Leziunile Traumatice
CUPRINS
PARTEA GENERALĂ
1. Introducere
2. Leziunile traumatice – forme violente de manifestare a agresivității
3. Noțiuni de traumatologie generala
3.1 Clasificarea agenților traumatici
3.2 Leziunile traumatice primare
3.2.1 Leziuni traumatice fără soluție de continuitate
3.2.2 Leziuni traumatice cu soluție de continuitate tegumentară
4. Aspecte de drept penal și civil privind aprecierea gravitații leziunilor traumatice corporale
4.1 Prevederi legale conform codului penal. Art. 180-181 CP
4.2 Implicații de ordin civil ale traumatismelor mecanice
5. Raportul de cauzalitate în medicina legală
Categoria filozofica de cauzalitate
Principiul cauzalității în teoria și practica medico-legală
Stabilirea legăturii de cauzalitate în medicina legală
6. Expertiza medico-legală în traumatologie; metodologie.
Cadrul juridic al expertizei medico-legale în traumatologia mecanica
Metodologia expertizei medico-legale în cazul traumatismelor mecanice
6.3 Valoarea și limitele expertizei medico-legale traumatologice
Partea specială
l. Cazuistica
3. Discuții
2. Prezentare de caz
4. Concluzii
5. Bibliografie
=== Moartea prin agenti traumatici ===
CUPRINS
PARTEA GENERALĂ
1. Introducere
2. Leziunile traumatice – forme violente de manifestare a agresivității
3. Noțiuni de traumatologie generala
3.1 Clasificarea agenților traumatici
3.2 Leziunile traumatice primare
3.2.1 Leziuni traumatice fără soluție de continuitate
3.2.2 Leziuni traumatice cu soluție de continuitate tegumentară
4. Aspecte de drept penal și civil privind aprecierea gravitații leziunilor traumatice corporale
4.1 Prevederi legale conform codului penal. Art. 180-181 CP
4.2 Implicații de ordin civil ale traumatismelor mecanice
5. Raportul de cauzalitate în medicina legală
Categoria filozofica de cauzalitate
Principiul cauzalității în teoria și practica medico-legală
Stabilirea legăturii de cauzalitate în medicina legală
6. Expertiza medico-legală în traumatologie; metodologie.
Cadrul juridic al expertizei medico-legale în traumatologia mecanica
Metodologia expertizei medico-legale în cazul traumatismelor mecanice
6.3 Valoarea și limitele expertizei medico-legale traumatologice
Partea specială
l. Cazuistica
3. Discuții
2. Prezentare de caz
4. Concluzii
5. Bibliografie
PARTEA GENERALĂ
1. INTRODUCERE
Biologia umana nu este creata de către om: ea se afla la Îndemâna omului doar intr-o anumita măsura, deci este doar parțial administrabilă de către om. Ea se compune în manifestarea sa concreta (realitatea biologica) din structuri vii care funcționează în baza unor componente (celule, imunoglobuline. receptori. etc.) a căror acțiune este genetic predeterminata. În această acțiune componentele se bazează pe: (1) programul lor genetic de acțiune, (2) subcomponente la rândul lor genetic determinate care să permită acțiunea programată genetic a componentei în cauză (3) precum și legi de funcționare ale – materiei organizate (legi mecanice, fizice, chimice, electrice).
Rezultatul final al acțiunii concertate a tuturor componentelor unui organism viu este însăși viața, caracterizată printr-o serie de atribute” caracteristice. Programele de acțiune ale viului sunt complexe, niciodată unice, fiind concepute astfel încât să se suprapună (pentru întărirea acțiunii în cazul în care este necesar acest lucru) dar și să se înlocuiască unul pe altul în caz de eșec. În final pentru fiecare structură în parte organismul are o rezervă biologică de materie și implicit și de funcție.
Ori de câte ori materia organizată acționează asupra viului o face prin intermediul acțiunii legilor specifice (legile mecanicii fizice, termodinamicii, etc.) interacționând la nivelul viului pe de o parte cu legile specifice materiei organizate (legile mecanicii fizice, termodinamicii, etc.), iar pe de altă parte cu programele genetice de funcționare a modului care pe măsură ce se diversifică în complexitate își pierd din caracterul legic câștigând în adaptabilitate și diversitate.
Exemplu: Un caz de tâlhărie. O persoana primește o lovitură violentă în cap cu o bâtă de basebal și este tâlhărită. Majoritatea vor avea o plagă a scalpului și o fractura craniana la acel nivel cu sau fără implicare neurologică cerebrală de care va depinde și gravitatea cazului (urmând de zile de îngrijiri medicale, nr. z.i.m.): un altul nu va avea fractura craniana dar va face o complicație intracraniană în orele sau zilele următoare (hematom subdural) care dacă se agravează în afara spitalului poate determina moartea prin rapiditatea și gravitatea evoluției: un al treilea nu are decât plaga scalpului (fără fractura craniana și fără complicație intracraniană) și o stare de comoție cerebrală complet reversibilă în câteva zile. Sub raportul infracțiunii gravitatea faptei antisociale a fost identica. Sub raportul consecințelor cele 3 cazuri au implicații medicale diferite și un nr. z.i.m. diferit.
Astfel realitatea biologica în general (1) nu recunoaște legi de funcționare iar (2) rezultatul funcțional nu este intru totul predictibil datorita unei multitudini de factori printre care adaptabilitatea, diversitatea și specificitatea biologică proprie fiecărui organism (individ). Numai înțelegând astfel realitatea biologică se înțelege corect valoarea pe care proba biologico-medicală o poate avea în instanță.
Medicina legală este deci chemată ca prin cunoștințele de specialitate ale unor experți medicali să identifice și să separe probele biologice directe, materiale, de probele biologice indirecte, probele cu valoare certă de cele incerte (posibile, probabile) și să le prezinte instanței pentru a fi administrate corect în ansamblul probelor judiciare ale speței în cauză.
Exista un raționament medico-legal. specific acestui domeniu de activitate care îmbină raționamentul medical clinic cu cel morfopatologic și criminalistic, raționament ce are ca fundament verificarea și obiectivarea tuturor datelor medicale și a ipotezelor cauzale simpla lor acceptare fiind exclusă.
În acest sens expertizele medico-legale presupun verificarea aparentelor, probabilităților, posibilităților și înlocuirea acestora în măsura posibilului cu certitudini în cadrul unui demers întotdeauna obiectiv bazat pe o argumentație științifica: aceasta din urmă rezultă dintr-o cercetare științifică aprofundată ce uneori, trebuie remarcat, este stimulată chiar de actul infracțional.
Medicul legist trebuie să-și formuleze concluziile expertizei în deplină imparțialitate față de părțile implicate. De asemenea trebuie să manifeste obiectivitate în afirmațiile și concluziile sale: astfel certitudinile trebuie susținute științific în afara oricărei îndoieli: în condițiile celui mai mic dubiu sau a unei argumentații științifice incomplete/inconsistente va trebui să-și exprime îndoiala delimitând certitudinile de incertitudini fără a se lasă influențat: în acest sens va trebui să individualizeze aspectele medicale probate și certe de cele (im)probabile sau (im)posibile indiferent ce parte implicată nemulțumește prin aceasta.
În orice speță juridică există două părți (minim) și în final numai una dintre ele va avea câștig de cauză: medicul legist trebuie să-și onoreze statutul de medic (deontologia) și de expert (obiectivitatea) devenind imparțial și formulându-și concluziile de certitudine în afara oricăror îndoieli. Daca îndeobște se admite că medicina este o profesiune liberală (ca și cea de avocat) profesiunea de medic legist exclude însă acest statut.
Activitatea de medicină legală se desfășoară în conformitate cu dispozițiile Legii 459 din 18 iulie 2001 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale precum și a Ordonanței 57 din 30 august 2001. pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală.
2. LEZIUNILE TRAUMATICE – FORME VIOLENTE DE MANIFESTARE A AGRESIVITĂȚII
Agresivitatea – noțiune care vine din latinescul „agressio” care înseamnă „a ataca” – se referă la o stare particulară a sistemului psihofiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii. negării sau umilirii unei ființe investite cu o semnificație pe care agresorul o simte ca pe o provocare.
Agresivitatea, avându-si originea în mecanismul de excitabilitate al sistemului nervos central, este o însușire a ființelor vii pe toată scara evoluției acestora. Definiția dată mai sus se circumscrie la agresivitatea umană, manifestată în cadrul relațiilor socio-afective. registrul ei de manifestare întinzându-se de la atitudinea de pasivitate și indiferență, refuz de ajutor, ironie, tachinare, până Ia atitudinea de amenințare și acte de violenta propriu-zisă.
Manifestările agresivității umane sunt extrem de diverse și la diferite niveluri: pulsional, afectogen, atitudinal, comportamental. Deci aria agresivității este mult mai extinsă decât cea a violentei, incluzând și modalități ale naturii umane, ca de pildă dinamismul unei persoane angrenate în lupta pentru autoafirmare sau în depășirea greutăților vieții, comportamentul agresiv, implicarea actului agresor în viata socială.
Definirea agresiunii are drept scop stabilirea raportului de cuprindere conceptuală între aceasta și violență, demonstrând aserțiunea de mai sus și anume ca eforturile de înțelegere a fenomenului de violență trebuie să înceapă cu elucidarea fenomenului de agresivitate.
Formele de manifestare a agresivității sunt:
1. Excitabilitatea exprima starea S.N.C. , concretizata printr-o sensibilitate de grad maximal, fata de factorii de mediu extern sau intern Definirea are la baza noțiunea psihofiziologică de excitație, care vine din latina „excitatio” = stimulare. Excitația psihomotorie este definită ca manifestarea la un nivel supradimensionat a funcțiilor psihice normale sau modificarea lor în sens calitativ ori cantitativ, cu răsunet în sfera exprimării verbale sau comportamentale. Stările de excitație se manifesta diferit, în funcție de factorul vârsta. Formele de manifestare ale hiperexcitabilității sunt: gesturi de nerăbdare, ton ridicat și iritat al vocii, vioiciune crescută și o stare accentuată, excitativă ideatic accelerată, efervescență a limbajului, a imaginației, labilitate emoțională, încredere exagerată în sine, agresivitate. Coloratura afectivă este marcată prin furie. În tablourile delirant-halucinatorii sau confuzionale, excitația exacerbată poate determina comportamente/acte cu sensuri și finalizări dramatice.
Excitația psihomotorie este componentă a tabloului clinic în:
1. psihoze schizofrenice
2. stări de decompensare ale personalităților dizarmonice
3. oligofrenie
4. episoade psihotice acute
5. epilepsie (apariția paroxistica și postcritica)
6. intoxicații cu diferite substanțe: alcool, medicamente anti-tuberculoase, antimalarice, antidepresive, substanțe psihotrope, halocene
7. sindroame infecțioase, encefalite și meningoencefalice etc. (C.Gorgos).
Deși cazurile de excitabilitate crescută ca reacții agresive fac parte din tabloul unor stări patologice, fapt ce ar impune supraveghere medicală de specialitate prin internare, trebuie să subliniem că cele mai multe persoane cu tulburări de acest tip circulă libere în societate, reprezentând un factor de risc social major.
2. Impulsivitatea este o trăsătura caracteristica implicând un mod impulsiv de a reacționa prin impulsiuni. Impulsiunile sunt modalități acționale de reacție involuntară, bruscă, necontrolată și neintegrate într-o activitate rațională (acte violente, descărcări explozive, reacții de mânie).
În practica, noțiunea de impulsivitate este utilizata pentru a desemna un act de violenta agresiva Dar nu orice act impulsiv poate fi considerat ca o agresiune.
R. Lafon definește impulsivitatea ca „descărcare incoercibilă și imediată a unei stări de tensiune emoțională, într-un act sau comportament”. Actul impulsiv face ca tensiunea psihică să Înceteze. El poate fi necontrolat, imprevizibil, irațional, având originea în motivații subiective sau într-o reacție reflexă.
3. Propulsivitatea este declanșarea agresivității datorită unui resort intern. Ea apare în mod forțat automat, fără să se supună controlului voluntar. Manifestările n-au sens. Sunt inadaptate și neașteptate, instinctive, având originea în tendințele fundamentale ale inconștientului. Ele cer o satisfacție imperioasă exprimând o puternica dorința de împlinire, fiind determinate de trebuințele și expresiile emoționale.
Comportamentele impulsive prezintă o foarte mare importanță în viața socială pentru că ele sunt specifice atât categoriilor clinice acute, cât și personalităților de natură disarmonică existente în societate.
Ca mod de manifestare propulsiunile pot fi: kinetice, mișcări parazite, accese de automatisme ambulatorii.
În stările de perplexitate, cu comportamente imobile, impulsiunile izbucnesc brusc, cu mișcări instinctual profunde. În stările confuzionale, ele apar sub forma de acte de agresiune, de apărare, de fugă sau ca automatisme profesionale, exprimând fantasme, în care se condensează tendințe afective, teama gelozie, mânie.
În bolile psihice, ca de exemplu dementele, schizofreniile, delirurile cronice, nevrozele, comportamentele impulsive reprezintă o manifestare de ieșire la suprafața a dorințelor, tendințelor, pulsiunilor, a substratului complexual și inconștient al ființei.
4. Violența. Originea noțiunii este latineasca „vis” = forța deci utilizarea forței pentru a manifesta superioritatea Formele violentei se îmbogățesc odată cu evoluția societății umane, căpătând o amploare din ce în ce mai mare, cu toate mijloacele și costurile sistemelor de apărare împotriva acesteia
Violenta are o geometrie variată și schimbătoare (modalitățile actelor de violenta sunt în funcție de epocă, topografie, comunitate, cultură, evoluție moral-spirituală a comunităților).
Jean Claude Chesnais stabilește într-o viziune geometrica 3 cercuri.
Ca nucleu, deci primul cerc, este violenta fizică pe care autorul o consideră cea mai gravă întrucât cauzează moartea persoanei, vătămarea corporală și lipsirea persoanei de libertate. Ea este brutală crudă sălbatică.
Al doilea cerc îl reprezintă violența economică (= atingere și frustrări aduse bunurilor materiale), iar cel de al treilea cerc îl reprezintă violența morală acest „abuz de limbaj în condițiile vieții modeme, când se confundă cu toată ambiguitatea reglementarea și agresiunea organizarea și agresiunea” (C. Chesnais).
S-a stabilit din aceasta perspectiv a următoarea tipologie a violente:
A. Violenta personalĂ
1. Violenta criminală:
a) mortală (crima)
b) corporală (cu producerea leziunilor traumatice)
c) sexuală (violul)
2. Violenta noncriminală
a) conduita suicidară
b) accidentele
B. Violenta colectivĂ
1. Violența cetățenilor contra puterii:
a) terorismul
b) revoluțiile și
c) grevele
2. Violența puterii contra cetățenilor:
a) terorismul de stat
b) violența industrială
3. Violența paroxistică: războiul.
Tipologia propusa este acceptata și de Organizația Mondiala a Sănătății și de Interpol, constituindu-se ca un instrument operațional în stabilirea stării de drept social și moral în societatea contemporană.
Violența este o manifestare comportamentală de relație interumana și exprimă sub diversele sale forme, structuri sau acte ale unei stări de agresivitate.
Comportamentul, în sens larg, desemnează ansamblul reacțiilor unei ființe ca răspuns la o situație trăita, în funcție de stimulii din mediu și de tensiunile interne ale organismului, care într-o structură unitară dispune de o anumită motivație, o anumită direcție și un anumit scop.
Comportamentul agresiv și formele sale întâlnite în cadrul delincventei juvenile reprezintă atitudini și acte, fapte constante și repetitive, cu conținut antisocial, cu manifestări de agresivitate și violență, de cele mai multe ori explozive sau premeditate, anticipate, față de propria persoană (autoagresiunea) sau față de alții (heteroagresivitalea).
În definirea comportamentului antisocial ca formă deviantă care se întâlnesc în tulburarea personalității de tip antisocial, constând în cronicizarea comportamentului inadaptat, prin care sunt violate atât regulile morale, integritatea fizică, cât și drepturile sociale la adult, se pune accentul pe faptul că acest comportament (cu excepția cazurilor clinice), nu apare pentru prima oară la vârsta adultă ci el se organizează pe un teren preexistent din copilărie. Mai mult, din datele comparative se observă că procentul de adulți agresivi este mult superior celui de copii, fapt care trimite la prezumția că există agresivitate latentă care, în condiții de stimulare, evoluează către forme antisociale sau criminale.
Trebuie precizată și legătura dintre dezvoltarea mintală și agresivitate. Astfel, din punct de vedere epidemiologie, persoanele handicapate (fizic sau psihic) prezintă frecventa cea mai ridicata cu implicații sociale majore. După date O.N.U. În anul 2000 vor exista pe glob aprox. 550 milioane de persoane handicapate repartizate astfel: 14% deficienți mintali; 2% deficienți senzoriali; 5% deficienți socioafectivi.
Din perspectiva fenomenului agresivității este de reținut faptul că indiferent de tipul de deficiență toți handicapații, prin efectul complexului de inferioritate dat de distorsionarea imaginii de sine și a marginalizarii sociale și afective, acumulează încă din copilărie agresivitate – latentă sau manifestă – în funcție de contextul educațional. Avem de-a face cu o posibilă contribuție perturbatoare directă la care se adaugă și familia acestora în care se creează în mod firesc o stare conflictuală între părinți, ca efect al complexului de culpabilitate și al gradului de solicitare nervoasă în procesul educațional.
„Comunicarea agresivității” reprezintă o problemă sensibilă la care omul modern a devenit foarte receptiv, în sensul că noțiunea de comunicare nu se referă numai la comunicarea verbală în realitate un spațiu considerabil ocupându-l comunicarea nonverbală – gesturile, mimica, mișcările și atitudinile corporale, uneori simbolurile artistice. Sigur, dintre toate sistemele de comunicare, limbajul articulat constituie forma majoră și determinantă pentru formarea personalității umane. Dar în relațiile de comunicare directă interumana, corpul, cu întregul sau arsenal de mijloace, constituie unul dintre cei mai importanți mediatori. Oricât de evoluați am fi (sau credem ca suntem) sensibilitatea și recepția noastră primară sunt legate de condiția animală, de exercițiile simțurilor, de mecanismele profunde ale ființei noastre fizice. Acestea au fost modelate la rândul lor de fenomenul socio-cultural, dar si-au păstrat și semnificațiile primare. Felul nostru de a mânca, de a dormi, de a bea, de a merge, de a vorbi sau alte „tehnici ale trupului” învățate prin educație, experiență, cultură, fac ca trupul să fie primul și cel mai natural instrument de comunicare al omului.
Raționamentul societății occidentale pleacă de la faptul că procesul cognitiv se bazează cel mai mult pe comunicarea conceptuală. Dar nu trebuie uitat ca tehnicile de expresivitate ale trupului ne asigură adaptarea, reglarea, homeostatică și psihosocială prin montaje simbolice, pe care grupul social le fixează definind atitudinile permise sau interzise, semnificația gesturilor, a pozițiilor sau a mișcărilor.
Prin acțiunile corpului exprimam în primul rând instinctele, emoțiile primare, atitudinile de atac și apărare – stări care au servit la adaptarea spontană la condițiile de existență.
Odată cu evoluția psihosociala a omului și apariția reglementarilor sociale, comportamentele primare au suferit modelări în expresie și amânări în manifestare. Oamenii se supun normei din motive diferite: unii fiindcă ajung să conștientizeze ideea de drept bine, gust, găsind norma respectivă corectă din punctul lor de vedere; alții, fiindcă știu că nerespectarea acelei norme ar duce la aplicarea sancțiunii sau oprobiul public. Dacă la începutul vieții colective, gesturile spontane, nestăpânite sau mai corect necenzurate, constituiau modalitatea principală de interrelatie. În măsura în care socialul și culturalul capătă o importanță decisivă în viața umană pe baza valorilor acumulate, se construiesc comportamentele amânate.
Au început să domine comportamentele elaborate, cele primare fiind repudiate, cenzurate, suferind importante procese de subtilizare/sublimare. Agresivitatea umană nu s-a diminuat (asta nu înseamnă neapărat ca a sporit) dar s-a diversificat, s-a complicat și a exploatat inteligența ca pe un instrument al agresivității pentru a inventa o aparatură comodă și impersonală. E clar ca nu se poate susține ca omul, nemaifacând apel la comportamente violente primitive, a devenit mai puțin agresiv sau violent.
Agresivitatea umană a biciuit astfel inteligența utilizând-o ca aparat de agresivitate, reușind sa mobilizeze cea mai mare parte a inteligentei și inventivității pentru a se ascunde și exercitând în acest mod cea mai cumplită teroare asupra subconștientului omului contemporan. Ceea ce ne desparte de impulsurile primare ale agresivității este numai o problemă de tehnologie a crimei.
Fizionomia este importantă în procesul comunicării și poate fi, în anumite situații, un factor ce determină reacția violenta. Orice persoana prin înfățișarea ei, transmite, comunică unele date la nivel afectiv-subconștient care, combinate cu gestica și limbajul provoacă o reacție difuză (care poate fi conștientizată sau nu), reacție ce poate determina un comportament de răspuns, înregistrat pe scala care începe cu simpatia și se sfârșește cu agresivitatea în orice situație se stabilește o comunicare totală, spontană între persoane și în consecință fiecare scurcircuit provoacă mișcări, impulsuri, stări afective, în ambele sensuri.
Salutul prin strângerea mâinii presupune apropierea celor doi oameni. Darwin susținea însă ca obiceiul de a ne saluta prin strângerea mâinii provine din reacția de apărare, determinată de întâlnirea dintre oameni necunoscuți. Prin acest gest se împiedică atacul agresiv, ținându-l pe celalalt la o anumită distanță care poate genera sentimentul de siguranță.
Pe harta fizionomică a omului zonele cele mai importante care transmit și receptează impulsuri în cadrul comunicării spontane sunt ochii. Privirea, care constituie centrul de greutate, este un act mult mai complex decât îndreptarea globilor oculari într-un anumit sens sau direcție. Ne referim la privire ca transmițător de mesaje. Astfel, vor fi luate în calcul atât elementele strict oftalmologice – gradul de deschidere oculară, mărimea pupilei, luminozitatea corneii, fixitatea sau mobilitatea globilor oculari, mișcarea sprâncenelor, ritmul de închidere-deschidere a ochilor, cât și cele ale formațiunilor antomice centrofaciale ce concură la stilizarea fizionomiei – încruntarea mușchilor buco-faciali, mișcarea sau poziția buzelor, poziția bărbiei, modificările de culoare ale fetei (prin încordare neuroafectivă se înroșește sau devine palidă), poziția capului în ansamblu. Toate aceste elemente conferă o semnificație anumită expresiei fetei, care se modelează în raport cu stările psihoafective. Recepționate de partener, ele îl determină să-și transforme propria stare, ca răspuns la mesajul primit. Daca mimica sau gestica unui partener transmite agresivitate, celalalt partener, receptând acest lucru, își modifică și el starea, devenind de cele mai multe ori agresiv.
Uneori, un gest sau o vorbă reprezintă scânteia care face ca agresivitatea să se declanșeze. Alteori însă cel care primește mesajul agresivității poate să răspundă printr-o mimică și atitudine de simpatie, de înțelegere, producând astfel un efect de diminuare sau stingere a agresiunii.
Exista și lipsa de reacție, manifestata prin indiferență. Este vorba numai de o mascare și o inhibiție a reacției care de cele mai multe ori provoacă o intensificare a centrului inițial de agresivitate. Indiferența „omoară” astfel prin disperarea celuilalt.
„Ochii sunt oglinzile sufletului”, deci ale trăirilor interioare printre care sunt și stările emotiv-conflictuale, cu o mare încărcătură agresivă. După încrucișarea privirilor, mișcările mușchilor feței și atitudinea corporală, se poate ușor deduce starea de atac/apărare a persoanei, înainte de a o face cunoscută prin limbaj. Semnalele transmit spontan și provoacă fie acceptarea, fie respingerea (de la evitare până la atacul agresiv). Indiferent pe ce cale ajung semnalele agresive la sistemul nervos, ele determină o declanșare a proceselor neuro-endocrine umorale – ce vor asigura un comportament adecvat – ca de pildă secreția de adrenalina care la rândul ei provoacă starea de tensiune nervoasă, de stress. Cu cât gradul de reactivitate este mai ridicat și cu cât sunt antrenate toate verigile actului neuro-emoțional, cu atât agresivitatea crește. Semnalele de iritare, de provocare vin deci pe cale subconștientă sau/și conștientă.
În cazul persoanelor care prezintă un echilibru normal neuro-vegetativ, impulsurile sunt ținute sub controlul voinței, al mecanismelor de inhibiție sau sunt deviate în alte sensuri decât descărcarea agresivă.
Când etajul neuropsihic al mecanismelor de control și autocontrol este afectat (prin îmbolnăvire, trauma sau educație), capacitatea de manifestare agresivă apare ca o forță oarbă necorectabilă. De asemenea, unele droguri, inclusiv alcoolul, „anesteziază” sistemul nervos central, capacitatea de decizie și control, lăsând loc descărcării spontane și necontrolate a agresivității persoanei.
Am amintit despre funcția agresivă a imaginii violente sau a informației despre violența, care constituie o formă de învățare a comportamentelor agresive, oferind chiar o motivație în lupta pentru existența. În subconștientul nostru se definește o lume a agresiunii violente, o lume a groazei care există pretutindeni. Un asemenea mediu ambiental determină în plan psihologic o profundă teamă care exacerbează nevoia de apărare ce duce la o intensă manifestare a agresivității latente. Frica, anxietatea întrețin încordarea nervoasă și instinctele de conservare și apărare. Astfel, omul, năpădit de violență este totdeauna pregătit spontan să răspundă lot cu violența.
Omul normal nu are un apetit special pentru recepționarea evenimentelor violente sau tragice în forma brută, pentru 50% din oameni s-a dovedit chiar ca nu pot rezista la perceperea lor directă, aceste fapte depășind capacitatea lor emoțională. Este vorba numai de o mediere care estompează reacțiile emoționale imediate, dar cele de acumulare a tensiunii, a fricii, a emoției de groaza nu sunt anihilate, procesul de impregnare afectogenă crescând.
În același context, putem vorbi despre sexualitate și agresivitate. Instinctul sexual nu este o linie de acțiune simplista la om, el antrenând cele mai importante sectoare ale ființei umane, de la simpla percepție vizual-tactilă la bucuria supremă a corpului, de la vraja clipei, la trăirea eternității.
Școala freudiană a constatat ca implicațiile sexualității în conflictele interumane pornesc din forța care se ascunde în zonele abisale ale psihicului uman, reprezentată de pulsiunile erotice ale plăcerii de a exista și de conflictul lor permanent cu pulsiunile morții (Thanatos). Relația dintre sexualitate și agresiune o putem stabili în raport de perversiunile sexuale, comportamentele socio-masochiste fiind relevante.
De asemenea, homosexualitatea poate ascunde forme posesiv violente, atunci când există în cadrul unor personalități dizarmonice, psihopatologice și mai ales nevrotice, formele comportamentale specifice scăpând de sub controlul mental.
Violul este o categorie de agresiune din sfera relațiilor sexuale, întâlnită frecvent în societatea modernă. Agresiunea pentru femei este înainte de toate sexuală, violul rămânând, incontestabil, una dintre cele mai grave violențe care pot surveni în cursul unei vieți. Violul este o infracțiune săvârșită cu violență, victima care folosește de cele mai multe ori forța fizică pentru a se apară este la rândul ei agresată de violator. Cele mai grave sunt tentativele de viol și violurile propriu-zise comise asupra copiilor, efectele fiind uneori dezastruoase asupra stării psihice a copilului, iar urmările traumatizante de lungă durată, uneori permanente.
Încercând să sondăm personalitatea agresorului nu putem stabili un profil psihologic clar al acestuia și nici motivația esențială a actelor. Adolescenții prezintă încă ambivalențe și confuzii în ceea ce privește obiectul sexualității, de cele mai multe ori infracțiunea săvârșindu-se numai ca tentativă. În ce privește veritabilul violator, de obicei are un nivel cultural foarte scăzut provine din familii decăzute moral, unde a existat o mare promiscuitate. Psihopatii, persoanele cu tulburări nevrotice, deficienții mintali ori alcoolicii cronici manifestă acte agresive în sfera sexualității, dar ele fac parte dintr-un tablou al delincvenței generalizate.
Din nefericire, violul este săvârșit nu numai de persoane aflate la periferia societății, simptome dizarmonice putând prezenta și persoanele cu un anumit grad de cultură și pregătire profesională. Statistic însă procentul este mai mic, cauza fiind lipsa experienței sexuale, de cele mai multe ori combinată cu imaturitatea afectivă și sexuală.
Prezintă interes situația psihomorală a victimelor agresiunilor sexuale. Astfel, traumatismele delictelor sexuale generează, prin victimele lor. comportamente agresive și perturbatoare ale relațiilor interumane.
O alta cauza a proliferării violentei o constituie consumul drogurilor (inclusiv alcoolismul) ce induc dependența fizică și psihică. Drogomania se infiltrează în condițiile alienate ale societății contemporane. Cea mai mare parte a oamenilor, mai ales cei mai puțin favorizați material, cei cu munci predominant fizice, precum și tineretul dezorientat (moral), sunt ușor convinși ca alcoolul da forța, remontează, Ia fel cum se susține ca drogurile oferă suprema satisfacție: evadarea din realitatea stresantă și agresivă. Pe de altă parte, utilizarea alcoolului a devenit un simbol al maturității sociale, un semn al autonomiei, independentei, emancipării, așa cum este interpretat de tineri în special.
Alcoolismul este rezultatul unor factori genetici, biologici, afectivi și sociali, și nu o simplă obișnuința care întrețin și amplifică o stare nevrotică.
Utilizarea drogurilor se poate explica (Freud) prin datele caracteristice comportamentului nevrotic: acte ratate din viața cotidiană, vicierea sau tulburarea funcției de relaționare între sine și ceilalți, suprastimularea oedipiana prin subordonarea, realității celui al plăcerii, cu orice preț contactul infantil cu violenta și moartea, care sta la baza excitației precoce apulsiunii morții.
Agresiunea drogurilor asupra tinerilor (in Europa 99 din 100 de drogați sunt sub 30 de ani) apare pe fondul nevoii de izolare, de depersonalizare, de autoagresivitate – cea mai periculoasă dintre forme. Dintr-un consumator de drog, pentru a-și domina angoasa, conflictele și problemele, frica și insecuritatea, el devine sclavul ritualului, al nevoilor, al traficanților, trăind în pendularea dintre reverie și puterea acaparatoare a nevoii de drog. Drogul constituie mijlocul de fugă, de evitare, nevoia unei stări de împlinire, beatitudine și uitare. În locul acceptării lucide a condițiilor date ale existentei, tânărul prefera retragerea în lumea „fabricată” de drog, lume care, pentru un timp reușește sa-l facă fericit, îi satisface instinctele primare, îi estompează conflictualitatea.
Consumatorii de droguri au niveluri diferite de dezvoltare mintală. Pot fi persoane cu rafinament intelectual sau persoane defavorizate. De multe ori motivele invocate sunt inventate și maschează o structura discordantă. Unii caută în drog un mod de a exista, alții un mod de a supraviețui, uitând în definitiv sa trăiască.
În perspectiva unei tipologii a personalității tânărului consumator de droguri, acesta se poate raporta la o psihopatie și precis o structură nevrotică.
La sfârșitul secolului XX, familia ne apare ca o redută învinsă de agresivitate, relațiile de familie ascunzând un paradox: considerată spațiul celor mai profunde relații afective, familia este și cel mai activ centru de agresivitate. Cu toate că agresivitatea în familie este foarte puternică violența intrafamilială constituie un secret de grup, foarte bine păzit și de cele mai multe ori mistificat din cauza solidarității în păstrarea unei imagini sacrosante a instituției.
Avem de-a face cu agresiuni incestuale, rezolvări ale situației de gelozie prin apel la comportamente violente, agresivitatea unuia/ambilor părinți pe fondul dependentei de alcool (maltratarea copiilor), sancționarea „exemplară” a copilului ca urmare a unui act de nesupunere sau a unei greșeli banale. Părinții se constituie astfel în tribunal, maltratarea la rece fiind aplicata pentru îndreptare, de cele mai multe ori ca modalitate de descărcare a agresivității acestora Chiar numai spectator fiind la manifestările agresive din interiorul familiei sale (fie verbale, fie fizice), copilului îi este declanșat în structura afectivă în mod indirect, un comportament agresiv.
Brutalizarea fizică generează agresivitate la copil, deoarece prin durerea organică este pusa în mișcare o reacție de apărare – act fundamental al oricărei ființe vii – apărare ce poate fi tot de natura fizică (o contra lovitură).
Umilirea și frustrarea afectivă (respingerea copilului) produc un efect dezastruos în formarea personalității: sentimentul de devalorizare a eului copilului și consecutiv sentimentul de inferioritate. Compensarea este căutată în acte de violență manifestând și diverse forme de delincventa juvenilă.
Abandonarea copilului îi produce acestuia în permanență suferință datorită insecurității afective la care se adaugă și dezorientarea moral-socială.
Divorțul prezintă valențe agresive. Pe de o parte partenerii pot suporta greu divorțul, pe de alta parte copiii pot deveni adevărate victime. În măsura în care copilul își poate explica motivele divorțului, mai ales dacă este ajutat și să le accepte afectiv, consecințele divorțului nu mai sunt acute.
Motivația analizei structurii agresivității – pe parcursul capitolului – rezida în încercarea de a găsi conglomeratul agresivității generale propria agresivitate. Pentru ca odată identificata în noi înșine și recunoscută în celalalt ne poate ajuta la cunoașterea și înțelegerea cauzelor care o provoacă, efectul fiind de descărcare, de control, de ieșire din conflict și echilibrare relațională.
Este o modalitate de rezistență și într-o măsură considerabilă de anihilare a violentei, a agresivității de orice tip, iar efortul merită pentru ca „în circumstanțe excepționale, orice om poate deveni delincvent” (Jean Pinatel).
3. NOȚIUNI DE TRAUMATOLOGIE GENERALĂ
Prin trauma se înțelege în mod curent o modificare lezională sau funcțională produsă în urma acțiunii unei forme de energie exterioară organismului (mecanica, termica, electrica, radianta, chimica). Deși termenul de „traumă” poate echivala în sens larg cu noțiunea de leziune, aceasta din urmă trebuie totuși net diferențiată de noțiunea de „traumatism”, care specifică numai acțiunea unei forme exterioare de energie asupra corpului, capabilă să genereze modificări morfofuncționale. Astfel, un traumatism cranian presupune acțiunea energiei cinetice a unui corp contondent asupra extremității cefalice, în urma căreia apar modificări lezionale morfologice sau funcționale a căror gravitate este în funcție de o serie de factori, puțind uneori determina moartea.
Expertiza medico-legală este interesată în primul rând de modificările lezionale posttraumatice capabile să genereze tulburări funcționale sau moartea, iar explicarea tanatogenezei sau a tulburărilor se face numai prin definirea și descrierea leziunilor și nu prin utilizarea termenului general de „traumatism” (cranian, al membrelor etc). termen prin care se explică modalitatea de producere a acestor leziuni și nu presupune cunoștințe de specialitate.
Au fost propuse diferite clasificări ale agenților traumatice în funcție de energia utilizata. Astfel, agenții traumatici pot fi mecanici, fizici, chimici, biologici, și chiar psihici.
Agenții traumatici mecanici produc leziuni prin energia lor cinetică fie prin lovirea corpului nemișcat (leziuni active sau de lovire cu un corp dur), fie prin izbirea corpului în mișcare de un obiect dur (leziuni pasive sau de cădere), de multe ori victima poate prezenta leziuni produse prin ambele mecanisme.
Agenții traumatici fizici produc leziuni prin acțiunea diverselor forme de energie fizică: variațiile de temperatură (leziunile și moartea datorate acțiunii temperaturilor scăzute sau a temperaturilor crescute), leziunile și moartea datorate diferitelor forme de electricitate (industrială sau atmosferică), leziunile și moartea datorate variațiilor de presiune atmosferica (scăzuta sau crescută), leziunile și moartea datorate diverselor forme de energie radiantă.
Agenții traumatici chimici sunt reprezentați de diferite substanțe care produc leziuni sau moartea în cadrul intoxicațiilor acute sau cronice, capitolul toxicologiei medico-legale fiind o parte importanta a traumatologiei medico-legale.
Agenții biologici, pentru a acționa ca agenți traumatici, trebuie sa intervină în mod brutal și în doze maxime, cum se întâmplă în cazul infecțiilor în laboratoare cu germeni în culturi, în situațiile unor intoxicații cu ciuperci, sau în cazul tulburărilor generate de diverse veninuri; mai poate fi considerată ca trauma biologică moartea prin transfuzie cu sânge heterolog.
Trauma psihică deși discutabilă poate fi și ea incriminată ca agent traumatic, determinând uneori grave tulburări în cazul socului psihoemoțional puternic (mai ales la copii).
În mod curent, prin traumatism se înțelege efectul unei acțiuni violente produse prin intermediul unui obiect oarecare asupra organismului uman, de cele mai multe ori rezultat al unei agresiuni voluntare, alteori nedorite, mai rar prin autoagresiune, aceasta „agresiune” externa concretizându-se prin vătămarea integrității corporale sau a sănătății, ori prin pierderea vieții.
În teoria și practica medico-legală traumatismul mecanic reprezintă cea mai frecventă și variată modalitate agresională.
O acțiune traumatică are în general, un efect direct, local, prin contactul nemijlocit dintre obiectul vulnerant și corpul omenesc.
În cazul traumatismelor de intensitate mare organismul prezintă adeseori reacții generale ce caracterizează starea de șoc traumatic.
Complicațiile imediate sau tardive, locale sau generale, pot fi, de asemenea, sursa unor modificări organice de mai multe ori ireversibile.
3.1 Clasificarea agenților traumatici
Corpuri contondente cu suprafața mica (până la 16 cmp)
a. neregulata (piatra, pumn)
b. regulata (cu forma geometrica)
– sferica, cilindrica (piatra, bat)
– poliedrica, cu muchii și colturi (ciocan, cărămida)
Corpuri contondente cu suprafața mare
a. plana (scândura sol cu suprafața plana)
b. neregulata (vehicule, sol cu proeminente)
Obiecte cu vârfuri sau lame ascuțite
a. înțepătoare-tăietoare (briceag, cuțit cu vârf ascuțit)
b. înțepătoare (ac, furca, pilă)
c. tăietoare (brici, sticlă, lama)
d. tăietoare-despicătoare (topor, satir, sapă)
Proiectile
În funcție de aceste tipuri de obiecte, leziunile primare externe, osoase sau viscerale au caractere diferite, dar trebuie ținut seama și de faptul că, uneori, același obiect prezintă caracteristici deosebite, în funcție de forma și particularități, producând leziuni cu morfologie variată.
De altfel, aspectul unei leziuni traumatice mecanice nu depinde numai de caracteristicile agentului vulnerant, ci și de o serie de factori cum sunt: intensitatea lovirii, direcția de lovire sau înclinarea obiectului vulnerant în raport cu suprafața corporala fără a omite faptul ca aproape întotdeauna o acțiune traumatică are un caracter dinamic în care atât agresorul, agentul vulnerant cât și victima sunt în mișcare, determinând situații variate în raportul dintre obiectul producător și cel receptor al forței lezionale.
Cu toate ca identificarea agentului traumatic în raport cu morfologia lezională reprezintă o problemă de mare însemnătate în cadrul expertizei medico-legale la persoane sau pe cadavre, medicul legist nu trebuie să facă aprecieri de certitudine cu privire la obiectul vulnerant și nici nu poate face acest lucru decât în cazul leziunilor absolut tipice.
Din punct de vedere teoretic exista unele criterii obiective de apreciere a principalelor modalități traumatice:
– lovirea directa activa cu diferite obiecte contondente sau alți agenți mecanici;
– lovirea pasivă de diferite planuri sau obiecte (căderea);
– comprimarea;
– mecanisme lezionale complexe: muscare, târâre, rostogolire, etc.
3.2. Leziunile traumatice primare specifice mijloacelor proprii de apărare-atac ale omului
Leziunile traumatice primare, consecința directa a unei agresiuni externe, au o mare importanta în practica medico-legală căci de observarea și interpretarea corecta a acestora depinde rezolvarea în bune condiții a majorității expertizelor, atât la persoana în viață cât și la cadavru. Împrejurările în care se produc leziunile sunt foarte variate: accidente rutiere sau de muncă, cădere, acte de agresiune.
Medicul legist va trebui să stabilească legătura de cauzalitate dintre traumatism și leziune și prin descrierea acesteia să ajute la identificarea agentului traumatic. În acest scop se are în vedere localizarea leziunii, descrierea exactă a acesteia (forma, dimensiuni, aspect, margini, unghiuri, relief, culoare). Evoluția oricărei leziuni traumatice externe poate fi simpla sau complicată (cea mai frecventa complicație fiind infecția). Leziunea se poate vindeca fără sechele, sau prin constituirea unor modificări morfologice ireversibile, însoțite (sau nu) de tulburări funcționale.
Majoritatea clasificărilor leziunilor traumatice primare au fost făcute în raport cu agentul vulnerant (plăgi zdrobite, tăiate. Înțepate, împușcate etc), sau cu forma anatomo-patologică (echimoză, sufuziune, plagă etc). O judicioasă clasificare medico-legală a leziunilor traumatice este cea în măsură să ofere posibilitatea recunoașterii obiectului vulnerant finind în același timp seama și de aspectul anatomo-patologic al leziunii. Având în vedere aceste criterii, leziunile traumatice primare (elementare) se pot clasifică astfel:
– leziuni fără soluție de continuitate a tegumentelor (cu păstrarea integrității epidermului): echimoza, hematomul;
– leziuni cu soluție de continuitate tegumentara: escoriația, plaga.
3.2.1. Leziuni traumatice fără soluție de continuitate
Echimoza este una din cele mai frecvente leziuni traumatice externe, apărând în diferite împrejurări, mai ales în agresiuni, loviri cu sau de corp dur etc. Orice traumatism contuziv sau compresiv are drept consecința mici rupturi vasculare sub piele, în condițiile existentei circulației, ieșirea sângelui în țesuturile din jur. Ca atare, echimoza este o leziune ce nu poate apărea decât în timpul vieții, producerea echimozelor post-mortem fiind discutabila. Oricum, ea are un alt aspect în acest caz și un mod de apariție diferit. Echimozele apar de regula la locul unde acționează agentul vulnerant; ele pot apărea insa și la distanta, prin difuzarea sângelui de-a lungul fasciilor, tendoanelor sau altor spatii sau prin propagarea undei de soc.
Întinderea echimozei variază în raport cu energia cinetică a agentului traumatic (forța de impact), de zona traumatizată, fragilitatea vasculară și, în ultimă instanță, cu numărul și calibrul vaselor afectate. După extravazare, cea mai mare parte a hematiilor rămân în rețeaua de fibrina a cheagului, bine fixate în țesut astfel ca nu pot fi dislocate (la cadavru) sub jetul de apă. O mică parte din hematii pot fi transportate în ganglionii limfatici regionali.
Evoluția echimozei depinde în primul rând de mărimea extravazatului. Noțiunea de evoluție a echimozei se referă mai ales la modificările de culoare, care țin de transformările hemoglobinei. În primele ore, echimoza este roșie, datorită oxihemoglobinei, dar mai ales prin vasodilatație iritativă histaminică. Ulterior, hemoglobina pierde oxigenul, iar culoarea echimozei devine albastră Aceasta culoare persista 2-3 zile. Mai departe, hemoglobina se scindează în globină și hemalină, iar aceasta din urma pierzând fierul se transforma în bilirubină, care conferă echimozei o culoare cafenie (între a treia și a șaptea zi de la producere). Culoarea cafenie a echimozei tine și de oxidarea fierului cu apariția (cel mai devreme după 3-4 zile de la producere) a hemosiderinei. Prin oxidarea bilirubinei, mai ales la periferia zonei echimotice, își face apariția biliverdina, care realizează aici o culoare verzuie. Mai târziu, sub acțiunea fagocitelor și a enzimelor tisulare, echimozele se resorb, persistând uneori un timp o oarecare pigmentație, întreagă evoluție descrisă, care se întinde pe o perioadă de timp variabilă între 8-20 zile, depinde și de unele particularități locale și generale, dar mai ales de întinderea și profunzimea extravazatului.
Forma echimozelor poale fi uneori indicatorie pentru felul agentului traumatizant, reproducând câte odata exact suprafața de impact: vergele, curea, unghii, pulpa degetelor etc. De cele mai multe ori echimozele nu permit stabilirea obiectului vulnerant, ele depășind frecvent suprafața traumatizata. Localizarea echimozelor este variabilă, de multe ori ele sunt astfel localizate încât sugerează un anumit act: la gât, echimozele ovalare reproducând pulpa degetelor, sau cele semilunare date de unghii, indică o acțiune de compresie cu mâna (sugrumare). Aceleași leziuni, pe fetele interne ale coapselor, pot apare la viol sau la tentativa de viol. Alteori, ele reproduc desenul cauciucului unui autovehicul. Echimozele palpebrale (in afara de cazurile de fracturi ale bazei craniului) indică o lovire activă.
Simptomatologia echimozelor variază în funcție de localizare. Există localizări care determină pe o perioadă de timp mai mult sau mai puțin lungă, impotenta funcțională. Spre exemplu, echimozele periorbitale împiedică uneori vederea echimozele întinse ale membrelor pot provoca dificultăți Ia mobilizarea segmentului respectiv. Pentru echimoze nu se acorda în general, un timp de îngrijire medicale însă în cazul unor echimoze întinse pe zone mari (ce pot genera chiar soc traumatic), sau când prin localizare este împiedicată funcția unui organ (echimoze palpebrale), sau a unui segment al corpului, se poate aprecia că necesita un număr de zile de îngrijiri medicale, nedepășind 5-8 zile.
Importanta medico-legală a echimozelor constă în faptul că atesta realitatea traumatismului, permit uneori aprecierea mecanismului de producere (activ sau pasiv) sau identificarea agentului vulneram, chiar a timpului scurs de la producere, iar la cadavru, în plus, confirma caracterul vital al leziunii. Este important de făcut la cadavru un diagnostic diferențial între echimoză și lividitățile cadaverice; în prima faza (de hipostaza) a acestora diagnosticul diferențial este ușurat de faptul că spre deosebire de echimoze, lividitățile cadaverice dispar la digito-presiune. Mai târziu, diferențierea nu se mai poate face decât practicând o secțiune la locul suspect: în cazul în care există o echimoza sângele extravazat și coagulat nu va putea fi desprins din țesut sub jetul de apă în schimb, lividitățile cadaverice dispar prin spălare.
Hematomul este o acumulare de sânge în țesut, fiind urmarea unui traumatism contuziv puternic ce determina ruperea unor vase cu un calibru mai mare decât în cazul echimozelor, dar cu păstrarea (în general) a integrității epidermului. În funcție de profunzime, hematomul prezintă o anume fluctuență și poate denivela suprafața respectivă. Hematoamele din cavități preformale virtuale (intracraniene, articulare, retroperitoneale etc.) sunt studiate la traumatologia topografică.
Fiind acumulări mai mari de sânge, hematoamele pot determina tulburări funcționale uneori grave, prin compresie. De asemenea ele pot fi generatoare de soc traumatic, atunci când sunt numeroase și întinse pe suprafețe mari. În astfel de cazuri, hematoamele impun acordarea unui număr de zile de îngrijiri medicale punând chiar în primejdie viața. Hematoamele se pot complica rar, mai ales cu infectarea țesutului, germenii patogeni pătrunzând de obicei pe cale hematogenă (dezvoltarea lor locală fiind favorizată de stază), alteori prin mici soluții de continuitate ale tegumentelor. În unele cazuri, cu evoluție prelungită și resorbție lentă hematoamele se pot închista mai ales când cheagul de sânge determină apariția unei cavități reale. Organizarea fibroasă a hematoamelor este o eventualitate rară iar înlăturarea tulburărilor funcționale posibile în aceste cazuri se realizează prin intervenție chirurgicală.
3.2.2. Leziuni traumatice cu soluție de continuitate tegumentară
Excoriația este o soluție de continuitate superficială a pielii și reprezintă ca și echimoza una din leziunile cele mai frecvent întâlnite în practica medico-legală. Mecanismul de producere constă în frecarea de piele a unui corp dur cu suprafața rugoasă sau a unui obiect sau a unui obiect ascuțit, rezultând o detașare a epidermului în sensul direcției de mișcare. În cazul în care este interesat strict epidermul, leziunea se acoperă de o crustă seroasa iar când sunt interesate și papilele dermului, leziunea sângerează rezultând prin uscare o crusta hematică.
Denumirea de excoriație corespunde în general unei leziuni liniare, în timp ce întinderea în suprafață (jupuitură) ar trebui denumită „zona excoriată” sau eroziune, deși acest ultim termen este rezervat de către unii autori detașării straturilor superficiale la nivelul mucoaselor, situație în care, la acest nivel se depune fibrina. La cadavru, excoriațiile și eroziunile se pergamentează indiferent de producerea lor ante- sau post-mortem. Evoluția decurge de regulă fără complicații: după câteva zile, crusta începe sa se detașeze, începând cu zonele lezate superficial, persistând o urma depigmentală, care dispare, în general, după 7-10 zile, fără cicatrizare. Infecția posibila prelungește această evoluție. În general, pentru excoriații nu se acorda zile de îngrijiri medicale.
Localizarea excoriațiilor poate și ea sugera un anumit act. Astfel, excoriațiile semilunare date de unghii, localizate perioral sau perinazal apar în sufocare, în timp ce la gât ele semnifică sugrumarea, permițând chiar aprecierea poziției victimei fata de agresor. Pe fetele interne ale coapselor sau pe sâni pot apare excoriații în cazurile de viol. Când corpul sau un segment anatomic, mai ales părți proeminente (genunchi, coate) se freacă de suprafețe rugoase, apar excoriații liniare paralele ce sugerează mecanismul de târâre, care se poate produce și în accidente rutiere. Excoriații punctiforme pe o anumită suprafață pot apare în cazul lovirilor cu obiecte dure cu suprafața plană prin înțepare.
Plăgile sunt soluții de continuitate ale tegumentelor a căror denumire este data de instrumentul cu care sunt produse. Plăgile pot fi superficiale sau profunde; acestea din urma pot fi la rândul lor penetrante (în cavitățile craniene, toracice, abdominale) sau nepenetrante. Plăgile penetrante pot fi perforanle (Iezind viscere cavitare – stomac, intestin, vezica urinara) sau transfixiante, când traversează un organ (spre exemplu ficatul). Din punct de vedere al evoluției, plăgile pot fi simple sau complicate (cu infecție, în general) în care caz evoluția e prelungită: în general, evoluția este influențată de localizare, profunzime și reactivitatea organismului. Din punct de vedere anatomo-patologic macroscopic, aspectul plăgilor va fi descris atunci când vom particulariza fiecare tip de plagă.
Evoluția microscopică a plăgilor poate permite aprecierea timpului scurs de la producere. Evoluția este prelungită prin supurație în cazurile de suprainfectie. Cicatrizarea permite o apreciere retrospectivă a tipului de plagă unele cicatrici puțind determina tulburări funcționale în raport de localizare. Plăgile simple, neinfectate, necesita în general 7-8 zile de îngrijiri medicale.
I. Plaga zdrobita sau coniuza se produce prin lovire cu (sau de) un corp dur, cu suprafața plana sau neregulată. Se caracterizează prin profunzime, în general mică margini și fund anfractuos, sângerare de obicei mică și tendință spre suprainfectare. Este adesea înconjurată de echimoze și excoriații.
Plăgile zdrobite pot prezenta mai multe varietăți, în raport cu mecanismul de producere, instrumentul vulnerant și localizare.
Ca varietate plaga plesnită. Când corpul contondent lovește pielea aflată imediat deasupra unui plan dur osos (craniu, genunchi, coate) se produce o forfecare a pielii, realizându-se plaga plesnită, având forma liniară sau stelată, în funcție de suprafața contondentă a agentului vulnerant. Această plagă se caracterizează prin margini relativ drepte cu mici anfractuozități și dehiscentă mică datorită punților tisulare ce nu permit îndepărtarea marginilor, aspecte particulare care o diferențiază de plaga tăiată.
II. Plagă musata este produsă fie de om, fie de animale, și se caracterizează prin pierderea de substanța (uneori mare), prin reproducerea formei arcadelor dentare (la om, elementul de identificare – marcă mușcată), având în general tendința spre suprainfectare.
III. Alte varietăți de plăgi contuze sunt cele produse prin smulgere: plaga sfâșiată și scalpările.
IV. Plagă tăiată se produce cu ajutorul unor instrumente tăietoare pure, care în cazul mijloacelor proprii omului sunt desigur unghiile. Totuși acest tip de leziune este relativ rar și limitat în amploare. Ea se caracterizează prin margini perfect regulate, liniare, fără lipsa de substanță. Când plaga tăiată se plasează perpendicular pe direcția fibrelor elastice, marginile acesteia se îndepărtează, fenomen ce nu se petrece în cazul când direcția plăgii tăiate este paralelă cu direcția fibrelor elastice. Dacă traiectul secționează vase, apar hemoragii a căror gravitate este în funcție de calibrul vasului. Infecția plăgilor tăiate este mai rară decât în cazul plăgilor zdrobite.
4. ASPECTE DE DREPT PENAL ȘI CTVIL PRIVIND APRECIEREA GRAVITAȚII LEZIUNILOR TRAUMATICE CORPORALE
4.1 Prevederi legale conform codului penal (CP) art. 180-181
Pentru încadrarea juridică a unor fapte penale, cum ar fi lovirea și vătămarea integrității corporale sau a sănătății, organele de justiție solicită medicului legist precizarea unor aspecte înscrise în legislația penală care permit acestora încadrarea faptelor în textul legii. Astfel, Codul penal, în secțiunea intitulata „Lovirea și vătămarea integrității corporale sau a sănătății” prevede:
Art. 180. CP.: „Lovirea sau alte violente. Lovirea sau orice acte de violenta cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amenda
(1)Faptele prevăzute la alin. 1 săvârșite asupra membrilor familiei se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă.
(2)Lovirea sau actele de violenta care au pricinuit o vătămare ce necesita pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.
(21) Faptele prevăzute la alin. 2 săvârșite asupra membrilor familiei se pedepsesc cu închisoare de la unu la 2 ani sau cu amenda
(3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul faptelor prevăzute la alin. 11 și 21, acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu.
(4) Împăcarea pârtilor înlătură răspunderea penală producându-și efectele și în cazul în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu.”
Aspecte sintetice extrase din haremurile medico-legale pentru acordarea zilelor de i.m.:
– fără i.m.: echimoze simple chiar multiple, excoriații superficiale.
– 1-10 zile i.m.: excoriații sau eroziuni pe suprafețe întinse, profunde (cu crusta hematica) sau infectate secundar, echimoze multiple sau pe suprafețe mari (placarde echimotice mai ales la copii sau vârstnici), hematom unic sau hematoame multiple care necesita deschidere sau care necesită tratament local sau general (datorita infecției tendinței hemoragice), plaga (confuză, înțepată sau tăiată cu vindecare per primam) sau cu infecție superficială, mobilitate anormală mai mult de 3 dinți, fracturi parțiale ale dinților, fracturi incomplete oase nazale, ulcerații superficiale ale corneei, rupturi incomplete ale irisului, hemoragii interstițiale mici ale coroidei, comoție retiniană, rupturi sau secțiuni musculare sau ale tendoanelor parțiale vindecate per primam, comoția cerebrala probata neurologic, etc.
– 10-20 zile i.m: plaga confuza, înțepată sau tăiată infectată cu evoluție severă (infecție profunda), rupturi sau secțiuni musculare sau ale tendoanelor infectate sau ale vaselor de calibru mare, fracturi a mai mult de 3 dinți sau a 1-3 molari la nivelul coletului, fracturi liniare simple sau cominutive cu deplasare a oaselor nazale, luxații temporo mandibulare, plaga punctiforma a irisului, fisuri ale metacarpului sau falangelor, dilacerari ale mezenterului, mezounlor sau epiplonului, fracturi 1-3 coaste, etc.
Art. 181. CP „Vătămarea corporală. Fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesita pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 zile se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
(1) Fapta prevăzuta la alin. 1 săvârșită asupra membrilor familiei se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.
Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabila a persoanei vătămate. În cazul faptelor prevăzute la alia 11 și 21, acțiunea penala se pune în mișcare și din oficiu.
Împăcarea părților înlătura răspunderea penala producându-și efectele și în cazul în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu”.
Aspecte sintetice extrase din haremurile medico-legale pentru acordarea zilelor de i.m.:
– 20-30 zile i.m: TCC închis cu fractura craniana liniara, contuzie cerebrala minoră (LCR sanguinolent). fracturi complete deschise apofize coronoide, fracturi cu deplasare sau fracturi deschise ale arcadei temporo- zigomatice, fracturi costale peste 4 coaste, etc.
– 30-40 zile i.m.: fracturi totale liniare unice neinfectate ale mandibulei, rupturi sau plăgi ale corpului ciliar, fractura unghi extern omoplat, luxație metacarpo-falangiana a policelui, etc.
– 40-50 zile i.m.: fracturi totale liniare multiple/infectate ale mandibulei, fractura falangelor, luxația și fractura cominutiva a rotulei, fistule postoperatorii în traumatismele abdominale, etc.
– 50-60 zile i.m.: luxa-ia genunchiului, fractura fără deplasare ale ambelor oase ale antebrațului, fracturi diafizare spiroide și oblice ale humerusului, în mod obișnuit fracturile de humerus, femur, tibie etc.
4. 1. 1. Noțiune și definiție
Infracțiunea, așa cum se arată în art. 17 C. P.. este fapta care prezintă pericol social săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.
Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății, în cadrul infracțiunilor contra persoanei, ocupă un loc aparte datorită particularităților pe care le prezintă.
Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății persoanei sunt fapte prin care se aduce atingere integrității fizice sau psihice a persoanei ori sănătății acesteia. Aceste infracțiuni sunt incluse în Titlul al-II-lea din partea specială a Codului penal.
4. 1. 2. Obiectul juridic
Infracțiunea ca faptă a individului ca manifestare a acestuia în sfera relațiilor sociale, este periculoasă pentru valorile sociale. Legiuitorul a prevăzut în art. 18 CP. că „Fapta care prezintă pericol social, în interesul legii penale, este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere valorilor sociale arătate la art. 1 C. P. și pentru sancționarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse”. Valorile sociale arătate în art. 1 C. P. sunt: România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, proprietatea, persoana și drepturile acesteia precum și întreaga ordine de drept. Aceste valori și relațiile sociale create în jurul și datorită acestora sunt ocrotite împotriva infracțiunilor și devin obiect al acestora.
Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau sănătății au ca obiect juridic relațiile sociale care se referă la dreptul oricărei persoane la integritate corporală și sănătate. Atunci când o asemenea faptă încalcă și alte valori sociale ocrotite de lege, aceasta va constitui altă infracțiune. De exemplu vătămarea propriei integrități corporale sau a propriei sănătăți, săvârșită cu intenția de a se sustrage de la serviciul militar este fapta care aduce atingere relațiilor sociale privitoare la capacitatea de apărare a țării și constituie infracțiunea de sustragere de la serviciul militar – art. 348 C. P.
4. 1. 3. Obiectul material
Infracțiunea este o faptă socială periculoasă ce se îndreaptă împotriva unor valori sociale ce sunt ocrotite penal și nu împotriva aspectului material al obiectului infracțiunii. Nu toate infracțiunile dispun de obiect material, ci doar acelea a căror valoare socială este exprimată într-o entitate materială
Infracțiunile ce au obiect material sunt infracțiuni de rezultat, iar cele ce nu au un astfel de obiect material, sunt infracțiuni de pericol, de punere în primejdie. La infracțiunile de rezultat va trebui cercetat și raportul de cauzalitate între acțiune și inacțiune și urmările produse.
Necesitatea cunoașterii aspectului material al faptei prevăzute de legea penală este cerută de legiuitor.
Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății au drept obiect material corpul persoanei împotriva căreia s-a săvârșit infracțiunea. Aceste infracțiuni pot fi săvârșite sub forma participației penale.
4. 1. 4. Latura obiectivă
Infracțiunile din acest subgrup se pot realiza prin acțiune sau inacțiune. Atunci când se săvârșesc prin lovire, autorii se folosesc, de obicei, de un corp dur și se numesc fapte comisive. Cele mai multe dintre ele au ca urmare imediată o vătămare a integrității corporale sau a sănătății persoanei. Această urmare imediată se caracterizează prin faptul că se poate prelungi dincolo de momentul producerii acțiunii, agravându-se. ducând la transformarea infracțiunii într-o formă calificată a acesteia.
Lovirea sau alte violențe, prin care s-a cauzat o vătămare care a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale de mai mult de 20 de zile constituie infracțiunea de vătămare corporală; vătămarea corporală care a necesitat pentru vindecare mai mult de 60 de zile sau care a avut ca urmări alte consecințe grave constituie infracțiunea de vătămare corporală gravă.
Aceste infracțiuni sunt progresive însă, indiferent de evoluția urmărilor imediate, trebuie să existe o legătură între lovirile aplicate și aceste urmări. Atunci când se va constata această legătură se va ține cont de momentul epuizării rezultatului și nu de cel al consumării infracțiunii. Lovirea sau alte violențe săvârșite asupra unui cadavru nu va constitui o infracțiune contra persoanei dar poate constitui infracțiunea de profanare de morminte – art. 319 CP.
4. 1. 5. Subiecții infracțiunii
Prin noțiunea de subiecți ai infracțiunii se desemnează acele persoane care participă la săvârșirea infracțiunii, fie prin suportarea infracțiunii fie prin însăși săvârșirea acesteia.
În funcție de modul în care sunt implicați în săvârșirea infracțiunii se va face distincție între subiecții activi care sunt persoanele ce au săvârșit infracțiunea, și cei pasivi, care sunt persoanele vătămate-care suferă răul produs prin infracțiune.
Subiectul activ este persoana fizică care a săvârșit fapta direct (în calitate de autor) sau a participat la săvârșirea infracțiunii (în calitate de instigator sau complice). Subiect activ al infracțiunii poate fi doar o persoană fizică. Pentru a putea deveni subiect activ al unei infracțiuni o persoană trebuie să îndeplinească mai multe condiții generale și speciale.
1. Condiții generale
Vârsta cerută de lege
Obligația persoanei de a se conforma, prin conduita exigențelor normelor penale, nu se stabilește încă de la naștere, ci mai târziu, când dezvoltarea bio-psihică îi permite să-și dea seama de gravitatea faptelor sale.
Astfel, până la vârsta de 14 ani se presupune că minorul este lipsit de discernământ. Minoritatea făptuitorului (sub 14 ani) constituie cauza care înlătură caracterul penal al faptei. Minorul între 14 și 16 ani va răspunde penal numai dacă se dovedește că în timpul săvârșirii faptei penale acesta a avut discernământ. Pentru minorul cu vârsta între 14 și 16 ani prezumția lipsei discernământului este relativă și permite dovada contrară, adică acuzarea poate dovedi că în timpul săvârșirii infracțiunii minorul a avut discernământ. Minorul ce a împlinit vârsta de 16 ani se presupune că are capacitate penală-această prezumție este relativă
Responsabilitatea
Nu este definită în codul penal dar se poate deduce din interpretarea art. 48 C. P. care definește iresponsabilitatea. Responsabilitatea este definită în doctrina penală ca fiind aptitudinea persoanei de a-și putea determina și dirija în mod conștient voința în raport cu aceste fapte. Responsabilitatea se prezumă că este în starea normală a oricărei persoane care a împlinii vârsta de 16 ani. Prezumția este relativă.
Libertatea de acțiune și voință
Aceasta presupune că subiectul activ al infracțiunii a decis în mod liber asupra săvârșirii faptei și a avut libertatea de hotărâre și libertatea de acțiune potrivit propriei sale voințe.
Dacă făptuitorul a acționat sub imperiul constrângerii morale, fapta nu mai este imputabila acestuia și fiind săvârșită fără vinovăție nu este infracțiune.
2. Condiții speciale
Pe lângă condiții generale, subiectul activ trebuie să îndeplinească și o sumă de condiții speciale. Aceste condiții se referă la anumite calități pe care le poate avea subiectul activ.
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică, titulară a valorii sociale ocrotite de lege și a cărei integrități sau sănătăți sunt vătămate ori periclitate prin săvârșirea infracțiunii.
Pentru infracțiunile pe care le studiem subiectul activ poate fi orice persoană. Participația penală este posibilă, în principiu, sub toate formele.
4. 1.6. Latura subiectivă
Infracțiunile pe care le studiem au drept caracteristici, pe plan subiectiv, intenția atât directă cât și indirectă, culpa precum și praeterintenția.
Intenția este forma principală de vinovăție și este prevăzută în art. 19, pct 1, C. P. Aceasta reprezintă starea psihică a făptuitorului care-și dă seama de rezultatul acțiunilor sale, îl acceptă și îl urmărește prin săvârșirea faptei.
Intenția poate fi de două feluri: directă și indirectă.
Intenția directă este prevăzută în art. 19, pct 1, lit. a C. P. și se concretizează prin prevederea de către făptuitor a rezultatului și urmărirea lui.
Intenția indirectă este prevăzută în art. 19, pct. 1, lit. b, C. P. și se caracterizează prin prevederea rezultatului. Deși acesta nu este urmărit de făptuitor, el acceptă totuși posibilitatea producerii lui.
Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății pot fi săvârșite cu intenție directă sau indirectă. Însă vătămarea corporală poate fi săvârșită și din culpă.
Intenția indirectă se întâlnește la săvârșirea unei fapte ce poate produce cel puțin două rezultate.
Culpa este o formă a vinovăției prevăzută în art. 19, pct. 2 C. P. și constă în starea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul acțiunilor sale dar nu-l acceptă, considerând că este fără temei producerea lui. sau nu prevede rezultatul faptelor sale deși trebuia să-l prevadă.
Culpa este de două feluri: cu prevedere și fără prevedere.
Culpa cu prevedere este acea formă de vinovăție în care făptuitorul prevede rezultatul acțiunilor sale, rezultat pe care nu-l urmărește și nu îl acceptă considerând fără temei eventuala producere a acestuia. Această formă a vinovăției este prevăzută în art. 19, pct. 2, lit. a, C. P.
Culpa simplă sau fără prevedere se caracterizează prin faptul că autorul nu prevede rezid tarul faptelor sale deși putea și trebuia să-l prevadă.
Această formă a culpei este singura care cere ca făptuitorul să nu prevadă rezultatul acțiunilor sale atunci când acesta putea să-l anticipeze.
Intenția depășită sau praeterintenția este latura subiectiva în cazul vătămărilor grave alături de intenție. Praeterintenția este o formă mixtă de vinovăție deoarece cuprinde atât intenția cât și culpa Intenția depășită apare atunci când făptuitorul săvârșește cu intenție o faptă și obține un rezultat mai grav decât cel urmărit sau acceptat: rezultatul i se impută făptuitorului sub forma culpei pentru că acesta nu a prevăzut producerea sa, deși trebuia și putea să o facă.
4. 1. 7. Tentativa și consumarea
Tentativa reprezintă acea formă de infracțiune ce se situează în faza de executare a faptei prevăzută de legea penală între începutul executării acțiunii și producerea rezultatului. Tentativa este definită în doctrină ca acea formă a infracțiunii care constă în executarea faptei prevăzută de legea penală, executare ce a fost întreruptă ori nu și-a produs efectul. Pentru a exista tentativă trebuie să existe și o hotărâre de a săvârși infracțiunea și începerea executării acestei hotărâri infracționale.
Tentativa nu este posibilă la infracțiunile ce se săvârșesc din culpă și nici la cele praeterintenționale pentru că presupune executarea hotărârii de a săvârși, faptă prevăzută de legea penală, deci intenția ca formă a vinovăției.
De asemenea tentativa nu este posibilă la o infracțiune de inacțiune. Din această cauză tentativa, în cazul infracțiunilor pe care le examinăm, este incriminată numai la forma agravantă a infracțiunii de vătămare corporală gravă prevăzută în art. 182, alin. 2, C. P.
Consumarea acestor fapte prevăzute de legea penală are loc în momentul în care se produce rezultatul cerut de lege
4. 1. 8. Sancționarea
Infracțiunile care prezintă un grad mare de periculozitate au prevăzute sancțiuni care variază de la închisoare de până la o lună sau amendă pentru infracțiunea de loviri sau alte violențe până la închisoare de la 2 la 7 ani, în cazul vătămării corporale grave. Pentru aceste fapte prevăzute de legea penală sunt prevăzute drept sancțiuni atât pedeapsa cu închisoarea cât și amenda în funcție de gravitatea rezultatului produs. Pentru infracțiunile de loviri sau alte violențe, vătămare corporală și vătămare corporală din culpă acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților va înlătura caracterul penal al faptei.
4. 2. LOVIREA SAU ALTE VIOLENȚE – art. 180 C P.
Lovirea sau alte violențe reprezintă fapta persoanei care, prin săvârșirea unor acte de violență sau de lovire împotriva unei alte persoane îi cauzează acesteia fie numai o suferință fizică, fie o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, care necesită pentru a se vindeca îngrijiri medicale pentru cel mult 20 zile.
Dintre toate infracțiunile cuprinse în acest subcapitol aceasta este cea mai puțin gravă.
Fapta de lovire sau alte violențe a fost incriminată în ari. 180, C. P. În mai multe variante care sunt pedepsite de legea penală în funcție de gravitatea pe care o prezintă. Săvârșirea acestei infracțiuni este condiționată de preexistenta unei persoane în viață, asupra corpului căreia să se exercite lovirea sau violențele.
Pentru această infracțiune nu contează starea sănătății victimei sau sensibilitatea acesteia la lovituri, dacă dormea sau dacă era în stare de veghe.
4. 2. 1. Obiectul juridic
Obiectul juridic al acestei infracțiuni constă în relațiile sociale care ocrotesc persoana împotriva actelor de violență producătoare de suferințe fizice. Prin incriminarea acestor fapte legiuitorul a urmărit să apere persoana, să o pună la adăpost de suferințele fizice care îi pot fi cauzate de actele de violență săvârșite asupra sa de către o altă persoană.
În forma sa agravantă existența infracțiunii este condiționată de vătămarea într-o anumită măsură a integrității corporale sau a sănătății a membrilor familiei-aceasta are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la integritatea corporală și sănătatea persoanei.
4. 2. 2. Obiectul material
Infracțiunea de lovire și alte violențe are ca obiect material corpul persoanei, fiindcă asupra acestuia se exercită actele de violență Pentru această infracțiune nu contează dacă persoana vătămată era sănătoasă la momentul săvârșirii faptei sau dacă are o rezistentă mică la lovituri.
4. 2. 3. Subiecții infracțiunii
Orice persoană poate săvârși această infracțiune și nu trebuie să aibă vreo calitate specială.
Totuși, dacă lovirea sau actul de violență sunt săvârșite de un funcționar care se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, deci de o persoană care are o calitate deosebită, fapta nu va constitui infracțiunea de lovire sau alte violențe, ci infracțiunea de purtare abuzivă (art. 250 C. P.) pentru că, în acest caz, relațiile sociale încălcate sunt cele referitoare la activitatea de serviciu. Pentru a putea răspunde penal pentru faptele sale subiectul activ al acestei infracțiuni trebuie să îndeplinească, cumulativ condițiile generale și speciale ce privesc subiecții infracțiunii.
Dacă subiectul pasiv al infracțiunii este un membru al familiei făptuitorului, legiuitorul a prevăzut o pedeapsă mai aspră.
4. 2. 4. Latura obiectivă
Sub aspectul laturii obiective infracțiunea se realizează printr-o lovire sau alte violențe care produc suferințe fizice, deci elementul material constă în săvârșirea oricărei activități care a avut ca rezultat atingerea violență a corpului omenesc.
Lovirea este actul de violență ce poate rezulta direct din comportarea făptuitorului (lovirea cu palma, cu pumnul, cu un corp dur) sau alte forte pe care acesta le pune în acțiune (asmute un câine care trântește victima) sau urmarea indirectă a activităților acestuia (oferă persoanei un scaun stricat iar această cade și se Iov este).
Elementul material al acestei infracțiuni se poate realiza și printr-o inacțiune (făptuitorul trebuind să avertizeze victima care trebuia să intre intr-un anumit loc unde poate primi diferite lovituri, nu o face tocmai pentru că aceasta să fie raniță). Mijloacele și modalitățile concrete de săvârșire ale faptei pot fi variate, legea nu face nici o precizare. Aceasta faptă poate fi săvârșită nu numai prin folosirea de către făptuitor a mijloacelor materiale ci și prin folosirea unor mijloace psihice.
În general această infracțiune se poate comite prin orice atingere a corpului omenesc care produce suferințe fizice.
Acțiunea sau inacțiunea prin care se realizează elementul material al infracțiunii trebuie să producă persoanei vătămate suferințe fizice.
În cazul loviturii suferințele fizice produse sunt prezumate, deoarece nu este de conceput ca o persoană să fie lovită și totuși să nu i se producă asemenea suferințe. În cazul săvârșirii actelor de violență producerea suferințelor trebuie dovedita deoarece nu orice act de violență este producător de asemenea suferințe. Este posibil ca un act de violența să nu producă unei persoane suferințe fizice, ci suferințe morale, în acest caz fapta nu constituie infracțiunea de loviri și alte violențe.
Codul penal anterior prevedea drept circumstanță agravantă producerea unor echimoze. În schimb codul penal actual nu mai prevede o asemenea agravantă dar infracțiunea este mai grava dacă lovirile sau alte violențe au produs o vătămare care necesita îngrijiri medicale pentru vindecare cel mult 20 de zile.
Atestarea care este făcută în certificatul medico- legal ce arată că echimozele produse victimei necesită pentru vindecare 2-3 zile trebuie interpretată în sensul că timpul apreciat pentru vindecare se referă Ia dispariția semnelor exterioare vizibile și nu la îngrijirea necesară pentru înlăturarea consecințelor mai grave ale lovirii și pentru reluarea funcțiilor normale ale organului traumatizat astfel încât fapta se încadrează la dispozițiile art. 180, alin. 1, C. P.
Va fi tot infracțiunea de loviri și alte violențe, în varianta simplă, atunci când din certificatul medico-legal rezultă că pentru vindecarea leziunilor localizate la un deget sunt necesare îngrijiri medicale ce constau sub forma unor comprese timp de trei zile. În acest caz nu se poate dovedi utilitatea unor „îngrijiri medicale” din cele prevăzute în art. 180 alin. 2, C. P.
4. 2. 5. Latura subiectivă
Elementul subiectiv al infracțiunii de lovire sau alte violențe este vinovăția sub forma intenției care poate fi directă sau indirectă.
În cazul în care lovirea sau alte acte de violențe se produc în timpul unor dispute sportive, fapta nu constituie infracțiune cu condiția de a se respecta limitele impuse de regulamentele activității respective.
4. 2. 6. Tentativa și consumarea
În cazul acestei infracțiuni, deși tentativa este posibilă nu este pedepsită de lege.
Infracțiunea se consumă în momentul în care persoana este lovită sau atunci când prin acte de violență se produce suferință fizica.
Spre deosebire de infracțiunile contra vieții, infracțiunea de lovire sau alte violențe poate fi săvârșită și în altă formă-continuată Astfel arunci când o persoană se hotărăște să lovească o altă persoană la diferite intervale de timp și își duce la îndeplinire planul va exista infracțiune continuată. În cazul în care făptuitorul realizează infracțiunea prin mai multe acte în aceeași împrejurare nu va exista infracțiune în forma ei continuată. Dacă o persoană, în aceeași împrejurare, va lovi mai multe persoane nu va exista o singura infracțiune de lovire sau alte violențe, ci un număr de infracțiuni egal cu numărul de persoane vătămate.
4. 2. 7. Sancționarea. Forme agravante
În forma simplă, prevăzută în art. 180, alin. 1, C. P., infracțiunea va fi pedepsită cu închisoare de la o lună la trei luni sau amendă.
Acțiunea penală se va pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, împăcarea părților va înlătură caracterul penal al faptei.
Legea prevede că lovirea sau orice alte acte cauzatoare de violențe săvârșite asupra membrilor familiei se pedepsesc cu închisoare de la unu la doi ani sau amendă. Forma agravanta, prevăzută în art. 180, alia 2, C. P. este dată de producerea prin loviri sau alte violențe unei vătămări ce necesită îngrijiri medicale de cel mult 20 zile. Această circumstanță agravantă presupune producerea unei vătămări a integrității corporale sau a sănătății care are nevoie de un tratament medical adecvat a cărui durată să nu depășească 20 zile.
În forma sa agravantă infracțiunea de loviri sau alte violențe este pedepsită cu închisoare de la trei luni la doi ani.
4. 3. VĂTĂMAREA CORPORALĂ- art 181 C P.
Această infracțiune, datorită gradului mare de pericol social pe care îl prezintă ocupă locul imediat următor faptei de lovire și alte violențe, în cadrul infracțiunilor contra integrității corporale.
Infracțiunea de vătămare corporală, conform art. 181, C. P., constă în „fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 zile”.
Spre deosebire de infracțiunea prevăzută la art. 180 C. P. care prevedea în forma sa simplă producerea prin loviri sau alte violențe unei suferințe fizice iar în forma sa agravantă cauzarea unor vătămări ce necesită o îngrijire medicală de cel mult 20 de zile, vătămarea corporală se caracterizează prin săvârșirea oricărei fapte ce are ca rezultat o vătămare a integrității corporale sau a sănătății persoanei ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile.
4. 3. 1. Obiectul juridic
Această infracțiune are drept obiect juridic relațiile sociale care se concretizează prin integritatea corporală și sănătatea persoanei. Apară dreptul oricărei persoane la integritate corporală și sănătate.
4. 3. 2. Obiectul material
Corpul persoanei, aflate în viată, asupra căruia se exercită infracțiunea de vătămare corporală constituie obiectul material.
Legiuitorul a urmărit prin incriminarea acestei fapte, apărarea valorilor sociale precum și ocrotirea integrității corporale a persoanelor.
4. 3. 3. Subiecții
Atât subiectul pasiv cât și cel activ poate fi orice persoană. Aceasta infracțiune se poate înfăptui și sub forma participației atât sub forma coautoratului cât și sub forma instigării sau complicității.
Complicitatea este o forma a participației penale care constă în fapta persoanei care, cu intenție, înlesnește sau ajuta în orice mod la comiterea infracțiunii.
Instigarea este forma participației penale ce constă în fapta de determinare prin orice mijloace de către o persoană numită instigator a altei persoane numită instigat, să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.
Coautoratul este forma de participație penale în care, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, și-au adus contribuția în mod nemijlocit două sau mai multe persoane.
În cadrul infracțiunii de vătămare corporală coautoratul există atunci când la comiterea infracțiunii dintre toți participanții nu se poate identifica cel care a aplicat lovitura ce a produs vătămarea
4. 3. 4. Latura obiectivă
Această infracțiune se realizează printr-o faptă care produce victimei o vătămare corporală ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile.
Vătămarea corporală poate fi săvârșită atât printr-o acțiune cât și printr-o inacțiune. În cazul producerii infracțiunii printr-o inacțiune făptuitorul are obligația de a împiedica producerea ei dar nu-și îndeplinește intenționat această obligație.
Acțiunea poate fi îndreptată atât asupra fizicului (lovirea unei persoane cu un corp dur) cât și asupra psihicului (producerea unui șoc psihic victimei ce necesită îngrijiri medicale). De asemenea făptuitorul poate acționa asupra victimei prin acte efectuate fără violență (administrarea unor doze de otravă victimei).
Acțiunea sau inacțiunea făptuitorului trebuie să aibă ca rezultat o vătămare a integrității corporale sau a sănătății ce necesită îngrijiri medicale pentru vindecare de cel mult 60 de zile.
Textul legii stabilește numai limita superioară a duratei îngrijirilor medicale. Însă prin stabilirea duratei de cel mult 20 de zile în cazul infracțiunii de lovire sau alte violențe forma sa agravantă, deducem că limita inferioară a îngrijirilor medicale în cazul infracțiunii de vătămare corporală este de 20 de zile.
Astfel pentru infracțiunea de vătămare corporală durata maximă de îngrijiri medicale este de 60 de zile iar cea minimă este de 20 de zile.
Pentru stabilirea încadrării faptelor drept vătămare corporală este hotărâtoare durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare și nu durata incapacității de muncă a victimei.
Între elementul material al infracțiunii care este inacțiunea sau acțiunea făptuitorului și rezultatul produs care este vătămarea integrității corporale sau a sănătății trebuie să existe un raport de cauzalitate. Pentru acest raport nu contează dacă la producerea faptei au concurat și alte cauze preexistente sau concomitente. De asemenea nu va conta nici dacă rezultatul s-a amplificat din cauza culpei victimei sau a medicului care a îngrijit-o.
4. 3. 5. Latura subiectivă
Infracțiunea de vătămare corporală poate fi săvârșită cu intenție directă sau indirectă. În cazul în care se săvârșește prin loviri sau alte acte de violență care au ca rezultat o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale între 21 și 60 de zile, infracțiunea poate îmbrăca forma praeterintenționată ce are la bază infracțiunea care este prevăzută la art. 180, alin. 1, CP.
Atunci când făptuitorul se afla în eroare asupra identității victimei nu se va înlătura răspunderea penală. De asemenea lovitura deviată nu va înlătura răspunderea făptuitorului în fața legii penale. În ambele cazuri există intenția infractorului de a produce vătămarea integrității corporale sau a sănătății persoanei.
Intenția lipsește în cazul desfășurării unor jocuri sportive dacă se respectă limitele prevăzute de regulamentele acestora. În cazul în care vătămarea corporală este pricinuită unei persoane cu consimțământul acesteia nu se va vorbi de infracțiunea de vătămare corporală.
Atunci când făptuitorul a urmărit moartea victimei însă rezultatul nu s-a produs va fi infracțiunea de tentativă de omor. Dacă moartea victimei se produce ca un rezultat praeterintenționat va exista infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
4. 3. 6. Tentativa și consumarea
Deși tentativa la infracțiunea de vătămare corporală este posibilă legea nu o sancționează.
Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care, datorită acțiunii sau inacțiunii făptuitorului, se produce rezultatul care este prevăzut de legea penală și anume vătămarea integrității corporale sau a sănătății persoanei ce necesită îngrijiri medicale pentru vindecare de cel puțin 21 de zile și de cel mult 60 de zile.
4. 3. 7. Sancționarea
Infracțiunea de vătămare corporală se pedepsește cu închisoare de la șase luni la cinci ani.
Acțiunea penală se pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a părților, împăcarea părților va înlătura caracterul penal al faptei.
4.4 Implicații de ordin civil ale traumatismelor mecanice
În afara consecințelor penale ale unei infracțiuni contra vierii, integrității corporale sau a sănătății unei persoane, fie ca aceasta este produsa cu intenție sau din culpa, după rezolvarea acestui aspect, uneori apare necesitatea reparării prejudiciului material cauzat ca urmare a actului antisocial comis. Codul Civil din tara noastră nu prevede compensarea prejudiciului moral, acel „pretium doloris” discutat – și adesea controversat – în legislația altor tari. În afara despăgubirilor pe care persoana lezata le poate cere pentru valoarea bunurilor deteriorate în cadrul unei infracțiuni sau contravenții, în cazul producerii de leziuni corporale, aceasta poate solicita prin instanțele civile compensarea materiala referitoare la: perioada de incapacitate temporara de munca, cheltuieli efectuate în cadrul îngrijirilor medicale, diferența de salarizare în situația necesitații schimbării profesiei sau asigurarea unei retribuții periodice în cazul pierderii definitive a capacității de muncă.
Deoarece în tara noastră exista instituții specializate în acest sens, în multe cazuri aceasta problema este rezolvata de către rețeaua sanitară a Min. Sănătății, a Mia Muncii și Protecției Sociale sau a Asigurărilor Sociale, cazurile în care se solicita expertiza medico-legala fiind mai rare și îndeosebi cele în care prejudiciul creat persoanei lezate este consecința unei infracțiuni. În acest sens, și deoarece unele aspecte referitoare la noțiunile de infirmitate (apreciere cu consecințe de ordin penal), invaliditate și scădere ori pierdere a capacității de munca sini controversate, vom încerca sa schițam aceste aspecte. În patologia copilului aceste probleme nu apar, astfel încât ele nu vor fi luate în considerație în amănunt.
5. RAPORTUL DE CAUZALITATE ÎN MEDICINA LEGALĂ
5.1 Categoria filozofica de cauzalitate
Dezvoltarea deosebită a industriei, perfecționarea continuă și creșterea numărului mijloacelor de transport, precum și intensificarea traficului în ultimele decenii, au condus la o creștere îngrijorătoare a morbidității și mortalității prin traumatisme.
Aspectele social-economice ale traumatismelor sunt legate de progresul tehnico-științific: acestea apărând odată cu încercarea omului de a stăpâni natura prin folosirea diferitelor forme de energie. Agresivitatea a fost îndreptată din cele mai vechi timpuri și împotriva semenilor, instrumentele utilizate în acest scop perfecționându-se treptat. Toate aceste diferite forme de energie pe care omul le-a folosit de-a lungul istoriei în felurite scopuri, inclusiv ca mijloace de atac. au generat întotdeauna (accidental sau intențional) leziuni traumatice de diverse tipuri și grade. Cel mai frecvent întâlnite în viata sociala sunt modificările lezionale produse de traumatismele mecanice.
Creșterea incidenței leziunilor traumatice în condițiile vieții moderne este o problema de care societatea trebuie sa se preocupe în sensul găsirii pe de o parte a unor mijloace adecvate de prevenție, iar pe de alta parte, traumatismul odată produs, se cere o analiza atenta sub raport cauzal și o corespunzătoare încadrare juridica a faptei, în funcție și de împrejurările de producere.
La toate acestea medicina legala își aduce o substanțiala contribuție. Aceasta contribuie direct și eficient la separarea prejudiciului fizic și moral adus persoanei vătămate, pe de o parte sprijinind justiția în încadrarea juridica corecta a faptei prin valoarea științifica a probei medico-legale si, pe de alta parte, estimând sechelele ca urmare a leziunilor suferite, în scopul recuperării și reparării prejudiciului.
Condițiile ilicite în care se produc leziunile traumatice mecanice motivează solicitarea justiției adresata rețelei de medicina legala, chemata sa ofere o argumentație științifică în măsură să permită o încadrare corespunzătoare a faptei în textul legii.
Traumatologia medico-legală este materia de bază în expertiza persoanelor și a cadavrelor, cercetând aspectele medicale ce permit stabilirea legăturii cauzale dintre traumatism – leziune – incapacitate de muncă – infirmitate – invaliditate sau moarte.
În medicina legală rezolvarea problemei cauzalității este direct legată de vinovăție și răspundere, iar raportul de cauzalitate constituie un element obligatoriu al conținutului infracțiunii.
Cunoașterea științifică a fenomenelor înseamnă și dezvăluirea conexiunilor permanente, necesare și esențiale ale unui fenomen cu alte fenomene, în punerea în evidenta a condițiilor materiale în care a apărut fenomenul și a cauzelor care l-au generat, care ii modifica și îl transformă într-un alt fenomen. Explicația este totdeauna incompletă, relativă și nu subiectivă, convențională. Ea are ceva obiectiv prin adevărul absolut prezent în orice explicație științifică, în sensul că oricare ar fi toate cauzele precedente, rămâne incontestabilă legătură fenomenului considerat cu cauza care i-a dat naștere nemijlocit. La baza metodologiei generale folosite în rezolvarea oricărui tip de expertiza este cercetarea procesului cauzalității în teoria medico-legală.
Daca în patologia generală cunoașterea etiologiei pentru precizarea diagnosticului și a atitudinii terapeutice nu poate fi rezolvată totdeauna în funcție de posibilitățile de investigare și de stadiul actual al cercetării științifice, în practica medico-legală rezolvarea legăturii dintre cauza generatoare și efectele produse este singura cale ce poate asigura eficienta și valoarea actului medical pentru justiție.
În teoria și practica medico-legală categoria filosofică de cauzalitate reprezintă atât un principiu fundamental legat de necesitatea de transpunere a determinismului concret al fenomenelor bio-medicale și psihologice la viata socială, în general și în mod particular de raportare la cauzalitatea social-juridica cit și o metoda (sub aspect pragmatic) de soluționare a obiectivelor principalelor categorii de expertize, precum și de obiectivare (argumentata științific) a concluziilor acestor lucrări.
Studiul și ansamblul cauzelor constituie obiectul etiologiei. Deoarece medicina legala se găsește la frontiera cu științele social-juridice, se folosește noțiunea de cauzalitate, deoarece trebuie stabilita legătura intre faptele de ordin social, juridic, bio-medical.
Cauzalitatea nu se confundă nici cu etiologia, nici cu etiopatogenia (deși se poate face o analogie a acestor noțiuni), după cum cauza nu trebuie confundată cu agentul etiologic (Dragomirescu Virgil, 1990).
Cauzalitatea reprezintă o relație dinamică de acțiune genetică, analiza istorică a ei desfășurându-se în plan ontologic, logic și gnoseologic.
Cauzalitatea poate fi privită totodată ca o corelație dintre cauză și efect ca succesiune a fenomenelor în funcție de ansamblul condițiilor care însoțesc dinamica lor obiectivă.
Din punct de vedere dialectic, cauza reprezintă un raport între fenomene, procese ce produc un efect, ea puțind fi reprezentata schematic astfel:
A x B – E (interacțiunea dintre A și B generează efectul E). Relația dintre cauză și efect e relație de necesitate (cauza provoacă efectul), relație de succesiune (cauza precede efectul), relație genetică (efectul se manifestă ca schimbare, transformare sau menținere a sistemului datorită cauzei).
În sistemele mecanice, fizice și chimice, influenta externa în producerea efectului este predominantă și cauzalitatea este deschisă.
Aplicarea în practică a principiului cauzalității este limitată de necesitatea realizării unor schele operaționale nu numai inteligibile și traductibile, în mod sugestiv, pentru practica judiciară fără prejudicierea adevărului științific, după cum, în alte împrejurări, acest principiu este amplificat de o adevărată teorie a cauzalității medico-legale sau a determinismului complex, care, de cele mai multe ori, nu își găsește o finalizare.
Revenind la terminologie, principiul cauzalității deriva de la faptul ca orice fenomen aceleași efecte”.
În principiul cauzalității o problemă importantă este aceea a raportului dintre cauzele interne și externe în scopul transformării materiei.
O gândire mecanicistă a dus la aprecierea cauzelor ca fiind exclusiv exterioare (de exemplu violente de ordin mecanic, fizic, chimic, biologic sau psihic), iar condițiile fiind de ordin intern (de exemplu o reactivitate normala sau patologică a organismului, în funcție de teren).
Conceptul de cauzalitate imanenta este întrebuințat în explicarea deterministă a esenței și devenirii materiei, iar în cadrul sistemelor materiale finite devenirea acestora este explicată prin interacțiunea dintre cauzele externe și cele interne. Filosofia materialistă modernă recunoaște aproape numai cauzele externe, cele care participă la transformarea sistemelor finite, aceasta fiind principala consecință a universalizării mișcării și cauzalității mecanice. Materialiștii tradiționali reduc toate tipurile de cauzalitate la cauzalitate externa. Astfel Spinoza spune: „Nici un lucru nu poate fi distrus decât printr-o cauză externă” sau „nici un lucru nu are în sine ceva prin care sa poată fi distrus, care să-i suprime existenta și de aceea cât poate sa depindă de el, năzuiește să-și mențină existența”; D. Holbach: „O cauza este o ființa care pune pe o alta în mișcare sau care produce în ea o oarecare mișcare. Efectul este schimbarea pe care un corp o produce în altul cu ajutorul mișcării”, iar Kant, în spiritul principiului inerției din mecanica newtoniană: „Orice mișcare a materiei are o cauză externă” sau „materia rămâne în starea sa precedenta până când nu va fi scoasă din ea de ceva din afară”.
Descartes, Newton explica existenta prin cauze transcendente. Diderot și D'Holbach precizează ca nu poate fi depistat mecanismul de acțiune în planul finitului al cauzelor interne. Ei nu explica posibilitatea noului deoarece transformarea sistemelor materiale decurgea prin determinare univocă, condiționată, astfel ca orice fenomen decurge din înlănțuirea necesară a evenimentelor.
Hegel este acela care distinge pentru prima data cauzele externe în transformarea substanței. În concepția sa cauza se epuizează cu fiecare act generator, efectul devine cauza pentru alt efect, progresul înregistrându-se liniar de la efect la efect, aceasta fiind în cadrul cauzalității externe. Astfel, cauza care a generat efectul nu se mai întoarce la sine în calitate de cauza generatoare. În cauzalitatea internă cauza se reflecta întorcându-se la sine tot ca o cauză. Efectul reprezintă un alter ego și o condiție a cauzei interne. Cauza internă generează efectul, îl conservă, îl dezvoltă și de asemenea îl suprima mereu, creând un tot unitar, ale cărui laturi sunt într-o perpetua interacțiune.
În concluzie, cauzalitatea interna este de fapt interacțiune, iar orice cauza este externa și în același timp interna, fiind întâlnita în interacțiune cu efectul generat de cauza care se întoarce la sine în efect. Substanța infinită se transformă prin ea însăși (causa suis).
În funcție de natura sistemului material, finit sau infinit, sunt și cauzele ce acționează asupra lui, externe, respectiv interne – interacțiune. Cauza externă rămâne în afara sistemului asupra căruia acționează. Dinamica unui sistem rezultă din autoraporturi (interacțiuni ale sistemului asupra căruia acționează cauzele cu alt sistem). Dialectic, ponderea cauzelor interne și externe (auto și heteroraporturi) este în funcție de gradul de organizare a sistemului, condițiile existentei lui. Cauzele interne și externe sunt în raporturi de reactivitate în ceea ce privește deosebirile dintre ele.
O cauza poate fi interna pentru un sistem cuprinzător și externa pentru un sistem mai mic. Modificările calitative ale unui sistem rezulta din surprinderea atât a cauzelor externe, cit și a cauzelor interne ale sistemului. În sistemul finit cauzele acționează contradictoriu.
Transformarea unui sistem finit rezida din tendința lui la autodepășire, autonegare care se întrepătrunde cu conservarea integrității lui calitative. Mișcarea unui sistem nu poate fi explicată doar din el însuși, ci din legătura cu celelalte, urmare a existentei intercondiționării universale. În sistemele fizice și chimice modificările se produc datorita acțiunii cauzelor interne, dar acestea depind în mare măsura de acțiunea asupra lor a cauzelor externe.
În sistemele vii cauzele interne determina modificările acestora în ele acționează organe de control ce modelează acțiunea cauzei externe asupra acestora și programează reacțiile sistemelor vii. Organul de comanda mijlocește acțiunea agentului exterior. Comanda data de organul de control sistemului viu reprezintă cauza interna Cauza interna subordonează acțiunea cauzei externe, păstrându-si o anumita autonomie. Comanda creează efecte de finalitate ale acțiunii, conform unui program. Omul reglează indirect desfășurarea unor procese naturale.
Feed-back-ul este o relație cauzala de tip neliniar, astfel ca nu exista o relație proporționala intre cauza și efect: unui semnal de mare intensitate ii urmează un răspuns de mica intensitate și invers. Reacția sistemului are un grad de independenta în funcție de complexitatea sistemului.
Aspecte concluzive
Corelația dintre cauza și efect, succesiunea fenomenelor în funcție de ansamblul condițiilor care însoțesc permanenta lor transformare, obiectivă, reprezintă cauzalitatea.
Cauzalitatea este tranzitivă (procesul cauză produce procesul efect) și imanența (orice sistem este sieși cauza se autodetermină, este simultan acțiune și rezultat, cauză și efect). În concepția dialectica tranzitivitatea și imanența nu se suprapun, ele doar se împletesc unitar.
Între cauza și efect exista identitate și neidentitate, identitatea fiind demonstrată de legile de conservare a masei și energiei. Ea poate fi văzută și sub aspectul transmiterii structurii de la cauza la efect. Identitatea nu este absolută abstractă, ci relativă și concretă implicând schimbarea. Cauza nu este egală cu efectul, fiindcă efectul reproduce cauza în esența, iar în efect se răsfrâng și influentele condițiilor în care se dezvolta el însuși.
Cibernetica evidențiază tipuri mai complexe de cauzalitate bazate pe feed-back.
Dinamica relației cauza-efect semnifica raportul de generare, iar sensul invers de la efect la cauza semnifică raportul de influențare a efectului asupra agentului cauzal. Specificarea relației cauzale apare evidenta în trecere de la un nivel de structură a materiei la altul (saltul de la natura la om). La nivel biologic relațiile cauzale reprezintă elemente specifice, complexe. Darwinismul explica fenomenul biologic prin cauze naturale.
În concluzie, prin legătura de cauzalitate înțelegem în primul rând, o relație genetică necesară de producere a ceva din altceva și în al doilea rând, o relație „asimetrica”, implicând o anterioritate în timp a cauzei fata de efectul acesteia („causa est prior suo effectu”). Preluând teza gânditorului materialist Spinoza potrivit căreia materia este propria ei cauza („causa sui”), concepția materialist-dialectică subordonează ideea de cauzalitate aceleia de interacțiune.
Se depășește astfel interpretarea mecanicista, substanțialistă a cauzalității, punând pe primul plan natura ei relațională necesară.
5.2. Principiul cauzalității în practica și teoria medico-legală
Finalitatea biologică este raportul cauzal care releva procesul de autodeterminare a fenomenelor, de autoorientare, autodirijare a sensului lor obiectiv, este un proces de „codificare genetica”. În teoria cauzalității finalitatea organica reprezintă procesul cauzal în care constanta condițiilor ce însoțesc cauzele determina constanta efectelor prefigurate în cauză. Finalitatea e deci un proces de autodevenire a fenomenelor.
În medicina legală principiul cauzalității călăuzește investigarea fenomenelor și soluționarea lor. „Criteriologia care trebuie utilizata în soluționarea medico-legală a cauzalității din oricare domeniu (traumatogeneza tanatogeneza antropogeneza, neuropsihogeneza, agresiogeneza etc.) trebuie sa fie exclusiv medicala chiar dacă este vorba de o cauzalitate complexă (de exemplu în determinarea unui comportament deviant sau antisocial)”.
O alta particularitate a cauzalității medico-legale este aceea că în stabilirea cauzelor, condițiilor sau circumstanțelor se pornește de la analiza efectelor constatate la data examinării. Aceasta impune o metodologie specifică de reconstituire recurgându-se la toate criteriile de obiectivare științifica Cauzalitatea trebuie probata prin activitatea de expertiza Aceasta activitate are deosebite implicații etice și de angajare a responsabilității expertului care, pentru a putea face afirmații sigure asupra evenimentului anterior (in sens etiologic și etiopatogenic) este obligat sa se exprime și asupra mecanismelor și a condițiilor de producere a prejudiciilor fizice sau psihice, asigurând o argumentare demonstrabila prin suficiente elemente de obiectivare științifică.
Ceea ce condiționează în primul rând valoarea probatorie a expertizei medico-legale este folosirea tuturor mijloacelor științifice în dovedirea legăturii cauzale dintre faptele antisociale și consecințele lor asupra vieții și sănătății. Aplicarea corecta a datelor oferite de medicina moderna în ceea ce privește posibilitățile de investigare și colaborare interdisciplinara contribuie hotărâtor la rezolvarea judiciara a cazului.
Pentru a putea fi obținute asemenea rezultate expertiza medico-legală în domeniul traumatologiei are la dispoziție o serie de criterii științifice pe care trebuie sa le utilizeze cu competenta.
5.3. Elemente de determinism
Toate aceste probleme se rezolva fiind călăuziți, în munca de cercetare obiectivă a unui adevăr material, de legea determinismului cauzal.
Noțiunea de determinism reprezintă concepția filozofica potrivit căreia toate fenomenele din natura și societate se afla în interdependența, condiționându-se reciproc, se supun cauzalității și legității naturale, materiale, în condiții identice aceleași cauze producând cu necesitate aceleași efecte. Determinismul se poate defini ca teorie a corelației dintre categoriile conexiunii, care constată ordinea și coerența din univers, procesul determinării și caracterul determinant al fenomenelor. Pe aceasta bază, el poate elabora explicații și predicții ale producerii diferitelor fenomene, evenimente și procese.
La baza teoriei generale a determinismului sta noțiunea de cauzalitate, la care se adaugă categoria de necesitate precum și recunoașterea legilor obiective din natura și societate.
În științele medico-biologice, în general și în medicina legală, în special, se întâlnește foarte adesea un concurs de cauze, care a determinat necesitatea unei discriminări, atât în funcție de natura lor (violente sau neviolente), cât și importanța lor în determinarea unei diversități de efecte, ori, pentru practica judiciară, această discriminare este deosebit de importantă în vederea calificării juridice, a faptelor și aplicării corespunzătoare a prevederilor legislative. Astfel, s-a făcut distincție între cauze formele esențiale, eficiente, principale, de cele concuratoare (sau adjuvante), cele cu caracter permanent cu cele de ordin ocazional. De asemenea s-au deosebit condițiile de ordin predispozant (biogene sau organogene) de cele de ordin favorizam (sociogene, psihogene) precum și circumstanțele de ordin declanșator (neuropsihopatologice sau sociopsihologice) de cele cu conținut inhibitor sau anihilant. În literatura de specialitate există și o clasificare a efectelor în: principale, primare sau imediate de cele secundare, concuratoare, tardive sau imediate, în evoluția procesului cauzativ prin apariția unor complicații.
Una dintre particularitățile determinismului concret consta în realitatea rețelelor sau a lanțurilor cauzale. Cauza nu este liniara în biologie și medicina s-au semnalat și demonstrat buclele sau ciclurile puse în evidenta de cibernetica (feed-back) în care efectele se repercutează asupra cauzei.
Prin desfășurarea posibilităților care există în cuprinsul materiei sub acțiunea cauzelor și legilor, natura este transformata de la trecut spre prezent și viitor.
Evoluția stărilor sistemelor materiale este determinată de unele legi. Aceasta determină univoc sau statistic evoluția sistemelor materiale. Explicarea cauzal deterministă și unitară a naturii a impulsionat apariția primelor idei și ipoteze evoluționiste. Cauzalitatea acționează în determinarea devenirii.
Cauzalitatea poate fi explicata din punct de vedere materialist-dialectic prin examinarea relației dintre legea cauzalității și legea întemeierii logice.
În planul gândirii logice cauzalitatea se manifestă sub forma întemeierii logice ca raport de necesitate logică. Potrivit legii cauzalității orice idee trebuie întemeiată în procesul deducției și demonstrației pe altă idee. Legea întemeierii logice reflectă raporturi de întemeiere sub forma relației temei-consecință. Spre deosebire de celelalte legi ale gândirii logice exprimă procesualitatea gândirii.
Legea întemeierii logice reflecta în cel mai general mod cauzalitatea obiectivă, fundamentând astfel condiția de adevăr a judecaților. Cu toate că între aceasta lege și legea cauzalității exista o conexiune, ele sunt și relații independente. Independența relativă a celor doua legi reiese evident din cercetarea modului specific în care cauzalitatea este reprezentată prin mijloacele logicii modeme.
În cadrul logicii calculului propozițional bivalent întâlnim factorii implicație și contraimplicație. Factorul implicație este o reprezentare a retroacțiunii efectului asupra cauzei, iar unitatea dintre cei doi factori este o reproducere simbolică a interacțiunii. Cauzalitatea constituie doar o latură a interacțiunii. Unitatea implicației și contraimplicației reprezintă conexiunea dialectică complexă a cauzei și efectului. Ea reprezintă un model logico-simbolic la nivelul calculului propozițional-bivalent, al conexiunii cauzale.
5.4. Stabilirea legăturii de cauzalitate în medicina legală
Expertiza medico-legală este obligatorie în toate cazurile în care se produce o vătămare a integrității corporale sau a sănătății ca urmare a unei agresiuni numai în acest mod putându-se retine și dovedi conținutul infracțiunii.
Constatarea medico-legală poate fi făcută la solicitarea părții lezate sau a organelor de cercetare judiciară. Ținând seama de gravitatea leziunilor prevăzute în art. 182 cp., ca și de faptul ca în aceasta situație nu se prevede posibilitatea împăcării părților, medicul legist are obligația (în cazul expertizelor efectuate la cererea părții) de a încunoștința organele judiciare competente în vederea luării măsurilor prevăzute de lege.
În afara consemnării datelor medicale obiective, cuprinzând anamneză (rezultata din afirmațiile victimei), felul leziunii, localizarea, dimensiunile, profunzimea, modificările survenite în timp etc, obiectivele lucrării medico-legale au scopul de a oferi justiției elementele necesare încadrării corecte a faptei.
Astfel, în raportul sau, medicul legist trebuie sa consemneze:
– realitatea traumatismului (aspectul morfologic și topografia leziunilor);
– mecanismul de producere (lovire activa, cădere, comprimare etc);
– data producerii leziunilor (și dacă aceasta este sau nu în concordanță cu afirmațiile persoanei lezate);
– gravitatea leziunilor traumatice, exprimata practic în principal prin aprecierea duratei îngrijirilor medicale necesare în vederea vindecării leziunilor.
– probabilitatea sau posibilitatea apariției de complicații (în cazul examinărilor recente) sau realitatea acestora (în examinările la interval mai mare după traumatism) cu precizarea legăturii de cauzalitate dintre acțiunea inițială și aceste complicații;
– posibilitatea sau confirmarea apariției de sechele cu caracter permanent și cu producerea unei infirmități;
– pierderea unui organ sau afectarea funcției acestuia;
– existenta unor leziuni cu potențial de a produce o slutire sau confirmarea acesteia (in cazul examinărilor tardive);
– producerea unui avort posttraumatic;
– punerea în primejdie a vieții victimei;
– eventualitatea unei autoagresiuni (automutilari), simularea sau agravarea unor modificări posttraumatice ori exploatarea unor leziuni vechi.
Concluziile raportului medico-legal vor cuprinde (pe lingă aprecierile menționate, care se fac în mod obișnuit în examinările directe la scurt timp după producerea traumatismului) constatările privind eventualele consecințe grave sau cu caracter permanent; infirmitate, pierderea unui organ sau a funcției acestuia, punerea în primejdie a vieții, slutirea sau, în cazul în care se ridică și probleme de drept civil, aprecieri asupra unor eventuale invalidități sau scăderea ori pierderea temporară sau permanentă a capacității de muncă.
În cazul infracțiunii de omor, indiferent de încadrarea juridică a faptei, medicul legist are rolul de a elucida diferite aspecte legate de organismul uman și anumiți factori de ordin biologic care pot constitui probe obiective în justiție pentru dovedirea și încadrarea penală a faptei.
În general, stabilirea cauzei morții se face cu ajutorul datelor puse la dispoziție de medicina legală, constatarea efectuata de către medicul anatomopatolog fiind hotărâtoare pentru clarificarea „diagnosticului juridic” al decesului. După aceasta va fi necesara clarificarea tuturor împrejurărilor apte sa servească la încadrarea juridică corectă a faptei.
Stabilirea acestor împrejurări se face, în mod firesc, prin coroborarea tuturor datelor obținute pe baza de expertiză medico-legală, a expertizelor criminalistice, precum și a actelor de urmărire penala efectuate în cauza
O problemă deosebit de importantă, frecvent subliniată în literatura de specialitate, o reprezintă determinarea legăturii de cauzalitate dintre actele de agresiune și decesul victimei, mai ales în împrejurarea în care acestea pot fi asociate cu o serie de afecțiuni preexistente ale victimei.
Determinarea legăturii de cauzalitate în asemenea împrejurări este esențială pentru organul judiciar, în sensul încadrării faptei în categoria omorului, a loviturilor cauzatoare de moarte sau a vătămărilor corporale.
Evident ca aceasta încadrare este realizată de către procuror însă, în buna parte pe baza concluziilor expertizei medico-legale chemată să pună în lumina elementele cauzal dintre fapta și urmările sale. În consecința, se impune delimitarea, mai întâi pe teren medico-legal, a cauzelor morții de condițiile de ordin predispozant sau de ordin favorizam, operație ce a avut uneori un caracter arbitrar.
5.4.1. Categorii de factori în delimitarea legăturii de cauzalitate
În practica legală se întâlnesc diferite grade de leziuni corporale. Leziunile pot prezenta gravitați diferite, uneori se vindecă, lasă sechele sau pot duce la moarte, expertul putând diferenția leziunile reversibile de cele ireversibile.
Expertul este obligat să se gândească la diferitele modalități de producere a leziunilor, la multiplele lor variante prezentând conexiunea necesară dintre cauză și efect pentru a nu confunda conexiunea necesară cu fenomenul coincidență.
Astfel, stabilirea acestei legături de cauzalitate presupune explicarea corelației dintre traumatism și prejudiciul fizic sau moarte.
În vederea delimitării exacte a legăturii de cauzalitate, este necesar sa fie luați în calcul patru categorii de factori:
– victima;
– agentul vulnerant și mecanismul traumatic;
– circumstanțele în care a fost săvârșită fapta;
– autorul faptei.
Factorul victimă
La victima cercetează: identitatea realitatea prejudiciului, natura prejudiciului sau felul morții, cauzele medicale ale prejudiciului fizic sau ale morții, interpretarea leziunilor traumatice și în special stabilirea legăturii de cauzalitate dintre acțiunea traumatica și efectele acesteia.
Examenul medico-legal competent al victimei este cea mai importanta veriga în stabilirea raportului de cauzalitate. Studiul atent al leziunilor traumatice poate demonstra natura agentului vulnerant, mecanismul de producere, poziția victimei, gravitatea respectiv consecințele exacte ale traumatismului suferit.
Reamintim aici criteriile științifice pe care trebuie sa le folosească în mod competent medicul legist în efectuarea expertizei medico-legale.
Acestea sunt:
– realitatea traumatismului;
– vechimea leziunilor;
– mecanismul de producere a leziunilor traumatice;
– gravitatea leziunilor;
– raportul de cauzalitate.
Potrivit legislației (Decretul 446/1966) laboratoarele medico-legale efectuează la cererea organelor în drept constatări medico-legale în caz de moarte violentă sau a cărei cauză nu se cunoaște ori este suspectată. De asemenea se efectuează constatări medico-legale asupra victimei când este necesară o examinare corporală pentru a constata pe corpul acesteia existența urmelor infracțiunii.
Intensitatea traumatismului este incriminată de lege diferit în funcție de efect; aceasta poate fi o suferință fizică, o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, o vătămare gravă sau moartea. Corpul victimei care prezintă urmele infracțiunii constituie obiectul material cel mai important al examenului medico-legal, asupra căruia s-au exercitat violentele de către făptuitor (ca subiect activ al infracțiunii), indiferent de formele concrete de realizare materiala a acestor violente.
Realitatea traumatismului mecanic poate fi probata pe calea expertizei medico-legale numai atunci când are drept rezultat o modificare morfofuncțională, chiar minimă, dar obiectivată prin mijloace medicale. În cadrul examenului medico-legal există posibilitatea discriminării leziunilor active de cele pasive, dar nu și a precizării circumstanțelor de realizare a traumatismului mecanic, producerea lui prin comisiune sau omisiune. De asemenea, tot prin expertiza medico-legală asupra corpului victimei se poate uneori contribui la aprecierea intenției, adică a laturii subiective a infracțiunii de lovire, în funcție de numărul, localizarea și gravitatea leziunilor cauzate acesteia (victimei).
Factorul agent vulneram și mecanismul de producere al traumatismului
Gravitatea oricăror leziuni traumatice depinde în mod direct de energia cinetica a corpului în mișcare (așa cum s-a precizat și la începutul acestui capitol). Efectele unei forte mecanice aplicate asupra oricărui corp depind de proprietățile sale elastice. În momentul când o persoana este victima unei agresiuni, fiind lovită cu un corp dur, la locul impactului celulele țesutului respectiv se deplasează din poziția inițială forțele elastice având tendința de a restabili poziția originală. Când însă deplasarea țesutului impusă energiei cinetice a agentului vulnerant depășește limitele lui de elasticitate, apar diferite tipuri de leziuni traumatice. Așadar, forma și tipul leziunii traumatice depind direct de forța cinetica a agentului vulnerant și de particularitățile structurale ale regiunii în care are loc impactul.
Factorul agresor
Agresorul poate ataca victima din direcții diferite, din raporturi spațiale diferite între el și victima (o lovitura din spate, multiplicitatea agresorilor și a leziunilor corporale etc). La agresor se urmărește:
– dovediră identității;
– existenta unor leziuni traumatice (produse de victima la autoapărare);
– existenta unor urme biologice atașate pe corpul sau îmbrăcămintea sa de la victimă (probe indirecte de identificare);
– existenta eventualelor tulburări psihice, care sa motiveze comportamentul deviant antisocial;
– existenta stării de intoxicație etilica acută
Toate aceste date vin în sprijinul organului judiciar ajutându-l la identificarea autorului infracțiunii și la încadrarea juridică a faptei.
6. EXPERTIZA MEDICO-LEGALA ÎN TRAUMATOLOGIE: METODOLOGIE
6.1. Cadrul juridic al expertizei medico-legale în traumatologia mecanică
Potrivit legislației, laboratoarele medico-legale efectuează la cererea organelor de drept constatări medico-legale în caz de moarte violentă sau a cărei cauza nu se cunoaște ori este suspectata. De asemenea, efectuează constatări medico-legale când este necesara o examinare corporală asupra învinuitului sau persoanei vătămate, pentru a constata pe corpul acestora existenta urmelor infracțiunii. Expertizele, noile expertize, constatările și celelalte lucrări medico-legale referitoare la persoane sau cadavre se efectuează de Institutul Medico-Legal, laboratoarele sale exterioare, laboratoarele medico-legale județene și cabinetele medico-legale. În cadrul competentei acestora, la cererea organelor în drept, precum și la cererea persoanelor interesate.
Traumatismele mecanice, produse prin lovire cu sau de corp dur, determinând leziuni cu gravitate diferita sau moarte, fac obiectul celor mai numeroase lucrări medico-legale la persoane sau cadavre, ce se efectuează la cererea organelor de justiție sau a persoanelor interesate în obținerea unor astfel de acte.
Cadrul juridic al infracțiunilor de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății, precum și al morților violente prin traumatisme mecanice ridica o serie de probleme de ordin teoretic a căror rezolvare cere o înaltă calificare și răspundere profesională, deoarece concluziile ce rezultă din aceasta activitate de expertiza reprezintă motivația științifică a calificării juridice a faptelor antisociale ce stau la baza acestor infracțiuni. Inviolabilitatea fizică a omului este apărată de lege și a constituit din toate timpurile o preocupare a justiției, având drept scop statornicirea unor relații sociale inter-umane normale.
Intensitatea traumatismului este incriminată de lege diferit în funcție de efect, acesta poate fi o suferința fizică, o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, o vătămare gravă, sau moartea. Corpul victimei care prezintă urmele infracțiunii constituie obiectul material cel mai important al examenului medico-legal, asupra căruia s-au exercitat violentele de către făptuitor (subiect activ al infracțiunii), indiferent de formele concrete de realizare materiala a acestor violente.
Deși traumatismele mecanice reprezintă forma comună de realizare a violentei fizice, pot exista și alte forme de violență în afara de lovire. În același timp infracțiunea poate fi comisivă (cel mai frecvent), dar și omisivă (prin inacțiune) și se poate realiza direct, dar și prin mijloace indirecte, oricum în toate cazurile având un rezultat incriminat de legea penală.
Realitatea traumatismului mecanic poate fi probata pe calea expertizei medico-legale numai atunci când are drept rezultat o modificare morfo funcțional a chiar minimă dar obiectivată prin mijloace medicale. În cadrul examenului medico-legal exista posibilitatea discriminării leziunilor active și pasive, dar nu și a precizării circumstanțelor de realizare a traumatismului mecanic, producerea lui prin comisiune sau omisiune.
De asemenea expertiza medico-legală poate uneori contribui la aprecierea intenției, adică a laturii subiective a infracțiunii de lovire, în funcție de numărul, localizarea și gravitatea leziunilor cauzate victimei, a instrumentului folosit.
6.2. Metodologia expertizei medico-legale în cazul traumatismelor mecanice
În conformitate cu prevederile CPP, operațiile și concluziile medico-legale se consemnează într-un raport medico-legal, care atunci când este considerat incomplet de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate fi refăcut sau completat, la cererea acestora sau se dispune efectuarea unei noi expertize. Părțile constitutive ale raportului de expertiza medico-legală sunt:
– partea introductivă în care se arată organul de urmărire penală sau instanța de judecată care a dispus efectuarea acesteia numele și prenumele expertului, data și locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiza, obiectul acesteia și întrebările la care expertul urma sa răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuata;
– descrierea în amănunt a operațiilor de efectuare a expertizei;
– concluziile care cuprind răspunsurile la întrebările puse.
Expertiza medico-legala în domeniul traumatologiei mecanice se face după anumite reguli metodologice și diferă în unele privințe după cum obiectul examinării ii constituie omul în viata sau cadavrul.
Examenul persoanei cu leziuni traumatice mecanice este precedat de o documentare privind împrejurările de producere a leziunilor, obținută direct de la victimă (anamneză) sau de la organele de anchetă. Atragem atenția că aceste informații, deși importante, nu trebuie, așa cum am mai arătat, absolutizate, medicul legist urmând a se baza în concluzii exclusiv pe aspectele medicale, care trebuie evident coroborate cu datele de anchetă, urmărindu-se în ce măsura concorda sau nu cu acestea. Opinia privind caracterul relativ al datelor avute la dispoziție, asupra împrejurărilor de producere a leziunilor traumatice se bazează pe faptul ca în orice cauză judiciară există un interes diferit al părților în litigiu, de aici decurgând posibilitatea unei interpretări și prezentări diferite a acelorași evenimente.
Diagnosticul medico-legal al leziunilor traumatice mecanice al complicațiilor lor și al tuturor tulburărilor patologice morfo-fiziologice declanșate de traumatism (inclusiv al stărilor sechelare) constituie una din sarcinile primordiale ale expertizei medico-legale. Există o anumită metodologie a examinării, care în bună parte a fost prezentată cu ocazia descrierii leziunilor elementare (primare). Amintim criteriul topografic al localizării exacte (segment anatomic, regiune, cu referire chiar la unele repere anatomice), descrierea formei, a dimensiunilor, culorii și a aspectului leziunilor, începând cu capul și terminând cu membrele inferioare. Insistăm asupra importantei examenelor de specialitate, pe care le consideram necesare cel puțin din două motive: mai întâi fiindcă examenul clinic efectuat de medicul legist se cere obligatoriu completat de un examen de specialitate în cazul unor leziuni ce interesează unele aparate sau sisteme (leziuni oftalmologice, în domeniul ORL, al stomatologiei, leziuni osoase etc), în al doilea rând deoarece frecvență, tendință la exagerare a victimei impune excluderea leziunilor invocate, care nu au substrat morfofuncțional.
În cazurile cu evoluție prelungita sau cu stări sechelare se impune adeseori spitalizarea și folosirea tuturor posibilităților de investigații pentru obținerea unui diagnostic riguros științific. Procedând în acest fel încă de la prima expertiză, vor putea fi evitate interpretări echivoce sau greșite ale unor date medicale, se poate reduce numărul noilor expertize, iar în cazul când sunt totuși solicitate, sarcina noilor experți va fi mai ușoară. Tendința unor experți de a trece cu ușurința peste unele date de anamneză sau medicale, nefolosirea tuturor mijloacelor de investigație necesare, descrierea sumară a leziunilor, a bolilor posttraumatice sau a sechelelor sunt dăunătoare, scad prestigiul medicului legist în fata organelor beneficiare ale activității noastre și sporesc numărul noilor expertize.
Exista o anumita metodologie (si poate chiar o etica) a formulării concluziilor în actele medico-legale, asupra căreia nu dorim sa insistam aici. Oricum, în actele medico-legale referitoare la expertizele în domeniul traumatologiei, în general, și al traumatologiei mecanice, în special, este esențial ca în concluzii, formulate scurt, logic, bine motivate și în termeni pe înțelesul unor persoane fără pregătire medicala de specialitate, sa apară următoarele elemente:
– realitatea existentei unor leziuni traumatice;
– mecanismul de producere (instrument, poziție);
– vechimea acestora;
– consecința lor asupra stării de sănătate a victimei și aprecierea gravitații în conformitate cu prevederile CP;
– orice problema pe care o ridică justiția în cazul respectiv sau care apare medicului legist ca poate contribui la o încadrare juridica corespunzătoare a faptei.
Medicul trebuie sa răspundă în concluzii numai la problemele pe care le poate rezolva pe baze științifice, chiar dacă în rezoluția motivată de efectuare a expertizei se cere răspuns și la chestiuni a căror rezolvare nu poate fi suficient argumentată. De asemenea, medicul legist nu trebuie sa-si depășească atribuția prin ingerințe în încadrarea juridică a faptei, sau în unele aspecte legate de latura subiectivă a infracțiunii.
6.1. Valoarea și limitele expertizei medico-legale traumatologice
Ceea ce condiționează în primul rând valoarea probatorie a expertizei medico-legale este folosirea tuturor mijloacelor științifice în dovedirea legăturii cauzale dintre faptele antisociale și consecințele lor asupra vieții și sănătății. Aplicarea corecta a datelor oferite de medicina moderna în ceea ce privește posibilitățile de investigare și colaborare interdisciplinara contribuie hotărâtor la rezolvarea juridică a cazului. Pentru a putea fi obținute asemenea rezultate, expertiza medico-legală în domeniul traumatologiei are la dispoziție o serie de criterii științifice pe care trebuie sa le folosească în mod competent.
Dovedirea realității traumatismului prin mijloace științifice este de competența expertizei, nici un alt mijloc probator neputând oferi justiției argumente de valoarea celor obținute printr-un examen medico-legal complet al victimei. Un traumatism, chiar minor, lasă, cu rare excepții, pe corpul victimei semne de violenta, care, descoperite și examinate minuțios pot conduce organul de justiție pe calea corespunzătoare a cazului. Când examenul extern atent nu arata leziuni, se recurge obligatoriu, în special când victima acuza o simptomatologie corespunzătoare, la examinări paraclinice radiologice, oftalmologice, ORL, stomatologice etc. Prin epuizarea tuturor mijloacelor de investigație, pe o perioada de timp suficienta, medicul legist își poate forma convingerea științific argumentată asupra existentei sau nu a unor leziuni sau modificări funcționale, ce pot fi considerate expresia unui traumatism mecanic, suferii de cel în cauză în această privință numai, datele de ancheta sunt utile, dar nu absolute și nu trebuie să influențeze într-un fel sau altul convingerea medicului legist, ca de altfel nici simptomatologia subiectivă, fără substrat obiectiv. Este cunoscută tendința unor persoane la exagerare sau simulare, alteori la disimulare, expertiza medico-legală având la dispoziție o serie de mijloace de obiectivare a fraudei.
Diagnosticul diferențial cu o serie de modificări netraumatice, concomitente sau preexistente, apare de maximă însemnătate, în aceasta privința trebuind de asemenea a fi depus un efort de discriminare bazat pe mijloace științifice concludente. Totodată, cercetarea antecedentelor, inclusiv prin examenul fisei medicale, este foarte importantă. Dacă diagnosticul diferențial al leziunilor traumatice și netraumatice nu ridică în general probleme deosebite, în discriminarea unor stări morbide declanșate de traumatism apar alte dificultăți, mai ales când stă în intenția celui în cauza sa creeze confuzii în aceasta direcție. De exemplu, despre un avort spontan se poate susține ca este posttraumatic, victima putându-si produce chiar în acest scop unele modificări lezionale pe tegumentele abdominale; cercetarea antecedentelor, stabilirea existentei unor avorturi spontane anterioare, a vârstei sarcinii, a concordantei dintre vechimea leziunilor traumatice și a stadiului clinic al sarcinii întrerupte, înlăturarea cauzelor posibile ce pot declanșa un avort spontan în cazul cercetat sunt câteva din preocupările medicului legist în exemplul prezentat, a căror elucidare este de natura a înlătura erorile judiciare grave.
O serie de dificultăți în aprecierea realității unui traumatism ce face obiectul unor cercetări judiciare le poate ridica diagnosticul diferențial cu unele leziuni posttraumatice mai vechi. Aici intervine cel de-al doilea element ce creste valoarea probatorie a expertizelor în domeniul leziunilor, a concordantei cu data incriminata de producere a acestora La capitolul privind leziunile traumatice externe se arata care sunt criteriile pe care se bazează aprecierea vechimii și succesiunii leziunilor traumatice primare, urmare a traumatismelor mecanice. Posibilitățile de apreciere a vechimii leziunilor cresc când victima este examinata la un interval de timp nu prea mare de la traumatism și devin mai mici în cazul unor leziuni vechi. Evident, aceasta afirmație este și în funcție de tipul și sediul leziunii, pentru fiecare tip de leziune existând criterii specifice de apreciere a vechimii (de ex., la echimoza, la plăgi sau la fractura). În fracturi exista de asemenea criterii radiologice bine cunoscute ce pot servi la aprecierea vechimii.
O alta dificultate în aceasta problema se poate ivi când procese morbide preexistente sau supraadaugate modifica evoluția obișnuita (diabet, infecție) sau când victima prelungește artificial evoluția prin diferite procedee, inclusiv tratament necorespunzător.
Una din problemele cu mare valoare probatorie este aprecierea mecanismului de producere a leziunilor traumatice mecanice. Lămurirea acestui aspect are o mare importanta pentru o încadrare juridica corespunzătoare faptei. În aceasta privința avem în vedere doua categorii de criterii: morfologice și topografice. Cu ajutorul criteriilor morfologice stabilim instrumentul vulnerant, chestiune ce prezintă o însemnătate majoră în cazul leziunilor grave mai ales când pe corpul victimei se găsesc leziuni de diferite tipuri. Stabilirea instrumentului cu care s-a produs o leziune ce a pus viata în primejdie, sau o leziune mortala contribuie direct la stabilirea vinovăției, puțind în același timp disculpa alte persoane implicate în agresiune. În identificarea agentului vulnerant au importanta forma echimozelor sau marginile plăgilor, dar nu în toate cazurile aceste caracteristici ale leziunilor conduc la identificarea acestuia: în aceste cazuri se încearcă stabilirea cel puțin a tipului de instrument vulnerant. Criteriul topografic are și el importanta în practica expertizei.
Astfel, sediul leziunii poate fi indicatoriu pentru mecanismul activ sau pasiv de producere a leziunilor (lovire cu sau de corp dur), precum și pentru poziția victimei fata de agresor.
Menționam ca un medic legist cu experiența se ferește de absolutizări în acest domeniu, iar datele de ancheta nu constituie decât orientări și nu criterii științifice. De exemplu, stabilirea faptului ca leziunea (plagă tăiată) se află dispusă Ia nivelul peretelui anterior al toracelui nu înseamnă în mod obligatoriu ca agresorul se afla în fata victimei, el puțind foarte bine sa acționeze și din spate. Criteriul topografic poate fi folosit și în diagnosticul diferențial dintre leziunile auto- și heteroprovocate. În încadrarea judiciară a faptei prezintă mare importanță aprecierea corectă a gravitații leziunilor corespunzător criteriilor oferite de legislația în vigoare. În funcție de numărul de ale de îngrijiri medicale, aprecierea se face de obicei cu anticipație, victima prezentându-se la examinare imediat după traumatismul suferit. Aceasta apreciere inițiala poate fi supusa erorii în cazul ivirii unor complicații.
Prelungirea timpului de îngrijiri medicale acordat inițial trebuie sa aibă la baza o documentație medicală corespunzătoare (fise de tratament cu menționarea datelor și a felului tratamentului), medicul legist trebuind sa cunoască ce a determinat prelungirea evoluției leziunii. Data fiind importantă stabilirii corecte a numărului de ale de îngrijiri medicale pentru justa încadrare a faptei în textul legii, nici o omisiune sau apreciere greșită nu este admisa în aceasta privința, întrucât aprecierea timpului de îngrijiri medicale echivalează practic cu aplicarea sentinței.
În rezolvarea tuturor acestor aspecte ridicate de practica judiciară, expertiza medico-legală întâmpina adesea dificultăți și are unele limite, ce corespund stadiului actual al dezvoltării științelor medicale și biologice. Dușmani ai unor aprecieri exacte sunt timpul, tendințele de simulare, evoluția atipica a unor leziuni posttraumatice, reactivitatea particulara a fiecărui individ, marea diversitate a împrejurărilor și mecanismelor de producere, preexistenta unor modificări lezionale netraumatice sau a unor afecțiuni capabile sa modifice evoluția obișnuită și nu în ultimul rând ceea ce Derobert considera ca „încredere trufașa în propriile convingeri, siguranța nemărginita a faptului analizat, surditate la argumentările contrarii, luarea dorințelor proprii drept realități”.
(48)
………………………………..
(54)
2. DISCUTII
Problema violentei intrafamiliale reprezintă astăzi obiectul unor studii și cercetări complexe interdisciplinare în încercarea de a găsi soluții eficiente și modalități optime în combaterea fenomenului.
Mutațiile intrafamiliale survenite în contextul profundelor transformări din viata sociala, se implică și se interconditionează reciproc, fenomenele noi apărute oglindindu-se fidel atât la nivelul structurii microclimatului familial cit și în societate.
În fata spectrului diversificat de probleme ridicate de violenta intrafamiliala, a complexității cauzelor care duc nemijlocit la apariția fenomenului, formularea unor soluții concrete cu aplicabilitate imediata este practic imposibilă, iar profilaxia primară ca și terapia trebuiesc strict individualizate, ele fiind condiționate în același timp de un sistem numeros de factori de ordin economic, psihic și cultural-educativ.
Studiul cazuistic rezultat din prelucrarea datelor obținute în urma examinării medico-legale asupra victimelor violentei intrafamiliale, oferă o privire de ansamblu asupra complexității fenomenului, evidențiind indicatorii principali asupra cărora în viitor trebuie să se acționeze cu mare consecventa pentru ameliorarea evidenta a acestor situații.
Daca etiologia violentei intrafamiliale este plurifactorială în anumite condiții determinate strict, în rândurile unui astfel de microclimat importanța deosebită rămâne cu precădere factorilor de media
Din studiul efectuat, rezulta ca în ceea ce privește pe agresori, ei reprezintă cel mai mare procent întâlnit în rândurile bărbaților, datorita pe de o parte forței fizice ca și existenta unei mentalități retrograde reînnăscute ale evoluției istorice a familiei.
În consecința, din aceasta cauza, marea majoritate a victimelor provin din rândurile femeilor, copiilor și bătrânilor.
Industrializarea și urbanizarea influențează în mare măsura membrii microclimatului familial, mai ales când la aceste persoane se suprapun și alți factori convenționali, de ordin educațional și cultural sau provin din familii dezorganizate afectate psihic sau de consumul abuziv de alcool și îndelungat.
S-a observat ca marea majoritate a agresorilor ca și a victimelor provin din mediul industrial și faptul nu surprinde pe nimeni, având în vedere problemele transformării survenite în viata cotidiana când industrializarea și urbanizarea se fac simțite pe măsura din ce în ce mai mare pe întregul mapamond.
Din totalul analizat, s-a evidențiat în mod cert rolul nociv, jucat de consumul ridicat de alcool care ajunge în final sa-i duca pe acești subiecți la dezagregarea fizica și psihica, morala, printre care în mod paradoxal se întâlnesc și indivizi care anterior acestor deprinderi, au deținut o buna poziție socială, fiind uneori și mulți licențiați.
Din lotul examinai, marea majoritate a agresorilor se aflau sub influența băuturilor alcoolice, având tendințe ancestrale, cu greu de stăpânit.
Se poate afirma în mod cert ca în special în astfel de cazuri, trebuie sa se acționeze ferm, începând cu nivelul familial și terminând cu cel instituțional și social, pentru evidențierea completa a unor practici și obiceiuri anacronice, pentru mutații în plan intelectual, în care gradul de cultură și civilizație trebuie ancorat puternic la realitățile și motivațiile vieții cotidiene pentru mobilizarea deplina a unor personalități în devenire sau chiar a reeducării indivizilor alunecați întâmplător datorita existentei pasagere a unor factori nocivi, spre panta abisală a marginii societății.
Din punct de vedere juridic, ar trebui întreprinse măsuri ferme în vederea incriminării ferme și a combaterii violenței intrafamiliale, acestea fiind considerate ca o infracțiune cu caracter special, distincte în incriminarea din Codul Penal.
În acest context toate organele de drept, competente în masuri diferite în soluționarea unor aspecte de situații, ar trebui sa acționeze prompt și eficace pentru asumarea acestor cazuri.
Munca desfășurată de organele judiciare și cele de asistenta a victimelor, este deosebit de importanta dar, trebuie sa fie clar ca problema rezolvării cazurilor de manifestare a violentei intrafamiliale care are o etiologie plurifunctională, ca o astfel de violenta trebuie combătută cu precădere de întreaga societate, având în vedere ca în caz contrar, agresorii vor continua sa ignore cu multa seninătate gravitatea faptelor lor ce au un caracter profund antisocial – în caz contrar – numărul victimelor din aceasta categorie uimind sa crească.
Este vorba în primul rând de asigurarea unor condiții optime de dezvoltare armonioasă a tuturor personalităților în formare, alături de asigurarea unor condiții superioare de sanogeneză somato-psihică în egala măsura pentru toți membrii societarii.
Aceste condiții sunt impuse tot mai mult de a se putea pune baze noi a relațiilor inter-umane, mai ales în condițiile edificării unei societăți avansate care va asigura în viitor un înalt grad de cultura și civilizație.
Cazuistica permite următoarele aprecieri:
În traumatologie, sarcinile expertizei medico-legale constau în examenul și aprecierea gravitații leziunilor și a bolilor posttraumatice, studiul traumatismului, stabilirea naturii agentului traumatic și a modului de acțiune și cercetarea raportului de cauzalitate, adică a corelației dintre traumatism și prejudiciul fizic produs.
În cadrul expertizei medico-legale. de mare însemnătate apare problema identificării fondului morbid preexistent, fie atunci când se constata asocierea lui cu leziuni traumatice recente, fie atunci când el este invocat ca fiind de origine posttraumatică.
De aceea în practica medico-legală se vorbește despre o cauzalitate primara necondiționata a unui prejudiciu fizic sau a unei boli și despre o cauzalitate condiționată de factori morbizi endogeni preexistenți traumatismului suferit de victima. Ca urmare, afecțiunea prezentă este rezultatul concurentei a doi factori: unul traumatic, altul morbid preexistent, ponderea fiecăruia trebuind sa fie bine evaluată.
Traumatismul poate agrava o stare morbida preexistentă (accelerarea evoluției unei boli, apariția de noi simptome, redeșteptarea unor focare vechi etc.) sau, în alte cazuri, o boală preexistenta poate agrava efectele traumatismului. Agravarea posttraumatică a unei afecțiuni anterioare va fi acceptată după verificarea posibilităților de a fi generata de traumatism. Pentru a se admite agravarea prin traumatism a unei afecțiuni preexistente, ea nu trebuie să se găsească în ultima faza evolutiva deoarece acest lucru da naștere la erori de interpretare.
Agravarea posttraumatică a unei afecțiuni preexistente trebuie sa se manifeste printr-un episod acut sau printr-un simptom nou, apărut la o distanta în timp nu prea lunga de la traumatism.
Un alt motiv important care impune studiul fondului patologic preexistent, este situația în care este necesara excluderea unor leziuni a fi urmarea unor acte de agresiune.
În alte cazuri, solicitanții se pot prezenta după un interval de timp mare de la presupusa agresiune, când leziunile pârtilor moi sunt deja vindecate.
Diferențierea de specialitate a fondului patologic preexistent este necesară și atunci când pacienții pot ridica pretenții pentru despăgubiri materiale în legătură cu lucrările dentare de înlocuire protetica pentru restabilirea întregii arcade și nu numai pentru leziunile posttraumatice propriu-zise.
Au fost remarcate:
– prevalenta sexului masculin, atât ca agresor cât și ca agresionat
– adresabilitatea victimelor fata de unitatea medico-legala este în general destul de rapida, majoritatea în cadrul unui interval de timp de ore-3 zile
– atât în mediul rural cit și urban persoanele cu nivel de educație mai redus au fost prevalente.
– traumatismele cu leziuni dentare și de părți mi au fost mai frecvente decât cele ce au interesat numai dintâi.
– în general nu au fost urmate de infecții
– vătămările corporale conf. art. 180 au fost prezente în 110 cazuri (47.61%).
– agenții traumatici folosiți au fost cel mai frecvent corpurile contondente (74.09%), mijloacele de apărare-atac proprii omului 21.6% (mâna și degetele + unghiile, dinții), altele 4.3%.
– ca leziuni traumatice primare cel mai frecvente au fost echimozele, urmate de hematoame, excoriații, cât și asocieri.
– topografic lezional cel mai frecvent au fost întâlnite traumatismele craniocerebrale, urmate de traumatisme toracice, traumatisme de membre, și asocieri poliltraumatologice.
– peste 50% dintre agresori au consumat alcool după declarațiile victimelor. Putini erau cunoscuți consumatori de substanțe cu efect deprimant asupra sistemului nervos central (barbiturice, transchilizante) care în asociere cu alcoolul pot avea urmări imprevizibile.
– agresiunile au fost unice în 58%.
3. PREZENTĂRI DE SPEȚE
l. Raport de expertiza medico-legală
M.I., 59 ani, sex feminin. Slobozia
Istoric: bolnava se internează în Clinica de chirurgie B.M.F. pentru tumefacție și dureri în zona unghiului mandibular drept, în urma unei loviri prin agresiune umana în urma cu 2 zile (16.05.1996).
Prezintă: – unghi mandibular, tumefacție moderata a regiunii, 8/6/1 cm, centrata de 1 echimoza violacee 4/3 cm.
Acuza dureri sapontan și la masticație.
Acte medicale: Din actul medical Sp. Clinic Stomatologie, nr. 234/18.05.1996, reiese: Examen obiectiv local exobucal
– tumefactie a zonei unghiului mandibular
– echimoza zonei tegumentare corespunzătoare
– dureri arc spontane și la presiune în zona gonionului drept Examen obiectiv local endobucal
– trismus
– echimoza a planșeului bucal drept
– impăstarea zonei vestibulare corespunzătoare gonionului drept.
Radiografia: se constata o demineralizare neomogena cu aspect pătat și reacție periostală – aspect de osteomielita Diagnostic: fractură de unghi mandibular. drept; demineralizare osoasa, osteomielita Tratament: complex al fracturii și al procesului osteomielitic.
Concluziile certificatului medico-legal: Numita prezintă leziuni traumatice ce au fost produse prin lovire cu corp dur. Leziunile constatate pot data din 16.05.1996 și necesita 35-40 zile îngrijiri medicale daca nu survin complicații. Leziunile traumatice au fost predispuse de preexistenta unor leziuni organice mandibulare în evoluție (osteomielita, osteoporoza).
Observații: Din punct de vedere medico-legal fractura se produce în urma unui traumatism minim iar investigațiile efectuate au descoperit fondul patologic preexistent. Cauzalitatea este directa mediata
II. Raport de expertiza medico-legală
Subsemnatul dr. …, medic primar legist, am dat curs solicitării Secției Parchetelor Militare formulate prin rezoluția din 13.04.2000 în dosarul nr.74/P/1998 și am efectuat la data 26.04.2000 expertiza medico-legala Al/5379/19.04.2000 privind pe numitul NC născut la data de 5.07.1974 domiciliat în București, str. Porumbacului 3 sector 6. În acest sens am dispus de Foia de observație clinica chirurgie, FO 2667/84/14.06.1990, Sp. Clinic Central de Copii, secția Chirurgie.
Obiectivele prezentei expertize:
Așa cum sunt precizate în rezoluția datata 13.04.2000 din dosarul 74/P/1998:
– leziunile suferite de partea vătămata și mecanismul producerii lor
– data producerii acestor leziuni
– numărul de zile necesar pentru vindecare
– daca aceste leziuni au pus în pericol viata pârtii vătămate.
Istoric
Citam din rezoluția datata 13.04.2000 din dosarul 74/P/1998: „În dimineața de 13 Iunie 1990, forțele de ordine au evacuat Piața Universității reținând pentru cercetări mai multe sute de persoane. Modalitatea de evacuare a Pieții Universității, fiind evident o acțiune tipica de forța, cât și reținerea mai multor sute de persoane constituie cei doi factori care au determinat… seara zilei de 13 Iunie 1990 într-o adevărata lupta de strada intre cele 2 categorii de forța Pe acest fond, în dimineața zilei de 14 Iunie, în București s-a deplasat o mare masa de mineri care, sub pretextul apărării oridinii constituționale, a dezlănțuit o adevărată stare de teroare asupra cetățenilor capitalei, concretizată prin agresarea unui număr mare de persoane întâlnite întâmplător pe strada în aceste împrejurări, partea vătămata NN este una din persoanele care au fost lovite în condițiile descrise mai sus”.
Acte medicale prezente:
Foia de observație clinică chirurgie, FO 2667/84/14.06.1990, Sp. Clinic Central de Copii, secția Chirurgie. Din cuprinsul acesteia reținem:
1. Diagnosticul la internare este „Policontuzionat. Plaga pavilionul urechii drepte”.
2. Istoricul bolii actuale: „În urma cu 2 ore în zona Pieții Unirii adolescentul este lovit suferind leziunile de mai sus. Se internează pentru tratament”.
3. Antecedente: hepatita epidemica apendicectomie.
4. Stare prezenta: „Tegumente și mucoase: plaga tăiata Ia nivelul lobului urechii drepte”.
5. Examen local:
„La inspecție se constata plaga tăiata lob ureche drept plagă contuză regiunea mastoidiană dreaptă plăgi excoriate regiunea paravertebrală interscapular și lombar dreaptă”.
Epicriza:” Copil internat la data și cu diagnosticul de mai sus. A fost sub observație. S-au efectuat toaleta, sutura pansamentul plăgii. Evoluție favorabilă Se externează cu recomandările de a reveni la control.
Durata internării: 14.06.1990-14.06.1990.
Concluzii
1. În urma analizei documentului medical înaintat se confirmă faptul că numitul NEAGU CONSTANTIN prezentă la data de 14 Iunie 1990 (data internării în spitalul Clinic Central de Copii, secția Chirurgie) un politraumatism facial, toracic și abdominal cu plăgi la nivelul fetei și excoriații pe trunchi. Aceste leziuni traumatice s-au putut produce prin lovire cu și de corp dur precum și cu corp tăietor sau tăietor-înțepător.
2. Leziunile traumatice ce fac obiectul prezentei expertize pot data din 14 Iunie 1990.
3. Au necesitat 5-6 zile îngrijiri medicale.
4. Leziunile traumatice în discuție nu au pus în primejdie viata victimei.
3. Raport de expertiză medico-legală
Subsemnatul dr. …, medic primar legist, am dat curs solicitării Secției Parchetelor Militare formulate prin rezoluția din 13.04.2000 în dosarul nr.74/P/1998 și am efectuat la data 26.04.2000 expertiza medico-legala A1/5379/19.04.2000 privind pe numitul NN domiciliat în București, str. Călărași 51 sector 3.
În acest sens am dispus de Foia de observație clinica chirurgie, FO 1666/18.06.1990, Sp. Universitar de Stomatologie București.
Obiectivele prezentei expertize:
Așa cum sunt precizate în rezoluția datată 13.04.2000 din dosarul 74/P/1998:
– leziunile suferite de partea vătămată și mecanismul producerii lor
– data producerii acestor leziuni
– numărul de zile necesar pentru vindecare
– daca aceste leziuni au pus în pericol viata pârtii vătămate.
Istoric
Cităm din rezoluția datată 13.04.2CXX) din dosarul 74/P/1998: „În dimineața de 13 Iunie 1990, forțele de ordine au evacuat Piața Universității reținând pentru cercetări mai multe sute de persoane. Modalitatea de evacuare a Pieții Universității, fiind evident o acțiune tipică de forță, cât și reținerea mai multor sute de persoane constituie cei doi factori care au determinat… seara zilei de 13 Iunie 1990 într-o adevărată luptă de stradă între cele 2 categorii de forță. Pe acest fond, în dimineața zilei de 14 Iunie, în București s-a deplasat o mare masă de mineri care, sub pretextul apărării ordinii constituționale, a dezlănțuit o adevărată stare de teroare asupra cetățenilor capitalei, concretizata prin agresarea unui număr mare de persoane întâlnite întâmplător pe stradă în aceste împrejurări, partea vătămata NS este una din persoanele care au fost lovite în condițiile descrise mai sus”.
Acte medicale prezente:
Foaia de observație clinica chirurgie, FO 1666/18.06.1990, Sp. Universitar de Stomatologie București reies următoarele:
1. Istoricul bolii actuale: „Internat în 15.06.1990 cu diagnosticul de fractură de mandibulă imobilizată în dimineața aceleași zile după o agresiune umană, fiind sub supravegherea organelor de ordine. Rezolvându-se problemele de ordin juridic, bolnavul este internat pentru precizare de diagnostic în clinica de chirurgie BMF București”.
2. Motivele internării: „Supravegherea evoluției după imobilizarea intermaxilară în ambulator, investigații paraclilnice pentru precizare de diagnostic”.
3. Antecedente și examene pe aparate și sisteme: relații normale.
4. Examen local:
– cervicofacial: Asimetrie facială data de rumefacția mediană inferioară și submandibulară bilaterală. Părțile moi infiltrate posttraumatic și dureroase submentonier și submandibular drept. Bazilara mandibulară acoperită de infiltratul posttraumatic. Fără tulburări nervoase.
Endobucal: dispozitiv de imobilizare intermaxilară în ațele ondulate și inele de cauciuc. Tumefacție vestibulară corespunzătoare 43-41. Ocluzie dentară corectă Igiena bucală deficitară.
Protocol operator: Pe data de 16.06.1990 „s-a practicat imobilizarea intermaxilară cu ațele ondulate și tracțiune elastica Ocluzie corectă.”
Epicriza:” Bolnavul a fost internat în perioada 15.06.1990- 18.06.1990 cu „Diagnosticul de fractura dubla de mandibula Se practica imobilizarea intermaxilară elastica în 16 06.1990 solicita externarea sub semnătura Va reveni ta control.”
În foaia de observație se menționează ca: „deoarece bolnavul a părăsit spitalul la cerere, nu s-au putut face investigațiile radiologice în vederea precizării sediului liniilor de fractura și eventualelor interesări dentoparodontale”.
Pe data de 16.06.1990 subfebril.
Concluzii
1. În urma analizei documentului medical înaintat se confirmă faptul că numitul NASTASE NICULAE prezenta la data de 16 Iunie 1990 (data internării în spitalul Universitar de Stomatologie București) un traumatism facial cu fractură dublă închisă de mandibulă. Aceste leziuni traumatice s-au putut produce prin lovire cu corp dur.
2. Leziunile traumatice ce fac obiectul prezentei expertize pot data din 13-14 Iunie 1990.
3. Au necesitat 45-50 zile îngrijiri medicale.
4. Leziunile traumatice în discuție nu au pus în primejdie viața victimei.
CONCLUZII
Numărul de zile de îngrijiri medicale trebuie înțeles ca un indicator al gravitații leziunilor traumatice și nu ca o contabilizare zi cu zi a zilelor de îngrijire medicala efectiv adresate leziunii traumatice și complicațiilor sale.
Pentru a aprecia gravitatea leziunilor traumatic ale unui caz medic legist nu va contabiliza numărul de z.i.m. ci se va orienta pentru aprecierea gravitații cazului după:
– timpul de îngrijiri medicale pentru a efectua aprecierea
– timpul necesar reinserției sociale a persoanei respective sau
– prognosticul funcțional al leziunilor sale chiar daca deficitul respectiv nu este apreciat ca infirmitate, etc, perioadele de imobilizare parțiala și de restricție a funcției complete
Uneori numărul de zile de îngrijire medicala nu reflecta întotdeauna gravitatea leziunilor suferite de o victima, prin aceasta creându-se premiza falsa ca expertul medic legist ar favoriza infractorul.
Pe de altă parte trebuie să evite erorile ce pot fi generate dintr-un plus de obiectivitate determinat uneori de căutarea obsesiva a obiectivării leziunilor traumatice și a cuantificării finale a leziunii celei mai grave, ceea ce poate crea o nedreptate lezională.
Expertiza medico-legală în vătămarea corporala privește leziunile traumatice obiective sau obiectivabile (metode paraclinice) iar pe cele funcționale le abordează în contextul traumatismului probat.
În absenta leziunilor traumatice obiective sau obiectivabile exprimă ca medico-legal nu se poate proba traumatismul ceea ce în înțelesul juridic al spetei înseamnă absența probării vătămării corporale prin probe biologice, rămânând ca unica posibilitate celelalte probe juridice din dosar (în principal administrarea probei cu martori).
Prezentarea tardiva la examinare prejudiciază diferențierea leziunilor posttraumatice de fondul patologic preexistent.
De aceea în practica medico-legală se vorbește despre o cauzalitate primara necondiționata a unui prejudiciu fizic sau a unei boli și despre o cauzalitate condiționata de factori morbizi endogeni preexistenți traumatismului suferit de victimă.
Vătămările corporale conf. art. 180 au fost prezente în 110 cazuri (47.61%).
Agenții traumatici folosiți au fost cel mai frecvent corpurile contondente (74.09%), mijloacele de apărare-atac proprii omului 21.6% (mina și degetele + unghiile, dinții), altele 4.3%.
Ca leziuni traumatice primare cel mai frecvente au fost echimozele, urmate de hematoame, excoriații, cât și asocieri. Ca simptom general cefaleea a fost predominanta.
Topografic lezional cel mai frecvent au fost întâlnite traumatismele cranio-cerebrale, urmate de traumatisme toracice, traumatisme de membre, și asocieri poliltraumatologice.
Peste 65% dintre agresori au consumat alcool după declarațiile victimelor, ceea ce demonstrează încă o data importanta factorului toxic.
Agresiunile au fost unice în 58%.
Medicul legist trebuie sa precizeze în ce măsura fondul morbid este consecința traumatismului sau din contra a favorizat producerea acestuia, măsura în care traumatismul a agravat afecțiunea preexistenta, pentru a putea face o apreciere justa a timpului de îngrijiri medicale necesare vindecării, precum și o corecta legătura de cauzalitate cu prejudiciul fizic incriminat.
Pe de alta parte actul medico-legal trebuie sa menționeze care este timpul de îngrijiri medicale ce se acorda în mod obișnuit în astfel de cazuri și dacă, în eventualitatea ivirii complicațiilor datorita temporizării tratamentului, sau daca de prelungirea timpului de îngrijiri medicale se face răspunzător solicitantul sau medicul terapeut
BIBLIOGRAFIE
MEDICINA LEGALĂ
TRATAT DE MEDICINA LEGALA vol. I, vol. II, Vladimir Belis, Editura „Medicala” – București 1995
PATOLOGIE MEDICO-LEGALA, Gheorghe Scripcaru; M. Ferbancea, Editura „Didactica și pedagogica” – București 1983
MEDICINA LEGALĂ, Moraru I., Editura „Medicala” – București 1958
INTRODUCERE în TEORIA și PRACTICA MEDIC1NEI LEGALE, J. Quai; M. Ferbancea; V. Margineanu, Editura „Dacia” Cluj-Napoca 1978 vol. I
DREPT PENAL
DREPT PENAL ROMAN PARTEA SPECIALĂ – Ediția a III-a revăzută și adăugită, Octavian Loghin, Tudorel Toader, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L. București 1998 DREPT PENAL – PARTEA SPECIALA, O. Loghin, A Filipaș, Editura „Didactică și Pedagogică” București 1983
DREPT PENAL – PARTEA SPECIALĂ, Gh. Nistoreanu, Ioan Moluar, Alexandru Boroi, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Valerica Lazar Editura „Continent XI” București 1995
CODUL JURISTULUI CODUL PENAL, Constantin Crișu, Nicorina Crișu Magraou, Ștefan Crișu, Editura „Argessis” 1996
EXPLICAȚII TEORETICE ALE CODULUI PENAL ROMÂN – PARTEA SPECIALĂ -vol. III, V. Dongoroz, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu, V. Rosca, S. Kahane, I. Fodor, I. Oancea, Editura „Academiei” București 1971
COD DE PROCEDURA PENALA ADNOTAT PARTEA SPECIALA – vol. II M. Apetrei, V. Dobrinoiu, V. Papadopol, Editura „Albastra” București 1997
REPERTORIUL LEGISLAȚIEI ROMANIEICONSILIUL LEGISLATIV EVIDENTA OFCIALA -31 dec. 1998, Editura „Lumina Lex” București 1999
DOCTRINA și JURISPRUDENȚA ROMANA REPERTORIU 1989-1994 Constantin Crișu, Nicorina Crișu Magraou, Ștefan Crișu, Editura „Argessis” 1995 PRACTICA și LITERATURA JURIDICA REPERTORIUL 1994-1997 Constantin Crișu, Ștefan Crișu, Editura „Argessis” 1998
JURISPRUDENȚA PENALĂ A CURȚII DE APEL BACĂU pe anul 1997 Dr. Augustin Ungureanu – judecător la Curtea de Apel Bacău, Editura „Lumina Lex” 1998
DREPT CIVIL
DREPT CIVIL TEORIA GENERALA A OBLIGAȚIILOR, Academician prof. dr. doc. Ion P. Filipescu, Editura „Actami” București 1994
CURS DE DREPT CIVIL PROPRIETATEA și ALTE DREPTURI REALE TEORIA GENERALA A OBLIGAȚIILOR CONTRACTE SPECIALE, SUCCESIUNI, Prof. univ. dr. Vasile Gionea, Editura „Scaiul” București 1970
DREPT CIVIL TEORIA GENERALA A OBLIGAȚIILOR – Ediție revăzută, Liviu Pop, Editura Fundației „Chemarea” Iași 1994
DREPT CIVIL TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Editura „Juridică”
RĂSPUNDEREA CIVILĂ, M. Anghel, Francisc Deak, Măriri F. Popa, Editura
„Științifica” București 1970
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ, Mihail Eliescu, Editura „Academiei” București 1972
TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR Tudor R Popescu, Petre Anca
Editura „Științifica” București 1968
RESPONSABILITATEA CIVILĂ DELICTUALĂ și CONTRACTUALĂ, Nicolae D. Ghimpa, București 1946
CODUL JURISTULUI CODUL CIVIL, Constantin Crișu, Nicorina Crișu Magraou, Ștefan Crișu, Editura „Argessis” 1996
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Leziunile Traumatice (ID: 155779)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.