Adenomul de Prostata

CUPRINS

Argumentul

CAP.I. Îngrijirea pacientului cu adenom de prostată

1.1. Anatomia și fiziologia prostatei

1.2. Adenomul de prostată

1. Definiție

2. Etiologie

3. Patogenie

4. Diagnostic clinic

5. Diagnostic paraclinic

6. Diagnostic diferențial

7. Evoluție și prognostic

8. Tratament

CAP.II. Îngrijiri generale

2.1. Internarea pacientului în spital

2.2. Asigurarea condițiilor de spitalizare a pacientului

2.3. Asigurarea condițiilor igienice a pacientului

2.4. Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative ale pacientului

2.5. Alimentația pacientului

2.6. Administrarea medicamentelor și hidratarea pacientului

2.7. Recoltarea produselor biologice și patologice

2.8. Pregătirea preoperatorie și îngrijirea postoperatorie a pacientului

2.9. Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor impuse de caz

2.10. Educația pentru sănătate

2.11. Externarea pacientului

CAP.III. Îngrijiri speciale

Cazul 1. Plan de îngrijire

Cazul 2. Plan de îngrijire

Cazul 3. Plan de îngrijire

CAP.IV. Concluzii

Bibliografie

Argumentul

Motto:

,,Medicina este arta vindecării, care teoretic nu are nici o limită.”

“Petre Tutea, citat despre medicină”

Prostata prezintă o mare importanță în patologia bărbatului prin bolile pe care le poate prezenta, boli care pot determina manifestări atât urinare cât și sexuale.

Rudimentară la copil, ea începe să-și mărească volumul odată cu apariția pubertății. De la această vârstă încep și bolile ei, mai ales cele inflamatorii, legate de începutul vieții sexuale.

Odată cu înaintarea în vârstă, după 50-60 de ani, leziunile inflamatorii se răresc, dar încep să apară adenomul de prostată, tumora benignă, mai rar cancerul de prostată.

Geneza adenomului, ca a oricărei tumori, este necunoscută.

Adenomul de prostată se dezvoltă după vârsta de 50 de ani, mai rar la o vârstă mai mică. Are o evoluție lentă și progresivă. Poate evolua ani întregi absolut tăcut, sau determinând tulburări ușoare, care nu atrag atenția individului.

Complicații spontane se pot produce în evoluția adenomului ca: infecția adenomului sau adenomita, rupturi vasculare, care provoacă hemoragii mici sau mai abundente, mai rar cancerizarea adenomului.

În apariția adenomului nu se poate vorbi de o profilaxie, pentru că nu se cunoaște cauza sau cauzele apariției lui. Putem însă vorbi de o profilaxie a complicațiilor pe care le poate determina și aceasta este realizată prin urmărirea periodică a adenomului și tratamentul chirurgical aplicat la timp.

CAP.I. Îngrijirea pacientului cu adenom de prostată

1.1. Anatomia și fiziologia prostatei

Organele genitale masculine sunt reprezentate de cele două glande genitale – testiculele, de conducte seminale, penis și scrot.

Testiculele – au rolul de producere a hormonilor sexuali masculini.

Spermatozoizii conținuți în lichidul seminal sunt transportați prin conducte seminale (conducte spermatice), care au numiri diferite, după segmentul considerat:

tubi seminiferi drepți;

rețea testiculară;

ducte eferente;

duct epididimar;

duct deferent;

duct ejaculator.

Ultimul segment, ductul ejaculator, se deschide pe coliculul seminal din uretra prostatică, astfel că începând de la această formațiune, uretra masculină devine un conduct comun pentru eliminarea urinei și a spermei.

Testiculele sunt conținute într-un sac median, format din tunici concentrice, numit scrot, iar uretra străbate organul copulator masculin, penisul.

Organelor genitale le sunt anexate o serie de glande (seminale), care îmbogățesc prin produsul lor lichidul seminal. Aceste glande sunt:

veziculele seminale;

prostata;

glandele bulbouretrale.

În concluzie, organele genitale masculine sunt următoarele :

testiculele cuprinse în scrot;

epididimurile;

ductele deferente;

ductele ejaculatoare;

cea mai mare parte a uretrei;

penisul;

veziculele seminale;

prostata;

glandele bulbouretrale.

Dintre organele menționate, doar penisul și scrotul sunt organe genitale externe, toate celelalte sunt organe genitale interne

Prostata este o glandă situată în spațiul pelvisubperitoneal, dedesubtul vezicii urinare, dezvoltată în jurul porțiunii inițiale a uretrei.

Numele îi vine de la grecescul „prostates”= care stă înainte.

Într-adevăr, în cazul când organele pelviene se abordează anatomic sau chirurgical – pe cale perineală, primul organ care „stă înaintea celorlalte” este prostata.

Culoarea prostatei este cenușie-roșiatică.

Consistența este elastică, dar fermă, ușor de perceput prin tactul rectal. In stare normală, suprafața ei este netedă, în anumite împrejurări patologice, prezintă porțiuni indurate și neregularități.

Dimensiuni. Prostata este puțin dezvoltată la naștere. Crește exploziv la pubertate și continuă să crească la adulți. La bătrâni prostata se poate atrofia, dar de cele mai multe ori se hipertrofiază și comprimă uretra. Ea măsoară 3 cm în sens vertical, 4 cm în sens transversal și 2,5 cm în sens sagital. La adult are o greutate de 20-25 g.

Conformație exterioară. La nou născut are formă sferică. La adult se compară de obicei cu o castană ușor turtită antero-posterior, sau cu un con ușor recurbat înainte.

Prostatei i se descriu:

fața anterioară;

fața posterioară;

două fețe inferolaterale;

baza proiectată în sus;

un vârf care privește în jos;

uneori prezintă o proeminență transversală, care o împarte în două zone.

Forma clinică pe care medicul o găsește prin tactul rectal, este cea a unui as de pică ale cărui extremități superioare – coarnele – continuă cu veziculele seminale, iar vârful cu uretra. Un șanț median, ușor de perceput, situat pe fața posterioară, marchează limita dintre cei doi lobi laterali ai prostatei.

Prostata este situată sub vezica urinară, înapoia simfizei pubiene, înaintea ampulei rectale, deasupra diafragmei urogenitale si a mușchilor ridicători anali. Cum acești mușchi separă pelvisul de perineu, rezultă că prostata se găsește profund în pelvis, în spațiul pelvisubperitoneal.

Axul prostatei este oblic, orientat de sus în jos si dinapoi înainte, formând cu verticala un unghi de 20º-25º. Prostata este conținută într-o lojă, limitată de șase pereți:

peretele anterior – format din oasele pelviene;

peretele posterior – format din septul rectore și coprostatic Denovilliers;

doi pereți laterali – constituiți din mușchii ridicători anali tapetați de fascia pelviană parietală;

peretele inferior – constituit de diafragma urogenitală;

peretele superior – format din ligamentele puboprostatice și fundul vezicii urinare.

Loja comunică în sus și înainte prin fisurile dintre ligamentele puboprostatice, cu spațiul prevezical, iar în sus și înapoi cu spațiul retrovezical.

Între pereții lojei și glandă se delimitează spațiul periprostatic. Îngust, înapoia și pe părțile laterale ale prostatei, acest spațiu este destul de larg înaintea glandei. El este umplut cu țesut conjunctiv lax, dependent de țesutul pelvisului peritoneal. În vecinătatea prostatei, țesutul conjunctiv se condensează în lame dispuse concentric în jurul ei formând capsula periprostatică. Aceasta se îngroașă mai mult pe părțile laterale și fuzionează cu lamele sacrorectogenitopubiene.

În țesutul conjunctiv periprostatic se găsesc numeroase vase sanguine – mai ales vene. Pe părțile laterale, aceste vene sunt largi, bogat anastomozate și se împletesc intim cu lamele fasciei prostatice, din care este imposibil să fie separate. Ele formează cele două plexuri venoase vezicoprostatice. Din cauza abundenței acestor vene, enudarea glandei din capsula periprostatică este extrem de hemoragică.

Fascia prostatei sau capsula periprostatică, nu trebuie confundată cu capsula proprie a glandei, care face parte din stoma conjunctivo-musculară.

În spațiul periprostatic se pot dezvolta abcesele periprostatice. Cum loja prostatei comunică cu spațiile pre- și retrovezical, flegmoanele pot difuza în aceste spații.

Mijloace de fixare. Prostata este solid fixată prin perineu, care îi formează un important mijloc de susținere. Acestuia i se adaugă aderențele la organele învecinate – vezica și uretra – precum și la formațiunile fibroase înconjurătoare (în primul rând ligamentele puboprostatice).

Cu toată fixitatea ei, prostata poate fi ridicată împreună cu vezica prin introducerea în rect a balonului Petersen sau a degetului înmănușat, procedeu folosit curent în prostatectomia transvezicală.

Raporturile prostatei sunt următoarele:

fața anterioară – este verticală, convexă și privește spre simfiza pubiană, de care este distanțată cu aproximativ 2 cm. Pe această față este acoperită de sfincterul uretrei (striat sau extern);

fața posterioară – este înaltă, orientată oblic dinapoi înainte care prezintă un șanț median, vertical, care o împarte în doi lobi laterali. Fața posterioară este mai largă în partea superioară, iar marginile laterale se rotunjesc pe măsură ce urcă. În partea superioară, pe linia mediană, prezintă o incizură, iar vârful este ascuțit. Aceste caracteristici au făcut ca fața posterioară să fie asemănată cu un „as de pică”.

fețele inferolaterale – sunt convexe și răspund mușchilor ridicători anali, acoperiți de fascia lor. Între ridicători și prostată se găsește porțiunea corespunzătoare a lamei sacrorectogenitopubiene. Lateral de ridicători se află prelungirile anterioare ale foselor ischionale. Acest raport explică posibilitatea deschiderii unui abces prostatic sau periprostatic în fosa ischională, după ce perforează mușchiul ridicător. Tot așa se explică fenomenele vezicale în cazul flegmoanelor ischionale. La unirea fețelor inferolaterale cu baza se găsește hilul glandei, adică locul pe unde pătrund sau ies vasele ei.

baza – a fost comparată cu un acoperiș cu doi versanți, separați printr-o ușoară creastă transversală. Versantul anterior răspunde colului vezicii urinare, versantul posterior veziculelor seminale și ductelor deferente.

Structura prostatei

Reamintim că prostata este învelită la exterior de sfincterul uretrei , iar în interiorul ei uretra este înconjurată de sfincterul vezicii. În afara sfincterului extern se găsește fascia prostatei sau capsula periprostatică, provenită din fascia pelviană viscerală. Toate aceste formațiuni nu fac parte din prostată.

Structura prostatei este predominant glandulară. Glandele prostatice formează parenchimul și sunt dispuse în mai multe grupe, separate în lobi. Pe lângă glande, mai găsim o stromă musculo-conjunctivo-elastică, în care predomină fibrele musculare netede, particularitate care constituie o caracteristică a organului.

Prostata este o glandă de depozit, iar musculatura ei abundentă îndeplinește rolul biologic de a evacua extrem de rapid secreția în timpul ejaculării.

Ontogenetic, funcțional și arhitectonic, glandele prostatice se grupează în patru lobi: doi lobi laterali, legați printr-un istm, lobul mijlociu și lobul posterior.

Lobii laterali – drept și stâng – formează cea mai mare parte a glandei. Ei se găsesc pe laturile și înapoia uretrei, dedesubtul unui plan oblic care trece prin ductele ejaculatoare. Pe linia mediană posterioară ei determină șanțul deschis la fața respectivă.

Istmul prostatei – este o punte glandulară subțire, situată înaintea uretrei, care leagă cei doi lobi laterali. Poate conține țesut glandular, dar cel mai deseori este format numai din stromă conjunctivo-musculară. Sunt cazuri rare când istmul lipsește. În aceste cazuri, uretra învelită în sfincterul vezicii se situează într-un jgheab de pe fața anterioară a prostatei.

Lobul mijlociu – formează partea postero-superioară a glandei. El ocupă partea de bază situată înapoia colului vezicii și se întinde în jos până la planul ce trece prin ductele ejaculatoare. Acest plan e oblic descendent de sus în jos și dinapoi înainte. De remarcat că ductele ejaculatoare nu străbat de fapt substanța glandulară, ci se insinuează între grupul de glande laterale și cel mijlociu. Sunt autori care înțeleg prin „istm” lobul mijlociu.

Lt și stâng – formează cea mai mare parte a glandei. Ei se găsesc pe laturile și înapoia uretrei, dedesubtul unui plan oblic care trece prin ductele ejaculatoare. Pe linia mediană posterioară ei determină șanțul deschis la fața respectivă.

Istmul prostatei – este o punte glandulară subțire, situată înaintea uretrei, care leagă cei doi lobi laterali. Poate conține țesut glandular, dar cel mai deseori este format numai din stromă conjunctivo-musculară. Sunt cazuri rare când istmul lipsește. În aceste cazuri, uretra învelită în sfincterul vezicii se situează într-un jgheab de pe fața anterioară a prostatei.

Lobul mijlociu – formează partea postero-superioară a glandei. El ocupă partea de bază situată înapoia colului vezicii și se întinde în jos până la planul ce trece prin ductele ejaculatoare. Acest plan e oblic descendent de sus în jos și dinapoi înainte. De remarcat că ductele ejaculatoare nu străbat de fapt substanța glandulară, ci se insinuează între grupul de glande laterale și cel mijlociu. Sunt autori care înțeleg prin „istm” lobul mijlociu.

Lobul posterior – nu este omologat în nomenclatura anatomică, dar este recunoscut de clinicieni datorită marii importanțe pe care o are în patologie. Ocupă partea periferică postero-inferioară, depărtată de uretră, dar învecinată cu rectul.

Parenchimul – este format din două tipuri de glande, care după mărimea și situația lor topografică sunt:

glandele periuretrale – mici, mucoase, lipsite de canalicul sau cu un canalicul foarte scurt, sunt situate în țesutul din jurul uretrei. Se deschid prin mici orificii dispuse circular pe pereții uretrei, deasupra colicului seminal. Aceste glande sunt subiacente sfincterului vezicii, care la separă de glandele propriu-zise.

glandele prostatice – sunt de tip tubulo-alveolar, lungi și puternic ramificate. Sunt în număr de 30-50, dar canalele lor excretoare se pot uni, astfel că până la urmă rezultă 15-20-30 canalicule prostatice. Acestea se deschid prin niște orificii punctiforme, situate – cele mai multe – în sinusurile prostatice, care flanchează coliculul seminal. Glandele propriu-zise sunt situate în afara sfincterului vezicii. Sunt formate dintr-un canal excretor și dintr-un segment secretor. Acesta din urmă are formă alveolară cu un epiteliu uni- sau bistratificat, în raport cu starea funcțională. Aceste glande sunt atât formațiuni secretorii, cât și depozit al lichidului prostatic.

Stroma fibro-musculară – caracteristic pentru structura prostatei, este prezența unei importante componente de musculatură netedă – atât în structura capsulei și a septelor dependente de ea, cât și în cea a stromei interglandulare. Substanța musculară constituie circa 1/3 din masa totală a glandei.

La suprafață, prostata posedă un strat e țesut conjunctiv dens, care conține numeroase fibre elastice și un mare număr de celule musculare netede. Este capsula proprie, capsula de organ, care nu trebuie confundată cu capsula periprostatică (aceasta din urmă provine din țesutul conjunctiv pelvisubperitoneal). De pe fața profundă a capsulei proprii se desprind septe sau travee despărțitoare conjunctivo-musculo-elastice, care împart parenchimul glandular în lobuli.

Un lobul corespunde unei glande prostatice propriu-zise. Septele se întâlnesc într-un nucleu central, care este străbătut de ductele ejaculatoare și utriculul prostatic; uretra se găsește înaintea lui.

Stroma interglandulară e formată din puternice fascicule de celule musculare netede, întrețesute cu fibre colagene și elastice.

Vascularizația și inervația prostatei

Vascularizația arterială a prostatei

– ramuri vezico-prostatice (cu originea în artere vezicale inferioare și artere rectale mijlocii) împărțite în:

a) ramuri capsulare – superficiale

b) ramuri trabeculare – profunde

Vascularizația venoasă

– are originea în capilarele periglandulare

– formează plexul venos prostatic (comunică cu plexurile venoase retro-simfizar, vezical și rectal)

Vascularizația limfatică

Se diferențiază:

– o rețea limfatică în interiorul acinilor glandulari

– o rețea limfatică perilobulară (formată din anastomoza rețelelor din interiorul acinilor cu cele vecine).

– rețea peri-prostatică (formată din anastomoza vaselor mai mari din rețelele intra-prostatice).

– vasele limfatice colectoare (formate din rețeaua peri-prostatică). Acestea sunt împărțite de către Maurice în patru pediculi, în funcție de vasele sanguine pe care le însoțesc:

a) pediculul iliac extern

b) pedicul iliac intern (hipogastric)

c) pedicul posterior

d) pedicul inferior

Prin intermediul acestor pediculi se stabilesc anastomoze cu vasele limfatice ale fundului vezicii urinare, ampulei canalului deferent, ale veziculei seminale și ale rectului.

Inervația prostatei:

– plexul prostatic (ale cărui ramuri provin din plexul hipogastric inferior)

– nervii au fibre senzitivo-motorii

Rapoarte cu structuri învecinate (topografie)

Prostata este un organ pelvis-subperitoneal situat într-o lojă delimitată astfel:

– peretele anterior: oasele și simfiza pubiană. La acest nivel se găsesc plexul venos prostatic și ligamentele pubo-prostatice.

– peretele posterior: raport cu ampula rectală de care se desparte prin septul recto-vezico-prostatic (Denonvilliers).

Fiziologia prostatei

Glandele prostatice produc un lichid lăptos, fluid si tulbure care constituie cea mai mare parte a spermei. Au un miros care dă mirosul specific ejaculatului. Reacția slab alcalină a secreției prostatice, favorizează motilitatea spermatozoizilor. Este bogată în fosfatază acidă, acid citric, zinc. Enzimele (fibrinogenaza, fibrinoliza, veziculaza), au un rol important pentru fluidificarea ejaculatului și prin aceasta permit spermatozoizilor să-și desfășoare motilitatea. Lichidul prostatic poate fi obținut prin exprimarea glandei prin masaj rectal.

Lichidul prostatic este depozitat în glandele propriu-zise, mai ales în segmentul lor alveolar, și de aici este expulzat în timpul ejaculării printr-o contracție puternică a substanței musculare, căreia i se adaugă și acțiunea mușchilor perineali.

Prostata ar avea rol genital. Extirparea ei, (cel puțin la animale), le reduce capacitatea reproducătoare.

După vârsta de 20-25 de ani în alveolele prostatice se constituie concrețiuni formate din straturi concentrice, uneori calcifiate numite simpexioni sau corpi amilacei, care constituie așa-numitul „nisip prostatic”. Sunt formați din proteine (cristale de sparmină) și numărul lor crește odată cu înaintarea în vârstă.

Prostata este o glandă hormonodependentă fiind puternic influențată de hormonii sexuali. Prezentă la naștere, ea se dezvoltă „exploziv” la pubertate. În decursul vârstei adulte, lobii laterali sunt stimulați de producția de testosteron, pe când lobul mijlociu și glandele periuretrale stau sub influența estrogenilor. Odată cu înaintarea în vârstă, în condiții obișnuite, scade producerea de testosteron și prostata se atrofiază. Această atrofie senilă interesează întreg organul, atât componenta glandulară cât și cea musculo-conjunctivă.

Dacă odată cu diminuarea secreției de testosteron se instalează o creștere a nivelului estrogenilor, se va produce „hipertrofia de prostată”. Aceasta interesează în special glandele periuretrale și lobul mijlociu. În schimb o creștere a concentrației de testosteron produce cancerul de prostată, care cuprinde mai ales lobul posterior.

De aici se desprinde aplicația practică a hormono-influențării tumorilor prostatei: adenomul se tratează cu testosteron, iar cancerul cu estrogeni și castrare.

1.2. Adenomul de prostată

1. Definiție

Adenomul de prostată, cunoscut și sub denumirea de adenom periuretral sau supertrofic de prostată, este definit clasic ca o tumoră benignă, dezvoltată din glandele periuretrale situate submucos și intrasfincterian.

Adenomul de prostată este cea mai frecventă tumoră benignă a bărbatului. Apare în general după vârsta de 50 de ani și se manifestă clinic la cel trecut de 60 de ani. Reprezintă cauza cea mai frecventă de obstrucție subvezicală, punând în pericol viața bolnavului prin insuficiență renală consecutivă.

Studii mai recente arată că glandei prostatice i se pot recunoaște două porțiuni: cranială și caudală. Limita dintre acestea ar fi un plan care trece prin orificiile canalelor ejaculatorii. Prostata cranială provine din partea terminală a canalelor Wolff și Muller, cea caudală din sinusul urogenital. Având embriologic origini diferite, răspund diferențiat la stimuli hormonali și au patologie proprie.

Prostata cranială răspunde prin hipertrofia la stimuli estrogeni și din această porțiune se va dezvolta adenomul de prostată.

Prostata caudală este sub dependență hormonală androgenică, se atrofiază sub estrogenoterapie și pe seama acesteia se dezvoltă cancerul de prostată.

2. Etiologie

Nu se cunoaște în mod precis cauza hipertrofiei porțiunii craniale a prostatei. Au fost invocați mai mulți factori:

congestia venoasă pelvină;

ateroscleroza;

inflamațiile cronice ale prostatei;

excesele sau absența sexuală.

În cazul aterosclerozei s-a crezut că arterele prostatei caudale fiind afectate, procesul va avea ca urmare atrofia acesteia, în vreme ce prostata cranială, bine vascularizată, se va dezvolta mai amplu, ducând la hipertrofie.

Mai plauzibilă este ipoteza care corelează apariția adenomului de perturbările hormonale legate de vârstă.

În acest sens se știe ca evoluția, dezvoltarea și secreția prostatei, ca și a veziculelor seminale, sunt sub dependența hormonală hipofizo-testiculară. Hipofiza (sub dependența neuro-hipotalamică) secretă gonadotrofinele A și B.

Gonadotrofina A, hormon foliculino-stimulant, are sub dependență tubii seminiferi (celulele Sertoli) și determină hipertrofia prostatei craniale.

Gonadotrofina B controlează dezvoltarea și activitatea celulelor Leydig (stimulează secreția androgenică).

Involuția testiculară legată de vârstă rupe echilibrul hormonal, lăsând să predomine secreția estrogenică, ceea ce va duce la hipertrofia prostatei craniale.

Cu toate progresele și argumentele aduse în sprijinul patogeniei hormonale a adenomului, tratamentele endocrine încercate nu au dus la nici un rezultat terapeutic valabil.

3. Patogenie

Date fiind conexiunile strânse între prostata cranială și uretra supramontanală, aceasta va fi cel mai mult influențată de dezvoltarea adenomului, fiind alungită de la 2-3 cm la mai mult de 5 cm. Devierile laterale sunt legate de volumul inegal al lobilor adenomului; iar închiderea unghiului dintre uretra anterioară și posterioară, de creșterea în înălțime a adenomului. De aici recomandarea de a utiliza pentru cateterizarea uretrei, la acești bolnavi, sonde cudate (Thiemann sau Mercier, Couvelaire).

Colul vezical nu mai este circular, ci ia aspectul unei fante anteroposterioare, cu o comisură anterioară ogivală.

Pe buza posterioară se poate observa implantat lobul median, separat prin mici incizuri de lobii laterali.

Uneori el poate constitui un mic opercul care să obstrueze orificiul colului. În alte cazuri una sau ambele părți laterale ale colului pot să bombeze mai mult sau mai puțin în vezică.

În funcție de dezvoltarea adenomului, trigonul poate fi normal sau mai mult reliefat în vezică, modificând raportul dintre col, bara interuretrală și orificiile uretrale.

Vezica suferă și ea modificări – mucoasa vezicală poate să-și păstreze aspectul normal sau să devină congestivă, când adenomul se complică cu cistita sau litiaza. Musculatura, în fața obstacolului realizat de adenom, se va hipertrofia progresiv. Hipertrofiei îi urmează alungirea și treptat se ajunge la decompensarea fibrelor musculare. În distensiile cronice, ale vezicii urinare cu decompensare, peretele vezical este atrofic, cu fibre alungite, ineficiente. Diverticulii vezicali sunt determinați de hernierea mucoasei vezicale prin punctele slabe ale peretelui muscular.

Sediul orificiilor uretrale poate fi modificat în funcție de mărimea și evoluția adenomului, astfel ele pot fi apropiate sau îndepărtate de col. Edemul mucoasei trigonale, ca și al orificiilor uretrale poate să devină un obstacol în progresiunea urinei.

Hiperpresiunea vezicală în contextul distensiei, poate duce la forțarea orificiilor determinând refluxul vezico-uretral.

4. Diagnostic clinic

Clinic, adenomul de prostată evoluează în trei faze:

faza de prostatism – se caracterizează prin manifestări premonitorii. În mod obișnuit suferința clinică este legată de evoluția unui adenom ce apare în jurul vârstei de 60 ani și mult mai rar, înainte de aceasta, cunoscându-se totuși cazuri operate în jurul vârstei de 40 ani. Polakiuria nocturnă, în a doua jumătate a nopții, disuria, diminuarea forței jetului urinar, marchează debutul afecțiunii. După predominanța și intensitatea unora din manifestările simptomatologice, se pot recunoaște trei forme clinice:

polakiuria moderată nocturnă (1-2 micțiuni) ce apare în a doua jumătate a nopții, însoțită de diminuarea forței de proiecție a jetului. Durata micțiunii este mai prelungită. Dimineața, după trezire, apar două micțiuni apropiate, apoi, în cursul zilei, tulburările micționale dispar. Acest aspect corespunde de obicei unui adenom mai ferm, de consistența unei mingi de tenis;

evoluția clinică se caracterizează prin perioade de exacerbări ale polakiuriei nocturne (4-5 micțiuni) de durată variabilă, legate mai ales de excese alimentare, de ingestia de băuturi alcoolice, de păstrarea îndelungată a poziției șezând, la suprimarea cărora totul intră în normal sau aproape normal. De cele mai multe ori la acești bolnavi se găsește un adenom de volum mare, edematos, moale;

suferința clinică este dominată de disurie. Controlul rectal arată, de cele mai multe ori, un adenom mic și deseori explorările evidențiază un lob median.

În faza de prostatism, pe lângă simptomele enunțate se mai pot observa: senzația de corp străin în rect, erecții și poluții nocturne.

faza de retenție cronică, incompletă, fără distensie, sau stadiul II – se caracterizează prin apariția reziduului vezical care nu va depăși capacitatea normală a vezicii urinare. Clinic, pe lângă manifestările din prima fază, apare polakiuria diurnă, iar ureea sanguină va începe să crească ajungând la 1g/1000. Din momentul apariției stazei urinare, deci și a reziduului vezical, funcția renală va fi afectată. În afară de manifestările urinare se pot observa: inapetență, anemie, cefalee, amețeli, acuze legate de gradul de insuficiență renală. Vezica urinară nu se palpează suprapubian, dar poate fi percepută prin tact rectal bimanual. Cantitatea de urină restantă după micțiune poate fi evaluată prin sondaj vezical sau poate fi pusă în evidență prin cistografie urografică postmicțională.

faza de retenție incompletă cu distensie – reziduul vezical depășește 300 ml, putând ajunge capacitatea anatomică maximă a rezervorului. Pe lângă manifestările urinare, apar și cele de ordin general.

Manifestări urinare – polakiuria și disuria se accentuează atât ziua cât și noaptea. Bolnavul poate deveni un fals incontinent datorită creșterii reziduului vezical.

Falsa incontinență este datorată micțiunii prin prea plin. Aceasta este mai întâi nocturnă, apoi diurnă. Nu apare la toți bolnavii din acest stadiu.

La examenul regiunii hipogastrice se palpează globul vezical. Urina, dacă nu este infectată, are aspect palid, datorită pierderii puterii de concentrare a rinichiului. Aceasta este explicația și a unui grad mai mult sau mai puțin accentuat de poliurie.

Manifestări de ordin general – sunt legate de gradul de insuficiență renală. Se pot observa paloare, sete, uneori edeme ale membrelor inferioare. Nu rareori se observă apatie, somnolență (forma nervoasă) sau inapetență, greață, limbă uscată. Ureea sanguină poate fi cuprinsă între 1-3/1000 sau mai mult. În cursul evoluției unui adenom de prostată sunt frecvent întâlnite manifestările cardio-vasculare.

Ele pot fi sistematizate în: cardiopatii ischemice (cu tulburări de ritm și de conducere), hipertensiune arterială, insuficiență cardiacă.

În afară de faptul că orice cardiopatie mărește riscul chirurgical, sau este agravată de evoluția adenomului, există cazuri care se ameliorează după adenomectomie.

5. Diagnostic paraclinic

Diagnosticul se bazează pe:

Manifestările clinice – identificate la consultul urologic:

senzația de greutate perineală sau rectală după poziția șezând prelungită;

dureri sacrate sau sacroiliace, dureri la nivelul glandului;

scurgeri uretrale după defecație;

hemospermii;

hematurii, mai ales cu caracter inițial;

polakiurie în a doua jumătate a nopții și care evoluează în crize;

incontinență de urină;

manifestări de insuficiență renală cronică;

retenție acută de urină;

Analizele de laborator se efectuează obligatoriu pentru aprecierea funcției renale și a posibilelor afecțiuni asociate care orientează către stabilirea prognosticului și a riscurilor terapeutice.

Cea mai importantă analiză privind funcția prostatei este determinarea nivelului plasmatic al antigenului prostatic specific (PSA). Antigenul prostatic specific (glicoproteină produsă de celulele epiteliale) poate fi liber sau legat, alfa 1 chimiotripsina, forma sub care este evidențiat în cancerul de prostată. PSA nu are specificitate absolută, însă acesta poate evidenția diferența dintre țesutul prostatic benign și malign.

Ecografia se poate realiza atât pe cale abdominală cât și pe cale rectală. Această investigație se poate realiza rapid, nu este costisitoare și nu are contraindicații. La examinarea ecografică se poate stabili:

– vizualizarea vezicii urinare și distensia acesteia

– depistarea lobului median prostatic

– aprecierea volumului global al prostatei

– litiaza vezicală

– prezența reziduului vezical

– prezența diverticulilor

– existența tumorilor vezicale.

Ecografia transrectală permite o apreciere fină a diferitelor zone ale prostatei.

Ecografia este indispensabilă pentru urolog, permițând stabilirea precoce a patologiei prostatice și trebuie să preceadă orice atitudine terapeutică.

Urografia intravenoasă explorează întreg aparatul urinar, depistând efectele creșterii în dimensiune a prostatei asupra aparatului pielocaliceal. La nivelul vezicii urinare se evidențiază litiaza, diverticulii. De asemenea se poate depista prin urografie creșterea presiunii în aparatul renal datorită obstacolului produs de prostată.

Tomografia computerizată și rezonanța magnetică nucleară nu sunt concludente în investigarea adenomului de prostată.

Explorările urodinamice precum urofluorometria (debitometria), cistomanometria, profilul de presiune uretrală sunt necesare pentru stabilirea prezenței sau absenței obstrucției.

6. Diagnostic diferențial

Tulburările urinare datorate adenomului de prostată sunt prezente în 3 situații:

– prostata este mărită de volum, adenomul trebuie diferențiat de atonia prostatică, prostatita cronică hipertrofică și tumora canceroasă

– prostata cu volum normal, în acest caz diagnosticul diferențial trebuie făcut cu strictură uretrală sau vezica de cauză neurogenă, aceasta implicând o alterare a forței contractile a mușchiului vezical

– prezența nodulilor la tușeul rectal ridică suspiciunea cancerului de prostată. Este necesară biopsia de prostată, ce se poate realiza prin puncție ghidată folosind ecografia.
Litiaza prostatică și prostatita cronică nodulară constituie entități mai rar întâlnite dar este necesar să fie consemnate.

7. Evoluție și prognostic

Evoluția unui adenom de prostată poate fi grevată de numeroase complicații: retenția acută de urină, hematuria, infecția, calculoză, degenerarea malignă, insuficiența renală, diverticuloză vezicală.

Retenția de urină

Poate surveni în oricare din fazele evolutive ale adenomului de prostată. Considerată de unii ca un incident, retenția acută poate fi urmată de serioase consecințe ca eclatarea vezicală și uremia acută. Poate să apară în mod brusc sau să fie precedată de accentuarea disuriei.

Excesele alimentare, a băuturilor alcoolice, umezeala, intemperiile, sunt factori care pot duce la retenția acută de urină.

Bolnavul devine agitat, acuză dureri hipogastrice, tenesme vezicale și rectale. Senzația de micțiune imperioasă accentuează și mai mult starea de neliniște a bolnavului. Uneori se pot elimina câteva picături de urină. Vezica rămâne plină.

Odată retenția acută apărută, va impune unul din gesturile terapeutice în funcție de existența complicațiilor și a coexistențelor morbide: deblocarea farmacodinamică, puncție suprapubiană, cistotomie suprapubiană.

Alegerea fiecărui procedeu se va face în funcție de locul unde este surprins bolnavul, de dotarea și de condițiile existente.

Cum cel mai frecvent utilizat este cateterismul uretro-vezical va trebui să avem în vedere posibilitățile evolutive ale unei retenții acute de urină, după rezolvarea accidentului de retenție:

reluarea micțiunilor, bolnavul reintrând în faza evolutivă în care era înainte de episodul acut;

să treacă eventual faza de prostatism în una din fazele cu retenție cronică incompletă de urină;

accidentele de retenție acută să se repete tot mai frecvent;

să devină un bolnav cu retenție cronică completă.

Retențiile cronice incomplete de urină sunt considerate modalități și faze evolutive ale adenomului.

Hematuria

În general, adenomul de prostată nu sângerează prea des, ceea ce impune prudență în interpretarea originii acesteia. Hematuria de origine prostatică este de obicei inițială, indoloră, redusă cantitativ, dar poate fi și abundentă, cu caracter total.

Ea provine din rupturile vasculare ale mucoasei care acoperă adenomul, sau poate să apară după un cateterism evacuator.

Hematuria cu caracter total trebuie considerată ca o complicație și necesită explorări cât mai complete (cistoscopie, urografie etc.) pentru a se preciza originea și natura ei.

Infecția

Se poate grefa în oricare segment al aparatului urogenital.

Infecția adenomului – adenomita – este un accident serios în cursul evoluției adenomului. Poate îmbrăca aspectul unei infecții acute sau cronice. În cazul evoluției acute, apar febră, frisoane, leucocitoză, bolnavul acuză dureri și senzație de greutate perineală cu iradiere spre gland, disuria se accentuează ducând rapid la retenție de urină.

La tușeul rectal se remarcă sensibilitatea adenomului, care poate prezenta în unul din lobi (mult mai rar în ambii lobi) o zonă mai bombată, de consistență mai fermă sau fluctuentă. Evoluția formelor colectate poate fi spre închistare sau spre deschiderea în rect sau uretră. Uneori, în cursul adenomectomiei, se pot găsi abcese închistate în jurul sau în masa adenomului.

Evoluția spre cronicizare poate să fie urmarea unui proces acut, insuficient tratat sau să aibă o evoluție rapidă de la început. Adenomul devine dur și scleros, făcând dificilă deosebirea dintre adenom și cancerul de prostată. Prostata în totalitate devine fixă și fermă.

Epididimita

Epididimitele sunt mai frecvente. Infecția se propagă pe cale canaliculară. Apare deseori la cei la care s-a practicat cateterism uretral dar poate apărea și spontan. Evoluția spre abces nu este exclusă. Se impune tratament energic cu antibiotice pe cale generală sau locală.

Diverticulii vezicali

Sunt produși de herniere a mucoasei vezicale în cursul distensiei cronice. Pot fi unici sau multipli, de volum variat. Sediul lor se află mai frecvent în jurul orificiilor uretrale, pe fețele laterale și mult mai rar în partea superioară a vezicii. Micțiunea în doi timpi este manifestarea caracteristică, dar este dificil de pus în evidență la acești bolnavi.

Diagnosticul de certitudine îl pun cistoscopia și mai ales cistografia retrogradă din față și profil.

Tratamentul depinde de dimensiunea lor; pentru diverticulii mici, adenomectomia este suficientă; diverticulii mijlocii și mari putându-se opera în aceeași ședință cu adenomul.

Insuficiența renală

Este cea mai gravă dintre complicații. Este fie consecința distensiei cronice a aparatului urinar superior, prin retenție cronică de urină, fie a compresiunii lente a ureterului terminal datorită evoluției adenomului. Infecția supraadăugată, agravând leziunile parenchimatoase, duce la insuficiență renală ireversibilă. Importanța acestei insuficiențe renale poate contraindica adenomectomia.

Degenerarea malignă

În condițiile actuale se consideră că adenomul de prostată nu degenerează și că acesta este mai degrabă invadat secundar de către cancerul dezvoltat inițial în prostata caudală. Discuțiile contradictorii asupra acestei teme pot fi sintetizate în trei aspecte (Proca, 1977):

procesul neoplazic se dezvoltă ca țesut prostatic hipertrofiat;

concomitența celor două afecțiuni;

degenerarea adenomului este excepțională.

8. Tratament

a.) Tratamentul igieno-dietetic constă în evitarea condițiilor de muncă dificile ce includ: poziția șezând prelungită, a frigului, a umezelii; a alimentației picante, a băuturilor alcoolice si carbogazoase (apele minerale, sucuri). De asemenea este recomandat păstrarea igienei intime stricte pentru prevenirea infecțiilor urinare.

b.) Tratamentul medicamentos

Tratamente medicamentoase care s-au dovedit a fi eficiente în adenomul de prostată

Inhibitori sintetici de 5a-reductază de tip finasterid (preparatul comercial Proscar), utilizat deja pe scară largă, cu rezultate bune. Mecanismul său de acțiune constă în blocarea conversiei testosteronului în didrotestosteron. S-a observat scăderea cu 30% a dimensiunilor prostatei în primele șase luni de la începerea tratamentului, cu ameliorarea simptomelor urinare iritative și obstructive amintite anterior. Efectele adverse sunt rare, constând în probleme de ejaculare sau impotență.

Permixon este un medicament având aceleași mecanisme de acțiune ca și preparatul Proscar, dar obținut din extracte de plante. Efectul său este mai slab decât al preparatului sintetic.

Blocanți ai receptorilor adrenergici de la nivelul țesutului glandular și al capsulei prostatice (Terazosin), care acționează prin scăderea tonusului musculaturii netede a sfincterului uretral, sunt utili în cazurile cu disurie marcantă.

În situațiile cu retenție urinară refractară, hematurie macroscopică persistentă sau recurența litiazei renale, tratamentul este prin excelență chirurgical.

Tratamentele medicale nu fac decât să amelioreze unele tulburări funcționale, în contextul unor puseuri congestive pelviene care exacerbează polakiuria și disuria fără să influențeze evoluția adenomului.

Printre cele mai cunoscute sunt băile calde pelvine, urmate de microclisme cu Antipirină (1g Antipirină la 70g apă caldă), supozitoare (după formula: Ihtiol 0,25 g, Papaverină 0,04 g excipient pentru un supozitor), aplicate seara, înainte de culcare.

Se mai utilizează preparate ce conțin extracte orhitice și prostatice desalbuminate (Prostamen, Prostagut), sau extracte din produse vegetale (Pygemin africanum) sub diverse denumiri (Tadenan, Harzol, Bazotou).

c.) Tratamentul chirurgical

Cu toate că cele mai bune rezultate se obțin la pacienți rezistenți, cu urini clare și uretră permeabilă, indicațiile operatorii sunt de cele mai multe ori puse în contextul unor complicații. Cea mai acceptată sistematizare a acestor indicații este următoarea (Mihon, 1971):

indicații de necesitate:

retențiile acute de urină se repetă tot mai frecvent;

retențiile cronice complete;

hematuriile de origine prostatică ce antrenează retenții de urină și se stăpânesc greu;

adenomite;

reziduu limpede peste 100 ml;

reziduu vezical infectat (indiferent de volum);

adenom cu noduli duri ce ridică suspiciunea degenerării maligne sau a coexistenței unui adenom cu cancerul de prostată.

indicațiile de protejare a aparatului urinar superior:

distensia cronică a vezicii urinare;

vezica „forțată” cu celule multiple sau diverticuli vezicali asociați unei disurii marcate;

litiază vezicală asociată;

alterarea progresivă a probelor funcționale renale;

dilatații ale aparatului urinar superior verificate urografic.

indicații relative:

importanța tulburărilor funcționale sau exacerbarea acestora la abaterea de la regimul recomandat;

persistența suferinței clinice cu tot tratamentul medical respectat de către pacient;

polakiuria și micțiunile imperioase ce împiedică o viață socială normală;

dorința bolnavului.

Se înțelege că indicațiile operatorii vor impune un bilanț general al stării de sănătate a bolnavului cu accentul pe aparatul cardiovascular, respirator, ficat, sistem nervos.

Intervenția chirurgicală în doi timpi, cu toate că nu mai are frecvența de altădată, poate fi păstrată cu indicații restrânse cum ar fi vârsta înaintată, marii infectați sau la cei cu distensie urinară.

Cistotomiei definitive i se preferă astăzi sondele autostatice de tip Foley ce trebuie bine întreținute și schimbate periodic.

Adenomectomia s-a impus ca singură soluție terapeutică eficace.

Căile de abord chirurgical sunt numeroase: transvezicală, retropubiană, perineală, transuretrală.

Calea transvezicală suprapubiană – prin incizia verticală sau transversală la tegument, este cea mai întrebuințată.

După importanța inciziei vezicii, se descriu două categorii de adenomectomii:

– adenomectomia cu incizie vezicală minimă;

– adenomectomie cu vezica larg deschisă, în care operația și hemostaza se efectuează sub control vezical.

Fiecare din aceste modalități au numeroase variante, adaptate fiecărui caz în parte.

Indiferent de importanța inciziei, unele recomandări trebuie respectate (Couvelaire, 1968):

enuclearea să se efectueze într-un bun plan de clinaj și să fie completă;

să se evite traumatizarea orificiilor uretrale;

secțiunea uretrei să se facă astfel încât să fie respectat, pe cât posibil, veru montanum și, în orice caz, cât mai mult din uretra posterioară;

loja prostatică restantă să nu prezinte fragmente sau mici lambouri de capsulă, sursă de infecții sau calcifieri;

hemostaza să fie cât mai eficace.

Calea retropubiană – (V. Stackem) are avantajul abordului direct al adenomului prin secțiunea transversală a capsulei prostatice. Este dificilă la obezi și nu dă garanții pentru efectuarea unei hemostaze, cavitatea vezicală nefiind bine expusă. Fistulele urinare sunt dificil de tratat, iar osteitele pubiene și nevritele obturatorii pot antrena infirmități mari.

Calea perineală – este bine tolerată și are indicații la marii obezi și la bolnavii fragili. Este grevată de riscul lezării rectului în timpul intervenției, iar tardiv, de fistulele urinare și procentaj mare de incontinență de urină.

Rezecția endoscopică – permite ablația tumorii fără incizie hipo-gastrică sau perineală.

CAP.II. Îngrijiri generale

2.1. Internarea pacientului în spital

Internarea în spital constituie un eveniment important în viața bolnavului; el se desparte de mediul său obișnuit și este nevoit să recurgă la ajutorul unor oameni străini.

Internarea se face pe baza biletelor de trimitere de la medicul de familie.

Bolnavii internați sunt înscriși la Biroul serviciului de primire în registrul de internări, unde se completează și foaia de observație clinică cu datele de identitate ale bolnavului.

Bolnavii vor fi examinați la internare de medicul de gardă, care va culege datele anamnestice de la bolnav sau însoțitor și le va nota în foaia de observație, stabilind diagnosticul prezumtiv, necesar și din punctul de vedere al dirijării bolnavului în secțiile de spital. În vederea examinării clinice, efectuată de medicul de gardă, asistentul medical ajută bolnavul să se dezbrace.

După stabilirea diagnosticului prezumtiv și repartizarea bolnavului în secție, asistentul medical însoțește bolnavul la baie, îl ajută să se dezbrace, observă tegumentele și fanerele (la nevoie deparazitează bolnavul), îl ajută să-și facă baie (dacă acesta nu poate), apoi îl conduce în camera de îmbrăcare unde îl ajută să se îmbrace cu hainele de spital (pijama, ciorapi, papuci, halat).

Hainele și efectele bolnavului vor fi preluate și înregistrate cu grijă în vederea înmagazinării, eliberându-se bolnavului sau însoțitorului un bon de preluări (la nevoie și hainele vor fi supuse deparazitării).

Astfel pregătit, asistentul conduce bolnavul la salon unde îl prezintă celorlalți pacienți, îl informează asupra regulamentului de ordine interioară a spitalului și îl ajută să se așeze în patul pregătit cu lenjerie curată.

După ce a fost culcat bolnavul în pat, asistentul medical întocmește foaia de temperatură, determină greutatea bolnavului, măsoară T0, pulsul, T.A., iar datele obținute le notează în foaie de observație.

Asistentul medical va liniști și membrii familiei pacientului, asigurându-i asupra îngrijirii de calitate de care bolnavul va beneficia în spital, comunicându-le numărul salonului în care a fost internat bolnavul și orarul vizitelor.

Primirea bolnavilor în secție și inițierea lor în obiceiurile secției, reprezintă un moment hotărâtor în câștigarea încrederii bolnavului în personalul medico-sanitar.

2.2. Asigurarea condițiilor de spitalizare a pacientului

Saloanele trebuie să fie luminoase și cu o ventilație ireproșabilă, curate și dotate cu mobilierul stric necesar. Se vor înlătura toți excitanții: auditivi, vizuali, olfactivi sau gustativi cu efecte negative asupra sistemului nervos. Asistentul medical verifică și explică pacientului cea mai bună poziție pe care trebuie să o adopte în pat, va asigura lenjerie de pat și corp uscată și curată de câte ori este nevoie și va urmări pacientul să nu apară complicații.

2.3. Asigurarea condițiilor igienice a pacientului

Pregătirea patului și a accesoriilor lui

Paturile pacienților vor fi cât mai comode pentru a evita pozițiile forțate și pentru a asigura confortul necesar pe o durată mai lungă de spitalizare.

Este important ca paturile să fie cu somieră mobilă,transformabile în fotolii și prevăzute cu rezemătoare de spate pentru a se putea aduce pacienții în poziții corespunzătoare necesităților lor de respirație în cursul dispneei.

În același scop saloanele trebuie să fie prevăzute și cu mese adaptabile de pat.

Patul pacientului trebuie să aibă o saltea confecționată dintr-o singură,din două sau trei bucăți,din burete sau material plastic care se curăță și se dezinfectează mai ușor.

Pernele trebuie să fie în număr de două, una umplută cu păr de cal sau iarbă de mare, alta cu burete sau puf, iar pătura să fie confecționată din lână moale.

Lenjeria patului trebuie să conțină două cearceafuri, unul simplu și celălalt plic, două fețe de pernă, o aleză sau traversă, mușama.

Schimbarea lenjeriei de pat

Se va efectua la 2 -3 zile sau ori de câte ori este nevoie. Avem nevoie de lenjerie curată completă și schimbarea se va face în funcție de gravitatea stării pacientului.

Dacă pacientul nu este dependent de aparate și se poate mobiliza, schimbarea lenjeriei se va face fără pacient în pat.

Dacă starea pacientului nu permite mobilizarea lui atunci schimbarea lenjeriei se va face cu pacientul în pat.

Când pacientul se poate întoarce în decubit lateral schimbarea lenjeriei se va face în lungimea patului, iar când poate fi sprijinit în poziție șezând schimbarea se face în lățime.

Asigurarea igienei personale, corporale și vestimentare a pacientului

Pacienții care se pot mobiliza vor fi instruiți să folosească dușul și să se spele pe mâini după fiecare folosire a toaletei. Dacă medicul permite îmbăierea pacientului, atunci aceasta se va face la o temperatură plăcută pentru pacient care să se situeze de obicei între 34-36C.

La această temperatură se evită reacțiile vasomotorii și creșterea masei circulante, cea ce la pacienții cardiovasculari nu este de dorit.

Băile să nu depășească 10-25 minute, cel mult 20 de minute. Toracele în timpul băii să rămână liber, deasupra nivelului apei.

Baia este importantă pentru menținerea tegumentelor într-o stare perfectă de curățenie în vederea prevenirii unor complicații cutanate, pentru stimularea funcțiilor pielii care au un rol important în apărarea organismului și pentru a asigura starea de confort necesară pacientului.

Asistentul medical are misiunea delicată de a controla în mod discret și de a îndruma când este cazul ca pacientul neimobilizat să-și facă zilnic toaleta de dimineață și de seară ce constă în spălarea feței, a urechilor, a gâtului, a membrelor superioare, regiunii axilare, toaleta cavității bucale și îngrijirea părului.

După terminarea băii pacientului, se va efectua o frecție cu alcool pentru închiderea porilor și stimularea circulației, este ajutat să se îmbrace cu lenjerie de corp curată, halat și papuci.

Observarea poziției pacientului în pat

Asistentul medical trebuie să țină sub supraveghere toți pacienții din salon. Numai astfel poate sesiza orice schimbare în starea pacienților și să facă o apreciere corectă în ceea ce privește evoluția bolii.

Pentru pacientul cu adenom de prostată trebuie asigurat maximum de confort.

Repausul fizic îndelungat, prin reducerea vitezei de circulație, favorizează formarea trombozelor venoase la nivelul membrelor inferioare, de unde pot porni embolii pulmonare. Este indicat tratament anticoagulant și masajul gambelor și picioarelor.

Se va ține seamă întotdeauna de tendința de formare a edemelor de stază în părțile declive ale corpului și se va căuta, în măsura în care starea pacientului o permite, să se țină ridicate părțile edemațiate.

Schimbarea poziției și mobilizarea pacientului

În funcție de evoluția bolii, poziția pacientului trebuie schimbată în pat după indicațiile medicului. Dacă nu sunt indicații speciale, poziția pacientului în pat trebuie lăsată la latitudinea lui.

Numeroși pacienți respiră mai ușor în poziție semișezândă sau șezândă, alții cu aceeași afecțiune preferă poziția orizontală.

Unii pacienți în cursul acceselor de dispnee se așează pe marginea patului,cu picioarele atârnate, alții se apleacă pe genunchii ridicați sau pe marginea mesei.

Asistentul medical nu trebuie să insiste pentru readucerea pacientului într-o poziție standard. Scopul îngrijirii este reducerea cauzelor care îl obligă pe pacient să adopte aceste poziții neobișnuite.

Mobilizarea pacienților în pat poate fi efectuată numai la stricta indicație a medicului. O imobilizare prelungită la pat predispune organismul la complicații vasculare, flebotromboze sau flebite latente, generatoare de emboli, escare. Din acest motiv se permit mișcări dirijate de respirație, precum și ale membrelor.

Asistentul medical se va îngriji de masajul extremităților pentru înviorarea moderată a circulației și prevenirea atrofiei musculare.

Captarea eliminărilor

Asistentul medical trebuie să țină evidența exactă a lichidelor consumate și eliminate.

Diureza trebuie determinată zilnic prin măsurarea volumetrică și nu prin apreciere. Restul pierderilor de lichide ca transpirația, scaunul în special după purgative, vor fi de asemenea ținute în evidență. Repausul la pat sau o prostată mărită în volum favorizează constipația. În cazuri de insuficiențe ușoare, stările de constipație vor fi ameliorate prin clisme, iar în cazuri mai grave cu purgative ca sulfatul de magneziu (30g), care prin crearea unui mediu hipertonic în lumenul intestinal realizează un aflux abundent de apă din vase spre intestine.

2.4. Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative ale pacientului

Urmărirea funcțiilor vitale este o sarcină foarte importantă pentru asistentul medical, atât pentru a urmări evoluția boli, cât și pentru a urmări evoluția tratamentului deoarece unele medicamente pot influența aceste funcții. Ele vor fi măsurate de două ori pe zi (dimineața și seara) și vor fi notate în foaia de observație.

Respirația – nevoia omului de a căpăta oxigenul din mediu și a elimina dioxid de carbon, poate prezenta unele modificări în neurastenie.

Ritmul respirației (în mod normal este de 16-18 pe minut) este ceva mai des, iar uneori poate exista o adevărată aritmie.

Temperatura corpului (valori normale 36-37°C) nu prezintă modificări importante în cazul unui bolnav neurastenic.

Pulsul este expansiunea ritmică a arterelor, cu valori normale cuprinse între 60-80 bătăi/minut la un adult sănătos.

Tensiunea arterială este presiunea exercitată de sângele circulant asupra pereților arteriali, prezintă și ea unele modificări. Valorile normale la un adult sănătos sunt cuprinse între 115-140/70-90 mmHg.

2.5. Alimentația pacientului

Alimentația trebuie să aibă în vedere hrănirea substanțială a bolnavului cu atât mai mult cât aceștia suferă de foarte multe ori de o lipsă a poftei de mâncare.

Rația zilnică de alimente va fi împărțită în 4-5 mese, variată și bogată în vitamine, regim hipocaloric la obezi. Fumatul trebuie interzis.

Alimentația trebuie să fie săracă în ioni de sodiu pentru a împiedica reținerea apei în organism. Lipsa clorurii de sodiu din alimente trebuie corectată cu alte substanțe sapide, lipsite de sodiu ca: lămâia, într-o oarecare măsură ceapa sau oțetul.

În cazul în care pacientul suportă regimul hiposodat este permis cantitate normală de lichide pe 14 de ore între 1,5-2 litri.

Este important eliminarea alimentelor cu conținut de colesterol. Dacă pacientul primește diuretice trebuie asigurată o alimentație bogată în potasiu ca: bananele, ceaiurile.

În cazuri mai grave se va pregăti pacientului și pâine fără sare sau se va acorda un regim format numai din orez 300g, fructe și dulciuri care nu aduc mai mult de 0,5g de sodiu pe zi.

Alimentarea activă se poate face în sala de mese, în salon; la masă sau la pat.

În sala de mese aerisită, curățenia trebuie să fie desăvârșită; porțiile aranjate estetic sunt așezate pe mese mici (4 persoane). Se invită pacienții la masă, se invită să se spele pe mâini. Felurile de mâncare se servesc pe rând, vesela folosită se ridică imediat. Nu se ating alimentele cu mâna.

Se observă dacă pacientul a consumat alimentele; în caz contrar se află motivul și se iau măsuri.

În salon la masă: se îndepărtează tot ce ar putea influența negativ apetitul pacientului (tăviță, scuipători, ploscă). Se invită pacientul să se spele pe mâini, se ajută să se așeze la masă; servirea mesei se face ca în sala de mese.

În salon, la pat: se pregătește salonul ca pentru alimentarea în salon la masă. Se așează pacientul în poziție confortabilă, este invitat să se spele pe mâini, asistentul servindu-i materialele necesare și protejând lenjeria de pat cu mușama. Se adaptează masa specială la pat și se servește masa la fel ca în salon la masă.

Alimentarea pasivă

Când starea generală a bolnavilor nu le permite să se alimenteze singuri, trebuie să fie ajutați.

2.6. Administrarea medicamentelor și hidratarea pacientului

În spital medicamentele sunt prescrise de medicul curant, fiind consemnate în rubrica „tratament” din foaia de observație, cu data calendaristică, forma de prezentare (fiolă, tablete), doza pe 24h, calea de administrare, doza unică și orarul.

Medicamentele sunt substanțe de origine minerală, animală, vegetală sau chimică de sinteză, transformate prin operații farmaceutice într-o formă de administrare (comprimat, fiolă) folosită pentru prevenirea, ameliorarea sau vindecarea bolilor.

La indicația medicului asistentul medical administrează medicamentele prescrise ținând cont de regulile de administrare a medicamentelor.

Administrarea se face progresiv urmărindu-se eventuala apariție a semnelor de intoleranță (uscăciunea gurii, tulburări de acomodare vizuală, grețuri, acufene, stări convulsive).

Eficacitatea lor este limitată, ameliorând tremurătura și rigiditatea, fără a influența hipochinezia.

Asistentul medical informează și anunță:

pacientul pentru medicamentele prescrise, în ceea ce privește modul de administrare, cantitatea, efectul scontat și eventualele reacții secundare;

medicul asupra efectelor secundare și eventualelor greșeli de administrare a medicamentelor.

Pentru hidratarea organismului se va lua în seamă bilanțul pe 24 de ore prin ingerarea și eliminarea lichidelor.

Eliminarea apei din organism se face prin mai multa căi: 1000-1500 ml se elimină prin urină, 500-1000 ml prin transpirație, 350-500 ml sub formă de vapori prin plămâni și 100-200 ml prin scaun, nevoia de apă a adultului fiind de 2000-2500 ml/24 de ore.

Hidratarea organismului se poate face pe cale orală, cale duodenală, cale rectală, cale subcutanată, cale intravenoasă prin numeroase soluții ca: ser fiziologic, soluție izotonică bicarbonat de sodiu 1,4%, soluție izotonică lactat de sodiu 1,9%, glucoză soluție izotonică 4,7%, soluție hipertonă 5-10-20-33-40%, soluție Krebs, soluție Dextran, soluția Locke.

Restabilirea echilibrului hidro-electrolitic și acido-bazic este o urgență majoră de îngrijire a pacientului.

2.7. Recoltarea produselor biologice și patologice

În stabilirea diagnosticului precis într-un timp cât mai scurt posibil, ne vin în ajutor probele de laborator care exprimă în mod obiectiv modificările survenite în morfologia, funcțiunea și biochimia organismului și evidențiază agenții agresivi, factori etiologici ai îmbolnăvirilor.

Recoltările trebuie să fie corect executate, examinările de laborator stabilesc factorul etiologic, clarifică diagnosticul diferențial, confirmă sau infirmă diagnosticul clinic, informează asupra gravității cazului, contribuie la aprecierea eficacității tratamentului, prevestește complicațiile, confirmă vindecarea, contribuie la profilaxia bolilor infecto-contagioase.

Recoltările hematologice și de urină se vor face zilnic sau la indicația medicului.

Se va efectua hemocultură în caz de febră, în timpul frisonului când numărul de germeni este mai mare.

Pentru recoltări pacienții trebuie pregătiți fizic și psihic, instrumentele și materialele necesare trebuie pregătite din timp, recipientele de recoltare vor fi etichetate înainte de începerea recoltării. Este important îngrijirea pacientului după tehnică, i se asigură repaus la pat pe o perioadă prescrisă de medic, se supraveghează funcțiile vitale, culoarea tegumentelor, se informează medicul în cazul apariției cianozei, dispneei, tahicardiei, se controlează locul puncției și aspectul pansamentului la nevoie (hemoragie, hematom, roșeață).

Recoltarea sângelui pentru:

Hematocrit: prin puncție venoasă, se recoltează 2 ml de sânge pe cristale E.D.T.A. 0,5 ml soluție uscată prin evaporare. Valorile normale sunt: la bărbați 46±6%, la femei 41±5%.

PSA (antigenul prostatic specific) puncție venoasă pe nemâncate, 5-10 ml sânge fără anticoagulant. Valorile normale stabilite în funcție de vârstă:

Bărbați sub 40 de ani: mai puțin de 2,5 ng/mL

Bărbați între 40 și 50 ani: 0-2,5 ng/mL

Bărbați între 51 și 60 de ani: 0-3,5 ng/mL

Bărbați între 61 și 70 de ani: 0-4,5 ng/mL

Bărbați peste 70 ani: 0-6,5 ng/mL

Fosfataza acidă de origine prostatică – puncție venoasă, 5 ml sânge fără anticoagulant. Valori normale: < 3,5 U/L 

Examen biochimic – puncție venoasă pe nemâncate, 5-10 ml sânge în seringă heparinizată.

•       ureea sangvină: valoarea normală 20-40 mg%;

•       acidul uric: V.N. 3-5 mg%;

•       creatinină: V.N. 0,6-1,3 mg%

•       Na+ =135-150 mEq/l sau 15-21 mg%;

•       K+ = 3,5 mEq/1 sau 15-21 mg%;

•       Ca+ = 4,5/5,5 mEq/1 sau 9-11 mg%;

Glicemie: prin puncție venoasă, se recoltează 2 ml sânge pe 4 mg florură de natriu. Valorile normale sunt: 80-120 mg/l.

Rezerva alcalină: se recoltează 10 ml sânge pe 50 mg oxalat de potasiu, eprubeta va fi foarte bine închisă pentru  a evita degajarea bioxidului de carbon dizolvat în  plasmă. Valorile normale sunt: 53-75 vol. CO2/100 ml sânge sau 27 mEq/l.

Timp de protrombină: prin puncție venoasă, se recoltează 4,5 ml de sânge pe 0,5 ml oxalat de kaliu. Valorile normale sunt: T. Quick 12-14˝, T. Howell 90-150˝

V.S.H.: prin puncție venoasă, se recoltează 1,6 ml de sânge pe 0,4 ml citrat de sodiu 3,8%. Valorile normale sunt 1 oră 4-6 mm, 2 ore 7-15 mm.

Hemoleucogramă: prin puncție venoasă, se recoltează 2 ml de sânge pe E.D.T.A. Valorile normale sunt: eritrocite la bărbați 4,5-5,5 mil/mm3 iar la femei 4,2-4,8 mil/mm3, hemoglobină la bărbați 15±2 g/100ml iar la femei 13±2 g/100ml, leucocite 4000-8000/mm3

Recoltarea timpului de sângerare și coagulare se face prin înțeparea pulpei degetului. Valorile normale: T.S. =1-3 minute, T.C. = 5-10 minute.

Recoltarea urinei pentru examenul sumar de urină se face prin emisie spontană, 150 ml urină dimineața în recipiente curate, după care se etichetează și se transportă la laborator.

Urocultura stabilește prezența bacteriilor în urină. Se recoltează urina de dimineață. Se pregătește pacientul psihic și se informează asupra tehnicii.

Prima cantitate de urină emisă » 50ml se elimină. Apoi, fără să întrerupem jetul urinar se recoltează aproximativ 5 ml de urină într-o eprubetă de unică folosință, după care etichetăm. Se transportă la laborator unde se însămânțează și se pune la termostat.

2.8. Pregătirea preoperatorie și îngrijirea postoperatorie a pacientului

Pregătirea preoperatorie

Pregătirea generală:

asigurarea repausului fizic, psihic și intelectual;

la prescripția medicului, seara, se administrează un calmant;

asigurarea alimentației necesare normale, alimente ușor digerabile;

evacuarea intestinului, clismă (dacă nu sunt contraindicații);

asigurarea igienei corporale. Se va efectua baie sau duș pe regiuni la pat.

Pregătirea locală:

se curăță pielea pe regiuni; pielea păroasă se rade cu grijă, evitându-se să se producă mici tăieturi (poartă de intrare pentru infecție, dureroasă la efectuarea dezinfecției);

se degresează pielea cu comprese sterile îmbibate cu eter ;

se dezinfectează pielea cu un antiseptic (alcool, tinctură de iod);

se acoperă câmpul operator la indicația medicului.

Pregătirea din dimineața intervenției:

se întrerupe alimentația; bolnavul nu mănâncă cel puțin 12 ore înaintea intervenției chirurgicale;

îmbrăcarea se face cu cămașă de noapte (pentru femei) sau pijama (pentru bărbați) și șosete în picioare;

protezele dentare mobile vor fi scoase, învelite într-o bucată de tifon și puse în noptiera bolnavului;

bijuteriile vor fi predate familiei sau administrației spitalului;

îndepărtarea lacului de pe unghii ca și a rujului de pe buze (prezența lor face dificilă depistarea semnelor de anaxie manifestate prin cianoză la nivelul extremităților);

golirea vezicii urinare. Bolnavul va avea o micțiune voluntară sau se efectuează sondaj vezical;

se va administra hipnotic opiaceu (Morfină, Mialgin) sau un barbituric (Fenobarbital). Se administrează un vagolitic (Atropină). Dozele și ora injectării sunt indicate de medicul anestezist.

Supravegherea postoperatorie

Bolnavul adus în salonul său de terapie intensivă, chiar dacă operația efectuată a fost mică, va fi înconjurat cu o atenție deosebită. Este bine de știut faptul că, bolnavul reacționează la actul operator nu numai în funcție de tipul și amploarea operației efectuate și în funcție de tipul său reactiv.

Uneori există neconcordanță a reacției bolnavului cu tipul de operație, iar asistentul medical specialist va căuta să-1 liniștească, asigurându-l că totul se va desfășura și în continuare normal.

De asemenea, este bine de știut faptul că, operația cea mai simplă poate să fie și ea urmată de complicații grave și să se acorde atenție oricărui semnal de alarmă pe care-l dă bolnavul sau oricărui semn pe care-l constatăm în evoluția stării generale a bolnavului.

Bolnavul odată ajuns în salon, va fi luat în primire de personalul medical, care va ajuta ca el să fie pus în pat, se va îngriji să fie bine acoperit, să fie plasat comod etc. La bolnavul cu tub de dren sau sondă uretrală cu racordul la pungi de plastic, se va îngriji ca acestea să fie corect racordate și așezate în loc potrivit, ținând cont de faptul că acesta se mișcă voluntar sau involuntar în pat, așa încât tuburile să nu fie trase de pungile de plastic pline. Sondele Foley utilizate pentru drenaj vezical și care sunt foarte ușor comprimabile trebuie astfel așezate, încât să nu fie turtite de coapsele bolnavului sau îndoite.

Ca regulă generală, toți bolnavii care vin de la sala de operație cu tub de dren, trebuie să aibă, de fapt, pe pat o mușama din cauciuc sau plastic și peste aceasta o traversă de pânză.

Peste pansament se va pune o aleză de pânză sau din alt material special confecționat pentru a proteja cearceaful păturii și pătura. Se va controla cât mai des modul cum se prezintă starea pansamentelor bolnavilor, atât ale celor care au tuburi de dren cât și pe ale celor care nu au astfel de drenaje.

La bolnavii la care medicul a prescris tratament transfuzabil cu sânge sau perfuzie cu soluții hidroelectrolitice, asistentul medical specialist se va informa asupra cantității pe care o are de administrat și o va administra. De asemenea, va administra medicația prescrisă postoperator. Va nota în foaia de observație și în caietul de predare, foarte strict, tot cea a efectuat.

După ce bolnavul a fost dus la salon, i se va verifica imediat tensiunea arterială, pulsul, respirația, notând calitatea lor și va anunța imediat medicul dacă acestea nu au valori normale sau aspecte normale.

Atâta vreme cât bolnavul se află sub influența substanțelor narcotice, asistentul de specialitate nu va părăsi nici un moment bolnavul. Cu toate că bolnavul a plecat din sala de operație trezit, cu reflexele recăpătate, acțiunea narcoticelor poate să revină sau poate să recadă sub acțiunea drogurilor administrate și dacă nu este supravegheat, limba poate să-i cadă în fundul faringelui, să astupe glota si bolnavul să moară asfixiat.

După prima perioadă postoperatorie, bolnavul va fi sfătuit să facă mișcări respiratorii sau mișcări în pat ale membrelor inferioare, pentru a preveni complicațiile pulmonare sau cele tromboembolice. Dacă bolnavul a transpirat i se va schimba pijamaua și cearceaful transpirat sau îmbibat cu secreție. Bolnavul va avea poziția cea mai bună în pat și i se va efectua masaje precum și frecții pe piept și spate. Bolnavii care nu sunt complet conștienți, au tendința să-și smulgă pansamentele, tuburile de dren, sondele nazale sau sonda uretrală. Ei trebuie imobilizați la pat și supravegheați în permanență.

Starea psihică a bolnavului și a familiei

Bolnavii operați sub anestezie generală sunt transportați în secția de terapie intensivă, unde rămân un timp și se trezesc în prezența unui personal adeseori necunoscut, într-un pat și într-un spațiu, de asemenea străin, creându-i neliniște și anxietate.

De aceea, tuturor celor care urmează să fie tratați postoperator în secția de terapie intensivă, trebuie să li se explice aceasta înainte de operație și să înțeleagă că spitalizarea lor într-un astfel de serviciu este procedeul obișnuit după narcoză sau după operațiile mai importante și nu un procedeu special pentru respectivul bolnav, pentru ca bolnavul să nu creadă că, afecțiunea sa este considerată extrem de gravă. bolnavul va fi informat de calitățile personalului din terapia intensivă și de condițiile de spitalizare favorabile din această unitate, astfel că la trezire, acesta va fi familiarizat cu noul loc de tratament. Sarcina personalului medical din terapia intensivă este să demonstreze bolnavului că se află în deplină securitate.

Pentru siguranța familiei, același lucru i se va explica și acesteia, pentru a nu fi alarmată de reținerea bolnavului într-un salon de terapie intensivă.

Asistentul specialist trebuie să știe că, imediat ce bolnavul este în situația de a pune întrebări în legătură cu operația, o va face și că, majoritatea acestora se vor interesa dacă afecțiunea lor nu a fost extrem de gravă și mai ales, dacă nu a fost de natură canceroasă. Bolnavul trebuie asigurat că totul a decurs normal, că nu a fost nimic grav, deosebit. Nu se va da nici o informație în legătură cu natura afecțiunii, cu tipul de intervenție care s-a efectuat, cu rezultatul unei eventuale biopsii extemporanee etc. Această sarcină revine numai chirurgului și nici măcar echipei care l-a ajutat, în scopul ca bolnavul să nu primească informații contradictorii ori inexacte care l-ar putea neliniști în tot timpul spitalizării și în tot timpul vieții. Asistentul specialist, prin răspunsurile optimiste, clare și simple pe care le dă bolnavului, nu trebuie să dea acestuia impresia că-i ascunde ceva, ci pur și simplu că ea știe că nu a fost nimic grav, deosebit, că totul s-a desfășurat, normal, că totul va evolua bine. Menținerea în limita unor informații generale, optimiste, care se referă numai la sarcinile ei directe în legătură cu terapia postoperatorie pe care trebuie să o facă bolnavului, este atitudinea cea mai justă, cea mai folositoare bolnavului. Aceeași atitudine se va adopta și cu membrii familiei.

Complicațiile respiratorii sunt cele mai frecvente complicații postoperatorii, din fericire de cele mai multe ori fruste. Complicațiile fruste nu sunt sesizate decât de un personal foarte atent și calificat.

Complicațiile respiratorii pot fi: atelectazia, bronșita, pneumonia.

Aceste complicații apar la bolnavii cu intervenții chirurgicale dificile, la vârstnici, fumători, la care operația s-a desfășurat într-o sală insuficient încălzită sau la cei care au vărsat în timpul intervenției operatorii și au aspirat o parte din conținutul vomat.

Intubația traheală și narcoticele administrate pe cale respiratorie, favorizează apariția complicațiilor pulmonare, ca și unele infecții ale arborelui respirator preexistente operației. Aceste complicații apar frecvent la bolnavii care au stat mult în decubit dorsal după operație. Prevenirea acestei complicații se va efectua atât în sala de operații cât și apoi la salon prin aranjarea bolnavului într-o poziție corectă în pat, evitarea ca acesta să stea pe un cearceaf îmbibat în transpirație, secreții, urină, plasarea într-o cameră bine aerisită și lipsită de germeni infecțioși. Bolnavii vor fi întorși în pat dintr-un decubit într-altul, la intervale scurte. Secrețiile nazofaringiene vor fi aspirate la bolnavii inconștienți, iar după trezire vor fi puși să și le evacueze singuri. Bolnavii vor fi învățați să facă mișcări respiratorii ample, eficiente. Imediat ce bolnavul se poate mobiliza în sau din pat, el trebuie să facă mișcări cât mai ample și mai ales mișcări respiratorii, iar ori de câte ori se constată că are un arbore bronșic încărcat, va fi invitat să tușească și să expectoreze.

Complicațiile circulatorii sunt cele mai frecvente și mai grave. Formarea de cheaguri în venele bazinului și ale membrelor inferioare, reprezintă un pericol postoperator frecvent. Acești coaguli se datorează unei încetiniri a circulației venoase, unor traumatisme sau iritații care s-au produs asupra venelor în timpul operației, unor procese supurative locale preexistente sau postoperatorii, unor operații pe micul bazin sau prin compresiune, încetinește circulația venoasă postoperatorie. Decubitul dorsal prelungit, lipsa de mobilizare precoce a membrelor inferioare, chiar imediat după operație, sunt factori determinați în apariția coagulilor în venele membrelor inferioare și ale micului bazin. Amplitudinea redusă a mișcărilor respiratorii postoperator, determină ca circulația sângelui venos către inimă, mai ales din vena cavă inferioară, să fie mult încetinită, cauzând formarea de coaguli.

Obezitatea, vârsta înaintată, afecțiunile cardio-vasculare, debilitatea, stările de denutriție, focarele de infecție, varice ale membrelor inferioare, constituie factorii predispozanți ai formării coagulilor în sistemul nervos. Coagulii formați în venele bazinului sau ale membrelor inferioare, pot să se dezvolte numai aici, dând tulburări locale – situația cea mai frecventă din fericire – sau pot să pornească de aici în plămâni, dând naștere unor embolii pulmonare, urmată deseori de moartea bolnavului.

Emboliile pot ajunge în creier, cu consecințe grave sau chiar moartea.

Tromboflebita membrului inferior debutează prin dureri în gambă la nivelul moletului, dureri care sunt sesizate de bolnavi fie când merg, fie chiar stând în pat. Acești bolnavi pot fi surprinși masându-și pulpa cu intenția de a-și calma durerea. Este un gest instinctiv, adeseori extrem de periculos, deoarece prin masaj poate să-și mobilizeze coagulul prins încă de endovenă care, pornind apoi de-a lungul venei cave inferioare, poate da o embolie gravă, chiar mortală.

Tromboflebita membrului inferior se manifestă printr-o creștere a temperaturii, precedată de un puls care-și mărește frecvența de la o oră la alta. Membrul inferior afectat se poate înroși, iar gamba și coapsa cresc în volum.

Tratamentul preventiv al tromboflebitei constă în mobilizarea precoce a bolnavilor și administrarea unei medicații normocoagulante: Clivarin, Fraxiparin etc.

Tratamentul curativ constă în imobilizarea pe atelă sau în pat a membrului respectiv și administrarea de medicație anticoagulantă, sub controlul examinărilor de laborator specifice a stării generale și locale a bolnavului.

Îngrijirea plăgii operatorii

Bolnavul vine de la sala de operație la salon cu plaga acoperită de un pansament steril. Acest pansament trebuie examinat și dacă este îmbibat cu sânge, va fi anunțat imediat chirurgul care va examina bolnavul și va lua decizia corespunzătoare, după caz. Dacă sângerarea depășește limita de așteptare, medicul poate decide o reintervenție pentru a descoperi vasul care sângerează și a-l ligatura. Uneori este nevoie de transfuzie de sânge, motiv pentru care asistentul specialist va anunța punctul de transfuzie ca să pregătească sângele necesar.

Intervențiile chirurgicale de amploare, de obicei se drenează cu unul sau mai multe tuburi de dren scoase prin contraincizie pentru a proteja plaga operatorie de contactul cu tubul sau cu secrețiile ce urmează a se evacua, iar vindecarea plăgii este mai rapidă.

Dacă prin tubul de dren se scurge o cantitate mai mare de sânge se va anunța de urgență medicul care va aprecia dacă este vorba de evacuări în limite normale sau este necesară o reintervenție. Tuburile de dren este bine să fie racordate la sisteme de colectare în pungi închise, sterile.

Firele de sutură se scot, în general, la 7 – 8 zile de la operație sau la recomandarea medicului curant, în funcție de specificul intervenției chirurgicale.

Infectarea plăgii este semnalată de creșterea temperaturii ce depășește 37°C și care apare după 3 – 4 zile de la operație, de dureri locale, roșeața tegumentului și o infiltrare a pielii, a țesutului celular subcutanat și a țesutului din profunzime. Asistentul specialist dacă bănuiește prezența unei supurații, va sesiza medicul care cercetează plaga și în cazul confirmării colecției purulente, o evacuează, aplicând de cele mai multe ori un drenaj.

Escarele de decubit

Atunci când bolnavul stă foarte mult timp pe o anumită regiune a corpului și mai ales pe zonele în care reliefurile osoase sunt acoperite numai de piele, din cauza unei circulații arteriale îngreunate sau chiar suprimate de compresiune, țesuturile suferă, se mortifică și apare o leziune numită escară de decubit. Escarele se pot infecta și resorbțiile toxice sau septice din aceste zone pot provoca moartea bolnavului. Escarele de decubit sunt mult mai ușor de prevenit decât de vindecat.

Chiar la bolnavii extrem de gravi, care nu se pot mobiliza singuri escarele nu apar dacă ei sunt îngrijiți corect.

Îngrijirea lor constă în plasarea sistematică în cele trei forme de decubit (dorsal, lateral stâng, lateral drept) în principiu 30 – 40 de minute în fiecare din aceste poziții. Cearșaful va fi foarte curat, neîmbibat cu urină, transpirații sau secreții și fără cute. Zonele predispuse să facă escară vor fi fricționate frecvent cu alcool mentolat și se vor pudra cu talc.

Dacă escarele au apărut, ceea ce denotă o gravă neglijență din partea personalului medical, se aplică pansamente sterile uscate și se va pune bolnavul în poziția de decubit.

Dehiscența plăgii este o complicație gravă redutabilă. Ea constă în deschiderea parțială sau totală a plăgii lombare, hipogastrice sau scrotale.

Eviscerația constă în deschiderea totală sau parțială a plăgii abdominale (utilizată în intervențiile pe rinichi, cistectomii totale, evidări ganglionare) și ieșirea prin plagă a anselor intestinale sau a epiplonului. Accidentul se datorează fie ruperii sau desfacerii firelor cu care s-a efectuat sutura, fie ruperii țesuturilor peretelui abdominal sau lombar. Apere la debilități, la cașectici, obezi, după efortul de tuse. Prezența eviscerației este semnalată de îmbibarea pansamentului cu o secreție sero-sanguinolentă și se confirmă prin faptul că sub pansament se vede ieșind, printre marginile plăgii, o ansă intestinală sau epiplonul. Acest accident grav trebuie sesizat imediat medicului, care va efectua de urgență resuturarea țesuturilor.

Restabilirea funcției renale și reluarea micțiunilor

Reluarea normală a funcțiilor renale după intervenții se face la circa 6 ore după intervenția operatorie. Se constată că, debitul urinar este mai mic ou 500 – 100 ml față de cantitatea de lichide administrară, aceasta explicându-se prin pierderile de lichide intraoperator, prin transpirații, prin hiperventilații, prin pierderea de sânge sau de secreții intra și postoperatorii etc.

În momentul reechilibrării hidro-electrolitice, raportul dintre lichidele administrative și cele evacuate, trebuie să devină normal. Dacă nu se realizează acest lucru, iar debitul urinar continuă să fie mic, în zilele ce urmează, putem bănui o bănui o insuficiență renală determinată fie de o cauză renală, care nu a fost depistată preoperator, fie de instalarea unui șoc operator. Deci, ori de câte ori debitul urinar este mai mic decât 30 ml/oră, ne gândim la prezența unei insuficiențe renale și trebuie să luăm măsuri urgente. Se va fixa o sondă Foley cu ajutorul căreia monitorizăm diureza pe 24 de ore. Se va efectua tratamentul de reechilibrare corespunzător, în serviciul de terapie intensivă.

Bolnavii cu intervenții chirurgicale pe abdomenul inferior, pe organele genitale și ano-rectale, pot avea tulburări de micțiune caracterizate prin retenția acută de urină cu glob vezical, sau pot să urineze prin "prea plin". În acest caz, bolnavii cu micțiuni frecvente cu cantități mici de urină, care nu golesc suficient vezica urinară pot da impresia unui cadru medical neavizat că bolnavul urinează suficient. Asistentul medical specialist are obligația de a întreba bolnavul în legătură cu modul cum urinează post-operator, să verifice dacă acesta urinează normal sau prin "preaplin" și să poată aprecia prin palparea hipogastrului, dacă bolnavul are glob vezical, deci retenție acută de urină.

Deoarece orice sondaj vezical poate să determine infecție urinară, este de dorit ca bolnavul să urineze spontan. În consecință se va încerca restabilirea actului micțional, inclusiv prin mobilizarea bolnavul (cei cu operații mai mici) sau se va efectua – la recomandarea medicului – deblocarea medicamentoasă cu parasimpaticomimetice (Miostin) și simpaticolitice (Hydergine, Alfablocante etc.)

Dacă bolnavul nu urinează se va efectua sondajul vezical, corect și cu toate măsurile de asepsie necesare, evitând traumatizarea uretrei, colului vezical și a vezicii urinare.

În afara situației descrisă anterior, a bolnavilor operați și la care nu s-a fixat deliberat sondă uretro-vezicală, sunt operații endoscopice sau intervenții chirurgicale deschise pe aparatul urinar (rinichi, ureter) la care se fixează sonda uretro-vezicală (sonda autostatică) cu scopul de a monitoriza diureza: bolnavii cu insuficiență renală acută, cu insuficiență renală cronică etc. În aceste cazuri asistentul medical specialist va urmări în permanență menținerea permeabilității sondei uretrale, aspectul urinei (urină limpede sau dimpotrivă tulbure sau hematurică) și va monitoriza diureza.

Modificările cantitative ale urinei în minus (oligurie, anurie) sau în plus (poliurie) și modificările calitative ale urinei vor fi raportate medicului specialist.

De reținut că absența urinei în punga de colectare poate fi cauzată de lipsa de secreție și excreție a rinichilor (anurie) sau de obstrucția sondei uretrale, sau deplasarea acesteia (situația când se va depista la examenul clinic sau ecografic glob vezical). În această ultimă situație se va fixa o altă sondă Foley, refixarea sondei vechi și dezobstrucția acesteia nu se recomandă, din cauza riscului infecției urinare ascendente.

În toate intervențiile chirurgicale sau endourologice, asistentul de specialitate are obligația profesională să vegheze atât la asigurarea securității locale ale acestora cât și la menținerea în parametrii normali a constantelor biologice și a funcțiilor vitale ale organismului.

Reluarea funcției gastro-intestinale

Postoperator, reluarea funcției digestive este foarte importantă, iar operațiile pe abdomen ridică probleme mai deosebite. În acest interval nevoile energetice și cele lichidiene vor fi asigurate prin tratament perfuzabil.

Este de reținut faptul că, omul se hrănește pe gură și nu prin vene și că, de aceea trebuie să reluăm alimentarea pe cale naturală, orală cât mai curând posibil.

La bolnavii la care putem începe alimentația pe cale bucală chiar din prima zi după operație, este bine să administrăm numai lichide neîndulcite în cantități corespunzătoare. În zilele ce urmează, alimentele ingerate pot fi din ce în ce mai concentrate, iar a treia, a patra zi după operație, alimentația va fi practic cea normală, ținându-se cont de regimul recomandat: renal, hepatic, diabetic – în funcție de cazuri.
Nereluarea tranzitului digestiv este relevată de apariția vărsăturilor a sughițului și a meteorismului abdominal.

Vărsăturile apar fie ca urmare a narcozei, fie sunt determinate de tracțiunile care s-au exercitat pe mezouri, sau produse de iritația perineală. Această iritație este determinată de inflamații, sângerări, secreți, tuburi de dren etc.

Vărsăturile sunt nocive din mai multe considerente. În primul rând ele produc durere în regiunea operatorie, ca și desfacerea plăgii, urmată uneori de dehiscentă sau eviscerație, sau o parte din conținutul vomei, poate fi aspirat, ceea ce duce la infecție pulmonară. Prin vărsături se pierd cantități mari de electroliți care dereglează echilibrul hidroelectrolitic al organismului, având ca urmare acidoze, uremia etc.

Este necesar să se evite vărsăturile printr-un act operator foarte corect și blând și printr-o narcoză de bună calitate. Se vor administra antiemetizante injectabil sau supozitoare.

Sughițul este un incident foarte neplăcut. Este determinat de dilatația stomacului, iritația diafragmului, unei colecții purulente subdiafragmatice, unei peritonite sau uremiei. Se declanșează printr-o stimulare reflexă sau de origine centrală a nervului frenic. De cele mai multe ori, sughițul dispare după câteva ore de la debut.

Atunci când persistă mai multe ore, este foarte supărător pentru bolnavi și epuizant. Sughițul este deseori greu de combătut. Adeseori sughițul dispare după aspirație și spălătură gastrică. Se mai poate administra clorhidrat de clorpromazină (Largactil) etc. Dacă sughițul este determinat de o colecție subdiafragmatică se va efectua drenajul acesteia. Dacă sughițul este determinat de uremie, se va efectua tratament insistent al acestuia.

Meteorismul abdominal deși este mai accentuat în intervențiile pe tubul digestiv, este întâlnit frecvent după operațiile pe aparatul urinar, în colicile renale persistente sau la bolnavii cu uremie.

Sculatul precoce din pat, mișcările bolnavului în pat, mișcările membrelor inferioare, sunt capabile să producă reducerea meteorismului abdominal sau să-1 facă să dispară. Se poate realiza dispariția meteorismului prin sondaj gastric, tub de gaze introdus în anus, uns cu vaselină și introdus cu blândețe.

Pentru declanșarea peristaltismului intestinal se poate folosi Miostinul, Metoclopramid (Reglan) care are efecte antivomitive prin acțiune centrală, crește tonusul sfincterului inferior al esofagului, favorizează golirea stomacului prin stimularea peristaltismului gastric și relaxarea sfincterului piloric, iar prin mecanism central are acțiunea de a normaliza funcțiile motorii și secretorii ale tubului digestiv.

Dacă meteorismul nu cedează, trebuie să ne gândim la posibilitatea unei ocluzii mecanice, prin volvulus, bride etc. care necesită tratament chirurgical.

Scaunele

Asistentul medical specialist trebuie să se intereseze dacă bolnavul are scaun. De obicei, se reiau a treia zi după operație în cazul intervențiilor mijlocii și după 4 – 5 zile în cazul celor mari. Dacă bolnavul nu are scaun se va efectua clismă evacuatorie. Evacuarea conținutului intestinal poate fi perturbată de existența în intestinul terminal a unui fecalom care trebuie fragmentat cu degetul înmănușat și evacuat, bucată cu bucată, prin manevre foarte blânde. Numai după aceea se administrează clisma. Clisma este un act terapeutic important ce trebuie efectuat corect.

2.9. Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor impuse de caz

Rolul asistentului medical în efectuarea examenelor cu ultrasunete (ecografia)

Obiective

Evaluarea motilității unor organe, a formei, dimensiunilor, structurii, poziției;

Monitorizarea terapeutică.

Pregătirea materialelor

Gel pentru realizarea contactului cu tegumentul;

Prosop textil sau din hârtie;

Foaia de observație a pacientului sau biletul de trimitere (când examenul se face ambulator).

Pregătirea pacientului

Psihică:

Se informează asupra necesității și inofensivității examenului;

Fizică:

Se iau măsuri de îndepărtare a gazelor în cazul în care acestea se interpun în fața fluxului undelor ultrasonice;

Se inspectează zona pentru a nu exista răni sau bandaje; (Examenul nu se poate face, fiind necesară aplicarea gelului pe pielea integră);

Dacă se impune examinarea la un pacient operat se examinează plaga;

Participarea la efectuarea procedurii

Se verifică dacă pacientul a respectat recomandările;

Se așează pacientul în poziție adecvată, solicitată de medic în funcție de organul examinat;

Se supraveghează copiii să stea nemișcați în timpul examenului;

Examinatorul are grijă să asigure contactul permanent între transductor și tegument, la nevoie se mai aplică gel;

Se înregistrează imaginile pe film, pe CD sau se fac înregistrări digitale;

Se îndepărtează gelul la sfârșitul examinării;

Se transportă la salon.

Îngrijirea pacientului

Nu este necesară, examenul fiind netraumatizant, se poate face și ambulator;

Se acordă îngrijirile impuse de starea generală a pacientului și de afecțiunea pentru care este spitalizat;

Se urmărește dacă nu apar cumva fenomene alergice la latex în ecografia transvaginală și în ecografia de prostată și rect.

Notarea procedurii

Se notează în foaia de observație rezultatul examenului sau se completează în buletinul de examen;

Efectuarea tușeului rectal

Tușeul (tactul) rectal, reprezintă o metodă de explorare clinică ce constă în introducerea indexului prin orificiul anal în rect, după obținerea relaxării aparatului sfincterian prin excitarea mecanică a mucoasei anale și a tegumentelor perianale (reflexul Bensaude), în scopul palpării pereților rectali, a mucoasei rectale și a unora din formațiunile anatomice învecinate.

Pentru tactul rectal, asistentul medical va culca bolnavul în decubit lateral stâng, cu coapsele flectate pe abdomen, sau, dacă starea generală a bolnavului o permite, în poziție genupectorală. Ea prezintă apoi medicului mănușa de cauciuc, îl ajută la îmbrăcarea acesteia, lubrefiază cu vaselină degetul cu care se face tactul și solicită bolnavul să-și relaxeze musculatura anală respirând profund în cursul examinării. Degetul medicului va explora anusul, cercetându-se pe de-o parte tonusul sfincterului anal și eventual alte afecțiuni ale canalului anal. La pacientul normal se constată o contracție reflexă a canalului anal. Un tonus slab sau o lipsă a reflexului canalului anal constatată prin tușeu trebuie să orienteze spre o suferință neurologică.

Totodată alte afecțiuni ale canalului anal pot fi constatate la inspecție și prin tușeu: hemoroizi interni, fistule anale, abcese ale marginii anusului și nu în ultimul rând fisuri anale.

Ampula rectală trebuie examinată digital pentru a se evidenția o eventuală tumoră rectală.

Prostata reprezintă ținta principală a tușeului rectal. La adultul tânăr prostata are forma unei castane din care putem percepe doar fața posterioară a celor 2 lobi laterali despărțiți printr-un șanț median. Se constată mobilitatea ei în sus, în jos și lateral precum și consistența ferm elastică.

Este de dorit ca în momentul tușeului, vezica să fie goală iar mâna stângă să exercite o compresiune pe abdomenul inferior, delimitând astfel baza prostatei. În mod normal veziculele seminale nu se percep digital, ele confundându-se cu țesutul de vecinătate.

Efectuarea urografiei

Definiție: Urografia prevede explorarea radiografică cu substanță de contrast a veziculei seminale, uretrei posterioare și a prostatei.

Materiale necesare:

– substanță de contrast: Odiston 30-60-75%;

– medicamente de urgență: antihistaminice, adrenalină, miofilin, calciu,

– seringi de 20, 10, 2 ml de unică folosință;

– ace de unică folosință pentru injecții intravenoase și intramusculare.

I se va explică pacientului tehnica și regimul alimentar necesar pentru reușita tehnicii.

Se face pregătirea alimentară a pacientului

Cu 2-3 zile înaintea examenului va avea un regim alimentar fără alimente ce conțin celuloză (adică fără fructe, legume, zarzavaturi, paste făinoase, pâine) și ape gazoase.

În ziua precedentă examenului regimul va fi hidric: supe, limonade, ceai, apă.

În seara precedentă examenului va consuma o cană cu ceai și o felie de pâine prăjită.

În dimineața examenului nu mănâncă și nu consumă lichide.

După examen regimul alimentar este obișnuit.

Pregătirea medicamentoasă a pacientului

Cu 2-3 zile înaintea examenului se administrează cărbune și triferment de 3 ori pe zi câte 2 tablete.

În dimineața și seara precedente examenului se administrează 2 linguri de ulei de ricin și se efectuează clisma evacuatoare simplă.

Se face testarea sensibilității organismului la substanța de contrast.

Se injectează un ml Odiston intravenos prin omogenizare cu sânge.

Se comunică pacientului să nu se sperie la unele simptome ce pot să apară: amețeli, grețuri sau dureri abdominale care dispar repede și fără consecințe.

Dacă pacientul prezintă reacții hiperalergice se întrerupe administrarea și se anunță medicul.

Dacă toleranța este bună se administrează intravenos substanțe de contrast:

– pentru adulți: – 20 ml Odiston 75%

– 25 ml Odiston 60%

– pentru copii: – în funcție de vârstă

– 5-15 ml Odiston 60% sau 50%

La 8-10 minute de la efectuarea injecției se execută radiografii în serie, aproximativ la 30; 60; 90; 180 minute.

După examen pacientul este condus la salon.

Examenul se notează în Foaia de observație.

2.10. Educația pentru sănătate

evitarea condițiilor de umiditate, frig;

tratarea afecțiunilor urinare determinate de stagnarea urinei în vezică datorită compresiunii uretrale;

controlul periodic pentru evaluarea stării de sănătate;

evitarea eforturilor fizice mari;

continuarea tratamentului prescris de către medic;

recomandarea de noi profesii pacienților cu adenom de prostată pentru integrarea lor socială.

2.11. Externarea pacientului

Momentul plecării bolnavului din spital este stabilit de medicul curant și șeful de secție. Asistentul aduce toate documentele referitoare la bolnav pe care le va pune la dispoziția medicului de salon.

Asistentul va fixa cu bolnavul ora plecării, pentru a-i putea asigura alimentația până în ultimul moment. Asistentul, cu 2-3 zile înaintea ieșirii din spital va anunța familia bolnavului și va da explicațiile primite de la medic, cuprinse în biletul de ieșire.

CAP.III. Îngrijiri speciale

Cazul 1. Plan de îngrijire

Date fixe:

Nume: E.

Prenume: G.

Naționalitatea: Maghiar

Sex: Masculin

Religia: Catolic

Vârsta: 51 ani

Greutate: 53 kg

Înălțime: 168 cm

Grupa sanguină: B III. Rh pozitiv

Date variabile:

Domiciliu: Rural

Profesie: pensionar

Data internării: 31.01.2014

Data externării: 05.02.2014

Diagnostic medical la internare:

Hiperplazia benignă a prostatei

Antecedente heredocolaterale:

– mama hipertensivă

– tatăl: cardiopatie ischemică

Antecedente personale:

Pacient fără antecedente personale patologice cunoscute

Istoricul bolii:

Pacient în vârstă de 51 de ani, fără antecedente patologice urinare, prezintă disurie, nicturie, polachiurie, jet urinar cu presiune scăzută, senzația de a urina. Se internează pentru investigații și tratament de specialitate.

Examen clinic general:

 Stare generală: bună

 Stare de nutriție: bună

 Tegumente: normal colorate

 Mucoase: normal colorate

 Aparat respirator: torace normal conformat, ia parte la mișcările respiratorii

 Aparat cardio-vascular: zgomote cardiace ritmice, puls periferic

 Ficat, splină: nu se palpează

 Sistem nervos: orientat temporo-spațial

 Aparat uro-genital: loje renale libere

Nevoile fundamentale după modelul conceptual al Virginiei Henderson

ANALIZA, INTERPRETAREA ȘI IMPLEMENTAREA DATELOR

Plan de îngrijire – zilele I-II

Plan de îngrijire – zilele III-IV

Plan de îngrijire – ziua a V-a

SUPRAVEGHEREA FUNCȚIILOR VITALE

ALIMENTAȚIA BOLNAVULUI

EXAMENUL DE LABORATOR

INVESTIGAȚII PARACLINICE

TRATAMENT MEDICAMENTOS

Cazul 2. Plan de îngrijire

Date fixe:

Nume: P.

Prenume: G.

Naționalitatea: Român

Sex: Masculin

Religia: Ortodox

Vârsta: 72 ani

Greutate: 66 kg

Înălțime: 173 cm

Profesie: Pensionar

Grupa sanguină: A II. Rh pozitiv

Date variabile:

Domiciliu: Rural

Data internării: 10.01.2014

Data externării: 16.01.2014

Diagnostic medical la internare:

Adenom de prostată

Antecedente heredocolaterale:

– neagă

Antecedente personale:

Pacient fără antecedente personale patologice cunoscute

Istoricul bolii:

Pacient în vârstă de 72 de ani, fără antecedente patologice urinare, prezintă polachiurie, jet urinar subțire, anxietate. Se internează pentru investigații și tratament de specialitate.

În spital se efectuează: adenomectomie transvezicală

Examen clinic general:

 Stare generala: bună

 Stare de nutriție: bună

 Tegumente: normal colorate

 Mucoase: normal colorate

 Aparat respirator: torace normal conformat, ia parte la mișcările respiratorii

 Aparat cardio-vascular: zgomote cardiace ritmice, puls periferic

 Ficat, splină: nu se palpează

 Sistem nervos: orientat temporo-spațial

 Aparat uro-genital: loje renale libere

Nevoile fundamentale după modelul conceptual al Virginiei Henderson

ANALIZA, INTERPRETAREA ȘI IMPLEMENTAREA DATELOR

Plan de îngrijire – ziua I

Plan de îngrijire – zilele II-III

Plan de îngrijire – zilele IV-V

SUPRAVEGHEREA FUNCȚIILOR VITALE

EXAMENE DE LABORATOR

ALIMENTAȚIA BOLNAVULUI

INVESTGAȚII PARACLINICE

TRATAMENT MEDICAMENTOS

Cazul 3. Plan de îngrijire

Date fixe:

Nume: A.

Prenume: C.

Naționalitatea: Română

Sex: Masculin

Religia: Catolic

Vârsta: 69 ani

Greutate: 91 kg

Înălțime: 170 cm

Grupa sanguină: AB IV. Rh pozitiv

Date variabile:

Domiciliu: rural

Data internării: 01.03.2014

Data externării: 06.03.2014

Diagnostic medical la internare:

Hiperplazia benignă a prostatei, hipercolesterolemie

Istoricul bolii:

Pacient în vârstă de 69 de ani, fără antecedente patologice urinare, prezintă de 3 luni disurie, nicturie, polachiurie, jet urinar cu presiune scăzută, senzația de a urina. Se internează pentru investigații și tratament de specialitate.

Manifestări de dependență:

disurie,

polachiurie,

nicturie,

jet urinar cu presiune scăzută

anxietate

Problemele pacientului:

– dificultate de a-și asuma roluri sociale; incapacitate de a elimina urina; tulburări ale somnului; anxietate; lipsa cunoștințelor despre afecțiune; risc de infecții; deficit de cunoștințe.

Nevoile fundamentale după modelul conceptual al Virginiei Henderson

ANALIZA, INTERPRETAREA ȘI IMPLEMENTAREA DATELOR

Plan de îngrijire – zilele I-II

Plan de îngrijire – zilele III-IV

Plan de îngrijire – ziua a V-a

SUPRAVEGHEREA FUNCȚIILOR VITALE

ALIMENTAȚIA BOLNAVULUI

EXAMENUL DE LABORATOR

INVESTIGAȚII PARACLINICE

TRATAMENT MEDICAMENTOS

CAP.IV. Concluzii

Evaluare finală

Pentru întocmirea acestei lucrări am luat în studiu teoretic și practic trei pacienți cu diagnosticul de adenom de prostată, având evoluție și simptomatologie asemănătoare.

Studiul a fost făcut pe pacienți cu vârste diferite: 51, 72, 69 ani, de același sex, pentru că adenomul de prostată este o afecțiune ce afectează doar bărbații.

Problemele întâlnite au fost:

perturbarea actului micțional;

perturbarea somnului;

risc de infecții, anxietate;

disconfort;

deficit de cunoștințe;

dificultate de a-și asuma roluri sociale;

incapacitate de a elimina urina;

izolare socială;

tulburări micționale;

alterarea eliminărilor;

Nevoile primordiale afectate sunt următoarele:

Nevoia de a elimina;

Nevoia de a se mișca și a avea o postură adecvată;

Nevoia de a dormi și a se odihni;

Nevoia de a evita pericolele;

Nevoia de a fi preocupat în vederea realizării;

Nevoia de a învăța cum să își păstreze sănătatea.

În cadrul desfășurării procesului de nursing, obiectivele principale pe care mi le-am propus să le rezolv sunt: somn corespunzător, să prezinte o eliminare adecvată, să fie educat să respecte tratamentul recomandat, să nu prezinte infecții urinare, să prezinte o stare de bine psihic.

În timpul spitalizării, celor trei pacienți le-au fost efectuate următoarele analize de laborator: VSH, Hb, Ht, Tr, ASLO, fibrogen, creatinină, tușeu rectal, urografie, ecografie.

Toți cei trei pacienți au beneficiat de tratament cu: Prostamax, Prostamol Uno, Diazepam, Tadenan, Urinal.

În vederea atingerii tuturor obiectivelor, intervențiile autonome și delegate ale nursei au avut următoarele puncte comune: urmărirea și notarea funcțiilor vitale, urmărirea comportamentului pacienților, asigurarea condițiilor de igienă, asigurarea unei alimentații corespunzătoare, educația sanitară a pacienților.

Un rol important în procesul de îngrijire al tuturor pacienților, indiferent de afecțiune, îl constituie prevenirea complicațiilor care contribuie la agravarea bolii, iar pentru instituirea unor măsuri de profilaxie sunt necesare discuții repetate și convingătoare cu pacientul.

În urma îngrijirilor acordate acestor pacienți, s-a constatat că starea lor la externare s-a ameliorat, pacienții prezentând micțiuni fiziologice în număr de 4-5 în 24 de ore, fără efort, jet urinar puternic.

Planul de îngrijire este parte integrantă din planul terapeutic stabilit de medic și este adaptat modului conceptual al Virginiei Henderson care presupune că în exercitarea profesiei de asistent medical să se creeze o ambianță unde valorile, obiceiurile, religia și credința individului trebuie respectate.

Acest lucru presupune o colaborare permanentă cu bolnavul, o cunoaștere amănunțită a nevoilor și necesităților acestuia.

Concluzii generale

Adenomul de prostată este o tumoră benignă de etiologie nestabilită precis ce afectează bărbații peste 40 de ani. Adenomul de prostată afectează atât viața privată și familială, cât și viața socială. Simptomele sunt neplăcute, cresc disconfortul, afectează imaginea de sine a bărbatului, deci și felul în care acesta relaționează cu partenera de viață, familia, prietenii. Imaginați-vă că un bărbat cu HBP nu se simte în largul lui, are probleme urinare, sexuale (motiv pentru care se simte mai puțin bărbat și îi scade stima de sine), petrece mai mult timp la baie, practic poate ajunge dependent de prezența în apropiere a unei toalete, de obicei nu caută ajutor specializat, iar calitatea vieții lor și a relației de cuplu scade considerabil.

Bibliografie

Albu R.M. „Anatomia și fiziologia omului”, Editura Medicală, 1987;

Borundel Corneliu „Manual de Medicină Internă pentru cadrele medii”, Editura ALL, 2006;

Baltă G., Metaxatos A., Kyovski A. „Tehnici de îngrijire generală a bolnavilor”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983;

Beuran M. „Ghid de manevre medicale și colaborare medic – asistentă”, Editura Scripta, București, 1999;

Birmingham JJ. „Home Care Planning Based on DRGs: Functional Health Pattern Model”, Philadelphia, JB Lippincott, 1986;

Bruckner I. „Medicină internă”, Editura Medicală, 1980;

Câmpeanu R. „Anatomia și fiziologia omului”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983;

Chinn Pand Jacobs MK. „Theory and Nursing: Asystematic Approach”, St. Louis, CV Mosby, 1991;

Ciocâlteu A. „Nefrologie clinică”, Editura Info Medica, București, 2000;

Clocotici L. „Profesia de asistentă medicală”, Editura Info-Team, 1995;

Debre B. et Teyssier P. „Trataite d’urologie”, Ed. Medicale Pierre Fabre, 1988;

F. Udma „Proceduri de nursing”, Editura Ex ponto, Constanța, 2007;

Lucreția Titircă „Tehnici de evaluare și îngrijiri acordate de asistenții medicali”, Editura Viața Românească, București, 1997;

L. Titircă „Ghid de Nursing”, Editura Viața Medicală Românească, București, 2001;

Ioiart Ioan, Mureșanu Horia, „Urologie”, Editura ”Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2002;

Mozes Carol, „Manual de Medicină Internă. Specialități înrudite și îngrijiri paliative”, Editura București,1998;

Morariu L. și colaboratorii „Bazele teoretice și practice ale îngrijirii omului sănătos și bolnav – nursing”, Editura Universal, București, 2000;

Neagu Victor „Urologie”, Editura Medicală, București, 1998;

19.https://www.google.ro/search?newwindow=1&site=&source=hp&q=adenom+de+prostata+operatie+cu+laser;

20. https://www.google.ro/search?newwindow=1&biw=106.

Bibliografie

Albu R.M. „Anatomia și fiziologia omului”, Editura Medicală, 1987;

Borundel Corneliu „Manual de Medicină Internă pentru cadrele medii”, Editura ALL, 2006;

Baltă G., Metaxatos A., Kyovski A. „Tehnici de îngrijire generală a bolnavilor”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983;

Beuran M. „Ghid de manevre medicale și colaborare medic – asistentă”, Editura Scripta, București, 1999;

Birmingham JJ. „Home Care Planning Based on DRGs: Functional Health Pattern Model”, Philadelphia, JB Lippincott, 1986;

Bruckner I. „Medicină internă”, Editura Medicală, 1980;

Câmpeanu R. „Anatomia și fiziologia omului”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983;

Chinn Pand Jacobs MK. „Theory and Nursing: Asystematic Approach”, St. Louis, CV Mosby, 1991;

Ciocâlteu A. „Nefrologie clinică”, Editura Info Medica, București, 2000;

Clocotici L. „Profesia de asistentă medicală”, Editura Info-Team, 1995;

Debre B. et Teyssier P. „Trataite d’urologie”, Ed. Medicale Pierre Fabre, 1988;

F. Udma „Proceduri de nursing”, Editura Ex ponto, Constanța, 2007;

Lucreția Titircă „Tehnici de evaluare și îngrijiri acordate de asistenții medicali”, Editura Viața Românească, București, 1997;

L. Titircă „Ghid de Nursing”, Editura Viața Medicală Românească, București, 2001;

Ioiart Ioan, Mureșanu Horia, „Urologie”, Editura ”Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2002;

Mozes Carol, „Manual de Medicină Internă. Specialități înrudite și îngrijiri paliative”, Editura București,1998;

Morariu L. și colaboratorii „Bazele teoretice și practice ale îngrijirii omului sănătos și bolnav – nursing”, Editura Universal, București, 2000;

Neagu Victor „Urologie”, Editura Medicală, București, 1998;

19.https://www.google.ro/search?newwindow=1&site=&source=hp&q=adenom+de+prostata+operatie+cu+laser;

20. https://www.google.ro/search?newwindow=1&biw=106.