Anxietatea la Bolnavii Diagnosticați cu Poliartrită Reumatoid

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Aspecte teoretice și sociale ale tulburărilor anxioase

1.1. Definirea anxietății. Abordări din mai multe perspective

1.2. Anxietatea-stare și anxietatea-trăsătură

1.3 Cele trei planuri ale anxietății

Capitolul II Diverse abordări ale anxietății

2.1Teorii explicative ale anxietății

2.1.1 Abordarea psihanalitică și psihodinamică a anxietății

2.1.2 Teorii de orientare biologică

2 1. 3 Teorii ale învățării sau teorii cognitiv-comportamentale ale anxietǎții

2.2 Criterii de analiză a anxietatea

2.2.1Anxietatea generalizată

2.2.2 Anxietate sociala

2.2.3 Tulburarea obsesiv compulsiva(TOC)

2.2.4Tulburarea anxioasă provocată de o afecțiune medicală

2.2.5Tulburarea anxioasă indusă medicamentos

2.3.Implicațiile sociale ale tulburărilor anxioase

2.4. Strategii de combatere a anxietății

Capitolul III.Etiologia anxietății

3.1Factorii ce stau la baza apariției comportamentului anxios

3.1.1. Factorii psihologici implicați în apariția anxietății

3.1.2. Factorii sociali ai anxietății

3.1.3. Factorii biologici ai anxietății

3.2 Mecanisme de apărare

3.3 Anxietatea ca factor provocator de inhibiție. Influența ei asupra activității și stilului de comunicare

Capitolul IV.Reumatismul

4 .1Etiologia boliilor reumatismale

4.1.1Cauzele favorizante ale reumatismului

4.1.2 Cauzele determinante

4.2 polimorfismul clinic de prezentare a bolii

4.2.1Angina Spectocinică

4.2.2 Perioada postanginoasă

4.2.3 Pulseul acut al bolii reumatismale și trecerea către manifestările cronice ale bolii

4.2.4 Precardita reumatismală

4.2.5 Cartida reumatismala

4.2.6 Clasificarea bolilor reumatismale

Capitolul V Relația dintre anxietatea și reumatismul bolnavilor

Capitolul VI. Anxietatea la bolnavii diagnosticați cu poliartrită reumatoid

6.1. Chestionare de evaluare a anxietatii S.T.A.I. -X1 și S.T.A.I. – X2

6.2. Anxietatea la bolnavii diagnosticați cu poliartrită reumatoidă

6.2.1. Obiective

6.2.2. Ipoteza de lucru

6.2.3. Loturile de subiecți

6.2.4. Evaluari și metode utilizate

6.2.5. Rezultate

Concluzii

Bibliografie

Intorducere

Privim în jurul nostru și nu este greu să o identificăm. Poate este deranjantă prezența ei și atunci, ca o primă reacție de apărare, avem tendința să o negăm; asta nu înseamnă, însă, că ea nu există. O regăsim în diferite stări de indispoziție, la nivel fiziologic sau psihologic, influențând semnificativ – în sens negativ – capacitatea noastră de adaptare la solicitările externe. Ajungem, astfel, să trăim neputința de a ne bucura de anumite lucruri, de a ne implica în anumite activități, evitându-le cât de mult posibil, conștientizând consumul mare de energie fizică și psihică ce îl presupune.

Toate acestea indică terenul fragil de manifestare al anxietății – acea neliniște, stare de agitație resimțită de fiecare individ în mod diferit; o teamă lipsită de un corespondent real. În psihologie, istoricul temei este descris în cele mai apreciate lucrări de specialitate ca fiind nerelevant pentru realitate, tulburarea evitantă (anxioasă) fiind prezentată, inițial, foarte asemănător cu ceea ce astăzi se numește tulburare schizoidă a personalității.

Problematica anxietății este deosebit de complexă, antrenând preocupările multor cercetători din domeniul științelor umane. S-a ajuns, astfel, prin calcule statistice, să se evidențieze scoruri ridicate ale unor factori ce influențează defavorabil sentimentul siguranței lumii în care trăim, facilitând, prin această stare de fapt, instalarea germenilor anxietății. Astfel, anxietatea devine o temă privilegiată pentru orice activitate de cercetare psihologică, motiv pentru care am ales să studiem unul din aspectele sale.

b#%l!^+a?

Capitolul I. Aspecte teoretice și sociale ale tulburărilor anxioase

1.1. Definirea anxietății. Abordări din mai multe perspective

O primă noțiune care ne pune în legătură cu termenul “anxietate” este cea referitoare la “neliniște”, “îngrijorare”. O preocupare față de o problemă oarecare, mintea umană poate construi veritabile scenarii care nu fac altceva decât să o încorseteze, să o înrobească negreșit, sufocând creativitatea, îngrădind libertatea de acțiune a întregii fințe umane. Această minte “îngrijorată”, o dată ce începe să se desfășoare,nu mai poate fi oprită ușor, căzând pradă iraționalității. Într-un fel, îngrijorarea, prin vigilența sa față de un potențial pericol, provoacă mintea să găsească soluții optime, anticipând primejdiile.

Ca reacție fizică și emoțională față de o temere, anxietatea poate fi rațională, bazată pe un eveniment real, sau irațională, bazată pe un eveniment anticipat care poate sau nu să aibă loc, atunci când nu se întreprinde nici o acțiune corespunzătoare.

Un anumit nivel de anxietate ușoară, nerealistă și irațională face parte din viața majorității oamenilor și pare a constitui o parte inevitabilă a personalității umane. Emoțiile nedorite și neplăcute sunt într-adevăr experiențe firești, de așteptat în viața de zi cu zi a majorității oamenilor.Foarte adesea aceste emoții sunt agravate prin insistarea asupra spaimei legate de ce anume ar putea însemna ele. În general, spaima se referă la o afecțiune gravă.

„La un nivel mai profund, anxietatea înseamnă teama de non-existență, care poate fi teama de moarte, dar și un sentiment de inutilitate și un sentiment puternic de vinovăție”.

Anxietatea este o stare de neliniște hiperconștientizată ce produce o puternică tensiune interioară neplăcută cu anticiparea unui pericol iminent, manifestată prin nesiguranță și un adevărat șir de tulburări neuro-vegetative . “Întreaga dinamică, a sistemului personalității umane (formarea, manifestarea și realizarea) este circumscrisă și condiționată în mod nemijlocit de dialectica raportului dintre solicitările interne (stările de motivație proprii individului) și solicitările externe (existențele și stările de motivație proprii mediului existențial, în primul rând celui social)”

Anxietatea este un dezechilibru social de tip reactiv și care se pot manifesta în grupele comunitar – umane , consecutiv acțiunii unor factori stresanți, exogeni, cu acțiune îndelungată b#%l!^+a?și repetată, care limitează capacitățile de finalizare a comportamentului uman în raport cu propriile sale tendințe sau aspirații naturale.

A.Le.Gall în cartea sa “L’anxieté et l’angoisse”, pornind de la termenul “timeric” (lat. “timere” = “ a se teme”) încadrează , anxietate în categoria stărilor timerice ce prezintă o trăire psihofiziologică neplăcută.

Irina Holdevici, o prezintă astfel:

○ anxietatea – teamă difuză, fără un obiect bine precizat; subiectul trăiește o încordare continuă, simțându-se permanent amenințat; este foarte nervos și de multe ori nici nu realizează de fapt ce anume îl sperie atât de tare.

Iolanda Mitrofan privește anxietatea ca pe ,,o teamă fără obiect, neliniște însoțită de tensiune intrapsihică, agitație, iritabilitate și simptome somatice".

“Anxietatea trăită este o emoție dureroasă. Uneori ea nu are o cauză specifică, spre deosebire de teamă, a cărei cauză poate fi văzută și rezolvată prin luptă sau îndepărtare de aceasta. Anxietatea produce același răspuns ca și teama – o intensificare a activității simpatice în SNA – însă nivelul ei poate fi menținut o anumită perioadă de timp în cazul în care individul nu poate găsi modalitatea de a îndepărta sursa anxietății.” .

După Bălcescu și Nicolau “anxietatea este o stare afectivă negativă, aflată în strânsă legătură cu disconfortul creat de instalarea unei stări de motivație”. Un motiv ar fi teama de a fi respins, ceea ce se traduce prin inabilitatea și insatisfacția comunicațională și trăirea b#%l!^+a?sentimentului de incapacitate în ceea ce privește menținerea unei relații. Aceste persoane se manifestă ca fiind timide, neîncrezute, încordate, anxioase, îngrijorate și banale, creând disconfort pentru ceilalți cu care interacționează.

Reacțiile emoționale față de un pericol pot fi însoțite de senzații fizice, cum sunt tremurătura, transpirația, palpitațiile violente .O astfel de reacție a fost numită de către C. Horney – anxietate nevrotică. Conținutul anxietății nevrotice proclamă o anumită atitudine neîntemeiată, cu toate că nu va întâmpina nici o dificultate ca să dea acțiunii sale o bază rațională.

Pentru teoreticienii învățării această stare ar fi o ”reacție de teamă condiționată, o tendință dobândită a omului la orice amenințare a armoniei și echilibrului sau interior. Sunt trei tipuri de reacție a omului la amenințări: frica, rușinea, vina. Ele sunt trezite de comentariile celor din jur, sau, și mai rău, de comentarii proprii, sunt uneori depășite rapid, dar alteori persistă”.

După Clark, D.M., Salkovskis, P.M., Chalkley A.J. (1989) “anxietatea este definită ca fiind o teamă nespecificată, fără legătură cu situațiile externe și care nu este asociată cu comportamentul de evitare sistematică a anumitor stimuli, cum se întâmplă în cazul fobiilor”.

Cu toate acestea, interviurile realizate asupra unor pacienți suferind de anxietate au condus la concluzia că nu este vorba chiar de o teamă fără obiect pentru că respectivii pacienți percep mediul înconjurător ca fiind amenițător și anxiogen. astfel “anxietatea este un răspuns logic la o interpretare eronată a realității”.

Cercetărie recente au evidențiat prezența a „două tipuri de manifestare a anxietății”

Atacurile de panică

evaluarea nerealistă anxioasă a evenimentelor existențiale (ea poate fi însoțită și de simptome somatice)

Aceste două tipuri de anxietate sunt clasificate în D.S.M III R (1987) sub denumirea de :

tulburare de tip panică; b#%l!^+a?

tulburare caracterizată prin anxietate generalizată .

În explicația conceptului – anxietate – Paul Popescu – Neveanu prezintă de asemenea, angoasa, ca fiind acea formă accentuată de anxietate, în opinia psihologiei existențialiste ea apărând ca “stare permanentă” a omului.

M. Golu interrelaționează într-o oarecare măsură anxietatea cu angoasa, descriind-o pe aceasta din urmă în funcție de prima; angoasa apare astfel sub forma unei neliniști dusă la extrem, a unei frici iraționale acutizate, agravări și intensificări ale anxietății.

Angoasa și anxietatea sunt aproape sinonime, angoasa fiind o formă de anxietate majoră, iar anxietatea o formă de angoasă minoră.

Dicționarul Larousse păstrează aceeași poziție. : “Anxietatea se deosebește de angoasă prin absența modificărilor fiziologice”. Desigur, e foarte evident faptul că aceasta este doar o delimitare teoretică.

După Beck “trăirea noastră negativă este generată sau amplificată de o atitudine nerealistă, de o percepție distorsionată a informației care nu parvin, accentuându-le caracterul negativ, și care sunt întreținute de un monolog nepotrivit”.

Simptomatologic ea se manifestă printr-o stare de neliniște, de apăsare, tensiune, îngrijorare și teamă nemotivată, fără obiect, care este neconfortantă din punct de vedere psihologic.

1.2Anxietatea-stare și anxietatea-trăsătură

Anxietatea se poate manifesta sub mai multe forme, iar în ceea ce privește intensitatea, ea poate debuta simplu, cauzând doar o stare de disconfort, sau poate ajunge chiar până la un atac de panică, implicând diverse simptome psihosomatice și chiar groază. b#%l!^+a?

Cattel și Scheier (1958, 1961, Cattel, 1966) în urma unor studii, de analiză, factorială identifică doi factori distincți ai anxietății anxietatea ca stare (state anxiety) și anxietatea ca trăsătură (trait anxiety).

Anxietatea ca trăsătură

Anxietatea ca trăsătură descrie o particulă a persistenței a, interviurile realizate asupra unor pacienți suferind de anxietate au condus la concluzia că nu este vorba chiar de o teamă fără obiect pentru că respectivii pacienți percep mediul înconjurător ca fiind amenițător și anxiogen. astfel “anxietatea este un răspuns logic la o interpretare eronată a realității”.

Cercetărie recente au evidențiat prezența a „două tipuri de manifestare a anxietății”

Atacurile de panică

evaluarea nerealistă anxioasă a evenimentelor existențiale (ea poate fi însoțită și de simptome somatice)

Aceste două tipuri de anxietate sunt clasificate în D.S.M III R (1987) sub denumirea de :

tulburare de tip panică; b#%l!^+a?

tulburare caracterizată prin anxietate generalizată .

În explicația conceptului – anxietate – Paul Popescu – Neveanu prezintă de asemenea, angoasa, ca fiind acea formă accentuată de anxietate, în opinia psihologiei existențialiste ea apărând ca “stare permanentă” a omului.

M. Golu interrelaționează într-o oarecare măsură anxietatea cu angoasa, descriind-o pe aceasta din urmă în funcție de prima; angoasa apare astfel sub forma unei neliniști dusă la extrem, a unei frici iraționale acutizate, agravări și intensificări ale anxietății.

Angoasa și anxietatea sunt aproape sinonime, angoasa fiind o formă de anxietate majoră, iar anxietatea o formă de angoasă minoră.

Dicționarul Larousse păstrează aceeași poziție. : “Anxietatea se deosebește de angoasă prin absența modificărilor fiziologice”. Desigur, e foarte evident faptul că aceasta este doar o delimitare teoretică.

După Beck “trăirea noastră negativă este generată sau amplificată de o atitudine nerealistă, de o percepție distorsionată a informației care nu parvin, accentuându-le caracterul negativ, și care sunt întreținute de un monolog nepotrivit”.

Simptomatologic ea se manifestă printr-o stare de neliniște, de apăsare, tensiune, îngrijorare și teamă nemotivată, fără obiect, care este neconfortantă din punct de vedere psihologic.

1.2Anxietatea-stare și anxietatea-trăsătură

Anxietatea se poate manifesta sub mai multe forme, iar în ceea ce privește intensitatea, ea poate debuta simplu, cauzând doar o stare de disconfort, sau poate ajunge chiar până la un atac de panică, implicând diverse simptome psihosomatice și chiar groază. b#%l!^+a?

Cattel și Scheier (1958, 1961, Cattel, 1966) în urma unor studii, de analiză, factorială identifică doi factori distincți ai anxietății anxietatea ca stare (state anxiety) și anxietatea ca trăsătură (trait anxiety).

Anxietatea ca trăsătură

Anxietatea ca trăsătură descrie o particulă a persistenței relativ stabilă, accentul căzând pe diferențele individuale sau comportamentul anxios ce-l caracterizează pe diferiți indivizi.

Unele persoane sunt pe zi ce trece mult mai sensibile, mai emotive și mai predispuse la anxietate decât semenii lor confruntați cu situații similare. Psihologi precum Eysenck și Eysenck (1975) Spielberg et al. (1983), au conceput chestionare pentru a descrie acele variații ale personalității umane care demonstrează că predispoziția spre anxietate este deseori un element principal al personalității, care determină comportamentul.

Chestionarele folosite pentru a identifica această trăsătura de personalitate conțin deseori întrebări precum "Sunteți frecvent neliniștit?", reprezentând astfel mai mult decât o simpla înșiruire de simptome.

Tocmai din cauza influienței anxietății ca trăsătură de personalitate asupra stării de neliniște, tulburările de anxietate erau considerate manifestări ale slăbiciunilor de personalitate.

Anxietatea ca particularitate stabilă

Anxietatea ca particularitate stabilă a persoanelor (trait anxiety) este considerată ca o dimensiune care-l afectează, nemijlocit eficiența funcțională a sistemului cognitiv. În general i se atribuie o combinație negativă în legătură cu performanța indiferent că este vorba de performanțele academice sau profesionale. În orice activitate pe care o desfășurăm, reacția anxiogenă constituie o condiție mai mult sau mai puțin prezentă, dar existentă, uneori cu cazul ușor de identifica, alteori cauzele rămân necunoscute.

K. Horney propune noțiuni care ar putea echivala cu cele descrise de Cattel – anxietatea fundamentală și anxietatea specifică. Anxietatea fundamentală este o atitudine caracterială (sau trasatură după Cattel) obținută în urma repetării unor reacții specifice caracteristice.Anxietățile specifice sunt reacții nevrotice la situații de conflict bine motivate, determinate, nealterând structura personalității.

Karen Horney distinge:

– Anxietate fundamentală (sau nevroză caracterială) b#%l!^+a?

– Anxietăți specifice (sau nevroze simple, situaționale echivalent după Cattel – anxietate ca trăsătură, anxietate ca stare).

Anxietățile specifice pot fi provocate de o cauză reală, anxietate fundamentală continuă să existe chiar dacă nu există nici un stimul. Prima constă din reacții nevrotice la situații conflictuale de moment, din partea indivizilor ale căror relații personale sunt netulburate și există o relație neadecvată între situația conflictuală și reacția nevrotică.

Adesea, anxietatea poate fi produsă doar prin simpla imaginare a unei situații specifice, subiectul temându-se de consecințe Acest tip de anxietate poartă numele de anxietate anticipatorie. În formele sale ușoare, anxietatea anticipatorie nu se deosebește prea mult de simpla îngrijorare, dar atunci când ea devine deosebit de intensă, va îmbrăca forma panicii anticipatorii. Între anxietatea spontană și anxietatea anticipatorie – susține în continuare Irina Holdevici – ,,există o diferență foarte mare, în sensul că prima stare emoțională tinde să ajungă la apogeu foarte rapid (până la 5 minute)și descrește treptat vreme de aproximativ o oră, în timp ce anxietatea anticipatorie se amplifică progresiv la confruntarea cu situația anxiogenă, dar mai ales la imaginea ei, apoi descrește brusc".

“Anxietatea trăită este o emoție dureroasă. Uneori ea nu are o cauză specifică, spre deosebire de teamă, a cărei cauză poate fi văzută și rezolvată prin luptă sau îndepărtare de aceasta. Anxietatea produce același răspuns ca și teama – o intensificare a activității simpatice în SNA – însă nivelul ei poate fi menținut o anumită perioadă de timp în cazul în care individul nu poate găsi modalitatea de a îndepărta sursa anxietății.”

Cu cât mai insuportabilă este anxietatea, cu atât mai meticuloasă trebuie să fie b#%l!^+a?mijloacele de protecție. Există în societatea noastră patru modalități principale în care o persoană încearcă să se protejeze mpotriva anxietății fundamentale : afecțiunea, supunerea, puterea, retregerea.

Afecțiunea securizantă, poate fi subdivizată, în orice formă, poate servi ca o protecție puternică împotriva anxietății. Deviza este : “Dacă mă iubești, nu mă vei lovi”.

Supunerea, poate fi subdivizată, după cum se referă sau nu la anumite persoane sau la instituții.

Aceasta poate există în supunerea la tradiții la ritualurile unei religii sau la cerințele persoane puternice, adică în ascultarea de reguli sau de cerințe. atitudinea respectivă poate lua forma lui a trebui să fie “bun”.

Individul caută să realizeze securitatea prin câștigarea în fapt a puterii, ori prin succes, posesiunile, admirație, superioritatea intelectuală. Deviza este : “Dacă am putere, nimeni nu mă poate lovi”.

Retragerea din lume înseamnă realizarea independenței față de ceilalți, față de treburile exterioare, care poate fi dobândită, de exemplu, prin acumularea de proprietăți. Independent, în rapot cu trebuințele interne poate fi dobândită, de exemplu prin sforțarea individului de a se detașa emoțional de oameni, așa încât nimic să nu-l poată lovi sau descumpăni. Aceste variante tentative de protejare împotriva anxietății fundamentale pot duce la evaluarea unei nevroze. Dar aceasta depinde de intensitatea lor potențială.

1.3. Cele trei planuri ale anxietății

Anxietatea se manifestă la nivelul celor trei paliere ale ființei umane – la nivel fiziologic, psihologic și comportamental (Holdevici, 2000):

○ la nivel fiziologic, anxietatea produce amețeli, nod în gât, transpirații abundente, tahicardie, etc;

○ la nivel psihologic, apare o stare de aprehensiune, de teamă față de un pericol iminent, însoțită de un disconfort general. În formele extreme, subiectul se poate simți detașat de propria persoană sau speriat de gândul că va muri sau va înnebuni;

○ la nivel comportamental, anxietatea poate compromite capacitatea subiectului de a acționa, de a se exprima și de a face față unor situații. b#%l!^+a?

Cu cât anxietatea este mai severă, cu atât cele trei planuri vor fi mai deformate.Atunci când urmărim un program de psihoterapie a anxietății, trebuie să luăm în considerare intervențiile corelate în baza celor trei niveluri menționate.

Fără a neglija contextul actual în care societatea noastră industrializată modernǎ favorizează dezvoltarea germenilor anxietății în majoritatea dintre membrii săi, ajungem astfel a privi anxietatea ca pe un obiect de analiză din ce în ce mai abordat de multe din științele umaniste, dar și medicale – a căror neîntreruptă preocupare în acest sens este raportată la estomparea, chiar înlăturarea efectelor acestei tulburări de personalitate ce câștigă, din nefericire, tot mai mult teren.

Capitolul II. Diverse abordări ale anxietății

În literatura de specialitate regăsim numeroase orientări – psihanalitice, behavioriste, cognitive ș.a. – susceptibile de a oferi un cadru științific complet referitor la condițiile constituționale, psihologice, sociale, atât de importante pentru soluționarea problematicii legată de apariția și dezvoltarea anxietății.

Regăsim în literatura de specialitate trei direcții de abordare a fenomenului anxietății care la rândul lor, presupun alte diviziuni , este vorba despre teoriile psihanalitice sau psihodinamice, unele teorii de orientare biologică și nu în ultimul rând, teorii de orientare comportamentală. Acestea vor fi descrise fiecare în parte, pentru a sublinia cât mai concis contribuția adusă în formarea imaginii de ansamblu asupra explicitării anxietății.

Prin intermediul aspectelor sesizate în sfera preocupărilor esențiale ale acestor teorii, ne este prezentat conceptul anxietății din mai multe puncte de vedere: cognitiv – comportamental, fenomenologic, biologic sau fiziologic.

2.1.Teorii explicative

2.1.1 Abordarea psihanalitică și psihodinamică a anxietății b#%l!^+a?

Așa cum s-a putut anticipa, întrucât este vorba despre un “răspuns” acordat de psihanaliză, nu putem începe această prezentare fără a menționa pe promotorul acestei orientări – S. Freud – precum și explicația sa oferită sferei de manifestare a anxietății. Astfel, el face distincția între frică, acea anxietate obiectivă sau “angoasă reală” (S. Freud) – privită ca o reacție la un pericol exterior, perceput de subiect, ce l-ar putea răni (în vreun fel) – și anxietatea nevrotică – “misterioasă și inutilă”. Analizând-o pe aceasta din urmă, S. Freud o descrie mai întâi ca manifestându-se în trei maniere diferite: ca anxietate generalizată (angoasă imprecisă, gata să se atașeze oricăror reprezentări noi, capabile să-i sugereze persoanei un pretext, influențând judecata, alegând așteptările, pândind orice prilej pentru justificare, de unde și numele de “angoasă de așteptare” sau “așteptare anxioasă”), ca angoasă puternic legată de unele reprezentări determinate, ca angoasă isterică sau angoasă care însoțește nevrozele grave. Legându-se de așa-zisa “așteptare anxioasă”, Freud face precizarea că persoanele afectate de această tulburare prevăd mereu cele mai îngrozitoare eventualități, văd în orice întâmplare prevestirea unei nenorociri, sunt predispuse la pesimism atunci când se raportează la un fapt sau eveniment presărat cu incertitudini; tendința spre această aștepare a nenorocirii apare ca o trăsătură de caracter proprie multor persoane ca făcând abstracție de aceasta, nu par a fi bolnave, înfățișându-se doar ca prezențe pesimiste, sumbre.

S. Freud și-a lărgit punctul de vedere cu privire la anxietate. El a legat acum de conflictul dintre eu și sine „Ego și Id” dintre realitate și instinct. În această perspectivă, acumulările libidinale, energetice pe plan mintal, sunt neplăcute și de aceea, se declanșează încercări de a descărca sau de a stăpâni, a constrânge respectivele energii. Emotivitatea din timpul unei stări traumatice a fost identificată cu anxietatea, aceasta fiind consecința unor frustrări severe.Anxietatea ar fi astfel generată de conflictul inconștient dintre Eu și Sine Sursa anxietății fiind inconștientă, persoana experimentează teamă și perturbare fără să știe care este cauza Drept urmare, neplăcerea intensă, anticipată, determinată de efectele ce ar putea fi produse de curmarea dorinței devine mai mare decât orice plăcere a satisfacerii..

Anxietatea este deplasată de la impulsurile temute ale Sinelui la un obiect sau situație care are legătură simbolică cu aceasta. Freud a concluzionat că,, eventual, analistul trebuie să încurajeze pacienții să se angajeze în activitățile provocatoare de anxietate pe care le evitau b#%l!^+a?înainte.”.

Karen Horney (1996) interpretează anxietatea ca pe un avertisment că ceva în noi este dereglat, de unde pornește și nevoia de (“a ne supune psihicul unui examen medical amănunțit”) introspecție, pentru a depista o oarecare cauză pentru tulburarea de care suntem afectați. Anxietatea se poate ascunde sub forma anumitor stări specifice de indispoziție fizică, teama aparent rațională, tendință sau predispoziție spre alcoolism sau nevoia exagerată pentru desfășurarea unor activități distractive, pentru a o considera, în final, un factor cauzal deosebit de important în ceea ce privește neputința de a participa la realizarea unor activități sau de a se bucura de anumite lucruri.

I.2.2. Teorii de orientare biologică

Teoriile de orientare biologică subliniază că o predispoziție la tulburările de anxietate este într-o anumită măsură, transmisă genetic (Maria Neagoe, 2002). Analizând influențele genetice asupra dezordinilor de anxietate, studiile familiilor reflectă faptul că predispoziția la dezordini de anxietate este, într-o oarecare măsură, moștenibilă – în mod special de către rudele de gradul I ale persoanelor anxioase.

Studiile au arătat că nu există motive pentru a considera factorii genetici importanți în generarea tulburărilor anxioase, nu este cunoscut foarte bine însă procentul prin care aceștia se pot exprima în manifestarea anxietății.

Un model explicativ succint al anxietății – privit din punct de vedere biologic – este sesizat de André Manus,ipotezele biologice asupra stărilor de anxietate – așa cum sunt ele cu accent pus pe dezordinile de panică și fobice, date fiind, mai ales, studiile biochimice cele mai recente. De-a lungul stărilor anxioase există o hiperactivitate noradrenergică și serotoninergică și o hipoactivitate a circuitelor inhibitoare ale acestei activități noradrenergice.

Perspectiva biologică asupra cauzelor (și tratamentului) tulburărilor anxioase diferă foarte mult de modelul psihodinamic prezentat anterior. Această modalitate explicativă se axează pe ideea existenței unei vulnerabilități specific biologice pentru diferite dezordini. În ceea ce privește tratamentul, acesta se sprijină pe utilizarea medicamentelor care atacă direct simptomele anxietății mai degrabă, decât să se orienteze pe conflictele relaționale.

2.1.3. Teorii ale învățării sau teorii cognitiv-comportamentale ale anxietǎții

Din perspectiva behavioristă, anxietatea este considerată a fi rezultatul unor componente învățate. Specificitatea acestui proces de învățare, precum și mecanismele sale de realizare sunt privite diferit – în funcție de teoria comportamentală adoptată: condiționarea evitǎrii sau condiționarea pavloviană, modelarea sau imitarea și condiționarea operantă.

○ Coniționarea comportamentală pavloviană

În condiționarea clasică vorbim, practic, de acei indivizi care învață să se teamă de un stimul neutru, întrucât acesta este asociat unui eveniment dureros. Ne referim astfel, la un al doilea fel de învățare, și anume condiționarea operantă – deoarece reacția se păstrează în condițiile unor consecințe reîntăritoare.

Anxietatea și comportamentul de evitare al subiectului evoluează conjugat, întărindu-se reciproc. Totodată, el a explicat comportamentul fobic raportându-se la două aspecte:

a) prin condiționare se fixează teama, subiectul luptându-se pentru a se elibera de ea;

b) prin evitarea situației sau evadarea din situația anxiogenă, subiectul urmărește redobândirea confortului psihic.

Comportamentele organizate sunt inhibitori ai supărării, anxietății, întrucât asigură tipul de completare sau de substituire necesar pentru evitarea sentimentelor de neputință generate de întrerupere și lipsa ulterioară de repertoriu relevant. Neputința, dezorganizarea, întreruperea afectează sistemele emoționale și motivaționale. Acestea operează, semnificativ, în cadrul sistemelor de personalitate.Întreruperile unor asemenea succesiuni de comportament produc o stare se suscitare .Suscitarea se va transforma în anxietate atunci când nu există nici un comportament disponibil sigur. Anxietatea nu se produce decât dacă începutul și încheierea suscitării nu se află sub controlul organismului. Când individul are la dispoziție planuri alternative, el este capabil să mențină controlul .

Distingem în cadrul acestei teorii trei noțiuni: conflict, frustare, anxietate. Privită sub aspectul întreruperii, frustrarea ar putea fi identificată ca anxietate. De asemenea, anxietatea primară ajunge să ia forma anxietății secundare atunci când se apelează la un comportament alternativ, desconsiderat de societate b#%l!^+a?

2.2 Criterii de analiză a anxietatea

Din punct de vedere al anormalității patologice, anxietatea poate fi analizată urmărindu-se mai multe criterii :

După modalitatea evolutivă:

○ anxietatea generalizată (flotantă, cronică);

○ anxietatea paroxistică.

După criteriul intensității:

○ anxietatea nevrotică;

○ anxietatea psihotică.

2.2.1. Anxietatea generalizată

Elementul esențial al acestei tulburări este o stare de tensiune anticipativă negativă excesivă cu punct de plecare în două sau mai multe circumstanțe de viață cum ar fi: sănătatea, banii, relațiile interpersonale, performanțe asupra cărora subiectul se concentrează de cel puțin 6 luni, în majoritatea timpului disponibil din cadrul unei zile.

b#%l!^+a?

Cauzele tulburării anxioase generalizate nu sunt încă pe deplin cunoscute. Se presupune că acestea ar reprezenta o combinație a unor factori de natură ereditară cu anumite experiențe din copilărie: expectații prea înalte ale părinților sau abandonarea și rejectarea copilului .

2.3. Implicațiile sociale ale tulburărilor anxioase

Implicațiile sociale ale acestor boli pot fi numeroase:

-incapacitatea de adaptare la mediul ambiant;

-incapacitatea de adaptare la mediul familial și al cel profesional.

Se pot crea situații conflictuale la locul de muncă, în familiile sau în mediul în care se află, datorită stării irascibile crescute în care se află subiectul. Un sentiment deosebit pe care îl trăiește subiectul este acela al incompletitudinii, el se consideră incapabil de a face față preocupărilor sale personale sau profesionale, fiind în permanență într-o stare de nervozitate, de irascibilitate, disconfort intern, lipsă de curaj, anxietate, insomnii. b#%l!^+a?

2.4. Strategii de combatere a anxietății

Menținerea energiei, nu irosirea ei

Anxietatea secătuiește energia, fiindcă ea se axează mai mult pe ceea ce ar putea să fie, nu pe ceea ce este realmente. Anxietatea este o forță negativă care dezechilibrează, tulbură gândurile când persoana este trează și asaltează când doarme sau încercă să doarmă.

Un prim element de comparație este acela dintre anxietate cu o bandă rulantă. Un alt element de comparație poate fi cușca rotativă. A trăi atât în trecut, cât și în viitor secătuiește energia din prezent. La întrebarea „de ce vă simțiți obosit?”, răspunsul este: „Energia este finită. Putem s-o valorificăm sau s-o irosim.”

Folosirea relaxării pentru combaterea anxietății

Relaxarea ne calmează lumea fizică și psihologic interioară și în felul acesta ajută la diminuarea nivelului de anxietate. O persoană se poate relaxa imediat și rapid, începând să respire lent și profund.

O tehnică simplă de relaxare constă în concentrarea asupra unei anumite părți a corpului, de exemplu degetul arătător. „Concentrați-vă asupra lui și spuneți-i în gând, în mod repetat, să se relaxeze. După un timp, veți observa că s-a relaxat nu numai degetul, ci întregul braț și, treptat, senzația de îngreunare se va extinde la tot corpul. Această tehnică de relaxare focalizată poate fi folosită oriunde – într-un tren sau autobuz, sau în orice altă împrejurare în care nu aveți posibilitatea să vă întindeți pe podea și să vă relaxați pe deplin”. Metoda poate fi foarte energizantă.

Folosirea autosugestiei pentru combaterea anxietății

Metoda gândirii pozitive pentru tratarea simptomelor fizice și a anxietății a fost promovată de Emil Coue la începutul secolului XX. Coue` afirma că toate gândurile noastre se transformă în realitate: suntem ceea ce credem că suntem. Dacă avem gânduri triste, ne simțim nefericiți; dacă avem gânduri neliniștitore, devenim încordați. Dacă prevedem că vom fi singuri sau nefericiți, este probabil că previziunea să ni se împlinească, deoarece gândurile negative se vor reflecta într-un comportament care ne va izola de oameni

Folosirea vizualizării creative pentru combaterea anxietății

Vizualizarea creativă este eficientă în tratarea multor afecțiuni fizice și asociate cu b#%l!^+a?anxietatea, printre care dureri de cap, spasme musculare, durere cronica. Unii oameni par să aibă un dar natural de a creea imagini interioare, iar folosirea imaginilor poate oferi multe recompense. Pentru mulți dintre noi, imaginația cu care ne-am născut a fost copleșită de informații raționale. Cultivarea și folosire ei atentă o vor ajuta să iasă din nou la suprafață.

Recomandările pentru folosirea vizualizării creative în combaterea anxietății:

Găsiți un loc liniștit și așezați-vă confortabil. Puneți mâinile pe coapse. Sprijiniți-vă capul. Dacă doriți, închideți ochii.

Imaginați-vă o situație stresantă pentru dumneavoastră. Simțiți tensiunea din corp și din respirație. Simțiți cum palmele încep să vă transpire. Simțiți cum vi se încordează mușchii abdomenului.

Închipuiți-vă toate detaliile acelei situații neplăcute: imagini, mirosuri, sunete, cum sunteți îmbrăcat, ce se spune, de către cine, care este tonul vocii.

Simțiți disconfortul evenimentului. Percepeți emoțiile: manie, frica, tristețe.. Nu le evitați, ci trăiți-le.

Înlocuiți emoția percepută inițial cu o emoție pe care o puteți aborda mai ușor.

Mintea s-ar putea sa vă spună că nu se poate. Ba se poate! Mintea încearcă să vă păcălească pentru ca să faceți ce vrea ea. Nu vrea sa renunțe la puterea de control.

După ce ați modificat un sentiment, examinați din nou ce se întâmplă în corpul dumneavoastră. Ați devenit mai relaxat, respirația s-a încetinit, nu mai transpirați, vă simțiți calm.

În continuare, spuneți-vă: eu dețin controlul, nu mintea mea. Nu permiteți minții să vă contrazică. Amintiți-vă: sunteți ceea ce credeți.

Lăsați-vă imaginația să vă ducă într-un loc plăcut și confortabil. Nu plănuiți ce veți face, lăsați să se întâmple de la sine. Acesta vă este refugiul, locul privat în care nu puteți intra decât dumneavoastră. Când vă simțiți sub presiune, reveniți la acest loc din imaginație. Dați-i un nume și folosiți des numele acela. Simpla lui rostire vă va duce înapoi și vă veți simți mai capabil să faceți față presiunilor din jur.

Capitolul III.Etiologia anxietății

Abordăm acest subiect în scopul de a oferi problematicii anxietății un spectru mai larg b#%l!^+a?de conceptualizare, acordând totodată un veritabil punct de sprijin edificării etiologiei, a principalilor factori cauzali deosebit de importanți în producerea acestei tulburări.

Prezentăm, în continuare, cele trei categorii de factori considerați a fi esențiali prin acțiunea lor solidară în producerea tulburărilor de anxietate.

3.1Factorii ce stau la baza apariției comportamentului anxios.

În primul rând, condițiile de viață din orice societate generează unele temeri. Acestea pot fi cauzate

de pericolele exterioare (catastrofe naturale, dușmani)

de formele de relații sociale (ostilitatea reprimată, nedreptatea, dependente forțate, frustrare)

de condițiile culturale (frica de demoni, frica de violare a tabuurilor).

Apariția comportamentului anxiogen de tip nevrotic nu are deloc de-a face cu gradul de conștiință sau de raționalitate, și implică următorii factori.

3.1.1. Factorii psihologici implicați în apariția anxietății

Pornim în analiza mecanismelor și proceselor psihologice implicate în etiologia anxietății prin relaționarea, pentru început, cu cele mai cunoscute abordări psihanalitice ale tematicii propuse: cea prezentată de S. Freud și cea care aparține concepției horneyene

Din perspectiva psihanalitică freudiană, anxietatea apare ca o consecință directă a refulării, exprimată prin dinamica conștient-inconștient, aceste două nivele de organizare structural-funcțională a psihicului.

Karen Horney particularizează această dinamică – în lucrarea sa: “Personalitatea nevrotică a epocii noastre” – susținând ideea că principala cauză ce favorizează instalarea anxietății este reprezentată de impulsurile ostile refulate, acestea tinzând să se descarce. Această stare de fapt generează anxietatea față de un pericol exterior. Specifică pentru concepția horneyană este interdependența dintre ostilitate și anxietate: atunci când anxietatea provine din sentimentul de a fi amenințat este generată ostilitatea ca reacție de apărare; reprimarea acestei ostilități poate conduce la anxietate, prin procesul anterior prezentat.

Apreciem, totodată, faptul că ființa umană nu poate fi redusă la simpla reactivitate a organismului la stimuli proveniți din ambianță.

Așadar, subliniem importanța acțiunii evaluărilor cognitive în etiologia și menținerea b#%l!^+a?unor tipuri variate de afecțiuni.

Pe baza unor cercetări de laborator s-a constat că sentimentul lipsei de control contribuie la declanșarea atacurilor de panică, la subiecții care au fost deja diagnosticați. a introdus noțiunea de “controlabilitate” în studiul anxietății.

Controlabilitatea – acest factor descrie măsura în care elevul știe că are control în situațiile de învățare, ca un factor opus sursei acestui control; dacă persoana crede că factorul determinant este controlabil, atunci se simte mai aptă să realizeze sarcina.

O serie de stimuli interni (senzații corporale, gândurile sau imaginile) inițiază starea anxioasă care la rândul ei induce o serie de trăiri ce însoțesc reacțiile emoționale negative (modificările ritmului cardiac și respirator, transpirația, amețeala).

Psihologii de orientare cognitivistă susțin că atenția joacă un rol major în declanșarea anxietății. Când atenția persoanei este îndreptată spre stimulii amenințători, performanța comportamentului adaptativ (de rezolvare a problemelor) și ciclul îngrijorării se lansează într-o secvență repetitivă, în care persoana anticipează evenimente și caută modalități de a le evita.

3. 1. 2. Factorii sociali ai anxietății

Vorbind despre rolul relațiilor sociale în apariția și evoluția anxietății, ne dăm seama cât de importantă este analiza – în acest context – a numeroaselor tipuri de interacțiuni sociale, pornind de la primul și cel mai important, care se realizează cu familia și continuând cu cel integrat unui grup social unei societăți, nefiind vorba, nici într-un caz, nici în altul – de a neglija importantele experiențe trăite în cadrul acestora – cu semnificativele lor influențe asupra persoanei umane.

Analizăm, integrarea individului într-un grup social societate – ca potențial factor de generare și întreținere a manifestării tulburării de anxietate – și ajungem prin a afirma strânsa legătură pe care acesta o are cu respectarea unor norme reguli de conduită sociale. Întrucât aceasta presupune, totodată, cerința de a fi însușite și urmate, blamându-se contrariul – un eventual determinant al discordanței la nivel de comunicare sau chiar al conflictelor interpersonale – le identificăm ca reale mobiluri pentru instalarea anxietății.

În diferitele situații problematice, împrejurări de viață în care se regăsește individul, la un moment dat, asistăm la o conjuncție considerată oarecum specifică, pentru fiecare caz în b#%l!^+a?parte, a tuturor factorilor sociali prezentați în scopul surprinderii cauzalității manifestărilor anxioase.

3.1.3. Factorii biologici ai anxietății

Potrivit modelului biologic de identificare a factorilor etiologici responsabili pentru declanșarea dezordinilor de anxietate, amintim: genetica anxietății și factorii neurobiologici, biochimici .

A. Genetica anxietății

Cu privire la aportul ereditǎții in transmiterea anxietǎții, studiile efectuate pe gemenii monozigoți sunt cele mai relevante. Kenneth Kendler și colab. (1992) în urma unui studiu comunitar, pe o populație care nu a fost asistatǎ psihiatric, a dovedit cǎ tulburǎrile anxioase au o ratǎ scǎzutǎ a erditǎții. Astfel, pentru anxietatea generalizatǎ ponderea factorului genetic este sub 30 %. Concluziile lui Kendler și a colaboratorilor sǎi (1992) privind influența factorilor genetici și de mediu asupra tulburǎrilor anxioase pot fi sintetizate astfel:

Dacǎ anxietatea este autoevaluatǎ de grupul de gemeni adolescenți, atunci apar diferențe semnificative, în sensul cǎ factorii de mediu sunt apreciați ca având o importanțǎ majorǎ, comparativ cu cei genetici.

B. Factorii neurobiologici

Inhibiția comportamentalǎ este un factor de risc în apariția anxietǎții.O analiza atentǎ a cercetǎrilor axate pe anxietatea copilului ne conduce spre recunoașterea complexitǎții fenomenului anxios și a adoptǎrii unui model complex, de tip interacțional, de analizǎ în care sǎ punem in relație atât factorii genetici, cât și cei familiali și de mediu. Sugereazǎ cǎ, în cercetarea anxietǎții, trebuie analizatǎ relația situație-persoanǎ, ținând cont de multidimensionalitatea constructelor.

C. Rolul factorilor biochimici in anxietate

Cercetǎrile recente de neuropsihobiologie și psihofarmacologie au favorizat investigarea biochimicǎ a anxietǎții și identificarea mecanismelor de acțiune ale terapiilor biologice. Anxietatea nu rezultǎ dintr-o disfuncție a unui singur sistem de neurotransmisie, ci existǎ autori care afirmǎ existența unor disfuncții globale ale acestor sisteme: . Se considerǎ cǎ locus b#%l!^+a?coeruleus este implicat în manifestǎrile anxietǎții, acesta funcționând ca un sistem de alarmǎ ce moduleazǎ rǎspunsurile emoționale și autonome.

3.2 Mecanisme de apărare

În societatea noastră există patru modalități principale de a scăpa de anxietate : să o raționalizezi; să o negi; să o marchezi; să eviți gândurile, sentimentele impulsurile și situațiile care ar putea să o evoce.Raționalizarea este cea mai bună explicație în ceea ce privește fuga de responsabilitate. Ea constă în transformările anxietății într-o frică rațională..

Negarea existenței anxietății înseamnă excluderea ei din conștiință. În asemenea cazuri nimic nu se face în legătură cu anxietatea, sunt vizibile doar formele fizice care însoțesc frica sau anxietatea, cum sunt transpiratul, transpirația, accelerarea bătăilor inimii, senzația de sufocare, frecventul imbold de a urina, diareea, accesele de vomă, iar în sfera mentalului o senzație de neliniște. Toate acestea pot fi expresia exclusivă a unei anxietăți existente, dar care este reprimată.

Agresivitatea uneori poate fi o expresie a procesului luptă cu anxietatea sau cu timiditatea sub presiunea sentimentului că este atacat, adesea fiind luată drept o expresie directă a unei ostilități reale.

Evitarea tuturor situațiilor, gândurilor sau sentimentelor care ar putea să genereze anxietate. Aceasta poate fi un proces conștient. Mai exact, o persoană poate fi conștientă că are stări anxioase și poate fi conștientă de faptul că le evită. Pe de altă parte, persoana poate fi numai vag conștientă sau nicidecum conștientă de stările sale anxioase, de încercările sale de a b#%l!^+a?le evita.

3.3 Anxietatea ca factor provocator de inhibiție. Influența ei asupra activității și stilului de comunicare

Inhibiția constă în neputința de a face, de a simți sau de a gândi anumite lucruri, iar funcția ei este aceea de a evita anxietatea care ar apărea în cazul în care persoana ar încerca să facă, să se simtă sau să gândească acele lucruri. Anxietatea nefiind conștientă nu poate fi vorba de un efort conștient. În forma lor spectaculoasă inhibițiile au loc în blocajele funcționale caracteristice isteriei: orbiri, muțenii, paralizii ale membrilor, în sfera sexuală, inhibițiile sexuale le reprezintă frigiditatea și impotența, în sfera mentalului – inhibiții de concentrare de formare sau de exprimare a opiniilor, de contactare a oamenilor.

Precondițiile necesare conștientizării inhibițiilor.

Trebuie, în primul rând, să fim conștienți de dorința de a face ceva ca să fim

conștienți de neputință de a se trece la faptă. Timiditatea în a-și exprima observațiile critice (inhibație minoră),împiedicarea organizării ideilor, amânarea prezentărilor (inhibație mai puternică) ,inhibația nu permite apariția nici unei idei critice, acceptarea orbește a tot ce s-a spus și chiar de a admira cele spuse (conștiința inhibiției lipsește cu desăvârșire).

Un al doilea factor care poate să împiedice conștientizarea se face atunci când

inhibiția are o funcție atât de importantă în viața individului încât aceasta preferă să insiste asupra faptului că este vorba de de o situație imuabilă. Individul se consideră apt de a face unei competiții și aceasta îl ajută, pe când dacă i s-ar face cunoștință că e inhibat, el ar fi expus unei anxietăți îngrozitoare.

E imposibil să devii conștient de inhibițiile personale în cazul în care acestea

coincid cu formele de inhibare socialmente aprobate ori dacă ele se încadrează în ideologiile existente. Inhibiția oricărei revindecări se raportează ușor la dogma că modestia este o virtute, o inhibiție privin gândirea critică la adresa dogmelor dominante în politică, religie sau în orice alt domeniu poate să ne scape atenției și putem fi pe deplin incoștienți de existența unei anxietăți privind faptul de a ne expune pedepsei, criticii sau ostracizării.

În primul rând, a întreprinde o activitate pe care o simțim anxioasă produce o senzație de tensiune, oboseală sau istovire. Multe dificultăți atribuite, de obicei, suprasolicitării, sunt în realitate cauzate nu de munca însăși, ci de anxietatea referitoare la relațiile cu colegii.

În al doilea rând, anxietatea raportată la activități va aduce la o înrăutățire a acelei activități. Dacă există, de exemplu, o anxietate legată de darea ordinelor, atunci acestea vor fi date de parcă s-ar prezenta scuze, așadar ineficient.

În al treilea rând, anxietatea raportată la activitate, va strica plăcerea care, de altfel, ar fi savurată. Lucrul acesta nu de adevărat în ceea ce privește anxietățile minore; dimpotrivă ele pot să producă un exces de zel. O anxietate puternică referitoare la relațiile sexuale va face ca acestea să fie total neâmbucurătoare.

Așadar, un individ poate fi mai anxios decât crede el că este. Anxietatea se poate ascunde în spatele unor senzații de indispoziție, cum sunt durerile cardiace și oboseala; ea se b#%l!^+a?poate disimula în stări de teamă care par a fi raționale și justificate. Ea poate să ia forma acelei forțe care ne împinge la beție sau ne face să ne cufundăm în tot felul de distracții. Adesea o vom găsi la originea neputinței de a ne bucura de anumite lucruri și întodeauna o vom descoperi ca factor provocator de inhibiții.

Capitolul IV.Reumatismul

Cu toate ca reumatismul a existat de când omenirea, denumirea de reumatism a fost dată, pentru întâia oară de greci, prin ,,reuma“ în concepția hipocratică, antici greci înțelegeau o stare de fluxtonară, trecătoare, un catar, în care de fapt, intrau toata 'bolile în care exista, conform concepției timpului, un dezechilibru în componența celor patru tumori ale organismului. Astfel reumatismul, exema, astmul, guta erau afecțiunile care se grupau la un loc. Prin “rheuma,, în epocă lui Galien, se înțelegea un grup de afecțiuni care dădeau invaliditatea aparatului locomotor, caracterizate prin infiltrate sau destinderi dureroase; din cauza „umorilor acumulate. Cu timpul, datorită observațiilor tot mai amînunțite noțiunea de reumatism s-a restrîns doar la manifestările dureroase ale articulațiilor.Se separă din. această grupă mare guta, și. abia în secolul XIX, Bouillăud izolează boala reumatismală de celelalte reumatisme.

Noțiunea de terapie și profilaxie și-au făcut loc odată cu introducerea în tratament a salicilatului de către Germaine Sete. Observația empirică a rolului binefăcător al băilor și a climatului uscat și cald în reumatism a făcut ca cei suferinzi să se îngrămădească în preajmă anumitelor stațiuni, care le oferea această binefacere. De o profilaxie cât de cât științifică, nu se poate vorbi, atâta timp cât boala nu a fost individualizată decît în secolull trecut. Cu toată izolarea bolii reumatismale, ca o entitate morbidă, nici astăzi nu-i sunt delimitate exact frontierele.Clasificări și denumirile date diferitelor manifestări conțin semene de confuzie.

4 .1. Etiologia boliilor reumatismale

Motivul pentru care nu s-a putut ajunge la o terapie adecvata a boli reumatismale și nici la instituirea unei profilaxii raționale eficace, a fost faptul că nu s-a cunoscut etiologia precisă a bolii. Ceea ce s-a știut până nu de mult n-a putut depăși stadiul ipotezelor. Se pare că pe baza rezultatelor clinice obținute în tratament, s-a ajuns la teoria infecțioasă, microbiană susținuta și recunoscută ca unică etiologie a majoritățiilor reumatismelor, dacă nu a tuturor reumatismelor, acestea fiind considerate ca o boală de colagen, care are o patologie vasculară.

4.1.1Cauzele favorizante ale reumatismului

Cauzele favorizante fiind direct accesibile observației clinice tuturor practicienilor și pentru că nu pretind metode speciale de investigație, au format cele mai vechi studii. Ele au constituit pe parcursul anilor, singurele jaloane etiologice, în noianul ipotezelor și a teoriilor propuse. Observațiile se referă la frecvența cu care boala reumatismală, observată grosso-modo, apare la unele grupe de indivizi pe vârste și în anumite condiții de mediu.

Factorii endogeni

Factorii endogeni se referă la microorganism, ca un tot, ca un sistem de reacție în adaptarea lui la mediul extern, de care depinde, în parte, îmbolnăvirea unora sau rezistența altora. Acești factori sunt întâlniți în componente ce depind de ereditate, de tip constituțional, de glande endocrine, de vârstă, de sex etc.

Raportul dintre reumatism și ereditate a fost observat din cele mai vechi timpuri. Înainte de a fi izolată boala reumatismală, ca entitate morbidă aparte în rândul celorlalte reumatisme fenomenul a fost remarcat ca fiind comun și altor forme de reumatism și gută, cu care a stat alături de la descrierea hipocratică până la individualizarea făcută de Bouillaud. Rolul eredității a fost demonstrat prin apariția bolii la părinți, la frați, la descendenți din părinți reumatici, dar mai ales a fost demonstrat în studii sistematice asupra gemenilor univitelini. Copii reumaticilor au șanse foarte mari de a face boala.

Tipul constituțional este subliniat de unele observați ca având o mare importanță. Practic este însă greu de diferențiat de ceilalți factori, observațiile unor autori marchează că frecvența reumaticilor făcând parte din constituția astenică, ce se ridică la 53% pe când cea picnică doar 20%. Vindecarea celor cu constituție picnică se face mai repede ,cei cu constituția astenică au o vulnerabilitate și astfel vindecarea e mai greoaie și cu complicații.

Raportul dintre boala reumatismală și vîrsiă a fost cel mai mult studiat, fiind accesibil prin simpla observație clinică, directă. Cu toate acestea, din cauza formelor subclinice și latente, s-a impus cu greu concepția, astăzi unanim recunoscută, că boala reumatismală este o afecțiune a copilăriei.

Rolul sistemului nervos vegetativ în înbolnăvirea reumatică este se pare decisiv dacă ținem seama de importanța lui în imunitate, de influența diriguitoare asupra glandelor endocrine și în general, asupra tuturor proceselor interne, de rolul pe care-1 are în procesul de adaptare al organismului la mediul extern.

Factorii exogeni

Aceștia reprezintă factorii de mediu extern care acționează asupra organismului, b#%l!^+a?modificându-1 într-o direcție sau alta de care depinde îmbolnăvirea sau refractibilitatea organismului la cauza determinantă, contribuția experimental sau , clinic , încercînd stabilirea valorii lor reumatogene sau terapeutice.

Factorii climaterici au fost observați încă din antichitate. Observațiile făcute de înșiși bolnavii și de către cei din jurul lor, că figul, umiditatea, presiunea atmosferică, duc la declanșarea bolii și la apariția recidivelor, a făcut ca, instinctiv, bolnavi sa caute reversul acestor factori în regiuni și localități liniștite, însorite, cu timpul stabil și băi termale.

Umezeala acționează ca factor favorizant mai cu seamă în asociere cu frigul. Durerile apar înaintea ploilor și dispar în timpul sau după încetarea lor. Ploaia mică și măruntă mărește suferințele reumatice pe când cea mare ușurează bolnavi după ce a trecut.Scăderea presiuni atmosferice este unul dintre factori aducători și întreținători ai durerilor reumatice.

4.1.2 Cauzele determinante

1. Teoria virotică

Acesată teorie a fost susținută de mulții autori, la noi în țară a fost prezentată de profesorul Daniel Lopolu. Argumentele sunt multiple și neconvingătoare, partizani teoriei virotice atribuie streptococului rolul de factor favorizant a pătrunderi virusale în organism, astfel poarta de intrare a virusului ar fi rinofaringele, iar miocardul ar deveni rezervorul de virus.

2. Teoria streptoalergică

În virtutea acestei teori boala e privită ca o “infecție reumatică cronică și repetată cu streptococ hemolitic (SH) fiind considerat ca un mod de infecție cronică.Boala reumatismală acută are drept etiologie recunoscută sterptococul hemolitic chiar dacă mai contribuie și alți factori, pe când în cazul poliartitei cronice evolutive etimologia este îndoielnică.

În demonstrarea streptoalergice ale reumatismului există argumente puternice.

Patogeneza bolii reumatismale

Reumatismul sar produce prin anafilaxie datorită antigenilor puse în libertate de către SH.

Reumatismul sar datora hipersensibilități întârziate la antigenele somatice elaborate de SH.

Boala reumatismală nu ar fi decât un răspuns direct al organismului la elementele toxice care se află în SH cum este polizaharidul C.

Fenomenele reumatismale nu ar fi decăt un raspuns imunopatologic contra autoantigenelor.

Reumatismul ar fi datorat unei diseminări în organism a unor forme filtrabile de SH.

4.2 Polimorfismul clinic de prezentare a bolii

Boala reumatismală este o afecțiune generală în care modalitățile de reactivitate a organismului la factorii etiologici se împletesc în cele mai variate moduri și combinații b#%l!^+a?relizând cele mai diverse forme clinice de prezentare.

4.2.1.Angina Spectocinică reprezintă un stadiu în reumatism doar pentru reumaticul

declarat deoarece frecvența ei este atît de mare și îmbolnăvirea atît de banală încât nu se poate afirma că cel care a făcut angină a trecut deja de primul stadiu al reumatismului.

4.2.2.Perioada postanginoasă

Este o perioadă polivalentă, reumatismul reprezentând doar una din valențele ei. Poate fi numită perioada reumaticului potențial deoarece, în acest răstimp, se produc în organism schimbări umorale și nervoase de care depinde izbucnirea bolii. Numeroase studii clinice și de laborator au fost consacrate acestei perioade, tocmai pentru importanța sa în patologia reumatismală și în profilaxie.

Se poate observa:

Alterarea stării generale, subfebrilitîți inexplicabile, cercăne, indispoziție; oboseală

rapidă, chiar la mișcări habituale.

Semne digestive: anorexie, balonării epigastrice, grețuri, vărsături, constipație sau din contra diaree

Semne neuropsihice: iritabilitate, depresie nervoasă cu scăderea tonusului afectiv,astenie, tulburări de memorie și atenție, nevralgii intercostale rebele

Semne cardiovasculare: epistacsis, algi precordiale, palpitați,tahicardie,tulburări vasomotori.

Se pot observa deasemenea variate tulburări funcționale ca: tulburări respiratori, otalgii, mărirea ganglionilor cervicali ori fenomene care sugerează reumatismul latent ca: artralgii fugace, lombalgii, transpirați frecvente

4.2.3Pulseul acut al bolii reumatismale și trecerea către manifestările cronice ale bolii

Această perioadă reprezintă de fapt ruperea acelui compromis dintre forțele de apărare și cele etiologice ale bolii compromis care nu mai poate fi tolerat angajând din partea organismului răspunsurile cele mai variate, manifestările clinice pot atinge cea mai înaltă expresivitate clinică cu un punct dramatic sau un răspuns moderat și limitat doar din partea unor aparate și organe.

Manifestări infecțioase de boală generală

Febra poate îmbrăca cele mai variate forme, începind de la mici subfebrilități, pînă la hiperpirexia formei cerebrale.

Manifestările articulare. Sunt acelea care sugerează direct boala reumatismală,

chiar dacă sânt exprimate numai prin simptomatologia subiectivă. Ele adaugă o componentă de oarecare siguranță simptomatologiei generale, comune cu a tuturor bolilor infecțioase, Articulațiile cele mai afectate sunt cele mari, în special aie membrelor inferioare.

Manifestările cardiovasculare .Sunt acelea de care depinde viitorul bonlavului

trebuie sa fie în centru atenției căutuându-le cu minuțiozitate fie că există celelalte semne articulare fie că nu pentru a interveni la timp.S-a demostrat că subiectiv, bolnavii prezintă inapetență,palpitații, dispnee de efort iar obiectiv, creșterea matității cardiace, asurzirea zgomotelor cardiatice și peste 98,5%dintre ei ECG pozitivă. Ridicarea temporară a temperaturii este observată adesea ca și instabilitatea VSH-ului.

I.eziunile cardiace

Miocardita reumatismală. Leziunea miocardică este cea mai constată în reumatism. Din cauză că granulomn reumatismali pot fi rar presărați printre țesutul miocardic expresivitatea clinică se face adesea cu simptome clinice sărace, ECG este, insa, constatat pozitiv.Pentru a cuprinde toata gama sintomatică a miocarditei , simptomele se înpart în tulburări de excitabilitate și conductibilitate.

Endocardita reumatismală. După miocardită, endocardita vine în ordinea frecvenței. Din modificările anatomopatologice expuse se cunosc caracteristicile acestui țesut, caracteristici care îl fac atât de vulnerabil și care explică de ce atingerea, ca gravitate este inegală în diferite porțiuni sau chiar pe aceeași parte dintr-o porțiune de endocard.

Leziunile orificiului mitral

Insuficiență mitrală- cea mai frecventă dintre leziunile oficiului mitral. Baza anatomică a simtomatologiei clinice o formează cicatrizarea și refracția valvulelor mitrale.

Stenoza mitrală – apare din cauza cicatrizări și impregnări cu calciu al valvulei fapt care duce la strâmtarea maximă a orificiului mitral.

Leziunile orificiului aortic

Insuficiența aortică este o cicatrizare retractilă a valvulelor care în închiderea fiziologică produsă de tendința de întoarcere a sângelui aruncat în aortă și vase nu se mai închid ermetic și permite sângelui să se întoarcă înapoi în verticolul stâng.

Stenoza aortică. Reprezintă, o îngroșare a valvulelor aortice, care, unite formează un inel fibros care se interpune ca un diafragm gros și rigid între cavitatea verticulară stingă și cea aortică, prin care doar un orificiu mic mai permite strecurarea în aortă a unei șuvițe înguste de sînge, împinsă din ventriculul stîng.

4.2.4 Precardita reumatismală

Este în realitate, mult mai frecventă decât se diagnostichează, fapt dovedit de b#%l!^+a?simfizele foițelor pericardice 1a bolnavii decedați. Nediagnosticarea ei ține atît de forma clinică, pe care o poate realiza, cît și de lipsa unui examen medical scrupulos și repetat la timp.

4.2.5 Cartida reumatismala

Poate surveni concomitent cu pulseul acut.Denumirea de cardită a fost dată afecțiuni tocmai pentru că aparatul cardiovascular constituie un tot anatomofuncțional, iar reumatismul fiind o boală generală intersectează toate țesuturile acestui aparat.

Manifestării reumatice diverse

Manifestările pleurale și pulmonare sunt Pleurezia reumatismală, pneumonia și congestia pulmonară reumatismală au fost descrise în puseuri care au cedat numai la tratamentul antireumatismal.

Manifestările abdominale pot fi foarte variate ca formă și diversitate, ca atingere a organelor. O formă des întâlnită de abdomen acut pseudochirurgical, pentru care s-a intervenit zadarnic operatoriu. Deasemenea ileusuri dinamice sau ascite acute, ori chiar esofagite.

Manifestări renale. Participarea renală în reumatism este apreciată diferit. După unii ea ar atinge 60% din reumatisme.

Manifestări hepatobiliare. Sînt prezentate, prin formele de hepatită anicterigenă sau icterigenă acută, chiar în forma de debut a boli.

Manifestări endocrine sunt reprezentate prin tiroidite, cu hiper sau hipotiroide, atingeri pancreatice și hipofizare, dar mai suprarenale. .

Manifestările cutanate pot fi prezentate fie ca eritem inelar fie, celulită cutanată sau noduli subcutanați a lui Meynet, deveniți clasici în descriere.

Manifestări oculare. Printre cele mai dese au fost observate irita reumatismală, a cărei gravitate poate varia de la atingerile cele mai greu diagnosticabile, pînă la cele cu edem palpebral, chemozis și ipopion în camera anterioară a ochiului.

Manifestări nervoase au fost foarte frecvente în clasica descriere a reumatismului până la standardizarea terpiei moderne.Coma reumatica, reumatismul cerebral este o realitate .

4.2.6 Clasificarea bolilor reumatismale

Capitolul V. Relația dintre anxietatea și reumatismul bolnavilor

Tipologia afecțiunilor reumatologie prezintă un rol important în procesul adaptării individului la boală. Date importante referitoare la modul și maniera de apariție a bolii, evoluția acesteia pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, posibilitatea cronicizării, pot contribui la reorganizarea în sens pozitiv sau negativ a modului în care persoana percepe situația de boală în care se află.

În cadrul reumatismului, alături de durere se instalează și deficitul funcțional mai mare sau mai mic, elementele somatopsihice se intrică tot mai mult cu cele strict organice realizând astfel tabloul sindroamelor anxioase.Instalarea cercului vicios cauză – efect – cauză îngreunează analiza clinică a bolnavului. Se știe că durerea determină anxietate, iar anxietatea mărește durerea.

Primul aspect luat în discuție este legat de modul de evoluție al bolii. Natura progresivă a bolii reprezintă direcția clară, cunoscută spre care se îndreaptă afecțiunea. Faptul că finalitatea este cunoscută de către pacient poate evolua fie în sensul unei ajustări comportamentale și psihologice pozitive la boală, pentru că știe ce se va întâmpla și se pregătește pentru acest lucru; fie poate genera anxietate atunci când estimările generalizate nu se aplică la particularitatea cazului său.

Modul episodic de evoluție al bolii ridică, de asemenea, probleme de adaptare specifice generate de fluctuațiile existente între perioadele de exacerbare și cele de stabilizare. Este vorba despre apariția anxietății, ca reacție la situația de incertitudine și lipsă de control caracteristică naturii episodice a afecțiunilor reumatologice. Fluctuațiile pot depinde de factori externi sau de mediu, de factori psiho-comportamentali, sau uneori pot apărea fără cauze concret identificate.

Caracterul acut al afecțiunilor reumatologice pare a fi caracterizat prin cele mai puține probleme de adaptare din partea pacienților. Unele opinii fac referire la semnificația la nivel social, specifică doar anumitor afecțiuni, care poate avea un răsunet pe termen mai lung. Faptul că sunt tranzitorii, că au un curs previzibil și presupun mobilizări clare, concrete de natură medicală și afectivă, face ca procesul de adaptare să se realizeze fără mari probleme.

Indiferent de cauzele care stau la baza apariției afecțiunilor reumatologice , persoana care contractează boala trece printr-o perioadă de doliu, generată de pierderea „normalității” înfățișării sale,persoanele experimentează următoarele tipuri de stări și emoții: șoc, negare, furie, tristețe. Persoana se confruntă cu sentimente de pierdere a imaginii persoanei care ar fi putut să fie .

Bolile reumatismale sunt boli incurabile, prezintă multiple acutizări și complicații la nivelul altor organe și sisteme. Sindromul reumatic se corelează cu durata bolii, vârsta precoce de debut, dramatismul manifestărilor din perioadele de acutizare și cu alți factori de b#%l!^+a?stres nelegați de boală favorizează apariția simptomelor anxioase mai grave. Manifestările psihosomatice nu au legatură doar cu starea de sănătate mintală, stresul foarte puternic resimțit plus abilitațile scăzute de a-i face față corelându-se și cu gravitatea afectării viscero-sistemice. În boala reumatismală, evoluția impredictibilă a afecțiunii poate genera convingerea că boala este necontrolabilă și astfel apare expectante scăzute despre autoeficacitate, în privința controlului consecințelor bolii. În plan emoțional apare anxietatea care au ca efecte demoralizarea în privința autoîngrijirii și a activitățiilor zilnice, precum și amplificarea percepției durerii. Ca rezultat, starea de sănătate se deteriorează.

De asemenea, structura de personalitate premorbidă a pacientului este corelată cu evoluția bolii. Personalitățile armonice au în general o evoluție lentă progresivă, pe când cele dizarmonice un rapid progres.

Pacienții care sunt cei mai eficienți în managementul afecțiunii au câteva trăsături de bază: expectății crescute de autoeficacitate, sunt mai puțin deprimați, mai puțin stresați, dorm mai bine și resimt mai puțin oboseala fizică.Prevalența în artrite este similară cu cea din alte afecțiuni cronice. Cu toate acestea, ea este cea mai frecventă și mai semnificativă complicație psihopatologică la adulții cu boli cronice, ducând la creșterea morbidității și a costurilor de tratament.Semnificativ este faptul că, deși sunt mulți bolnavi reumatismali care manifestă comportamente de tip anexios, nu toți ajung la anexitate clinică. Deși frecvent anexitatea se manifestă sub forma plângerilor intense referitoare la durere, diverse studii au evidențiat faptul că stresul social prezintă o corelație mult mai strânsă cu anexitatea decât gradul de afectare al structurii și funcționalității articulațiilor și decât limitarea activitățiilor zilnice.

Datorită aspectului menționat afecțiunile reumatologiceridică un set diferit de provocări și încercări de adaptare a individului, care trebuie organizate și optimizate uneori pe parcursul întregii vieți. Problema vizibilității apare cu consecințe la nivel psihologic și chiar psihosocial din cel puțin două direcții: una este legată de vizibilitate în raport cu persoanele cu care se intră în contact, iar apoi contactul vizual direct cu propria boală. Pacientul vede exact modul în care arată, se manifestă și evoluează propria afecțiune, acumulând o serie de trăiri negative și temeri suplimentare în raport cu alte afecțiuni.

În ceea ce privește prima ipostază menționată aceasta poate atrage reacții negative din partea celor din jur, comportamente de evitare, dar cel mai important element de reținut este legat de pierderea controlului și a intimității pacientului în legătură cu transmiterea informațiilor despre boală. Astfel afecțiunile reuzmatologice devin un fel de “proprietate comună”, spre deosebire de alte categorii de afecțiuni a căror existență poate fi selectiv exprimată.

Capitolul VI. Anxietatea la bolnavii diagnosticați

cu poliartrită reumatoidă

6.1. Chestionare de evaluare a anxietatii S.T.A.I. -X1 și S.T.A.I. – X2

Pacienții anxioși care merg la consultație prezintă numeroase și variate simptome. b#%l!^+a?Câteodata simptomele psihopatologice sunt cele predominante, alteori cele psihomotorii și autonome: simptome psihopatologice, senzație chinuitoare de apărare, sentimentul de a fi neajutorat în fața unei amenințări neprecizate, neliniște și tensiune interioară.

Simptome psihomotorii: expresia feței indicând anxietatea, agitație psihomotorie până la raptus sau inhibiție psihomotorie până la stupoare.

Semne si simptome autonome: dilatarea pupilelor, tahipnee, insomnie, paloarea feței, gură uscată, absența libidoului și a potenței, accese de transpirație, diaree, hipertensiune, tahicardie, anorexie, hiperglicemie.

Pe lângă expresia feței, există două posibilități de observare a anxietății după indicii psihomotorii. Una din ele este agitația psihomotorie până la punctul de raptus, în timp ce cealaltă este inhibiția psihomotorie până la stupoare. Forma de agitație până la raptus poate fi comparată prin analogie cu apărarea agresivă, iar inhibiția până la punctul de stupoare se aseamănă cu mimarea morții. În sfârșit, simptomele autonome au o importanță deosebită. Ele pot fi uneori foarte caracteristice când simptomele psihopatologice fie lipsesc, fie nu pot fi exprimate de pacient. Dacă presupunem ca trauma emoțională poate produce anxietatea, aceasta este în special situația care se aplică tipului de personalitate cu predispoziția ereditară de a reacționa în mod depresiv. Anxietatea ca trăsătură se referă la tendința indivizilor de a răspunde cu anxietate ridicată la situații stresante și cu toate acestea măsurarea anxietății poate fi considerată un indicator al abilității de a face față stresorilor, cum, de altfel, am precizat anterior. S-a demonstrat că scorurle mari obținute la anxietate sunt asociate cu reducerea reușitei sarcinii și asta pentru că femeile cu astfel de scoruri sunt mult mai putin capabile să facă față stresorilor interveniți în tratament. Totodată, femeile cu un nivel înalt de anxietate sunt mult mai predispuse să folosească mecanisme psihologice de regresie și negare, pentru a micșora starea de anxietate.

S.T.A.I. FORMA –X1

Instrucțiuni: Mai jos sunt date diferite descrieri ale unor stari sufletesti. Cititi fiecare descriere in parte si incercuiti acea cifra  din dreapta descrierii care corespunde cu felul cum va simtiti acum, in acest moment. Nu exista raspunsuri bune sau rele. Nu pierdeti prea mult timp cu vreo descriere si dati acel raspuns care pare sa infatiseze cel mai bine felul cum va simtiti in prezent.

Tabel 5.1. Chestionare de evaluare a anxietatii S.T.A.I. -X1

S.T.A.I. FORMA –X2

Instrucțiuni: Mai jos sunt date diferite descrieri ale unor stari sufletesti. Cititi fiecare descriere in parte si incercuiti acea cifra  din dreapta descrierii care corespunde cu felul cum va simtiti de obicei. Nu exista raspunsuri bune sau rele. Nu pierdeti prea mult timp cu vreo descriere si dati acel raspuns care pare sa infatiseze cel mai bine felul cum va simtiti de obicei.

Tabel 5.2. Chestionare de evaluare a anxietatii S.T.A.I. –X2

6.2. Anxietatea la bolnavii diagnosticați cu poliartrită reumatoidă

Poliartrita reumatoida este o boala sistemica, cronică, având o etiologie necunoscută. Deși poate avea numeroase manifestări sistemice, trăsătura caracteristică a acestei afecțiuni e reprezentată de sinovita inflamatorie persistentă, adesea implicând articulații periferice cu o distribuție simetrică, ce are drept consecințe distrugerea cartilajului articular și producerea de eroziuni osoase cu deformarea consecutivă a articulațiilor.

Studiată anxietatea a fost găsită ca având o incidență mai mare la pacienții poliartritici decât în populația generală, unii autori fiind de părere că tulburarile anxioase sunt chiar mai frecvente decât depresia la acesti pacienti. Astfel, el-Miedany și colab (2002), au gasit tulburări anxioase la 70% din pacienții cu poliartrită reumatoidă studiați, în timp ce Ulanova și colab (2000) au găsit că 95% din pacienții studiați prezentau tulburări anxioase, responsabile de tulburările vegetative din această afecțiune. În niciunul din aceste studii însă nu sunt folosite criteriile moderne de clasificare a tulburarilor anxioase, ceea ce poate da naștere la discuții în ceea ce privește acuratețea determinării incidenței reale a tulburărilor anxietăți în poliartrită reumatoidă.

6.2.1. Obiective

Studiul de față își propune să evalueze frecvența anxietații la pacienții cu poliartrită reumatoidă, precum și încadrarea lor nosografică după criterii moderne de clasificare. Am pornit de la ipoteza că anxietatea se întâlnește într-o mai mare măsură în poliartrita reumatoidă decât în alte afecțiuni cronice, ipoteza pe care am testat-o comparativ cu lotul martor alcătuit din pacienți suferind de boala artrozică, o altă afecțiune somatică ce implică durere cronică și deficit funcțional. b#%l!^+a?

În al doilea rând, am urmărit în ce măsură anxietatea corelează cu mai multe variabile cum ar fi vârsta, durata bolii, numărul de exacerbări, stadiul evolutiv.

6.2.2. Ipoteza de lucru

Pentru testarea ipotezei conform careia tulburarile psihice apar într-o măsură mai mare la pacienții cu poliartrită reumatoidă decât în alte afecțiuni cronice, s-a realizat un studiu de comparație între cele două loturi de pacienți: semnificația diferenței între medii și semnificația diferenței între frecvențe.

Pentru a studia intrerelația dintre diferitele variabile studiate s-a realizat un studiu de corelație.

Pentru toate analizele s-a ales nivelul de semnificație p = 0.05

6.2.3. Studiu pilot

Lotul studiat a fost alcătuit din 56 pacienți cu poliartrită reumatoidă, examinați pe parcursul internării în Secția de Balneofizioterapie a Spitalului de Recuperare Cluj (30 cazuri), Secția de Reumatologie a Clinicii Medicala II (18 cazuri) și Secțiile de Interne și Recuperare a Spitalului Municipal Cluj (8 pacienți). Pacienții au fost examinați de către un medic reumatolog sau balneofizioterapeut, care a stabilit diagnosticul de poliartrită reumatoidă conform criteriilor A.R.A. De asemenea, au fost examinați de către un psihiatru și s-a aplicat la fiecare o baterie de teste psihologice.

Astfel, presupunem o relație directă, o corelație pozitivă între scorurile la anxietate și cele obținute în urma aplicării Chestionarului de evaluare și autoevaluare a manifestărilor psihocomportamentale.

Corelând șirurile de date corespunzătoare variabilelor anxietate și manifestări reumatologice, coeficient de corelație( r), pentru un prag de semnificație de( p), insecuritatea în direcția culpabilității– factor reprezentativ de culpabilitate anxioasă (o) și un coeficient de semnificație (s).

Caracteristicile lotului:

femei – 56

vârsta medie – 52,25 ani (s = 8,52, cuprinsă între 37 și 67 ani)

vechimea medie a bolii – 10, 928 ani (o = 6.409, cuprinsă între 3 și 24 ani)

numar mediu de acutizări – 11,803 (o = 6,436, cuprins între 3 și 20)

seropozitivitate – 75% (42 pacienți)

stadiul evolutiv

stadiul 1 – 16,07%

stadiul 2 – 21,43%

stadiul 3 – 25%

stadiul 4 – 37,5%

Fig. 5.1. Diagrama reprezentării stadiul evolutiv

Diagrama serodiagnosticului:

Fig.5.2. Diagrama serodiagnosticului

Lotul martor a fost alcătuit din 10 pacienți internati si pe Sectia de Reumatologie a Clinicii Medicala II Cluj și 52 pacienți pe Sectia de Balneofizioterapie a Spitalului de Recuperare Cluj (42 pac.)prezentând boală artrozică, cu diferite localizări:

coxartroza (38,46%),

gonartroza (32,69%),

alte localizari (28,85%).

b#%l!^+a?

Pacienții au fost examinați de către un medic reumatolog s-au balneofizioterapeut care a stabilit diagnosticul de boală artrozică, și de către un psihiatru, aplicându-se aceeași baterie de teste ca în cazul lotului experimental.

Caracteristicile lotului martor:

femei – 52

vârsta medie – 57,266 ani (o = 9.002, cuprinsă între 32 și 73 ani)

vechimea medie a bolii – 9,269 ani (o = 6,513, cuprinsă între 2 și 25 ani)

număr mediu de exacerbări – 8,153 (o = 5,46, cuprins între 2 și 20)

6.2.4. Evaluari și metode utilizate

Diagnosticul bolii somatice a fost pus de către medicul reumatolog sau balneofizioterapeut, conform criteriilor A.R.A de diagnostic.

Examenul psihiatric a fost efectuat de către un psiholog.

S-au administrat scale clinice și chestionarul de evaluare State Trait Anxiety Inventory (Spilberger), pentru evaluarea anxietatii.

6.2.5. Rezultate

Media scorurilor înregistrate de pacienții studiați la STAI-X1 este de 51,82 (s = 11,41) spre deosebire de media scorurilor la lotul martor care este 35,07 (o = 6,77), între cele două grupuri existând diferențe semnificative statistic la un prag de semnificatie p < 0,01. De asemenea media scorurilor STAI-X1 la pacientii poliartritici este semnificativ mai mare decât etalonul orientativ, media din populația generală 41,39 (s = 8,3).

În ceea ce priveste scorurile obtinute la scala STAI-X2, o scala cu fidelitatea mult mai ridicată decât a scalei STAI-X1, la grupul de pacienți poliartritici am constatat o medie a scorurilor de 57,78 (o = 6,68), în timp ce la lotul martor am gasit media scorurilor de 47,46 (o = 9,46), diferență semnificativă la pragul de semnificație p < 0,01.

În cazul scorurilor la scala STAI-X2, și lotul martor a obținut valori mai ridicate decât etalonul orientativ din populația generală: media 42.11 (s = 7.04), ceea ce sugerează că anxietatea este într-o mai mare măsură corelată cu afecțiunea cronică în general decât depresia, care ar fi mai frecvent asociata poliartritei reumatoide.

Din punct de vedere nosografic, am considerat în urma interviului clinic, că anxietatea constatată la pacienții din grupul studiat poate fi încadrată în următoarele entități:

tulburare de panică făra agorafobie, 2 cazuri (3,84%), care corespunde prevalentei pe viață la aceste tulburari (Weissman, 1994)

agorafobie, 5 cazuri (9,61%), un procent mai ridicat decat în populația generală (5,3%)

anxietate generalizată, 33 cazuri (63,46%), un procent mult mai ridicat decât prevalența pe viață a acestei tulburări în populația generală;

simptom asociat depresiei, 12 cazuri (23,07%)

Prin studiu de corelatie, s-a încercat stabilirea unor posibile influențe ale unor variabile independente cum sunt vârsta, vechimea bolii, numărul de exacerbări și stadiul evolutiv asupra depresiei și anxietății. Rezultatele au fost urmatoarele:

Anxietatea ca stare:

nu coreleaza cu vârsta (r = 0,02), cu numarul de acutizări (r = 0,22) și cu stadiul evolutiv (r = 0,04)

coreleaza moderat cu vechimea bolii (r = 0,39)

Anxietatea ca trăsătura:

nu coreleaza cu vârsta (r = -0,1) și cu stadiul evolutiv (r = 0,091)

coreleaza mai puternic decât anxietatea ca stare cu vechimea bolii (r = 0,51)

coreleaza moderat cu numarul de acutizări (r = 0.39)

b#%l!^+a?

Concluzii

Înainte de a trece la expunerea concluziilor propriu-zise, legate de rezultatele cercetării, dorim să facem câteva precizări de natură metodologică. Astfel, trebuie să recunoaștem un fapt care, într-o anumită măsură, poate constitui o limită a acesteia. Este vorba despre faptul că modalitatea de validare a instrumentelor utilizate poate fi contestată. De aceea, precizăm că nu emitem pretenția unei validări complete a instrumentelor, ci considerăm că am atins doar un anumit nivel de rigurozitate științifică, care ne-a permis utilizarea lor într-o cercetare de genul celei efectuate.

Cum toată cercetarea a avut ca centru de greutate ipotezele, și concluziile le vom formula tot în funcție de ipoteze. Să vorbim pentru început despre nivelul anxietății la pacienții cu poliartrită reumatoidă comparativ cu boală artrozică. În urma cercetărilor efectuate am observat că mediile obținute de pacienții cu poliartrită reumatoidă la chestionarele de anxietate au fost semnificativ mai mari decât cele ale pacienților cu boală artrozică.

Un alt aspect abordat în cercetarea de față se referă la faptul că anxietatea se află în relație directă cu manifestările reumatologice ale acestora, interesându-ne în special cazul subiecților cu poliartrită reumatoidă. Altfel spus, în cazul subiecților cu poliartrită reumatoidă, cu cât nivelul anxietății este mai ridicat, cu atât frecvența și intensitatea manifestărilor reumatologice sunt mai mari.

Se consideră că o cercetare este cu atât mai valoroasă, cu cât rezultatele ei sugerează noi direcții de cercetare. În acest sens, cercetarea noastră poate fi succedată de studii care să urmărească elaborarea unor programe de scădere / ameliorare a nivelului anxietății la pacienții cu poliartrită reumatoidă prin utilizarea și perfecționarea de metode (evident, la scară mai largă – cu un număr mai mare de participanți, cu mai multe întâlniri succesive).

Bibliografie

Aaron Temkin Beck,( 2005) Anxiety Disorders and Phobias: A Cognitive Perspective. New York: Basic Books Barlow, D.H., Vermilyea, J., Blanchard, E., Vermilyea, B., DiNardo, P. & Cerny, J.A. (1985). The phenomenon of panic. Journal of Abnormal Psychology, 94, 320-328.

Barlow DH (1988); Anxiety and its disorders: The nature and treatment of anxiety and panic, New York: Guilford Press.

Bucur, N, (1954), Forme reumatismale, Editura Medicală, pag 259

Clark, D.M., Salkovskis, P.M. & Chalkley, A.J. (1985). Respiratory control as a treatment for panic attacks. Journal of Behavior Therapy and Experimental b#%l!^+a?Psychiatry, 16 (1), 23-30.

Duțu, Al, (1978), Reumatologie clinică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, pag 174

Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, fourth edition, text revision, publicat în 1997,pag7

Freud, Sigmund. (1992), Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, Bucuresti: Editura E.D.P, R.A, pag 178

A.Le.Gall (2001)L’anxieté et l’angoisse , Paris , Editura Puf pag.21

Golu Mihai, (1993 )Dinamica personalității, Editura Genessis, București , pag 177

Golu, Mihai. (2000), Fundamentele psihologiei, București: Editura România de Mâine.pag. 169,266

Gorgoș, Constantin. (1988). Dicționar enciclopedic de psihiatrie. vol. II E-L. București, Editura medicală, pag 33

Gray Peter , Psihologie (1991) Boston editura Herald pag 331

Hayward, Sheila. (1999), Biopsihologie, București: Editura Tehnică. Pag 61,77

Horney, Karen (1996), Personalitatea nevrotică a epocii noastre, București: Editura Iri,pag.5,37-38,55,202

Holdevici, Irina (2000), Ameliorarea performanțelor individuale prin tehnici de psihoterapie, București: Editura Orizonturi pag 182, 212

Holdevici, Irina, (1998)Elemente de psihoterapie ,Editura ALL, București, , pag 114,159

Holdevici, Irina. (2002), Psihoterapia anxietății, București: Editura Dual Tech pag. 17

Ionescu, Ruxandra, (1997), Reumatologie, editura Național, București, pag 146- 151

Irina Scorban, (1997), Revista Psihologia, București, pag33

Janis, I. L. (1971). Groupthink. Psychology Today, pag. 5

Larousse ,Dicționarul de psihologie, (1998)Editura Univers Enciclopedic, București,

Mitrofan, Iolanda. (1999), Psihoterapia experiențială, București: Editura Infomedica.pag11

Manus, Andre. (1998), Psihozele și nevrozele adultului, București: Editura Științifică.pag 275

Neagoe, Maria, (2002), Psihopedagogia adaptării și a anxietății școlare, București: Editura Fundației Humanitas, pag 105,117,119,121, 201

Nuț, Sava. (2003), Anxietate și performanță la tineri, Timișoara: Editura Eurostampa.pag63, 64,149,151

Popescu, Paul -Neveanu. (1978), Dicționar de psihologie, București: Editura Albatros pag22, 28

Popescu Eugen, (1997), Reumatologie, Editura Național, București, pag 15

Remus Nestor, (1972), Diagnosticul bolilor reumatismale, Editura Medicală, București, pag 37

Sârbu, Aurelia, (1979) Psihiatrie Clinică, ghid alfabetic, Editura Dacia, pag 5

Stewart William, Controlul anxietății,Editura Meteor Press, pag 120-127.

Vasile Bogdan, (1986), Boala reumatismală, Editura Dacia, Cluj- Napoca, pag 112

Vasile, Bogdan, (1989), Bola reumatismală forma manifestă și latentă, Editura Dacia, Cluj- Napoca, pag 213-247

William Stewart(1998), Controlul anxietății, Cum să ne dominăm temerile și fobiile, Editura Meteor Press, București, , pag 11.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Bibliografie

Aaron Temkin Beck,( 2005) Anxiety Disorders and Phobias: A Cognitive Perspective. New York: Basic Books Barlow, D.H., Vermilyea, J., Blanchard, E., Vermilyea, B., DiNardo, P. & Cerny, J.A. (1985). The phenomenon of panic. Journal of Abnormal Psychology, 94, 320-328.

Barlow DH (1988); Anxiety and its disorders: The nature and treatment of anxiety and panic, New York: Guilford Press.

Bucur, N, (1954), Forme reumatismale, Editura Medicală, pag 259

Clark, D.M., Salkovskis, P.M. & Chalkley, A.J. (1985). Respiratory control as a treatment for panic attacks. Journal of Behavior Therapy and Experimental b#%l!^+a?Psychiatry, 16 (1), 23-30.

Duțu, Al, (1978), Reumatologie clinică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, pag 174

Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, fourth edition, text revision, publicat în 1997,pag7

Freud, Sigmund. (1992), Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, Bucuresti: Editura E.D.P, R.A, pag 178

A.Le.Gall (2001)L’anxieté et l’angoisse , Paris , Editura Puf pag.21

Golu Mihai, (1993 )Dinamica personalității, Editura Genessis, București , pag 177

Golu, Mihai. (2000), Fundamentele psihologiei, București: Editura România de Mâine.pag. 169,266

Gorgoș, Constantin. (1988). Dicționar enciclopedic de psihiatrie. vol. II E-L. București, Editura medicală, pag 33

Gray Peter , Psihologie (1991) Boston editura Herald pag 331

Hayward, Sheila. (1999), Biopsihologie, București: Editura Tehnică. Pag 61,77

Horney, Karen (1996), Personalitatea nevrotică a epocii noastre, București: Editura Iri,pag.5,37-38,55,202

Holdevici, Irina (2000), Ameliorarea performanțelor individuale prin tehnici de psihoterapie, București: Editura Orizonturi pag 182, 212

Holdevici, Irina, (1998)Elemente de psihoterapie ,Editura ALL, București, , pag 114,159

Holdevici, Irina. (2002), Psihoterapia anxietății, București: Editura Dual Tech pag. 17

Ionescu, Ruxandra, (1997), Reumatologie, editura Național, București, pag 146- 151

Irina Scorban, (1997), Revista Psihologia, București, pag33

Janis, I. L. (1971). Groupthink. Psychology Today, pag. 5

Larousse ,Dicționarul de psihologie, (1998)Editura Univers Enciclopedic, București,

Mitrofan, Iolanda. (1999), Psihoterapia experiențială, București: Editura Infomedica.pag11

Manus, Andre. (1998), Psihozele și nevrozele adultului, București: Editura Științifică.pag 275

Neagoe, Maria, (2002), Psihopedagogia adaptării și a anxietății școlare, București: Editura Fundației Humanitas, pag 105,117,119,121, 201

Nuț, Sava. (2003), Anxietate și performanță la tineri, Timișoara: Editura Eurostampa.pag63, 64,149,151

Popescu, Paul -Neveanu. (1978), Dicționar de psihologie, București: Editura Albatros pag22, 28

Popescu Eugen, (1997), Reumatologie, Editura Național, București, pag 15

Remus Nestor, (1972), Diagnosticul bolilor reumatismale, Editura Medicală, București, pag 37

Sârbu, Aurelia, (1979) Psihiatrie Clinică, ghid alfabetic, Editura Dacia, pag 5

Stewart William, Controlul anxietății,Editura Meteor Press, pag 120-127.

Vasile Bogdan, (1986), Boala reumatismală, Editura Dacia, Cluj- Napoca, pag 112

Vasile, Bogdan, (1989), Bola reumatismală forma manifestă și latentă, Editura Dacia, Cluj- Napoca, pag 213-247

William Stewart(1998), Controlul anxietății, Cum să ne dominăm temerile și fobiile, Editura Meteor Press, București, , pag 11.