Anatomia Articulatiei Cotului

LUCRARE DE LICENȚĂ

CUPRINS:

PARTEA GENERALĂ

I. 1. Introducere

I.2. Anatomia cotului

I.3. Biomecanica articulației cotului

I.4. Epicondilita laterală

I.4.1. Generalități

I.4.2. Incidență

I.4.3. Etiopatogenie

I.4.4. Simptomatologie

I. 4.5. Tratament

II. PARTEA SPECIALĂ

II. 1. Scopul lucrării

II.2. Motivația alegeii temei

II. 3. Material și metode

II. 4. Rezultatele obținute

II.5. Concluzii

III. BIBLIOGRAFIE

MOTTO :

" Unul dintre cele mai adânci secrete ale vieții este că tot ceea ce merită făcut este ceea ce facem pentru alții "

Lewis Carol

PARTEA GENERALĂ

INTRODUCERE

ANATOMIA ARTICULAȚIEI COTULUI

OASELE care alcătuiesc articulația cotului sunt:

humerusul;

ulna(cubitusul)

radiusul;

HUMERUSUL

Humerusul (osul brațului) este un os lung, prezentând un corp (diafiză) și două extremități (epifize) dintre care una superioară și alta inferioară.

Prin extremitatea superioară humerusul se articulează cu centura scapulară, în cavitatea glenoidă a omoplatului, iar prin extremitatea inferioară participă la articulația cotului.

Extremitatea superioară prezintă o suprafață articulară netedă și rotunjită, reprezentând circa o treime dintr-o sferă, care se numește capul humeral, mărginit lateral de un șanț circumferențial – gâtul anatomic.

Corpul sau diafiza, are forma unei prisme triunghiulare, puțin răsucită în lung și prezintă trei fețe:

fața laterală;

fața medială;

fața posterioară.

Fața laterală prezintă cam în regiunea mijlocie, tuberculozitatea deltoidiană sau “V”-ul deltoidian pe care se inserează mușchiul deltoid.

Extremitatea inferioară se deosebește de cea superioară prin faptul că este turtită antero-posterior.

Porțiunea articulară are o parte care corespunde capului ulnei și prezintă o suprafață articulară cu forma de scripete, numită trohleea humerală.

Deasupra trohleei, pe fața anterioară, se găsește o gropiță numită foseta coronoidă, în care pătrunde apofiza coronoidală a ulnei, iar pe fața posterioară o gropiță mai mare, foseta olecraniană, unde pătrunde olecraniul.

O altă parte corespunde osului radius și are forma unei proeminențe emisferice, așezată lateral față de trohlee, numindu-se condilul humeral.

Fața medială prezintă o porțiune mijlocie în care se află un orificiu nutritiv.

Fața posterioară la nivelul căreia se află șanțul nervului radial ce coboară spre marginea laterală a humerusului oblic în jos, dinspre medial spre lateral se găsesc nervul radial și artera brahială profundă.

ULNA (CUBITUSUL)

Ulna este așezată în partea internă a antebrațului, în jurul său se rotește radiusul în mișcările de pronație și supinație, prezentând un corp și două extremități.

Extremitatea superioară este îngroșată și are o largă suprafață articulară, ca o scobitură, numită incizena, delimitată de două apofize: una posterioară, numită apofiza olecraniană, care formează proeminența cotului și alta orizontală îndreptată anterior, numită apofiza coronoidă.

Pe partea externă a apofizei coronoide este o suprafață articulară, numită incizura radială care se articulează cu circumferința capului radial.

Ciocul olecranului pătrunde în fosa olecraniană a humerusului, iar vârful apofizei coronoide pătrunde în fosa coronoidă.

Capul ulnei este prismatic triunghiular la partea superioară și cilindrică la partea inferioară.

Muchia dintre radius este foarte pronunțată la mijlocul corpului și se numește creasta interosoasă.

Extremitatea inferioară este formată dintr-o parte sferică, numită capul ulnar și din apofiza stiloidă a ulnei.

Olecranul este o apofiza posterosuperioară a ulnei, cu direcție verticală, având forma unei prisme. Prezintă urmatoarele regiuni:

o bază foarte largă care face corp cu osul;

un vârf în formă de cioc;

o față anterioară, articulară, care face parte din marea cavitate sigmoidă.;

o față posterioară, când plană, când convexă pe care se inseră mușchiul triceps brahial;

o față internă pe care se inseră un fascicul al ligamentului lateral intern;

o față pe care se inseră fasciculele superioare ale anconeului.

Apofiza coronoidă este o apofiză voluminoasă, anterioară și inferioară cu o direcție orizontală și prezintă:

o bază largă;

un vârf (ciocul apofizei coronoide);

o față superioară articulară care face parte din marea cavitate sigmoidă;

o față inferioară rugoasă pe care se inseră brahialul anterior;

o margine pe care se inseră fasciculul anterior al ligamentului lateral intern;

o margine externă unde se inseră extremitatea anterioară a ligamentului inelar și fasciculul anterior al ligamentului lateral extern.

La baza apofizei coronoide se află un tubercul rugos (tuberculul subcoronoidian) pe care se inseră ligamentul Weitbrecht.

Cavitate sigmoidămică este articulară, aceasta etalându-se între apofiza coronoidă și olecran și se articulează cu cupșoara radială continuându-se cu marea cavitate sigmoidă.

Sub ea se află o mică suprafață rugoasă pe care se inseră scurtul supinator

RADIUSUL

Radiusul este un os lung situat în prelungirea degetului mare, în partea laterală a antebrațului, când mâna este în supinație și este format dintr-un corp numit diafiză și două extremități numite epifize.

Extremitatea proximală prezintă un segment de cilindru concav superior, numit capul radiusului, acesta prezentând două suprafețe articulare:

suprafața superioară concavă, numită “cupușoara radială” ce se va articula cu capitulum;

circumferința articulară a capului radial ce se va articula cu incizura radiala a ulnei.

Distal de cap se află colul radiusului, inferior și anterior de col se află tuberozitatea radiusului, se continuă cu câte o creastă proximal și distal, creasta distală se continuă inferior cu marginea anterioară a radiusului.

Corpul radiusului este cilindric în partea superioară și prismatic triunghiular în partea inferioară, prezentând trei fețe și trei margini.

Fața anterioară este netedă și prezintă proximal orificiul nutritiv, iar fețele laterală și posterioară sunt convexe.

Marginile sunt anterioară, posterioară (rotunjită) și interosoasă, iar marginea interosoasă este ascuțită și începe la 3-4 cm inferior de tuberozitatea radiusului și la nivelul său se inseră membrana interosoasă. Distal, marginea interosoasă se bifurcă cuprinzând între brațele ei incizura ulnară a radiusului.

Extremitatea distală este mai voluminoasă față de cea proximală, iar fața sa

inferioară se mai numește și fața articulară carpiană și este triunghiulară cu vârful lateral, prezentând o mică creastă sagitală care o subdivide în două fațete articulare: laterală, triunghiulară, pentru osul scafoid și medială, patrulateră, pentru osul semilunar.

Lateral, vârful suprafeței triunghiulare se termină cu o apofiză orientată distal, numită stiloid sau stiloida cubitală.

Fața anterioară este ușor concavă, iar cea posterioară ușor convexă. Posterior, epifiza distală prezintă două șanțuri pentru tendoanele mușchilor și la nivelul feței laterale sunt două șanțuri verticale pentru tendoanele mușchilor. Medial, extremitatea distală prezintă incizura ulnară a radiusului ce se va articula cu circumferința articulară a capului ulnei.

Fig. 1.1 Epicondilita laterală

Fig. 1.2. Epicondilita laterală

Artrologia este ramura anatomiei care studiază articulațiile. Aceasta reprezintă totalitatea elementelor anatomice prin care se unesc două sau mai multe oase.

Articulațiile se pot clasifica astfel:

în funcție de gradul de mobilitate;

în funcție de gradul de libertate.

În funcție de gradul de mobilitate, articulațiile se împart în trei categorii:

articulații fibroase sau sinartroze (fixe);

articulații cartilaginoase sau amfiartroze (semimobile);

articulații sinoviale sau artrodii (mobile).

În funcție de gradul de libertate, raportat la toate cele trei planuri ale spațiului sunt:

articulții uniaxiale (cu un frad de libertate);

articulații biaxiale (cu dou[ grade de libertate);

articulații triaxiale (pluriaxiale).

ARTICULAȚIA COTULUI

Este o articulație complexă, fiind alcătuită din trei articulații:

articulația humero-ulnară(între trohleea humerală și incizura trohleeară a cubitusului);

articulația humero-radială(între capitulum și cupșoara radială);

articulația radio-cubitală proximală (între circumferința articulară a capului radial și incizura radială a cubitusului).

Cele trei cavități articulare comunică între ele, capsula fiind comună.

Suprafețele articulare sunt alcătuite din humerus și cubitus.

humerusul prezintă capitulum (lateral) și trohleea humerală (medială);

cubitusul prezintă incizura trohleară (superior), pentru capitulum și circumferința articulară a capului radiusului, pentru incizura radială a cubitusului.

Mijloacele de unire sunt capsula articulară și ligamentele articulației cotului.

Capsula articulară. Atât capsula articulară cât și membrana sinovială sunt comune pentru toate cele trei articulații (humero-radială, humero-cubitală și radio-ulnară proximală) ale cotului și de aceea denumirea corectă a acestei articulații este articulația cotului chiar dacă din punt de vedere anatomic ea este formată din trei articulații. Capsula articulară este relativ laxă, ea fiind întărită de mai multe ligamente.

Pe humerus, capsula articulară mărginește superior fosele olecraniană, coronoidă și radială trecând distal de epicondilii care ramân astfel extraarticular.

Pe ulnă, capsula articulară se inseră pe marginile incizurii trohleare, până la nivelul incizurii radiale, unde trece pe radius, inserându-se în continuare pe colul acesteia până la 5-7 mm distal de cap.

Capsula articulară prezintă la exterior fascicule longitudinale, iar între acestea sunt recesuri ale sinovialei.

Ligamentele articulației cotului sunt:

ligamentul colateral radial (extern), care se întinde între epicondilul humeral extern (proximal) și fața externă a olecranului și zona externă a ligamentului inelar (distal);

ligamentul colateral lunar (intern) se întinde între epicondilul humeral intern

(proximal) și fețele interne ale apofizei coronoide și olecranului (distal);

ligamentul inelar al radiusului se întinde de la partea anterioară a incizurii radiale, înconjoară gâtul radiusului și se inseră pe partea posterioară a incizurii radiale a cubitusului;

ligamentul pătrat (Denuce) este situat în incizura radială a cubitusului și marginea internă a gâtului radiusului.

Ligamentul inelar și ligamentul pătrat leagă epifiza proximală a radiusului de epifiza proximală a cubitusului.

Sinoviala pornește din marginile trohleei și capitulului, pătrunde în cele trei fose ce se reflectă în capsulă, fiind bine reprezentată, iar între sinovială și capsula articulară există o cantitate variabilă de țesut adipos.

MUȘCHII

Flexori, sunt reprezentați de: mușchii biceps brahial, brahial, brahioradial, epitrohleeni și mușchiul rotund pronator.

Extensori : triceps brahial, anconeu, și mușchii extensori ai carpului și degetelor.

Pronatori: mușchiul rotundul pronator, pătratul pronator, flexor radial al carpului.

Supinatori: mușchiul biceps brahial, mușchiul supinator.

Mușchiul biceps brachial

Este un mușchi lung, fusiform, cu originea pe scapulă, prin două capete distincte lung și scurt care unesc întrun corp muscular ce coboară prin loja anterioară a brațului și se termină pe extremitatea superioară a radiusului.

La omul viu, medial de el există un șanț bicipital care răspunde traiectului arterei brahiale, iar lateral, când mușchiul biceps este contractat apare șanțul bicipital lateral.

Origine

capul scurt – pe procesal coracoid;

capul lung – pe tuberculul supraglenoidian al scapulei și pe cadrul glenoidal.

Inervație – nervul musculocutanat.

Acțiune

puternic flexor al antebrațului pe braț;

la începutul contracției este supinator;

rotator medial al brațului, această acțiune fiind realizată prin capil lung.

Mușchiul brahial anterior

Este un mușchi lățit, situat la partea anterioară și inferioară a brațului, înapoia biceoracoid;

capul lung – pe tuberculul supraglenoidian al scapulei și pe cadrul glenoidal.

Inervație – nervul musculocutanat.

Acțiune

puternic flexor al antebrațului pe braț;

la începutul contracției este supinator;

rotator medial al brațului, această acțiune fiind realizată prin capil lung.

Mușchiul brahial anterior

Este un mușchi lățit, situat la partea anterioară și inferioară a brațului, înapoia bicepsului și dă lărgimea brațului în partea inferioară.

Origine

este pe fețele anterioare și marginile humerusului pe buza inferioară a tuberozității deltoidiene, dedesuptul inserției deltoidului și pe cele două septuri intermusculare ale brațului în special pe cel medial;

Inervație

provine din nervul musculocutanat, mai rar din nervul radial;

Acțiune

cel mai puternic flexor al entebrațului pe braț;

tensor al capsulei articulare.

Mușchiul brahioradial

Este cel mai superficial și cel mai puternic mușchi al regiunii laterale a antebrațului.

Origine

se face pe marginea laterală a humerusului și pe septul intermuscular lateral al brațului;

Inervație

– provine din nervul radial;

Acțiune

puternic flexor al antebrațului pe braț;

supinator – când antebrațul este în pronație forțată;

pronator – când antebrațul este în supinație completă

Mușchiul triceps brahial este un mușchi voluminos, format din trei porțiuni, una mai lungă și două mai scurte , acest mușchi se află în regiunea posterioară a brațului.

Origine

capul lung se inseră printr-un tendon pe tuberculul infraglenoidal al scapulei, trece prin capsula articulară a umărului și coboară intre cei doi mușchi rotunzi pentru a se unii cu celelalte două capete, urmând să formeze corpul mușchiului.

capul medial se inseră pe spectul intermuscular brahial medial și pe fața posterioară a humerusului, situat sub șanțul radialului.

Inervație – provine din ramuri ale nervului radial;

Acțiune

extensor al antebratului pe braț;

tensor al capsulei articulare;

extensor și adductor al brațului prin capul lung;

Mușchiul anconeu

Este un mușchi mic, triunghiular, situat in regiunea cotului, care poate fi considerat ca o porțiune a tricepsului brahial.

Origine – pe partea posteromedială a epicondilului lateral

Inervație- provine din nervul radial

Acțiune – extensor al antebrațului

În flexie, pe langă principalii mușchii enunțatți antetior(brahial, biceps, brahioradial), mai intervin următorii mușchii: rotund pronator, flexor radial al capului, palmar lung, flexor ulnar al capului, flexor superficial al degetelor.

În mișcarea de extensie mai participă și alți mușchi, pe lângă triceps și anconeu. Mușchii epicondilieni sunt următorii: extensorul degetelor, extensorul degetului mic, extensorul ulnar al capului, scurtul extensor radial al capului.

Mușchii epicondilieni îsi au originea pe epicondilul lateral al humerusului.

Extensorul degetului mic

Origine: – epicondilul humerusului și fascia antebrahială

Acțiune: – extensor al degetului mic;

Inervație:- este dată de un firișor al ramurii profunde a nervului radial.

Extensorul degetelor

Origine: – epicondilul lateral și fascia antebrahială

Inserția:

se face prin 3 tendinoase pentru fiecare deget: una mijlocie pentru fața posterioară a bazei falangei mijlocii și 2 colaterale pentru falanga distală.

Acțiune:

extensia falangei mijlocii pe cea proximală;

extensia falangei distale;

extensia degetelor pe metacarp, a mânii și antebrațului;

Inervație:

– provine din ramura profundă a radialului.

Extensorul ulnar al carpului

Origine:

– epicondilul lateral și fața posterioară a ulnei.

Inserția:

– partea medială a bazei metacarpianului V.

Acțiune:

– extensor și adductor al mâinii.

Inervație: provine din ramura profundă a nervului radial.

Scurtul extensor radial al carpului

Origine:- epicondilul lateral.

Inserția: – baza metacarpianului III (fața dorsală).

Acțiune: – extensor al mâinii pe antebraț.

Inervație:- provine din ramura profundă a nervului radial.

Lungul extensor radial al carpului

Origine: – epicondilul lateral.

Inserția: – baza metacarpianului II.

Acțiune:

– flexor al cotului;

– extensor al mâinii;

– pronator din poziție de supinație extermă;

Inervație:- nervul radial.

BIOMECANICA ARTICULAȚIEI COTULUI

Articulația cotului este o articulație cu conducere osoasă, ceea ce semnifică faptul că limitarea mișcărilor este dată in primul rând de forma suprafețelor articulare. Ligamentele și mușchii joacă un rol secundar în această limitare și în conducerea mișcării.

În articulația humeroantebrahială sunt posibile două mișcări flexia și extensia.

Mișcarea de flexie este mișcarea prin care antebrațul se apropie de braț, axul articular in jurul căruia se execută mișcarea nu este perfect transversal ci este orientat din afară inăuntru, dinainte înapapoi și de sus în jos trecând prin mijlocul trohleei și al capitulului humeral. Urmare a acestui fapt, în flexie antebrațul ajunge puțin medial față de braț.

Amplitudinea normală a flexiei este de 150° .Diferența dintre flexia activă și cea pasivă este de 10°, ca atare flexia pasivă are o amplitudine medie de 160°.

Limitarea flexiei este făcută de închiderea părții posterioare a capsulei, de mușchiul triceps brahial, de țesuturile moi de la nivelul plicii cotului precum și prin pătrunderea procesului coronoid in foseta corespunzătoare.

Membrul superior acționează ca un lanț cinematic deschis prin contracția mușchiului brahial anterior și a mușchiului triceps brahial, iar antebrațul ca o pârghie de gradul III, cu forța la mijloc. Punctul de sprijin este reprezentat de articulația cotului iar rezistența de greutatea antebrațului.

Dacă membrul superior acționează ca un lanț cinematic închis (poziția stând în măini) antebrațul acționează ca o pârghie de gradul I, cu sprijin la mijloc .

Mișcarea de extensie este mișcarea prin care antebrațul se îndepărtează de braț ajungînd la finalul mișcării sa il prelungească. Amplitudinea extensiei active este de 150° iar cea a extensiei pasive este de 160°.

La sfârșitul mișcării de extensie, axul longitudinal al antebrațului formează cu axul longitudinal al brațului un unghi obtuz de 170° deschis in afară (valgusul fiziologic al cotului), datorat orientării trohleei humerale.

Mișcarea de extensie este limitată de vârful olecranului care este oprit de fosa olecraniană, precum și de ligamentul anterior al cotului care este pus în tensiune.

În articulația radioulnară proximală sunt posibile mișcările de pronație și supinație.

Mișcarea de pronație răsucește antebrațul înăuntru, fiind efectuată de mușchii pătratul pronator și rotundul pronator.

Mișcarea de supinație răsucește antebrațul înafară, ea fiind produsă de mușchii biceps brahial și supinator.

Antebrațul se află în poziție de valgus fiziologic de circa 10o când cotul este în extensie completă, în poziție neutră când cotul este în flexie de 80o și în varus fiziologic de circa 6o când cotul este în flexie completă.

Suprafețele articulare sunt aproape sferice, astfel încât centrii de rotație descriu instantaneu pe fața laterală a epifizei humerusului o elipsă de 1-3 mm în timpul mișcării de flexie-extensie.

În extensie, olecranul ajunge în fundul fosei olecraniene, iar porțiunea anterioară a capsulei cât și mușchii anteriori vor fi întinși la maxim. Ulna este osul care participă obligatoriu la mișcările de flexie-extensie ale antebrațului, astfel încât radiusul urmează ulna. În articulația cotului se produc și mișcări foarte reduse de înclinare radială, așa încât articulația humero-radială participă și la mișcări de pronație și supinație, iar articulația cotului este o pârghie de gradul III în care forța (F) este situată la mijloc, între punctul de rezistență (R) și punctul sprijin (S)., actionând cu pierdere de forță și câștig de deplasare, fiind deci o pârghie de viteză.

R – Greutatea susținută de forța palmară;

S – Punctul de sprijin;

F – Inserția bicepsului brahial pe tuberozitatea radiusului.

F

R S

Fig. 1.3. Articulația cotului pârghie de gradul III

Locul de aplicare al punctului de forță (F) are o importanță deosebit de mare, atunci când acesta este dispus la mijloc, pârghia lucrează cu forță și viteză medie:

– aproape de punctul de sprijin, pârghia lucrează cu forță scăzută și viteză mare fiind o pârghie de viteză;

aproape de punctul de rezistență, pârghia lucrează cu forță crescută și viteză scăzută și este o pârghie de forță;

articulația cotului este un lanț cinematic deschis prin contracție izotonică a bicepsului brahial (în flexie).

Mișcările de flexie-extensie ale antebrațului pe braț se produc în jurul unui ax transversal care traversează din afară înăuntru extremitatea inferioară a humerusului.

În general, această axă reprezintă bisectoarea unui ungí obtuz, deschis în afară, care formează în extensie completă axa longitudinală a humerusului cu cea a cubitusului.

Mișcari de înclinare radială

Mișcarile de lateralitate sunt foarte limitate, dar există. Fixând brațul, fară mare efort antebrațul se înclină, fie înăuntru, fie afară.

Sappey susținea că mișcările de lateralitate nu se produc decât când antebrațul este semiflectat sau flectat. Ele sunt nule cu antebrațul în extensie completă din cauya tensiunii ligamentelor laterale.

Cercetătile lui Wilmart au demonstrat că pronația prealabilăa mâinii majorează sensibil excursia laterală a antebrațului, fie în afară, fie înăuntru.

Stabilitatea cotului

Articulația cotului conferă stabilitate în timpul mișcărilor de valgus, fiind un pivot pentru încărcarea axială. Fără ligament colateral ulnar, aflat pe partea medială a articulației, antebrațul s-ar putea disloca în lateral în timpul valgusului.

Ligamentul colateral ulnar este mai bine dezvoltat decât ligamentele laterale. Această stabilitate ajută în unele activități precum ridicarea unor obiecte mari în timpul căreia cotul este supus de obicei mai degrabă presiunii în valgus decât în varus. Tendoanele extensorilor pumnului, cu origine pe septul intermuscular lateral al brațului și pe epicondilul lateral al humerusulu, ajută la stabilirea cotului în presiunea provocată în varus. În procesul stabilizării, acest complex musculo-tendinos este supus unei încercări excentrice și posibile suprasolicitări.

Cotul facilitează mișcările de pronație-supinație ale antebrațului . capul și gâtul radiusului se află într-un complex capsulo-ligamentar care include și ligamentul inelar. Deși e rar supus unor traumatisme acute în prono-supinație, cotul este adesea suprasolicitat în aceste planuri de mișcare rezultând leziuni ale țesuturilor moi. Pensarea nervului radial se poate produce însă foarte rar.

Fig 1.4. Normal Elbow

EPICONDILITA LATERALĂ

GENERALITĂȚI

Epicondilita laterală survine datorită tracțiunilor bruște și violente asupra inserțiilor epicondiliene ale mușchiilor supinatori ai antebrațului. Ea reprezintă de fapt o entezită a inserțiilor osoase, complicată tardiv cu periostită și cu afectarea secundară a țesutului subiacent, de tip necroză aseptică sau osteofitoză. Aceasta apare în urma microtraumatismelor și a suprasolicitării îndelungate a mușchilor, manifestându-se fie pe partea laterală fie pe partea medială.Trebuie meționat faptul că prezenta lucrare se referă strict la epicondilita laterală, denumită și „cotul tenismenului” (fiind afectată partea laterală a cotului).

Afectarea epicondilului lateral implică și afectarea mușchilor care se inseră la acest nivel, dintre care cei mai atinși sunt extensorul scurt radial al carpului, extensorul comun al degetelor, extensorul lung radial și cel ulnar al carpului. Deoarece locul de inserție al extensorilor este foarte mic, forțele care se dezvoltă în mușchi creează o încărcatură foarte mare pentru unitatea de suprafață.

Tenisul de câmp

Mișcările repetate precum și forțele aplicate în articulația umărului, sunt cele mai intâlnite cauze care provoacă apariția traumatismelor, în jocul de tenis. Serviciul și atacul solicită musculatura implicată în realizarea acestor acțiuni mai mult decât celelalte procedee existente în tenis, fiind cauza principală a leziunilor umărului. Cele trei acțiuni principale ce caracterizează jocul de tenis sunt: serviciul, forehand-ul, backhand-ul;

Serviciul

Este lovitura de bază a jocului de tenis și poate fi divizată în 4 faze : pregătitoare, de inițiere a mișcării, de lovire și faza finală.

a) Faza pregătitoare

Are loc atunci când sportivul se pregătește pentru acțiunea de aruncare a mingii. Corpul este perpendicular pe linia serviciului, cu greutatea menținută pe piciorul din spate, piciorul din față fiind orientat spre direcția de serviciu. Umărul este în abducțiune ușoară, extensie și rotație externă iar trunchiul este poziționat în ușoară flexie laterală și rotație.

b) Faza de inițiere a mișcării

Începe cu eliberarea mingii din mâna opusă și continuă până îm momentul în care umărul membrului care menține racheta este poziționat în rotație externă maximă. Scapula este în rotație și adducție iar umărul este abdus și rotat extern, cotul fiind flexat. Mușchii supraspinos, infraspinos și subscapular sunt activi, stabilizând umărul în fosa glenoidă. Subscapularul are rolul de a decelera rotația externă, în pregătirea pentru accelerare. Mușchiul dințatul anterior este activ în stabilizarea scapului pe peretele toracic, rotind scapula în poziție corectă, constituindu-se într-o platformă pentru mișcările articulației gleno-humerale. Deltoidul posterior și înclinarea trunchiului sunt responsabile pentru abducția umărului. Activitatea bicepsului este moderată în timpul acestei faze permițând susținerea rachetei în poziția corectă cu cotul flexat peste linia verticală a corpului.

c) Faza de lovire (de accelerație)

Începe cu mișcarea de rotație internă a umărului și se încheie în momentul contractului dintre rachetă și minge. Rotașia internă gleno-humerală este rapidă și puternică fiind însoțită de adducția umărului, extensia cotului și flexia trunchiului. Este cea mai rapidă și scurtă fază a serviciului. Muschiul subscapular este activ în producerea rotaței interne, pectoralul mare și dorsalul acționează pentru a produce mișcarea de adducție a brațului. Stabilizatorii scapulari, având un rol critic, sunt activi pe masură ce continuă să mentină o poziție optimă a scapulei și stabilizarea ei pe peretele toracic. Bicepsul este contractat excentric controlând extensia cotului și pronația.

d) Faza finală

Ultima fază a serviciului apare în momentul contactului dintre rachetă și minge și se încheie odată cu finalizarea mișcării. Schimbările rapide existente, de la mișcarea de accelerație la cea de decelerație, plasează forțe suplimentare la nivelul articulației umărului, obligând mușchii scapulari și gleno-humerali să treacă de la nivele de activitate moderate la nivele de activitate foarte înalte pentru a realiza decelerarea și protecția umărului. Cea mai mare parte a acestor mușchi au o activitate intensă la începutul fazei de încheiere, urmând ca pe parcursul mișcării nivelul lor de activitate sa se minimizeze. Mușchii dorsali și pectoralul mare decelearează mișcarea anterioară a umărului; mușchii coifului rotatorilor se contractă excentric pentru a realiza decelerarea momentului anterior, dințatul anterior se contractă excentric iar bicepsul continuă controlul excentric al cotului.

Lovitura de forehand

Lovitura de forehand poate fi împărțită în trei faze:

– faza de pregătire a rachetei;

– faza de lovire;

– faza de încheiere.

a) Faza de pregătire a rachetei

Începe cu mișcarea de pozoționare a umărului și se încheie cu inițierea transferului de greutate a corpului pe piciorul din față. Trunchiul și șoldurile sunt în rotație externă, iar membru superior este poziționat în abducție și rotație externă, greutatea corpului fiind menținută pe piciorul din spate. Poziționarea umărului este în primul rând reziltatul rotației trunchiului și șoldurilor, activitatea musculară la nivelul umărului fiind destul de mică.

b) Faza de lovire

Începe cu transferul de greutatea a corpului pe piciorul din față și se încheie în momentul impactului rachetei cu mingea. În timpul acestei faze racheta și întregul corp sunt miscate spre înainte iar șoldurile și trunchiul încep să se rotească. Apare mișcarea de rotație internă rapidă și adducție a umărului. Rotația internă este reyultatul contracției puternice a subscapularului iar adducția se realizează datorită activității pectoralului mare. Mușchiul dintat anterior este activ pentru a continua protracția și stabilizarea scapulei, iar bicepsul lucrează pentru a păstra cotul usor flectat.

c) Faza de încheiere

Începe odată cu contactul rachetei cu mingea și se încheie în momentul finalizării mișcării de forehand. Mușchii dințatul anterior, subspinosul, supraspinosul și bicepsul sunt extremi de activi.

Lovitura de backhand

Este similară loviturii de forehand fiind împărțită în 3 faze:

– faza de pregătire a rachetei;

– lovirea mingii;

– faza de încheiere.

a) Faza de pregătire a rachetei

Începe cu mișcarea de întoarcere a umărului membrului dominant pentru al plasa pe direcția fileului și se încheie cu inițierea transferului de greutate pe piciorul din față. Trunchiul și șoldurile sunt rotate, greutatea corpului fiind menținută pe piciorul din spate, umărul este rotat intern și addus iar cotul este flexat. Activitatea musculară a umărului este relativ redusă.

b) Lovirea mingii

Începe în momentul transferului greutății pe piciorul din față și se încheie cu contactul rachetei cu mingea. Trunchiul și șoldurile încep mișcarea de rotație ier pe măsură ce greutatea este transferată, scapula realizează o mișcare de retracție iar umărul este abdus și rotat extern și cotul flectat. Această mișcare este extrem de puternică, rotația externă a umărului fiind determinată de mușchii rotatori ai coifului. Deltoidul mijlociu este de asemenea activ, pe măsură ce umărul este abdus, dințatul anterior acționează ca stabilizator al scapulei iar bicepsul ca un decelerator al cotului.

c) Faza de încheiere

Începe în momentul contactului rachetei cu mingea și se finalizează odată cu încheierea loviturii. Cei mai activi muschi în timpul acestei faze sunt deltoidul mijlociu, bicepsul, supraspinosul, subspinosul.

Fig. 1.5. Lovitura de rever (backhand)

INCIDENȚĂ

Această afecțiune se întâlnește la aproximativ 5-8 % dintre jucătorii de tenis, cea mai mare incidență este prezentă la grupele de vârstă cuprinse între 40-50 ani, în special la jucătorii amatori de tenis (datorită lipsei tehnicii de joc). Frecvența epicondilitelor este diferită : 13% la profesioniști, 50% la amatori. Această diferență de procentaj se explicăprin rolul factorilor tehnici: prize greșite ale rachetei, lovitură de backhand (rever) neexecutată corect, utilizarea membrului superior ca o pârghie rigidă.

ETIOPATOGENIE

Cotul tenismenului se bazează pe un proces degenerativ la zona de inserție a tendoanelor. Studiile nu au putut demonstra niciun proces inflamator în această afecțiune. Afectarea tendoanelor din vecinătatea epicondililor humerali apare din cauza unor microtraumatisme sau suprasolicitării repetate ale cotului. Organismul reacționează la aceste mecanisme prin adaptarea zonei de inserție a tendoanelor la stres, prin schimbarea structurii fibrelor de colagen din componența tendoanelor. Dacă dispare capacitatea de regenerare și adaptare la stres, se instalează procesele degenerative. În epicondilită durerea apare din cauza modificării structurii chimice a matricei extracelulare, a prezenței țesutului fibros sau din cauza iritației terminațiilor nervoase libere.

Tenisul este cauza cea mai des întâlnită a acestei inflamații datorată unei tensiuni excesive și repetate asupra tendonului, prin succesiunea undelor de șoc și a vibrațiilor care îi sunt transmise prin intermediul osului și al mușchilor.

Una din cauzele evidente ce reproduc simptomele cotului tenismenului este contractura musculaturii, fie intriseci, fie extrinsenci(prin elongație traumatică).

O altă cauză a tenisului elbow-lui este comprimarea nervului interosos posterior.

Tullos și King au descris participarea cotului la acțiunea de aruncare și au subliniat importanța stress-ului în cubitus valgus accentuat. Ei au arătat că factorii care contribuie la apariția problemelor traumatice la atleți sunt forțele excesive de la nivelul epicondilului lateral și hipertrofia trohleei cu accentuarea deformației în cubitus valgus.

Nirschl este de părere că în epicondilita laterală, mușchiul scurt excensor radial al carpului este afectat în 100% din cazuri, iar extensorul comun, într-un procent de 35% până la 100%.

Actualizând suferința epicondiliană la jucătorii de tenis, Nirschl apreciază că în 80% din cauzele acestea sunt determinate de backhand și de lovitura de serviciu a mingii, când pumnul este în hiperextensie, iar antebrațul în hiperpronație.

Kaplan crede că nu este bine stabilizată cauza epicondilitei, iar Roles și Maudslez că o epicondilită realizată la tratament este determinată de un sindrom de compresie a nervului radial.

1.2.3 Mecanisme de producere

a) principala cauză este surmenajul mușchiilor epicondilieni, ceea ce duce la o suferință periosto-tendino-musculară. Inflamația cronică a periostului, întreținută de contracții repetate ale mușchilor epicondilieni, provoacă mici smulgeri urmate de reacții periostale.

b) epicondilita prin leziuni articulare are la bază solicitarea excesivă și repetată a comportamentului extern al articulației cotului. Capul radial irită fibrocartilajul ligamentului inelar în timpul mișcărilor bruște de amplitudine externă. Se produce o inflamație care provoacă o strămutare a colierului pe care ligamentul îl formează în jurul capului radial. În timpul mișcărilor forțate de pronație-supinație muschii epicondilieni comprimă ligamentul inelar deja fragilizat prin procesele degenerative.

c) epicondilita prin compresie nervoasă, se produce fie deasupra cotului între brahialul anterior și lungul supinator, fie la nivelul arcadei Frohse, între cele două capete ale scurtului supinator. Compresiunea ramurii senzitive a musculo-cutanului are loc deasupra pliului cotului. Debutul este tipic, prin dureri resimțite cu ocazia unei extensii forțate a cotului, în timp ce antebrațul este în pronație forțată (lovitura de smash sau serviciul mingii).

Fig. 1.6. Lovitura de Smash

SIMPTOMATOLOGIE

În cazul epicondilitei laterale, pacientul acuză dureri la locul de inserție a tendonului și sensibilitate la nivelul zonei laterale a cotului, cea mai sensibilă zonă fiind situată anterior și distal de epicondilul lateral al humerusului. În acest caz durerea poate radia la nivelul antebrațului și foarte rar către braț, fiind afectate activitățile care implică mișcări de apucare și strângere, cum ar fi stângerea de mână sau deschiderea unor recipiente cu capac.

Simptomul principal în epicondilită este durerea, inițial vagă, localizată în partea antero-exterioară a cotului, care se accentuează în timpul jocului și încetează în repaus. În următorul stadiu, durerea se instalează în mod continuu iar in timpul jocului și între partide, apar dureri puternice, exacerbate de mișcări de prono-supinație.Se poate simți la palpare un cordon întins, dureros, care corespunde tecilor tendinoase.

Durerea poate iradia la nivelul antebrațului și foarte rar la nivelul brațului.

Activitățile care presupun mișcări de apucare sau strângere sunt afectate, bolnavul prezentând dificultăți și la efectuarea unor mișcări banale, cum ar fi strângerea de mâna.

În cazurile severe de epicondilită întâlnim durere în repaus cu accentuarea ei la aplicarea unei minime rezistențe la nivelul pumnului, inflamație locală, reducerea semnificativă a mobilității articulare la nivelul pumnului, scăderea forței de prehensiune cu peste 50%.

DIAGNOSTIC

La examenul clinic,la palpare se exacerbeaza durerea  la nivelul epicondilului humeral. Prin ecografia de părți moi sau rezonanța magnetică nucleara  se poate evidenția gradul de degenerare și situația partilor moi

Examenul radiologic se efectuează în vederea excluderii altor diagnostice posibile cum ar fi fractura sau entorsa la nivelul articulației cotului.

Teste epicondiliene

1. Închiderea dureroasă a mâinii contra rezistenței prin punerea în extensie a cotului asociată cu supinație.

2. Extensia cotului, cu flectarea rezistivă a pumnului

3. extensia cotului, pumnului și a degetelor.

Fig. 1.7.Teste epicondiliene

Nirschl afirmă că testele de rezistență manuală confirmă diagnosticul, acestea fiind extensia pumnului cu rezistență și mișcarea de apucare a cotului cu cotul extins.

Zonele dureroase palpate deasupra originii scurtului extensor radial al carpului (la 1 cm medial și distal de epicondilul lateral) indică o epicondilită laterală.

TRATAMENT

  Printre metodele de tratament se enumeră fiziokinetoterapia, terapia medicamentoasă (antiinflamatoare nesteroidiene, antialgice, terapia cu cortizon, lidocaină, însă efectul acestora este de scurtă durată), tratament ortopedic, tratamentul chirurgical.

Tratamentul chirurgical se recomandă în mai puțin de 5% din cazuri, durerea persistenta insotita de atrofie musculara si slabiciune reprezintă un indicator important. Fiziokinetoterapia este un adjuvant extrem de important la tratamentul medicamentos al acestor afecțiuni..

Tratamentul recomandat este punerea în repaus în medie pentru două săptămâni și evitarea activităților care intensifică suferința. Purtarea ortezelor poate ameliora simptomatologia, dar nu rezolvă cauza. Tratamentul medicamentos cu antiinflamatoare nesteroidiene  este eficace în cazurile mai ușoare.

După remisiunea durerilor pacientul poate începe un program de kinetoterapie, cu executarea zilnică a exercițiilor de întindere a tendoanelor mușchilor flexori și extensori. De asemenea, laserterapia, galvanoionizarea, electrostimularea și aplicarea ultrasunetelor sunt indicate pentru epicondilita laterală, pacienții descriind o ameliorare după aceste proceduri. Se poate utiliza și termoterapia (încălzirea zonei afectate) care se recomandă înainte de efectuarea exercițiilor de stretching sau crioterapia (răcirea zonei) care se efectuează după un set de exerciții solicitante. Exercițiile fizice sau kinetoterapia trebuie să cuprindă mai mult îmbunătățirea flexiei corespunzătoare a articulației radiocarpiene, a cotului, umărului și a antebrațului. Exercițiile fizice sunt efectuate de regulă până la apariția durerii (acesta fiind cel mai important indicator pentru creșterea și scăderea progresivă a strechingului). Cea mai solicitantă mișcare pentru tendon este întinderea excentrică.

OBIECTIVE GENERALE ALE LUCRĂRII

Recuperarea reprezintă o formă de asistență medico-socială complșexă, dar în același timp unitară în concepție, care se desfășoară continuu și are ca scop final reintrarea deficienților în societatea productivă, mijloacele ei de acțiune urmărind obținerea unor valori optimale ale tuturor celor patru parametrii vitali ai orcărui individ: capacitatea morfo-funcțională, stare psihică, pregătirea profesională și condiția socială. Desigur, termenul de “recuperare” poate fi considerat neadecvat și valoarea lui se discută încă comparativ cu accea a altor așa zise “sinonime” cum ar fi:reeducarea, readaptarea, reabilitarea.

Recuperarea medicală se bazează pe concepții terapeutice moderne, eficiența ei fiind proporțională cu scurtarea duratei de timp necesară vindecării sau în cazul unor leziuni morfo-funcționale definitive, cu durata de timp necesară formării unor mecanisme compensatorii convenabile.

Obiectivele recuperării

Recuperarea prin mijloace fizical-kinetice a cotului tenismenului, poate fi sistematizată astfel:

Etapa a I-a: coincide cuperioada de repaus segmentar sau imobiliyarea în atelă gipsată:

1) Combaterea durerii și a inflamației;

2) Îmbunătățirea troficității tisulare și a circulației de întoarcere;

3)Menținerea mobilității articulațiilor neafectate (umăr, pumn) în vederea integrării cotului în întregul lanț cinematic al membrului superior.

Etatpa a II-a: începe cu suspendarea imobilizării repausului:

1) Combaterea durerii , tulburărilor vasomotorii și trofice;

2) Creșterea mobilității și flexibilității articulare;

3) Creșterea forței și rezistenței musculare;

4) Menținerea condiției fizice generale.

Etapa a III-a:

1) Creșterea mobilității și flexibilității articulației;

2) Creșterea forței și rezistenței mișcării;

3) Reintegrarea în activitatea sportivă.

RECUPERAREA PRIN MIJLOACE KINETICE

1 Principii și metode de recuperare

Principii generale în aplicarea tratamentului:

Stabilirea precoce a diagnosticului;

Precocitatea intruirii tratamentului;

Progresivitatea sau dozarea și gradarea efortului, ținând cont de reacțiile fiziologice și fiziopatologice ale organismului;

Individualizarea tratamentului;

Comunicarea dintre kinetoterapeut și pacient;

Asocierea cu alte mijloace terapeutice;

Continuarea tratamentuluipână la recuperarea integrală, care include și vindecarea funcțională;

Principiul conștientizării efectelor induse de mijloacele utilizate în recuperare;

Principiul activității independente și la domiciliu;

Principiul motivației;

Metode de recuperare a epicondilitei laterale

Principiile de reabilitare musculo-scheletică a cotului sunt reducerea durerii și a inflamației, menținerea unei condiții fizice bune (mobilitate, forță, rezistență), exercițiile țintite și controlul suprasolicitării.

Ameliorarea durerii și a inflamației se realizează aplicând formula memotehnică PRICEMM:

PROTECTION (Protecție) deoarece în cursul activității gestuale se pot dezvolta tensiuni nedorite, se asigură protecție prin aplicarea unor orteze care lasă libere numai acele mișcări care un pun în tensiune tendoanele inflamate;

REST (Repaus) primul gest therapeutic îl constituie interzicerea oricărui gest professional sau sportive care solicită tendoanele afectate prin repaus (5 zile timp de 2-3 săptămâni);

ICE (Gheață) crioterapia locală care se aplică sub forma masajului cu gheață, de câteva ori pe zi;

COMPRESSION (Compresie) se aplică o brățară pneumatică compresivă la nivelul antebrațului, în treimea suparioară;

ELEVATION (Ridicarea) poziționarea antideclivă influențează circulația de întoarcere și combaterea inflamației;

MEDICATION (Medicație) administrareade antiinflamatoare și infiltrații cu corticoizi, diprofos, hidrocortizon, care în exces pot determina necroză la tendonul comun;

MODALITIES (Alte modalități)

a) ELECTROTERAPIE

– Laser (5-10 minute)

– Diadinamice (5-12 minute în ședințe zilnice)

– Ultrasunete (8-10 minute)

– Ionoforeza (5-30 minute zilnic sau la doua zile)

b) ACUPUNCTURĂ SAU PRESOPUNCTURĂ

Fig. 1.8. Acupunctura la nivelul cotului

c) MASAJ TRANSVERSAL PROFUND (CYRIAX)

Se execută fricțiuni circulare concentrice sau excentrice pe punctul ligamentar sau tendinos cel dureros.

d) KINETOTERAPIA SEC ȘI ÎN BAZIN

Pentru menținerea capacității de efort, pacientul începe programele de întreținere pentru toate zonele neafectate. Exercițiile pentru recâștigarea forței musculare includ complexe cu rezistență progresivă și angrenează în mișcare întreaga centură scapulară, zona superioară a spatelui și a gâtului.

Pentru recâștigarea mobilității se recomandă mobilizări autopasive, cele pasive fiind containdicate.

Pentru a preveni suprasolicitarea, pacientul trebuie să se concentreze asupra tehnicii de joc, intensității, duratei și echipamentului.

Dacă tratamentul curativ nu dă rezultate trebuie să apelăm la tratamentul chirurgical, mai ales dacă activitățile cotidiene ale pacientului sunt afectate sau potențialul sportiv este compromis.

Principalul criteriu de întoarcere la activitatea competițională este recâștigarea forței, rezistenței și mobilității.

Trebuie luați în considerare doi factori principali:

prevenirea recidivelor;

abilitatea de a juca la un nivel satisfăcător.

Pentru un joc competițional, forța de apucare a brațului dominant trebuie să o depașească pe cea a brațului nedominant cu cel puțin 10%, iar pentru reintegrarea sportivului în activitatea competițională, forța brațului afectat trebuie să reprezinte cel puțin 90% din forța brațului controlateral.

Tratamentul complex

Tratamentul fizical kinetic în epicondilita laterală

Termenul de epicondilită grupează diverse aspecte patologice:

tendințe de inserție sau entezopatii ale epicondililor;

epicondilite de origine articulară humero-radială;

epicondilite de origine neurologică prin compresia ramurii posterioare a nervului radial conflict cervical sau sindromul defileului toraco-brahial.

Aceste aspecte etio-patogenice pot fi găsite izolat sau în asociere, făcând dificil un diagnostic precis și un tratament adecvat. M-am ocupat doar de tratamentul fizical-kinetic al tabloului cel mai frecvent: patologia de inserție tendinoasă a epicondililor.

Față de o epicondilită, atitudinea terapeutică trebuie să fie corectă, riguroasă, dar e dificil de susținut o atitudine terapeutică rigidă. Trebuie să știi să alegi, trecând prin diferite elemente ale interogatoriului, ale clinicii și ale exercițiilor complementare tehnicile cele mai eficiente.

Simptomatologia dureroasă, jena funcțională și evoluția diferitelor teste clinice vor ghida demersul terapeutic.

Până în prezent nu s-a găsit tratament specific, bazat pe studii științifice pentru această afecțiune. Atât terapia prin mișcare sau repaus precum și abordarea chirurgicală au beneficii reduse, nici una dintre aceste terapii nu au fost verificate științific.

Terapia non-chirurgicală este cea mai des întâlnită formă de tratament și unanim cea mai acceptată. În urma acestei terapii se recapătă funcționalitatea deplină a unității tendinoase și musculare.

Tratamentul recomandat este punerea în repaus a segmentului implicat și evitarea activităților care exacerbează afecțiunea. Utilizarea benzilor de contraforță (benzi purtate distal de cot, peste porțiunea cea mai voluminoasă a musculaturii antebrațului), preconizate a micșora forțele transmise cotului în cursul efortului, un reprezintă o alternativă adecvată la repaus.

La un tenismen în afara elementelor pe care le-am enunțat deja, trebuie să mai avem în vedere următoarele:

aspectele tehnice (prinderea rachetei, respectarea gesturilor incorecte, așezarea imperfectă);

studiul materialului (tipul și echilibrul rachetei, duritatea mingilor);

alți factori favorizanți (vârsta, antrenamente intensive, schimbări de nivel, igiena vieții, hidratare).

În tratamentul epicondilitei de inserție se regăsesc trei stadii:

1. Stadiul acut, în care predomină fenomenele inflamatorii;

2. Stadiul subacut;

3. Stadiul de recuperare și reinserție în activitatea sportivă.

Aceste stadii sunt de durată variabilă în funcție de subiect, de calitatea cicatrizării leziunilor și de caracterul complex al patologiei, astfel, anumiți pacienți (sportivi de performanță sau nu) neântrerupt deloc sau foarte puțin activitatea sportivă.

1. Stadiul acut

Ca urmare a unui traumatism direct mai mult sau mai puțin violent, care survine atunci când sportivul vrea să-și continue cu orice preț activitatea până când ajunge la impotență funcțională totală. În stadiul acut principalele obiective sunt reducerea inflamației și calmarea durerii, stimularea regenerării tisulare, combaterea hipotrofiei musculare.

Ca și tratament medicamentos se pot utiliza antiinflamatoarele nestoroidiene pentru a reduce inflamația și a calma durerea.

În acest stadiu se face pregătirea fizică pentru pregătirea de kinetoterapie, prin crioterapie, (răcirea zonei afectate), electroterapie, laserterapie, masaj terapeutic. Durerea este factor limitativ pentru mișcări, astfel că un vor efectua mișcări dureroase, precum cele de prehensiune sau de ridicare de greutăți.

Se pot face exerciții ușoare de kinetoterapie, mișcări pentru creșterea mobilității și flexibilității la nivelul pumnului și cotului (mișcări de flexie și extensie), exerciții pentru întreținerea tonusului și a forței musculare prin contacții izometrice vivând flexia, extensia de cot și puma, precum și exerciții de pronație și supunație.

2. Stadiul subacut

Acest stadiu corespunde simptomatologiei clasic întâlnite cu o apariție lentă și progresivă a durerii și jenei funcționale.

În stadiul subacut obiectivele tratamentului sunt: întreținerea flexibilității, creșterea forței și a rezistenței musculare, refacerea activităților funcționale și revenirea în activitate.

În acest stadiu se introduc programele de creștere a forței musculare, prin exerciții concentrice și excentrice.

Gradul de dificultate al exercițiilor și nivelul de solicitare cresc progresiv, în paralel cu diminuarea durerii.

Ca mijloace pregătitoare pentru kinetoterapie se vor utiliza crioterapia, electroterapia, laserterapia, ultrasonoterapia, masajul sedativ, termoterapia (încălzirea zonei afectate).

Exercițiile de kinetoterapie cuprind mișcări specifice pentru întreținerea mobilității articulare, creșterea forței musculare prin exerciții concentrice și excentrice. Se poate utiliza orteza de cot pentru diminuarea tensiunii tendo-musculare.

3. Stadiul cronic

În stadiul cronic obiectivele sunt aceleași ca și în stadiul subacut, însă exercițiile sunt de intensitate mai crescută, introducându-se activități mai solicitante (activități sportive). Fie că epicondilita e acută sau subacută, simptomatologia dureroasă e primul element de tratat, aceasta având mai multe mijloace:

REPAUSUL

Repausul este baza oricărui tratament eficient și totuși se pare că imobilizarea strictă a pumnului și/sau a cotului, chiar de scurtă durată nu aduce soluția terapeutică eficientă. Mai mult, ea expune câteodată pacientrul la complicații amiotrofii, redoarea articulară.

Este indispensabil însă, să dai leziunilor timpul necesar ca să se cicatrizeze mai ales când este vorba de un prim accident.

Durata reausului variază în funcțier de :

pacient (vârstă, teren);

forma acută-subacută a epicondilitei;

evoluția simptomatologiei dureroase.

În formele acute, un repaus absolut de 3-4 săptămâni e adeseori necesar, iar purtarea unei eșarfe care să mențină cotul flectat și pumnul în rectitudine e sufucientă.

Un repaus relativ poate fi eventual imaginat sub aspectul unei contenții suple sau al purtării unei orteze.

În formele medii sau ușoare, acest repaus relativ este în majoritatea cazurilor suficient, el interzicând orice activitate sportivă.

FIZIOTERAPIA

Se orientează după:

simptomatologia dureroasă (acută, progresivă, intermitentă);

pacient (vârstă, antecedente patologice, recidive);

evoluția simptomelor sub tratament.

CRIOTERAPIA

Se utilizează în ultimul timp cu predilecție în faza acută față de orice simptom important și se poate face prin cuburi de gheață, împachetări reci sau masaj cu gheață. Această ultimă formă pune câteodată probleme de toleranță cutanată (ceea ce limitează durata sa de aplicare.

Aplicațiile cu durata de 20 de minute sunt repetate de 5-6 ori în timpul zilei, iar acest tratament prin frig se adresează inflamației și se folosește până la dispariția acesteia.

ELECTROTERAPIA

Aceasta se adresează inflamației și durerii, utilizându-se de preferință curenții de joasă frecvență de la 50-100 Hz, bidirecționali, interferențiali sau nu. Aplicarea lor este de 20-30 de minute și ține cont de toleranța pacientului.

Ultrasunetul atât de des menționat în literatură, ca unul dintre agenții fizici cei mai eficienți trebuie folosit cu discernământ, iar utilizarea lui trebuie temporizată atunci când există leziuni hemoragice sau inflamație acută. Îl folosim în stadiile subacut și cronice, unde efectele vasodilatatoare, antalgice și fibrolitice sunt benefice și nu riscante.

Fig. 1.9. Terapia Shockwave (unde de șoc) ESWT

Terapia Shockwave necesită tratament efectiv, neinvaziv al durerilor asociate sistemului musculo-scheletal, iar o nouă tehnologie cu efecte medicale dovedite în peste 80% din aplicațiille indicate ameliorează rapid durerea, restaureayă mobilitatea fără anestezie, fără medicamente și fără efecte adverse.

Aplicațiile în ortopedie, recuperare și medicină sportivă se folosesc odată în 15 ședințe zilnice a 6 minute fiecare în doză de 1,2 W-cm 2 pe un pat de fastum gel. Dacă acțiunea antalgică este prioritară putem folosi ultrasunete + diadinamice.

Reacția inflamatorie a inserției tendinoase este însoțită de o contractură reflexă a mușchilor, pe care putem aplica o electrostimulare cu scop decontracturant. Această electrostimulare utiliyeayă curenți bidirecționali de la 5-8 HY aplicații continuu.

Electrodul activ (pozitiv) trebuie să fie plasat pe punctul motor, iar timpul de aplicare în funcție de importanța hipotrofiei și evoluția simptomelor este de la 10-14 zile.

ALȚI AGENȚI FIZICI

Căldura aplicată (împachetări calde) e rezervată pentru stadiile subacute sau cronice, ea având rol antispastic și trofic îmbunătățind circulația sangvină și locală.

Această aplicare interesează regiunea epicondililor și ansamblul muscular epicondilian și poate fi repetată de mai multe ori în timpul zilei având un rol facilitator când precedente kinetoterapia.

Laserul s-a utilizat de mai multe ori, fără ca totuși a-i găsi o eficacitate superioară celorlalte forme de tratament fizical.

Undele electromagnetice sunt undele scurte și centimetrice care produc un efect termic în adâncime și își găsesc utilitatea în tratamentul contracturilor, al durerilor cronice și dacă i se asociază o afectare deterioarativă a articulației humero-radiale.

MASAJUL

Masajul clasic de tip fricțiune se aplică pe musculatura antebrațului în scop decontracturant, în ședințe zilnice de 20 de minute.

Pe leziunile mai vechi, cronice, acțiunea mecanică necesită o presiune mai mare și se fac două ședințe zilnice, durata variind între 5-7 minute.

Fig..1.10. Masajul cotului

Tratamentul ortopedic

1. Orteza Push Med Epi

Orteza Push Med Epi pentru cot reduce durerea de cot în cazul afecțiunilor de tip epicondilită laterală denumită și cotul tenismenului și epicondilita medială denumită și cotul jucătorului de golf.

Pernița de presiune eliberează inserția tendoanelor acestor mușchi de la nivelul articulației cotului. Această perniță este alcătuită dintr-un polimer vâsco-elastic compatibil cu pielea. Un înveliș în forma literei “C” asigură distribuția uniformă a presiunii în jurul brațului și previne întreruperea circulației sângelui, iar orteza poate fi adaptată și fixată cu ușurință.

Fig.1.11. Orteza Push Med Epi

Indicații:

cotul tenismenului (epicondilita laterală “tennis elbow”);

cotul jucătorului de golf (epicondilita medială “golf elbow”).

2. Orteza EpiContur anti-epicondilită cu 2 pernițe

Orteza anti-epicondilită cu formă specială pentru masaj sau compresie la nivelul entezelor tendoanelor.

Este posibilă aplicarea în apropierea articulației datorită formei de corset, prezentând două pernițe protectoare din silicon, ajustabile ca poziție și presiunea fiind ajustabilă individual datorită curelei cu sistem de închidere tip Velcro.

Fig. 1.12. Orteza EpiContur anti-epicondilită cu 2 pernițe

Indicații:

epicondilite;

în cazul traumatismelor sportive;

suprasolicitări ale antebrațului și cotului;

tratamentul “cotului de tenismen” sau “cotul jucătorului de golf”.

3. Orteza Stabilo

– Orteza pentru anti-epicondilită (tip brățară) ameliorează solicitările asupra zonelor de inserție a musculaturii antebrațului de la nivelul cotului;

– Contenție musculară dar fără o compresie care să producă ischemie la nivelul antebrațului;

– Design discret, cu posibilitate de ajustare individuală a gradului de compresiune prin sistemul Velcro elastic.

– Forma anatomică care un determină compresiune la nivelul ulnei.

Fig. 1.13. Orteza Stabilo anti-epicondilită

Indicații

epicondilite;

tendinopatii;

suprasolicitări profesionale sau aportive;

cotului jucătorului de tenis (tenis elbow)

cotul jucătorului de golf (golf elbow).

4. Orteza anti-epicondilită cu 2 pernițe

– elasticitate puternică longitudinală și transversală;

– Conține 2 pernițe siliconice structurate pentru masaj intermitent;

– Forma specială permite diminuarea presiunii în regiunea de deasupra olecranului;

– Nu este afectată mobilitatea articulației cotului.

Fig.1.14. Orteza anti-epicondilită cu 2 pernițe

Indicații:

epicondilită (acută sau cronică);

reabilitarea articulației după fracturi;

hidrartroza;

tendinopatie;

artroza;

miopatie.

Tratament cu acid hialuronic biocompatibil

SportVisTM este o soluție sterilă de hialuronat de sodiu pentru injecții periarticulare. Aceasta oferă o revenire mai rapidă la activitățile zilnice fără durere și fără handicap.

SportVisTM pentru tratamentul epicondilitei (tenis elbow/cotul tenismenului) ajută la refacerea structurii tendonului și îmbunătățește funcționalitatea acestuia.

SportVisTM a fost recunoscut ca fiind cel mai nou și inovator produs pentru tratamentul epicondilitei, afecțiune cunoscută și sub numele de cotul tenismenului.

Tratamentul se administrează în zona afectată de către un medic specialist, printr-o injecție periarticulară, prin tehnica injectării în evantai, printr-o singură înțepătură. Acest procedeu de injectare a acidului hialuronic biocompatibil asigură o mai bună răspândire a SportVisTM în zona afectată, ceea ce reduce durerea și optimizează/accelerează recuperarea.

Fig. 1.15Tratament cu acid hialuronic biocompatibil

O serie largă de studii clinice efectuate pe o perioadă de un an, au demonstrat că mărețte forța de prindere.

După injectarea cu SportVisTM a tendonului afectat, forța de prindere a apcienților a crescut, efectul menținându-se până la o perioadă de un an.

Fig.1.16. Inaintea injectării SportVisTM

.

Pacienții cu epicondilită, în urma injectării cu SportVisTM, au simțit o durere mult mai mică la aplicarea forței de prindere.

Fig.1.17. După injectarea SportVisTM a

În urma tratamentului cu SportVisTM, pacienții au simțit o durere mai scăzută și în repaus.

Hialuronul de sodiu are un efect secundar de reducere a durerii și limitare a inflamației cauzate de epicondilită. SportVisTM conține STABHATM (Soft Tissue Adapted Biocompatibile Hyaluronic Acid) care scade durerea și limitează inflamația cauzată de epicondilită.

Recomandarea pentru pacienții care suferă de epicondilită este de 2 injecții, iar după prima injecție cu SportVisTM, a doua injecție trebuie administrată la 7 zile după prima.

Remedii naturiste pentru epicondilita laterală

Recomandări cu remedii naturiste pregătite acasă pentru eppicondilita laterală:

1. Aplicați comprese reci la nivelul cotului timp de 15-20 de minute. Acest remediu un se aplică mai de 4 ori pe zi;

2. Aplicați la nivelul cotului o cataplasmă uscată pe bază de cartof;

3. Efectuați în fiecare zi ședințe de câte 15-20 de minute de hidrokinetoterapie;

4. Masați zona afectată cu avocado sau ulei de gălbenele;

5. Înainte de masă beți o cană cu apă caldă în care a-ți pus câteva picături de extract de țelină;

6. Fierbeți într-o cană cu apă 10-15 frunze de țelină timp de 30 de minute. Acest remediu se administrează zilnic timp de o lună.

7. Aplicați la nivelul porțiunii de piele afectate comprese pa bază de ghimbir sau beți ceai de ghimbir.

Dieta pentru epicondilita laterală

consumați cât mai multe fructe, legume și nuci bogate în acizi grași omega 3;

consumați spanac. țelină, brocoli, afine, ananas;

consumați lapte, brânză și alte produse lactate;

odihniți-vă corespunzător pentru a nu suprasolicita zona afectată.

Fig.1.18.Alimentație echilibrată pentru tenis-elbow

2.3 Hidrokinetoterapia

Hidrokinetoterapia s-a extins în programele de recuperare funcțională destinate diferitelor boli utilizându-se în scop facilitator sau de îngreunare, mișcările efectuându-se în condiții de descărcare cu amplitudine maximă.

Există două modalități de hidrokinetoterapie:

1. parțială – imersia doar a unui membru sau segment de membru;

2. generală – imersia întregului corp.

1. Hidrokinetoterapia parțială – este utilizată aproape exclusiv pentru creșterea mobilității articulare prin mișcări pasive, pasivo-active sau active.

Această utilizare se bazează pe efectele apei calde : sedarea durerilor, relaxarea musculară, creșterea complianței țesuturilor moi, a distensibilității acestora.

Hidrokinetoterapia parțială se execută în băile parțiale de mâini sau de picioare.

2. Hidroterapia generală – se realizează prin imersia întregului corp în bazine individuale (tancuri Hubbard, bazine treflă), în bazine mai mari colective sau piscine. Utilizarea kinetoterapiei în apă se bazează pe două fenomene: plutirea corpului și rezistența opusă de masa lichidiană pe anumite direcții de mișcare.

Fenomenul de plutire poate fi accentuat prin utilizarea de flotoare de diverse mărimi și materiale pentru întreg corpul sau doar pentru unele segmente.

Un grad mai mare de flotație îl obținem în bazinele care utilizează apa minerală. Cu cât această apă minerală are o greutate specifică mai mare, plutirea corpului va fi mai ușoară.

Orice mișcare executată de jos în sus, va fi facilitată, putându-se executa cu un minimum de forță musculară. Fenomenul de rezistență opusă de apă se manifestă la mișcările laterale sau la cele de sus în jos.

Rezistența crește cu viteza mișcării și cu suprafața frontală de contact, această suprafață putând fi mărită prin aplicarea pe corp sau membre de plăci mai mult sau mai puțin late, care îngreunează mișcarea, determină creșterea forței și rezistenței musculare.

Uneori,există o serie de dificultăți în ceea ce privește poziționarea pacienților pentru unele exerciții, iar pentru a ușura execuția acestora s-au imaginat o serie de piese de mobilier pentru bazinele de kinetoterapie (mese, scaune, planșete înclinate, suporturi, bare de susținere fixe și mobile).

Fiecare bazin ar trebui să fie echipat cu un sistem de elevație pentru accesul în bazin. Piscinele mari sunt destinate în special kinetoprofilaxiei, înotului terapeutic sau agrementului, relaxării.

Deoarece activitatea musculară este generatoare de căldură, temperatura apei se va utiliza cu 1-2C sub valoarea de confort, în general se utilizează temperaturi între 33 și 36C pentru bazinele mari.

Programul de recuperare în apă va respecta principiul progresivității ca îngreunare și durată, iar îngreunarea mișcării se obține prin accelerarea vitezei de deplasare și prin mărirea suprafeței de rezistență (palmare, labe de scafandru).

Durata unei ședințe de hidrokinetoterapie este foarte variabilă de la 10-15 minute până la o oră.

Exercițiile fizice executate în cadrul acestei metode au la bază aceleași tehnici ca și cele executate în aer, ținând seama de principiile și avantajele oferite de mediul acvatic.

Se începe cu 10 minute, perioada de lucru crescând treptat până la 30 de minute, ritmul optim fiind de 10-15 mișcări pe minut. Expirația se face în ritmul mișcării, iar inspirația în scurtul timp de repaus dintre două mișcări.

Variațiile de ritm, direcție și mișcare sunt foarte importante în cadrul programului de recuperare în bazin.

a) Ritmul exercițiilor este eficient datorită alterării contracție-relaxare și datorită variației de tempou.

Exercițiile se pot efectua:

liber (în voie), la început mișcările se execută ușor și relaxat, cu rezistență minimă pentru ca pacientul să se familiarizeze cu mișcările;

energic, se efectueay[ acelea;I mi;c[ri, exercit\nd tensiune muscular[ crescut[ ]mpotriva reyisten’eiș

rapid, în final, aceleași exerciții se efectuează cu viteză dublă;

b) Direcția – este determinată de scopul vizat, creșterea tonusului pe flexori și pe extensori.

c) Mișcarea – apa facilitează executarea mișcărilor, astfel încât exercițiile pot fi cât mai variate.

Programul de recuperare poate fi structurat astfel:

acomodarea cu apa;

înnot în ritmul propriu;

programde exerciții cu variații de ritm, direcție, mișcare;

stretching pentru toată musculatura;

înnot ușor, plutiri, mers în bazin.

Hidrokinetoterapia are puține contraindicații absolute și amintim: dermatozele, pacienții în aparate de contenție neamovibile, febrilii, existența leziunilor de continuitate ale pielii de orice natură.

Contraindicațiile relative sunt date de unele afecțiuni cardiovasculare, crizele comițiale, vârsta avansată, hipotensiunea habituală mare.

Pentru acestea în funcție de starea clinică, se apreciază interdicția sau doar unele măsuri de prevedere (nivelul de imersie a corpului, durata programului, intensitatea exercițiilor, temperatura apei)

Fig. 1.18. Exerciții la bazin

Exemplu de protocol terapeutic indicat:

-în faza acută  repaus în orteza antebrahiopalmară pentru 10 zile. În acest timp un tratament cu antiinflamatoare și antialgice. Ulterior fiziokinetoterapie până la remisiune completă a simptomatologiei.

-în faza cronică  infiltrații la nivelul tendoanelor musculare cu cortizon, antiinflamatoare si antialgice (7 zile) și fiziokinetoterapie până la remisiune completă.

De regulă, tratamentul de recuperare durează o perioadă lungă de timp (aproximativ 6luni).

PARTEA SPECIALĂ

SCOPUL LUCRĂRII

Scopul acestei lucrări constă în:

Analiza rolului și efectelor unei terapii kinetice complexe aplicate pacienților cu epicondilită laterală

Evidențierea importanței diagnosticării și instituirii cât mai precoce a tratamentului kinetic

Demonstrarea importanței includerii metodelor de kinetoterapie în protocolul de tratament

Evaluarea eficienței urmării tratamentului de kinetoterapie pe o perioadă de timp adecvată (pentru a evita recidivele)

Evaluarea complicațiilor apărute si a repercursiunilor asupra performantelor sportive

Analiza rezultatelor obținute la pacienții care au urmat tratamentul kinetic

MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

În domeniul sportului se produce o gamă foarte mare de afecțiuni atât în timpul practicării exercitiilor fizice, cât și în sportul de performanță, astfel pentru a aduce o contribuție proprie la îmbunătățirea metodologiei de profilaxie și tratament a sechelelor am ales tema de licență cu titlul “TRATAMENTUL KINETIC ÎN EPICONDILITA LATERALĂ LA TENISMENI”.

Am considerat că este una dintre cele mai des întâlnite afecțiuni la acest nivel datorită absenței în prezent a unei metode optime de rezolvare a afecțiunii, astfel tratamentul bazându-se pe efectuarea exercițiilor regulate, care ulterior vor grăbi vindecarea organismului.

MATERIAL ȘI METODE

Pe baza cazuisticii Centrului Medical pentru Sanatate Umana Gorj – Clinica de Recuperare Medicală, am efectuat un studiu pe un lot de 6 pacienti diagnosticati cu epicondilită laterală, tratati in perioada 2013-2014.

Metoda de lucru a constat in :

cercetareretrospectivăpe baza fiselor de tratament, a simptomatologiei clinice, protocoalelor terapeutice (ortopedice, chirurgicale, kinetoterapeutice)

urmarirea unui lot de 3 pacienti, tratati in perioada efectuarii studiului (octombrie 2013- iunie 2014), asupra carora s-a instituit tratament kineticcomplex, cu o durată de 12 săptămâni.

Componența lotului de pacienți :

– P .1 sex masculin, 34 ani, din mediu urban, jucător de tenis amator

– P. 2 sex masculin, 15 ani, elev, jucător de tenis profesionist, din mediu urban

-P. 3 sex feminine, 12 ani, mediu urban, elevă, jucătoare de tenis profesionist

– P .4 sex masculin, 40 ani, mediu urban, jucător de tenis amator

– P. 5 sex feminin, 37 ani, mediu urban, profesie-grefier

– P. 6 sex feminin , 48 ani, mediu rural, casnică

Primii 3 pacienți din lot au fost urmăriți și evaluați în timpul tratamentului de specialitate aplicat, inițial și la final, făcând obiectul studiului de caz al prezentei lucrări.

1.Metode de evaluare

Pacienții au fost evaluați inițial, la începutul tratamentului și final, la încheierea tratamentului, metodele de evaluare fiind următoarele :

1. examenul obiectiv al regiunii cotului

2. testingul articular al cotului

3. testing articular al pumnului

4. evaluarea tonusului musculaturii ce acționează articulația cotului și pumnului

5. evoluția sipmtomatologiei clinice (durerea) în cursul tratamentului

6. evaluarea repercursiunilor asupra desfășurării activităților cotidiene

7. evaluarea repercursiunilor asupra activitățiilor sportive de performanță

2.Tratamentul specific

Tratamentul de recuperare

Masoterapia

S-au utilizat urmăoarele tehnici clasice : frământatul, fricțiunea, baterea și vibrația precum și tehnici speciale : masajul profund Cyriax- pentru capsula articulară.

S-au practicat ședințe de 15-20 minute, zilnic, înaintea tratamentului kinetic.

Kinetoterapia

Obiectivele programului de kinetoterapie :

Menținerea tonusului normal la nivelul musculaturii ce acționează asupra cotului

Menținerea mobilității normale a articulației cotului

Reducerea acuzelor dureroase prin reechilibrare neuromusculară

Menținerea unei posturi fiziologice a segmentelor membrului superior

Evitarea instalării unor posturi vicioase ale membrului superior

Menținerea mobilității si a tonusului muscular normal la nivelul tuturor segmentelor membrului superior

Program de exerciții adaptate epicondilitei laterale:

Mobilizări pasive,manuale, ușoare pe axele de mișcare flexie-extensie, -pronație-supinație,la limita durerii. 20 repetări pe fiecare mișcare

Mobilizări active simple de flexie-extensie, pronație-supinație. 20 repetări

Mobilizări active cu rezistență, aplicată manual de către kinetoterapeut, pe axele flexie-extensie, pronație-supinație. 10-15-20 repetări

Diagonalele Kabat, în jurul pivotului reprezentat de articulația cotului, 10-15 repetări :

a. Schema în flexie-abducție-rotație externă a brațului și flexie a cotului – evocă gestul de a prinde un obiect și de a-l apropia de corp. Se realizează o flexie-supinație a cotului, asociată flexiei radiale a pumnului și adducție-rotație externă a umărului. În acest mod sunt recrutate unitățile motorii din lunga ți scurta porțiune a bicepsului, brahialul anterior și scurtul supinator.

b. Schema cu brațul în extensie-abducție-rotație internă și extensia cotului, realizează o extensie-pronațiee a cotului asociată cu o extensie cubitală a pumnului și abducția-rotația internă a umărului. Sunt activate selective unitățile motorii din mușchiul triceps și pătratul pronator.

– Prinderea succesivă a treptelor spalierului cu mâna in poziție alternantă de pronație/supinație, din poziția de start stand în fața/ lateral la spalier.15-20 repetări

– Cu baston scurt ținut în mână, cotul execută mișcări de flexie-extensie, pronație-supinație, circumducție.20 repetări pe fiecare axă de mișcare.

– Stretching-ul musculaturii flexoare/extensoare a cotului si pumnului.

Programul de recuperare kinetică a fost aplicat în ședințe zilnice în primele 4 săptămâni, următoarele 4 săptămâni 3 ședințe pe săptămână in cadrul clinicii de recuperare,si ultimele 4 săptămâni 2 ședințe pe săptămână, pacientul lucrând la domiciliu același program adaptat, după instruirea prealabilă, în toate zilele în care nu s-a lucrat în clinică.

Electroterapia: electrostimulare decontracturantă, ultrasonoterapie, laserterapie – cu efect de reducere a procesului inflamator, decontracturant muscular, imbunatățire a troficității loco-regionale, stimularea refacerii structurii normale a țesuturilor moi periarticulare, articulare si osoase.

Procedurile de electroterapie s-au aplicat zilnic, timp de 10 zile.

REZULTATELE OBȚINUTE

Parametrii urmăriți au fost :

Sex

Vârstă

Mediu de proveniență

Profesie

Consecvența în urmarea tratamentului kinetic anterior recomandat

Pe baza STUDIULUI RETROSPECTIV efectuat am obținut următoarele rezulatate:

Repartiția pacienților în funcție de sex : 3 pacienți de sex masculin, 3 pacienți de sex feminin.

Repartiția pacienților în funcție de vârstă : < 10 ani- 0 pacienți, 10-20 ani – 2 pacienți, 30-40 ani -3 pacienți, >40 ani- 1 pacient.

Repartiția pacienților în funcție de profesie : 2 pacienți jucători de tenis profesionist , 2 pacienți jucători de tenis amator, 1 pacient de profesie grefier, 1 pacient casnic.

Repartiția pacienților în funcție de mediul de proveniență : 5 pacienți provin din mediul urban și un pacient din mediul rural.

Repartiția pacienților în funcție de consecvența urmării tratamentului de recuperare : dintre cei 6 pacienți aflați în studiu, 3 dintre ei au primit recomandare de continuare a tratamentului kinetic la domiciliu, anterior de efectuarea studiului meu, dintre acestia un singur pacient a urmat indicațiile.

Grafic 1. Repartiția pacienților după sex

Grafic 2. Repartiția pacienților pe grupe de vârstă

Grafic 3. Repartiția în funcție de profesie

Grafic 4. Repartiția în funcție de mediul de proveniență

Grafic 5.Repartiția după existența/absența simptomelor în trecut

Grafic 6. Repartiția în funcție de indicația tratamentului kinetic în trecut

Rezultate obținute în urma observării lotului de studiu

Cazuri clinice

CAZUL 1

Pacient I.M. sex masculin, în vârstă de 34 ani, jucător de tenis amator, 23 meciuri pe săptămână, provenind din mediul urban.

Acuzele pacientului : durere la mișcările de flexie-extensie, pronație-supinație ale cotului, precum și la flexia-extensia pumnului

Istoric : pacientul a prezentat mai multe episoade similare în trecut, ultimul în urmă cu 1 an, urmând atunci tratament medicamentos cu antiinflamatoare, electroterapie și kinetoterapie cu o durată de 10 zile. Tratamentul kinetic a fost recomandat pe o durată mai lungă de timp, dar evoluția clinică favorabilă l-au făcut pe pacient sa nu respecte indicațiile primite, decât pe o perioadă scurtă (aproximativ incă 2 săptămâni la domiciliu)

Tratamentul pe durata studiului :

– Imobilizare în orteză antebrahiopalmară 10zile

– Electroterapie decontracturantă, laserterapie, ultrasonoterapie 10 zile

– Masoterapie

– Kinetoterapie 12 săptămâni

Parametrii evaluați -mobilizare activă :

tonus muscular :inițial contractura musculaturii antebrahiale, final- normalizarea tonusului muscular în această regiune

durerea :inițial prezentă atât la palpare cât șila mobilizare, final- fară durere la palpare sau la mobilizare

CAZUL 2

Pacient A.R. ,în vârstă de 15 ani, sex masculin, elev, jucător de tenis profesionist, participant la turnee naționale și internaționale, 5-6 antrenamente săptămînal, din mediu urban.

Acuzele pacientului : durere la mobilizarea articulației cotului și pumnului.

Istoric : pacientul a mai prezentat alte episoade similare în trecut, majoritatea debutând după un stress articular prelungit, de durată scurtă 2-3 zile si de intensitate medie, care au regresat sub tratament antiinflamator local.

Tratamentul pe durata studiului :

– Electroterapie decontracturantă, laserterapie 10 zile

– Masoterapie

– Kinetoterapie 12 săptămîni

Parametrii evaluați – mobilizare activă :

tonus muscular :inițial contractură pe musculatuai antebrahială, final-normalizarea tonusului muscular în această regiune

durerea :inițial prezentă atât la palpare cât și la mobilizare, final- fară durere la palpare sau la mobilizare

CAZUL 3

Pacient I.D. , în vârstă de 12 ani, sex feminine, elevă, jucătoare de tenis profesionist, , participantă la turnee naționale și internaționale, 6-7 antrenamente săptămînal, din mediu urban.

Acuzele pacientului : durere la mobilizarea articulației cotului și pumnului.

Istoric : este primul episod de acest gen, pacienta afirmând că ultima perioadă a fost foarte solicitantă fizic.

Tratamentul pe durata studiului :

– Imobilizare în orteză antebrahiopalmară 10zile

– Electroterapie decontracturantă, laserterapie 10 zile

– Masoterapie

– Kinetoterapie 12 săptămîni

Parametrii evaluați – mobilizare activă :

tonus muscular :inițial contractură pe musculatuai antebrahială, final- normalizarea tonusului muscular în această regiune

durerea :inițial prezentă atât la palpare cât și la mobilizare, final- fară durere la palpare sau la mobilizare

CONCLUZII

În urma efectuării studiului retrospectiv și a urmăririi lotului de pacienți am concluzionat:

1. epicondilita laterală este o afecțiune frecvent întâlnită la jucătorii de tenis

2. epicondilita laterală este prezentă și în cazul altor persoane, care desfășoară activități caracteristice (grefier, casnică – suprasolicitare repetată a musculaturii cu inserție pe epicondilul humeral lateral)

3. incidența cea mai mare este la persoane tinere

4. cauza producerii suprasolicitării musculotendinoase este fie o tehnică inadecvată, incorectă – jucători amatori, fie suprasolicitarea constantă pe un organism în creștere –vârsta

5. predominant, mediul de proveniență al pacienților cu epicondilită laterală este cel urban, asta demonstrează că această latură socială desfășoară activități sportive precum tenisul mai frecvent decât populația rurală, in acelați timp este bine cunoscută o adresabilitate mai mare a pacienților din mediul urban față de serviciile medicale

6. tratamenul necesar pentru o evoluție optimă este complex : medicamentos, orthopedic, fizical-kinetic

7.Tratamentul kinetic are un rol deosebit de important mai ales dacă este aplicat precoce și vizează trei obiective majore:

indoloritatea;

recâștigarea mobilității articulare;

recâștigarea forței musculare.

8. pentru menținerea rezultatelor obținute, este necsară continuarea tratamentului kinetic pe o perioadă mai lungă de timp

9. singurul tratament care consolidează și potențează rezultatele celorlalte forme de tratament, evitând recidivele și complicațiile, este tratamentul kinetic

1o. Succesul terapeutic depinde ți de disciplina de care trebuie să dea dovadă pacientul și de motivația sa de a reveni cât mai repede în activitatea sportivă.

BIBLIOGRAFIE

Amor B., Delrieu F., Dougados M. – Revision Acceleree en Rhumatologie Edit. Maloiru – Paris 1990

Apostu Mihaela – Bioenergetica în activitatea sportivă, Editura Moroșan, București 2010

Baciu C. – Programe de gimnastică medicală, Editura Stadion, București 1974

Bota Aura – Kinesiologie, Editura Didactică și Pedagogică, București 2007

Bratu Mircea – Kinetoterapia în afecțiunile posttraumatice ale sportivilor, Editura BREN, Bucurețti 2004

Bratu Mircea – Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Discobolul, București 2010

Buzescu Alexandru – Anatomia omului, Aparatul locomotor, Editura Alexandru 27. București 1999

Cordun Mariana – Postura normală și patologică, Editura ANEFS, București 1999

Cordun Mariana – Kinetologia Medicală, Editura Axa, București 1999

Crețu Antoaneta, Lugoj Iulian – Sesiune anuală de comunicări științifice, tratamentul fizical-kinetic în epicondilita tenismenului, București 4-6 martie 1999

Davids Keith – Dynamics of Skill Acquisition, A Constraints-led Approach – Champaign, Human Kinetics 2008

Prundeanu Horia – Notiuni de biomecanica, editura ArtPres Timișoara 2004

Jaroslav Kiss- Fiziokinetoterapia și recuperarea medicală în afectiunile aparatului locomotor, editura medicală Bucuresti 2004

Diaconu N. – Noțiuni de anatomie practică, Editura Facla, Timișoara 1978

Dragnea A.C., Bota A. – Teoria activităților fizice, Editura Didactică și Pedagogică, București 1999

Dragomir M., Trăistaru R. – Evaluarea și programul de reabilitare la tenismenii cu epicondilita cotului, Revista de educație fizică și științe conexe, București 2002

Dumitru D. – Ghid de recuperare funcțională, Editura Sport Turism, București 1981

DurneanuA., Munteanu S. – Rolul și importanța masajului clasic sau a unor tehnici complementare în tratamentul epicondilitei tenismenului

Forza C. – Gimnastica corectivă și masaj, IEFS, București 1980

Geambașu Adina – Kinetoterapia deficiențelor fizice funcționale, Editura Didactică și Pedagogică 2008

Ifrim M. – Compendiu de anatomie, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1988

Ionescu Adrian – Gimnastica Medicală, Editura All, București 1994, Atitudinea corectă a corpului, Editura FS, București 1961

Nica A. S. – Compendiu de Medicina Fizică și Recuperare, Editura Universală, Carol davila

Ippolito E.,Ferreti A., Tudisco C. – la zone dinseration du tendon, Editura Maloine, Paris 1987

Littlijohn G. – Rheumatisme, The Effective Self-Help Guide Sufferes Harper Collins Publisher, Great Britain 1991

Sbenghe T. – Kinesiologie Știința Mișcării, Editura Medicală, Bucurști 2008

Xhardez Yxes, Vademecum de Kinesi-therapie et de Reeducation Functionarelle, Maloine S.A Editures et Prodim Editeur Paris 1984

www.sfatulmedicului.ro

www.săptămânamedicală.ro

www.ortokinetic.ro

www.systematic-kinesiology.co.uk

www.kinesiology.com.au

www.i-medic.ro

www.fisiojack.blogspot.com

BIBLIOGRAFIE

Amor B., Delrieu F., Dougados M. – Revision Acceleree en Rhumatologie Edit. Maloiru – Paris 1990

Apostu Mihaela – Bioenergetica în activitatea sportivă, Editura Moroșan, București 2010

Baciu C. – Programe de gimnastică medicală, Editura Stadion, București 1974

Bota Aura – Kinesiologie, Editura Didactică și Pedagogică, București 2007

Bratu Mircea – Kinetoterapia în afecțiunile posttraumatice ale sportivilor, Editura BREN, Bucurețti 2004

Bratu Mircea – Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Discobolul, București 2010

Buzescu Alexandru – Anatomia omului, Aparatul locomotor, Editura Alexandru 27. București 1999

Cordun Mariana – Postura normală și patologică, Editura ANEFS, București 1999

Cordun Mariana – Kinetologia Medicală, Editura Axa, București 1999

Crețu Antoaneta, Lugoj Iulian – Sesiune anuală de comunicări științifice, tratamentul fizical-kinetic în epicondilita tenismenului, București 4-6 martie 1999

Davids Keith – Dynamics of Skill Acquisition, A Constraints-led Approach – Champaign, Human Kinetics 2008

Prundeanu Horia – Notiuni de biomecanica, editura ArtPres Timișoara 2004

Jaroslav Kiss- Fiziokinetoterapia și recuperarea medicală în afectiunile aparatului locomotor, editura medicală Bucuresti 2004

Diaconu N. – Noțiuni de anatomie practică, Editura Facla, Timișoara 1978

Dragnea A.C., Bota A. – Teoria activităților fizice, Editura Didactică și Pedagogică, București 1999

Dragomir M., Trăistaru R. – Evaluarea și programul de reabilitare la tenismenii cu epicondilita cotului, Revista de educație fizică și științe conexe, București 2002

Dumitru D. – Ghid de recuperare funcțională, Editura Sport Turism, București 1981

DurneanuA., Munteanu S. – Rolul și importanța masajului clasic sau a unor tehnici complementare în tratamentul epicondilitei tenismenului

Forza C. – Gimnastica corectivă și masaj, IEFS, București 1980

Geambașu Adina – Kinetoterapia deficiențelor fizice funcționale, Editura Didactică și Pedagogică 2008

Ifrim M. – Compendiu de anatomie, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1988

Ionescu Adrian – Gimnastica Medicală, Editura All, București 1994, Atitudinea corectă a corpului, Editura FS, București 1961

Nica A. S. – Compendiu de Medicina Fizică și Recuperare, Editura Universală, Carol davila

Ippolito E.,Ferreti A., Tudisco C. – la zone dinseration du tendon, Editura Maloine, Paris 1987

Littlijohn G. – Rheumatisme, The Effective Self-Help Guide Sufferes Harper Collins Publisher, Great Britain 1991

Sbenghe T. – Kinesiologie Știința Mișcării, Editura Medicală, Bucurști 2008

Xhardez Yxes, Vademecum de Kinesi-therapie et de Reeducation Functionarelle, Maloine S.A Editures et Prodim Editeur Paris 1984

www.sfatulmedicului.ro

www.săptămânamedicală.ro

www.ortokinetic.ro

www.systematic-kinesiology.co.uk

www.kinesiology.com.au

www.i-medic.ro

www.fisiojack.blogspot.com