Analiza Calorimetrica Diferentiala (dsc) Aplicata Studiului Stabilitatii Ketoprofenului In Prezenta Excipientilor

LUCRARE DE LICENȚĂ

Analiza calorimetrică diferențială (DSC) aplicată studiului stabilității ketoprofenului în prezența excipienților

Cuprins

Introducere

1. Ketoprofen

2. Excipienții

2.1. Celuloză microcristalină

2.2. Aerosil (Dioxid de siliciu coloidal)

2.3. Lactoza monohidrat

2.4. Stearat de magneziu

2.5. Ethocel 100 cP

2.6. PVP K30 și Kollidon SR

2.7. Polyox

2.8. Methocel

3. Analiza calorimetrică diferențială (DSC) în analiza medicamentului

3.1. Metode termice de analiză a medicamentelor

3.2. Principiul metodei DSC

3.3. Tipuri de analiza calorimetrica diferentiala

3.4. Aparatura DSC

3.5. Pregătirea unei analize DSC

3.6. Termograma DSC

3.7. Tehnici de analiză cuplate DSC

3.8. Aplicații ale metodei DSC în analiza medicamentului

4.1. Analiza calorimetrică diferențială aplicată studiului stabilității ketoprofenului în prezența excipienților

4.1 Noțiuni introductive

4.2. Materiale și metodă

4.2.1. Reactivi și substanțe de referință

4.2.2. Echipamente și metoda

4.3. Rezultate și discuții

4.3.1 Analiza DSC a ketoprofenului

4.3.2 Analiza DSC a amestecului binar 2:1 (m/m) ketoprofen/celuloză microcristalină

4.3.3 Analiza DSC a amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen/aerosil

4.3.4 Analiza DSC a amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen/lactoză monohidrat

4.3.5 Analiza DSC a amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen/stearat de magneziu

4.3.6 Analiza DSC a amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen/ethocel 100cP

4.3.7 Analiza DSC a amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen/polivinilpirolidonă K30 (PVP K30)

4.3.8. Analiza DSC a amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen / polivinilpirolidonei SR (Kollidon SR)

4.3.9. Analiza DSC a amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen / a polyoxului

4.3.10. Analiza DSC a amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen / methocelului E100M

4.4. Concluzii

Concluzii generale

Bibliografie

Introducere

Inflamația este caracterizată printr-un proces biologic complex fiind reprezentat de o serie de fenomene homeostatice de reacție a organismului față de agresiuni de origine neimunitară (fizice, chimice, infecțioase) sau imunitară (autoimunitate, alergie). Ketoprofenul aparține clasei antiinflamatoarelor nesteroidiene (AINS) constituind un tratament de primă intenție în cadrul unui proces inflamator (1).

Metodele termice aplicate în analiza medicamentului reprezintă un grup de tehnici care măsoară o proprietate fizică a unei substanțe în funcție de temperatură, când acea substanță este supusă unui program controlat de temperatură (2).

Studiile din literatura de specialitate au demonstrat faptul că anumiți excipienți pot modifica punctul de topire al substanțelor cu care se găsesc împreună într-o formulare farmaceutică și pot afecta deopotrivă natura chimică, stabilitatea și biodisponibilitatea medicamentului. În consecință este foarte important pentru siguranța și eficacitatea terapeutică a substanțelor ca în etapa de preformulare a formelor farmaceutice să fie studiate eventualele interacțiuni substanță medicamentoasă-excipient, în scopul alegerii celor mai potriviți excipienți pentru formulare.

Analiza Calorimetrică Diferențială (DSC) este o metodă care se folosește frecvent pentru studierea compatibilității dintre diferiți excipienți și anumite substanțe medicamentoase.

În studiul de față, au fost analizate prin metoda DSC, amestecuri ale ketoprofenului cu diferiți excipienți. Aceștia au fost celuloză microcristalină, polyox, PVP K30, stearat de magneziu, lactoză monohidrat, aerosil, PVP Kollidon SR, ethocel 100 cP, methocel E4M CR, methocel E50 LV, methocel E100M care sunt utilizabili la realizarea diverselor forme farmaceutice.

Ketoprofen

Ketoprofenul este un antiinflamator nesteroidian clasic (generația I), un derivat de acid propionic, care face parte din grupa analgezice-antipiretice-antiinflamatoare, la care predomină efectul antiinflamator, fiind utilizat atât în scop antiinflamator cât și analgezic.

Această substanță medicamentoasă prezintă o absorbție completă si rapidă după administrare orală, se leagă în procent de 99% de proteinele plasmatice, fiind caracterizată printr-un timp de înjumătățire de 1,5 ore (persistând mai mult în lichidul sinovial).

Mecanismul de acțiune caracteristic acestei substanțe constă în inhibarea atât a ciclooxigenazei (COX) cât și a lipoxigenazei (LOX), inhibând biosinteza de prostaglandine (PG) și leucotriene (LT).

Dintre indicațiile ketoprofenului putem aminti: poliartrită reumatoidă, spondilită anchilopoetică, episoadele inflamatoare acute ale artrozelor, discopatii, reumatisme extraarticular, artrite acute (inclusive accesul de gută).

La fel ca și celelalte antiinflamatoare nesteroidiene și ketoprofenul prezintă reacții adverse care apar cu o frecvență de circa 15% în special: gastralgii, greață, vomă, diaree.

Dintre contraindicațiile specifice ketoprofenului putem aminti: ulcer, alergie specifică, hipersensibilitate la salicilați (sau alte AINS), sarcina; prudență în insuficență renală avansată.

Doza terapeutică administrată oral este cuprinsă între 150 și 200 mg pe zi în 2-4 prize, iar cea administrată intrarectal este de 100mg (seara). Doza maximă zilnică, oral intrarectal este de 200 mg (1).

Interacțiuni cu alte produse medicamentoase

Asocieri nerecomandate:

alte antiinflamatoare nesteroidiene (de exemplu salicilați în doze mari): cresc riscul ulcerogen și de apariție a hemoragiilor digestive (prin efect sinergic aditiv);

anticoagulante orale și heparina administrată parenteral: crește riscul de hemoragii prin inhibarea funcției plachetare și agresarea mucoasei gastro-intestinale; se recomandă supraveghere clinică și biologică atunci când această asociere terapeutică nu se poate evita;

ticlopidina: crește riscul hemoragic (prin efect sinergic antiagregant plachetar); se recomandă supraveghere clinică și biologică (inclusiv timpul de sângerare);

litiul: creșterea litemiei până la valori toxice (prin scăderea excreției renale de litiu); se recomandă monitorizarea litemiei și ajustarea dozelor de litiu în timpul și după tratamentul cu antiinflamatoare nesteroidiene;

metotrexatul (pentru doze care depășesc 15 mg/săptămână): creșterea toxicității hematologice a metotrexatului (prin scăderea clearance-ului renal de metotrexat de către antiinflamatoare și prin deplasarea de către acestea a metotrexatului de pe proteinele plasmatice); se recomandă respectarea unui interval de 12 ore între inițierea sau oprirea tratamentului cu ketoprofen și doza de metotrexat;

probenecidul: crește concentrația plasmatică a ketoprofenului liber și a celui legat de proteinele plasmatice, prin scăderea clearance-ului plasmatic și scăderea legării de proteine.

Asocieri care necesita precautie:

diuretice, inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei, inhibitori de angiotensina II: determină insuficiență renală acută la pacienții deshidratați (scăderea filtrării glomerulare prin scăderea sintezei prostaglandinelor renale), scăderea efectului antihipertensiv al inhibitorilor enzimei de conversie și inhibitorilor de angiotensina II. Se recomandă hidratarea pacienților și supravegherea funcției renale;

metotrexatul la doze mici (sub 15 mg/ săptămână): se recomandă controlul hemogramei în timpul primei săptămâni de asociere terapeutică;

pentoxifilina: creșterea riscului hemoragic (se recomandă supraveghere clinică și monitorizarea timpului de sângerare);

zidovudina: risc de toxicitate asupra hematiilor (prin acțiune asupra reticulocitelor), cu producerea unei anemii severe după 8 zile de asociere terapeutică.

Asocieri de care trebuie tinut cont:

alte antiagregante plachetare (abciximab, eptifibatidă, clopidogrel, iloprost, ticlopidină și tirofiban), heparină în doze profilactice: risc crescut de hemoragie;

alte medicamente în asociere cu ketoprofenul cresc riscul de apariție al hiperkaliemiei: sărurile de potasiu, diureticele hiperkaliemiante, inhibitorii enzimei de conversie, inhibitorii angiotensinei II, alte antiinflamatoare nesteroidiene, heparine (cu greutate moleculara mica sau nefracționate), ciclosporina, tacrolimus;

beta-blocante, diuretice, inhibitori ai enzimei de conversie: scăderea efectului antihipertensiv prin inhibarea de către ketoprofen a prostaglandinelor vasodilatatoare;

ciclosporină: risc de adiție al efectelor nefrotoxice, mai ales la pacienții vârstnici;

trombolitice: creșterea riscului hemoragic (3).

Proprietăți fizico- chimice:

În figura 1 este prezentă structura chimică a ketoprofenului.

Figura 1. Structura chimică a ketoprofenului (4)

Masă moleculară: 254,3.

Descriere: pulbere albă cristalină.

Solubilitate: puțin solubil în apă, solubil în acetonă, acetat de etil, etanol, cloroform și eter.

Punct de topire: 93-96oC (4).

Comportament termic: în termograma DSC a ketoprofenului se observă apariția un pic endoterm ascuțit la 96,8°C, corespunzător topirii substanței, cu o entalpie de topire ΔHtopire=343,1mJ (5).

Excipienții

2.1. Celuloză microcristalină

Rol:

diluant, liant, agent de suspendare, adsorbant, agent de dezintegrare.

este de asemenea utilizată atât în produse cosmetice cât si în produse alimentare în procente variate (tabelul I) (6).

Tabel I. Utilizarea celulozei microcristaline(6)

În figura 2 este prezentată structura chimică a celulozei microcristaline.

Figura 2. Structura chimică a celulozei microcristalină (4)

Formula empirică: (C6H10O5)n , unde n=220.

Descriere: pulbere cristalină albă, fără miros și fără gust, compusă din particule poroase.

Solubilitate: dispersabilă în apă, produce o dispersie coloidală opacă, albă, practic insolubilă în solvenți organici și acizi diluați.

Stabilitate: este stabilă, deși este o substanță higroscopică.

Condiții de depozitare: materialul vrac trebuie sa fie depozitat într-un recipient bine închis, la loc uscat și răcoros.

Incompatibilități: cu agenții oxidanți puternici (6).

Punct de topire: 260-270OC (6-9).

Comportament termic: celuloza microcristalină suferă proces de deshidratare prin pierderea apei absorbită între 35°C și 110°C, pe termogramele DSC putând fi observat un singur pic endoterm Tpeak=72°C. Până la încetarea procesului de descompunere nu mai poate fi observat nici un alt eveniment (10).

2.2. Aerosil (Dioxid de siliciu coloidal)

Rol: glisant, agent de curgere, agent de dezintegrare, agent de suspendare, stabilizator de emulsie, adsorbant, agent antiaglomerant, agent de dispersie, agent de îngrosare, agent de alunecare.

Dioxid de siliciu coloidal este utilizat pe scară largă în produse farmaceutice,
cosmetice, cât și în produse alimentare în procente diferite (tabelul II) (6).

Tabel II. Utilizări ale aerosilului (6)

Formula empirică: SiO2 .

Descriere: pulbere amorfă albă sau aproape albă, fină, fără gust, inodoră.

Solubilitate: practic insolubil în apă, în solvenți organici și acizi minerali, cu excepția acidului fluorhidric, se dizolvă ușor în soluții calde de hidroxizi alcalini. Formează o dispersie coloidală cu apă .

Stabilitate: este o substanță higroscopică, dar absoarbe cantități mari de apă fără să lichefieze (6).

Condiții de depozitare: pulbere de aerosil trebuie să fie depozitate într-un container bine închis.

Incompatibilități: cu dietilsilbestrolul.

Punct de topire: 1600°C (6-9).

Comportament termic: în urma analizelor DSC s-a demonstrat că aerosilul este inert pe domeniul de temperatură 25-500°C, fără a exista incompatibilități ale acestuia cu diferite substanțe medicamentoase (10).

În figura 3 este prezentată structura chimică a aerosilului.

Figura 3. Structura chimică a aerosilului (4)

Lactoza monohidrat

Rol: liant, diluant.

Formula empirică: C12H22O11۰H2O.

Descriere: pulbere sau particule cristaline albe, fără miros, iar gustul este ușor dulce, α-lactoză având capacitate de îndulcire 20% față de sucroză, iar β-lactoză 40%. În stare solidă, lactoza se găsește în forme izomerice variate în funcție de cristalizare și de condițiile de uscaresant, agent de curgere, agent de dezintegrare, agent de suspendare, stabilizator de emulsie, adsorbant, agent antiaglomerant, agent de dispersie, agent de îngrosare, agent de alunecare.

Dioxid de siliciu coloidal este utilizat pe scară largă în produse farmaceutice,
cosmetice, cât și în produse alimentare în procente diferite (tabelul II) (6).

Tabel II. Utilizări ale aerosilului (6)

Formula empirică: SiO2 .

Descriere: pulbere amorfă albă sau aproape albă, fină, fără gust, inodoră.

Solubilitate: practic insolubil în apă, în solvenți organici și acizi minerali, cu excepția acidului fluorhidric, se dizolvă ușor în soluții calde de hidroxizi alcalini. Formează o dispersie coloidală cu apă .

Stabilitate: este o substanță higroscopică, dar absoarbe cantități mari de apă fără să lichefieze (6).

Condiții de depozitare: pulbere de aerosil trebuie să fie depozitate într-un container bine închis.

Incompatibilități: cu dietilsilbestrolul.

Punct de topire: 1600°C (6-9).

Comportament termic: în urma analizelor DSC s-a demonstrat că aerosilul este inert pe domeniul de temperatură 25-500°C, fără a exista incompatibilități ale acestuia cu diferite substanțe medicamentoase (10).

În figura 3 este prezentată structura chimică a aerosilului.

Figura 3. Structura chimică a aerosilului (4)

Lactoza monohidrat

Rol: liant, diluant.

Formula empirică: C12H22O11۰H2O.

Descriere: pulbere sau particule cristaline albe, fără miros, iar gustul este ușor dulce, α-lactoză având capacitate de îndulcire 20% față de sucroză, iar β-lactoză 40%. În stare solidă, lactoza se găsește în forme izomerice variate în funcție de cristalizare și de condițiile de uscare, de exemplu α-lactoză monohidrat, β-lactoză anhidră și α-lactoză anhidră. Lactoza monohidrat este un dizaharid natural, obținut din lapte, alcătuit dintr-o galactoză și un radical lactoză, dar poate conține și proporții variate de lactoză amorfă.

Solubilitate: ușor solubilă în apă, practic insolubilă în cloroform, etanol, eter.

Stabilitate: în condiții de umezeală (peste 80%), lactoza poate dezvolta mucegai. Prin depozitare, se poate colora în maro, procesul fiind accelerat de căldură și umiditate.

Condiții de depozitare: lactoza trebuie păstrată în recipiente bine închise, la loc uscat și răcoros (6).

Incompatibilități: se pot forma produși de reacție secundari în urma reacției de condensarea a lactozei cu compuși ce prezintă în moleculă grupări amino primare precum: aminoacizi, amfetamine, lisinopril, captopril, fluconazol, etamsilat (11, 12).

Punct de topire: 201-202°C (pentru α-lactoză monohidrat deshidratată) (4, 6-10).

În figura 4 este prezentată structura chimică a lactozei monohidrat.

Figura 4. Structura chimică a lactozei monohidrat (4)

Comportament termic:

lactoza prezintă mai multe forme cristaline și forme amorfe, manifestând astfel diferite tranziții termice. Pentru caracterizarea efectivă a compoziției se poate utiliza analiza DSC.

datele din literatură, care s-au obținut în urma analizei termogramelor DSC a lactozei monohidrat au evidențiat prezența unui proces endoterm la 148°C corespunzător pierderii apei legate; un proces exoterm datorat tranziției cristaline la 176°C, punct de topire la 217,9°C urmat de descompunere termică (13).

2.4. Stearat de magneziu

Rol: stearatul de magneziu este utilizat în formulări farmaceutice ca lubrifiant, în cremele de protecție și produsele alimentare (6).

Formula chimică: C36H70MgO4

Formula structurală: [CH3(CH2)16COO]2Mg (4).

Denumirea chimică: sarea de magneziu a acidului octadecanoic.

Descriere: este o pulbere fină, albă, impalpabilă, de densitate mică, cu un ușor miros de acid stearic și gust caracteristic, onctuoasă. Pulberea este aderentă pe piele și grasă la atingere. Este o sare de magneziu de diferiți acizi grași, în principal acid stearic și palmitic.

Solubilitate:

practic insolubil în etanol, eter și apă;

la încălzire este ușor solubil în benzen și etanol.

Stabilitate: stabil.

Condiții de depozitare: stearatul de magneziu trebuie păstrat în ambalaj bine închis, la loc uscat și răcoros.

Incompatibilități: cu acizii puternici, baze și săruri de fier. Trebuie evitat contactul cu substanțe oxidante puternice. Stearatul de magneziu nu poate fi utilizat în produsele care conțin aspirină, unele vitamine, atenolol, glibenclamid, captopril, aciclovir.

Punct de topire: 117-150°C (probele comerciale) 126-130°C (stearat de magneziu de puritate înaltă) (4, 6-9, 14).

Comportament termic: datele din literatură obținute în urma analizei termogramelor DSC a stearatului de magneziu au evidențiat că acesta suferă două tranziții endoterme, asociate deshidratării (pierde apa legată), în intervalul 81-110°C. Picul endoterm corespunzător topirii a apărut la 121,6°C, urmat de stabilitate termică între 130°C și 300°C și un pic larg endoterm între 300°C și 465°C datorat descompunerii termice (11).

Ethocel 100 cP

Rol: în tehnica farmaceutică, este folosit în preparate orale și topice. În formulările orale, principala sa utilizare este de agent de acoperire hidrofob atât pentru comprimate cât și pentru granule, pentru retardarea eliberării substanței active, pentru a masca gustul neplacut sau pentru a crește stabiliatea preparatului respectiv ( de exemplu evitarea oxidării). Acesta mai poate fi folosit și ca agent formator de matriță în preparatele cu eliberare controlată. La realizarea filmelor de acoperire insolubile, este utilizat singur, prin dizolvare în solventi organici. Eliberarea substanței medicamentoase din forma farmaceutică poate fi monitorizată prin controlarea difuziei acesteia prin filmul de acoperire. Acest proces poate fi unul îndelungat daca nu se crește suprafața specifică (de exemplu pelete sau granule în comparație cu comprimatele). Totodată s-a demonstrat faptul că ethocelul preia din presiunea de comprimare, motiv pentru care nu apar fisuri în filmul de acoperire. Modificarea solubilității se face prin adăugarea de hidroxipropilmetilceluloză sau un plastifiant. Ethocelul, cu vâscozitate mare este folosit la microîncapsulare. La prepararea cremelor, loțiunilor sau gelurilor se utilizează ca și agent de îngrosare.

În Europa, ethocelul fost acceptat ca și aditiv alimentar, iar FDA (Food and Drug Administration) l-a inclus pe lista ingredientelor inactive utilizabile la prepararea capsulelor, suspensiilor și comprimatelor orale, emulsiilor topice și alte preparate vaginale (6).

În figura 5 este prezentată structura chimică a ethocelului.

(n=1)

Figura 5. Structura chimică a ethocelului (4)

Formula empirică: C12H23O6.

Denumirea chimică: eter etil celuloză.

Descriere: este un eter etilic al celulozei, un polimer format din mai multe unități de β-anhidroglucoză unite prin punți acetal. Este un excipient sub formă de pulbere albă până la cafeniu deschis, fără gust, care curge liber.

Solubilitate: practic insolubilă în glicerină, propilenglicol și în apă. Etilceluloza care conține mai puțin de 46,5% grupe etoxil este complet solubilă în cloroform, acetat de metil și tetrahidrofuran, dar și în amestecuri de hidrocarburi aromatice cu etanol (95%). Etilceluloza care conține nu mai putin de 46,5% grupe etoxil este solubilă în cloroform, etanol (95%), acetat de etil, metanol, toluen.

Stabilitate: este o substanță stabilă, puțin higroscopică, este rezistent față de săruri, de baze atât concentrate cât și diluate, fiind însă mai sensibil față de acizi decât ceilalți esteri ai celulozei. Etilceluloza suferă un proces de degradare oxidativă la temperaturi ridicate în prezența luminii soarelui sau a luminii UV. Acest lucru poate fi evitat prin utilizarea de aditivi antioxidanți și chimici care absorb lumina în intervalul 230 – 340 nm.

Condiții de depozitare: trebuie să fie depozitată la o temperatură care să nu depășească 3200C, într-o zonă uscată, ferit de toare sursele de căldură. Nu se depozitează în vecinătatea peroxizilor sau agenților de oxidare.

Incompatibilități: cu parafina și cu celuloza microcristalină. Este în schimb compatibil cu plastifianți precum: uleiuri minerale, trietilcitrat, benzoat de benzil, acid oleic, acid stearic, alcool etilic, alcool stearic, ulei de ricin, ulei de porumb, camfor (6).

Punct de topire: 165-173oC (4).

PVP K30 și Kollidon SR

Rol: este utilizat cel mai frecvent ca și liant la fabricarea comprimatelor, în procesul de granulare umedă, el se adaugă și în amestecurile de pulberi sub formă uscată sau granulată în situ (prin adăugarea de apă, alcool sau soluție hidroalcoolică). PVP-ul are rolul de creștere a solubilității substanțelor medicamentoase din formele farmaceutice solide. Totodată mai poate fi folosit ca și agent de acoperire, de suspendare, de stabilizare sau de creștere a vâscozității pentru formulări vâscoase, cum ar fi produse oftalmice, dar și în forme farmaceutice topice și suspensii sau soluții orale.

FDA (Food and Drug Administration) l-a inclus pe lista ingredientelor inactive care se utilizează la prepararea formelor farmaceutice de uz oftalmic, capsule, picături, granule, suspensii și comprimate orale, comprimate sublinguale, preparate cu administrare intramusculară și intravenoasă, preparate topice și vaginale. În Marea Britanie este aprobat ca și excipient în preparatele nonparenterale, iar în Canada a fost inclus în lista ingredientelor non-medicamentoase.

PVP-ul este utilizat în tehnica farmaceutica în diferite procente (tabelul III) (6).

Tabel III. Utilizări ale PVP-ului (6)

În figura 6 este prezentată structura chimică a PVP-ului.

Figura 6. Structura chimică a PVP K30 și Kollidon SR (4)

Formula empirică: C2H4O (6).

Descriere: polivinilpirodilona, cunoscută și sub denumirea de povidonă, PVP, Kollidon, este un polimer sintetic alcătuit din grupări liniare de 1-vinil-2-pirolidindionă, iar diferența gradului de polimerizare determină diferite greutăți moleculare și vâscozități diferite. Acest lucru este indicat prin modificarea K-ului care variază între 10 și 120 (4). Se prezintă sub formă de pulbere sau pelete higroscopice, de culoare albă sau alb-gălbuie, inodor (7, 15).

Solubilitate: solubil în apă, puțin solubil în etanol (95%), insolubil în solventi organici. Dizolvarea necesită dispersia (umezirea) solidului în apă la temperatura camerei, urmată de încalzirea amestecului la aproximativ 900C timp de aproximativ 5 minute. Amestecarea se continua până ce soluția încălzită ajunge la temperatura camerei.

Stabilitate: în soluțiile apoase se pot dezvolta rapid germeni, este o substanță higroscopică.

Condiții de depozitare: nu necesită condiții speciale, este suficient un loc răcoros și uscat (6).

Incompatibilități: este incompatibil în soluție cu unele săruri anorganice, cu rășini naturale sau sintetice. Poate forma aducți moleculari în soluție cu sulfatiazol, salicilat de sodiu, fenobarbital, tanituri, etc. Această proprietate poate fi avantajoasă în unele soluții, comprimate cu eliberare prelungită și în forme farmaceutice parenterale. Cel mai cunoscut exemplu de complex al PVP-ului, este cel cu iodul, sub numele de povidone-iodine, care este un agent antiseptic. Formarea de complecși cu unii conservanți precum tiomersalul, poate determina alterarea proprietăților conservantului (4, 6).

Punct de înmuiere: 150°C (4, 7-9, 15).

Comportament termic: datele din literatură, obținute în urma analizei termogramelor DSC a excipientului au evidențiat că la temperatura de sub 150°C are loc pierderea de masă în procent de aproximativ 9%. Această pierdere de masă este însoțită de un pic endoterm între 53,2°C și 113,5°C cu un maxim la Tpeak=81,6°C corespunzător deshidratării excipientului, după temperatura de 113,5°C deshidratarea este finalizată. Masa inițială a probei depinde de conținutul în umiditate al atmosferei. O a doua pierdere de masă de aproximativ 2% începe peste temperatura de 150°C și se finalizează în jurul temperaturii de 250°C. Excipientul suferă o tranziție sticloasă la temperatura de 200°C. Ultimul eveniment termic este reprezentat de descompunerea excipientului în jurul temperaturii de 384°C (5).

Polyox

Rol: utilizat pentru proprietățile sale mucoadezive, dar și ca agent de îngoșare și liant la concentrații de 5 -85%. Când este umezit, realizează un film la suprafața comprimatelor, cu rol lubrifiant astfel că a fost utilizat la acoperirea dispozitivelor medicale. În soluție, poate alcătui hidrogeluri, motiv pentru care poate fi aplicat pe răni.

Studiile pe animale au indicat faptul că polyoxul nu este toxic la administrare orală. Absorbția din tractul gastrointestinal este scăzută, iar eliminarea sa este rapidă și completă. Nu produce iritații la aplicare pe piele și nici în cazul contactului cu ochii. Din aceste motive, polyoxul a fost introdus pe lista excipienților inactivi alcătuită de FDA (Food and Drug Administration), utilizați la fabricarea comprimatelor cu eliberare prelungită (6).

Formula empirică: (CH2CH2O)n , unde n=1

Descriere: oxidul de polietilenă sau polyoxul este o pulbere albă, care curge ușor cu un ușor miros de amoniac. Acesta este un homopolimer neionic al oxidului de etilenă. Se prepară prin polimerizarea oxidului de etilenă în prezența unui catalizator.

Solubilitate:

solubil în apă, acetonitril, clororform, clorură de metilen, alți solvenți organici;

insolubili în hidrocarburi alifatice, etilenglicol, majoritatea alcoolilor.

Stabilitate: stabil.

Condiții de depozitare: în recipiente sigilate, la loc răcoros și uscat. Prin expunere la temperaturi crescute își reduce vâscozitatea.

Incompatibilități: cu agenți oxidanți puternici.

Punct de topire: 65-70oC (4, 15).

Methocel

Rol: Metilceluloza se utilizează pe scară largă în preparate farmaceutice orale. La formularea tabletelor metilceluloza utilizată are o vâscozitate mediu-scăzută, îndeplinând rolul de agent de legare, ea se adaugă fie ca pudră uscată sau în soluție. Clasele de metilceluloză cu vâscozitate ridicată se utilizează ca agent de dezintegrare la formularea tabletelor.

Miezurile tabletelor pot fi acoperite prin pulverizare fie cu soluție apoasă sau
soluții organice conțin metilcelulozăcare cu vâscozitate redusă cu rol de a masca un gust neplăcut sau pentru a modifica eliberarea substanței medicamentoase prin verificarea naturii fizice a granulelor. Clasele de metilceluloză cu vâscozitate joasă sunt utilizate pentru a emulsiona uleiuri de măsline, de arahide. Ele mai sunt folosite ca agenți suspendare sau agenți de îngroșare pentru lichide administrate pe cale orală, metilceluloza fiind frecvent utilizată ca înlocuitor al siropurilor pe bază de zahăr sau alte
baze de suspendare. Metilceluloza întârzie soluționarea suspensiilor, crescând
timpul de contact al mucoasei gastrice cu medicamente (ex antiacidele).
Clasele de metilceluloză cu vâscozitate ridicată sunt adesea folosite pentru a îngroșa formele farmaceutice de uz local, precum: creme, geluri. Metilceluloza se mai utilizează ca vehicul la preparate oftalmice (picături de ochi), dar si în preparate de uz parenteral.

În SUA, Europa și Japonia este acceptat ca aditiv alimentar. FDA (Food and Drug Administration), a inclus metilceluloza în lista excipienților inactivi care este utilizată la prepararea diferitelor forme farmaceutice precum: comprimate sublinguale, injecții IM, intrasinovial, preparate nazale, oftalmice, topice și vaginale, capsule, suspensii și comprimate orale. În Marea Britanie este aprobat în categoria medicamentelor non-parenterale.

Methocelul-ul este utilizat în tehnica farmaceutică în diferite procente (tabelul IV) (6).

Tabel IV. Utilizări ale Methocelului-ului (6)

Masă moleculară: Metilceluloza este un lanț lung de celulozâ substituită în care aproximativ 27-32% din grupele hidroxil se găsesc sub forma eterului metilic. Tipurile diferite de metilceluloză au grade de polimerizare în intervalul 50-1000, cu greutăți moleculare în intervalul de 10.000-220.000 Da.

Descriere: Metilceluloza se gasește sub formă de pudră sau granule fibroase de culoare albă, inodoră și insipidă (6).

În figura 7 este prezentată structura chimică a Methocelul-ului.

Figura 7. Structura chimică a Methocelului (6)

Solubilitate:

practic insolubilă în acetonă, metanol, cloroform, etanol (95%), eter, soluții de săruri saturate, toluen și în apă la cald;

solubil în acid acetic glacial și într-un amestec de volume egale de etanol și cloroform. În apă rece, metilceluloza se umflă și dispersează lent, pentru a forma o dispersie coloidală, vâscoasă, limpede până la opalescentă.

Stabilitate: este stabilă, deși este ușor higroscopică. Soluțiile de metilceluloză sunt stabile în prezența acizilor și bazelor diluate la temperatura camerei și la un pH de 3-11.

Condiții de depozitare: în recipiente închise ermetic, la loc uscat și răcoros .

Incompatibilități: la pH mai mic de 3 a soluției apoase, are loc hidroliza legăturilor glucoză-glucoză, reacție catalizată de un acid cât și reducerea vâscozității soluției de metilceluloză. Solutiile de metilceluloză pot suferi ușor alterări mocrobiene, fiind necesară utilizarea conservanților microbieni. Soluțiile pot fi de ademenea sterilizate prin autoclavare, în ciuda faptului că acest proces poate scadea vâscozitatea soluției. Modificarea vâscozițății după autoclavare depinde de pH-ul soluție (6).

În tabelul V sunt prezentate proprietățile fizico-chimice ale excipienților caracterizați anterior.

Tabel V. Proprietăți fizico-chimice ale excipientilor (4, 6-9, 14, 15)

BP – farmacopeea britanică, JP – farmacopeea japoneză, PhEu – farmacopeea europeană, FRX – farmacopeea română, USPNF – farmacopeea americană

Analiza calorimetrică diferențială (DSC) în analiza medicamentului

3.1. Metode termice de analiză a medicamentelor

Un rol major în industria farmaceutica îl ocupă analiza termică, deoarece se poate utiliza pentru evaluarea stabilității atât în controlul materiilor prime cât și a produsului finit.

Analiza termică este importantă pentru industria farmaceutică, putând fi utilizată pentru evaluarea stabilității atât în controlul materiilor prime cât și a produsului finit și ocupând astfel un loc important în dezvoltarea și caracterizarea de noi produse și procese de evaluare (16).

Metodele termice de analiză se utilizează frecvent pentru a caracteriza, detecta și cuantifica un număr variat de substanțe farmaceutice, dar și a unor componenți ai medicamentelor. Pentru a asigura calitatea unei substanțe farmaceutice sau de interes farmaceutic sunt necesare:

determinarea purității, care se referă atât la substanța activă, cât și la impurități;

determinarea punctului de topire (sau a intervalului de topire);

cuantificarea tranzițiilor, adică a modificărilor de stare;

cuantificarea procentuală a descompunerii lor (17).

În categoria metodelor termice de analiză a medicamentelor fac parte acele metode care au rolul de a urmări diferite transformări atât fizice cât și chimice ale preparatelor investigate prin determinarea temperaturii la care are loc transformarea respectivă sau a efectului caloric care este asociat cu aceea transformare. Metodele bazate pe măsurarea unor temperaturi specifice includ: determinarea temperaturii de topire (se aplică în cazul probelor cristaline) și determinarea punctului de picurare (în cazul probelor a căror consistență este mai păstoasă). Termomicroscopia a fost dezvoltată pentru stabilirea temperaturii de topire, având posibilitatea de a urmări optic toate amănuntele procesului de topire. Pentru studierea mai avansată a proceselor termice s-au dezvoltat anumite tehnici cum ar fi: analiza termogravimetrică (ATG), analiza termodiferențială (ATD) și analiza calorimetrică diferențială (DSC).

Termomicroscopia permite determinarea temperaturilor de transformare ale unui compus care are capacitatea să treacă prin diferite stări de cristal lichid înainte de a trece în topitură izotropă finală. Pentru a studia aceste categorii de substanțe, termomicroscoapele de ultimă generație sunt echipate cu sisteme optice de polarizare a luminii.

Analiza termogravimetrică în literatura de specialitate internațională Thermo-Gravimetric Analysis-TGA urmărește modificarea masei unei probe în timpul încălzirii progresive și controlate a acesteia. TGA se aplică la studierea acelor fenomene în desfășurarea cărora proba supusă analizei suferă:

reacții de eliminare cu generarea de produși volatili (masa probei se micșorează în intervale definite de temperatură cum ar fi în cursul reacțiilor de deshidratare, de decarboxilare);

reacții de oxidare (masa probei se mărește în intervalele definite de temperatură);

reacții de descompunere cu generare de produși volatili.

TGA se mai pretează și la procese pur fizice precum: adsorbția (desorbția) gazelor pe (de pe) suprafețe solide, eliminarea apei de cristalizare, evaporarea sau sublimarea unor compuși.

Încălzirea progresivă a probei supusă analizei se poate realiza în prezența aerului, în prezența unor gaze inerte (heliu, argon, azot) sau în spațiu vidat. Viteza de încălzire este reglabilă, astfel încât desfășurarea transformărilor probei depind adesea de acest parametru. Instalațiile moderne de TGA pot capta produșii volatili care rezultă în urma descompunerii probei, în vederea analizei lor ulterioare.

Analiza termodiferențială (analiza termică diferențială, TDA) în literatura de specialitate internațională Thermo-Differential Analysis-TDA are rolul de a urmării modificarea diferenței de temperatură între interiorul unei probe și interiorul unei referințe inerte (referința nu suferă nici un proces chimic în intervalul de temperatură considerat), în timp ce temperatura spațiului în care ele se găsesc se mărește progresiv. În cadrul analizei termodiferențiale pot avea loc evenimente endoterme (în cadrul cărora proba absoarbe căldură) sau procese exoterme (în cadrul cărora proba elimină căldură). Tehnica TDA se aplică pentru investigarea proceselor tipice cum ar fi: toate reacțiile chimice (cu sau fără eliminarea de compuși volatili), transformările de fază (topirea, solidificarea, vaporizarea, modificarea formei de cristalizare, adsorbția, desorbția).

Încălzirea progresivă a probei și a referinței se poate realiza în prezența aerului, în prezența unor gaze inerte precum: heliu, argon, azot sau în spațiu vidat. Datorită faptului că derularea transformărilor probei depinde adesea de viteza de încălzire, acest parametru este reglabil. Tehniciile moderne de TDA pot capta produșii volatili care rezultă în urma descompunerii probei, care vor fi analizați prin spectrofotometrie în domeniul infraroșu, prin gazcromatografie sau prin spectrometrie de masă. Spre deosebire de TGA la TDA procesele nu trebuie să fie însoțite de modificarea masei.

Analiza calorimetrică diferențială (DSC) (în literatura de specialitate internațională: Differential Scanning Calorimetry) pe de o parte oferă același gen de informații din punct de vedere calitativ ca și TDA, dar pe de altă parte procesarea informațiilor din punct de vedere cantitativ este mai corectă decât TDA. În cadrul tehnicii DSC are loc înregistrarea cantităților de căldură care se transmit spre probă sau spre referință pentru a menține temperaturile acestora egale (în timp ce temperatura cuptorului, în care acestea se află se crește progresiv) spre deosebire de ATD, la care se înregistrează diferențele de temperatură între probă și referință (în funcție de creșterea progresivă a temperaturii cuptorului) (18).

Printre avantajele analizei termice se pot aminti:

se poate analiza aproape orice stare fizica a probei (solidă, lichidă, sau gel);

proba poate fi analizată într-un interval larg de temperatură, utilizându-se programe diverse de temperatură;

se pot utiliza o varietate mare de echipamente în funcție de proprietățile probei;

timpul care este necesar pentru realizarea completă a unui experiment este variabil de la câteva minute până la câteva ore;

pentru analiză sunt necesare cantități mici de probe (0,1µg-10mg);

se poate standardiza atmosfera din vecinătatea probei.

Rezultatele pe care le obținem în urma analizei termice trebuie relaționate cu cele obținute în urma determinărilor spectrofotometrice, spectroscopice IR cu transformantă Fourier, difracție de raze X, înainte ca procesele moleculare responsabile pentru comportamentul observat să fie elucidate (19) .

3.2. Principiul metodei DSC

Substanțele supuse unui program controlat de temperatură sunt caracterizate printr-o serie de transformări atât din punct de vedere fizic precum: topire, cristalizare, deshidratare, dar și din punct de vedere chimic cum ar fi: descompunerea, oxidarea atunci când sunt supuse unui program controlat de temperatură.

Analiza calorimetrică diferențială are ca scop determinarea modificărilor de entalpie respectiv măsurarea diferenței dintre energia primită de o substanță și de un material sau substanță de referință, în funcție de temperatură, atunci când o substanță medicamentoasă (sau de altă natură) și substanța de referință se supun în același timp unui program controlat de creștere a temperaturii.

Tehnica DSC este o metodă foarte sensibilă ceea ce îi permite aplicarea în identificarea diverselor substanțe medicamentoase pe baza comportametului lor termic, oferind informații despre proprietățile fizice, tranziții de fază, polimorfism, reacții chimice și descompunerea acestora. Este o metodă valoroasă aplicată în analiza medicamentului deoarece detectează tranzițiile și transformările de mică intensitate (17).

Analiza calorimetrică diferențială furnizează informații asupra identității substanțelor medicamentoase, asupra polimorfismului, asupra purității acestora, precum și asupra interacțiunii diverselor substanțe medicamentoase între ele sau cu excipienții în cadrul unei forme farmaceutice.

Tehnica DSC permite punerea în evidență a formelor de cristalizare multiple ale diferitelor substanțe, cunoscut sub denumirea fenomenului de „polimorfism”. Formele polimorfe ale unei substanțe prezintă temperaturi de topire diferite, iar în unele cazuri chiar și profiluri DSC diferite. Din punct de vedere farmaceutic existența formelor polimorfe ale substanțelor active este foarte importantă deoarece aceste forme posedă solubilități diferite, deci manifestă biodisponibilități diferite (18).

3.3. Tipuri de analiză calorimetrică diferențială

Power Compensation Differential Scanning Calorimetry (DSC). Metoda are la bază principiul conform căruia dacă este detectată o diferență de energie între probă și referință, ca urmare a unei schimbări de fază în probă, energia este furnizată până ce diferența de temperatură este mai mică decât o valoare prag, de obicei <0.01K.

Quantitative DTA (Heat-Flux DSC)

Termenul de analiză calorimetrică diferențială cu debit de căldură se utilizează pe scară largă de către producători la descrierea instrumentele comerciale de analiză termică diferențială cantitativă.

În analiza termică diferențială cantitativă, diferența de temperatură dintre probă și referință este măsurată în funcție de temperatură sau de timp, în condiții de temperatură controlate. Diferența de temperatură fiind direct proporțională cu schimbarea debitului de căldură (19).

Temperature Modulated DSC (TMDSC)

Este o tehnică în care diferența debitului de căldură între probă și referință este monitorizată în funcție de timp. Atât proba cât și referința sunt supuse unui program de temperatură controlat (2).

Triple-Cell Quantitative DTA

Este o metodă care măsoară cu precizie entalpia de tranziție la temperaturi mai mari de 1000 K (19).

Derivative DSC

Această tehnică se utilizează pentru a face diferența între tranzițiile de fază, de exemplu, între o schimbare în capacitatea de încălzire și un pic endoterm.

Self -Referencing DSC

Această metodă monitorizează în funcție de timp diferența debitului de căldura între probă și cuptor, atunci când proba este supusă unui program controlat de temperatură (2).

3.4. Aparatura DSC

În figura 8 și 9 este prezentat un sistem DSC.

Figura 8. Aparat DSC (20)

Figura 9. Elementele constitutive ale unui instrument DSC (18)

Cuptorul (1) este încălzit de filamentul (2) care este încastrat în peretele cuptorului și alimentat controlat printr-un modul electronic (3). Proba și referința se introduc în creuzetele (4), respectiv (5). Cele două creuzete se pot încălzi suplimentar independent cu încălzitoarele individuale (6) și (7), controlate de un modul specializat (8). Temperatura progresiv crescătoare a cuptorului (1) este controlată permanent de senzorul (termocuplu) (9) care comandă alimentatorul (3). Datele relevante sunt trimise spre unitatea de procesare (10). Dacă la o anumită temperatură a cuptorului în probă se declanșează un proces endoterm, unitatea de încălzire selectivă sesizează tentativa de rămânere în urmă a temperaturii acesteia în comparație cu temperatura referinței și activează încălzitorul individual (6) în vederea egalizării temperaturii probei cu cea a referinței. Dimpotrivă, dacă la o altă temperatură a cuptorului (1) în probă se declanșează un proces exoterm, atunci unitatea de încălzire selectivă sesizează tentativa de încălzire suplimentară a probei fața de referință și comandă încălzirea corespunzătoare a referinței, prin activarea încălzitorului (7), până la egalizarea temperaturii acesteia cu cea a probei (18).

Senzorii de temperatură

Senzorii de temperatură cei mai des folosiți sunt termocuplurile și termometrele de rezistență cu platină (Tabel VI).

Tabel VI. Caracteristicile senzorului de rezistență din platină

Indiferent de experiment, senzorii termometrici particulari trebuie calibrați folosind puncte fixe bine definite ale International Temperature Scale sau standard de referință NIST-ICTAC (National Institute of Standards and Technology’s-International Confederation for Thermal Analysis and Calorimetry). Pe lângă sensibiliatea termometrică, la alegerea unui sensor trebuie luate în considerare rezistența la factorii chimici, intervalul de temperatură și stabilitatea mecanică (Tabel VII) (2).

Tabel VII. Termocupluri (2)

Pregătirea unei analize DSC

Materiale de referință

Metoda DSC înregistrează semanlul senzorului atunci când între probă și referință există o diferență de temperatură. În timp ce proba poate fi un polimer, o substanță chimică minerală sau chiar o substanță biologică, substanță de referință trebuie să fie inertă pe tot domeniul de temperatură studiat, să nu reacționeze cu creuzetul și cu termocuplurile și, preferabil, să fie similar cu proba de analizat din punct de vedere al proprietăților termice.

În DTA, creuzetele care se utilizează cel mai frecvent atât pentru substanțele minerale cât și pentru cele anorganice sunt cele care au conductivitate termică între 3-40 Wm-1K-1 la un interval de temperatură de până la 1000°C: TiO2, SiC, α-alumină (Al2O3 care trebuie încălzită până la 1500°C pentru a elimina apa absorbită). Pentru substanțele organice și polimeri, ce au conductivitate termică mai mică se pot folosi ca referințe uleiul de silicon și dioctilftalatul cu conductivitate termică între 0,1 și 0,2 Wm-1K-1 . Întrucât semnalul DSC trebuie să fie independent de proprietățile termice ale probei, drept referință se utilizează frecvent un creuzet gol (2).

Alegerea creuzetelor

Creuzetele care sunt disponibile comercial au forme diferite și sunt concepute dintr-o varietate de material cum ar fi: aluminiu, carbon, aur, platină, argint și inox, având o masă cuprinsă între 10-300 mg. Creuzetele pot fi închise, deschise sau pot permite o scurgere controlată a gazelor/vaporilor din probă. Cele închise sunt confecționate din aluminiu, argint, aur, inox, au forme variate, în care se pot pune probe sub formă de: soluții, gel, biomateriale, probe care se descompun, sublimează sau eliberează substanțe volatile. Creuzetele deschise sunt alcătuite din aluminiu, aur, carbon, se găsesc sub diverse forme, iar proba conținută poate fi: film, pulbere, fibre.

Cele deschise nu se închid ermetic nici atunci când sunt închise cu ajutorul presei (Figura 10). Aceste creuzete nu se utilizează în analiza substanțelor volatile, care sublimează sau care se descompun. Creuzetele confecționate din aluminiu se pot încălzi doar până la 830 K, iar pentru temperaturi mai înalte se utilizează creuzete de aur sau de platină (19).

Capacul creuzetelor poate fi lăsat liber pe baza creuzetului, permițând trecerea liberă a gazelor. Acesta poate fi etanșeizat cu ajutorul presei pentru a obține un creuzet sigilat care este capabil să reziste la o presiune de 50 bari. Dacă în capac se face o gaură mică, cu ajutorul unui ac special sau mai precis cu ajutorul laserului, proba supusă analizei poate fierbe sau se poate vaporiza atunci când presiunea internă este egală cu presiunea externă.

Creuzetele mai rezistente sunt cel mai adesea din inox, pot fi închise prin înșurubare cu un material din plastic sau cauciuc pentru a se sigila mai bine și pentru a permite folosirea repetată la o presiune de până la 100 bari (2).

Figura 10. Presă pentru închiderea creuzetelor DSC (21)

La analiza unor cantități mari de probă și cu o viteză de analiză scăzută este recomandată utilizarea creuzetelor de argint deoarece au o conductivitate termică mică. Există posibilitatea apariției unei reacții între solvent și interiorul creuzetului care poate provoca apariția unor modificări neașteptate în construcția curbei DSC, un exemplu în acest sens poate fi cel al apei din probă care reacționează cu aluminiul formând un pic endoterm la 127°C, corespunzător Al(OH)3 (19).

La temperatură mai mică de 500°C probele se analizează în creuzete confecționate din aluminiu. Folosirea la o temperatură mai mare de 500°C va duce la distrugerea definitivă a spațiului pentru probă, de aceea software-ul aparatului trebuie setat pentru limitarea temperaturii care poate fi aplicată (22).

În figura 11 sunt prezentate diferite tipuri de creuzete care se utilizează în analiza DSC.

Figura 11. Creuzete utilizate în analiza DSC (23)

În tabelul VIII sunt prezentate tipurile de creuzete, temperaturile la care sunt stabile și utilizarea lor.

Tabelul VIII. Tipuri de creuzete (22)

Atmosfera din jurul probei

Atmosfera în care se găsește proba joacă un rol important în obținerea termogramei DSC, deoarece ea poate afecta forma curbelor care rezultă în urma analizei termice. Utilizarea gazelor inerte cum ar fi: nitrogen, argon, heliu cât și a gazelor reactive, în special aer și oxigen este posibilă pentru majoritatea aparatelor cu debite cuprinse, în general, între 10 – 100 cm3min-1. Unele dintre aparate permit operarea la presiune scăzută a gazului sau amestecului specific de gaze.

Un lucru foarte important pentru testele de stabilitate oxidative este schimbarea rapidă de la atmosferă inertă la oxidativă (sau invers).

În urma reacției probei, se produc gaze care pot genera presiune, ceea ce vor determina modificarea cursului reacției. În aceste condiții, sistemele DSC beneficiază de o circulare permanentă a unui gaz pentru a uniformiza condițiile experimentale. În funcție de conductivitatea termică a gazelor utilizate, răspunsul senzorilor poate fi diferit (2).

Deoarece aerul are o compoziție complexă și o cantitate mare de vapori de apă nu se poate utiliza ca și gaz de purjare. Natura gazului de purjare influențează forma curbelor DSC, mai ales datorită reacțiilor de descompunere ce apar.

Cel mai utilizat gaz de purjare este azotul, atunci când se lucrează la o temperatură superioară celei ambientale. Există mai multe tipuri de azot, cel standard are o puritate de 99.99 %, caz în care vaporii de apă și oxigenul sunt principalele impurități. Acest tip de azot trebuie uscat înainte de utilizare prin trecerea printr-o coloană cu silicagel. Mai există alte trei clase notate A, B, C, cu purități de 99.9998 %, 99.9995%, respectiv 99.9999%.

Când se lucrează sub temperatura ambientală, gazul de purjare este ales în funcție de parametrii experimentului propus. Cele mai utilizate gaze de purjare sunt Ar, He, N2.

Un alt parametru care influențează analiza, este debitul gazului care modifică linia de bază. Atunci când debitul este prea mare, linia de bază devine instabilă, de aceea se recomandă un debit de 20-50 ml/min (19).

Termograma DSC

În figura 12, sunt prezentate principalele evenimente termice ce pot apărea pe o termogramă DSC.

Figura 12. Principalele evenimente termice care pot să apară într-o termogramă DSC (18)

Deseori proba se găsește inițial în stare amorfă. La o temperatură potrivită se poate produce o tranziție de fază spre o stare vitroasă. Acest proces este reprezentat prin modificarea liniei de bază a graficului (modificarea A↔B). Punctul de inflexiune (corespunzător temperaturii de vitrificare TV ) corespunde mijlocului procesului de transfer amorf→vitros. La o temperatură mai mare a cuptorului, starea vitroasă a probei se poate cristaliza (proces cu debut în punctul C și cu final în punctul D), temperatura corespunzătoare valorii extreme fiind TC. Cristalizarea fiind un proces exoterm, conform convenției adoptată în figura 12, apare în grafic ca un semnal cu maxim. Starea cristalină se menține până la începerea topirii (proces cu debut marcat în punctul E și cu final indicat de punctul F). Topirea fiind un proces endoterm, semnalul este de sens opus celui cuprins între punctele C și D (în consecință, prezintă un minim la temperatura de topire Tt) (18).

În analiza DSC, software-ul poate transforma erorile ce apar pe curbe. De exemplu, în cazul tranzițiilor de ordinul I, erorile apărute datorită zgomotului electric sunt transformate într-o tranziție sticloasă sau într-un pic larg. De asemenea, software-ul poate corecta linia de bază, liniarizând-o (19).

Tehnici de analiză cuplate DSC

Analiza datelor DSC și TG este adesea greu de interpretat. Se folosesc simultan, tot mai des metode variate de măsurare.

Termomicroscopia este larg folosită, în paralel cu DSC, pentru observarea polimorfismului sau pentru studiul amestecurilor binare. Termomicroscopia măsoară intensitatea și termoluminescența luminii emise de probă.

Microscopia FT-IR (transformantă Fourier cu infraroșu) este utilizată împreună cu DSC pentru a observa tranzițiile polimorfe sau pentru studiul polimerilor.

Difracția de raze X este o metodă care se utilizează în studiul tranzițiilor de fază în stare solidă în timpul încălzirii sau răcirii. Difracția de raze X este o metodă foarte specifică și sensibilă, iar combinația dintre metodele DSC și RX este cea mai folositoare în interpretarea tranzițiilor reversibile/ ireversibile și pentru studiul influenței umidității.

Microscopia cu transmisie de electroni (TEM) și microscopie electronică de baleaj (SEM) cu EDX (energie dispersivă de raze X) se pot cupla cu DSC pentru studiul reacțiilor din formele solide (24).

Aplicații ale metodei DSC în analiza medicamentului

Prin metoda DSC pot fi studiate tranziții sau reacții care implică modificări de energie. Astfel pentru un compus care nu se găsește în amestec, încălzirea specifică, tranziția sticloasă, sublimarea, descompunerea, fierberea, topirea, izomerizarea sunt fenomene importante în alegerea acestuia ca atare sau sub formă de sare și pentru studii de stabilitate.

În cazul solvaților, hidraților sau compușilor volatili ai unor substanțe medicamentoase prin DSC se poate determina cantitativ pierderea de apă sau de compuși volatili, înainte sau în timpul topirii.

În cazul amestecurilor de compuși solizi prin DSC se pot identifica: existența sau lipsa unor interacțiuni în fază solidă, substanțe care devin miscibile în urma topirii, comportamentul eutectic, puritatea unor substanțe medicamentoase sau diverse interacțiuni fizice care pot să apară în etapa de preformulare a unei forme farmaceutice (24).

Determinarea identității

Siguranța farmacoterapiei depinde în mare măsură de calitatea produselor farmaceutice. Legislația prevede controlul compatibilității substanțelor active, a excipienților și a medicamentelor, fiind stabilite anumite standarde. Acest lucru obligă în mod direct producătorii de medicamente să verifice atât identitatea și calitatea tuturor materialelor folosite la fabricarea medicamentelor, cât și fluxul tehnologic și produsul final. Cerințele sunt furnizate de farmacopei și de reglementările Conferinței Internaționale privind armonizarea standardelor tehnice de înregistrare a produselor farmaceutice de uz uman (ICH).

Analiza calorimetrică diferențială este o metodă analitică ce poate fi utilizată la identificarea unei substanțe chimice dintr-un preparat farmaceutic care conține o substanță activă și unul sau mai mulți excipienți. Se pot analiza diferite preparate care conțin aceleași substanțe în diferite proporții, iar prin compararea datelor se poate determina tipul și impactul excipienților, în prezența unei substanțe active, într-un preparat farmaceutic (25).

Numărul substanțelor medicamentoase care se pot identifica prin această metodă, prin determinarea punctului de topire este foarte mare (17).

Determinarea polimorfismului

Prin tehnica DSC se poate evidenția formelor cristaline multiple ale unor substanțe (fenomenul de polimorfism). Formele polimorfe ale unei substanțe prezintă temperaturi de topire diferite și uneori chiar profiluri DSC diferite. Din punct de vedere farmaceutic, existența formelor polimorfe ale substanțelor active este importantă deoarece acestea posedă solubilități diferite, viteză de dizolvare diferită, biodisponibilitate și stabilitate fizică diferită (18).

Unii excipienți pot prezenta polimorfism. Între compușii de acest tip se numără unele zaharuri, cum sunt manita și sorbita, unele ceruri, coloranți și gliceride.

Studiul polimorfismului se face mai ales prin DSC ( analiza calorimetrică diferențială), în special pentru identificarea solvaților, hidraților, în cazul cărora este vorba de un pseudo-polimorfism (17).

Determinarea purității

Impuritățile scad punctul de topire al produsului inițial, modificând aspectul curbei de topire sau recrisalizare.

Prin substanță pură se înțelege acea substanță unitară atât din punct de vedere chimic cât și cristalografic. Teoretic semnalul DSC al topirii ar fi infinit de îngust dacă viteza de încălzire a unei substanțe pure ar fi infinit de lentă.

Prin substanță impură se înțelege o substanță neunitară din punct de vedere chimic și/sau cristalografic. Semnalul DSC al topirii ar fi mai lărgit și cu înălțimea maximă mai diminuată dacă viteza de încălzire a unei probe impure ar fi mare.

Tehnica DSC se poate utiliza la determinarea purității unei probe, atunci când topirea probei se realizează fără descompunere termică. Mai exact, permite determinarea cantitativă a impurității, dacă aceasta nu depășește 5% .

În ceea ce privește analiza medicamentului, se cunoaște faptul că impuritățile pot influența constiuția cristalină a substanțelor medicamentoase, rezultând forme metastabile (18).

Metoda DSC poate fi considerată o alternativă în cuantificarea și determinarea purității substanțelor deoarece rezultatele care se obțin nu diferă semnificativ de cele obținute prin HPLC și UV-VIS. Aceste două metode sunt larg utilizate în lume în momentul de față pentru a determina puritatea (26).

Determinarea stabilității substanțelor medicamentoase în prezența excipienților

Metoda DSC a fost utilizată pentru analiza stabilității medicament și excipient prin compararea curbelor DSC ale compușilor puri cu cele ale amestecurilor binare 1:1 (m/m). Oarecum, această aplicabilitate a metodei a fost criticată, deoarece DSC furnizează puține informații despre natura interacțiunilor și nu poate înlocui metodele chimice de analiză.

Într-o termogramă DSC, interacțiunile sunt evaluate față de substanța pură astfel:

Apariția de picuri suplimentare

Dispariția unor picuri

Modificarea temperaturii la care apar picurile

Orice formulare farmaceutică poate fi considerată corespunzătoare în lipsa interacțiunilor de tip: substanță medicamentoasă-excipient sau excipient-excipient. Incompatibilitățile sunt studiate în etapa de preformulare de vreme ce aceste interacțiuni fizice pot să stea la baza performanței formelor farmaceutice.

Într-un studiu, au fost investigate eventualele interacțiuni dintre aciclovir și ethocel, polyox, lactoza monohidrat și stearat de magneziu. Astfel, s-au realizat amestecuri 1:1 ale aciclovirului cu acești excipienți. În urma studiului s-a demonstrat o singură interacțiune, cu stearatul de magneziu (27).

În urma analizei DSC a amestecurilor sildenafilului citrat cu fosfat de calciu dibazic, lactoză monihidrat, stearat de magneziu și celuloză microcristalină, s-au evidențiat interacțiuni ale sildenafilului cu fosfat de calciu dibazic și stearat de magneziu (28).

Un alt studiu care a analizat amestecuri 1:1 ale glibenclamidul în amestec cu celuloză microcristalină, lactoza monohidrat sau stearatul de magneziu, prezintă interacțiuni doar cu stearatul de magneziu (29).

În urma analizei DSC a olanzapinei în amestec de 1:1 cu celuloza microcristalină, fosfat de calciu dibazic dihidrat, lactoza monohidrat, stearat de magneziu și povidone, s-a demonstrat că olanzapina interacționează chimic cu stearatul de magneziu, lactoza monohidrat și povidone (30).

Prin metoda DSC, asociată cu TG, FTIR și raze X, s- a demonstrat faptul că indapamidul nu interacționează cu excipienții utilizați la formularea comprimatelor cu sau fără eliberare întârziată (lactoza monohidrat, HPMC, dioxid de siliciu coloidal, stearatul de magneziu, celuloza microcristalină, amidonglicolat de sodiu, polivinilpirolidonă) (31, 32).

Un alt exemplu de interacțiune medicament/excipient prezent în literatură este cel al interacțiunii dintre ketoprofen (KET) și polivinilpirolidonă (PVP). În urma analizei DSC a studiului compatibilității ketoprofenului cu diferiți excipienți utilizați la obținerea comprimatelor, s-au demonstrat diferențe semnificative doar în cazul amestecului binar 1:1 (m/m) KET/PVP (5). 23 trebuie sa il sterg

În figura 13 este prezentată termograma DSC a KT, PVP și amestecului binar KT/PVP.

Figura 13. Termograma DSC a KT, PVP, și a amestecului binar KT/PVP (5)

Ketoprofenul, în termograma DSC din figura 13, prezintă un eveniment endoterm la 96,8°C care este corespunzător picului de topire al acestuia.

În termograma DSC a PVP se poate observa inițial prezența unui pic endoterm între 53,2°C și 113,5°C corespunzător deshidratării acesteia cu maxim la Tpeak=81,6°C, proces care este dependent de procentul de umiditate al probei. Analiza termică, microscopia electronică de baleaj și difracția de raze X au arătat că substanța suferă un fenomen de tranziție sticloasă aproape de temperatura de 200°C. Descompunerea polivinilpirolidonei poate fi observată între 384°C și 485°C.

Termograma DSC a amestecului binar KET/PVP prezintă un profil diferit față de profilul termogramelor componentelor individuale. Se observă un pic larg de deshidratare între 44,7°C și 94,7°C cu maxim la Tpeak=70,1°C și dispariția picului de topire caracteristic ketoprofenului, arătând interacțiunea chimică dintre cele două substanțe. Acest comportament se poate datora deplasării picului ketoprofenului la temperaturi mai mici și fuziunii cu picul pierderii de apă al PVP sau dizolvării KET (solubilitate crescută în apă la temperaturi crescânde în timpul experimentului) în apa rezultată în urma procesului de deshidratare al PVP între 53,2°C și 113,5°C.

Analiza DSC a amestecului KT/PVP a fost completată de analiza FT-IR și difracție de raze X, care au confirmat prezența unei interacțiuni între cei doi compuși (5).

Pentru compușii individuali, prin DSC se mai pot studia:

Căldura specifică

Sublimarea

Descompunerea

Izomerizarea

Tranziția cristal-lichid

Pentru amestecurile de compuși se pot analiza:

Pierderea unor componenți volatili din probe de hidrați sau solvați, înainte sau în timpul topirii;

Nemiscibilitatea în fază solidă, dar miscibilitatea componenților în stare topită, caz în care se poate studia comportarea eutectică și se pot determina impuritățile eutectice;

Determinarea cantitativă a componenților din forme farmaceutice. În cazul în care aceștia nu sunt miscibili în stare lichidă, curba DSC a amestecului reprezintă suprapunerea curbelor DSC ale componenților individuali;

Interacțiunile în stare solidă, cu formarea soluțiilor solide, a unor complecși sau compuși și unele reacții chimice;

Posibilitatea provocării unei reacții între probă și un gaz, cum sunt vaporii de apă, oxigenul, reacție care se poate utiliza în scop analitic (17).

4. Analiza calorimetrică diferențială aplicată studiului stabilității ketoprofenului în prezența excipienților

Noțiuni introductive

Analiza termică cuprinde un ansamblu de tehnici care măsoară o proprietate fizică a unei substanțe în funcție de temperatură, când substanța respectivă este supusă unui program controlat de temperatură.

Dintre diferitele metode de analiză utilizate în etapa de preformulare, analiza calorimetrică diferențială s-a demonstrat a fi un instrument important pentru studiul oricărei forme farmaceutice cu scopul obținerii unor informații rapide despre eventualele interacțiuni care au loc între componentele formulării, prin apariția, deplasarea sau dispariția picurilor endoterme sau exoterme și/sau variației în valorile entalpiei corespunzătoare curbelor termice ale amestecurilor medicament-excipient.

În termogramele DSC obținute în urma analizelor se pot examina, astfel, energia și temperatura asociate unor procese cum ar fi: fierberea, sublimarea, topirea, descompunerea, cristalizarea, oxidarea, tranziția sticloasă, reacții de reducere. Substanțele medicamentoase pot suferi fenomene endoterme precum: topirea, sublimarea, deshidratarea, transformările polimorfice, dar și fenomene exoterme dintre care putem aminti: descompunerea, recristalizarea, degradarea oxidativă.

Modificările care au loc în forma picului și în intervalul de temperatură caracteristic unui anumit proces pentru o anumită substanță pot indica o eventuală interacțiune medicament-excipient, dar trebuie ținut cont de faptul că apariția unui pic mai larg poate fi rezultatul lipsei unui proces, ceea ce duce la scăderea purității fiecărui component din amestec (5).

În prezentul studiu s-au examinat diferite amestecuri binare 1:1 ale ketoprofenului cu excipienții aleși la realizarea comprimatelor precum: celuloză microcristalină, aerosil, lactoză monohidrat, stearat de magneziu, ethocel 100cP, PVP K30, polivinilpirolidonă Kollidon SR, oxidul de polietilenă, methocel E4M CR, methocel E50LV și methocel E100M .

Scopul prezentului studiu este de a stabili compatibilitatea ketoprofenului cu excipienții aleși în etapa de preformulare a comprimatelor filmate, urmărindu-se schimbările fizice și chimice ale amestecurilor binare medicament-excipient supuse unui program controlat de temperatură comparativ cu rezultatele care s-au obținut în urma analizei substanțelor pure.

Materiale și metodă

Reactivi și substanțe de referință

Ketoprofen ( )

Celuloză microcristalină (JRS Pharma, Germania);

Aerosil (Degusa, Germania);

Lactoză monohidrat ( Meggle, Germania);

Stearat de magneziu (Merck, Germania);

Etilceluloză (Ethocel, DOW Colorcon);

Polivinilpirolidonă PVP K30 (BASF, Germania);

Polivinilpirolidonă Kollidon SR (BASF);

Oxidul de polietilenă (Polyox, DOW);

Methocel E4M CR ( );

Methocel E50LV ( );

Methocel E100M ( );

Echipamente și metoda

Balanță digitală Mettler Toledo ( sensibilitate 0,0001 g);

Presă Mettler Toledo;

Ac Mettler Toledo pentru găurirea capacelor;

Mojar și pistil de agat;

Creuzete de aluminiu;

Metoda DSC;

Software STAR SW 9.0.

Termogramele DSC au fost înregistrate utilizând sistemul Mettler Toledo 822. O cantitate de probă cuprinsă între 1,9 și 2,3 mg a fost introdusă pe rând în creuzete de aluminiu 40µL cu capac perforat, închise la presă. Determinările au fost realizate într-o atmosferă dinamică de N2 (debit: 50 mL/min) și o viteză de încălzire de 10°C/min, pe domeniul de temperatură 25-400 °C. S-a folosit un creuzet de referință de aluminiu 40µL gol, închis, cu capac găurit.

Calibrarea aparatului s-a realizat cu ajutorul unui standard de indiu în creuzet de aluminiu.

Termogramele DSC au fost stocate și prelucrate folosind software-ul STAR SW 9.00.

S-au cântărit cantitățile necesare de ketoprofen, respectiv din fiecare excipient în parte. S-au obținut amestecurile în proporție de 1:1 (m/m) ale ketoprofenului cu următorii excipienți: aerosil, lactoză monohidrat, stearat de magneziu, etilceluloză, polivinilpirolidonă PVP K30, polivinilpirolidonă Kollidon SR, methocel E4M CR, methocel E50LV, methocel E100M și în proporție de 2:1 (m/m) cu excipienții celuloză microcristalină, oxidul de polietilenă, în parte prin omogenizare la mojarul de agat timp de 15 minute. Amestecurile s-au realizat în proporții diferite deoarece în unele asocieri ale ketoprofenului cu unii excipienți nu s-a observat modificări in ceea ce privește comportamentul termic al ketoprofenului fiind necesara o cantitate mai mare de substanță medicamentoasă

Analizele DSC s-au realizat asupra probei pure de ketoprofen, asupra excipiențiilor individuali și asupra amestecurilor binare formate din ketoprofen cu fiecare excipient în parte, în proporție de 1:1 (m/m) respectiv 2:1 (m/m). Datele care au fost obținute în urma analizei substanțelor pure, au fost comparate cu cele obținute în urma analizei amestecurilor ketoprofen-excipient.

Rezultate și discuții

4.3.1 Analiza DSC a ketoprofenului

În termograma DSC a ketoprofenului (Figura 14), se observă apariția unui pic endoterm între 94.81°C și 98.84°C având maximul de temperatură la 96.25°C, corespunzător topirii substanței (ΔHtopire=230.15mJ). Peste temperatura de 240°C începe procesul de descompunere a substanței.

În figura 14 este prezentată termograma DSC a ketoprofenului.

Figura 14. Termograma DSC a ketoprofenului

4.3.2 Analiza DSC a amestecului binar 2:1 (m/m) ketoprofen/celuloză microcristalină

În figura 15, sunt redate termogramele DSC ale ketoprofenului, celulozei microcristaline și amestecului binar 2:1 (m/m) ketoprofen-celuloză microcristalină.

Figura 15. Termograma DSC a ketoprofenului, celulozei microcristaline și amestecului binar 2:1 (m/m) ketoprofen-celuloză microcristalină.

Celuloza microcristalină prezintă în termograma DSC un pic endoterm larg corespunzător deshidratării acesteia între 31.41°C și 95.94°C cu maxim la Tpeak=60.12°C, iar entalpia este de ΔH=133.88mJ și un pic endoterm între 331.55°C și 367.09°C cu maxim la Tpeak=352.92°C corespunzător topirii cu descompunere, iar entalpia este de ΔH=797.27mJ.

În termograma DSC a amestecului ketoprofen-celuloză microcristalină (Figura 14), se observă apariția unui pic endoterm între 89.28°C și 95.22°C cu un maxim de temperatură la 92.95°C, iar entalpia este de ΔH=4.95mJ. Acesta este picul de topire al ketoprofenului care se suprapune peste picul corespunzător pierderii de apă de hidratare a excipientului. Amestecul începe să se descompună după temperatura de 260°C.

4.3.3 Analiza DSC a amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen/aerosil

În figura 16, sunt prezentate termogramele DSC ale ketoprofenului, aerosilului și amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen-aerosil.

Figura 16. Termograma DSC a ketoprofenului, aerosilului și amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen-aerosil.

În termograma DSC a aerosilului se poate observa că acesta nu prezintă nici un fel de modificări pe domeniul de temperatură studiat.

Termograma DSC a amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen/aerosil prezintă aceleași fenomene termice ca și termogramele DSC ale componentelor individuale si anume un pic endoterm între 93.18°C și 98.76°C cu un maxim de temperatură la 95.89°C, iar entalpia este de ΔH=159.76mJ corespunzător topirii ketoprofenului.

4.3.4 Analiza DSC a amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen/lactoză monohidrat

În figura 17, sunt prezentate termogramele DSC ale ketoprofenului, lactozei monohidrat și amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen-lactoză monohidrat.

Figura 17. Termograma DSC a ketoprofenului, lactozei monohidrat și amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen-lactoză monohidrat.

În termograma lactozei monohidrat se evidențiază patru picuri endoterme. Primul pic este corespunzător pierderii apei legate, fiind între 142.92°C și 149.23°C, cu un maxim la Tpeak=145.62°C corespunzător topirii acesteia (ΔHtopire=242.66 mJ). Cel de-al doilea pic este corespunzător topirii α lactozei deshidratată, fiind între 213.49°C și 220.56°C cu un maxim la Tpeak=217.57 (ΔHtopire=253.45mJ). Al treilea pic corespunzător topirii β lactozei deshidratata se găsește între 223.94°C și 257.18°C, cu un maxim la Tpeak= 236.37°C, iar entalpia de topire este de ΔHtopire=93.26 mJ. Aceste ultime două picuri care reprezintă topirea celor două forme izomere ale lactozei (α și β lactoză), nu sunt foarte bine separate din cauza temperaturilor foarte apropiate la care au loc. Al patrulea pic reprezintă descompunerea lactozei monohidrat care are loc după temperatura de 280°C.

Termograma DSC a amestecului ketoprofen-lactoză monohidrat prezintă un prim pic corespunzător topirii ketoprofenului din amestec, fiind între 93.54°C și 97.42°C, cu un maxim la 95.59°C și cu o entalpie de ΔH=88.86mJ. Cel de-al doilea pic, datorat pierderii de apă legată a lactozei, se află între 118.89°C 9 și 139.37°C, cu un maxim la 131.72°C, iar entalpia este de ΔH=198.42mJ. Ultimul pic, între 229.99°C și 234.60°C, cu un maxim la 232.43°C și cu valoarea entalpiei de ΔHtopire=54.34mJ, reprezintă topirea în bloc a celor două forme izomere ale lactozei (α și β lactoza). Peste temperatura de 200°C procesul de descompunere a celor două substanțe din amestec apare suprapus.

4.3.5 Analiza DSC a amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen/stearat de magneziu

În figura 18, sunt redate termogramele DSC ale ketoprofenului, stearatului de magneziu și amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen-stearat de magneziu.

Figura 18. Termograma DSC a ketoprofenului, stearatului de magneziu și amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen-stearat de magneziu.

În termograma stearatului de magneziu, primul pic este corespunzător deshidratării, fiind între 52.23°C și 72.26°C, cu un maxim la Tpeak= 63.97°C și cu o entalpie de topire de ΔH=5.99 mJ. Cel de-al doilea pic se găsește între 84.63°C și 99.01°C, cu un maxim la Tpeak= 93.66°C și cu o entalpie de topire de ΔH=164.48 mJ. Acesta este corespunzător topirii stearatului de magneziu, dar nu este foarte bine evidențiat deoarece este suprapus peste picul de deshidratare al excipientului. Cel de-al treilea pic se găsește între temperaturile 110.74°C și 118.18°C, cu un maxim la Tpeak= 113.97 și cu o entalpie de topire de ΔH=128.82 mJ. Acesta este corespunzător unei recristalizării într-o altă formă cristalină care apoi se topește.

În termograma amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen/stearat de magneziu, picul endoterm între 64.20°C și 74.68°C, cu un maxim de 68.83°C și o entalpie de ΔHtopire=267.91mJ apare la temperaturi mult mai mici comparativ cu picul de topire al ketoprofenului și se poate datora existenței unor interacțiuni între ketoprofen si stearatul de magneziu. După temperatura de 200°C, cele două substanțe se degradează. Pentru rezultate mai exacte și sigure, datele obținute trebuie obligatoriu completate cu date FTIR și difracție de raze X.

4.3.6 Analiza DSC a amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen/ethocel 100cP

În figura 19, sunt prezentate termogramele DSC ale ketoprofenului, ethocelului 100cP și amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen-ethocel 100cP.

Termograma ethocelului prezintă trei evenimente termice. Primul eveniment termic, corespunzător deshidratării ethocelului are loc între 31.41°C și 74.15°C, cu un maxim la 41.47°C și o entalpie de ΔH=7.48 mJ. Apoi, are loc o tranziție sticloasă între 130.65°C și 135.88°C. Ultimul pic prezintă topirea ethocelului care se găsește între 178.90°C și 194.92°C, cu un maxim la 188.07°C și o entalpie de topire de ΔH=14.42 mJ.

În termograma DSC a amestecului ketoprofen/ethocel 100 cP se observă apariția unui pic endoterm corespunzător topirii ketoprofenului între 90.88°C și 96.82°C, cu un maxim la 94.83°C și o entalpie de ΔH=1.60mJ. Cel de-al doilea pic este corespunzător topirii ethocelului între 161.93°C și 185.07°C, cu un maxim la 175.29°C și o entalpie de ΔH=10.57mJ.

Figura 19. Termograma DSC a ketoprofenului, ethocelului 100cP și amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen-ethocel 100cP.

Deshidratarea ethocelului și tranziția sticloasă a acestuia nu mai sunt vizibile în termograma corespunzătoare amestecului, deoarece ethocelul se găsește într-o cantitate prea mică în amestecul 1:1 (m/m) realizat.

4.3.7 Analiza DSC a amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen/polivinilpirolidonă K30 (PVP K30)

În figura 20, sunt prezentate termogramele DSC ale ketoprofenului, polivinilpirolidonei K30 (PVP K30) și amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen- polivinilpirolidonă K30 (PVP K30).

Termograma corespunzătoare excipientului (PVP K30), prezintă un pic între 38.19°C și 98.79°C cu un maxim la 68.57°C (ΔH=392.70 mJ), care corespunde deshidratării acestuia. Al doilea pic prezent este cel corespunzător înmuierii excipientului, care se găsește între 151.73°C și 176.31°C, cu un maxim la 164.45°C (ΔH=1.60 mJ).

În termograma DSC a amestecului ketoprofen/PVP K30 sunt prezente mai multe picuri endoterme. Primul pic endoterm regăsit între temperaturile de 33.65°C și 97.57°C, cu un maxim la 68.25°C, cu o entalpie de ΔH=316.72 mJ, reprezintă deshidratarea excipientului. Următorul pic endoterm prezent, cu o entalpie de ΔHtopire=5.29mJ, se găsește între 59.02°C și 77.16°C, cu un maxim la 69.11°C, reprezintă topirea ketoprofenului. Ultimul pic endoterm corespunde înmuierii PVP-ului, este între 132.40°C și 155.75°C, cu un maxim la 147.60°C, având o entalpie de ΔH=12.19 mJ. Picul corespunzător înmuierii excipientului și cel corespunzător topirii ketoprofenului sunt suprapuse, astfel că sunt necesare metode suplimentare de analiză pentru a se obține date mai exacte. După temperatura de 200°C cele două substanțe se degradează.

.

Figura 20. Termograma DSC a ketoprofenului, polivinilpirolidonei K30 (PVP K30) și amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen- polivinilpirolidonei K30 (PVP K30)

4.3.8. Analiza DSC a amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen / polivinilpirolidonei SR (Kollidon SR)

În figura 21, sunt prezentate termogramele DSC ale ketoprofenului, polivinilpirolidonei SR (Kollidon SR) și amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen- polivinilpirolidonei SR (Kollidon SR).

Termograma corespunzătoare excipientului prezintă două evenimente endoterme. Primul eveniment termic reprezintă deshidatarea Kollidon SR între 47.83°C și 52.74°C, cu un maxim la 50.43°C și o entalpie de ΔH=99.01 mJ. Cel de-al doilea pic corespunzător înmuierii substanței apare între 140.31°C și 145.90°C, cu un maxim la 143.47°C și o entalpie de ΔH=0.45 mJ. Atât comportamentul termic al PVP SR cât și termograma amestecului Ketoprofen/PVP SR sunt identice cu ale PVP K30 respectiv amestecului Ketoprofen/PVP K30.

Figura 21. Termograma DSC a ketoprofenului, polivinilpirolidonei SR (Kollidon SR) și amestecului binar 1:1 (m/m)ketoprofen- polivinilpirolidonei SR (Kollidon SR).

4.3.9. Analiza DSC a amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen / a polyoxului

În figura 22, sunt prezentate termogramele DSC ale ketoprofenului, polyoxului și amestecului binar 2:1 (m/m) ketoprofen-polyox.

Termograma polyoxului prezintă un pic endoterm între 65.04°C și 77.59°C, cu un maxim la 71.52°C (ΔH=625.83 mJ), corespunzător topirii acestuia.

Termograma amestecului ketoprofen-polyox prezintă un prim pic endoterm între 64.08°C și 77.35°C, cu un maxim la 71.80°C, reprezentând topirea polyoxului, cu o entalpie de ΔHtopire=304.05 mJ. Dispare picul de topire al ketoprofenului ceea ce sugereaza apariția unor interacțiuni între ketoprofen și polyox. După temperatura de 200°C, cele două substanțe se descompun. Pentru rezultate mai exacte și sigure, datele obținute trebuie obligatoriu completate cu date FTIR și difracție de raze X.

Figura 22. Termograma DSC a ketoprofenului, polyoxului și amestecului binar 2:1 (m/m) ketoprofen-polyox.

4.3.10. Analiza DSC a amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen / methocelului E100M

În figura 23, sunt prezentate termogramele DSC ale ketoprofenului, methocelului E100M și amestecului ketoprofen-methocel E100M.

Figura 23. Termogramele DSC a ketoprofenului, methocelului E100M și amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen-methocel E100M.

Termograma methocelului E100M prezintă un pic endoterm între 37.11°C și 94.95°C, cu un maxim la 67.95°C (ΔH=131.08 mJ), corespunzător deshidratării acestuia.

Termograma amestecului binar 1:1 (m/m) ketoprofen/methocel E100M prezintă un prim pic endoterm între 93.13°C și 96.94°C, cu un maxim la 95.31°C, corespunzător deshidratarii methocelului, cu o entalpie de ΔHtopire=0.68 mJ. Nu apare picul de topire a ketoprofenului acest lucru de datorează cantității foarte mici a ketoprofenului în amestec ci nu prezenței unei interacțiuni ketoprofen-excipient. După temperatura de 200°C, cele două substanțe se descompun.

Methocel E50LV și Methocel E4MCR au același comportament termic ca și methocelului E100M și nu s-a observat nicio interacțiune ketoprofen-excipient.

În tabelul IX, sunt prezentate datele obținute în urma analizei DSC a ketoprofenului, fie singur fie în amestec 1:1 sau 2:1 cu un excipient.

Tabelul IX. Datele termoanalitice DSC ale ketoprofenului și ale ketoprofenului în amestecurile fizice binare ketoprofen/excipient=1:1 sau 2:1

KET- ketoprofen

Concluzii

În urma analizei datelor pe care le-am obținut, se poate observa faptul că valorile de temperatură la care apar evenimentele termice în termogramele DSC ale amestecurilor ketoprofen/celuloză microcristalină, aerosil, lactoză monohidrat, stearat de magneziu, ethocel, PVP K30, Kollidon SR, polyox, methocel E100M (figurile 14-22) nu prezintă modificări semnificative față de cele înregistrate în termogramele substanțelor individuale. Excepție fac amestecurile 1:1 ketoprofen-stearat de magneziu, PVP K30 și amestecul 2:1 ketoprofen-polyox în care temperatura de topire a ketoprofenului prezintă o scădere semnificativă față de cea înregistrată în termograma individuală (tabelul IX).

Ținând cont de datele înregistrate, se poate concluziona faptul că nu există incompatibilități ale ketoprofenului cu: celuloză microcristalină, aerosil, lactoza monohidrat, ethocel, Kollidon SR, methocel E100M, methocel E50LV și methocel E4MCR excepția făcând, stearatul de magneziu, PVP K30 și polyoxul. Datele DSC înregistrate în cazul amestecului ketoprofen cu acești excipienți trebuiesc obligatoriu a fi completate cu analize suplimentare (FTIR, difracție cu raze X) în scopul determinării stabilității sau instabilității acesteia în prezența excipientului.

Concluzii generale

Metodele de analiză termică sunt utilizate pentru descrierea unui grup de tehnici analitice experimentale care investighează o proprietate fizică a unei substanțe în funcție de temperatură, când acea substanță este supusă unui program controlat de temperatură.

Metode termice de analiză care se utilizează cel mai frecvent în analiza și controlul medicamentului sunt: analiza termogravimetrica sau termografia (TG), analiza termogravimetrica derivata (TGD), analiza termica diferentiala (ATD), analiza calorimetrică diferențială (DSC), analiza termomecanica (TEM).

Analiza calorimetrică diferențială este o metodă frecvent aplicată în etapa de preformulare a formelor farmaceutice, în studiul stabilității substanței medicamentoase în prezența altor substanțe medicamentoase asociate în formulare sau în prezența excipienților. Ea măsoară debitele de căldură din interiorul probei și din interiorul probei de referință care se află ambele la aceeași temperatură și de asemenea pentru a determina temperatura fenomenului termic în timpul unei schimbări controlate a acesteia.

Ketoprofenul este o substanță medicamentoasă, antiinflamator nesteroidian, care face parte din grupa analgezice-antipiretice-antiinflamatoare, la care predomină efectul antiinflamator, fiind utilizat în scop antiinflamator și analgezic.

S-a realizat analiza DSC a ketoprofenului si a unor excipienți utilizați la formularea comprimatelor (celuloză microcristalină, aerosil, lactoză monohidrat, stearat de magneziu, ethocel, PVP K30, Kollidon SR, polyox, methocel E100M) precum și a amestecurilor binare 1:1 (m/m) respectiv 2:1 (m/m) în anumite cazuri ketoprofen/excipienți.

În termogramele DSC înregistrate au fost precizate entalpiile și intervalele de temperaturi la care au apărut picurile corespunzătoare diferitelor evenimente termice ce au avut loc cum ar fi: pierderea apei libere sau legate, topire, recristalizare, tranziție sticloasă, descompunere.

În urma analizei rezultatelor DSC înregistrate, s-a concluzionat faptul că următorii excipienți aleși în etapa de preformulare: celuloza microcristalină, aerosil, lactoza monohidrat, ethocel 100 cP, PVP K30, Kollidon SR, polyox, methocel E100M, Methocel E50LV, Methocel E4MCR sunt compatibili cu ketoprofenul, excepție făcând stearatul de magneziu și pot fi în continuare utilizați la realizarea comprimatelor filmate. In ceea ce priveste stearatul de magneziu, PVP K30, polyox analizele DSC efectuate sugerează existența unor incompatibilități între acești excipienți și ketoprofen. Datele înregistrate trebuiesc completate cu analize FTIR și difracție de raze X în vederea confirmării acestora.

Bibliografie

1. Cristea AN. Chimioterapicele. În Tratat de Farmacologie. București: Editura Medicală; 2012.

2. Gallagher P, Brown M. Handbook of Thermal Analysis and Calorimetry, Principales and Practice: Elsevier; 1998.

3. ***http://www.medipedia.ro/Dictionarmedical/Medicamente/tabid/59/prospect/W 54214001/KETOPROFEN-TERAPIA-100mg-2ml.aspx#att. consultat în martie 2014.

4. Moffat AC, Osselton MD, Widdop B, Watts J. Clarke's analysis of drugs and poisons. 4 th ed. ed. London: UK Pharmaceutical Press; 2005.

5. Tița B, Fuliaș A, Bandur G, Marian E, Tița D. Compatibility study between ketoprofen and pharmaceutical excipients used in solid dosage forms. Journal of Pharmaceutical and Biomedical Analysis. 2011;56(2):221-7.

6. Rowe RC, Sheskey PJ, Quinn ME. Handbook of Pharmaceutical Excipients. Sixth ed: Pharmaceutical Press and American Pharmacists Association; 2009.

7. ***Farmacopeea Britanică. Londra: Editura The Stationery Office; 2009.

8. ***Farmacopeea Americană. Ediția a XXVII-a; 2004.

9. ***Farmacopeea Japoneză, Ediția a XV-a; 2004.

10. Tița B, Fuliaș A, Bandur G, Ledeti I, Tița D. Application of Thermal Analysis to Study the Compatibility of Sodium Diclofenac with Different Pharmaceutical Excipients. Revista de Chimie. 2010; 62(4):[443-54].

11. Toscani S, Cornevin L, Burgot G. Weak interactions in clobazam–lactose mixtures examined by differential scanning calorimetry: Comparison with the captopril–lactose system. Thermochimica Acta. 2012;543(0):197-204.

12. Desai S, Shaikh M, Dharwadkar S. Preformulation compatibility studies of etamsylate and fluconazole drugs with lactose by DSC. Journal of Thermal Analysis and Calorimetry. 2003. p. 71:[651-8].

13. Stulzer HK, Rodrigues PO, Cardoso TM, Matos JSR, Silva MAS. Compatibility studies between captopril and pharmaceutical excipients used in tablets formulations. Journal of Thermal Analysis and Calorimetry. 2008;91(1):323-8.

14. ***Farmacopeea Română. Ediția a X-a ed. București: Editura Medicală; 1993.

15. Rang H, Dale M, Ritter J, Flower R. Rang and Dale's Pharmacology. 6th ed. London: Churchill Livingstone Elsevier; 2007.

16. Böer TM, Procópio JVV, Nascimento TGd, Macêdo RO. Correlation of thermal analysis and pyrolysis coupled to GC–MS in the characterization of tacrolimus. Journal of Pharmaceutical and Biomedical Analysis. 2013;73(0):18-23.

17. Bojiță M, Roman L, Săndulescu R, Oprean R. Analiza și controlul medicamentelor. Deva: Intelcredo; 2003.

18. Szabadai Z. Analiza medicamentului. Timișoara: Lito U.M.F.T.; 2011. 211-8 p.

19. Hatakeyama T, Quinn F. Thermal Analysis: Fundamentals and Applications to Polymer Science: Second ed. Chichester:John & Sons; 1999.

20. ***https://www.google.ro/search?q=aparatura+dsc&source=lnms&tbm=isch&sa =X&ei=r5jDU6yBoP9ygPxqYA4&ved=0CAYQ_AUoAQ&biw=1366&bih=611#q=aparat+dsc+mettler+toledo&tbm=isch&facrc=_&imgdii=_&imgrc=jF8yeQ7vDMy9BM%253A%3BLZLioRmy_vngXM%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.polimat.si%252FPortals%252F0%252FGallery%252FAlbum%252FOprema%252FDSC.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.polimat.si%252F1%252Fraziskovalno-razvojnaoprema%252Fdif erencni-dinamicni-kalorimeter.aspx%3B363%3B484-consultat în aprilie 2014.

21. ***http://us.mt.com/us/en/home/supportive_content/product_documentation/pro duct_brochure/crucible_brochure/_jcr_content/download/file/file.res/51724562A_Tiegel_Bro_e.pdf. – consultat în martie 2014.

22. Brown M. Introduction of Thermal Analysis, Technique and Applications. Second ed. New York: Kluwer Academic Publishers; 2004.

23. ***.http://ro.mt.com/eur/en/home/products/Laboratory_Analytics_Browse/TA_F amily_Browse/ta_consumable_browse.html?sem=06010123&bookedkeyword=%2Bdsc%20%2Bcrucibles&matchtype=b&adtext=39680753359&placement=&adposition=ltl&sitelink=[name]&network=g. – consultat în martie 2014.

24. Dekker M. Thermal Analysis of Drugs and Drug Products to Unit Processes in Pharmacy: Fundamentals, In:Swarbrick J, Boylan JC. New York: Marcel Dekker INC: Encyclopedia of Pharmaceutical Technology; 1997. p. 1-71.

25. Wesolowski M, Szynkaruk P, Makurat E. DSC and IR as supporting tools for identification of methylxanthines in solid dosage forms of drugs. Journal of Thermal Analysis and Calorimetry. 2012;109(2):807-15.

26. Soares M, Soares-Sobrinho J, da Silva K, Alves L, Lopes P, Correia L, et al. Thermal characterization of antimicrobial drug ornidazole and its compatibility in a solid pharmaceutical product. Journal of Thermal Analysis and Calorimetry. 2011;104(1):307-13.

27. Barboza F, Vecchia DD, Tagliari MP, Silva MAS, Stulzer HK. Differential scanning calorimetry as a screening technique in compatibility studies of acyclovir extended release formulations. Pharmaceutical Chemistry Journal. 2009;43(6):363-8.

28. Júlio T, Zâmara I, Garcia J, Trevisan M. Compatibility of sildenafil citrate and pharmaceutical excipients by thermal analysis and LC–UV. Journal of Thermal Analysis and Calorimetry. 2013;111(3):2037-44.

29. Oliveira G, Ferraz H, Matos J. Thermoanalytical study of Glibenclamid and excipients. Journal of Thermal Analysis and Calorimetry. 2005. p. 79:[267-70].

30. Peres-Filho M, Gaeti M, de Oliveira S, Marreto R, Lima E. Thermoanalytical investigation of olanzapine compatibility with excipients used in solid oral dosage forms. Journal of Thermal Analysis and Calorimetry. 2011;104(1):255-60.

31. Rus LM, Tomuță I, Iuga C, Maier C, Kacso I, Borodi G, et al. Compatibility studies of indapamide/pharmaceutical excipients used in tablet preformulation. Farmacia. 2012; 60(1):[92-101].

32. Rus LM, Tomuță I, Iuga C, Maier C, Kacso I, Borodi G, et al. Indapamide slow release tablet preformulation: interactions with excipients analysis. Clujul Medical.2011; 84(4):[550-555].

Bibliografie

1. Cristea AN. Chimioterapicele. În Tratat de Farmacologie. București: Editura Medicală; 2012.

2. Gallagher P, Brown M. Handbook of Thermal Analysis and Calorimetry, Principales and Practice: Elsevier; 1998.

3. ***http://www.medipedia.ro/Dictionarmedical/Medicamente/tabid/59/prospect/W 54214001/KETOPROFEN-TERAPIA-100mg-2ml.aspx#att. consultat în martie 2014.

4. Moffat AC, Osselton MD, Widdop B, Watts J. Clarke's analysis of drugs and poisons. 4 th ed. ed. London: UK Pharmaceutical Press; 2005.

5. Tița B, Fuliaș A, Bandur G, Marian E, Tița D. Compatibility study between ketoprofen and pharmaceutical excipients used in solid dosage forms. Journal of Pharmaceutical and Biomedical Analysis. 2011;56(2):221-7.

6. Rowe RC, Sheskey PJ, Quinn ME. Handbook of Pharmaceutical Excipients. Sixth ed: Pharmaceutical Press and American Pharmacists Association; 2009.

7. ***Farmacopeea Britanică. Londra: Editura The Stationery Office; 2009.

8. ***Farmacopeea Americană. Ediția a XXVII-a; 2004.

9. ***Farmacopeea Japoneză, Ediția a XV-a; 2004.

10. Tița B, Fuliaș A, Bandur G, Ledeti I, Tița D. Application of Thermal Analysis to Study the Compatibility of Sodium Diclofenac with Different Pharmaceutical Excipients. Revista de Chimie. 2010; 62(4):[443-54].

11. Toscani S, Cornevin L, Burgot G. Weak interactions in clobazam–lactose mixtures examined by differential scanning calorimetry: Comparison with the captopril–lactose system. Thermochimica Acta. 2012;543(0):197-204.

12. Desai S, Shaikh M, Dharwadkar S. Preformulation compatibility studies of etamsylate and fluconazole drugs with lactose by DSC. Journal of Thermal Analysis and Calorimetry. 2003. p. 71:[651-8].

13. Stulzer HK, Rodrigues PO, Cardoso TM, Matos JSR, Silva MAS. Compatibility studies between captopril and pharmaceutical excipients used in tablets formulations. Journal of Thermal Analysis and Calorimetry. 2008;91(1):323-8.

14. ***Farmacopeea Română. Ediția a X-a ed. București: Editura Medicală; 1993.

15. Rang H, Dale M, Ritter J, Flower R. Rang and Dale's Pharmacology. 6th ed. London: Churchill Livingstone Elsevier; 2007.

16. Böer TM, Procópio JVV, Nascimento TGd, Macêdo RO. Correlation of thermal analysis and pyrolysis coupled to GC–MS in the characterization of tacrolimus. Journal of Pharmaceutical and Biomedical Analysis. 2013;73(0):18-23.

17. Bojiță M, Roman L, Săndulescu R, Oprean R. Analiza și controlul medicamentelor. Deva: Intelcredo; 2003.

18. Szabadai Z. Analiza medicamentului. Timișoara: Lito U.M.F.T.; 2011. 211-8 p.

19. Hatakeyama T, Quinn F. Thermal Analysis: Fundamentals and Applications to Polymer Science: Second ed. Chichester:John & Sons; 1999.

20. ***https://www.google.ro/search?q=aparatura+dsc&source=lnms&tbm=isch&sa =X&ei=r5jDU6yBoP9ygPxqYA4&ved=0CAYQ_AUoAQ&biw=1366&bih=611#q=aparat+dsc+mettler+toledo&tbm=isch&facrc=_&imgdii=_&imgrc=jF8yeQ7vDMy9BM%253A%3BLZLioRmy_vngXM%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.polimat.si%252FPortals%252F0%252FGallery%252FAlbum%252FOprema%252FDSC.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.polimat.si%252F1%252Fraziskovalno-razvojnaoprema%252Fdif erencni-dinamicni-kalorimeter.aspx%3B363%3B484-consultat în aprilie 2014.

21. ***http://us.mt.com/us/en/home/supportive_content/product_documentation/pro duct_brochure/crucible_brochure/_jcr_content/download/file/file.res/51724562A_Tiegel_Bro_e.pdf. – consultat în martie 2014.

22. Brown M. Introduction of Thermal Analysis, Technique and Applications. Second ed. New York: Kluwer Academic Publishers; 2004.

23. ***.http://ro.mt.com/eur/en/home/products/Laboratory_Analytics_Browse/TA_F amily_Browse/ta_consumable_browse.html?sem=06010123&bookedkeyword=%2Bdsc%20%2Bcrucibles&matchtype=b&adtext=39680753359&placement=&adposition=ltl&sitelink=[name]&network=g. – consultat în martie 2014.

24. Dekker M. Thermal Analysis of Drugs and Drug Products to Unit Processes in Pharmacy: Fundamentals, In:Swarbrick J, Boylan JC. New York: Marcel Dekker INC: Encyclopedia of Pharmaceutical Technology; 1997. p. 1-71.

25. Wesolowski M, Szynkaruk P, Makurat E. DSC and IR as supporting tools for identification of methylxanthines in solid dosage forms of drugs. Journal of Thermal Analysis and Calorimetry. 2012;109(2):807-15.

26. Soares M, Soares-Sobrinho J, da Silva K, Alves L, Lopes P, Correia L, et al. Thermal characterization of antimicrobial drug ornidazole and its compatibility in a solid pharmaceutical product. Journal of Thermal Analysis and Calorimetry. 2011;104(1):307-13.

27. Barboza F, Vecchia DD, Tagliari MP, Silva MAS, Stulzer HK. Differential scanning calorimetry as a screening technique in compatibility studies of acyclovir extended release formulations. Pharmaceutical Chemistry Journal. 2009;43(6):363-8.

28. Júlio T, Zâmara I, Garcia J, Trevisan M. Compatibility of sildenafil citrate and pharmaceutical excipients by thermal analysis and LC–UV. Journal of Thermal Analysis and Calorimetry. 2013;111(3):2037-44.

29. Oliveira G, Ferraz H, Matos J. Thermoanalytical study of Glibenclamid and excipients. Journal of Thermal Analysis and Calorimetry. 2005. p. 79:[267-70].

30. Peres-Filho M, Gaeti M, de Oliveira S, Marreto R, Lima E. Thermoanalytical investigation of olanzapine compatibility with excipients used in solid oral dosage forms. Journal of Thermal Analysis and Calorimetry. 2011;104(1):255-60.

31. Rus LM, Tomuță I, Iuga C, Maier C, Kacso I, Borodi G, et al. Compatibility studies of indapamide/pharmaceutical excipients used in tablet preformulation. Farmacia. 2012; 60(1):[92-101].

32. Rus LM, Tomuță I, Iuga C, Maier C, Kacso I, Borodi G, et al. Indapamide slow release tablet preformulation: interactions with excipients analysis. Clujul Medical.2011; 84(4):[550-555].