Asistenta Bolnavilor Nevrotici

Anxiety disorders and other neuroses James Lindesay

Psihicul uman: sănătate și boală mintală

Etimologia termenului „psihic” (din greacă ψυχή – psychí̱), ne duce înapoi la un stadiu primitiv de concepție a sufletului uman. În psihologia modernă (și, de asemenea, în limbajul comun) prin psihic se înțelege ansamblul funcțiilor și proceselor care dau experiența individuală de sine și a lumii, și care influențează comportamentul.

Înainte de a da o definiție sănătății mintale, este necesar să se clarifice ce se înțelege prin termenii de "sănătate" și "minte". Termenul de "minte˝ se referă la toate funcțiile îndeplinite de creier (spre exemplu percepția, atenția și memoria), care sunt legate de gânduri, comportamente și starea de spirit.

Expresia ˝sănătate mintală˝ se referă la o stare de bine, emoțională și psihologică, unde individul este capabil să utilizeze capacitățile sale cognitive sau emoționale, să îndeplinească rolul său în societate, să satisfacă cerințele vieții de zi cu zi, săstabilească relații sănătoase cu cei din jurul său, să participe constructiv la schimbările ce au loc în mediu, să se adapteze la condițiile externe și la conflictele interne.

Bolile mintale, sau bolile emoționale, sunt tulburări de comportament, de simțire și de gândire. Acestea sunt tulburări care nu corespund cu ușurință la deficiente fizice precise și care par ca fiind expresii vagi, aberante ale minții. În același timp, ele sunt evazive, deoarece acestea par a fi doar exagerări ale modului în care oamenii obișnuiți gândesc și se comportă. Fiecare persoană este distinctivă, are propriile idei și propriile moduri de a face lucruri.

Diagnosticul de tulburare mintală trebuie să aibă utilitate clinică: trebuie să ajute medicii în stabilirea unui diagnostic, elaborarea planurilor de îngrijire și un eventual tratament pentru pacienți. Necesitatea administrării tratamentului este o decizie clinică complexă și trebuie ținut cont de severitatea și proeminența simptomelor, suferința mintală a pacientului, ricuri și beneficii în administrarea tratamentului.

Bolile psihice sunt asemenea unui picior rupt, diabetului, bolilor cardiovasculare: se poate trăi cu ele, și se poate recupera. Recuperarea nu este o stare finală, nu înseamnă că individul nu mai suferă de depresie, schizofrenie sau altă boală mintală. Recuperarea înseamnă că persoana s-a stabilizat și și-a recâștigat rolul în societate.

Înaintea lui Freud, în perioada medievală, persoanele care sufereau de boli mintale erau considerate neoameni, cu caracteristici asemănătoare animalelor, creaturi demonice în strânsoarea spiritelor malefice care le poseda, provocau frică în rândul oamenilor și erau arse în baza acuzațiilor că erau vrăjitori sau vrăjitoare, sau erau constrânse să trăiască în afara orașelor.

Teama de mulțime evoca oroare, teamă, intoleranță. Între 1600 și jumătatea anului 1700 sunt construite locuri unde bolnavii psihiatrici erau închiși. Acestea nu erau locuri de recuperare, ci de apărare socială.

Freud a descoperit etiologia simptomului isteric, adică adevărata cauză a tulburărilor care afectau mai ales domnișoarele tinerele și care creau probleme de ordine publică și sociale.

În cursul anului 1800 se înființează primul azil, loc în care "nebunul" este recunoscut ca fiind bolnav și este supus unei terapii (spitalul psihiatric din Paris, "Salpetriere", unde Freud l-a cunoscut pe Charcot, care s-aocupat pentru prima oară de "vindecarea simptomului isteric"). În timpul anului 1900 sunt create primele proiecte terapeutice: de la instituționalizarea spitalelor psihiatrice, la noua idee a conceptului de normalitate.

În conformitate cu Bergeret, noțiunea de normalitate trebuie să țină cont de următoarele aspecte:

Chiar și în persoana numita "sănătoasă" există o zonă de conflict psihic: chiar și cei care sunt sănătoși, pot ajunge într-o "condiție patologică", de exemplu, în fața unor evenimente deosebit de traumatizante. Deci, sănătatea și boala iau o semnificație de relativitate, adică se poate îmbolnăvi relativ la evenimente contingente care apar în cursul vieții. Este adevărat că este posibil ca în unele cazuri, bolnavul să se vindece cu îngrijiri adecvate. Deci, normalitatea și boala nu suntconcepte absolute.

Bolnavul este cel care poate avea genetic o "tendință la boală", dar la aceasta se mai adaugă variabilele ambientale de tip socio-culturale și emotive. Deci, se intersectează factorii biologici și factorii de mediu

Bolnavul nu este mereu intrusul, adică cel care nu este integrat în societate, ci se întâmplă uneori ca unii indivizi să nu fie mereu excluși din viața socială, dar trăiesc la marginea unei "vieți normale", adică la granița dintre normal și patologic.

Psihogeniile (tulburări de stres): caracteristici generale

Bolile psihice, ca și celelelate boli au apărut odată cu omul. Deși semnalate încă de la începuturile însemnărilor cu caracter medical, concepția despre ele a evoluat cu timpul în raport cu gradul de cunoștințe, condițiile sociale și economice proprii fiecărei epoci. Prima etapă a psihiatriei este epoca ignoranței, a magiei și superstiției. Concepțiile primitive dualiste explicau bolile prin intervenția bună sau nefastă a divinităților, iar partea de terapie era oficiată de magi ori preoți, prin ceremonii purificatoare, adulații etc. Odată cu apariția primelor civilizații și a religiilor, boala apare ca o mânie a zeilor (la asirieni, caldeeni, indieni și egipteni etc.). Pentru a intra în voia divinităților crude se adresau rugi sau se aduceau jertfe, nu rareori umane. În psihiatrie, pe lânga bolile bine delimitate ca entități morbide – cum sunt schizofrenia, psihoza maniaco-depresivă, epilepsia, paralizia generală progresivă etc. se întâlnesc tablouri psihice patologice de graniță sau marginale, printre care și psihogeniile.

În psihiatrie, pe lânga bolile bine delimitate ca entități morbide – cum sunt schizofrenia, psihoza maniaco-depresivă, epilepsia, paralizia generală progresivă etc. se întâlnesc tablouri psihice patologice de graniță sau marginale, printre care și psihogeniile.

Grupul de stări psihosomatice sau psihopatologice care au drept cauză psihologică,auprimit denumirea de psihogenii,iarmecanismul prin care evenimentele din viața relațională a individului,sau evenimentele sociale care se transformau în ultimă instanță în psihopatologie,tulburare funcțională,fiziologică sau organică a primit denumirea de psihogeneză.

Psihogeniile sunt reacții ale unei persoane, nu procese spontane,datorate stresului sau traumatismelor provocate de ceilalți oameni, evoluția psihogeniilor scăzând pe măsură ce trauma este rezolvată, sau persoana suferindă este îndepărtată de ea.

Concepția despre psihogenii a fost simplificată și din această cauză greșit înțeleasă, în sensul că psihogeniile au fost concepute ca niște efecte simple ale traumelor psihice. Dar, atunci când o persoană întâlnește o traumă, trebuie ținut întotdeauna cont de vulnerabilitatea acesteia, adică fiecare persoană reacționează în mod diferit în momentul în care aceasta este supusă unei traume psihologice. Apariția psihogeniei depinde de calitatea și cantitatea stresului la care este supusă o persoană și de forța acesteia.

Comunicarea noastră cu pacientul trebuie sa fie în concordanță cuposibilitățile lui de înțelegere, cu starea lui actuală și asociată cu elemente de sprijin pentru a influența pozitiv evoluția bolii sale. Adesea, atitudinea noastră controlatăinsuficient (orice semn cu capul, șușoteli cu membrii familiei, orice denumire științifică neînțeleasă de către pacient, chiar și tăcerea) influențează bolnavul ceea ce poate genera disconfort și suspiciuni.

Viața de zi cu zi ne supune unui adevărat bombardament de trăiri senzoriale și emoționale. Activitățile pe care le desfășurăm ne solicită de multe ori pâna la limitele epuizării. Apar tot mai des situații conflictuale, puternic tensionale a căror rezolvare depinde în mare măsură de modul în care gândim, ne comportăm sau simțim în acele momente.

Clasificarea psihogeniilor

Psihogeniile se clasifică în:

psihogenii acute

reacții de șoc

psihogenii subacute

psihoză reactivă paranoidă

psihoză reactivă depresivă

reacții nevrotice

iatrogenii

decompensări psihopatice

psihogenii cronice

psihopatii și patologia impulsivă

nevroze

dezvoltare paranoiacă

Nevrozele

Nevrozele fac parte dintr-un domeniu diferit, cu o perspectivă unică, ,unde nu mai este vorba despre suferința unui organ, anomalia unei structuri sau dereglarea unui sistem, ci este vorba despre suferința sufletească, boala ca fapt de conștiință,tristețea care o cunoaște o persoană.

Termenul de nevroză a fost dat de medicul William Cullen în anul 1769 pentru a face referire la tulburările psihice, provocate de o afecțiune generală a sistemului nervos, provocând diferite niveluri de suferință și disconfort unui individ. Odată cu Sigmund Freud și cu școlile psihanalitice ale secolului XX, termenul de nevroză a fost folosit pentru a indica o patogeneză de tip psihologic, ce rezultă din eliminarea sau suprimarea unor instincte, pasiuni și dorințe, al căror conținut nu se manifestă la nivel de conștiință, ci sub forma unui conflict inconștient.

Nevroza reprezintă starea de refulare a unei amintiri, a unui impuls inacceptabil, precum și simptomele ce decurg din aceste procese. "Eul" refulează fanteziile, dar "libido"-ul legat de aceste fantezii continuă să persiste provocând tulburări somatice de natură isterică, stări de anxietate sau fobii obsesive.

Nevroticul este un tip de persoană care suferă și care-și asumă și comentează suferința. El trăiește cu impresia că între capacitatea lui de existență și planurile de inserare în lume, între persoana și elementele care îl definesc în sentimente se formează o tensiune divergentă, o nepotrivire, un sentiment deprimant al ratării, decepții, o diferență de conflicte etc. El dorește să revină la normal, cum a fost, se autoînvinovățește și se infirmizează de unul singur.

Tulburările de adaptare ale nevroticului sunt de aspect cantitativ, astfel încât nevroticul recunoaște de obicei aspectul nefiresc al comportamentului său și face eforturi să reacționeze în conformitate cu conveniențele sociale, convingerile personale, cu sistemul său educațional. Acționează deci, și se orientează de pe platforma omului normal, din care cauză orice scăpare a frânelor o interpretează imediat critic și o consideră ca nefiindu-i caracteristică. Se consideră, de asemenea, că tulburările nevrotice nu modifică cantitativ reflectarea realității înconjurătoare, ele determină însă greutăți evidente în menținerea unui comportament adecvat din cauza modificărilor de reactivitate și a trăirilor somatice deosebit de tracasante care însoțesc de regulă complexul tulburărilor psihice și mențin o stare permanentă de discomfort somatic.

Tulburările nevrotice includ tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburarea de anxietate, tulburări de somatizare, fobii, atacuri de panică, tulburări de disociere și tulburare de stres post-traumatic.

Anxietate excesivă și frica sunt simptome comune ce stau la baza multor tulburări care sunt considerate o nevroză sau tulburare nevrotică. Alte simptome comune includ plângeri de simptome fizice care nu par a avea o cauză medicală. Acestea pot include palpitatii, tahicardie, hiperventilație, dureri musculare, dureri abdominale, dureri de cap, senzație de amorțeală și furnicături.Simptome de tulburări psihice care sunt considerate nevroze sau de tulburare nevrotică, în general sunt suficient de severe pentru a duce la dificultăți în relațiile interpersonale. Aceste simptome pot fi gândurile obsesive, comportamentele obsesive, perfecționismul, furia, iritabilitatea, dependența și stima de sine scăzută.

Clasificarea nevrozelor

În psihopatologia clincă se descriu patru tipuri de nevroze:

nevroza astenică

tulburare de conversie

tulburare obsesiv-compulsivă

tulburări anxioase

Nevroza astenică (neurastenia)

Neurastenia este considerată boala suprasolicitării și a epuizării. Este caracterizată prin oboseală generală, iritabilitate, lipsă de concentrare și ipohondrie. Termenul a fost introdus în psihiatrie în anul 1869 de către G. M. Beard, un neurolog american. Neurastenia acoperă un spectru larg de dimptome, inclusiv senzații dureroase sau amorțeală în părți ale corpului, oboseală cronică, anxietate și leșin.

Diagnosticul de neurastenie nu este inclus în DSM-5 și nu a fost inclus nici în DSM-IV și III. În DSM I a fost numită reacție psihologică a sistemului nervos, iar în DSM II a fost numit nevroză neurastenică. În prezent, medicii consideră ca neurastenia este de fapt sindromul de oboseală cronică.

Cauza neurasteniei este necunoscută. Totuși, s-a demonstrat că anumiți factori au un rol important în apariția bolii: ereditatea, locul de muncă, vârsta (între 20-55 ani) și sexul (este mai frecventă la bărbați).

Majoritatea simptomelor ale neurasteniei includ senzație de slăbiciune sau de oboseală care pot fi însoțite de durere în piept, palpitații și tahicardie. Pacientul poate avea mâini și picioare reci și umede. Hiperventilația poate provoca o senzație de amețeală și leșin. Oftatul periodic sau sudorația fără motiv sunt alte simptome care sunt asociate cu neurastenia.

Criterii de diagnostic:

nu are loc în prezența tulburărilor psihice organice, tulburărilor afective, panică sau tulburare de anxietate generalizată

simptomele persistă mai mult de trei luni

incapacitate de recuperare prin odihnă, relaxare sau distracție

sunt prezente următoarele simptome: dureri musculare, vertij, cefalee, tulburări de somn, incapacitate de relaxare și iritabilitate.

Nu s-a stabilit niciun tratament fizic. Dacă alte tulburări mentale sau fizice sunt prezente, acestea pot necesita tratament.

Tulburarea de conversie

Tulburarea de conversie, sau isteria de conversie este o tulburare somatoformă, unde sunt prezente simptome cauzate de un conflict psihic și transformate inconștient în simptome cu caracteristici similare cu celeale unei boli neurologice. Este vorba de conversie atunci când pacietul transformă conflictul psihologic într-o afecțiune fizică, cu pierderea funcțiilor motorii sau senzitive. Tulburarea de conversie apare în rândul adolescenților, dar se poate manifesta la orice vârstă, fiind mai frecventă la sexul feminin.

Pacientul nu este capabil să intre în contact cu celălalt; această disonanță este percepută fie de isteric, fie de cei din jurul lui, iar acest lucru oferă istericului un sentiment de singurătate, ce îl îndepărtează și mai mult de ceilalți și îl face să simtă nevoia de a fi observat, deci să adopte atitudini teatrale de a fi văzut, observat etc.

Un simptom de conversie sau disociativ este acela care sugerează afecțiunea somatică, dar apare în absența unei patologii somatice, fiind produs mai degrabă inconștiet decât deliberat. Simptomele de conversie și disociative pot apărea și în alte tulburări psihice, cum ar fi tulburările anxioase, depresive și în tulburări psihice organice.

Tulburările motorii cuprind paralizii ale mușchilor ce realizează mișcări voluntare, tremor, ticuri și tulburări ale mersului.Tulburările de mers psihogene au de obicei un caracter izbitor, care atrage atenția asupra pacientului și se agravează dacă pacientul este observat. Tipul de tulburare nu se aseamănă cu nici unul din cele descrise în tulburăiile neurologice cunoscute și tulburarea dispare când i se distrage atenția pacientului.

În mod tipic, tremorul psihogen are amplitudine mare și cuprinde întregul membru. Se agravează atunci când devine obiect al atenției, dar așa se întâmplă și cu tremorul de cauză neurologică. Mișcările coreo-atetozice de cauză organică pot fi cu ușurință luate drept simptome psihogene. Bolile sistemului nervos vor fi întotdeauna luate în considerare înainte de a diagnostica orice tip de mișcări anormale ca psihogene.

Afonia si mutismul psihogene nu sunt însoțite de nici o tulburare la nivelul buzelor, limbii, palatului sau corzilor vocale, iar pacientul poate tuși normal.

Tulburările senzoriale cuprind anestezia, paresteziile, hiperestezia și durerea, ca și surditatea și orbirea. În general, modificările senzoriale se deosebesc de cele din bolile organice printr-o distribuție ce nu corespunde inervației cunoscute a zonei respective, prin intensitatea variabilă și prin sugestibilitate.

Hiperesteziile se localizează de obicei la nivelul capului sau abdomenului și pot fi descrise ca senzații dureroase sau arsuri.

Diagnosticul de durere psihogenă va fi pus numai după o investigare completă a cauzelor organice posibile.

Orbirea psihogenă poate lua forma unei micșorări concentrice a câmpului vizual -"vedere în tunel" – dar pot apărea, de asemenea, și alte tipuri de afectare a câmpului vizual. Orbirea nu este însoțită de modificări ale reflexelor pupilare și pot exista dovezi indirecte că persoana vede (de exemplu, evită să se lovească de mobilier).

Convulsiile psihogene pot fi diferențiate de epilepsie în trei moduri. Pacientul nu devine inconștient, deși poate fi imposibil de comunicat cu el; tipul de mișcări nu are forma, caracterul regulat și stereotip al unui acces; nu există incontinența, cianoza, nu se produc leziuni și limba nu este mușcată. De asemenea, înregistrarea eeg este normală.

Tulburare obsesiv-compulsivă

Conform DSM 5, tulburarea obsesiv-compulsivă este caracterizată prin prezența obsesiilor și compulsiilor.

Este o tulburare care poate apărea atât în copilărie, cât și la maturitate, deși cea mai mare incidență are loc între 15 și 25 de ani. Afectează aproximativ 2-2,5% din populația generală, ceea ce înseamnă că din 100 de copii, 2 sau 3 vor dezvolta tulburare in timpul vietii lor. Individul care suferă de tulburare obsesiv-compulsivă acționează și gândește adesea în mod simptomatic și din această cauză încearcă să se opună și să reziste obsesiilor și compulsiilor.

Simptomul principal în tulburarea obsesiv-compulsiv este prezența obsesiilor și compulsiilor sau doar obsesii care ocupă un timp semnificativ pe zi (cel puțin o oră pe zi) și intervin în activitățile zilnice (de lucru, studiu, viață socială etc.).

Tulburarea este recunoscută ca atare doar dacă prezența obsesiilor și compulsiilor implică o suferință marcată, compromite funcționarea normală pe plan social și profesional a subiectului.

Caracteristicile tulburării obsesiv-compulsive sunt:

repetarea, frecvența și persistența activităților obsesive;

sentimentul că acea activitate este compulsivă.

Obsesiile sunt idei, gânduri, impulsuri sau imagini care apar brusc în minte și care sunt percepute ca intruzive, enervante și lipsite de sens. Aceste gânduri intruzive sunt recurente (sau reapar frecvent în minte) și / sau persistente (care ocupă mintea pe termen lung și continuu). Al doilea motiv de suferință se referă la conținutul obsesiilor: ideile și gândurile obsesive sunt un pericol și anxiogene deoarece acestea induc frica de a fi expuși unui pericol și subiectul se simte responsabil și vinovat.

Cea de-a doua categorie de simptome sunt compulsiile sau ritualurile. Constau in acțiuni mintale și de comportament care apar ca răspuns la obsesii și care reprezintă o încercare de soluții; de obicei, urmat de un sentiment de ușurare de disconfortul cauzat de obsesii, chiar dacă doar un ajutor temporar. De exemplu, dezinfectarea mâinilor cu antiseptic ca răspuns la obsesia "mâinile mele sunt pline de microbi periculoși", este o încercare de a schimba problema de contaminare temuta; evitarea atingerii clantei usii sau purtarea mănușilor reprezintă o încercare de a preveni repetarea gândului de a contaminat mainile.

Terapia cognitiv-comportamentala are ca scop pe termen scurt reducerea cantitatii și frecvenței simptomelor și, pe termen mai lung, sa faca subiectul mai puțin vulnerabil la mecanismele cognitive care au contribuit la geneza și menținerea tulburării.

Tulburări anxioase

Anxietatea este o stare de spirit, prevalent conștientă, a unui individ, stare caracterizată de un sentiment de îngrijorare sau frică, mai mult sau mai puțin intens și de durată, care poate fi conectat sau nu la un stimul specific detectat imediat (intern sau extern). Tulburările anxioase cuprind tulburări care au în comun caracteristici ale fricii excesive. Frica este răspunsul emoțional a unei amenințări reale sau percepută ca fiind iminentă. Uneori, nivelul fricii sau a anxietății este redus de de comportamente de evitare generale.

Anxietatea este o combinație complexă de emoții negative care printre care se găsesc teama și grijile, și este adesea însoțită de simptome fizice, cum ar fi palpitatii, dureri în piept și / sau dificultăți de respirație, greață, tremor. Poate exista ca o tulburare a creierului primară sau se poate asocia cu alte probleme medicale, inclusiv alte tulburări psihiatrice. Semnele somatice sunt, prin urmare, un sistem nervos autonom hiperactiv și, în general, răspunsul clasic este de tipul "luptă sau fugi". Aceasta se distinge de teama reală prinb faptul că este nespecifică, vagă sau derivată dintr-un conflict interior

Anxietatea are diverse componente printre care și componenta cognitivă, somatică și comportamentală.

Componenta cognitivă presupune așteptarea unui pericol difuz și incert.

Din punct de vedere somatic, corpul pregătește organismul să se confrunte cu posibila amenințare (reacție de urgență): presiunea sanguină și frecvența cardiacă cresc, sudorația crește, fluxul sanguin către grupurile mari de mușchi crește, iar funcțiile sistemului imunitar și digestiv scad. Simptomele externe de anxietate pot include paloarea pielii, sudorație, tremor și dilatația pupilelor.

Din punct de vedere comportamental, pot fi prezente comportamente voluntare cât și involuntare care vizează fuga sau evitarea sursei de anxietate. Aceste comportamente sunt frecvente și adesea maladaptative, deoarece acestea sunt cele mai extreme în tulburările de anxietate. În orice caz, anxietatea nu este întotdeauna patologică sau maladaptivă; este o emoție comună ca frica, furia, tristețea și fericirea, și este o funcție importantă în ceea ce privește supraviețuirea.

Se crede că circuitele neuronale care implică amigdala creierului și hipocampul stau la baza anxietății. Atunci când sunt supuse la stimuli neplăcuți și potențial dăunători, cum sunt mirosurile sau gusturile neplăcute, CT-urile efectuate arată creșterea fluxului de sânge crescut în amigdală. În aceste studii,participanții au raportat, de asemenea, un nivel moderat de anxietate. Acest lucru ne poate indica faptul că anxietatea este un mecanism de protecție, proiectat pentru a preveni un comportament potențial dăunător pentru organism.

Dacă anxietatea devine cronică și are un impact major asupra vieții unei persoane, în acest caz, se poate diagnostica o tulburare de anxietate. Cele mai comune sunt: tulburare de anxietate generalizată, tulburarea de panică, fobia socială, fobiile specifice.

Clasificarea tulburărilor anxioase după DSM 5:

anxietate de separare

mutism selectiv

fobii specifice

fobia socială

tulburare de panică

Agorafobia

tulburare de anxietate generalizată

anxietate indusă de o substanță

anxietate datorată altor condiții medicale

Anxietate de separare – Manifestarea fundamentală a anxietății de separare este o stare de anxietate excesivă atunci când este vorba despre separarea de casă sau de persoanele apropiate acestuia. Această anomalie trebuie să dureze cel puțin patru săptămâni pentru a provoca suferință clinică semnificativă sau pentru a compromite dezvoltarea socială, școlară și personală.

Mutism selectiv – este o tulburare anxioasă caracterizată de incapacitatea de a vorbi la cerere, sau spontan, în ambiente unde în mod normal are loc comunicarea verbală. Este posbil ca în unele situații copilul să folosească un limbaj cunoscut (spre exemplu, în casă), în timp ce în alte situații (la școală, cu cei de vârsta lui sau necunoscuți) este absent limbajul verbal. Mutismul selectiv nu este cauzat de o tulburare de vorbire (balbism), retard mental sau alte tulburări organice și psihopatologice (printre care schizofrenia, psihoze) și debutul are loc prima oară la grădiniță sau în primii ani de școală, când copilul este considerat timid și rezervat. Pentru a pune diagnosticul de mutilism selectiv este necesar ca simptomele sa dureze cel puțin o lună.

Fobiile specifice – sunt temeri intense și delimitate, care au o specificitate crescută pentru o anumită fază de dezvoltare. Sunt constituite de o frică specifică și intensă față de un obiect, un animal, o situație, un eveniment social sau natural. Fiecare fobie are un grad de repulsie și în același timp de atracție față de obiectul temut. Se activează un semnal de anxietate care pune în funcțiune trei mecanisme de apărare: de deplasare, de evitare și de proiecție Persoanele care sufera de fobii sunt perfect conștiente de iraționalitatea fricii lor, dar nu o poate controla.

Fobiile se manifestă prin simptome fiziologice, cum ar fi tahicardie, vertij, tulburări gastrointestinale și de micțiune, roșeață, transpirații, tremor și oboseală. Tendința de evitare toate situațiile sau condițiile care pot fi asociate cu frica este doar o strategie de urgență, deoarece pe moment reduce efectul fobiei dar în realitate fiecare evitare confirmă pericolul situației evitate și prepară persoana pentru o nouă întâlnire cu o situație similară. În termeni tehnici se spune că orice evitare consolidează negativ teama.

Fobia socială – tulburare de anxietate caracterizată de anxietate semnificativă indusă de expunerea la anumite situații sau performanțe interpersonale în public, de multe ori asociate cu evitări frecvente și sistematice ale acestor contexte. Caracteristica principală este frica de a fi criticați de către ceilalți în timpul unei acțiuni sau sarcini de diferite tipuri care vor trebui să fie supuse unor evaluări de către alte persoane. În mod evident, persoanele care au fobii sociale încearcă în orice fel să evite astfel de situații sau, în cazul în care sunt forțați, suportă situațiile cu un grad ridicat de disconfort. Simptomele frecvente în fobia socială sunt: palpitații, tremor, sudorație excesivă, tensiune musculară, greață, cefalee.

Tulburarea de panica – o tulburare de anxietate caracterizată prin atacuri de panică frecvente și neașteptate. Atacul de panică este cea mai acută și intensă formă a anxietății și durează aproximativ 10 minute. Persoana care suferă de tulburare de panică are, de fapt, atacuri de panică neașteptate și repetate. Mai mult decât atât, în perioada ce urmează după atac, persoana se preocupă de recidivare cât și de efectele pe care atacul îl are asupra sa. Ei cred, de exemplu, că vor muri, că vor înnebuni. Gândurile de genul „Voi avea un atac de cord” sau „Acum leșin” par atât de reale în momentul atacului de panică încât unii cheamă ambulanța sau merg la spital. Acest mod de gândire nu fac altceva decât să agraveze simptomele și anxietate, prin urmare, creând un cerc vicios.

Agorafobia – etimologic, termenul de agorafobie indică “teama de piață”, deci teama de spațiile deschise. În realitate este vorba de o extindere a semnificației originale a cuvântului, individul având frică de faptul că se va simți rău când este departe de casă, unde propria locuință este considerată ca fiind refugiu si loc sigur. Agorafobicul nu se teme doar de spațiile deschise, se teme și să călătorească cu trenul, mașina, avionul; să meargă la supermarket, la restaurant, la teatru, pe stadion; să stea la coadă în fața unui ghișeu; să fie într-o mulțime.

Tulburare de anxietate generalizată – se caracterizează printr-o stare constantă de anxietate și îngrijorare excesivă cu privire la diverse evenimente și situații. Individul care suferă de tulburare de anxietate generalizată trăiește într-o stare de alarmă constantă ca și cum în orice moment ar trebui să se confrunte cu o amenințare sau pericol, care de multe ori acestea nu sunt clar definite, dar compromit starea de siguranță a individului. Starea de teamă este de multe ori însoțită de manifestări somatice legate de anxietate (sudorație excesivă, tahicardie, nod în gât, tulburări de somn etc.).

Anxietate indusă de o substanță – simptomele de anxietate sunt datorate efectelor fiziologice cauzate de administrarea de droguri, medicamente sau expunerea la o toxină. Tulburarea se poate manifesta cu:

simptome de anxietate generalizată dacă în tabloul clinic predomină anxietatea și preocuparea excesivă

atac de panică dacă în tabloul clinic predomină atacurile de panică

simptome obsesiv-compulsive dacă în tabloul clinic predomină obsesiile și compulsiile

simptome fobice dacă în tabloul clinic predomină simptome tipice fobiilor

Nursingul pacienților cu tulburare nevrotică

Profilaxia tulburărilor nevrotice

Măsurile de păstrare a stării de sănătate mintală, esențial profilactice, vor cuprinde:

profilaxia primară: acțiunile de igienă mintală;

profilaxia secundară: acțiunile curativo-terapeutice clinice sau ambulatorii;

profilaxia terțiară: măsurile de recuperare a deficienților psihici.

Cuprinderea problematicii complexe legate de prevenirea îmbolnăvirilor psihice, tratamentul și recuperarea ambulatorie a bolnavului psihic este posibilă numai prin intermediul unor echipe polivalente, alcătuite din medici psihiatri, psihologi, defectologi, sociologi, juriști, asistente sociale și de ocrotire. Acest colectiv de specialiști devine nucleul metodologic în acțiunile de mobilizare a întregului sector sanitar pentru promovarea măsurilor de mobilizare a întregului sector sanitar, pentru promovarea măsurilor de psihoigienă și psihoprofilaxie în colectivitățile de copii, tineri și adulți, aflați în câmpul muncii, în familiile bolnavilor psihici și în asistența persoanelor în vârstă.

Asistența extraspitalicească de psihiatrie ocupă în prezent un loc important, în primul rând, datorită dezvoltării mijloacelor terapeutice adecvate, care asigură posibilitățile de inserție socială. Eficiența ei este legată de modul în care este organizată, de numărul de cadre, de asigurarea de medicamente etc.

Principiile noii forme de asistență psihiatrică, în general, și a nevrozelor, în special, sunt următoarele (P. Sivadon):

înlăturarea noțiunii fataliste de alienație mintală, cu sumbrul ei pronostic medical și de stigmatizare socială a individului;

schimbarea atitudinii membrilor grupului comunitar față de bolnavul psihic, prin risipirea temerii și a repulsiei față de boala mintală și de bolnavul psihic;

boala mintală trebuie considerată ca o ruptură între ființa umană și mediul său social, obiectul final al oricărei terapeutici psihiatrice căutând să restabilească contactele alterate sau pierdute;

bolnavul trebuie scos temporar din atmosfera factorilor stresanți morbigenetici ai mediului, cu menajamente și încredere;

spitalizarea va trebui să reprezinte o formă de asistență psihiatrică de excepție, căutând a fi înlocuită, pe cât posibil, cu îngrijiri ambulatorii, în servicii deschise sau semiambulatorii;

dacă spitalizarea se impune cu necesitate, ea va trebui să fie într-un cadru cât mai familiar pentru bolnav, netraumatizant, care să-i inspire încredere, liniște, protecție, realizând acele condiții de viață capabile a-i stimula capacitățile adaptive tulburate de boala psihică;

internarea trebuie să fie, în general de scurtă durată, evitând pe cât posibil ruperea bolnavului de mediului extraspitalicesc, prin instituirea unui mod artificial de viață, capabil de a genera o a doua boală "nevroza de spitalizare" sau de a produce o "situație de alienare";

tratamentul aplicat bolnavilor psihici trebuie orientat cu precădere în sens medico-social, urmărind, în primul rând, prin restaurarea funcțiilor psihice tulburate, readaptarea socială complexă a bolnavului, acțiune care implică cooperarea unei largi echipe terapeutice, formate din specialiști diferiți (psihiatri, psihologi, psihoterapeuți, asistenți sociali, instructori de ergoterapie etc);

perioada de internare în spital trebuie trăită de bolnav nu ca o nouă rupere de mediu, ca o frustare, ci ca un sprijin afectiv recuperator.

La nivelul cabinetelor de consultații prin policlinicile județene, funcționează comisiile județene de diagnostic și triaj al copiilor neuropsihici.

Dezvoltând tendințele psihiatriei contemporane, în țara noastră au fost inițiate și experimentate o serie de noi forme și acțiuni de asistență extraspitalicească de o deosebită importanță mai ales în cazul afecțiunilor nevrotice.

Profilaxia anxietății

Prevenirea anxietății implică, în esență, o conștientizare a tensiunilor vieții și propria capacitate de a face față acestora. Acest lucru poate fi de multe ori o sarcină dificilă în secolul nostru, ocupat și agitat

Având în vedere ritmul rapid al vieții noastre, este important să se dezvolte mecanisme de coping care să se ocupe de stres. Acestea ar putea include:

exercițiu

meditație

exercitii de relaxare, inclusiv respiratie profunda

odihnă adecvata

dieta sanatoasa

Nursingul

Nursingul este un proces dinamic, terapeutic, educativ care ia în considerare nevoile de sănătate ale societății. Scopul său este de a ajuta atât terapeutic cat și educaționale individul si familia sa foloseasca resursele și potențialul acestora pentru a avea grija de sănătatea sa.

Tulburarea mentală determină expulzarea din structura socială, de la activitatea productivă a pacientului care își pierde rolul său social.

Când o secție de psihiatrie preia un pacient, asistenta are datoria de a proteja pacientul de amenințările distructive, care pot fi provocate de psihoze. Protejarea pacientului nu înseamnă că trebuie hiperprotejat, tratat ca pe un copil, supravegheat, cu atât mai puțin să fie servit ca la un hotel, ci înseamnă ca asistentul să fie prezent, să stea cu pacientul și să se intereseze de starea sa. Deseori pentru pacient este suficient să știe că acolo, în secție este o persoană care îl înțelege și îl face să se simtă ca într-o familie.

Relația asistent-pacient este fundamentală în asistența medicală psihiatrică deoarece ea se bazează în mare parte pe o relație de încredere, iar asistenta trebuie să fie în măsură să cucerească încrederea pacientului. Încrederea pacientului este dobândită printr-un comportament loial și onest, care oferă pace și securitate, iar pentru a obține acest lucru, este necesară o bună comunicare pentru a înțelege nevoile pacientului și pentru satisfacerea acestora cu intervenții adecvate.

Asistenta medicală are următoareleresponsabilități față de pacientul nevrotic:

Asistenta trebuie să recunoască natura conflictelor și semnificația simptomelor pacientului pentru a dezvolta un plan de îngrijire corect.

Trebuie să realizeze o anamneză corectă și detaliată pentu înțelege pacientul prin informațiile sociale și psihologice obținute de la pacientul însuși.

Trebuie să elaboreze un plan de îngrijire cu ajutorul medicului curant, in functie de tratamentul care trebuie administrat și obiectivele terapeutice urmărite și să se străduiască să le îndeplinească.

Este necesar ca personalul medical sa fie afabil, prietenos, să accepte pacienții ca indivizi bolnavi și să le ofere suport psihologic

Trebuie să se păstreze etica medicală și secretul profesional (a se evita comentariile referitoare la problema pacientului)

Trebuie să găseascăo modalitate prin care să comunice cu pacientul într-un mod cât mai plăcut

Conversația cu pacientul se începe printr-un subiect neutru, de care să fie interesat atât pacientul cât și asistentul

Atunci când se efectuează orice tip de activitate trebuie să abordeze grupul, după cum urmează: "astăzi avem în program sport, astfel încât întreaga grupul nostru vor participa" și nu va spune "ai vrea să participe la activități sportive?".

Se încurajează succesele pacientului la jocuri sau sau orice activitate desfășurată, deoarece au nevoie de ajutor pentru a crește autostima și încrederea în sine.

Trebuie să laude și să recunoască meritele pacientului atunci când acesta merită. Deoarece atunci când merită, acest lucru este un alt mod de a-l calma și de a-l stimula.

Nursingul pacienților nevrotici

Pacienții nevrotici nu pierd contactul cu realitatea și sunt conștienți de boala lor, asa ca cer ajutor, de obicei, în căutarea unui câștig secundar. Din acest motiv, ar trebui să fie tratate cu atenție.

Sprijin psihologic

Monitorizarea schimbării de comportament

Participarea la activități terapeutice, cum ar fi psihoterapie de grup de discuții despre filme, terapie prin muzica, psihografice, etc.

Asistenta trebuie să participe la terapii deoarece ea cunoaște cel mai bine pacientul

Trebuie să respecte indicațiile medicului și să participe la vizitele medicale

Trebuie să monitorizeze activitățile de joc, gimnastică etc.

Trebuie să mențină un comportament adecvat în fața pacientului; nu trebuie să arate modificări ale dispoziției și să aducă problemele personale la lucru.

Nursingul tulburărilor de anxietate

Asistenta trebuie să ofere sprijin psihologic, astfel reușind să stabilească o relație între ea și pacient, să facă în așa fel încât acesta să capete încredere în ea pentru a determina cauza afecțiunii sale.

Administreze tratamentul conform indicațiilor medicului curant, observând dacă au loc reacții alergice la anxiolitice

Trebuie să încorporeze pacientul la terapie ocupațională, ludoterapie, pictografie, jocuri de masă și altele

Trebuie să observe cu atenție comportamentul pacienților, deoarece ei prezintă neliniște, disperare etc.