Analiza Situatiei In Examenul Stomatologic Si Incidenta Afectiunilor Stomatologice la Caini

2. Analiza situației în examenul stomatologic și incidența afecțiunilor stomatologice la câini

2.1. Examenul stomatologic la câini

În marea majoritate a cazurilor afecțiunile stomatologice sunt detectate de proprietar intr-un stadiu suficient de avansat încât să fie evidente la examenul cavității orale, dar sunt semnalate și situații în care acestea sunt mascate, diagnosticul reclamând, pe lângă metodele clasice de examinare, teste suplimentare.

Examinarea judicioasă a cavității orale, colaborată cu o bună cunoaștere a anatomiei acesteia, reprezintă baza unui diagnostic precis și complet, condiție pentru aplicarea unui tratament adecvat afecțiunii în cauză [Wiggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997].

Medicii veterinari înțeleg beneficiul examenului fizic amănunțit pentru animalele de companie. Examinarea orală trebuie să facă parte din orice examen fizic general. Manifestările clinice ale bolii metabolice pot fi găsite numai în cavitatea orală. Neefectuarea examenului oral ar putea întârzia un diagnostic sau duce la un diagnostic greșit de afecțiuni medicale. Examenul fizic general este, de asemenea parte integrantă a performanței examenului oral cuprinzător. Extinderea țesutului limfatic extraoral poate alerta examinatorul la boli orale. Anestezia este importantă în realizarea examenului intraoral general și de asemenea permite efectuarea examenelor suplimentare. Examenul fizic general este fundamental pentru stabilirea unui protocol optim de anestezie (The Oral Exam of Cats, Dogs, Rabbits and Rodents).

Stabilirea diagnosticului în afecțiunile stomatologice este un proces complex care include anamneza, examenul clinic general, examinarea inițială a cavității orale, testele paraclinice generale și specifice, examinarea completă a cavității orale și testele suplimentare de diagnostic [Wiggs R.B., 1993].

2.2. Anamneza

Examenul stomatologic trebuie să înceapă cu interogarea stăpânului, care va relata toate plângerile referitor la starea animalului (Frolov V.V. et all, 2009).

Anamneza reprezintă baza unei examinări adecvate și asigură informații care pot fi extrem de valoroase pentru stabilirea diagnosticului. O anamneză completă va oferi date cu privire la statusul imunologic al pacientului (vaccinări), la regimul alimentar, la modul de întreținere a igienei orale de către proprietar, problemele patologice anterioare și tratamentul acestora, afecțiunile actuale și terapia în derulare, incidentele traumatice și eventualele modificări de comportament, informații care îl vor ajuta pe clinician să evalueze fiecare aspect al stării de sănătate a animalului [Torres H.O. și Ehrlich A, 1980, Wiggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997\.

Aparate dento-alveolara este recomandat pentru a fi explora în două etape. Prima etapă este colectat istoricului medical, arcadele dentare sunt profund palpate prin grosimea țesutului, și se inspectează vizual dinții.

În a doua etapă se studiază detaliat procesele patologice. Acest lucru face posibilă identificarea mobilitații dinților, prezența plăcii dentare, cariilor dentare, adâncimea pungilor parodontale și fistule, precum și natura lor, răni și ulcere, prezența corpurilor străini. .(Frolov V. V )

După ce au fost obținute toate datele generale cu importanță pentru actul diagnostic se va insista pe aspectele specifice patologiei orale și stomatologice: debutul, durata, severitatea și evoluția simptomelor. Se vor cere detalii referitoare la tipul alimentației, obiceiurile de hrănire, jucăriile puse la dispoziție de către proprietar și obiectele folosite în dresajul animalului [Wiggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997].

Modificările apărute în comportamentul de hrănire pot oferi informații prețioase: ezitarea în momentul prehensiunii, masticației și deglutiției pot sugera o afecțiune orală, precum inflamația țesuturilor moi, prezența ulcerelor, a dinților sensibili sau a unui corp străin; masticația doar pe o parte sau preferința pentru hrana cu o consistență mai redusă pot fi asociate unei afecțiuni periodontale sau a țesuturilor pulpare [Wiggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997]; inapetența sau anorexia pot reprezenta semne ale unei boli sistemice, dar pot indica și ulcere, inflamații ale cavității orale și expunerea țesuturilor pulpare [Burrows C.F. și Harvey C.E., 1985].

Poate cea mai frecventă modificare relatată de către proprietari este halitoza [Goodson J.M. și colab., 1982]. Aceasta poate fi determinată în principal de o afecțiune periodontală, dar în etiologia sa mai pot interveni stomatite, neoplasme, fistula oro-nazală sau de prezența corpilor străini [Wiggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997].

Zgomotele de „clic-clac” sau de pocnitură sesizate în timpul mișcării mandibulei sunt de obicei determinate de probleme ale articulației temporo-mandibulare, procesului coronoid sau arcadei zigomatice [Lobprise Heidi și Wiggs R.B., 1992], dar trebuie avute în vedere și fracturile dentare, ale mandibulei sau ale palatului dur [Wiggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997].

Durerea acută sau cronică asociată mișcărilor mandibulare sau menținerea deschisă a cavității orale au o etiologie complexă, incluzând fracturile dentare, ale mandibulei sau ale palatului dur, miozite, corpi străini, afecțiuni ale glandelor salivare, gingivita ulcerativă necrozantă, gingivita ulcerativă cronică, neoplasme sau probleme ale procesului coronoid [Burrows C.F. și Harvey C.E., 1985, Lantz G.C. și Cantwell H.D., 1984, Lobprise Heidi și Wiggs R.B., 1992].

Hipersalivația se datorează în cele mai multe cazuri imposibilității de a degluti, rareori fiind rezultatul creșterii secreției salivare [Burrows C.F. și Harvey C.E., 1985]. Se vor avea în vedere pe de o parte boli sistemice – infecții bacteriene, precum leptospiroza, unele viroze localizate pe tractul respirator superior la feline, rabia sau intoxicații – și, pe de altă parte, probleme cu localizare în cavitatea orală – expunerea țesutului pulpar, inflamațiile severe sau ulcerele mucoasei orale, prezența corpilor străini (Wiggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997).

Un examen oral cuprinzător include o evaluare a pacientului non sedat și sedat sau anesteziat. Utilizarea unei fișe sau foi de observație stomatologice este cel mai eficiente. Rezultate anormale sau suspecte sunt înregistrate folosind indici obiectivi. Această practică ajută la evitarea detaliilor importante și permite compararea rezultatelor examinărilor anterioare.

2.3. Examenul clinic general

Examenul clinic general este o etapă care nu trebuie omisă în nici o situație, în ciuda prezenței unor probleme orale evidente.

În unele situații, problemele cu localizare orală sunt expresia, efectul unor boli sistemice. Spre exemplu, alergiile cutanate determină modificări de comportament – alotricofagie, cu tocirea consecutivă a incisivilor și instalarea periodontopatiei (prin reținerea la baza dinților a firelor de păr care oferă un mediu favorabil de multiplicare bacteriană) [Wiggs R.B., 1993], afecțiunile renale, în special cronice, se pot repercuta asupra țesuturilor din cavitatea orală cu instalarea stomatitelor și a periodontopatiilor (Igna C., 2008).

Asimetria și edemul facial, durerea locală, hemoragia exteriorizată oral și/sau nazal pot avea drept cauze probleme localizate în cavitatea orală – afecțiuni ale țesuturilor pulpare, periodontale, ale glandelor salivare – sau diferite alergii, reacții anafilactice la veninul de insecte sau de șarpe, neoplasme, hematoame, fracturi ale maxilarului și / sau mandibulei, luxații ale articulației temporomandibulare și emfizemul subcutanat [Burrows C.F. și Harvey C.E., 1985, Wiggs R.B., 1993].

Se va avea în vedere pacientul în ansamblu, dar se va insista pe examinarea aparatului respirator și a sistemului cardiovascular ale căror disfuncționalități se pot concretiza în complicații anestezice, postanestezice sau post-terapeutice [Viggs R.B., 1993].

2.4. Examinarea inițială a cavității bucale

Este realizată imediat după examenul clinic general, pe pacientul vigil. Numărul și importanța detaliilor care pot fi obținute în această etapă prin mijloace clasice de examinare (inspecție și palpație) variază în funcție de temperamentul animalului și de posibilitățile de contenție de care se dispune (Igna C., 2008).

Pentru a realiza o examinare completă a cavității orale este necesară o abordare sistematică [Wiggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997]. Inițial se vor avea în vedere aspectele exterioare – gradul de simetrie a capului, în special a regiunii faciale [Gorrel Cecilia, 2004, Wiggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997] și inspecția atentă a buzelor și comisurile acestora pentru a evidenția leziuni traumatice, inflamatorii sau neoplasme [IViggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997].

Apoi, cu ajutorul degetelor, se vor ridica pe rând buzele superioare pentru a examina dinții și mucoasa expusă [IViggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997]. Verificarea ocluziei dentare va avea în vedere: poziția și relația incisivilor, ocluzia caninilor, alinierea premolarilor, ocluzia premolarilor și molarilor, poziția individuală a fiecărui dinte [Gorrel Cecilia, 2004].

În următoarea fază, animalele docile vor fi încurajate să deschidă gura. Metoda cea mai frecvent folosită pentru deschiderea cavității bucale – palma așezată pe planul nazal, degetul mare și arătătorul (sau degetul mijlociu) fixând ferm maxilarul, caudal de caninii superiori; arătătorul celeilalte mâini plasat pe incisivii inferiori, iar degetul mare și degetul mijlociu aplicate de o parte și de alta a mandibulei, tracționând-o [Gorrel Cecilia, 2004, Wiggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997]. Se va doza cu atenție presiunea aplicată asupra suportului osos deoarece există riscul, în special în cazul afecțiunilor periodontale severe sau a traumatismelor, de fracturare a acestuia sau de agravare a problemelor preexistente [Wiggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997].

La inspecția cavității orale se vor avea în vedere următoarele structuri și aspecte:

mucoasa orală – culoare, textură, grad de hidratare, prezența edemelor, hemoragiei (peteșii, purpură, echimoze), ulcerelor și veziculelor [Gorrel Cecilia, 2004];

gingiile – culoare, grad de hidratare, retracția mucoasei gingivale, prezența sângelui sau a exsudatului în șanțul periodontal, a tumefacțiilor, hiperplaziei gingivale sau neoplasmelor [Wiggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997]:

dinții – forma, poziția individuală, ocluzia, mobilitatea, prezența decolorării, a tartrului, cariilor, fracturilor etc. [Wiggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997];

palatul dur – simetria crestelor transversale, aspectul mucoasei, prezența edemului, a corpilor străini [Wiggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997].

limba – aspectul mucoasei linguale, mobilitatea și consistența [Gorrel Cecilia, 2004];

planșeul cavității orale – examinarea acestei regiuni și a feței ventrale a limbii este facilitată de presiunea digitală aplicată în șanțul intermandibular; se vor urmări aspectul mucoasei și a papilelor glandelor sublinguale, prezența edemului, neoplasmelor și a corpilor străini [Wiggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997].

Dacă temperamentul pacientului o permite, se va evalua și orofaringele pentru a depista eventualele probleme care ar putea îngreuna intubarea endotraheală [Gorrel Cecilia, 2004].

2.4.1.Simetria capului și tipuri de cranii

 Simetria capului ia în considerație ca planul medio-sagital imparte capul in două parti egale. Simetria capului începe cu o evaluare atentă a simetrie faciala, prin palparea feței pot fi identificate mase fluctuante. Palparea țesutului limfatic și țeuturilor salivare pot dezvălui anomaliile legate de boali intraorale: alopecie; drenaj; cicatrici; miros neplăcut din urechi, nas, gura, piele. Asimetriile pot fi congenitale sau dobandite; cele dobandite pot fi primare sau secundare (tranzitorii sau permanente).(net, doc16)

Forma craniului difera enorm la caini in functie de rasa din care fac parte, dar conține aceleași tipuri de oase, in formatiuni diferite insa. Exista trei tipuri de baza ale craniului. Rasele care au craniul prelungit sau ingustat, sunt clasificati ca fiind Dolichocephali, in timp ce cainii care au cranii scurte si late, sunt Brachycephali. Cainii care au craniul obisnuit, marimea lui variind intre cele doua extreme, sunt clasificati ca Mesocephali. (http://www.stanavlahului.ro/tipcraniu.html)

Rasele Brachycephalice au o incidență crescuta la bolii parodontale, dinții pot erupe parțial sau nu reușesc să erupă și rămân încorporați în țesutul subgingival. Premolari inferioare lipsesc frecvent bilateral. Rasele brachycephalice asemenea prezintă sindromul respirator, hiperplazia si alungirea palatului moale, hipoplazia traheei, și colaps laringian.

Rasele Mesocephalic au o incidența mai puțin frecvente la boli parodontale Rasele Mesocephalice au o incidență crescută la la lipsa de premolari, în special primul și al patrulea.

Rase Dolichocephali pot prezenta caudal o malocluz în care premolarii patru superiori sunt poziționate lingual și poate duce la "forfecare", ceea ce duce la acumularea crescută de placa si calcul și în cele din urmă, la boala parodontală.( special_edition_dentistry)

Pozitionarea individuala a dintilor
Examenul dentar la câine se face în poziție culcată pe partea laterală stângă sau dreapta, se incepe cu evaluarea inițiala a arcadelor dentare maxilară și mandibulara drepte. Pentru a ne asigura ca toți dinții sunt prezenți, trebuie sa se observe șase incisivii și doi caninii, al patrulea premolar superior este cel mai mare dinte al arcadei superioare maxilare, rostral se gasește al treilea, al doilea și primii premolari. Imediat caudal de la al patrulea premolar superior se gaseste primul și al doilea molar. Pe arcada dentară inferioară, primul molar, este cel mai mare dinte, caudal se observa incă doi molari,iar rostralde primul molar se gasesc patru premolari inferiori. Partea stângă este apoi evaluată și comparată cu partea dreapta. Numărul de dinți de pe arcada superioară este mai mic fața de numărul de dinți de pe arcada inferioară. Numărul total de dinți este determinată prin înmulțirea totalul obtinut la doi, deoarece părțile stângi și dreaptea sunt simetrice.(The Oral Exam of Cats, Dogs, Rabbits and Rodents)

Culoarea dinților

Culoarea dintilor este dependentă de: ingrijire dentara, dieta, varsta si alti factori. Îngrijire dentară va reduce acumularea de placa care va afecta culoarea dintilor. Factorii dietetice pot influenta acumulări de placa, care pot afecta culoarea dintilor. Frecvent se observa pacienții care au o decolorare dentară roșie sau negră. Aceste decolorări pot fi legate de minerale din rezervele de apă locale.

Culoarea dinteluila la fel este afectată de vârstă și maturare dentară (dezvoltarea dintilor). Câini tineri au camere pulpă largi, și pereți dentinari subțiri în comparație cu animalele mai mari. Stratul exterior al smalțului dintelui rămâne aproximativ la aceeași grosime pe tot parcusul vieții. Modificări legate de abraziune și uzură afectează culoarea dinților. La animale bătrîne, peretii de dentină sunt dezvoltați mai bine rezultand o densitate mai mare a dintelui dîndui un aspect galben, sticlos sau transparente .(The Oral Exam of Cats, Dogs, Rabbits and Rodents)

Ocluzia dentara

Conform stomatologiei moderne ocluzia reprezinta relația dintre dinții superiori și cei inferiori cand se afla in contact functional, precum atunci cand muști, mesteci sau apropii maxilarele. Felul in care suprafețele ocluzale ale dintilor se impreunează influențează dinții, mușchii masticatori, articulațiile temporomandibulare, precum si sanatatea orala.(net)

Există ocluzie dentară fiziologică și ocluzie dentară patologică. Cea mai frecventă ocluzie dentară fiziologică este cea ortognatică, cînd incisivii superiori îi acoperă parțial (1/3 din înălțimea coroanelor) pe incisivii corespunzători inferiori. Între dinții superiori și cei inferiori nu există o suprapunere perfectă, fiecare dinte venind în contact nu cu un singur dinte din arcada opusă, ci cu doi, excepție făcând incisivii centrali de jos și molarul al treilea de sus, care vin în contact numai cu antagoniștii lor din arcada opusă. În dependență de particularitățile structurale și dezvoltarea maxilarelor, precum și de orientarea dinților spre buze sau limbă, ocluzie dentară fiziologică poate fi dreaptă, biprognatică, opistognatică, asigurînd o funcție normală a aparatului masticator și un aspect estetic optim al feței. Ocluzie dentară patologică se caracterizează prin disproporția arcadelor dentare și lipsa contactului fiziologic al dinților. Asemenea anomalii duc la tulburarea funcției aparatului masticator, sistemelor digestiv și respirator, precum și la modificarea aspectului estetic al feței. Există mai multe varietăți de ocluzie dentară patologică: progenia, prognatismul, ocluziile deschisă, adânc încrucișată sau oblică etc.

Prognatismul se caracterizează printr-o disproporție a arcadelor dentare în plan sagital, care se manifestă prin poziția proeminentă a maxilarului , din care cauză lipsește contactul fiziologic dintre incisivii inferiori și cei superiori și se denaturează aspectul estetic al feței: buza superioară nu acoperă dinții frontali superiori, buzele nu se închid, mandibula este deplasată exterior. Aceasta duce la dereglarea respirației, fonației și a procesului de dezintegrare mecanică a alimentelor.

Progenia sau ocluzia inversă se manifestă prin articularea dinților frontali inferiori cu fețele vestibulare ale celor superiori. Ea poate fi falsă, cînd proporția dintre dinții laterali este normală, sau adevărată, cînd această proporție este anormală. Se caracterizează prin ieșirea înainte a mandibulei, din care cauză buza inferioară rămâne mult înainte de cea superioară, precum și prin alungirea etajului superior al feței. Tulburările funcționale sunt mai grave decât în caz de prognatism.

Pentru ocluzia deschisă este caracteristică inocluzia verticală a dinților frontali. Contactează, de regulă, numai dinții laterali, iar, uneori, chiar numai ultimii molari. Gravitatea anomaliei se apreciază după distanța verticală rămasă între dinți și după numărul dinților care nu articulează. Se deosebesc două forme de ocluzie deschisă: adevărată sau rahitică

( net )(Donica 142 adauga)

Interrelația incisivilor

,,American veterinar College Dental” definește ocluzia normală folosind o descriere a ocluziei incisivilor. Primul incisiv este evaluată în raport cu incisivul adiacente, a triadă (a treia incisivul maxilar, canin maxilar și mandibular canin), a premolarilor, și a carnassials, respectiv, după cum urmează: "maxilar incisivi sunt poziționate rostral până în dinți incisivi inferiori corespunzătoare. Coroana cuspide ale incisivilor dinților mandibular contactați cingulum de incisivi superiori. Mandibular Dintele canin este înclinat labial și intersectează interproximal (interdentare) spațiu între opus maxilar treilea dinte incisiv și dinte canin. Maxilar dintii premolari nu contactați dinti premolari mandibulare. Vârfuri coroana de mandibular dinti premolari sunt poziționate lingual la arcul de maxilar dinti premolari. Vârfuri coroana de premolar mandibular dinți bisect la interproximale (interdentare) spațiile rostral la premolari maxilari corespunzătoare. Mezial varful coroanei de maxilar dintelui premolar patra este poziționat lateral la spatiul dintre dinte premolar patra mandibular și mandibular primul dinte molar (special_edition_dentistry)

Examinarea completă a cavității orale

(examinarea sub anestezie generala)

Examinarea completă a cavității orale se realizează pe pacientul anesteziat și vizează completarea informațiilor obținute în timpul examenului inițial, incluzând aici și examenul țesuturilor periodontale și al dinților, fiind finalizată prin completarea foii de observație stomatologice [Wiggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997].

Examenul structurilor orale se efectuează sistematic și are în vedere [Gorrel Cecilia, 2004]'.

buzele și obrajii – joncțiunea muco-cutanată, vestibulul bucal, filtrul, frâul maxilar și mandibular, papi lele glandelor parotide și zigomatice;

mucoasele orale – mucoasa alveolară, linia muco-gingivală, atașamentul gingival, gingia;

palatul dur – papila incisivă, orificiile organului vomero-nazal, rafeul și crestele palatine;

planșeul sublingual și limba – organul orobazal, carunculii sublinguali, frâul limbii, papilele glandelor sublinguale, lisa, papilele linguale;

dinții – dentiția caducă sau permanentă, absența sau dinții supranumerari, anomaliile de formă, dimensiune sau poziție, gradul de uzură (abraziune sau tocire), aspecte patologice (de exemplu, carii, hipoplazia de smalț, fracturi, luxații etc.).

orofaringele – palatul moale, tonsilele și criptele tonsilare, epiglota (examinarea orofaringelui precede intubarea pacientului).

Examinarea structurilor periodontale vizează evaluarea pentru fiecare dinte în parte a următorilor indici sau criterii: gingivita și indicele gingival; adâncimea șanțului periodontal; refracția gingivală; expunerea furcației (pentru dinții pluriradiculari); mobilitatea dentară; nivelul atașamentului periodontal [Gorrel Cecilia, 2004].

Instrumentarul necesar acestei etape include: sonde periodontale, sonde dentare și oglinda stomatologică.

La animalele cu depuneri masive de tartru dentar, pentru evaluarea precisă a statusului periodontal, este necesară îndepărtarea acestora [Gorrel Cecilia, 2004].

Gingivita și indicele gingival

Prezența și gradul de inflamare a gingiei sunt evaluate pe baza combinării a două modificări locale – eritemul și tumefacția, dar și a prezenței sau absenței hemoragiei la sondarea șanțului periodontal [Gorrel Cecilia, 2004].

Pentru evaluarea gradului de inflamare a gingiei se poate apela la o serie de indici exprimați în valori numerice, dar indicele de sângerare este cel mai utilizat în practică. Determinarea sa presupune inserarea sondei periodontale de câteva ori în șanțul periodontal care circumscrie un dinte, atribuindu-se valoarea „0” pentru absența sângerării și valoarea „1” pentru exteriorizarea la sondare a hemoragiei [Gorrel Cecilia, 2004].

În cercetare se recurge în special la determinarea indicelui Lde și Silness modificat, care asociază aspectele percepute la inspecție cu prezența sau absența hemoragiei gingivale.

Indicele Lde și Silness modificat [după Ingham Kate și Gorrel Cecilia, 1997]

Adâncimea șanțului periodontal

Adâncimea șanțului periodontal este evaluată prin introducerea unei sonde gradate până la punctul la care se întâmpină rezistență (baza șanțului) [Gorrel Cecilia, 2004, Wiggs R.B., 1993, fViggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997] și reprezintă distanța măsurată în milimetri de la baza șanțului periodontal până la marginea liberă a gingiei [Gorrel Cecilia, 2004]. Verificarea se va executa în 4-6 puncte în jurul fiecărui dinte, iar abaterile de la valorile normale – adâncime de 1-3 mm pentru câine se vor menționa în fișa stomatologică [ Wiggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997].

Dacă se constată distrugerea ligamentului periodontal și resorbția osului alveolar, obținerea unor valori superioare celor normale indică prezența unei periodontite. Termenul utilizat pentru descrierea acestei situații este de „buzunare periodontale” [Gorrel Cecilia, 2004, Wiggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997].

Gingivitele sunt însoțite de tumefacție sau hiperplazie locală, modificări care duc la obținerea unor valori ale adâncimii șanțului periodontal mai mari decât cele fiziologice. Această situație este definită prin termenul de „pseudobuzunare periodontale” deoarece ligamenul periodontal și osul alveolar sunt intacte (nu se înregistrează modificări specifice periodontitelor) [Gorrel Cecilia, 2004].

Refracția gingivală

Este măsurată în șanțul periodontal cu ajutorul unei sonde gradate și reprezintă distanța (în mm) dintre joncțiunea cement-smalț și marginea liberă a gingiei. Adâncimea șanțului periodontal în zonele cu retracție gingivală afectate și de periodontită se poate încadra în valori normale, în ciuda pierderii dc os alveolar [Gorrel Cecilia, 2004].

Expunerea furcației

Expunerea furcației este înregistrată în periodontite, osul alveolar dintre rădăcinile dinților pluriradiculari fiind resorbit. Evaluarea gradului de expunere se realizează cu ajutorul unei sonde periodontale sau dentare curbă [Gorrel Cecilia, 2004, Wiggs R.B. și Lobprise Heidi, 1997], înregistrându-se sub forma prezentată în tabelul 3-2.

Mobilitatea dentară

Mobilitatea dentară se evaluează cu instrumente adecvate, precum extremitatea rotunjită a mânerului sondei dentare sau a oglinzii stomatologice, care sunt suficient de dure încât să nu mascheze gravitatea problemei [Gorrel Cecilia, 2004]. Nu ar trebui evaluată folosind direct degetele, deoarece țesuturile moi ale acestora vor masca gradul de mobilitate a dintelui. Gradele dc mobilitate dentară sunt prezentate în tabel

-M 0: Normal mișcare fiziologic (<0,2 mm), nu cartografiată
-M 1: mobilitate dinte ușoară în orice direcție, alta decât axială (0,2-0,5 mm)
-M 2: mobilitate dinte moderată în orice direcție, alta decât axială (0,5 până la 1 mm)
M-3: mobilitate severă dinte în orice direcție, alta decât axială (> 1 mm) ( doc16)

Nivelul atașamentului periodontal

Adâncimea șanțului gingival nu trebuie să fie corelată neapărat cu gradul de pierdere a atașamentului periodontal. Spre exemplu, hiperplazia gingivală este asociată cu prezența pseudobuzunarelor periodontale, dar nu și cu pierderea atașamentului, iar retracția gingivală în cazul periodontitelor poate determina obținerea unor valori normale a adâncimii șanțului periodontal, în ciuda faptului că atașamentul este minim [Gorrel Cecilia, 2004].

Nivelul atașamentului periodontal desemnează distanța dintre joncțiunea cement- smalț și baza sau extensia apicală a buzunarului patologic. Poate fi măsurat direct, cu o sondă periodontală gradată, sau poate fi calculat (adâncimea șanțului periodontal + retracția gingivală) [Gorrel Cecilia, 2004].

Teste suplimentare de examinare

Examenul radiografic al craniului. Radiografiile craniene la câine sunt relevante în afecțiunile oaselor care intră în componența craniului sau în cazul corpilor străini radioopaci localizați la nivelul țesuturilor moi. Examenul radiologic poate fi utilizat în diagnosticul afecțiunilor localizate la nivelul sinusurilor nazale și a celor frontale. Diagnosticarea corectă a fracturilor necesită cel puțin două expuneri în poziții diferite. Examenul radiologic oferă puține detalii despre structura țesuturile moi și nici un detaliu despre patologia sistemului nervos central. Examenul clinic poate preciza poziția pacientului și despre metoda de expunere radiologică relevantă în funcție de diagnosticul clinic. Valorile parametrilor de lucru ale aparatului roentgen care au permis obținerea celor mai bune imagini în afecțiunile craniului au fost cuprinse intre 56kV/1mAs (la animalele de talie mică) și 68kV/2mAs la animalele de talie mare.

Examenul computer tomografic oferă rezultate clare și precise asupra structurii osoase a craniului. Examenul computer tomografic poate fi folosit în diagnosticul formațiunilor tumorale sau de altă natură localizate la nivelul craniului. Examenul computer tomografic oferă informații mai exacte asupra patologiei dentare, comparativ cu examenul radiologic. Examenul computer tomografic este limitat în ceea ce privește țesuturile moi din structura anatomică normală a pacientului, dar este relevant în diagnostica patologiei tumorale a acestora. Comparativ cu examenul radiologic, computer tomografia are ca principal avantaj o mai bună redare grafică a patologiei și oferă posibilitatea de a efectua reconstituiri tridimensionale care ajută clinicianul să identifice planurile anatomice fără suprapuneri putând astfel să stabilească un diagnostic cert. Administrarea substanței de contrast în examenul computer tomograf permite vizualizarea masei tumorale și diferențierea între o masă tumorală și o malformație vasculară. Diagnosticul de certitudine în cazul tumorilor și a tipului de celule tumorale se stabilește doar prin examen histopatologic.

Examenul prin rezonanță magnetică oferă date importante legate de patologia sistemului nervos central și a țesuturilor moi de la nivelul capului, fiind examen de predilecție în aceste afecțiuni. Examenul prin rezonanță magnetică oferă informații importante pentru stabilirea unui diagnostic diferențial și infirmă sau confirmă diagnosticul clinic stabilit pe baza examenului neurologic. Examenul prin rezonanță magnetică poate stabili un diagnostic de certitudine în cazul tumorilor intracraniene și identifică leziunile neurologice ce pot da manifestări epileptiforme. Pentru efectuarea examenului prin rezonanță magnetică la nivelul capului nu trebuie schimbată poziția pacientului. Examenul prin rezonanță magnetică oferă imagini din mai multe planuri, astfel, clinicianul își poate forma o imagine de ansamblu asupra sistemului nervos central, asupra cavităților intranevraxiale și asupra lichidului cerebro-spinal. Examenul prin rezonanță magnetică permite obținerea unui contrast mai bun decât decât cel obținut prin tomografie computerizată sau examen radiologic, fapt ce oferă informații mai exacte asupra diferențelor din structura unui țesut, deoarece utilizează proprietățiile parțiale ale spinilor din nucleele care alcătuiesc țesuturile. Examenul prin rezonanță magnetică utilizează câmpuri magnetice intense și unde din domeniul radiofrecvențelor în locul radiaților ionizante, efectele dăunătoare asupra organismului sunt semnificativ mai mici în comparație cu examenul computer tomograf și radiologic. Și în cazul examenului prin rezonanță magnetică la fel ca în cazul examenului prin computer tomografie, diagnosticul de certitudine a tipului de celule tumorale se stabilește doar pe baza examenului histopatologic.( Drd. GLAD MORAR TEZĂ DE DOCTORAT REZUMAT CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC: Prof. Univ. Dr. IONEL PAPUC CLUJ NAPOCA 2014 )