care însumează mișcări simple realizate de segmentele corpului simultan sau într-o succesiune care îi asigură o anumită unitate;

mișcare complexă – act motric care prezintă un anumit grad de dificultate în realizarea lui;

mișcare analitică – act motric care prin structura sa determină efecte localizate în anumite articulații și grupe musculare;

momentul mișcării – componentă structurală care marchează aspectele statice ale execuției actului motric;

faza mișcării – componenta structurală distinctă a actului motric, alcătuită din mai multe momente;

perioada mișcării – componenta structurală a mișcării alcătuită din mai multe faze succesive;

durata mișcării – timpul necesar execuției actului motric;

tempoul mișcării – cantitatea de elemente raportată la unitate de timp sau numărul de mișcări executate în unitate de timp;

ritmul mișcării – accentuarea periodică, după anumite reguli, a unor structuri;

expresivitate – particularitate a execuției actelor motrice prin care sunt nuanțate momentele esențiale ale mișcărilor, comunicând totodată prin mișcare și un anumit conținut de idei și sentimente;

armonia execuției mișcărilor – este rezultatul nivelului tehnicii însușite și particularitățile personalității sportivelor.

BIBLIOGRAFIE:

1. Ionescu, D., Istoricul gimansticii si educatiei fizice ,Tipografia Revista geniului,Bucuresti,1939.

2. Popescu,G, Gimnastica-prezentare general , Perperssicius,București, 2003.

PARTICULARITĂȚILE MORFO-FUNCȚIONALE ALE COPIILOR ȘI JUNIORILOR ÎN CONTEXTUL TEORIEI ȘI METODICII EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTIVE

Autor: ELENA SIMONA FUGARU( CĂRĂVAN)

CENTRUL DE FORMARE SI PERFECTIONARE A ANTRENORILOR, BUCURESTI

Cuvinte cheie: particularitati, antrenor, model, dezvoltare, crestere.

ABSTRACT: OPTIMIZING THE EDUCATIONAL, PHYSICAL EDUCATION AND SPORTS IN SECONDARY SCHOOLS REQUIRES KNOWLEDGE OF THE AGE PECULIARITIES OF CHILDREN AGED 11 AND 14 TO 15 YEARS, FEATURES COVERING BOTH MORPHOLOGICAL DEVELOPMENT AND SOMATIC SPHERE AND SPHERE-FUNCTIONAL DEVELOPMENT ENDOCRINE.

Optimizarea procesului instructiv-educativ, al educației fizice și sportive în ciclul gimnazial, impune cunoștințe privind particularitățile de vârstă ale copiilor cu vârsta cuprinsă între 11 și 14-15 ani, particularități care vizează atât sfera dezvoltării morfologice și somatice, cât și sfera dezvoltării funcțional-endocrine.

Numai pe baza acestor cunoștințe se poate realiza o pregătire adecvată a nivelului de dezvoltare, a nevoilor și dorințelor manifestate de elevi (E. Scarlat, M. Scarlat, 2002).

Cu atât mai mult, aceste particularități trebuie cunoscute de profesorii-antrenori care lucrează în unități sportive școlare specializate (cluburi sportive școlare, licee cu program sportiv sau clase speciale), în care elevii sunt selecționați în funcție de specificul ramurii sportive practicate.

Pentru orice specialist al domeniului nostru de activitate, este deosebit de important să înțeleagă că elevii de vârstă școlară mijlocie „nu sunt adulți în miniatură”, ci trebuie tratați diferențiat în întregul proces instructiv-educativ, în care se include și activitatea de educație fizică și sport.

Erwin Hahn (1996) precizează în acest sens riscurile la care sunt supuși copiii și juniorii printr-o pregătire asemănătoare cu a adulților „Deseori, planificarea antrenamentului este copiată direct după modelul folosit de către adulți și aplicat apoi copiilor, dar într-un chip insuficient de bine gândit”.

Procesul dezvoltării și creșterii umane se realizează în stadii, etape și, perioade ce caracterizează întregul traseu al vieții (A. Demeter, 1974, 1983).

Creșterea se definește ca fiind expresia fenomenelor cantitative legate de mărirea dimensiunilor corpului și a segmentelor sale.

Dezvoltarea este reprezentată de procesele calitative ale evoluției și „constă în diferențierea funcțională a țesuturilor, perfecționarea funcțională a sistemelor și aparatelor organismului” (E. Firea, 1984; E. Scarlat, 1993).

Dezvoltarea se prezintă ca o „discontinuitate” cu secvențe calitativ diferite ce apar ca derulare a unui program intern, epigenetic, atât creșterea, cât și dezvoltarea nu se realizează linear, ci în puseuri, cu mari oscilații la nivelul diferitelor segmente și cu o viteză care se diminuează spre vârsta adultă.

În marea majoritate a ramurilor sportive (deci și a atletismului) categoria începătorilor corespunde vârstei școlare mijlocii (clasele V-VIII), care, din punct de vedere fiziologic, este corespondența pubertății.

Menționăm că pubertatea variază ca durată de la individ la individ, iar momentul instalării ei este, în mare măsură, determinat de factorii genetici, dar și de factorii de mediu (alimentări, geoclimatici, urbanizare). Individualizarea perioadei pubertare și diferențierea vârstei cronologice de vârsta biologică este un element de primă importanță în optimizarea procesului instructiv-educativ.

În sfera vieții somatice, perioada pubertară reprezintă o fază de accelerare a creșterii taliei și o ușoară încetinire a creșterii ponderale, mai ales la băieți. Accelerarea creșterii taliei se referă, în special, la dezvoltarea în lungime a membrelor în raport cu trunchiul.

Sistemul nervos și analizatorii, cunosc o dezvoltare deosebit de rapidă la această vârstă (M. Epuran, V. Horghidan, 1994 ).

La această vârstă, sistemul nervos central se caracterizează prin următoarele particularități: plasticitate deosebit de mare a proceselor nervoase fundamentale; predominanța excitației față de inhibiție; tendință spre iradiere a excitației (A. Demeter, 1974; 1983; M. Epuran, 1976; I. Drăgan, 1979, 1989).

Orientarea metodologică modernă recomandă, la această vârstă (față de teoriile mai vechi), să se lucreze prin abordarea simultană a calităților motrice (G. Mitra, A. Mogoș, 1973;E. Surdu, 1995).

Referitor la forță, se recomandă abordarea acesteia cu destul curaj, fiind, însă, contraindicată utilizarea unor eforturi maximale de forță și marile încordări neuromusculare. Exercițiile de forță bine dozate, bazate pe lucru cu îngreuieri mici, cu creșterea treptată a intensității nu sunt contraindicate, ci, dimpotrivă se recomandă ca fiind foarte utile (A. Demeter, 1983).

Sistemul cardiovascular cunoaște o dezvoltare mai lentă. Arterele au un diametru mai mic decât la adult, în schimb venele și sistemul limfatic sunt destul de bine reprezentate. Frecvența cardiacă este de 90-100 pulsații pe minut la începutul perioadei și scade spre sfârșitul acesteia la 82-88 pulsații pe minut.

Aceste particularități fac ca sistemul cardiovascular să prezinte dificultăți de adaptare la eforturile intense (A. Demeter, 1 974, 1983).

Economia funcțională a circulației este încă foarte redusă, volumul sistolei și debitul cardiac maxim sunt departe de valorile medii ale adulților. La sfârșitul acestei perioade băieții prezintă valori funcționale net superioare față de fete.

Aparatul respirator este în plină dezvoltare. Crește amplitudinea mișcărilor respiratorii de la 230 ml volum la 11 ani, la 350 ml la 14 ani, ian frecvența respiratorie scade de la 22 la 18 respirații pe minut.

Capacitatea vitală crește și ea, dar nu atinge limitele maxime ale capacității de efort. Ca o consecință, în eforturile de anduranță medie și lungă nu se obțin rezultate deosebite. Antrenamentul sportiv și participarea sistematică a elevilor de vârstă pubertară la lecțiile de educație fizică școlară poate asigura o creștere considerabilă a capacității de efort, știut fiind faptul ca factorii dimensionali și capacitățile funcționale ale organelor, aparatelor și sistemelor implicate în asigurarea puterii maxime aerobe, pot fi mult influențate prin antrenament între 10 și 20 de ani.

Unul din fenomenele cele mai spectaculoase, ca evoluție, la această vârstă este dezvoltarea psihicului. În această perioadă, au loc modificări importante în dezvoltarea psihică datorită faptului că procesul învățării se conștientizează ca atare. Activitatea școlară va solicita intens sfera intelectuală.

Intensificarea ritmului de creștere duce la apariția de numeroase momente de neatenție ce au tendința de a se exprima prin mai puțină disciplină, tendința spre reverie, distragerea atenției în timpul orelor, abdicarea temporară de la unele sarcini. În aceste condiții, măsurile de sancționare sau admonestare sunt privite cu ostilitate. Astfel, se înregistrează treptat o modificare de fond a întregii conduite.

Trebuie precizat, de asemenea, că manifestarea dominantă a vârstei este întrecerea, acesta fiind cel mai eficient stimulent al oricărei activități a elevilor de ciclu gimnazial [J. Piaget, 1965; M. Epuran, 1976, 1990; M. Matei, 1995]. Nici o formă de activitate nu pune atât de mult în evidență modificarea complexă ce are loc în profilul personalității umane în perioada pubertății ca aceea de întrecere. În centrul acestora se află procesul de maturizare biologică ce înregistrează cel mai spectaculos salt. Personalitatea capătă noi însușiri privind nota de naivitate debordantă și caracteristică acestei vârste.

Jocul, la rândul său capătă semnificații și însușiri noi și un rol diferit de cel pe care l-a avut până în această perioadă. Desigur, procesul de transformare a psihicului nu are loc brusc, ci se desfășoară în etape nelineare.

Aceste schimbări se manifestă prin creșterea sensibilității, a înțelegerii și intuiției legate de integrare în colectivitate și o creștere a atracției spre viața socială, creșterea conștiinței de sine și a atitudinilor integrative (G. Chiriță, 1977). Cele mai căutate și gustate jocuri sunt cele bazate pe agilitate, rezistență, forță, dar să aibă la bază întrecerea.

În pregătirea sportivă, la această vârstă, s-au constatat două idei, aflate în opoziție evidentă. Prima din ele este susținută de adepții unei activități motrice cu deschidere spre sport, cea de-a doua susținută de cei care consideră că practicarea sportului la această vârstă are efecte negative.

În realitatea de zi cu zi ne confruntăm cu cele două atitudini extreme: o „tehnicizare” excesiv de timpurie pe de o parte și un hiperprotecționism, pe de altă parte, având ca urmare o atitudine de a se interzice copilului orice efort susceptibil să-i afecteze dezvoltarea fizică.

Rezolvarea acestui „conflict” poate fi posibilă și începe să fie posibilă pentru că, în prezent, antrenorii, profesorii, beneficiază de orientări mai clare și de informații mult mai bine fundamentate.

Problema este deosebit de interesantă și mult studiată, găsindu-se și o serie de cauze care ar putea determina abandonul sportiv la această vârstă:

– un comportament pasiv, resemnat și supus al copilului, insuficient înclinat spre o realizare de sine;

– riscul de a vedea sportul ocupând un loc excesiv în viața sa;

– obligația unui randament care îl privează de bucuria deplină a rezultatelor sale pozitive;

– obiective limitate pe termen lung, cu o amânare permanentă pe mai târziu, fapt care împiedică trăirea imediată a succesului și care golește de conținut activitatea de moment;

– monotonia antrenamentului, fără componente ludice, fără noutate și variante;

– competiții consacrate cu prioritate selecției.

Evitarea și înlăturarea acestor cauze poate fi făcută numai abordând pregătirea copiilor și adolescenților printr-o proiectare pe termen lung, pentru ca diferitele etape ale antrenamentului să fie adaptate particularităților fiecărei vârste în parte.

Abordând această problematică, P. Tschiene, 1985, apreciază eforturile specialiștilor ruși care au pus la punct o serie de indici de mare utilitate în atletism, pentru a furniza puncte de referință și de comparație în pregătirea juniorilor.

Se poate aprecia, cu valoare de concluzie, că practicarea sistematică a exercițiilor fizice la această vârstă are rol formativ-educativ asupra elevului, acestea devenind un instrument de educare intelectuală, morală, de formare a caracterului, a spiritului de observație, a capacității de decizie rapidă și anticipativă, a personalității în general.

Pregătirea sportivă, la toate nivelele sau categoriile de vârstă, este orientată în două direcții fundamentale:

a) spre îmbogățirea sferei motricității, ca bază a rezolvării și executării corecte a tuturor elementelor și procedeelor tehnice specifice;

b) spre dezvoltarea și îmbunătățirea indicilor calităților motrice de bază și a combinațiilor dintre acestea, în vederea rezolvării la parametri cât mai ridicați a sarcinilor propuse.

Aceasta a doua orientare este deosebit de importantă pentru problematica domeniului nostru, fapt pentru care ne propunem să punctăm cele mai semnificative particularități ale dezvoltării calităților motrice la aceasta categorie de vârstă.

Forța musculară, cunoscută ca fiind aptitudinea motrică ce permite omului să învingă o rezistență sau să se opună acesteia printr-un efort muscular intens. Ea este una din calitățile cele mai importante la vârsta copilăriei.

Ea urmează o dezvoltare similară la ambele sexe până la vârsta de 11-12 ani, iar nivelul său este practic identic la copiii mai mici.

Antrenamentul forței maxime trebuie interzis în această perioadă a creșterii, în care se va urmări dezvoltarea forței-viteză prin intermediul unor mișcări naturale. Problema supra încărcăturilor a fost abordată de Filin (1974) pornind de la principiul că maturizarea osteo-tendinoasă are o evoluție independentă față de nivelul de forță.

De aceea, încărcăturile sunt determinate în funcție de greutatea corporală (40-80%) a subiecților având deja un nivel bun de pregătire. După același autor, valoarea indicatorilor se regăsește în tabelul 1:

Tabelul 1 Exerciții elementare de forță-viteză pentru copii de 10-12 ani

Antrenamentul specific al forței trebuie să țină cont de caracteristicile sportului practicat și să reproducă o serie dintre elementele sale mecanice și tehnice. Se impune, în acest caz, supravegherea corectitudinii în execuția exercițiilor și stabilirea locului corespunzător al ședințelor în cadrul procesului de antrenament.

Rezistența-aptitudinea motrică ce permite omului să facă față oboselii în eforturile de lungă durată. Până la 10-11 ani, consumul maxim de oxigen nu reprezintă vreo diferență semnificativă între băieți și fete. Raportat la greutatea corporală, consumul de oxigen prezintă la această vârstă valori extrem de ridicate, numărându-se printre cele mai înalte înregistrate în cursul vieții.

Antrenamentul specific de rezistență trebuie să țină cont de toate datele competiției pentru a antrena mai bine sistemele biologice și de coordonare aflate la baza acestuia.

La vârsta copiilor și juniorilor, condițiile de antrenabilitate sunt bune, cu condiția să se evite formele monotone și de constrângere care generează plictiseala și, în unele cazuri, suferința copilului sau adolescentului.

Viteza (rapiditatea) – aptitudinea de a se realiza acțiuni motrice într-un timp minim.

Este importantă îndeosebi în disciplinele în care se utilizează accelerările. Dezvoltarea rapidității este influențată de creșterea fiziologică a individului. Vârsta la care antrenamentul devine eficient este apreciată în intervalul 7 și 12 ani.

Chiar în aceste condiții, rapiditatea se caracterizează printr-un procentaj de antrenabilitate destul de scăzut, ea fiind determinată ereditar în foarte mare măsură. Astfel, Filin (1974) apreciază că marja de ameliorare posibilă nu depășește 20%, în timp ce alți autori apreciază această marja ca fiind mai mică.

Unul din semnele cele mai importante prin care se manifestă rapiditatea motrică maximă este absența oricărei oboseli. În acest scop, trebuie alese exerciții a căror durată să nu depășească o anumită limită, situată în jurul a 4-6 secunde. Refacerea dintre două serii consecutive trebuie să fie totală, pentru a permite restabilizarea energiei.

Refacerea de tip activ favorizează acest proces, întreținând în același timp o excitație optimă a sistemului nervos. Cu toate acestea, intensitatea lucrului efectuat nu permite reluarea antrenamentelor cu o frecvență prea ridicată (la un interval de 3-4 zile) tocmai pentru a se atenua efectele oboselii neuromusculare indusă de acest tip de efort.

În cazul vitezei de deplasare (sprint), necesitatea de antrenament cu un maximum de intensitate ridică problema așa-numitei „bariere de viteză”. La copii și juniori această problemă poate fi rezolvată printr-un antrenament specific foarte redus, punându-se accentul pe premisele vitezei (forța-viteza și viteza de reacție complexă).

Suplețea – mobilitatea – aptitudinea de a realiza mișcări cu cea mai mare amplitudine posibilă, în mod activ sau pasiv. Această aptitudine are o deosebită importanță deoarece mărește economia mișcărilor și le eficientizează precizia. Ea este considerată o aptitudine motrică situată la granița dintre aptitudinile coordinative și cele condiționale.

Creșteri semnificative ale mobilității articulare se produc la vârsta copilăriei. Mulți dintre autori consideră că perioada cea mai adecvată dezvoltării maxime a supleței este vârsta pubertară.

S-a constatat că la vârsta pubertară mobilitatea coloanei vertebrale crește, cea a articulației scapulo-humerale evoluează până la vârsta de 14 ani, cu o anumită stagnare în jurul vârstei de 12 ani, în vreme ce mobilitatea bazinului regresează constant începând cu vârsta de 11 ani, după ce a atins un maximum între 6 și 8 ani.

Alte date confirmă faptul că dinamica supleței variază în funcție de articulații, de caracteristicile acestora și îndeosebi ale mușchilor principali ai segmentelor solicitate.

În unele sporturi mobilitatea articulară nu prezintă o atât de mare importanță, îndeosebi în mișcările ciclice (în care sunt incluse și alergările). Ar fi însă o greșeală mare să se creadă că în aceste sporturi dezvoltarea supleței nu reprezintă o necesitate.

Acest fapt ar limita polivalența pregătirii sportivului, expunându-l într-o mare măsură accidentărilor musculare. Aptitudinile coordinative sunt aptitudini de mare complexitate neuromotorie, valorificând în condițiile cele mai bune aptitudinile condiționale prezentate anterior.

După unii autori (A. Demeter, 1983; R. Manno, 1996) includ în această categorie, următoarele aptitudini: capacitatea de combinare și cuplare a mișcărilor; capacitatea de orientare spațio-temporală; capacitatea de diferențiere chinestezică; capacitatea de echilibru; capacitatea de reacție motrică; capacitatea de transformare a mișcării; simțul ritmului.

Deosebirea dintre aptitudinile coordinative și cele condiționale este subliniată și de diferența în ceea ce privește evoluția lor. Aptitudinile coordinative se dezvoltă foarte devreme, în timp ce aptitudinile condiționale nu apar decât în perioada pubertară, continuând să se dezvolte până la maturitate.

Aceste aptitudini sunt în mare măsură determinate de calitatea și funcționalitatea (în interrelație) a analizatorilor. Această afirmație are la bază constatarea că aptitudinile coordinative acționează pornind de la informații furnizate de mediu și de la referințele primite de la analizatori. Aceștia din urmă constituie baza funcțională a reglării și organizării mișcării.

Atletismul, ca disciplină sportivă, implică prezența în totalitate a acestui complex de calități (atât condiționale cât și coordinative). Considerată ca fiind disciplina sportivă ce stă ca suport pentru toate celelalte ramuri sportive, atletismul ocupă un loc important în conținutul programei școlare, la toate nivelele de învățământ.

În structura programelor pentru cluburile sportive școlare sau ale liceelor cu program sportiv conținutul pregătirii atletice este orientat spre specificul antrenamentului sportiv.

BIBLIOGRAFIE :

Mihăilescu L, Mihăilescu N., Instruirea programată în atletism, Universitatea din Pitești, 2002.

2. Ardeleanu T., Dinamica pregătirii fizice a copiilor, E.F.S., nr. 7, București, 1986.

3. Bompa T.O., Teoria și metodologia antrenamentului. Periodizarea – Exponto -C.N.F.P.A., București, 2002.

Rolul kinetoterapiei in discopatia lombara

Autor: PAPUC VALENTIN

Coautor: ADRIAN MĂLĂESCU

UNIVERSITATEA „ CONSTANTIN BRÂNCUȘI” TG-JIU

FACULATAEA DE ȘTIINȚE MEDICALE ȘI COMPORTAMENTALE

Keywords: physical therapy, massage, rehabilitation, movement

ABSTRACT: Lumbar Discopatia is characterized by back pain in the lumbar region in a certain moment of their lives. Current studies emphasizes that discopatia spine occurs in people's getting younger.

Discopatia lombara se caracterizeaza prin durere de spate localizata in regiunea lombara intr-un anumit moment al vietii lor. Studiile actuale subliniaza faptul ca discopatia vertebrala apare la persoane din ce in ce mai tinere.

Spondiloza dorso-lombara (dorsolombartroza), reprezinta localizarea procesului degenerativ sau a unei anomalii de dezvoltare la nivelul coloanei dorsale si lombare, atât în sectorul discosomatic cât si interapofizar; pot exista si la acest nivel manifestari de osteofitoza difuza.

Este localizata frecvent la nivelul articulatiilor diartrodiale, mobile care prezinta cartilajul articular ca element important al articulatiei cu evolutie spre impotenta functionala articulara in final.

Spondiloza dorso-lombara face parte din reumatismul cronic degenerativ, bolnavii afectati de aceasta boala nu se mai vindeca doar se incearca o stabilizare a starii lor de sanatate. Artroza interapofizara dorso-lombara poate avea un rasunet clinic important datorita vecinatatii unui element anatomic important, radacina nervoasa, de aici frecventa nevralgiilor determinate de artroza interapofizara. Prezenta unor simptome suparatoare la un bolnav cu spondiloza poate tine de o alta leziune concomitenta sau de asa zisa decompensare vertebrala: insuficienta musculaturii dorso-lombare la care se poate adauga un grad mai mare sau mai mic de osteoporoza

Cauzele durerii lombare se datoreaza în general:

– atitudinilor posturale incorecte adoptate timp prelungit,

– miscari ale corpului si exercitii efectuate într-un mod incorect,

– tensiunea musculara excesiva derivata din stresul fizic si psihologic,

– scaderea tonusului muscular (abdominal, lombar si dorsal) datorate sedentarismului,

– greutate corporala crescuta (obezitatea fiind vazuta azi ca maladia secolului nostru! afectand un numar din ce in ce mai mare de persoane)

Afectarea discului intervertebral este denumita de unii autori hernie de disc, iar de altii discopatie. Ultimul termen, cu înteles mai larg, pare mai apropiat de realitatea anatomo-clinica, deoarece discul nu sufera doar prin herniere, existînd o întreaga patologie discala, diferita de hernia de disc, care determina suferinte ale coloanei lombare. Pe de alta parte, coloana lombara trebuie privita ca un tot unitar, care cuprinde pe lînga segmentul vertebro-discal si tesuturile moi adiacente (muschi, ligamente, fascii), care se pot constitui adesea în sediul unei suferinte. Probabil din acest motiv, ultimele monografii vorbesc despre ceea ce autorii anglo-saxoni denumesc "low back pain".

Tratamentul herniilor de disc lombare trebuie sa fie complex dar totusi unitar din punct de vedere al conceptiei, in ciuda preferintei de a opta pentru unul dintre mijloacele care ne stau la indemana, in raport cu diferitele specialitati care au inceput sa aiba pretentii de independenta.

Desi nu toata lumea este de acord, tratamentul fizical-kinetic este cel mai judicios tratament al lombosacralgiilor atunci când acestea nu sunt contraindicate si nu se afla într-un stadiu ce impune tratamentul neuro-chirurgical.

În aceasta categorie intra urmatoarele lombosacralgii:

        Discopatiile vertebrale

        Sindrom lombosciatic

        Hernia de disc lombara/Hernia de disc lombare operata

        Pelvispondilitei reumatismale

Evolutia depinde de:

    combaterea factorilor de risc,

    controlul posturii ortostatice,

    evitarea eforturilor fizice,

    conditii meteorologice nefavorabile,

    diagnosticul si tratamentul corect în puseurile de acutizare,

    terapia de întretinere condroprotectoare în perioadele de acalmie,

    profilaxia secundara a recidivelor,

    supraveghere medicala periodica cu respectarea indicatiilor terapeutice conservatoare sau chirurgicale.

Masajul ca mijloac tehnic depinde de starea clinica a pacientului si de existenta unor contraindicatii privind aplicarea unor altor tehnici terapeutice.

Lucrarea de fata evidentiaza obiectivitatea evolutiei favorabile a pacientilor cu hernie de disc lombara prin abordul recuperator complex, si în special prin tehnicile de masaj clasic si kinetoterapie aplicate diferentiat în functie de implicatiile etiopatogenice.

SCOPUL SI OBIECTIVELE CERCETĂRII

Lucrarea îsi propune sa demonstreze daca modelul operational propus contribuie la îmbunatatirea capacitatii functionale si a calitatii vietii la pacientii cu patologie la nivelul coloanei lombare plecand de la importanta recuperarii si reintegrarii sociale a persoanelor cu discopatie lombara – hernie de disc in diferite faze, operata sau nu.

Kinetoterapia si masajul aplica mijloacele kinetologiei medicale cu scopul recuperarii somato-functionale, motrice si psihice sau al reeducarii functiilor secundare, de compensatie, in cazul afectiunilor partial reversibile sau ireversibile.

Kinetoterapia detine un rol fundamental în realizarea obiectivelor stabilite în cadrul asistentei medicale complexe, dupa examinarea completa a pacientului, si anume:

. mentinerea sau promovarea mobilitatii articulare,

. refacerea fortei si rezistentei musculare,

. refacerea coordonarii miscarilor,

. promovarea circulatiei arterio-venolimtatice,

. redobândirea controlului motor si a functionalitatii regiunii afectate.

Obiectivele cercetarii sunt:

. sa stabileasca care sunt exercitiile optime din cadrul programului kinetic aplicat în conformitate cu starea pacientului (evolutiva, contextul etiopatogenic),

. sa stabileasca indicatiile si contraindicatiile aplicarii programului kinetic în cadrul asistentei medicale complexe (medicamentoase, fizicale, kinetice) a pacientului,

. sa stabileasca numarul optim al sedintelor de program recuperator,

. sa stabileasca perioada optima de aplicare a terapiei în urma careia se obtine ameliorarea simptomatologiei clinice la acesti pacienti,

. sa alcatuiasca programul kinetic pe care pacientul va trebui sa-l urmeze la domiciliu în conditiile desfasurarii unui regim relativ normal de viata si munca.

IPOTEZELE CERCETĂRII

Ipotezele cercetarii, desprinse din cele precizate anterior, sunt:

. evaluarea completa clinica si functionala a trunchiului, coloanei vertebrale si membrului inferior, în contextul aprecierii statusului clinic si functional general al pacientului, contribuie la recuperarea mai eficienta a pacientului,

. precocitatea si corectitudinea asistentei medicale complexe amelioreaza semnificativ procesul de reabilitare,

. alegerea si modul de aplicare a metodelor kinetice sunt adaptate tipului individual si gravitatii herniei de disc,

. reeducarea analitica si globala a trunchiului reprezinta aspecte esentiale pentru reeducarea functionalitatii globale,

. demonstrarea eficientei mijloacelor kinetice si a tehnicilor de protectie articulara, asociate celorlalte metode de recuperare în terapia sindroamelor algice si functionale din hernia de disc lombara.

EVALUAREA CLINICO-FUNCȚIONALĂ

Anamneza:

La anamneza este foarte important sa se obtina informatii despre durere:

     sediul (difuza – localizata),

     intensitatea,

     momentul aparitiei,

     durata,

     elemente declansatoare sau de accentuare,

     iradiere in regiunile limitrofe sau la distanta,

     aspecte caracteristice cauzei (miogena, osoasa, articulara, neurogena, vasculara, viscerala, psihogena),

     dismorfisme regionale (asimetrii toracice, ale umerilor, bazinului, tulburari de statica vertebrala),

     impotenta functionala (locala/ la distanta).

Inspectia si palparea rahisului:

►regional

► în totalitate: în ortostatism, sezand, în clinostatism.

Evaluarea aliniamentului si posturii:

!Aprecierea liniei gravitatiei -firul cu plumb

► în plan frontal (înclinarile laterale)

► în plan sagital (deviatiile antero – posterioare)

!Aprecierea aliniamentului în plan orizontal (centura scapulara + pelvina)

!Evaluarea alinierii segmentelor : anterior, profil posterior.

Examinarea se face cu subiectul în ortostatism cu notarea reperelor anatomice.

Pentru deviatiile laterale: firul cu plumb (corespunzând axei de simetrie a corpului) fixat la nivelul protuberantei occipitale, trece prin urmatoarele repere:

►apofiza spinoasa a proeminentei (C7);

►de-a lungul apofizelor spinoase ale coloanei dorso – lombare

►pliul interfesier;

►între condilii femurali interni

►între maleolele interne

►spatiul dintre calcâie

Pentru deviatiile antero-posterioare: firul cu plumb se fixeaza la nivelul tragusului si trece prin urmatoarele repere:

►anterior de umar;

►lateral de marele trohanter;

►lateral de maleola tibiala.

Palparea regiunii rahidiene:

Modificarile cutanate (pliu cutanat dureros-manevra de rulare-pensare)

Se palpeaza:

-punctele dureroase/ puncte trigger: paravertebrale, apofizare, interspinoase, interscapulare, puncte tender, punctele Arnold, punctele Valleyx (paravertebral, unghiul sacro-vertebral, fesier, pe membrul inferior)

– reperele osoase (apofize spinoase, transverse; spinele si unghiurile omoplatilor, fosetele sacrate):

– relieful si tonusul musculaturii paravertebrale, contracturi sau retracturi musculare

Testing articular:

Articulatia disco-vertebrala permite urmatoarele miscari:

-rotatie în jurul unui ax vertical;

-flexie – extensie, în jurul unui ax transversal;

-înclinatii laterale – în jurul unui ax sagital;

-miscari de alunecare pe axe paralele ale corpurilor vertebrale;

-miscari de apropiere si îndepartare între 2 vertebre ale coloanei vertebrale.

Bilantul articular dorso-lombar:

Valori normale:

extensia: 20-30 grade

flexia: 80-90 grade (50° din coloana dorsala si 40° din coloana lombara)

rotatia: 30-45 grade

înclinatiile laterale: 20-35 grade

Indici de mobilitate:

►Schober (flexie , > 5 cm)

►Ott (flexie , > 5 cm)

►degete-sol (flexie,0 cm)

►Schober inversat ( distanta sa scada în extensie sub 3 cm)

►degete-genunchi (înclinatii laterale)

Evaluarea neurologica:

Elemente urmarite:

► sensibilitatea exteroceptiva în teritoriul dermatomal

►ROT

►proba Laseque (HDL)

►proba Romberg (dg.diferential în ICVB), etc

OBIECTIVELE sI METODELE RECUPERARII HERNIILOR DE DISC

Obiectivele tratamentului de recuperare în herniile de disc:

Combaterea durerii

Corectarea dezechilibrelor musculare între agonisti si antagonisti

Restabilirea controlului adecvat al miscarii

Profilaxia recidivelor

Mijloace de tratament

Tratament igieno-postural

Repaosul absolut se recomanda în suferintele acute, fiind suficiente de obicei 2-4 zile.

În formele comune se recomanda repaos relativ, pe pat tare, în asa-numitele posturi delordozante: decubit dorsal sau lateral cu membrele inferioare flectate.

Alimentatia va cuprinde toate principiile alimentare, recomandîndu-se regim hipocaloric la bolnavii cu plus ponderal.

În cazul folosirii medicatiei antiinflamatorii, se indica regim hiposodat.

Tratament medicamentos

Tratament fizical

Electroterapia

În herniile de disc lombare, electroterapia are doar efect adjuvant, fara a putea înlocui celelalte forme de tratament.

Principalele efecte favorabile ale diferitelor forme de curenti electrici în discopatiile lombare sînt: antialgic, antiinflamator, hiperemiant, decontracturant.

Curentul galvanic este foarte mult folosit în sciatalgii sub forma galvanizarilor simple longitudinale sau a ionogalvanizarilor cu CaCl2 cu polul pozitiv paralombar si polul negativ pe laba piciorului. În formele cu tulburari de sensibilitate exista risc de arsura locala.

Curentii diadinamici (CDD) au efecte spectaculoase în lumbago nediscogen, dar efectul lor în formele discogene este moderat.

Ultrasunetul se foloseste în formele subacute sau cronice recidivante, cu suferinte musculo-tendinoase, miofasciale sau cu manifestari vasculo-vegetative.

Curentul Träbert, aplicat cu polul negativ pe punctul dureros, are un efect antialgic comparabil cu al curentilor diadinamici.

Media frecventa sub forma curentilor interferentiali este mai putin eficienta în acut. Are un bun efect decontracturant.

2. Masajul

        În formele subacute se poate efectua masaj sedativ sacro-fesier si de-a lungul membrului inferior.

        În formele hiperalgice se evita folosirea tehnicilor de masaj.

        În formele cu hipotrofii si tulburari vasculo-vegetative este rezervat masajul trofic

EFECTELE  MASAJULUI: Efectele circulatorii; Efectele musculare; Efectele metabolice .

Manevrele  fundamentale  de  masaj  manual includ:

efleurajul (netezirea);

frictiunea;

framântatul;

tapotamentul;

vibratiile.

Manevrele  secundare  de  masaj  manual: Presiunile; Cernutul si rulatul; Tractiunile si tensiunile.

Kinetoterapia

Mobilitatea trunchiului este asigurata de coloana vertebrala prin care se realizeaza miscarile de flexie-extensie lateralitate stânga-dreapta si rotatie. Sub raportul kineticii întregului corp, trunchiul joaca un rol important decât al propriei capacitati de miscare. Mobilitatea controlata a membrelor ar fi posibila fara participarea trunchiului superior la miscarile membrului brahial si a trunchiului inferior la miscarile membrului pelvian.

Pricipalul rol al trunchiului este de a determina posturile de baza ale întregului corp: decubit, sezând si ortostatica.

Obiectivele kinetoterapiei sînt diferite în functie de stadiul suferintei: acut, subacut, cronic sau de remisiune completa.

În stadiul acut se aplica metode de relaxare generala si de relaxare a musculaturii lombare.

În subacut începe adevaratul program de kinetoterapie, cel mai cunoscut fiind programul Williams faza I, II, III. Pe lînga tehnicile de relaxare, acum se vor aplica si tehnici de asuplizare a trunchiului inferior.

În stadiul cronic se poate începe si tonifierea musculaturii slabe.

Prezentarea lotului de subiecti

Cercetarea pe care am efectuat-o a cuprins un lot de 16 pacienti diagnosticati cu discopatie lombara, cu vârstele cuprinse între 25-60 de ani. Studiul s-a realizat la Centrul de Recuperare Neuromotorie, în perioada decembrie – mai si am urmarit timp de 6 luni efectele terapiei aplicate.

Evaluarea complexa a avut loc la începerea tratamentului recuperator, la sfârsitul terapiei fizical-kinetice (în medie cca 4 saptamâni, 1 luna) si la un interval de 6 luni postrecuperare pentru fiecare caz în parte.

Am urmarit efctele terapeutice determinate de programul de masaj, kinetoterapie, hidrokinetoterapie pentru cei 16 pacienti.

Selectia cazurilor

Au fost inclusi în studiu pacientii diagnosticati cu discopatie lombara, clinic si imagistic; pacienti la care au fost disponibile si s-au putut obtine în momentul studiului date clinico-functionale complete conform obiectivelor de studiu; pacienti care au urmat programul complex de evaluare si recuperare pe o perioada 6 luni;

Repartitia pe sex, grupe de vârsta si mediu de provenienta a pacientilor luati în studiu este cuprins în tabelele urmatoare.

Tabel – Repartitia cazurilor în functie de sex.

Tabel – Mediul de provenienta.

Repartitia pacientilor in functie de mediul de provenienta denota, în cazul cercetarii noastre, o incidenta mai mare în mediul urban si la femei a discopatiei lombare.

Tabelul – grupe de vârsta.

Initial, am facut o evaluare completa (etiopatogenica, clinca, paraclinica si functionala) a pacientilor luati în studiu, cu ajutorul echipei de recuperare multidisciplinara.

In cadrul evaluarii clinice am apreciat starea fizica generala (pe aparate si sisteme, mai ales functia cardiovasculara – tensiunea arteriala, frecventa cardiaca, pulsul periferic, starea vaselor periferice, respiratorie, digestiva, neurologica).

STABILIREA PARAMETRILOR SI Metodele de cercetare utilizate

Date fiind obiectivele cercetarii (rolul kinetoterapeutului în activitatea de evaluare corecta si completa etiopatogenica, clinica si functionala a pacientului cu HDL reeducarea functionala a trunchiului, coloanei si a membrului inferior la bolnavul cu discopatie lombara/hernie de disc în vederea ameliorarii clinico-functionale prin combaterea atrofiilor musculare si ameliorarea amplitudinii de miscare la nivelul trunchiului, precizarea exercitiilor optime din cadrul programului kinetic aplicat în conformitate cu statusul functional al pacientului, stabilirea duratei optime si ritmului sedintelor kinetice) am stabilit ca variabile de cercetat în cadrul studiului urmatorii parametrii:

 Pentru parametrul durere am folosit scala vizual analoga (VAS) prin intermediul careia, fiecare pacient s-a autoevaluat din punct de vedere al intensitatii durerii cu o cifra de la 0 la 10 (0 = durere absenta, 10 = durere maxima).

 Pentru aprecierea efectului antalgic al terapiei am folosit Scala vizual analoaga a rezultatului terapeutic VAS

 Indexul pentru disabilitatea cronica Waddell si Main pentru pacientii cu lombalgie – Chronic Disability Index of Waddell and Main for Patients with Low Back Pain

 Chestionarul Roland – Morris de evaluare a dizabilitatii datorate durerii lombare – Low Back Pain Disability Questionnaire of Roland and Morris.

Metodele de cercetare pe care a fost realizat prezentul studiu au fost:

1. metoda studiului bibliografic – reprezentat din parcurgerea referintelor bibliografice (reviste, carti, tratate) existente în biblioteca facultatii, a Universitatii, biblioteca UMF – Craiova, date informationale computerizate;

2. metoda observarii si înregistrarii datelor – care a constat din masurarea parametrilor stabiliti, obtinuti în cadrul evaluarii complete a pacientilor, conform unei metodologii cunoscute, care au respectat normele internationale, aplicate si la noi în tara; datele au fost înregistrate pe o perioada de 6 luni pentru fiecare caz în parte, evaluarea având loc la intrarea în studiu – momentul I, la terminarea programului recuperator fizical-kinetic – momentul II, la 6 luni – momentul III.

3. metoda prelucrarii statistico-matematice a datelor obtinute – care a constat din: prelucrarea rezultatelor obtinute, a valorilor matematice, a parametrilor fiziologici masurati, conform metodelor de calcul, determinarea scorurilor scalelor utilizate, interpretarea tuturor rezultatelor pe baza normelor standard existente;

S-au folosit metode statistice descriptive pentru culegerea, clasificarea si descrierea datelor si metode statistice analitice (inductive) în scopul analizei critice a datelor prin diverse prelucrari.

Descriptiv s-a realizat estimarea parametrilor cercetati prin calcularea:

– medianei (valoare mediana) – valoarea care împarte seria caracteristicilor (variantelor) în doua parti egale – cu percentili 25-75% (valorile între care sunt cuprinse cele 50% – ½ caracteristici din mijlocul seriei).

– mediei (valoare medie) – suma raportata la valorile distributiei, utila la comparatia statistica.

– CI ("confidence interval", interval de siguranta, prag de semnificatie) – indica probabilitatea ca unitatea statistica cercetata, luata la întâmplare dintr-o populatie cu media Ma si deviatia standard σ, sa prezinte valoarea unei caracteristici cuprinsa între anumite limite (95% = Ma ± 1,96 σ).

În scop analitic s-au apreciat:

– procente, probabilitati în producerea unui fenomen – raportul dintre numarul cazurilor favorabile fenomenului si totalul cazurilor posibile (exprimate în procente x% sau 0,x);

4. metoda grafica – reprezentarea grafica a variatiilor parametrilor urmariti si a indicilor masurati pe baza acestora; cu ajutorul acestei reprezentari grafice se obtine o mai buna vizualizare a efectelor experimentului precum si o apreciere de ansamblu a rezultatelor cercetarii;

5. metoda de evaluare – pentru pacentii luati în studiu (studiile descriptive), folosind scale standardizate nominale (clasificarea simpla în diferitele categorii, fara existenta unor relatii speciale între acestea) si scale ordinare (care masoara amplitudinea unei proprietati folosind o clasificare, predeterminata a unor raspunsuri posibil a fi obtinute) descrise în continuare asa cum au fost utilizate la pacientii cercetati:

REZULTATELOR OBȚINUTE ÎN URMA CERCETĂRII

REZULTATE

Elementele semiologice (clinice si functionale) studiate si evaluate în cei trei timpi de evaluare, pentru flecare pacient au fost:

4.2.1. DUREREA

S-a apreciat individual la cele trei momente ale evaluarii dupa care s-a calculat media si intervalul de confidenta CI pentru lotul studiat si pe sexe.

Tabel – Rezultatul evaluarii durerii prin scala VAS

Datele continute în tabel confirma reducerea intensitatii durerii. In general, subiectii de sex feminin au avut un scor al scalei VAS discret mai redus decât al subiectilor de sex masculin, în toate momentele de evaluare, cu precizarea ca reducerea parametrului durere a fost semnificativa indiferent sexul si grupa de vârsta a pacientilor.

4.2.2. EVALUAREA FUNCȚIONALĂ

Indexul pentru disabilitatea cronica Waddell si Main pentru pacientii cu lombalgie – Chronic Disability Index of Waddell and Main for Patients with Low Back Pain

SCOR TOTAL = SUMA (punctelor obtinute raspuns la cele 9 intrebari)

Interpretare:

. scor minim: 0

. scor maxim: 9

. cu cat este mai mare numarul itemi cu atat este mai mare nivelul de disabilitate.

Tabel nr. 2.

Am considerat semnificativ acest parametru datorita faptului ca afectarea prin hernie de disc a coloanei lombare influenteaza capacitatea functionala globala a pacientului, in desfasurarea activitatilor uzuale , ducând la dizabilitate cronica. Asa cum se observa, din tabelul si graficul anterior, a avut loc o reducere semnificativa a dizabilitatii datorate durerii lombare, 2 pacienti prezentând recuperare functionala completa in urma programului fizical-kinetic, cu scor 0 de dizabilitate la sfârsitul perioadei de evaluare.

2. Chestionarul Roland – Morris de evaluare a dizabilitatii datorate durerii lombare – Low Back Pain Disability Questionnaire of Roland and Morris

Scor total = SUMA (puncte pentru toate cele 24 situatii)

Interpretare:

. scor minim: 0

. scor maxim: 24

. Cu cat este mai mare scorul cu atat este mai severa disabilitatea asociata cu durerea de spate. Un scor de 0 indica faptul ca nu exista disabilitate iar un scor de 24 indica faptul ca exista disabilitate.

. Un scor >sau= 14 indica un pacient sever afectat.

Am considerat semnificativ acest parametru datorita faptului ca afectarea prin hernie de disc a coloanei lombare influenteaza capacitatea functionala globala a pacientului, in desfasurarea activitatilor uzuale , ducând la dizabilitate cronica. Am considerat necesara aplicarea unei sclale suplimentare în scopul aprecierii mai corecte a evolutiei terapeutice a pacientului.

Tabel – Scorurile pentru chestionarul LBP Disability Roland – Morris obtinute în cele trei momente ale evaluarii

Asa cum se observa, din tabelul si graficul anterior, a avut loc o reducere semnificativa a dizabilitatii datorate durerii lombare, 7 pacienti prezentând recuperare functionala aproape completa in urma programului fizical-kinetic, cu scor mai mic sau egal cu 3 la sfârsitul perioadei de evaluare.

CONCLUZII

     Abordarea pacientilor cu patologie low back pain/lombalgie/hernie de disc lombara este complexa si nu poate fi înca supusa unui algoritm generalizat.

     O întelegere clara a anatomiei coloanei, o prezentare pertinenta a anamnezei si examinarii, studii de laborator relevante, decelarea cauzelor durerii dorsolombare si abordarea terapeutica pentru a îmbunatati îngrijirea pacientului.

     Metodele de recuperare, asupra carora ne-am oprit în aceasta lucrare sunt recuperarea, prin kinetoterapie si masaj, care pornesc de la consideratia ca stabilitatea coloanei vertebrale nu se datoreste nici conformatiei extremitatilor articulare osoase, nici formatiunilor capsulo-ligamentare, care reprezinta elemente pasive insuficiente de sustinere, ci grupelor musculare periarticulare. Pe de alta parte, s-a constatat ca mobilizarea precoce este superioara ca rezultate, imobilizarii prelungite care se soldeaza cu atrofii musculare.

     Evaluarea corecta si completa a coloanei vertebrale, durerii si statusului functional datorat dizabilitatii consecutive la pacientul cu discopatie lombara/hernie de disc lombara constituie o componenta importanta în programul de recuperare, în acest scop evidentiindu-se necesitatea utilizarii unor scale standardizate prin intermediul carora se pot cuantifica si compara evolutiv progresele înregistrate.

     Abordul terapeutic în recuperarea pacientilor cu HDL trebuie sa fie complex, trebuie sa abordeze toate verigile fiziopatogenice si necesita mijloace asociate de recuperare: medicamentos, fizical kinetic si de igiena-educatie.

     Prin mijoacele terapeutice folosite a avut loc o scadere a durerii, la toti pacientii, în toate momentele de evaluare, cu precizarea ca reducerea parametrului durere a fost semnificativa indiferent sexul si grupa de vârsta a pacientilor.

     Orice tratament kinetic la nivelul regiunii lombare presupune refacerea functionalitatii acestui segment, în conditiile unei forte musculare, stabilitati si miscari controlate la acest nivel, cu prevenirea complicatiilor neurologice si cresterea calitatii vietii.

     Prin rezultatele obtinute am reusit sa subliniem rolul kinetoterapeutului în evaluarea si recuperarea functionala a consecintelor datorate suferintei lombare în scopul fundamentarii obiectivelor, metodelor si mijloacelor kinetice din cadrul programului complex de recuperare functionala

Bibliografie

Programe kinetice pentru corectarea cifozelor la copii.

Autor: PAPUC VALENTIN

Coautor: MURGILA-CIMPOCA ANDREEA

UNIVERSITATEA „ CONSTANTIN BRÂNCUȘI” TG-JIU

FACULATAEA DE ȘTIINȚE MEDICALE ȘI COMPORTAMENTALE

Key words: rehabilitation, exercises, kyphosis.

ABSTRACT: Kyphosises are deviations of the spine in the sagittal, by exaggerating the normal curvature of the spine. Kyphosis is manifested by excessive curvature of the spine in thoracic region, compensated by a hyperlordosis for cervical and lumbar spine for load balancing.

Cifozele sunt deviatii ale coloanei vertebrale in plan sagital, prin exagerarea curburilor normale ale coloanei vertebrale.
Cifoza se manifesta prin curbarea excesiva a coloanei in regiunea toracica, compensata fiind printr-o hiperlordoza cervicala si lombara pentru echilibrarea coloanei.

Cauzele aparitiei cifozelor

pozitia incorecta a copilului pe scaun inca din primii ani de viata, la masa, acasa si apoi la gradinita, la scoala, la birou sau in banca, purtarea incorecta a ghiozdanului pot genera in timp o parte dintre aceste deformari nedorite.

cresterea brusca in inaltime

lipsa practicarii regulate a sportului care intareste musculature spatelui sau neglijarea kinetoterapiei in cazul in care boala s-a instalat, contribuie la accentuarea deformarilor coloanei

rahitismul, miopia, modificari ale auzului, care obliga copilul sa ia atitudini asimetrice sau incorecte .

Aceste boli trebuie identificate la timp, printr-un control medical de specialitate.
Boala nediagnosticata si netratata la timp va duce la modificari ireversibile ale coloanei, care pot fi solutionate doar prin interventie chirurgicala. Modificarile coloanei conduc, in timp, la alterarea activitatii intregului aparat locomotor, a miscarilor respiratorii, care la randul lor vor conduce la modificari ale metabolismului, ale echilibrului glandelor endocrine sau ale sistemului nervos. Activitatea si dezvoltarea organelor interne sun deasemenea modificate.

Copilul cifotic are pozitia capului si jumatatea superioara a trunchiului mult aplecate in fata, manifestand si o proeminenta a bazinului.

Simptomele cifozei

durere usoara sau severa la nivelul coloanei vertebrale toracice

rigiditatea si tensiunea musculara in zona dorsala

senzatia de oboseala

deplasarea spre inainte a capului

modificari ale pozitiei umerilor

Exista doua tipuri de cifoza, care se pot intalni atat la copii, cat si la adolescenti si adulti:

cifoza posturala ~ determinata de postura inadecvata si se poate corecta prin modificarea modului de viata a pacientului.

cifoza structurala ~ determinata de o modificare a anatomiei, si aceasta nu poate fi influentata doar de catre pacient, necesitand un tratament orthopedic sau chirurgical.

Anumiti pacienti se nasc cu al doilea tip de cifoza, cifoza congenitala. Aceasta este cauzata de lipsa sau formarea incompleta a unor portiuni ale coloanei. In timpul perioadei de crestere, pacientul poate sa dezvolte o cifoza progresiva. Daca cifoza devine severa poate sa apese pe structurile nervoase si sacauzeze dureri.

Cifoza la copii si adolescenti

Boala Scheuerman este un tip de cifoza care apare la copii si adolescenti. Aceasta se dezvolta in regiunea mijlocie a coloanei. Astfel in boala Scheuerman, cifoza apare deoarece portiunea anterioara a coloanei vertebrale nu creste la fel de repede ca si cea posterioara.

In functie de rezultatele investigatiilor, ortopedul va recomanda fie purtarea unui corset pentru oprirea accentuarii curburii, fie kinetoterapie sau interventia chirurgicala. In alcatuirea planului terapeutic este luat in considerare si gradul curburii vertebrale.

Tratament

Tratamentul cifozei depinde de vârsta pacientului și, desigur, de gradul de deformare.
La bolnavii cu cifoză flexibilă si boala Scheuermann care se datorează poziției corpului, se recomanda fizioterapia si kinetoterapia.
La aceasta din urma, atunci cand cifoza este mai mica de 40 de grade, medicul recomanda supravegherea copilului precum si kinetoterapie pentru intarirea flexorilor abdominali, dorsali , laterali si a muschilor care rotesc segmentul toracic al coloanei vertebrale.

Atunci cand curbura este mai mare de 40 de grade, se recurge la corset. La curburi mai mari de 80 de grade sau in unele cazuri de cifoza neflexibila poate fi necesaraă o intervenție chirurgicala. Si in aceste cazuri sunt recomandate exercitii.

tonifierea in conditii de scurtare a grupelor musculare ale spatelui;

tonifierea in conditii de lungire amusculaturii abdominale si toracice;

corectarea sau prevenirea deviatiilor compensatorii ale coloanei vertebrale sau ale celorlalte segmente;

inlaturarea deprinderilor gresite si formarea unei atitudini corecte a corpului;

Program kinetic

Programul va contine 5-7 exercitii, structurate in 4 serii iar numarul de repetari va fi in functie de fiecare pacient (varsta, sex, gravitatea afectiunii, alte afectiuni, etc.).

Pozitia decubit ventral

1. Cu un sul sub abdomen, se executa extensia capului și a trunchiului cu bratele lateral cu sau fara greutati in maini.

2. Cu un sul sub abdomen, se executa extensia trunchiului cu mainile la ceafa și coatele in lateral.

3. Cu un sul sub abdomen și cu un baston fixact la spate la nivelul omoplatilor se executa extensia capului și trunchiului.

4. Cu un sul sub abdomen, bratele sus, se executa extensia bratelor, capului și trunchiului.

5. Cu un sul sub abdomen, bratele sus, se executa extensia bratelor, capului si trunchiului cu rasucirea trunchiului spre stanga și spre dreapta.

6. Cu mainile prinse de prima șipca a spalierului se executa trageri in brate spre spalier cu coatele in lateral si capul in extensie.

7. Pe o bancuta de gimnastica membrele inferioare atarna de o parte și de alta a bancii cu gambele pe sol, bratele lateral in abductie de 90 grafe, cu doua gantere mici sustinute in maini, se executa extensia bratelor cu coatele extinse sau flexate.

Pozitia decubit dorsal

1. Bratele sus, mainile prinse pe prima sipca a spalierului, genunchii flexati se executa tragerea spre spalier cu coatele in lateral.

2. Bratele sus, genunchii flexati se executa tararea inainte cu ajutorul bratelor și umerilor.

3. Bratele sus, fixate pe prima șipca a spalierului, se executa cu membrele inferioare bicicleta (forfecari sagitale și transversale, circumductii).

Pozitia patru labe

1. Cu trunchiul sub orizontala, bratele pe sol, se executa alunecarea inainte pe sol.

2. Mers cu o minge medicinala sau o carte mare pe spate in zona toacala superioara.

3. Cu bratele sus, mainile fixate la spalier se executa presarea toracelui spre sol, cu extensia capului, trunchiului și a bratelor.

Pozitia pe genunchi

1. Pe calcaie șezand, cu un baston pe omoplati se excuta ducerea bastonului sus cu extensia capului, gatului și toracelui.

2. Pe calcaie șezand, cu un baston fixat pe omoplati se executa rasucirea trunchiului spre stanga și apoi spre dreapta.

3. Pe calcaie șezand, cu un baston fixat pe omoplati, se executa tararea inainte și inapoi.

Pozitia șezand

1. Cu un extensor la spate, in dreptul cefei, se executa intinderea acestuia.

2. Calare, mainile la ceafa, coatele lateral, se executa extensia bratelor contra rezistentei opusa de kinetoterapeut, la nivelul coatelor.

3. Tractiuni la ceafa la helcometru.

Pozitia atarnat

1. Cu spatele la spalier, se executa flexia coapselor pe trunchi și a genunchilor.

2. Cu spatele la spalier, se executa abductia-adductia membrelor inferioare.

3. Cu spatele pe un plan oblic, mentineti pozitia.

Am enumerat o gama variata de exercitii, pentru a le alege în functie de locul și accesoriile pe care le ai in jurul tau.

BIBLIOGRAFIE:

Kinetoterapia în cifoză , Autor(i) : Daniel DOCU-AXELERAD, AnyDOCU-AXELERAD, 2009.

Kinetologia medicala, Autor: Marian Cordun, Editura Axa, 1999.

Kinetoterapie: metodica desfășurării activității practice/Rodica Cotoman – București: Editura Fundației România de Mâine, 2005