Criminologia Accidentelor Colective Produse In Vestul Romani

=== CRIMINOLOGIA ACCIDENTELOR COLECTIVE PRODUSE ÎN VESTUL ROMÂNI ===

CUPRINS

MOTIVAȚIA LUCRĂRII

Perioada istorică pe care o traversăm, în care evoluția societății noastre se vrea și este spre aliniere la norme europene în toate domeniile ( administrativ, legislativ, medical, cultural) este firesc ca și în domeniul medicinei legale să depășim un anumit gen care pare uneori de rutină în administrarea probelor.

Accidentele de trafic rutier sunt uneori consecința numărului tot mai mare de conducători auto, dar și de pasageri transportați tot mai repede, tot mai departe, dar în condiții de siguranță nu întotdeauna perfecte; mă refer aici la turismul intern și extern în dezvoltare nestăvilită, realizat atât prin intermediul mijloacelor auto, cât și feroviare sau aviatice.

În acest scop, în partea generală a lucrării mele am încercat precizarea unor termeni precum: definiția accidentelor colective, clasificarea acestora, prezentarea în detaliu a celor mai frecvente tipuri de accidente colective, legislația în vigoare etc.; pentru ca în partea specială a lucrării să prezint accidentele de muncă produse în România în perioada de timp 2000-2004, cât și un detaliu al accidentelor produse în vestul României în aceași perioadă.

Raportat la criteriile de definire și clasificare ale accidentelor colective, am întreprins așadar, un studiu al cazurilor de accidente colective produse în zona de vest a țării, în încercarea de a valorifica o serie de aspecte de finețe privind rolul medicului legist în accidente colective. Studiul are caracter particular și prin aria de cercetare, întrucât motivat fiind de obiectivele propuse am inclus în cazuistica prezentată în măsura posibilităților de identificare a cazurilor și o serie de accidente colective produse în județele: Satu Mare, Sălaj, Bihor, Arad, Timiș, Hunedoara.

CAPITOLUL I

ISTORICUL ACCIDENTELOR COLECTIVE

Întrucât, de-a lungul istoriei au fost consemnate doar evenimente în care erau implicate un număr mare de victime sau cele care vizau o persoană importantă, relatări precise referitoare la accidentele colective sunt practic inexistente.

În antichitate, alături de incidentele cu număr mic de victime, se fac referiri la evenimente cu impact mare asupra societății, care presupun un număr mare de victime, situații denumite catastrofe sau dezastre. Trebuie precizat faptul că cele două noțiunii sunt identice ca semnificație, diferă doar ca zonă de utilizare, astfel dezastrul este un termen folosit în țările nordice, care a ajuns la noi prin intermediul limbilor anglo-saxone, iar catastrofa prin filieră francofonă.

Referiri la accidentele colective se fac începând cu epoca modernă, când odată cu dezvoltarea tehnologiei, a industrializării masive se produce o adevărată implozie de accidente colective de origine artificială cu persistența celor de origine naturală.

Odată cu apariția și utilizarea largă a mijloacelor de transport a crescut și numărul accidentelor sau atentatelor, situații în care consecințele umane pot fi dramatice, rezultând un număr mare de victime. Astfel în funcție de mijlocul de transport, vorbim de accident aerian, feroviar, maritim, rutier, accident de funicular și sau de telecabină.

Din istorie am ales câteva exemple, care au fost reprezentative pentru fiecare perioadă: preistorie, începuturile istoriei, antichitatea clasică, evul mediu, epoca modernă, perioada contemporană.

1.1. PREISTORIE ȘI ÎNCEPUTURILE ISTORIEI ( de la 3000 la sec.al VIII-lea î.Hr.):

Una dintre clasificările întâlnite în literatura de specialitate, împarte dezastrele după originea lor. Astfel pot fi dezastre naturale, care se împart la rândul lor în climatice (inundații, uragane, maree-gigante, avalanșe, secete cu foamete), geologice: (cutremure, alunecări de teren, erupții vulcanice etc.), bacteriologice (epidemii) și artificiale, care pot fi tehnologice (ex. pierderi de gaze toxice), sociale (ex. acte de terorism, revoluții, războaie), ecologice (ex. distrugerea unor specii de plante și animale).

Pentru perioada de început a istoriei, tipul de accidente cel mai frecvent precizat este cel de origine naturală, fapt evidențiat prin lecturarea următoarelor rânduri.

1.În anul 1500 î.Hr. un vulcan zguduie Mediterana.

Este vorba despre vulcanul de pe insula Thira (actuala Santorin) din arhipelagul Cicladelor, care erupe provocând pagube considerabile.

Arheologul grec Spiridon Marinatos emite în anul 1939 o teorie potrivit căreia erupția vulcanului ar fi răspunzătoare și de sfârșitul civilizației minoice din Creta.

1.2.ANTICHITATEA CLASICĂ ( sec.al VIII-lea î.Hr. sec. al IV- lea d.Hr.):

În această perioadă sunt descrise catastrofe de origine naturală, cu predilecție a celor geologice și bacteriologice. Caracteristic pentru această perioadă este faptul că se fac primele referiri cu privire la existența epidemiilor, enunțate de scrierile egiptene, mesopotamiene, indiene, chineze, cât și în Biblie.

1.2.1. INCENDIEREA ROMEI:

În noaptea de 18 spre 19 iulie anul 64 d. Hr. un incendiu violent devastează timp de nouă zile cea mai mare parte a orașului Roma, în urma căruia zece din cele paisprezece zone ale orașului au fost total sau parțial distruse. Nu se cunoaște numărul victimelor rezultate și nici factorul declanșator al incendiului, dar se presupune că împăratul Nero i-ar fi dat foc, acesta însă îi acuză pe primii creștini, aproximativ 200 din aceștia fiind executați.

1.2.2. DISTRUGEREA ORAȘELOR POMPEI ȘI HERCULANUM.

La data de 24 august 79 d. Hr. s-a produs un adevărat dezastru, reprezentat de erupția vulcanului Vezuviu, soldată cu dispariția ambelor orașe și cu moartea 2000 de locuitori.

În secolul al XVIII-lea, arheologii încep săpăturile pe amplasamentul celor două orașe, lucrările au fost finalizate după aproape 300 de ani.

1.2.3. EPIDEMIA DE CIUMĂ DIN ATENA, ANUL 429 î.Hr.

Epidemiile vechi, calificate drept ,,ciumă” sunt în realitate greu de identificat. Un exemplu concludent îl reprezintă epidemia izbucnită în anul 429 î.Hr. la începutul războiului peloponesiac într-un oraș suprapopulat cum era Atena acelor vremuri. Detalii asupra acestei epidemii au fost oferite de către istoricul Tucidide, scrierile acestuia având importanță istorică deosebită prin complexitatea lor.

1.3. EVUL MEDIU ( sec.IV-XV )

O caracteristică importantă a acestei perioade, în ceea ce privesc epidemiile este faptul că începând cu a doua jumătate a secolului IV, ciumei i s-a adăugat variola sau vărsatul negru, iar lepra a devenit endemică în toate țările Europei. Tot în această perioadă are loc descoperirea paraziților animali și a rolului lor în producerea bolilor, data precizate în vechile documente egiptene, cum este papirusul Ebers, care datează din anul 1500 î.e.n. descrie boala cauzată de viermele Heltu care poate fi identificat cu Ankylostoma duodenale și se citează viermii Holf (Ascaris lumbricoides), Pent (Tenia saginata ) și Herxetef (Enterobius vermicularis).

În secolele XIII-XIV sunt citate cazurile unor războinici samurai, care pentru a evita umilința captivității iar mai târziu pentru a-și demonstra credința față de stăpân, recurgeau la gesturi extreme și anume își autoprovocau moartea prin harakiri sau seppuku. Astfel, în situații de înfrângere în luptă aveau loc adevărate sinucideri colective, șefii de clan obligând sute de războinici la acest act disperat.

1.3.1. ,,CIUMA LUI IUSTINIAN” reprezintă prima epidemie de ciumă semnalată pe teritoriul european, care s-a dovedit a fi extrem de violentă, invadând întreaga Europă și având o durată de cincizeci de ani.

Epidemia debutează în anul 542, în portul egiptean Pelusa, pentru ca în anul următor să se extindă în Constantinopol, iar mai târziu în Italia, Spania, Galia și iarăși în Răsărit.

1.3.2. INUNDAȚII PE COASTA OLANDEZĂ

În anul 1134 în timpul unei puternice maree de echinocțiu, o furtună determină ruperea digurilor (dune de nisip ) frisone ( Friesland-regiune care a pierdut o parte considerabilă a terenurilor sale, în urma inundațiilor).

Nu există mărturii detaliate privind efectele catastrofei, dar se știe că inundațiile s-au repetat, distrugând fără încetare digurile care au trebuit permanent reconstruite.

1.3.3. EPIDEMIA DE CIUMĂ NEAGRĂ DE LA JUMĂTATEA SEC. AL XIV-LEA (1348-1350) poate fi considerată cea mai mare catastrofă demografică a Evului Mediu, debutând în Asia Centrală, unde în această perioadă au avut loc tot felul de calamități (inundații, cutremure și invazii de lăcuste).

Boala se redeșteaptă la jumătatea sec. al XIV-lea și culminează cu ciuma neagră (pesta are două forme de manifestare clinică: ciuma bubonică care se manifestă prin apariția unor poliadenopatii regionale de culoare închisă și ciuma pulmonară), care a făcut victime în întreaga Europă (aproximativ 25-40 milioane de victime), provocând panică și masacre.

Epidemia reapare în Constantinopol în 1466, apoi în Veneția în anul 1478, Lyon în 1628, Nimeguie în 1635, Londra în 1665, Marsilia în 1720. Se localizează apoi în Orientul Mijlociu, pentru ca spre sfârșitul sec. al XIX-lea să se concentreze în Asia, unde va genera epidemii ucigașe în India în anul 1896, respectiv China în anul 1910.

1.3.4. EPIDEMII DE CIUMĂ ÎN ȚARA NOASTRĂ:

De-a lungul istoriei nici țara noastră nu a fost ferita de aceasta maladie. Punctăm astfel cateva exemple relevante:

Ciuma din anul 1675, din Moldova sub domnia lui Dimitrie Cantacuzino.

Epidemia de ciumă din perioada 1718-1719, care a lovit Brașovul.

Ciuma lui Caragea din 1812-1814 a făcut 90.000 de victime, fiind se pare ,,importată” din Constantinopol.

O altă epidemie izbucnită odată cu războiul ruso-turc, în anul 1828, a atins Bucureștiul.

1.4. EPOCA MODERNĂ:

Sunt prezente în această perioadă catastrofele de cauză naturală cum sunt incendiile, cutemurele, dar apar și catastrofe de origine artificială, îndeosebi cele de trafic naval. Persistă totodată epidemiile, astfel încât în secolul al XVIII-lea se manifestă cu un caracter devastator variola (numărul victimelor făcute în perioada 1700-1800, numai în Europa este de aproximativ 60 milioane) și holera care numai în Moldova și Țara Românească a făcut 20.218 victime. În trecut epidemiile se clasificau în epidemii ,,mari” și epidemii ,,mici”. În prima categorie erau incluse molimele ,,accidentale” precum ciuma, variola, holera, iar în grupa ,,micilor epidemii” includeau bolile infecto-contagioase cu caracter endemic (se manifestă permanent într-un ținut, de obicei prin cazuri răzlețe): malaria, tifosul exantematic (în războiul Crimeei 1854-1855, francezii au pierdut 20.000 de soldați datorită rănirilor și 75.000 datorită bolilor, tifosul exantematic fiind principala cauză de deces), febră tifoidă, scarlatină, difterie (în țara noastră, prima epidemie de angină difterică s-a produs în anul 1869, când numai în București s-au înregistrat 1.100 de victime), poliomielită, rujeolă, tuse convulsivă, tuberculoză, gripă, sifilis etc.

1.4.1. INCENDIEREA LONDREI:

La data de 2 septembrie 1666 a început unul dintre cele mai teribile incendii din istoria occidentală. Nu se cunoaște cauza declanșării incendiului, dar au concurat la întreținerea acestuia o serie de factori: seceta, vântul puternic și calitatea construcțiilor (realizate din lemn, lipite unele de altele) s-a soldat cu cinci victime, orașul fiind distrus aproape în totalitate.

1.4.2. CUTREMURUL DE LA LISABONA:

De ziua Tuturor Sfinților, la data de 1 noiembrie 1755, un cutremur distruge Lisabona, provocând o inundație a râului Tajo și un incendiu cu durată de șase zile.

În urma dezastrului rezultă peste 100.000 de victime și aproximativ 80% din locuințe au fost distruse. Din această perioadă datează primele tehnici de consolidare a solului și edificii antiseismice împrumutate de la olandezi.

De precizat că în anul 1531 a mai avut loc un seism în Lisabona soldat cu mii de morți.

1.4.3. EPIDEMIA DE HOLERĂ:

Holera – boală adusă din Asia și care în sec. al XIX-lea ajunge în Europa și Africa, manifestându-se prin epidemia din 1830.

1.4.4. INCENDIUL DIN CHICAGO:

În anul 1871, orașul Chicago a fost distrus aproape în totalitate de un incendiu provocat de răsturnarea unei lămpi cu petrol uitată într-un grajd.

1.4.5. SEISMUL DIN SAN FRANCISCO:

În 18 aprilie 1906, o undă seismică de amploare considerabilă zguduie orașul și determină un incendiu care omoară 450 de persoane și distruge orașul aproape în totalitate.

1.4.6. NAUFRAGIILE SECOLULUI XX

Întrucât în această perioadă mijlocul de transport cel mai utilizat era reprezentat de nave, accidentele ale acestora enunțate de-a lungul istoriei sunt relativ numeroase, existând chiar o clasificare a acestora din punct de vedere al momentului producerii acestora. Întâlnim așadar accidente de trafic naval pe timp de pace sau pe vreme de război.

ACCIDENTE PE TIMP DE PACE

În anul 1904, pachebotul de croazieră General Slocum a luat foc în timp ce era ancorat în portul New York. În urma incidentului rezultă 1021 de victime, din care majoritatea erau copii.

Naufragiul Titanicului

În seara zilei de 14 aprilie 1912, Titanicul, cel mai mare și mai luxos pachebot al epocii se scufundă, împreună cu 2201 pasageri și membrii ai echipajului; în timp ce efectua prima sa traversare. Responsabil de producerea dezastrului este considerat căpitanul, care rula cu viteză prea mare pentru a putea evita aisbergurile (imense blocuri de gheață desprinse din banchize și duse de curenții marini), de care vaporul se ciocnește determinând deteriorarea acestuia la tribord, pe o suprafață de peste 90 m., sub linia de plutire. Evenimentul dramatic a făcut 1490 de victime, cel mai greu bilanț înregistrat vreodată de un naufragiu pe timp de pace.

În luna mai a anului 1914, o ciocnire între pachebotul englez Empress of Ireland și un cargou norvegian, pe Saint Laurent, face 1024 de victime.

În China, anul 1948, explozia navei Kianguia provoacă decesul a 1000 de persoane.

În Japonia în urma unei ciocniri, produsă la data 1954, luna septembrie, a dus la 1172 de victime.

Naufragiile sunt relativ frecvente în această perioadă, astfel în anul 1986 din ianuarie până în mai au avut loc patru naufragii în: Vietnam, China și două în Bangladeș, soldate cu decesul a 661 de persoane.

În martie 1987, feribotul britanic Herald of Free Enterprise, se scufundă în portul belgian Zeebrugge, ucigând 189 de pasageri. Implicată în producerea incidentului a fost eroarea umană și anume o ușă neînchisă bine.

ACCIDENTE ÎN VREME DE RĂZBOI

În mai 1915, pachebotul englez Lusitania a fost scufundat de către un submarin german, bilanțul 1198 de morți.

În februarie 1916, crucișătorul francez Provence se scufundă împreună cu 3100 de persoane.

La data de iunie 1940, în urma bombardării pachebotului englez Lancastria, în apropierea localității Saint-Nazaire își pierd viața 6000 de persoane.

În urma torpilării navelor germane Wilhelm Gustloff și Gal Steuben, la data de ianuarie 1945, rezultă 6800 de victime.

1.4.7. GRIPA SPANIOLĂ:

Epidemia de gripă declanșată în august 1918, produce în întreaga lume în numai opt luni peste 20.000.000 de victime.

Prima epidemie de gripă identificată cu certitudine în Europa, datează din anul 1530.

PERIOADA CONTEMPORANĂ ( 1945- până în prezent )

Epocala descoperire a secolului XX este reprezentată de energia nucleară, astfel încât la data de 27 iulie 1954 intră în funcțiune prima centrală atomoelectrică în U.R.S.S., pentru ca în decursul aceluiași an în S.U.A. să se realizeze primul submarin atomic.

În această perioadă, explozia demografică și expansiunea economică din țările occidentale au determinat o creștere a frecvenței accidentelor artificiale, cu predominanța celor de trafic rutier, feroviar, aviatic, la care se adaugă accidente așa zise specifice perioadei contemporane, reprezentate de accidente nucleare, accidente ale unor submarine, accidente ale unor nave cosmice. O problemă majoră a zilelor noastre o reprezintă terorismul, în care medicina legală își aduce substanțial aportul prin soluționarea unor obiective precum: identificarea cadavrelor ( o problemă importantă este reprezentată de stabilirea identității teroristului), stabilirea cauzelor de deces, a tipului de leziuni etc. Așadar, violența atinge cote spectaculoase, demonstrate prin cazurile de sinucideri colective ( în rândul membrilor ordinului Templului Solar în Elveția, Franța, Canada), cât și prin extinderea terorismului.

Persistă și în zilele noastre catastrofe naturale reprezentate îndeosebi de cutremure, inundații. În ceea ce privesc cutremurele s-au înregistrat în lume, din 1900 până în prezent o medie de 18 cutremure mari (7-7,9 grade Richter) și un seism de peste 8 grade Richter pe an.

La data de 22 mai 1960 s-a produs un mare cutremur care a avut epicentrul în Chile, cu magnitudine de 9,5 pe scara Richter, făcând aproximativ 5.000 de victime în Chile, Hawai, Filipine, Japonia și pe coasta de vest a S.U.A.

Un alt cutremur de intensitate mare (8 grade pe scara Richter) s-a produs în China, localitatea Thangshan, pe 27 iulie 1976. În urma seismului s-au raportat 255.000 de morți.

La noi în țară s-au produs, în ultimii o sută de ani două cutremure importante: cutremurul din 10 noiembrie 1940 care a avut 7,4 grade Richter și a durat aproximativ 50 de secunde, făcând numai în București peste 400 de victime (majoritatea prin prăbușirea blocului Carlton) și cutremurul din 4 martie 1977. Acesta a avut magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter și s-a soldat cu 1570 de morți.

1.5.1. CATASTROFA DE LA CERNOBÎL:

La data de 26 aprilie 1986 s-a produs un grav accident la unitatea numărul 4 a centralei nuclearo-electrice de la Cernobîl. Accidentul s-a produs în timpul efectuării unor teste, în condiții ce au încălcat regulile de securitate. A rezultat distrugerea reactorului, cu eliminarea unei mari cantități de substanțe radioactive în mediu (Cs-137). Consecințele exacte ale accidentului asupra populație nu se cunosc, singura manifestare vizibilă privind starea de sănătate, rămâne cancerul tiroidian la copii, temuta creștere a cazurilor de leucemie nu s-a materializat.

1.5.2. EXPERIENȚE NUCLEARE:

Poligonul de la Semipalatinsk, localitate situată în sudul Kazahstanului a funcționat din 1949 până în1963, iar până în anul 1989 s-au făcut încercări subterane. Epidemiologii relatează că un număr de aproximativ 500.000 de persoane au fost afectate de exploziile din atmosferă.

Experiența de la Totsk.

În anul 1954, în Kazahstan s-a testat o nouă armă nucleară. În acest scop, explozia a avut loc în mijlocul a 44.000 de soldați împărțiți în două grupuri (în 1992, doar 1000 de soldați mai erau în viață).

1.5.3. ACCIDENTELE ALE UNOR SUBMARINE:

La data de 25 august 1949, submarinul american Cochino s-a scufundat în apele Norvegiei, ca urmare a unei explozii survenite în compartimentul bateriilor de acumulatoare. Incidentul s-a soldat cu pierderea echipajului și scufundarea navei.

În ianuarie 1950, submarinul englez Truculent s-a ciocnit în estuarul Tamisei, la suprafața apei cu un tanc suiedez. Deoarece în momentul coliziunii ușile compartimentelor etanșe ale submarinului erau deschise, apa a pătruns în toate compartimentele și în aproximativ două minute acesta s-a scufundat împreună cu 64 de membrii ai echipajului.

Submarinul atomic Thresher, la data de 10 aprilie 1963, în timpul unei scufundări la mare adâncime în nordul Oceanului Atlantic a dispărut împreună cu cei 129 membrii ai echipajului. Cauza producerii a fost chiar proiectul de realizare a submarinului, care prevedea un număr inexplicabil de mare de conducte de apă dispuse în interiorul acestuia.

1.5.4.ATACURI TERORISTE:

Acestea reprezintă o realitate a zilelor noastre, o adevărată „ industrie a morții”, fapt ilustrat de mine în rândurile următoare prin câteva exemple sugestive.

Astfel, în martie 1995, în metroul din orașul Tokio, a avut loc un atac terorist cu gaz sarin, care s-a soldat cu 12 morți și mii de răniți.

ATACUL DIN 11 SEPTEMBRIE 2001

Evenimentul a debutat cu deturnarea a patru avioane în intervalul de timp 7:45-8:10. În urma deturnării au fost atinse trei ținte, după cum urmează: turnul de Nord al Complexului World Trade Center a fost lovit la ora 8:45, de avionul Boeing 767 între etajele 93 și 98, în timp ce turnul de Sud a fost lovit de același tip de avion între etajele 78 și 84 ( de precizat că fiecare dintre cele două avioane avea la bord 137 de pasageri și un echipaj format din 20 de membrii); la ora 9:43 un avion Boeing 757 cu 58 de pasageri și un echipaj de 6 membrii la bord s-a prăbușit în clădirea Pentagonului, reprezentând a treia țintă a atentatului (bilanțul atentatului 190 de morți); singurul avion care nu și-a atins ținta a fost doborât chiar de pasageri.

În urma cercetărilor FBI s-a stabilit că atacul de pe 11septembrie 2001 a fost executat de 19 teroriști împărțiți în patru echipe, aparținând organizației teroriste al-Qaeda.

Aceste atacuri au fost urmate de una dintre cele mai mari explozii de angoasă și anxietate din istoria Statelor Unite.

ALTE ATENTATE TERORISTE PUSE ÎN SEAMA ORGANIZAȚIEI AL-QAEDA

– În 1993, explozia din garajul subteran al WTC, al unui camion-capcană s-a finalizat cu decesul a șase persoane și evacuarea celor două turnuri.

– În 1996 atacul asupra unei tabere militare din Arabia Saudită s-a soldat cu 19 victime.

– Bombardamentul asupra ambasadelor Statelor Unite din Kenia și Tanzania, din anul 1998 s-a soldat cu peste 200 de morți.

– În anul 2000, un atac sinucigaș la bordul distrugătorului USS Cole, ancorat în largul coastelor Yemenului s-a soldat cu moartea a 17 marinari.

1.5.5. ACCIDENTE AVIATICE:

Cu toate că avionul a fost declarat cel mai sigur mijloc de transport, evenimente aviatice soldate cu pierderi de vieți omenești sunt relativ frecvent întâlnite și au impact mare asupra populației, datorită mediatizării acestora și a numărului mare de victime rezultat.

Am spicuit în continuare câteva exemple de catastrofe aviatice.

La data de 26 mai 1991, după aproximativ 20 minute de la decolare, avionul Boeing-767 al Companiei ,,Lauda Air” se prăbușește făcând 223 de victime, cauza accidentului fiind o defecțiune tehnică.

La data de 11 iulie 1991, pe pista aeroportului saudit King Abdul Aziz se prăbușește, din cauza unei erori de pilotaj, avionul nigerian DC-8. Ca urmare, decedează 263 de persoane aflate la bord.

În 11 ianuarie 1993, la cinci minute de la decolare, avionul HS-748 a luat foc. Decizia de a ateriza forțat nu a dat rezultate, avionul s-a distrus 17 persoane au decedat, iar 14 au fost rănite.

La data de 4 octombrie 1992 un avion B-747 care transporta 114 tone de mărfuri, imediat după decolarea din aeroportul Amsterdam a raportat incendii la două motoare, motiv pentru care a cerut aprobarea de a se întoarce în aeroport. S-a prăbușit însă peste oraș distrugând două blocuri și declanșând un imens incendiu. Numărul victimelor indică: 12 aflate la bord și peste 240 pe sol.

La data de 8 februarie 1993, un Tupolev-154 iranian s-a ciocnit în zbor cu un avion de vânătoare tip Suhoi. Ambele epave au căzut la 15 km. de Teheran, cei 135 de pasageri ai avionului au decedat.

În ziua de 8 martie 1994, pe aeroportul indian Bombay s-a produs un accident soldat cu distrugerea a două aeronave și decesul a șase aviatori. Avionul Boeing-707, care executa zbor de antrenament în zona aeroportului a aterizat pe o aeronavă Iliușin-86 care staționa pe pistă.

1.5.6. EXPLOZIA NAVEI SPAȚIALE COLUMBIA:

La data de 1 februarie 2003, când întreaga lume aștepta să privească aterizarea navetei spațiale Columbia, aceasta a explodat la 63 de km deasupra Texasului. Columbia era cea mai veche navetă spațială din flota NASA, aceasta urmând a finaliza a 113-a misiune spațială, după lansarea din 16 ianuarie.

Cauza producerii exploziei se presupune a fi avarierea unor plăcuțe din scutul termic al navei (aceasta era acoperită cu 22.000 de plăcuțe protectoare termic, realizate din ceramică), de precizat însă că au existat avertizări referitoare la starea precară a navei. Accidentul s-a soldat cu dispariția echipajului, cei șapte astronauți, specialiști în diverse domenii având la bordul navei rezultatul unor experimente important.

1.5.7. SINUCIDERI COLECTIVE:

Din datele transmise de Mediafax, reiese că nenumărați japonezi suferind de depresii își dau întâlnire pe Internet cu alte persoane asemenea lor, rezultând consecințe nefaste (pe aceste pagini de Internet se găsesc anunțuri, răspunsuri și sfaturi legate de suicid, adevărate manuale de suicid). Din datele poliției reiese că un astfel de eveniment organizat prin intermediul Internetului s-a soldat cu moartea prin asfixie a 9 tineri cu vârsta cuprinsă între 20-30 ani. Sinuciderea colectivă s-a produs într-o mașină în apropierea orașului Tokio.

Un eveniment similar s-a produs în sudul Japoniei, în luna noiembrie a anului 2004, când au fost găsiți decedați într-o mașină în localitatea Fukuoka doi bărbați de 25 și 21 ani, și o femeie de 20 ani. În urma anchetei s-a stabilit că este probabil ca actul colectiv să fie organizat prin intermediul Internetului întrucât cele trei victime sinucigașe erau originare din diferite regiuni ale arhipelagului (relatează AFP).

Organizația Internațională Noua Acropolă este o organizație, care după cum indică numele își are rădăcinile în Grecia clasică, și a cărei obiective vizează renașterea culturală pentru secolul XXI, luptând împotriva oricăror forme de superstiție, satanism, de căutare a unor puteri supranaturale sau de exploatare a omului de către om. Organizația desfășoară acțiuni de ajutorare umanitară în regiunile planetei afectate de dezastre naturale, regiuni în care există sedii locale OINA.

CAPITOLUL II

NOȚIUNI PRIVIND CRIMINOLOGIA ACCIDENTELOR COLECTIVE

2.1.DEFINIȚIA CRIMINALISTICII :

Criminalistica reprezintă știința care elaborează metode tactice și mijloace tehnico-științifice de descoperire, cercetare și prevenire a faptelor penale (rol în combaterea și prevenirea faptelor ilicite).

2.1.1.CONEXIUNI :

Criminalistica are legături cu științele juridice (drept procesual penal, drept penal, criminologia) și cu unele științe nejuridice (medicina-legală, psihologia, psihiatria, chimia, fizica judiciară). În lupta împotriva infracționalității, criminalistica și criminologia se completează reciproc astfel încât criminologia studiază starea și dinamica fenomenului infracțional, a cauzelor care îl generează, pe când criminalistica se ocupă de infracțiuni concrete, ambele elaborând măsuri specifice de prevenire .

Criminalistica stabilește împrejurările și modul de producere al faptelor, pe când medicina-legală stabilește natura leziunilor, vechimea, răsunetul asupra întregului organism .

2.1.2.RAMURI:

În cadrul criminalisticii s-a dezvoltat o ramură BIOCRIMINALISTICA al cărei obiectiv este identificarea de persoane, efectuată pe baza urmelor biologice (sânge, spermă, salivă, fire de păr, urme lăsate de dinți) studiate prin metode biochimice și biofizice.

BIOTRASEOLOGIA (capitol al biocriminalisticii) se ocupă cu cercetarea și identificarea urmelor biologice găsite la locul faptei, pe îmbrăcăminte, obiecte contondente și victime.

TRASEOLOGIA reprezintă domeniul criminalisticii care se ocupă cu studiul urmelor de măini, picioare, dinți, instrumente de efracție, mijloace de transport etc. în vederea identificării obiectelor care le-au creat.

2.2. DEFINIȚIA CRIMINOLOGIEI :

Conform definiției dată de ONU în 1990 criminologia reprezintă știința care analizează cauzele și factorii favorizanți ai fenomenului infracțional, elaborând politici de prevenire și de justiție penală, evaluând costul social și urmărind realizarea de strategii globale de intervenție preventivă corespunzătoare realităților și nevoilor sociale.

În traducere directă (“crimen”-crimă, ”logos”-știință) înseamnă știința care se ocupă cu studiul criminalității.

2.2.1.CONEXIUNI:

Criminologia are conexiuni importante cu medicina-legală al cărei rol este de cunoaștere științifică a cauzelor crimei, cât și cu criminalistica care determină perfecționarea mijloacelor de descoperire a crimei și de luptă cu criminalitatea.

2.2.2.CLASIFICARE :

a. generală- cercetează cauzele, prevenirea și tratamentul delincvenței elaborănd teorii.

b. specială- studiază aspectele individuale ale crimei sau pe grupe de populație, pe grupe de infracțiuni, cercetează rezultatele luptei cu cu crima.

c. sectoriale- ex. criminologia clinică care studiază personalitatea infractorului.

DATE GENERALE PRIVIND ACCIDENTELE COLECTIVE:

2.3.1.DEFINIȚIA ACCIDENTELOR COLECTIVE:

Noțiunea de dezastru (catastrofă) poate fi abordată în funcție de evenimentul inițial:

Accidentul: este un eveniment ce apare brusc și imprevizibil, provocând în organism o leziune sau o tulburare funcțională permanentă sau pasageră (Robert).

Catastrofa: este un fenomen de amploare mult mai mare ce produce în existența unui individ o bulversare completă a ordinii lucrurilor sau chiar un sfârșit violent .

Este sinonimă cu calamitatea, cataclismul, dezastrul sau drama .

Calamitatea: este o nenorocire publică, din care fac parte foamea, războiul, epidemiile.

Cataclismul: cuvântul provine de la grecescul “kataklusmos” ce semnifică inundație și poate produce bulversări ale suprafeței pământului prin cutremure, potop.

Dezastrul: provine din “disastro” termen astrologic care semnifică un eveniment funest, nenorocire foarte gravă și prin extensie distrugeri și ruine. Semnifică influiența unui astru care încetează să fie favorabil, în revers este o nenorocire produsă de soartă.

Flagelul: reprezintă toate calamitățile naturale mari, care se pot abate asupra unei populații: avalanșele, inundațiile, mareele gigante.

Sinistrul: constituie un eveniment catastrofic natural, cauzat de intemperii și care produce distrugeri și pierderi (incendii, inundații, naufragii, cutremure etc.).

Concluzionând se poate defini o catastrofă ca fiind un eveniment inopinant și neobișnuit, survenit brusc, de mare amploare, lovind o colectivitate și antrenând pagube importante atât pe plan uman (număr mare de victime ), cât și pe plan material (deteriorări și distrugeri ale mediului înconjurător).

Definițiile enunțate anterior au mai mulți factori comuni și anume: caracterul colectiv al evenimentului, caracterul brutal, caracterul neobișnuit prin natura sa și caracterul distrugător.

Prin definiție, dezastru în masă reprezintă un eveniment care nu este în relație de cauzalitate directă cu un act de război și care produce pierderea a cel puțin 10 vieți omenești; sau în care rezultă mai multe cadavre decât pot fi investigate prin resurse locale.

Definiția accidentului (conform D.E.X.) eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor, provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea.

Deoarece într-un accident pot fi implicate o persoană sau un grup de persoane, motiv pentru care voi încerca o precizare a noțiunilor: accident individual, accident colectiv, dezastru. Astfel, în funcție de numărul persoanelor implicate într-un eveniment soldat cu răniri sau pierderi de vieți omenești, întâlnim următoarele situații:

accident individual – ce presupune o singură victimă;

accident colectiv – presupune participarea unui număr relativ mic de persoane (trei), legea 90/1996 republicată în 2002, art.26.

dezastrul este definit în funcție de numărul victimelor implicate în același eveniment, presupunând un număr de peste 6 sau peste 10 victime.

Din punct de vedere al capacității de răspuns a instituțiilor specializate, pot fi:

accident colectiv – reprezintă situația de criză, urgență, din care rezultă un număr mai mare de 6 victime, produse de același agent vulnerant; pentru soluționarea căruia sunt suficiente mijloacele locale.

dezastrul – situația de criză, urgență în care capacitatea de răspuns a instituțiilor locale abilitate este depășită, necesitând intervenția structurilor de resort județene, naționale sau internaționale.

Reiese că accident colectiv nu reprezintă numai evenimentul soldat cu 3-10 victime, noțiunea putând fi utilizată și pentru situațiile din care au rezultat peste 10 victime în același timp și din aceeași cauză, în cadrul aceluiași eveniment; motiv pentru care propun în mod arbitrar folosirea noțiunii accident colectiv pentru accidentele care se soldează cu un număr de victime cuprins în intervalul 3 (trei)-20 (douăzeci), rezultate din același eveniment.

2.3.2.ROLUL MEDICULUI LEGIST ÎN ACCIDENTE COLECTIVE

În mod curent, medicina legală abordează accidentele în care sunt implicate un număr relativ mic de persoane (accident individual, accident colectiv), procedând la stabilirea tipului de leziuni, a mecanismului de producere a acestora, a cauzei morții, felul morții, identificarea victimei, prin examinarea persoanelor în viață, a cadavrelor sau prin examinarea produse biologice. Și în accidentele soldate cu un număr mare de victime medicina legală își aduce aportul la identificarea victimelor, dar în aceste situații legislația în vigoare nu impune efectuarea obligatorie a autopsiei medico-legale.

2.3.3. CLASIFICAREA ACCIDENTELOR COLECTIVE

Deoarece nu am întâlnit în literatura de specialitate o clasificarea accidentelor colective, voi încerca o abordare personală a acestora, împărțindu-le după origine și din punct de vedere al perioadei istorice pe care o trăim.

Astfel încât, după originea lor accidentele colective pot fi:

naturale : reprezentând fenomenele naturale, care apar de obicei prin surprindere și care determină un număr mare de victime, cât și distrugeri de bunuri și valori materiale ex. cutremure, inundații, uragane, alunecări de teren etc.

legate de activități umane (artificiale):

– accidente de trafic rutier, feroviar, maritim, aerian, funicular;

– accidente în legătură cu activități tehnologice industriale;

– accidente în legătură cu agenți biologici;

– accidente produse în legătură cu utilizarea armelor de foc, a substanțelor incendiare și a substanțelor explozive.

Clasificarea accidente colective în epoca modernă:

de trafic: rutiere, aeriene, feroviare, navale;

în legătură cu activitatea nucleară și alte radiații;

în legătură cu substanțe chimice (ex. intoxicații);

în legătură cu agenți biologici;

în legătură cu arme de foc convenționale;

în legătură cu substanțe explozive, substanțe incendiare;

legate de o anumită profesie (accidente colective de muncă).

2.3.4. METODOLOGIA DE LUCRU:

Eficiența intervenției este potențată de aplicarea unor planuri de intervenție prestabilite, testate prin simulare și adaptate fiecărei situții în parte.

Rolul legistului in orice accident colectiv tinde să aibă legatură cu un număr de etape strâns unite între ele, succesul investigatiilor fiind garantat de lucrul in echipă. Legistul intervine în: izolarea zonei, activități de preidentificare, stabilirea schemei probabile a mecanismului de producere a dezastrului și a cauzelor, la sediu definitivarea identificării și stabilirea cauzei de deces.

CONSTITUIREA UNEI ECHIPE MIXTE:

Aceasta va fi compusă din: procurori si ofițeri de poliție (criminaliști ) a căror sarcină este examinarea probelor materiale, interogarea eventualilor martori sau suspecți, stabilirea cauzelor producerii accidentelor. Poliția împreună cu alte servicii de urgență ( servicii de ambulanță si servicii de pompieri ) va realiza salvarea si transportarea supraviețuitorilor de la locul faptei; tot polițiștii sunt cei care vor proteja locul.

Medicii legiști vor participa și ei la examinarea locului incidentului și la recuperarea rămășițelor umane.

Din echipă mai pot face parte experți antropologi, stomatologi, chirurgi buco-maxilo-faciali, personal științific auxiliar în vederea identificării victimelor, a stabilirii cauzei morții si a furnizării unor informații specifice ajutătoare.

b) ROLUL COMPONENȚILOR ECHIPEI MIXTE:

– procuror- șeful echipei, va organiza ședințe de lucru, va supraveghea desfășurarea cercetărilor și va ține legătura cu autoritățile locale cărora le va solicita ajutor la nevoie.

medici legiști, stomatologi, alți specialiști –vor identifica victima, vor stabili mecanismul de producere a leziunilor și vor stabili cauza de deces.

criminaliști –stabilesc perimetrul de lucru, efectuează schița de lucru, fotografii, casete video privind cercetarea la fața locului, ridicarea corpurilor delicte, depozitarea obiectelor personale ale victimelor.

experți tehnici care vor efectua expertize tehnice în funcție de tipul accidentului ( analiza cutiei negre în cadrul accidentelor aviatice; starea tehnică a vehiculului în accidente rutiere, dozări chimice în intoxicații colective ).

CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI:

Locul dezastrului trebuie împrejmuit printr-un cordon de securitate, există un singur loc de acces prevăzut cu un registru al persoanelor al căror acces este permis. Fiecare membru al echipei trebuie să posede o cartelă de identificare pe baza căruia se face accesul. Este necesar ca examinarea la fața locului să se desfășoare cât mai repede de la producerea dezastrului, deoarece, în timp, urmele sau probele se pot modifica sau pot dispărea.

În cazul în care accidentul implică riscuri de contaminare (fizică, chimică, biologică) cei împlicați în recuperea cadavrelor vor purta echipament de protecție. Odată ce locul a fost declarat sigur (explozii secundare, incendii, prăbușiri) echipa va începe cercetarea pentru identificarea cadavrelor, rămășițelor umane, obiecte personale, alte probe materiale. Este necesară înregistrarea cât mai exactă a poziției victimelor și pe cât posbil o ilustrare video sau foto a etapelor îndepărtării cadavrelor. Se vor folosi etichete impermeabile în mai multe exemplare care se vor atașa fiecărui cadavru, respectiv fragment, locului de unde acestea au fost ridicate, pe locurile unde au fost ridicate, pe exteriorul sacului de transport și pe documentele ce ilustrează locul accidentului. Se va face o hartă a locului accidentului, se va împărți suprafața în sectoare și se va nota poziția rămășițelor umane și a altor probe materiale. Dacă incidentul este de genul unui accident aerian ce implică dezintegrarea corpurilor, fiecare segment găsit va fi etichetat, pus într-un sac și marcat pe schemă ca și un cadavru integru. Este necesar să supravegheze foarte atent ca numai elementele care aparțin cu siguranță aceluiași corp să fie sigilate împreună.

Un membru al echipei se va ocupa de numerotarea probelor, numerotarea fiind efectuată cât mai simplu posibil (ex: 1, 2, 3), însemnându-se și poziția de pe hartă prin folosirea unor coordonate. Obiectele personale găsite asupra cadavrului vor fi lăsate la locul lor, eventual introduse într-o pungă de plastic care va însoți cadavrul.

Cercetarea locului faptei cuprinde 2 etape:

Etapa statică, în care se efectuează cercetarea urmelor, precum și a obiectelor găsite la fața locului fără ca ele să fie deplasate; se delimitează și izolează locul accidentului, se facilitează acordarea primului ajutor victimelor și dacă este nevoie se expediază la spital. Totodată se efectuează harta locului accidentului.

Etapa dinamică, în această etapă se procedează la examinarea obiectelor din perimetrul cercetat, după ce acestea sunt deplasate și ridicate. Desfășurarea cercetării de la centru spre periferie ori de la margini spre centru se alege în funcție de particularitățile locului și accidentului.

RIDICAREA CADAVRELOR ȘI A CORPURILOR DELICTE

Principii de bază:

nici un cadavru, respectiv fragment uman, nu va fi ridicat de la locul accidentului până când poziția sa nu va fi înregistrată. (etichetă, steag, marker rezistent la apă);

fiecare cadavru sau fragment va fi numerotat, etichetat (eticheta se atașează cadavrului, nu obiectelor personale sau îmbrăcăminții);

înainte de ridicare fiecare cadavru va fi plasat într-o folie rezistentă, care va fi numerotată cu același număr ca și cadavrul;

hainele și lucrurile personale se înfoliază, atenție deosebită cu obiectele pierdute sau aflate în apropiere care nu se pun în aceeași folie deoarece pot duce la o identificare incorectă;

Rămășițele umane carbonizate necesită măsuri speciale de ridicare și transport, astfel încât extremitatea cefalică se înfășoară în folie de plastic, apoi cadavrul va fi introdus în saci speciali pentru a preveni dislocarea sau pierderea segmentelor (piese dentare).

Dacă este posibil se vor folosi pentru transport vehicole frigorifice.

După ridicarea cadavrelor este important să se repete cercetarea la fața locului, în vederea eventualelor fragmente umane sau obiecte personale rămase neobservate. În acest sens, se va săpa pământul și se trece prin site pentru recuperarea unor bijuterii, dinți, fragmente de proteze ce vor ajuta la identificare.

Corpurile delicte ambalate, etichetate și numerotate sunt trimise laboratoarelor de specialitate fiind însoțite de adrese prin care se menționează întrebările organelor de anchetă; intră în atribuțiile poliției incluzând și bunurile materiale găsite asupra victimelor.

e) TRANSPORTUL CADAVRELOR

Legislația în vigoare prevede ca transportul cadavrelor care urmează să fie autopsiate, să fie efectuat cu vehicule special amenajate, aflate în dotarea unităților medico-legale, sau cu alte mijloace. Transportare cadavrelor este permisă dacă acestea dețin brățări de identificare la mâna dreaptă pe care să figureze data, datele de identificare și persoana care a consemnat datele.

Cadavrele se transportă în huse de plastic închise, indiferent de distanță.

f) OPERAȚIUNILE LA CENTRUL DE IDENTIFICARE

Recepția cadavrelor la morgă

Este esențial ca în orice accident colectiv toate cadavrele să fie primite în aceeași morgă. Centrul de identificare se poate organiza în morga cea mai apropiată de locul dezastrului, cu mențiunea că se poate amenaja o morgă temporară și într-un hangar, patinoar, depozit, unitate militară, etc.

La morgă fiecare cadavru va fi recepționat de echipa de recepție formată din: medici legiști, ofițeri de poliție , studenți la medicină.

Atribuțiuni ale echipei de recepție:

va deține un registru special, în care înregistrează numărul cadavrului de pe folie și ora sosirii la morgă;

inspecția cadavrului și fotografierea capului și a feței (2 poze, o poză va fi trimisă la biroul de înregistrare a victimelor);

inventarierea detailată a ficărui articol de vestimentație și înmagazinerea în folie rezistență purtând numărul cadavrului;

examenul extern al cadavrului, notându-se semnele generale (cât permite starea de conservare a corpului) : talie, vârstă, sex, diferite detalii, infirmități, cicatrici, semne ale unor operații, culoarea și lungimea părului, tatuaje .

Numărul echipelor de recepție va oscila în funcție de numărul cadavrelor și intervalul de timp la care sunt aduse; în multe dezastre în masă nu toate cadavrele ajung într-o perioadă scurtă de timp, de aceea examinarea va dura mai multe ore.

Depozitarea cadavrelor și a corpurilor delicte

In situația în care centrul de identificare este organizat într-o morgă, cadavrele sunt depozitate în frigidere, în măsura capacitații acestora; dacă este vorba de alte locații, acestea sunt așezate în rânduri paralele, cu o distanță de cel puțin 1,5 m între ele pentru a ușura manipularea lor.

Probele și corpurile delicte vor fi ambalate, etichetate, sigilate.

Sigilarea conferă integritatea probelor; la extremitatea superioară a sacilor de plastic se realizează un pliu de 3 cm care se repliază și se securizează cu bandă adezivă pe toată circumferința. Când probele necesită refrigerare sau congelare, se depozitează în frigidere speciale, cu mențiunea că depozitarea corpurilor delicte intră în atribuțiile poliției.

Structura Centrului de identificare

Centrul va fi condus de o persoană cu experiență profesională în domeniul identificării medico-legale (de obicei procuror), căreia i se subordonează șefii diferitelor secții implicate în procesul de identificare.

Conducătorul centrului va colabora cu alte instituții pentru a obține mijloace de transport, echipamente necesare și pentru a recruta personal științific. Tot acesta se va asigura că există un flux de informație optim între compartimentele de investigare; în acest sens va organiza întruniri zilnice ale conducerii centrului cu șefii departamentelor.

Identificarea cadavrelor

Medicul legist trebuie să se asigure de eforturile susținute ale echipei în vederea stabilirii identificării corecte a fiecărui cadavru.

Dificultățile în activitatea de identificare apar în funcție de natura dezastrului, cu dificultăți speciale în cazul carbonizării cadavrelor, a descompunerii și a dezintegrării (accidente aviatice, explozii).

Din nefericire în unele cazuri o identificare pozitivă este imposibil de realizat , situație în care cadavrul va rămîne neidentificat .

Într-o investigație, decizia de abandon a identificării, nu trebuie luată prea repede,dar odată luată, informațiile adunate în legătură cu acel cadavru vor fi păstrate în eventualitatea identificării la o dată ulterioară .

Metode de identificare :

IDENTIFICAREA VIZUALĂ: este o metodă relativă datorită împrejurărilor în care se efectuează identificarea de către un membru al familiei sau de către un prieten apropiat al victimei .

Această modalitate de identificare poate fi aplicată cu rezerve în cazul mutilării, a fragmentării sau a stadiului avansat de putrefacție al cadavrelor.

Medicul legist participă la efectuarea portretului vorbit care reprezintă un sistem științific de descriere și comparare ale semnalmentelor unei persoane sau cadavru; introdusă în practica judiciară de către Alphonse Bertillon, perfecționată de diferiți oameni de știință: dr.Mina Minovici, dr.Nicolae Minovici, I. Călinescu.

Principii importante în utilizarea metodei: în descrierea trăsăturilor fizice ale persoanei se vor cuprinde caracteristici anatomice ale întregii conformații a corpului, înfățișarea persoanei după semnalmente anatomice (statice) și funcționale (dinamice), se va descrie îmbrăcămintea și obiectele personale, semnalmente particulare ale persoanei, observarea persoanei se va face din față și din profil. După culegerea acestor informații se realizează portretul vorbit folosind ca metode: schița de portret sau fotorobotul.

Un mijloc modern de identificare a persoanelor îl reprezintă portretul robot computerizat, care constă în compararea datelor din memoria calculatorului, date referitoare la infractori sau persoane dispărute, cu datele obținute de la martori sau victime.

AMPRENTE PALMARE SAU PLANTARE: se bazează pe existența de amprente antemortem pentru comparare sau se pot preleva amprente de pe articolele personale. Se înregistrează dermatoglifele fiecărui deget în parte, în special cele de pe vârful degetelor.

Informații importante pot aduce persoanele specializate în chiromația picioarelor. Trebuie precizat că traumatismele mecanice și focul pot distruge amprentele.

IDENTIFICAREA ODONTOLOGICĂ:

Reprezintă o metodă de identificare după componenta dento-alveolară, care se realizează prin expertiza dinților, a maxilarului și mandibulei, părți moi ale feței, cât și pe amprentele lăsate pe corpuri delicte sau cadavre.

Se poate efectua pe persoană, resturi cadaverice, documente odontologice antemortem ( în funcție de documentele existente anterior, întâlnim două tipuri de metode: comparative și reconstructive). Se urmărește: stabilirea speciei (dimensiuni mai mari, heterodonția, coroana și rădăcina dispuse în plan vertical, rădăcinile sunt drepte ), stabilirea etniei cu precizarea vârstei ( metoda Gustafon oferă 6 criterii pentru aprecierea îmbătânirii dentare ), stabilirea sexului ( prin evidențierea fluorescenței cromozomului Y în nucleii celulelor pulpei dentare și utilizarea unor module ), stabilirea nivelului social, obiceiurilor și profesiei și nu în ultimul rând acțiunea factorilor fizici asupra dinților.

S-a observat că structurile dentare sunt foarte rezistente chiar și în cazul de mutilări severe, descompuneri avansate sau chiar arsuri, dar și această metodă se bazează pe existența unui material de comparație antemortem (declarațiile anturajului, fișe stomatologice, radiografii dentare, clișeul panoramic, rugoscopia, cheiloscopia). Cea mai utilă formă de identificare constă în examinarea atentă a dinților de către medicii legiști și stomatologi experimentați la care se adaugă radiografiile dentare. Un rol important în identificare îl are interogarea aparținătorilor asupra unor particularități individuale.

Totodată se poate stabili dacă o persoană a decedat înainte de producerea incendiului sau în timpul producerii acestuia, în sensul că la o persoană arsă în timpul vieții, dinții devin mobili în alveole, pe când după carbonizare aceștia rămân ficși; dinții care au fost supuși unui tratament radical, vor fi mai rezistenți decât ceilalți.

Dechaume și Dérobert au efectuat o clasificare privind modificările dinților sub acțiunea focului și a temperaturilor înalte:

până la 150 grade C dinții nu suferă nici o modificare;

la 150 grade C se produce fisurarea superficială a coroanei;

la 175 grade C apare o fisură mare longitudinală la nivelul caninilor și incisivilor;

la 200 grade C elementele celulare (odontoblaști, osteoblaști) sunt intacte;

la 215 grade C se produce carbonizarea elementelor nucleare, dar se distrug organele predentare ale fetusului mai mic de 4 luni;

la 225 grade C smalțul și dentina se fisurează profund;

la 250 grade C apare degenerescența buloasă profundă a smalțului;

la 270 grade C se produce colorația negricioasă a rădăcinilor;

la 400 grade C coroana dinților sănătoșo se desprinde sau se sparge spontan și se produce carbonizarea primară a dentinei;

la 750-800 grade C examenul histologic arată integritatea microscopică a smalțului și carbonizarea dentinei care devine albăstrui;

la 110 grade C se produce diminuarea volumului rădăcinilor, curbarea rădăcinilor, micșorarea volumului dinților.

In funcție de temperatura la care au fost supuși dinții, dentina capătă o colorație specifică:

de la 100 – 300 grade C dentina este brună;

de la 300 – 400 grade C dentina este neagră;

de la 400 – 800 grade C dentina este albăstruie;

de la 900 – 1400 grade C dentina este roză.

INDENTIFICAREA GENETICĂ:

Pentru identificare pot fi folosite metode clasice, reprezentate de metode serologice (grupe sanguine, Rh, haptoglobine) sau tehnici moderne de genotipare: analiza profilului ADN prin metodele: metoda cu enzime de digestie și metoda reacției în lanț a polimerazei.

Metoda cu enzime de digestie- se recoltează sânge de la persoane sau cadavre, secreție vaginală, pete de sânge și spermă, fire de păr, fragmente de organe: splină sau din mușchi (mușchiului ilio – psoas), unghii, salivă, spută, urină, pulpă dentară.

Etapele tehnicii: izolarea AND (solvirea probei cu un detergent și proteinază K), digestia- secționarea AND cu ajutorul enzimelor de restricție (enzima Hae III), electroforeza- migrarea fragmentelor de AND obținute anterior, într-un gel de agaroză sub efectul câmpului electric, transferul fragmentelor pe o membrană de nylon sau nitrat de celuloză, denaturarea AND prin încălzire la temperatura de topire sau iradiere cu ultraviolete (constă în ruperea punților de hidrogen între bazele complementare), hibridarea AND- constând în reunirea fragmentelor, autoradiografia care pune în evidență hibridarea.

Metoda reacției în lanț a polimerazei (PCR) metodă simplă deoarece, după izolarea AND care urmează a fi studiat se trece la efectuarea unor cicluri succesive de amplificare cu ajutorul enzimelor tip Taq polimeraza și replicază.

Și în aceaste situații este nevoie de date de comparație antemortem sau profilul genetic se poate determina utilizând probe biologice obținute de la rude apropiate. De menționat că pot apărea dificultăți de determinare în cazul contaminării masive a cadavrului cu kerosen.

Avantajele metodei PCR : folosirea unei cantități reduse de material genetic, posibilitate de analiză a materialului genetic vechi, degradat, putere mare de discriminare, artefacte genetice minime, rapiditate, reproductibilitate ridicată, probabilitate de peste 99,99% în stabilirea identității; din acest motiv, profilul ADN este principala metodă de identificare a indivizilor.

IDENTIFICAREA ANTROPOLOGICĂ:

La baza identificării persoanei stau caracterele antropologice de grup și individuale; caracterele de grup se referă la precizarea rasei (prin utilizarea unor indici), sexului, vârstei, taliei, pe când caracterele individuale deosebesc o persoană umană de toate celelalte. Identificarea antropologică este utilă în cazurile în care identificarea se face pe fragmente umane sau scheletice, care se pot afla la suprafața solului sau îngropate la diverse adâncimi.

Măsurătorile antropometrice constă în compararea unor caractere metrice obținute prin măsurarea unor segmente ale corpului.

Se poate proceda la efectuarea radiografiilor de sinusuri craniene, aspectul radiografic al acestora fiind specific fiecărei persoane; de remarcat importanța comparării radiografiilor antemortem cu care să se facă compararea.

RECONSTITUIREA FACIALĂ:

Constă în reconstrucția feței prin tehnici speciale pornind de la scheletul feței. Metoda presupune colaborarea dintre antropolog și sculptor; căt și următoarele etape: descrierea antropologică a craniului, reconstrucția grafică, reconstrucția plastică sau sculpturală. Se pot realiza schițe în două dimensiuni utilizând kituri de la portretele robot.

Concluziile identificării pot fi încadrate în una din categoriile:

identificare pozitivă;

identificare probabilă;

neindentificat.

Tabel nr. I

FIȘĂ DE PROCESARE: atașată fiecărui caz, completată și semnată de șeful fiecărui compartiment.

DATA

Identificarea în catastrofe aviatice: în această situație este dificil de identificat corpurile aparținând personalulu navigant a căror autopsie este obligatorie (pilot, copilot, echipajul de zbor). In acest caz, trebuie să se deceleze cauzele care au putut determina lipotimii, sincope sau chiar moarte subită (coronaropatii, miocardopatii, leziuni cerebrale, epilepsie, diabet zaharat). In plus trebuie efectuat examenul toxicologic pentru depistarea eventualei impregnații etilice sau a prezenței drogurilor.

Identificarea în explozii și incendii: este posibilă, deoarece chiar în carbonizări mari, se pot recupera și identifica fragment osoase, se poate expertiza odontologică iar uneori se poate efectua și examenul dermatoglific (datorită amprentelor pe care degetele le lasă pe suprafețele metalice cu care au venit în contact înaintea morții); culoarea și particularitățile firului de păr se pot stabili prin examinarea pilozității axilare și din pliul inghinal.

Autopsia cadavrelor

Conform definiției formulate de Letulle în “La practique des autopsies”, autopsia reprezintă studiul unui cadavru (prin văz, palpare, secționare, măsurare, cântărire, examinări complementare) în scopul cercetării și găsirii cauzei morții.

Legislația actuală prevede faptul că medicul legist nu poate elibera certificat de deces fără efectuarea autopsiei medico legale, cu excepția cazurilor în care decesul a survenit ca urmare a catastrofelor.

Autopsia poate oferi informații despre:

identificare;

cauza morții;

cauza dezastrului prin stabilirea tipului leziunilor;

examenul toxicologic (ex: CO – factor al decesului);

stărea de sănătate a victimei ca factor determinant al dezastrului.

Efectuarea autopsiei poate aduce date referitoare la cauzele dezastrului:

colaps brusc cauzat de boală (crize cardiace, cerebrovasculare, hipertensiune și boli respiratorii diverse);

intoxicații (alcool, droguri, medicamente prescrise);

otrăviri (CO, gaze toxice, otrăviri alimentare);

electrocutare.

Protocolul autopsiei este în esență cel standard.

Raportul de autopsie medico-legală are 3 părți: introductivă- formată din preambul, istoricul faptelor, examinări peliminare; descriptivă-formată din examenul extern,examenul intern, examinări complementare; partea de sinteză și concluzii-care constă în diagnosticul morfopatologic,discuția faptelor medicale, concluzii.

Aspecte particulare ale examenului extern: dezbrăcarea și cercetarea cadavrului trebuie făcută cu atenție, deoarece și cadavrele carbonizate pot avea fragmente de identificare la nivelul pliurilor (fir de păr, lenjerie); pedalele pot lăsa urme pe tălpile pantofilor; examinarea măinilor poate oferi indicii importante, astfel încât răni ale palmelor și degetelor mari sunt cauzate de obicei de maneta de control, leziuni ale părții dorsale sunt produse de obicei prin lovire, marca electrică.

Rezultatele autopsiei:

– macroscopice: majoritatea leziunilor descoperite la autopsie sunt provocate de traumatisme. Pe baza acestor leziuni se pot stabili fazele evenimentului și se analizează forțele ce au acționat asupra victimei. Descoperirea unei eventuale boli nu trebuie asociată cu cauza accidentului, însă orice boală preexistentă poate fi considerată ca o posibilă cauză.

– microscopice: ex. histopatologic-se vor recolta fragmente de organe care să cuprindă atât părți lezate, cât și zone de trecere spre țesutul vecin aparent normal; recoltarea se face cu cuțitul din organele parenchimatoase și cu foarfecele din organele cavitare, dimensiunea fragmentului fiind de aproximativ 6/4/2cm.; fixarea se face de regulă cu formol 1%.

-examinări complementare

– ex. toxicologic-se recoltează sânge, stomac cu conținut, fragmente de organe, urină în funcție de mai mulți parametri:felul examinării solicitate, natura intoxicației bănuite, poarta de intrare a toxicului, locul de depozitare sau transfer a substanței, locul de eliminare.

– ex. bacteriologic-probele se recoltează în primele 12-24 ore de la deces, înainte de dezvoltarea florei microbiene de putrefacție. Se recoltează sânge prin puncție cardiacă (epidemii), conținut gastric (toxiinfecții alimentare), secreții din diferite colecții purulente.

– ex. complementare de laborator: ex.serologic pentru determinarea grupei sanguine; ex.botanic pe fragmente vegetale din conținutul gastric sau intestinal (intoxicații cu ciuperci); ex.stereoscopice pe fragmente de tegument ce cuprinde marca electrică pentru a evidenția metalizarea (obținerea de certitudine).

Determinarea alcoolemiei după moarte poate ridica probleme datorită artefactelor, motiv pentru care se sugerează recoltarea probelor de sânge împreună cu probele de urină și de umoare apoasă. Măsurarea carboxihemoglobinei poate fi dificilă în situațiile în care sângele este vechi, când se indică utilizarea metodelor cromatografice de analiză.

Toate datele obținute în cadrul autopsiei trebuiesc discutate cu ceilalți srecialiști și trebuiesc comparate cu informațiile referitoare la condițiile de producere a ale accidentului.(CONCLUZII PROVIZORII). Doar o strânsă colaborare între medicul legist, anatomo-patolog, toxicolog și persoanele care investighează cazul va da rezultate în stabilirea cauzei accidentului.

Recepția aparținătorilor

Va fi realizată de membrii ai echipei legistului din care pot face parte: membrii Crucii Roșii, voluntari maturi, preoți a căror asistență poate fi benefică pentru aparținători.

Principii de urmat:

-aparținătorii nu trebuie să vadă partea de lucru a autopsierii;

-nu trebuie să se uite la mai multe cadavre în același timp;

-împreună cu medicul legist va încerca să descrie persoana dispărută, această descriere va fi comparată cu foaia de observație făcută de echipa de recepție

-lucrurile personale vor fi arătate aparținătorilor împreună cu fotografiile; dacă identificarea este făcută, cadavrul care corespunde descrierii va fi arătat într-un loc separat;

-dacă o identificare vizuală fermă este făcută numărul cadavrului va fi atașat numelui;

-presa nu va fi lăsată să intervieveze aparținătorii în vecinătatea morgii..

Cooperarea cu alte agenții

Necesitatea de strânsă colaborare cu alte agenții de investigație a fost deja indicată, aceasta fiind esnțială pentru o investigație corectă.

Mass-media poate fi de mare ajutor în publicarea unor numere de telefon de urgență, a unor fotografii, în descrierea celor decedați și neidentificați.

Pentru a preveni publicarea unor detalii incorecte, este esențial ca presa să aibe acces la informații despre investigația în curs; în acest sens se impune organizarea unui birou de presă, cât mai devreme în fiecare accident și desemnarea unei persoane care va avea responsabilitatea de a oferii relații.

Presa nu va avea acces în sălile de lucru, săli de așteptare sau de autopsie.

Biroul de victime trebuie instalat devreme în fiecare incident și trebuie să dețină informații în legătură cu spitalele care au primit răniți, identitatea lor, situația morgii și detalii privind cadavrele primite aici. Biroul de victime este o responsabilitate împărțită, nu trebuie să fie doar a legistului, un ofițer de poliție în rezervă se poate ocupa foarte bine de acesta.

CAPITOLUL III

ACCIDENTE COLECTIVE ÎN EPOCA MODERNĂ

Dacă în trecut accidentele colective erau preponderent de cauze naturale, actualmente datorită tehnologizării masive, societatea contemporană se confruntă cu tot mai multe riscuri, determinate de o serie de activități umane, care scăpate de sub control devin foarte periculoase, având urmări tragice pentru populația din zonele afectate.

Din acest motiv, consider că sunt caracteristice epocii moderne accidentele nucleare și chimice, exploziile, incendiile, accidentele datorate muniției clasice sau artizanale, intoxicațiile, prăbușirea unor mine sau galerii, cât și accidentele de trafic.

3.1. ACCIDENTE COLECTIVE DE TRAFIC

Accident în termeni generali reprezintă un eveniment aleator, fortuit care provoacă daune corporale și care poate fi de natură fizică, accident material și sau accident uman ca de ex. coliziunea (accidentală) între două automobile, gloanțe rătăcite care duc la moartea sau invaliditatea unor persoane, o explozie neintenționată datorată de exemplu unei defecțiuni tehnice (un accident de mare amploare care afectează un număr mare de persoane, se numește catastrofă).

Analiza accidentelor și a datelor statistice sunt larg utilizate în scopul luării de măsuri de prevenție, pentru a diminua probabilitatea de apariție cât și a unor măsuri de protecție pentru a limita consecințele accidentelor.

Accidentele colective de trafic se împart în accidente de trafic rutier, feroviar, maritim, aerian sau funicular. În continuare voi detalia accidentele colective caracteristice zilelor noastre.

3.1.1. Accidente colective de trafic rutier

Definiția accidentului de circulație: eveniment produs pe drumurile publice, constând în coliziunea a două sau a mai multor vehicule, ori a unui vehicul cu un obstacol, lovirea sau călcarea pietonilor; având ca rezultat vătămarea integrității corporale ori moartea unei persoane, pagube materiale precum și stânjenirea circulației.

Conform regulamentului din 23 ianuarie 2003 de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice articolul 221

Accidentul de circulație este evenimentul care îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

a) s-a produs pe un drum deschis circulației publice ori și-a avut originea într-un asemenea loc;

b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori cel puțin un vehicul a fost avariat sau au rezultat alte pagube materiale;

c) în eveniment a fost implicat cel puțin un vehicul în mișcare.

În cadrul expertizei accidentelor de trafic se procedează la fixarea și consemnarea urmelor în procesul verbal de cercetare la fața locului, la efectuarea de schiță, fotografii, filme sau înregistrări video. Un rol important îl are expertiza tehnică a autovehiculului.

Considerații generale privind accidentele rutiere. Accidentele de circulație, expresie negativă limită a traficului rutier, constituie obiectul cercetării aprofundate a multor discipline, acestea fiind probabil tot atât de vechi ca și civilizația umană, însă actualmente ele cunosc o incidență și o amploare deosebită. S-a estimat că în fiecare an sunt accidentate pe drumurile publice peste 10 milioane de persoane, iar numărul persoanelor decedate depășește cifra de 250.000, totodată mortalitatea și morbiditatea prin accidente rutiere fiind maxime în intervalul de vârstă 15-24 de ani, decesele consecutive accidentelor rutiere reprezentând 40-50% din decesele înregistrate la această grupă de vârstă.

Tabel II. Statistica accidentelor rutiere – Comparații europene

În urma unei statistici efectuate în Franța, reiese că în anul 2004 s-au produs 8539 de accidente corporale, astfel încât au rezultat 6,13 morți pentru 100 de accidentați.

Cauzele principale ale accidentelor rutiere. Principalii factori care concurează la producerea accidentelor de circulație sunt în legătură directă cu comportamentul șoferului (oboseala, neglijența, riscul), starea autovehiculului și dispozițiile de securitate ale acestuia, cu infrastructura șoselei.

Factorul decisiv în geneza accidentelor rutiere este reprezentat de factorul uman a cărui comportament poate fi influențat de consumul unor substanțe psihoactive (benzodiazepine, tranchilizante, hipnotice), droguri, alcool. Oboseala, scăderea vigilenței și somnolența pot influența negativ capacitatea de concentrare a individului (cronobiologia- orele fatidice sunt ora 4 dimineața și ora 6 după amiaza).

Un autovehicul dispune de numeroase surse de securitate ce îi permit evitarea accidentelor (securitate activă) cât și în cazul producerii, diminuarea consecințelor acestora (securitate pasivă). Din cadrul dispozitivelor de securitate activă fac parte farurile de noapte, oglinzile retrovizoare, lanternele, stopurile, farurile, pneurile, frânele (și opțional sistemul antiblocare a frânelor ABS) de a căror funcționare depinde siguranța participanților la trafic; iar securitatea pasivă este asigurată de centura de siguranță, telescoape, habitaclu (tetiere, Airbag – opțional).

Alte cauze sunt reprezentate de infrastructura șoselelor, sistemele de semnalizare (existența unor zone periculoase nesemnalizate, a unor intersecții fără vizibilitate), viteza de rulare etc.

În urma unei analize, a principalelor cauze ale accidentelor de circulație, reiese că viteza excesivă deține primul loc în ierarhia cauzelor, urmată de depășirea neregulamentară și de conducerea autoturismului de către șoferi aflați sub influența alcoolului (responsabil de aprox. 30,7% din totalul accidentelor mortale).

Mecanismul de producere al leziunilor în accidente de circulație.

După Simonin leziunile produse prin accidente de circulație fac parte din grupul contuziilor și se împart după modul de producere în:

1. leziuni produse prin tamponare;

2. leziuni de cădere sau proiectare;

3. leziuni de strivire.

Kernbach , studiind mecanismul de producere al leziunilor, arată că ele se pot produce astfel:

1. loviri de către vehicul;

2. lovire de vehicul urmată de cădere;

3. lovire urmată de călcarea victimei;

4. lovire urmată de proiectare;

5. tamponare;

6. călcare simplă;

7. cădere din mașină;

8. mecanisme complexe (lovire, târâre, călcare).

Aprecierea leziunilor produse atât pe persoana vie, dar mai ales pe cadavru, necesită cunoașterea particularităților tehnice ale autovehiculelor.

Fără a intra în domeniul tehnic sunt importante tipurile de vehicule cu caracteristicile lor, care au urmări asupra localizării leziunilor, a gravității, formei și întinderii lor.

autovehicule cu roți din cauciuc:

autovehicule mari, autocamioane, autobasculante, autocisterne, tractoare etc. cu: – motor proeminent;

– motor înăuntru (troleibuze, autobuze).

autovehicule de mărime mijlocie (autoturisme, autofurgonete);

autovehicule mici, cu două sau trei roate (motocicletă solo sau cu ataș, motorete, scutere, biciclete cu motor etc.)

autovehicule cu roți metalice: tren, tramvai

În cazul accidentelor soldate cu răniți este necesar să facem aprecieri legate de durata îngrijirilor medicale (în concordanță cu diagnosticul clinic, evoluția și prognosticul leziunilor existente), mecanismul de producere al leziunilor, consecințele leziunilor traumatice (în cazul în care se constituie sechele cu infirmitate consecutivă este indicată reexaminarea victimei după vindecarea clinică și epuizarea tuturor mijloacelor terapeutice de recuperare).

Problemele medico-legale ale accidentelor de circulație mortale se rezolvă în cadrul necropsiei medico-legale, situație în care este important pentru legist să cunoască condițiile producerii accidentului, cum ar fi poziția victimei, felul vehiculului implicat în accident, rezultatul cercetării la fața locului.

Cercetarea la fața locului. Se realizează printr-o serie de măsuri, care debutează cu constituirea cordonului de securitate, care va împrejmui zona afectată, urmează o înregistrare cât mai exactă a poziției victimelor (foto sau video), cu etichetarea, numerotarea și poziționarea cadavrelor, a fragmentelor umane , prin efectuarea unei hărți (schițe) a accidentului.

Cercetarea locului faptei cuprinde 2 etape: statică și dinamică.

Autopsia. Aceasta poate oferi relații privind identitatea cadavrului, cauza decesului, cauza producerii accidentului prin stabilirea tipului de leziuni și a stării de sănătate a victimei ca factor determinant al accidentului

3.1.2. Accidente colective de trafic aerian

Accidentul aerian este evenimentul fortuit în urma căruia se produce coliziunea între două avioane, în aer, impactul avionului cu solul sau coliziunea la sol a unui avion aflat pe pistă cu un altul care urcă sau coboară.

Din istorie reiese că primul accident aviatic s-a produs în Virginia la data de 17 septembrie 1908.

Considerații generale. Companiile aeriene insistă să prezinte avionul, ca fiind mijlocul de locomoție cel mai sigur argumentând cu distanțele foarte lungi parcurse și numărul persoanelor accidentate pe kilometrii parcurși.

Statistica privind mortalitatea mondială prin accident aviatic, conform sursei „Liberation” din 7 septembrie 2005, relevă:

Tabel III. Statistică privind mortalitatea mondială prin accident aviatic

Modalități de producere ale accidentelor aeriene:

în aer prin coliziunea între două avioane, incendiu, atentat terorist;

impact cu solul datorită unei erori de navigație, a interceptării unui obstacol, consecința unui incident mecanic grav, care obligă pilotul la o aterizare forțată etc.;

accident la sol ca urmare a coliziunii între un avion aflat în faza de decolare sau aterizare și un alt avion aflat pe pistă.

Rolul medicului legist în cadrul accidentelor aviatice este acela de a identifica victimele și de a furniza date asupra condițiilor și cauzelor de producere ale accidentelor, investigarea accidentului fiind efectuată de către statul pe teritoriul căruia s-a produs, iar țara în care este înregistrat avionul poate trimite reprezentanți pentru a participa la investigații.

Cauzele producerii accidentului. Datorită factorilor multiplii care participă la producerea unui accident aviatic este dificil de efectuat o clasificare a cauzelor unui eveniment de zbor. Principalii factori asociați evenimentului aviatic sunt reprezentați de factorul uman, starea tehnică a aeronavei și factori de mediu.

În continuare voi încerca să detaliez factorii ce pot fi implicați în producerea accidentelor aviatice:

factori de mediu reprezentați de fenomene meteorologice precum: furtună, grindină, vântul, fulgerul, turbulența, ceața.

factorii care țin de aeronavă și anume de construcție, concepție, întreținere, exploatare și reparații.

factorul uman – conform unei statistici, cauzele datorate pilotului, de a produce accidente aviatice sunt 45% generate de carențe în pregătirea profesională, 25% datorate percepțiilor vizuale sau interpretării greșite a informațiilor, 20% se datorează unor deficite în tehnica pilotajului, 5% unor erori în luarea deciziilor și restul de 5% altor cauze.

terorismul aerian reprezintă o cauză aparte, care se poate exterioriza sub forme diverse de la amplasarea unor dispozitive explozive în aerogări sau agenții de bilete până la pirateria aeriană practicată prin atacuri armate, amenințări și deturnări de aeronave la sol sau în zbor (primul eveniment provocat de o bombă plasată la bordul unui avion a avut loc în ziua de 9 septembrie 1949, când avionul DC-3 al Companiei Canadian Pacific Airlines , a explodat în aer la 70 km de Quebec. Dispozitivul exploziv foarte puternic a fost plasat în compartimentul de bagaje, făcând victime 19 pasageri și cei patru membrii ai echipajului).

Mecanisme lezionale. Cel mai frecvent mecanism de producere al leziunilor traumatice dintr-un accident aviatic este reprezentat de decelerarea bruscă survenită în momentul impactului cu solul sau apa. Absența centurilor de siguranță determină o creștere a forțelor care acționează asupra pasagerilor.

Forțele care intervin sunt de diferite tipuri după cum urmează:

forțe longitudinale – intervin în cazul prăbușirilor și determină leziuni ale picioarelor ocupanților aeronavei. S-a demonstrat că pot fi suportate dacă aeronava este dotată cu scaune orientate înainte și cu spătare înalte.

forțe verticale – intervin când avionul se prăbușește cu o viteză mult mai mare;

forțe transversale – acționează când avionul lovește pământul sub un unghi moderat de înclinație.

Decesul poate surveni și ca o consecință a altitudinii prin: hipotermie, hipoxie, depresurizare (caracterizată prin embolie în lipsa traumatismelor deschise).

Cercetarea la fața locului. Cercetarea feței locului în situația accidentului aviatic, presupune un volum imens de muncă datorită perimetrului mare de cercetat, prin dispersia pe suprafețe mari a cadavrelor și bucăților de cadavre, cât și a resturilor din aparatul de zbor. Aceste situații implică câteva faze caracteristice, necesare pentru identificarea cadavrelor rezultate, după cum urmează:

înregistrarea corectă a poziției victimelor (foto și video), etichetarea și numerotarea cadavrelor și a segmentelor de cadavru, care vor fi introduse în folii impermeabile.

hainele și obiectele găsite asupra lor se numerotează cu același număr ca și cadavrul.

corpurile carbonizate vor fi introduse în saci speciali pentru a preveni dislocarea lor.

Autopsia corpurilor aparținând personalului navigant este obligatorie (pilot, copilot, echipajul de zbor), identificarea acestora fiind dificilă. Autopsia cadavrelor rezultate în urma unui accident aviatic are câteva caracteristici în ceea ce privește examinarea amănunțită a hainelor, examenul extern al cadavrelor, efectuarea unor investigații auxiliare și compararea datelor obținute postmortem cu datele antemortem.

Astfel, examinarea hainelor victimelor poate aduce elemente suplimentare (o ruptură a lenjeriei intime indică acțiunea unor forțe verticale, tălpile pantofilor pot lăsa urma pedalelor, element important pentru identificarea pilotului); totodată examenul extern al cadavrului trebuie efectuat în detaliu pentru evidențierea unor particularități ex. răni ale degetelor și palmelor care pot fi cauzate de maneta de control (pilot), iar în cadrul examenului intern este important a se efectua investigații auxiliare ca de ex. radiografii pentru a determina direcția unghiului unei fracturi pe os lung, cât și obținerea fișelor medicale ale echipajului.

Rezultatele autopsiei pot fi grupate în rezultate macroscopice, care se obțin în urma examenului extern al cadavrelor, elemente microscopice obținute prin efectuarea examenul intern al cadavrelor, moment în care se recoltează țesuturi și lichide biologice în vederea efectuării examenelor complementare.

macroscopice relevă faptul că majoritatea leziunilor sunt provocate de traumatisme.

– accelerația bruscă produce îndeosebi leziuni ale articulației atlanto-occipitale, la care se adaugă leziunile intestinale datorate prinderii centurii de siguranță.

– decelerația verticală provoacă în special fracturi inelare de bază de craniu, la care se pot adăuga rupturi ale articulației sacro-iliace și ale apofizelor transversale lombare.

Totodată și bolile preexistente pot reprezenta o posibilă cauză de producere a accidentului, situații în care trebuie să se deceleze cauzele care au putut determina lipotimii, sincope sau chiar moarte subită (coronaropatii, miocardopatii, leziuni cerebrale, epilepsie, diabet zaharat).

microscopice, în acest scop se vor recolta fragmente de organe cu precizarea că pot exista probleme datorită dezintegrării corpurilor și împrăștierea lor pe suprafețe mari, cât și datorită contaminării masive a corpurilor cu combustibil lichid.

examinări complementare pot exista probleme în determinarea alcoolemiei și a carboxihemoglobinei. In plus trebuie efectuat examenul toxicologic pentru depistarea eventualei impregnații etilice sau a prezenței drogurilor.

Concluzionând, cauzele de deces în accidente aviatice sunt reprezentate de traumatismele cranio-cerebrale (urmare a lovirii extremității cefalice de diverse panouri), ,,sindrom al bărbiei, sternului și inimii” caracterizat prin fracturi ale mandibulei, sternului, coastelor și ruptura inimii datorat compresiei și produs prin flexia toracelui superior în jurul centurii de siguranță.

]

3.1.3. Accidente colective feroviare

Accidentul feroviar este un accident ce afectează un tren în circulație și care se poate datora unor cauze interne sau externe sistemului feroviar. De precizat că nu sunt considerate accidente feroviare situațiile soldate cu vătămarea persoanelor accidentate la urcarea în tren sau sinuciderile.

Călătoria cu trenul reprezintă printre cele mai sigure modalități de locomoție.

Cauze de producere ale accidentului. Principalii factori care concurează la producerea accidentelor de trafic feroviar pot fi grupați astfel: factorul uman, factori de mediu, factori ce țin de infrastructură și de construcția trenului.

Cele mai frecvente modalități de producere a accidentelor feroviare pot fi :

coliziuni frontale între două trenuri, se datorează cel mai frecvent unei erori umane (actualmente există sisteme de siguranță care previn coliziunile frontale);

ciocnirea unui tren cu un altul aflat în fața lui;

coliziuni laterale, produse la intersecția căilor feroviare;

imposibilitatea de frânare datorită unor substanțe grase care rezultă din frunzele căzute sau datorită condițiilor climatice, sau ambele;

riscuri legate de materiale rulante: ruptura osiei, ruptura șinelor, defecțiuni ale sistemului de frânare. Din 1994 vechiul semnal de alarmă a fost progresiv înlocuit cu SAI (sistemul de alarmă prin interfonie) care nu oprește trenul, dar atenționează conductorul;

riscuri legate de materiale: materiale vechi;

riscuri legate de infrastructură: dărâmarea unui pod, viaduct, a bolții tunelului, prăbușirea traverselor, ruperea unor șine;

riscuri legate de factorul uman: nerespectarea semnalizărilor, excesul de viteză (control al vitezei prin baliză) poate fi controlat impune reduceri de viteză, frânare de urgență și apoi procedura de repunere în mers; eroare de dirijare și de îndrumare;

riscuri legate de factori externi: obstacole aflate pe șine, intemperii, atentate criminale;

deraierea se poate produce în mod singular, dar cel mai frecvent este consecința unuia din riscurile precedente.

Mecanisme posibile de producere a leziunilor. Într-un accident feroviar leziunile se pot produce prin următoarele mecanisme:

lovire cu și de componentele dure din interiorul compartimentului, urmată de cădere;

comprimare – în cazul supraaglomerării;

proiectarea călătorilor din interiorul vagonului în exterior, urmată de cădere pe un plan dur. În această situație leziunile sunt grave și situate pe mai multe planuri datorită rostogolirii (leziunea cerebrală este de obicei gravă și asociată cu leziuni de contralovitură).

3.2. Accidente colective în legătură cu activitatea nucleară și alte radiații

Orice eveniment care riscă să antreneze o emisie de material radioactiv sau un nivel de radioactivitate susceptibil de a atenta la sănătatea publică este calificată drept incident sau accident nuclear, în funcție de gravitate și de consecințe asupra populației și a mediului. Cel mai adesea, accidentele nucleare nu fac victime imediate, efectele nocive apar în timp în urma contaminării radioactive.

Noțiuni generale. Accidentele pot să survină în interiorul sau exteriorul unei centrale nucleare sau într-o clădire unde se desfășoară o activitate nucleară (spital, laborator de cercetare), datorită unor emanații a unei surse radioactive, cât și prin diseminare voluntară sau involuntară a unor substanțe radioactive în mediul înconjurător.

Pentru măsurarea gravității unui eveniment există o scară internațională denumită INES. Din datele statistice, reiese că în Franța, în anul 1999 au fost trei evenimente de nivelul 2 și în anul 2002 un eveniment de nivelul 3 și unul de nivelul 3, iar în 1999 în Japonia- Tokaimura a avut loc un eveniment nuclear cotat la nivelul 4 INES.

În mod normal fiecare individ este supus permanent unei iradieri naturale a organismului, determinată de radiațiile ionizante prezente în natură, la care se adaugă iradierea artificială din domeniul medical, realizată cu ocazia investigațiilor sau a unor terapii; există și persoane, care sunt expuse unei iradieri permanente, controlate în cadrul profesiei.

Iradierea suplimentară a organismului uman se produce prin răspândirea în atmosferă a radionuclizilor și depunerea pe sol a materialelor radioactive rezultate din experiențe nucleare și din accidente produse în centrale nucleare.

Aparatele pentru evidențierea radiației radioactive, aflate și în dotarea formațiunilor de protecție civilă, în funcție de construcție și destinație, se clasifică în:

Indicatoare de radioactivitate – destinate pentru descoperirea prezenței substanțelor gamma și beta radioactive de pe teren sau din aer, precum și pentru indicarea cu aproximație a nivelelor mari de radiații;

Roentgenometre-radiometre – destinate pentru măsurarea nivelului de radiație și a gradului de contaminare a terenului, clădirilor, personalului, animalelor, alimentelor, furajelor etc.;

Complexe dozimetrice – măsoară dozele de radiație gamma, primite individual de către personalul care a acționat în mediu radioactiv, asigurând controlul individual al iradierii.

Surse de accident nuclear. În prezent, se consideră că principalele surse de accident nuclear, care pot crește iradierea nucleară sunt

sateliții artificiali cu combustibil nuclear;

avioanele care transportă substanțe radioactive sau arme nucleare;

navele marine sau submarinele care au instalații sau arme nucleare;

depozite de deșeuri radioactive;

reactoarele nucleare;

mijloacele de transport terestru a surselor radioactive.

În cazul accidentelor mai sus descrise, degajările radioactive care au loc sunt propagate de vânt sub formă de aerosoli sau gaze, conținând radioizotopi de xenon, kripton, iod, cesiu și stronțiu, care prezintă risc pentru om prin iradiere externă și internă, înțelegând prin aceasta inhalarea substanțelor radioactive și consumul de apă și alimente contaminate.

Efectele expunerilor accidentale. Expunerea accidentală se poate produce prin iradiere naturală sau prin activități medicale. În aceste situații simptomatologia este foarte variată, mergând de la senzație de greață pasageră și ușoară febră, vomă, oboseală, risc crescut de infecții, tulburări digestive, hemoragii, căderea părului, vertij și dezorientare până la deces.

Prin ionizarea celulelor și moleculelor organismului uman, rezultă boala de iradiere, evoluția acesteia este determinată de doza de radiație primită, astfel încât

– doza limită admisă 50 R;

– doza critică 75 R;

– simptome ale bolii apar începând cu doza de 100 R;

– doza semiletală 400-500 R și 50% din cazuri decedează;

– peste 600 R provoacă moartea la 80-100% din cazuri;

– peste 1000 R cu efect letal.

Principiile de diagnostic și tratament eficiente ale victimelor accidentelor nucleare au fost abordate în multe publicații de specialitate. Prevenția și terapia complicațiilor infecțioase, terapia de substituție a sângelui, transplantul de măduvă, terapia de detoxifiere, corecțiile hidro-electrolitice și terapia leziunilor locale de iradiere s-au dovedit a fi eficiente la victimele accidentului de la Cernobîl.

3.3. Accidentul chimic

Accidentul chimic reprezintă fenomenul în urma căruia se produce eliberarea necontrolată în mediul înconjurător a unor substanțe toxice industriale, la concentrații mai mari decât concentrațiile maxime admise și care pun în pericol sănătatea populației.

Substanțele toxice industriale sunt reprezentate de produsele chimice care datorită proprietăților fizice, chimice și toxice își manifestă acțiunea contaminantă și vătămătoare în concentrații mici, pe distanțe foarte mari.

Conform legii nr. 92 din 18 martie 2003 pentru aderarea României la Convenția privind efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale, adoptata la Helsinki la 17 martie 1992 art. 1 accident industrial reprezintă un eveniment cauzat de o acțiune necontrolată în desfășurarea unei activități care presupune utilizarea de substanțe periculoase:

într-o instalație, de exemplu in timpul fabricării, utilizării, stocării, manipulării ori eliminării;

sau în timpul transportului.

Tipuri de accident chimic

accident chimic minim, reprezintă accidentul produs ca urmare a unei avarii controlabile, care are loc la nivelul unei surse toxice, soldat cu eliberarea unei cantități variabile de substanță toxică în mediul înconjurător.

accident chimic maxim, reprezintă accidentul produs ca urmare a unei avarii necontrolabile, când din instalație se elimină în mediul înconjurător o mare parte sau întreaga cantitate de substanță toxică. Accidentul chimic maxim se poate produce în caz de pace, urmare a unor neglijențe, defecțiuni, dereglări de proces, sau în timp de război, urmare a unor atacuri aeriene sau a altor acțiuni.

Efectele substanțelor chimice. Substanțele toxice se pot evacua în mediul înconjurător pe timpul fabricării, prelucrării, depozitării sau a transportului acestora, ca urmare a unor neglijențe, defecțiuni sau dereglări în procesul de producție.

Substanțele chimice se răspândesc diferit în funcție de starea lor de agregare. Astfel, substanțele toxice sub formă lichidă sau de gaze lichefiate se răspândesc pe sol sau în spațiul de retenție, determinând o suprafață de contaminare, pe când substanțele toxice sub formă de gaze comprimate, vapori sau la presiune normală, se răspândesc în mediu aproape instantaneu determinând formarea unui nor toxic, care va fi deplasat de vânt.

Norul toxic acționează diferit, pe zone:

zona letală reprezintă zona de acțiune a norului toxic în care, concentrația substanței toxice industriale (concentrație letală), determină moartea persoanei într-un timp scurt (un minut).

zona de intoxicare este considerată zona de acțiune a norului toxic, în care concentrația substanței toxice industriale (concentrație de intoxicare) determină intoxicarea organismului uman într-un interval de timp de 30 minute până la o oră.

Explozii accidentale care au implicat nitrat de amoniu. Nitrații sunt săruri ale acidului nitric, formula ionului nitrat este NO 3. Acesta este larg utilizat în agricultură ca și fertilizator și poate fi utilizat pentru fabricarea explozibililor. Abundența sa și reactivitatea chimică explică în mare parte de ce este cauza accidentelor de tip industrial.

3.4. Accidente colective în legătură cu explozii

Noțiuni generale. Substanțele explozive sunt reprezentate de substanțe sau amestecuri de substanțe chimice, care sub acțiunea unor forțe exterioare, produc o reacție chimică violentă, în urma căreia se eliberează o cantitate mare de gaze și căldură.

Explozia are loc prin eliberarea sau formarea brutală a unei enorme cantități de gaze, care prin presiune și detentă, produc un lucru mecanic considerabil, spărgând și răsturnând toate obstacolele ce se opun expansiunii sale sau se găsesc pe traiectul său.

Tipuri de explozii. Se disting trei tipuri de explozii: mecanică, chimică și atomică. Exemplul tipic de explozie mecanică sau de natură fizică, cum mai este denumită, este cel al exploziei unei butelii, rezervor sau recipient, determinată de excesul de presiune al gazului lichefiat pe care îl conține sau de un defect de construcție. Exploziile chimice sunt determinate de substanțele explozive precum și de contactul dintre mai multe substanțe chimice periculoase, ca și amestecul aerului, într-o anumită proporție, cu gaze, vapori inflamabili și prafuri combustibile.

După natura materialului (substanței) care produce fenomenul, exploziile se pot clasifica în:

Explozii de substanțe explozive;

Explozii de atmosferă explozivă (amestecuri de aer cu gaze inflamabile, amestecuri de aer cu prafuri combustibile fin dispersate);

Explozii fizice.

Substanțele explozive se împart în:

substanțe explozive cu utilizare obișnuită (mine etc.)

substanțe explozive cu utilizare militară (proiectile, bombe de avion, torpile).

Substanțele incendiare se împart în:

incendiare pe bază de produse petroliere. Sunt reprezentate de amestecuri în stare lichidă și vâscoasă, preparate din benzină, motorină sau diferite uleiuri lubrefiante.

Napalmul este o pulbere albă, care în amestec cu benzina formează o substanță gelatinoasă, iar dacă i se adaugă fosfor sau sodiu metalic se autoaprinde.

Supernapalmul este un amestec de benzină cu un gelificator, la care se adaugă sodiu sau fosfor alb.

b) amestecuri incendiare metalizate. Sunt amestecuri pe bază de produse petroliere cu adaos de pulbere sau pilitură de magneziu, asfalt lichid și uleiuri grele.

Pirogelul este alcătuit din produse petroliere, gelificator (cauciuc), asfalt, salpetru, magneziu sau șpan de aluminiu.

Termitul reprezintă o pulbere compusă din aluminiu și oxid de fier la care se adaugă substanțe aglutinante (sacâz, bitum).

c) substanțe incendiare cu autoaprindere: fosforul alb (substanță solidă).

d) bomba incendiară toxică. Este o bombă de formă hexagonală, construită dintr-un aliaj de magneziu și cadmiu, încărcată cu termit. Din explozia acesteia rezultă oxidul de cadmiu, compus foarte toxic.

Efectele exploziilor. Exploziile se pot solda cu efecte directe și indirecte.

directe: fragmentarea corpului și împrăștierea fragmentelor, destrucții într-un fragment limitat.

indirecte: flacăra și căldura radiată produc arsuri „flash”, cu următoarele caracteristici: dispoziție uniformă, pe părțile expuse, iar după moarte devin roșii-maronii, uscate și pergamentate.

– suflul exploziei poate produce moartea fără leziuni externe. Leziuni datorate suflului asupra urechii se produce hiperemia membranei timpanice, infiltrate hemoragice punctiforme la acest nivel, rupturi ale timpanului sau hemoragii în casa timpanului; asupra ochilor pot determina hemoragii în camera anterioară, luxație de cristalin și decolare de retină (,,ochiul de mină”); la nivel pulmonar pot determina leziuni directe prin impactul undei de șoc determinând hemoragii alveolare, cât și prin schije: producând zone hemoragice mari; la nivelul tractului gastro-intestinal leziunile sunt inconstante și se produc prin acțiunea presiunii asupra peretelui abdominal, astfel putem întâlni hemoragii și infiltrate sanguine pe tubul digestiv și foarte rar hemoragii peritoneale, rupturi de organe cavitare; la nivelul miocardului pot apărea sufuziuni hemoragice, hemopericard. Pe lângă aceste tipuri de leziuni, exploziile pot determina și mecanisme reflexe: stop cardio-respirator.

– suflul de imersie este întâlnit în cazul exploziei unui vapor (situație în care se produce transformarea încărcăturii în gaz la temperatură și presiune mare). Tipuri de leziuni provocate: hemoragii subperitoneale multiple, perforații intestinale, pulmonare (de formă circulară, cu prolaps al mucoasei).

– suflul solid reprezintă energia difuzată printr-o structură rigidă, în momentul în care are loc o explozie în apropierea sa, cu precizarea că lemnul conduce slab unda de șoc, pe când oțelul din compoziția tancurilor, a vapoarelor o conduce foarte bine. Leziunile întâlnite sunt plesnirea pielii și a țesutului subcutanat, fracturi complexe, cu precizarea că există particularități în funcție de poziția victimelor, astfel ortostatismul predispune la leziuni ale membrelor, poziția șezândă la leziuni ale coloanei, iar clinostatismul la leziuni foarte grave.

– proiectilele (schijele) reprezintă materialul solid propagat de explozie, reprezentat de resturi ale materialului exploziv, fragmente din mediu, ambalajul explozivului etc. leziunile determinate sunt variate, de la leziuni mici (excoriații, echimoze), la dilacerări mari tegumentare, tatuaj uniform al pielii descoperite, leziuni grave ale ochilor.

– leziuni prin dărâmarea construcțiilor, reprezintă leziuni secundare și pot duce la deces prin „asfixie de strivire”.

– intoxicația cu gaze toxice survenite în urma exploziilor prin distrugerea instalațiilor casnice de gaz, explozii în mină etc.

– explozii de tip special:

explozii din minele de cărbune unde gazele de mină se aprind, iar flacăra rezultată aprinde particulele fine de praf de cărbune din mediu și de pe pereți. Decesul survine prin acțiunea suflului când nu se produc leziuni externe, arsuri grave prin flacără, inhalarea gazelor de ardere după explozie, proiectarea victimei de suflul exploziei.

explozii domestice cel mai adesea produse datorită scăpărilor de gaze din instalațiile casnice. Decesul survine ca urmare a leziunilor de proiectare a victimei, a arsurilor întinse, a intoxicațiilor cu monoxid de carbon, a leziunilor rezultate din dărâmarea construcțiilor.

explozii nucleare – în urma exploziei aeriene a unei bombe atomice rezultă ,,bila de foc” care conține produși radioactivi de fisiune și material de construcție al bombei.

3.5. Intoxicațiile

Intoxicația reprezintă un ansamblu de tulburări funcționale ale organismului, datorat absorbției unei substanțe numită toxică.

Toxicologia este știința care studiază intoxicațiile.

Intoxicațiile din punct de vedere al originii lor și al epidemiologiei pot fi:

intoxicații alimentare produse în principal prin difuziunea unor germeni (ex. botulismul) sau prin absorbția unor produși necomestibili (intoxicații cu ciuperci).

intoxicații medicamentoase: cel mai adesea produse de medicamente precum antidepresive triciclice, aspirină, barbiturice, carbamazepine, paracetamol; prin utilizarea unui medicament inadaptat sau printr-o absorbție excesivă.

intoxicații cu metale grele, precum aluminiu, arsen, crom, fier, mercur, nichel, plumb, zinc.

intoxicații prin produse industriale: acetonă, acid boric, acid cianhidric, acid fluorhidric, acid oxalic, amoniac, antigel, cianuri, formol, gaze lacrimogene, hidrogen arseniat, hidrogen sulfuros, insecticide (anticolinesterazice, organofosforice), nitrați, fenoli, fosfor, sodă caustică, tetraetil de plumb .

intoxicații prin gaze: monoxid de carbon, oxid de azot.

intoxicații prin droguri: intoxicații alcoolice, cu amfetamine, cocaină, ecstasy, LSD, opiacee (heroină, morfină, codeină). putem include aici și toxicomaniile, intoxicații voluntare, care induc dependență ca și cocainomanie, morfinomanie, alcoolismul, tabagismul.

intoxicații cu veninuri de origine animală sau vegetală.

Intoxicațiile alimentare pot fi produse prin ingestie de ciuperci toxice, intoxicații prin apă și toxiinfecții alimentare colective, produse de agenți patogeni precum: campylobacter, stafilococ, virusul hepatitei A, botulism, listerioză, salmoneloză.

Noțiuni generale. Toxiinfecția alimentară este o boală acută cu manifestări digestive și uneori neurologice, produsă prin ingestia de alimente intens contaminate cu germeni sau toxine ale acestora.

Din datele statistice în Statele-unite, s-au produs 76 milioane de intoxicații (26.000 pentru 100.000 de locuitori), din care 325.000 de persoane au fost spitalizate (111 pentru 100.000 locuitori); 5.000 de persoane au decedat (1,7 decedați pentru 100.000 locuitori).

Etiologie. Etiologia dominantă a toxiinfecțiilor alimentare este reprezentată de infecțiile bacteriene. Cele mai frecvente bacterii patogene responsabile de producerea intoxicațiilor alimentare sunt:

– Salmonella produce aprox. 60-70% din îmbolnăviri, serotipurile dominante S. typhi murium, S. Entertidis.

– Stafilococul determină 28-30% din cazuri; tulpinile implicate cel mai frecvent S. coagulazopozitiv din tipurile fagice III, IV, I , reprezentate de persoanele cu infecții cutanate (furuncule, panariții).

– E. Coli, cel mai frecvent E. Coli enterotoxigenă, E. Coli enteroaderentă, E.Coli enterohemoragică

Tabloul clinic constă în manifestări digestive (cu simptome dominante diferite în funcție de etiologie și reactivitatea individului), manifestări neurologice (în anumite circumstanțe enteropatogene ex. botulism), febră (absentă în formele severe cu colaps).

Infecțiile virale pot constitui de asemenea cauză de intoxicație alimentară: norovirusuri, rotavirusuri, virusul hepatitei A și virusul hepatitei E.

Principalii agenți parazitari ai omului fac parte din următoarele grupe sistematice (încrengături): protozoare, artropode, helminți, ciuperci.

Intoxicații cu veninuri de animale: Hymenoptere, otrăvuri și animale marine, scorpioni

Toxinele naturale: aflatoxinele, alcaloizii, toxinele ciupercilor, toxinele de coagulare, fitohemaglutinine.

Alți agenți patogeni reprezentați de prioni, care provoacă maladia Creutzfeldt- Jacob.

3.6. Accidente colective în legătură cu arme de foc convenționale

Armele reprezintă un instrument sau un dispozitiv destinat prin concepție și prin utilizare neutralizării, rănirii sau uciderii unei persoane sau cauzării unei distrugeri.

Armele convenționale sunt cele care utilizează încărcături cu efect exploziv, incendiar sau exploziv-incendiar.

Perfecționarea armelor a însoțit dezvoltarea anumitor „civilizații” umane. De-a lungul istoriei distingem trei utilizări principale: vânătoarea (ex. pentru a se hrăni), agresiunea (pentru a-și însuși spațiul sau bunurile altor persoane), apărarea pentru a se proteja.

Tipuri de muniție convențională. Tipuri principale de muniție convențională: cartușe, grenade, proiectile, bombe, mine, torpile (cu efect exploziv) și amestecuri incendiare pe bază de produse petroliere, amestecuri incendiare metalizate, substanțe incendiare cu autoaprindere, bomba incendiară toxică (cu efect incendiar).

Efectele muniției cu încărcătură explozivă se manifestă direct prin unda de șoc a exploziei și indirect prin acțiunea proiectilelor secundare.

Efectele muniției incendiare se exercită direct, prin provocarea de arsuri de grade diferite, cât și indirect prin incendiile cauzate, care determină arsuri, asfixieri, intoxicații.

3.7. Accidente colective legate de o anumită profesie

Prin accident de muncă se înțelege vătămarea violentă a organismului uman, precum și intoxicația acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, indiferent de natura juridică a raportului de muncă în baza căruia se desfășoară activitatea și care provoacă incapacitate temporară de muncă timp de cel puțin trei zile, invaliditate ori deces.

CAPITOLUL IV

LEGISLAȚIA ACCIDENTELOR COLECTIVE

4.1. CADRUL LEGAL

4.1.1. CATEGORII DE REGLEMENTĂRI APLICABILE

În țara noastră legislația în vigoare, în materie, cuprinde legi și alte acte normative care asigură cadrul legal general.

– Legea fundamentală a țării este reprezentată de Constituție, care garantează respectarea drepturilor fundamentale ale omului, cum ar fi dreptul la viață, la integritate corporală.

În capitolul II, titlul II art. 22- se garantează dreptul la viață:

(1) Dreptul la viață precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.

Iar în art. 33 –se garantează dreptul la ocrotirea sănătății:

(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat.

(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și sănătății publice.

(3) Organizarea asistenței medicale și sistemul de asigurări sociale de boală, accidente și recuperare, controlul exercitării profesiunilor medicale și activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanelor se stabilesc potrivit legii.

Prevederile constituționale se completează cu prevederile cuprinse în legi ( organice și ordinare ), precum și cele din alte acte normative ( Decrete sau Hotărâri ale Guvernului, Ordonanțe, Decizii, Ordine ale miniștrilor etc. )

-Legile organice cum sunt: Codul Penal, Codul Civil reglementează principiile generale care trebuie să guverneze relații sociale într-o societate.

Codul Penal și Codul de Procedură Penală reglementează relațiile sociale privind atragerea răspunderii penale art. 180, 181, 182, 183 și 184 punctează infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății, pe când art. 174-178 tratează omuciderea .

Codul Civil cuprinde reglementările privind desfășurarea relațiilor sociale între persoane, condiția atragerii răspunderii civile.

În capitolul V despre delicte și cvasidelicte art. 998 prevede temeiul răspunderii civile “Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.

– Există deasemenea legi speciale și alte acte normative specifice care se completează cu dispoziții din alte acte normative, referitoare la domeniul respectiv.

4.1.2.REGLEMENTĂRI SPECIFICE

De-a lungul timpului au existat numeroase încercări de reglementare, în special în domeniul accidentelor de muncă. Unele acte normative au fost abrogate, ca urmare a schimbărilor survenite în societate; în prezent întreaga legislație tinde la alinierea la normele legislative ale Uniunii Europene.

Principala lege care reglementează accidentele de muncă este Legea 90/1996 a protecției muncii, conform căreia accidentul colectiv are loc când sunt accidentate cel puțin trei persoane în același timp și din aceeași cauză, în cadrul aceluiași eveniment. O altă condiție este ca toate persoanele accidentate să se afle în incapacitate temporară de muncă de cel puțin trei zile. Comunicarea, cercetarea și înregistrarea accidentelor de muncă se face conform Normelor metodologice republicate în Monitorul Oficial nr. 47 din 29 ianuarie 2001.

Boala profesională este rezultatul acțiunii unor factori nocivi fizici, chimici sau biologici, caracteristici locului de muncă, în timpul exercitării unei meserii sau profesii ( art.29 alin. 1 Legea nr.90/1996 ). Caracteristica esențială a bolii profesionale, care o deosebește de accidentul de muncă (produs pe neașteptate și violent) este că ea se declanșează în timp, ca urmare a acțiunii factorilor nocivi asupra organismului. Boala profesională și intoxicația acută profesională sunt ambele determinate de un proces patologic, cu deosebirea că în cazul intoxicației acute debutul este brusc, în consecință intoxicația acută se consideră și accident de muncă (art. 23 alin. 1 Legea nr. 90/1996 și art. 51 din Normele metodologice ), aceasta se declară, se cercetează și se înregistrează atât ca boală profesională, cât și accident de muncă (art. 31 alin. 3).

4.1.3. REGLEMENTĂRI SUBSIDIARE

Actualmente, în țara noastră nu există o lege unică de reglementare a rapoartelor juridice născute în urma producerii unui accident colectiv; prin urmare, în cazul unui accident colectiv se aplică prevederi normative prevăzute de dreptul comun (civil și penal), la care se adaugă reglementări subsidiare în funcție de natura accidentului produs.

De ex. în cazul unui accident de trafic rutier se aplică reglementări specifice din Codul Penal privind vătămarea din culpă sau omorul din culpă, din Codul Civil privind repararea prejudiciului și daunele morale, Regulamentul din 23 ianuarie 2003 de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, iar ca reglementări subsidiare se aplică legea 459/2001 și OG1/2000 privind desfășurarea activității medico-legală care se desfășoară într-un cadru instituționalizat, în cadrul laboratoarelor de medicină legală din județe și al laboratoarelor exterioare la nivel interjudețean, coordonate pe plan central de Institutul de medicină legală prof. dr. Mina Minovici București.

Din legea 459/2001 reiese că examinarea medico-legală se poate referi la persoane sau la cadavre, în primul caz având drept obiective stabilirea timpului de îngrijire medicală pentru vindecarea leziunilor. Acest timp reprezintă perioada în care este necesară aplicarea unei terapii pentru vindecarea leziunii sau a bolii, fără să intereseze procedeul terapeutic, cu timpul de spitalizare, vindecarea anatomică sau timpul de incapacitate temporară de muncă.

Acordarea timpului de îngrijiri medicale se face în raport cu intensitatea traumatismului și prejudiciul fizic, fiind obligatoriu să se ia în considerare agentul vulnerant, regiunea anatomică afectată, gravitatea leziunii și posibilitatea apariției unor complicații.

Expertiza referitoare la cadavre presupune examinarea exterioară a cadavrului și autopsia lui, examinarea locului în care s-a găsit și examene complementare histopatologice, bacteriologice, toxicologice, hematologice sau serologice.

Autopsia medico-legală se realizează numai la cererea organelor judiciare, care formulează întrebările, stabilesc termenele și informează medicul asupra aspectelor cunoscute până în acel moment. Reglementările legale prevăd obligativitatea autopsiei când moartea este violentă, consecutivă omuciderii, sinuciderii sau accidentului ori numai bănuită ca atare, când nu este cunoscută cauza ori este suspectă sau când nu se cunoaște identitatea. De la aceasta regulă se poate face excepție numai în cazul marilor catastrofe, accidentelor de cale ferată sau în unele incendii, când se solicită medicului legist numai examinarea cadavrului.

Autopsia trebuie să fie completă, examinându-se toate țesuturile și organele fără a se formula concluzii numai pe baza examenului extern sau a unor examene parțiale, chiar atunci când moartea pare justificată prin electrocutare, lezarea capului sau secționarea unor segmente.

Pentru situațiile de urgență, conform Legii nr. 15/2005 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, acesta acționează în sensul prevenirii și a gestionării situațiilor de criză, a coordonării resurselor și a restabilirii stării de normalitate. Sistemul Național este organizat de autoritățile administrației publice și funcționează sub conducerea ministrului administrației și internelor și sub coordonarea primului ministru.

Sistemul Național are în compunere:

comitete pentru situații de urgență, care la rândul lor sunt Comitetul Național (organism interministerial format din experți și specialiști în gestionarea situațiilor de urgență), comitete ministeriale, Comitetul Municipiului București, comitete județene (organizate sub conducerea prefecților) și comitete locale ( structurate la nivelul municipiilor, orașelor și al comunelor, sub conducerea primarului și cu avizul prefectului);

Inspectoratul General pentru Situații de Urgență – un organ de specialitate din subordinea Ministerului Administrației și Internelor care asigură coordonarea permanentă a activităților de prevenire și gestionare a situațiilor de urgență.

În teritoriu, la nivelul județelor, funcționează servicii de urgență profesioniste, denumite servicii publice comunitare profesioniste pentru situații de urgență (asigură secretariatele tehnice permanente ale comitetelor județene);

centre operative pentru situații de urgență (structuri cu activitate permanentă, organizate la nivelul ministerelor și al instituțiilor publice centrale);

comandantul acțiunii (persoană împuternicită de către Comitetul Național, ministerial sau județean în funcție de natura și gravitatea evenimentului).

Asistența de urgență în caz de accident colectiv va fi coordonată de Inspectoratele Județene pentru Situații de Urgență sau direct de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență.

Conform Ordinului nr. 632 din 14 iunie 2005 privind înființarea Centrului operativ pentru situații de urgență al Ministerului Sănătății, în subordinea secretarului de stat pentru asistență medicală se constituie Centrul operativ pentru situații de urgență al Ministerului Sănătății, care asigură secretariatul tehnic permanent al Comitetului pentru Situații de Urgență al Ministerului Sănătății.

Conform Hotărârii nr. 2288/2004 privind repartizarea principalelor funcții de sprijin în situații de urgență, acordarea asistenței medicale de urgență se face după cum urmează:

a) suplimentarea capacității de spitalizare: fiecare unitate spitalicească;

b) instalarea spitalelor de campanie: Ministerul Apărării Naționale;

c) asigurarea asistenței medicale pentru structurile de intervenție operativă: Ministerul Administrației și Internelor/Inspectoratul General pentru Situații de Urgență;

d) acordarea asistenței medicale de urgență: Ministerul Sănătății și unitățile sanitare din rețelele sanitare proprii ale altor ministere și organe centrale;

e) acordarea primului ajutor premedical: Societatea Națională de Cruce Roșie din România;

f) asigurarea de medicamente și instrumentar medical: Ministerul Sănătății, Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale și Administrația Națională a Rezervelor de Stat.

Funcțiile I.J.S.U. sunt: prevenție și protecție a populației, pregătire profesională a personalului, asigură resursele financiare și tehnico-organizatorice necesare, planifică organizarea și efectuarea intervenției pentru limitarea și înlăturarea efectelor situațiilor de urgență, colaborează cu autoritățile administrației publice locale, cu celelalte structuri descentralizate ale M.A.I., unități ale armatei, servicii voluntare și private, filiale locale ale Societății Naționale de Cruce Roșie, mass-media etc. pe baza unor acorduri sau programe prestabilite. Inspectoratele sunt continuataoare ale tradițiilor și faptelor de arme ale pompierilor militari și a protecției civile. Se compun din brigăzi sau grupuri de pompieri, inspectorate județene de Protecție Civilă și alți specialiști în funcție de caz (conform Hotătărârii nr. 2288/2004 privind aprobarea repartizării principalelor funcții de sprijin pe care le asigură ministerle, celelalte organizații centrale și organizațiile neguvernamentale privind prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență) .

Inspectorul Șef pentru Situații de Urgență din județul respectiv, se subordonează prefectului județului și deține importanta funcție de coordonator al serviciilor publice de urgență prespitalicească și la nevoie poate solicita Serviciilor de Ambulanță Județene punerea la dispoziție de material și personal necesare unei intervenții eficiente.

Inspectoratele Județene pentru Situații de Urgență vor păstra unitățile mobile de intervenție în stare de funcționare și vor colabora cu Serviciul Mobil de Urgență Reanimare și Descarcerare (SMURD) cât și cu Serviciul de Ambulanță Județean.

Echipajele SMURD sunt formate din 4 persoane: conducător auto pompier, medic de urgență, restul personalului putând fi asigurat de persoane din cadrul autoritățile publice sau locale, sau din cadrul structurile spitalicești (pot acționa și voluntari special pregătiți). Inspectorul General poate dispune mobilizarea echipajelor SMURD din județe învecinate sau poate solicita sprijinul serviciilor private de ambulanță. Serviciul medical public de urgență prespitalicească, care răspunde de unitățile mobile în caz de intervenție pentru accident colectiv, dispune de materiale necesare și medicamente, necesare îngrijirii a minimum 20 de persoane aflate în stare critică.

Echipajele de salvare aeriană funcționează conform reglementărilor din cadrul O.U.G.126 din 2003, aprobată prin Legea 40 din 2004.

Din Ordonanța de urgență nr. 14 din 13 martie 2000 privind înființarea formațiunilor de protecție civilă pentru intervenție de urgență în caz de dezastre, reiese faptul că se înființează formațiuni de protecție civilă pentru intervenție de urgență în caz de dezastre, denumite în continuare formațiuni.

(2) Formațiunile sunt structuri mixte, militare și civile, multifuncționale, formate din profesioniști în domeniu, instruite și dotate adecvat pentru acordarea ajutorului de urgență în caz de dezastre sau de accidente majore.

Din Legea nr. 481/2004 privind Protecția civilă, cap.1, art1 rezultă funcțiile acestei organizații:

(1) Protecția civilă este o componentă a sistemului securității naționale și reprezintă un ansamblu integrat de activități specifice, măsuri și sarcini organizatorice, tehnice, operative, cu caracter umanitar și de informare publică, planificate, organizate și realizate potrivit prezentei legi, în scopul prevenirii și reducerii riscurilor de producere a dezastrelor, protejării populației, bunurilor și mediului împotriva efectelor negative ale situațiilor de urgență, conflictelor armate și înlăturării operative a urmărilor acestora și asigurării condițiilor necesare supraviețuirii persoanelor afectate.

(2) Activitatea de protecție civilă este de interes național, are caracter permanent și se bazează pe îndeplinirea obligațiilor ce revin, potrivit prezentei legi, autorităților administrației publice centrale și locale, celorlalte persoane juridice de drept public și privat române, precum și persoanelor fizice.

4.2. CONVENȚII INTERNAȚIONALE. DREPT COMPARAT

Este vorba despre anumite convenții internaționale la care România este parte, convenții ce pot fi:

– bilaterale: de ex. acordul din 10 martie 1995 între Guvernul Romaniei si Guvernul Republicii Elene privind notificarea rapida a unui accident nuclear si schimbul de informații asupra instalațiilor nucleare;

– multilaterale: de ex. Legea nr. 6 din 6 martie 2000 pentru ratificarea Acordului de cooperare dintre guvernele statelor participante la Cooperarea Economica a Marii Negre in domeniul combaterii criminalității, in special a formelor ei organizate, semnat la Kerkyra la 2 octombrie 1998 .

În concluzie, în cazul unui accident colectiv, normele juridice aplicabile nu sunt comasate într-un singur act normativ. Prin urmare sunt incidente, dispoziții normative generale la care se adaugă dispoziții specifice, în funcție de natura accidentului, de cauza producerii acestuia și de urmările produse.

Trebuie precizat că noțiunea de accident colectiv aparține, prin legislație medicinei muncii, legea nr. 319 din 14 iulie 2006 a securității și sănătății în muncă fiind singura care face referiri în sensul enunțării unei definiții accidentate cel puțin trei persoane în același timp și din aceeași cauză, în cadrul aceluiași eveniment, a precizării unor reguli de comunicarea, cercetarea și înregistrare a acestora.

CAPITOLUL V

VALORIFICAREA ACTELOR MEDICO-LEGALE EFECTUATE ÎN ACCIDENTE COLECTIVE

5.1. CONSIDERAȚII GENERALE

Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea serviciilor și instituțiilor de medicină legală, modificată prin Legea nr. 459/2001, activitatea de medicină legală constă în efectuarea de expertize, examinări, constatări, examene de laborator și alte lucrări medico legale asupra persoanelor în viață, cadavrelor, produselor biologice și corpurilor delicte, în vederea stabilirii adevărului în cauzele privind infracțiunile contra vieții, integrității corporale, sănătății persoanelor, cât și în alte situații prevăzute de lege precum expertize medico-legale psihiatrice și de cercetare a filiației.

Examinarea medico-legală se poate referi la persoane sau la cadavre, în primul caz având drept obiective stabilirea timpului de îngrijire medicală pentru vindecarea leziunilor, reprezintând perioada în care este necesară aplicarea unei terapii pentru vindecarea leziunii sau a bolii, fără să intereseze procedeul terapeutic, timpul de spitalizare, vindecarea anatomică sau timpul de incapacitate temporară de muncă.

Acordarea timpului de îngrijiri medicale se face în raport cu intensitatea traumatismului și prejudiciul fizic, fiind obligatoriu să se ia în considerare agentul vulnerant, regiunea anatomică afectată, gravitatea leziunii și posibilitatea apariției unor complicații.

Expertiza referitoare la cadavre presupune examinarea exterioară a cadavrului și autopsia lui, examinarea locului în care a survenit decesul.

Pentru clarificarea tuturor aspectelor referitoare la leziuni, este necesară stabilirea semnelor vitale, în vederea depistării leziunilor cauzate în timpul vieții și a reacțiilor vitale a căror intensitate indică momentul survenirii și a căror localizare atestă sediul agresiunii. În cazul suspectării unor simulări de accidente, se va aprofunda examinarea prin analize morfologice, biochimice, enzimatice sau funcționale

Activitatea medico-legală în cazul accidentelor colective, deține un rol deosebit în situațiile soldate cu cadavre carbonizate sau arse, prin stabilirea formei de energie calorică, momentului survenirii, suprafeței de corp afectată, existentei altor leziuni, a cauzei morții sau a succesiunii survenirii deceselor.

5.2. NOȚIUNEA DE EXPERT MEDICO-LEGAL

Activitatea de medicină-legală se realizează de medici legiști încadrați în instituțiile de medicină legală, cu respectarea principiului independenței și al imparțialității acestora. La efectuarea lucrărilor medico-legale pot participa, în situațiile în care este nevoie și alți specialiști, cum sunt: medici de diferite specialități, farmaciști, toxicologi, chimiști, biologi, psihiatri, psihologi, alte persoane atestate ca experți.

Constatările medico-legale se efectuează de medici legiști, iar expertizele de medici legiști care au calitatea de expert oficial, fiind desemnați de conducerea institutelor, respectiv a serviciilor de medicină legală județene. La efectuarea expertizelor medico-legale pot participa pe lângă experții oficiali, experți numiți de organele judiciare la cererea părților, dintre cei înscriși pe lista întocmită de Institutele de medicină-legală (expert parte).

Calitatea de expert medico-legal se evaluează anual de către Consiliul superior de medicină-legală, care poate suspenda sau retrage această calitate; criteriile de atestare în calitate de expert, precum și condițiile de suspendare sau retragere se elaborează de Consiliul superior și se aprobă prin ordin al ministrului sănătății și familiei.

5.3. METODOLOGIA EFECTUĂRII EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE

Actele medico-legale sunt: raportul de constatare medico-legală, raportul de expertiză, noua expertiză medico-legală (la solicitarea prin ordonanțe ale organelor de urmărire penală sau ale instanțelor de judecată), certificatul medico-legal, la cererea persoanei interesate.

5.3.1. Constatarea medico-legală

Este prevăzută de art. 112 și 114 C.P.P., iar actul se numește Raport de constatare medico-legală. Examinările medico-legale în vederea întocmirii actului de constatare se fac la sediul instituției medico-legale sau în caz de urgență la sediul unității sanitare unde este internată persoana.

În conformitate cu prevederile art. 114 Cod procedură penală, în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaște ori este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului sau persoanei vătămate pentru a se constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale. Examinarea se efectuează de medicul legist competent pe baza arondării teritoriale, în conformitate cu prevederile legea 459/2001 privind organizarea și funcționarea serviciilor și instituțiilor medico-legale.

Efectuarea constatării medico-legale este obligatorie în cazul accidentelor de muncă, indiferent de gravitatea acestora, pentru a se stabili existența leziunilor, mecanismul producerii acestora, natura obiectului vulnerant, numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare sau existența invalidității.

Toate cauzele care ajung pe rolul organelor judiciare necesită constatare medico-legală, neputând fi suplinit acest aspect prin actul eliberat de medicul care constată leziunea, acordă îngrijiri medicale, eliberează certificatul medical cu numărul zilelor de incapacitate de muncă sau stabilește invaliditatea în cadrul comisiei pentru expertizarea capacității de muncă. Încadrările juridice sub aspect penal se pot efectua doar pe baza concluziilor dintr-un act medico-legal.

În cazul accidentelor mortale, examinarea imediată a cadavrului de către medicul legist, este indicată pentru a se formula primele concluzii cu privire la leziuni și cauza posibilă a decesului. Profunzimea leziunilor, dispunerea lor și colorația tegumentelor, reprezintă primele indicii referitoare la cauza decesului și mecanismul lezării, în funcție de care se stabilește competența materială a organului de urmărire penală, competența echipei de cercetare și se elaborează versiunile de urmărire penală. Pentru obținerea eficienței maxime în astfel de cazuri este necesară conlucrarea procurorului cu medicul legist încă din faza cercetării la fața locului, a cărui prezență este necesară pentru a observa poziția cadavrului, existența unor împrejurări negative, amplasarea obiectelor din jur etc. Pentru o eficiență maximă la dispoziția medicului legist se pune procesul verbal de cercetare la fața locului, planșa fotografică, înregistrările video, schițele etc.

Constatarea se dispune prin rezoluție, în care se descrie pe scurt fapta și se formulează întrebările la care va trebui să răspundă specialistul. Întrebările vor fi clare, concise, formulate de așa manieră încât să facă posibil un răspuns pozitiv sau negativ, fără să sugereze soluții de natură juridică.

5.3.2. Expertiza medico-legală

Se efectuează la solicitarea, prin ordonanță sau încheiere, a organelor de urmărire penală sau a instanțelor judecătorești, în conformitate cu art. 116-125 din Codul de procedură penală și a art. 201 Codul de procedură civilă, cu respectarea competenței teritoriale a instituțiilor medico-legale. Expertiza poate fi solicitată în orice fază a procesului penal sau civil când, pentru lămurirea unor fapte, împrejurări ale cauzei sunt necesare cunoștințele unor experți.

Raportul de expertiză este mai amplu decât cel de consatare și mai documentat științific.

Pentru situațiile în care instanța sau organele de urmărire penală au îndoieli asupra raportului de expertiză, pot dispune: completarea raportului, efectuarea unui supliment de expertiză, avizarea expertizei, efectuarea unei noi expertize

Expertiza medico-legală pe cadavru, în cazul accidentelor colective este subordonată regulilor metodologice generale și speciale care vizează identificarea cadavrului, stabilirea naturii morții, cercetarea cauzelor, modului și condițiilor în care s-a produs.

Stabilirea cauzei morții sub aspect medico-legal este decisivă pentru încadrarea decesului în categoria morților patologice sau a celor violente. Un alt obiectiv important îl reprezintă stabilirea legăturii de cauzalitate sub aspect medico-legal, între leziuni și decesul victimei, îndeosebi în cazul asocierii cu afecțiuni preexistente. Pentru delimitarea exactă a legăturii de cauzalitate este necesară luarea în calcul a mai multor factori, care constau în: starea sănătății persoanei accidentate, instrumentul vulnerant, circumstanțele producerii actului de violență și autorul faptei. Stabilirea cauzei morții și a raportului de cauzalitate prezintă uneori dificultății din cauza factorilor distructivi, de natură biologică, fizică sau chimică.

Obiectivele expertizei medico-legale în accidentele colective asociate cu explozii, incendii sau căderi de aeronave constau în identificarea victimelor, stabilirea cauzei decesului, a intoxicațiilor de orice natură și a afecțiunilor preexistente. Realizarea acestor obiective este realizabilă în anumite limite, fiind întotdeauna posibilă recuperarea unor fragmente osoase pentru expertiză odontologică iar uneori se poate proceda și la examen dermatoglific. Examenele toxicologice se pot referi la alcool, droguri, gaze sau alte substanțe care ar explica anumite comportamente anormale.

Noua expertiză se solicită atunci când în actele medico-legale există deficiențe de fond, omisiuni, contradicții sau dacă au intervenit elemente noi în măsură să schimbe concluziile.

Stabilirea cauzei medicale a decesului poate prezenta uneori dificultăți, în special în cazul accidentelor în care se suprapun explozii, surpări și emanații de gaze toxice. Determinarea exactă a factorului tanatogenerator favorizează posibilitatea stabilirii succesiunii fenomenelor cu care se asociază accidentul, prezentând importanță cel inițial, cu caracter declanșator în raportul cauzal, cum ar fi arsurile specifice arcului voltaic urmat de asfixie, anoxia în faza anterioară strivirii, caracterul vital al unor plăgi, mecanismul producerii acestora etc. Reiese așadar importanța respectării metodologiei și tacticii în privința stabilirii tuturor aspectelor referitoare la cauza decesului, succesiunea producerii leziunilor și suprapunerea altor factori cu caracter tanatogenerator și cu utilitate probatorie.

5.4. ACTELE MEDICO-LEGALE ÎN ACCIDENTE COLECTIVE

Expertizele și constatările medico-legale vizează aspecte importante referitoare la accidentele colective, cum ar fi stabilirea cauzei morții, mecanismul de producere a leziunilor, prezența unor substanțe toxice, existența unor afecțiuni patologice, numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, pierderea unui simț sau organ, sluțirea sau apariția infirmității. Prin răspunsul la întrebări de acest gen, medicul legist își asumă responsabilități în înfăptuirea justiției, în corelație cu anumite reguli și criteorologii specifice, care convertesc actul medical în mijloc de probă.

Dacă expertiza nu este completă, se dispune efectuarea unui supliment de expertiză, se cer lămuriri suplimentare în scris ori se dispune chemarea expertului spre a da explicații verbale, conform dispozițiilor art. 124 Cod procedură penală. Dacă există contraziceri între actele medico-legale sau dacă organul judiciar are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize conform art. 125 Cod procedură penală. Când organul de urmărire penală sau instanța de judecată apreciază că raportul medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, dispune refacerea sau completarea lui ori efectuarea unei expertize, în conformitate cu prevederile art. 115 Cod procedură penală.

CAPITOLUL VI

DINAMICA ACCIDENTELOR COLECTIVE PRODUSE ÎN VESTUL ROMÂNIEI ÎN INTERVALUL DE TIMP 2000-2004

6.1. Scopul studiului

Raportat la criteriile de definire și clasificare ale accidentelor colective, pentru care am alocat un capitol în prima parte a lucrării mele, am întreprins un studiu al cazurilor de accidente colective produse în zona de vest a țării, în încercarea de a valorifica o serie de aspecte de finețe privind rolul medicului legist în accidente colective.

Studiul are caracter particular și prin aria de cercetare, întrucât motivat fiind de obiectivele propuse am inclus în cazuistica prezentată în măsura posibilităților de identificare a cazurilor și o serie de accidente colective produse în județele: Satu Mare, Sălaj, Bihor, Arad, Timiș, Hunedoara.

Coordonatele generale care au condus la conturarea materialului supus cercetării, au precedat modul de analiză a cazurilor. În acest sens am luat în considerare toate rapoartele de autopsie medico-legală a morților rezultați din accidente colective, mai precis am consultat consemnările din rapoartele de autopsie cu privire la istoricul referitor la împrejurările de producere a accidentului, la leziunile de violență constatate și la cauza de deces. În cazul persoanelor vii, am cercetat consemnările din certificate, constatări sau expertize medico-legale, cu privire la istoricul împrejurărilor de producere a accidentului, leziunile de violență constatate și numărul de zile de îngrijiri medicale.

Metoda de cercetare propusă nu are caracter unitar, ea este o metodă adaptată efectiv la posibilitățile de centralizare și analizare a cazurilor supuse investigării.

Cu toate că accidentele colective nu se impun prin frecvență, ideea abordării problematicii lor s-a datorat unor aspecte precum circumstanțele de producere în viața civilă, toate aceste cazuri având implicații juridice, fapt ce obligă la expertizare medico-legală.

6.2. Material și metodă

Am elaborat un studiu al accidentelor colective de muncă pe o perioadă de cinci ani. Studiul s-a adresat zonei de vest a României, materialul cercetat cuprinzând:

situația accidentaților în muncă pe perioada 2000-2004;

listele accidentaților în muncă, grupați pe județe pe aceeași perioadă;

rapoartele privind accidentele de muncă pe județe, în detaliu, pentru aceeași perioadă (FIAM);

studiu efectuat în arhivele S.M.L., respectiv I.M.L. Timișoara și I.M.L. Cluj în colaborare cu colegii din județele respective, privind cazuistica și actele medico-legale .

Materialul a fost obținut de la Inspecția Muncii București, Inspectoratul Teritorial de Muncă Bihor, Serviciile de Medicină Legală din județele aflate în studiu, respectiv I.M.L. Timișoara și I.M.L. Cluj.

În cadrul acestui studiu am analizat următorii parametrii:

Numărul total de accidente colective în intervalul de timp luat în studiu și repartiția pe ani a acestor accidente;

Repartiția cazurilor pe zone;

Repartiția cazurilor pe tipuri de accidente;

Principale cauze de deces;

Principale substanțe, care au intervenit în etiologie;

Incidența anuală a accidentelor de muncă în perioada 2000-2004 în județele din vestul țării și România (la 100.000 salariați);

Incidența anuală prin accidente de muncă în județul Bihor, comparativ cu media pe țară Incidența cumulativă a accidentelor de muncă în perioada 2000-2004 în județele din vestul țării și România (la 100.000 salariați);

Indicele de letalitate prin accidente de muncă în perioada 2000-2004 în județele din vestul țării și România (la 100.000 salariați)

Ponderea salariaților victime ale accidentelor de muncă colective din total accidentați în perioada 2000-2004 în județele din vestul țării și România;

Ponderea salariaților victime ale accidentelor de muncă colective din total accidentați în perioada 2000-2004 în județele din vestul țării și România

Metode statistice. Prelucrarea statistică s-a realizat cu ajutorul programului EPIINFO și s-au calculat următorii indici:

Indicele de incidență a morbidității : total (It) și specifică pe cauze, sexe și grupe de vârstă (Is) :

It = bn / L x 1000

Is = bn(c,x) / Lx x 100000

unde : bn = total cazuri nou depistate

bn(cx) = cazuri nou depistate, pe boli, grupe de vârstă

L, Lx = număr locuitori total, respectiv de o anumita vârstă

Indicele de incidență cumulat – total cazuri noi pe perioada x raportat la nr. mediu al populației

Indicele de prevalență a morbidității : total (Pr) și specifică pe cauze, sexe, grupe de vârstă (Prs) :

Pr = ( bn + bv ) / L x 100

Prx = ( bnx + bvx ) / Lx x 100 (sau 100000)

unde : bn, bv = bolnavi nou depistați, bolnavi vechi ;

bnx, bvx = bolnavi noi, bolnavi vechi pe grupe de vârstă ;

L, Lx = număr locuitori, respectiv locuitori pe grupe de vârstă

Mortalitatea :

Indicele brut de mortalitate generală (M) :

M = d / L x 1000

Unde : d = număr decedați ;

L = număr mediu de locuitori ;

Indicele mortalității specifice pe grupe de vârstă (Mx) :

Mx = dx / Lx x 1000

unde : dx = număr decedați de vârstă x

Lx = număr mediu de locuitori de vârstă x

Indicele mortalității specifice pe sexe M(m,f) :

M (m,f) = d (m,f) / L (m,f) x 1000

unde: d (m,f) = număr decedați pe sexe;

L (m,f) = număr mediu de locuitori pe sexe.

Indicele mortalității specifice pe cauze de boală M(ca) :

M(ca) = d(ca) / L x 100000

unde : d(ca) = număr decedați pe anumite cauze de boală;

L = număr mediu de locuitori.

Indicele de decese la 100 bolnavi (indicele de letalitate) (Dc%) :

Dc% = dc / bc x 100

Unde : dc = decedați de o cauză ;

bc = bolnavi de aceeași cauză

Gruparea consta în împărțirea materialului obținut în cercetare, după caracteristici cantitative și calitative, pentru a putea analiza în profunzime colectivitatea și fenomenul studiat : – caracteristici cantitative de grupare :

– distribuția populației pe : – grupe de vârstă; pe teritorii

– dinamica fenomenelor demografice pe ani : – morbiditate; mortalitate

– caracteristici calitative de grupare: – după sex;

Tabel IV. Incidența anuală a accidentelor de muncă în perioada 2000-2004 în județele din vestul țării și România (la 100.000 salariați)

Grafic nr.1. Incidența anuală prin accidente de muncă în județele din vestul țării

Incidența anuală a accidentelor de muncă în partea de vest a țării, arată o curbă crescătoare la toate cele 5 județe, Bihorul fiind județul cu cea lentă curbă, rata de creștere fiind de 10,67 la 100.000 de salariați, semnificativ mai scăzută comparativ cu Satu Mare (24,57) sau Aradul (31,29). Județul Sălaj înregistrează 2 vârfuri (anii 2001 și 2004), unde incidența depășește 100 de victime la 100.000 salariați (13026, respectiv 103,21).

Grafic nr.2. Incidența anuală prin accidente de muncă în județul Bihor, comparativ cu media pe țară

Evoluția incidenței anuale a accidentelor de muncă în județul Bihor are un trend lent crescător, comparativ cu România, la care trendul este descrescător, cu o rată de 8,22 la 100.00 salariați.

Tabel V. Incidența cumulativă a accidentelor de muncă în perioada 2000-2004 în județele din vestul țării și România (la 100.000 salariați)

Incidența cumulativă a accidentelor de muncă în perioada 2000-2004 relevă diferențe semnificative între Bihor și județele Satu Mare și Sălaj, dar nesemnificative față de județele Arad și Timiș. De remarcat că în județul Bihor se înregistrează cea mai mică incidență a accidentelor de muncă din partea de vest a țării (300,01) și de 1,6 ori mai mică față de incidența la nivel național.

Grafic nr.3. Incidența cumulativă prin accidente de muncă în județele din vestul țării în perioada 2000-2004

Tabel VI. Indicele de letalitate prin accidente de muncă în perioada 2000-2004 în județele din vestul țării și România (la 100.000 salariați)

În perioada 2000-2004, numărul persoanelor decedate prin accidente de muncă este descrescător în județul Bihor (de la 13,0% în 2000 la 6,8% în 2004). Cel mai ridicat indice de letalitate se înregistrează în județul Arad, cu valori de peste 13,0% în anii 2001, 2002 și 2004.

Dacă în anul 2000 indicele de letalitate în județul Bihor era de 1,8 ori mai mare decât cel la nivel național (13,0% versus 7,4%), în anul 2004 acesta ajunge la valori egale (6,8% versus 6,9%).

Grafic nr.4. Indicele de letalitate prin accidente de muncă în județele din vestul țării

Tabel VII. Ponderea salariaților victime ale accidentelor de muncă colective din total accidentați în perioada 2000-2004 în județele din vestul țării și România

* – % din total victime ale accidentelor de muncă

** – % din total decedați prin accidente de muncă

6.3. Rezultate și concluzii

Accidentele colective produse în perioada 2000-2004 pe zona de vest a României au de asemenea o distribuție variabilă din punct de vedere al tipului de accident colectiv întâlnit și al numărului de victime implicate.

Din punct de vedere al accidentelor colective de muncă, Bihorul ocupă locul 3 după județele Arad și Timiș (7 accidente, respectiv câte 11 accidente). Ca număr de victime implicate în accidente colective de muncă, județul Bihor ocupă primul loc dintre județele din vestul țării, 8,7% dintre victimele accidentelor de muncă au fost victime ale accidentelor colective, procent de 3,2 ori mai mare decât cel la nivel național. În schimb, numărul deceselor prin accidente colective de muncă se află la același nivel cu cel național.

Tabel VIII. Situația accidentelor colective pe anul 2000

Grafic nr.5. Situația accidentelor colective pe anul 2000

Tabel IX. Situația accidentelor colective pe anul 2001

Grafic nr.6. Situația accidentelor colective pe anul 2001

Tabel X. Situația accidentelor colective pe anul 2002

Grafic nr.7. Situația accidentelor colective pe anul 2002

Tabel XI. Situația accidentelor colective pe anul 2003

Grafic nr.8. Situația accidentelor colective pe anul 2003

Tabel XII. Situația accidentelor colective pe anul 2004

Grafic nr.9. Situația accidentelor colective pe anul 2004

Observație:

Rezultatele prelucrate statistic sunt direct influențate de măsura în care am obținut aceste date din arhivele institutelor medico-legale și a serviciilor medico-legale.

Se observă faptul că leziunile traumatice mecanice ocupă un rol aparte în mecanismul tanatogenerator al victimelor produse în cadrul unor accidente colective, iar în ceea ce privește tipul accidentului colectiv, predomină accidentul colectiv de trafic rutier.

Suferința traumatică consecutivă unor leziuni externe contuzive, neînsoțită de leziuni majore la nivelul organelor vitale, prezumă cuantificarea efectului fiziopatologic în ideea stabilirii pragului de epuizare al homeostaziei și implicit a pragului de declanșare a sindromului tanatogenerator. Această problemă a șocului extern contuziv este detaliată în lucrări medico-legale care doresc să cuantifice starea de șoc traumatic extern în vederea precizării cauzei determinante a decesului.

Combinațiile cele mai frecvente între componentele politraumatismelor sunt:

dilacerare cerebrală consecutivă unui traumatism cranio-cerebral cu fracturi de boltă și bază de craniu;

politraumatism cu traumatism cranio-cerebral, traumatism toracic si/sau traumatism abdominal;

traumatism toraco-abdominal cu fracturi costale și leziuni pleuro-pulmonare, hepatică și splenică;

hemoragie internă și externă urmare a unui politraumatism cu fractură deschisă de gambă și rupturi viscerale abdominale;

șoc traumatic și hemoragic consecutiv unui politraumatism cu multiple fracturi si leziuni viscerale;

zdrobirea cutiei craniene prin accident rutier.

Prevalența unui anumit tip de leziuni în mecanismul tanatogenerator este următoarea:

traumatisme mecanice a căror gravitate variază de la leziuni minime la leziuni cu pierdere de organ (pe primul loc);

intoxicație cu monoxid de carbon, gaze de mină și hidrogen sulfurat (pe locul doi);

șoc postcombustional.

Toate aceste interpretări au un caracter orientativ, fapt ce nu permite formularea unor concluzii de ordin epidemiologic, de altfel premisele studiului se focalizează în jurul unor obiective care privesc mijloacele de probă medico-legale.

CAPITOLUL VII

CONCLUZII

1. Accidentul colectiv reprezintă o realitate cotidiană fiind înâlnit tot mai des în practica medico-legală în condițiile în care progresele tehnologice ale societății influențează toate aspectele vieții sociale, prin urmare și creșterea numărului de accidente colective. Definirea accidentului colectiv implică cunoașterea precisă a următorilor termeni:

accident reprezintă evenimentul fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor, provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea;

colectiv ceva ce rezultă din activitatea mai multor persoane;

accidentul colectiv de muncă este condiționat de afectarea a cel puțin trei persoane în același timp și din aceeași cauză, aceste două condiții fiind necesare cumulativ (legea 90/1996);

Coroborând datele de mai sus, apreciez că accidentul colectiv poate fi definit ca fiind evenimentul imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor și care se soldează cu un număr de victime cuprins în intervalul 3 (trei)-20 (douăzeci), rezultate din același eveniment, în același timp și din aceeași cauză.

Medicina legală pune la dispoziția organelor judiciare atât probe obținute prin perceperea directă, cât și probe obținute prin raționamente științifice. Expertiza medico-legală este un mijloc de probă, prin care pe baza unor cercetări multidisciplinare se aduce la cunoștință organelor judiciare opinia unor specialiști cu privire la anumite împrejurări de fapt.

Întrucât accidentele colective implică un număr relativ redus de victime, istoricii nu le menționează frecvent spre deosebire de dezastre care sunt des întâlnite, în special cele de cauză naturală. În epoca modernă se întâlnesc o mare varietate de accidente colective având atât cauză naturală cât și artificială, dintre acestea delimitându-se net accidentele de trafic (rutier, aviatic, feroviar) sub raportul frecvenței cât și al numărului de victime implicate.

Cadrul legislativ din România nu conține o lege a accidentului colectiv, referiri cu caracter sporadic se fac în legi și acte normative, însă fără o definire precisă a noțiunii de accident colectiv și a modului de abordare a acestuia, a rolului și a responsabilității instituțiilor implicate, motiv pentru care consider necesară crearea unui proiect de lege privind accidentele colective. Lucrarea a urmărit conturarea aspectelor caracteristice ale accidentelor colective, aspecte care sunt numai amintite în legea protecției muncii, dar care nu apar definite ca o entitate, cu toate implicațiile generate de criteriile complexe de expertizare medico-legală ale acestora.

Accidentele colective produse în perioada 2000-2004 pe zona de vest a României au de asemenea o distribuție variabilă din punct de vedere al tipului de accident colectiv întâlnit și al numărului de victime implicate. Din punct de vedere al accidentelor colective de muncă, Bihorul ocupă locul 3 după județele Arad și Timiș (7 accidente, respectiv câte 11 accidente). Ca număr de victime implicate în accidente colective de muncă, județul Bihor ocupă primul loc dintre județele din vestul țării, 8,7% dintre victimele accidentelor de muncă au fost victime ale accidentelor colective, procent de 3,2 ori mai mare decât cel la nivel național.

Leziunile traumatice mecanice ocupă un rol aparte în mecanismul tanatogenerator al victimelor produse în cadrul unor accidente colective. Combinațiile cele mai frecvente între componentele politraumatismelor sunt: dilacerare cerebrală consecutivă unui traumatism cranio-cerebral cu fracturi de boltă și bază de craniu; politraumatism cu traumatism cranio-cerebral, traumatism toracic si/sau traumatism abdominal; traumatism toraco-abdominal cu fracturi costale și leziuni pleuro-pulmonare, hepatică și splenică; hemoragie internă și externă urmare a unui politraumatism cu fractură deschisă de gambă și rupturi viscerale abdominale; șoc traumatic și hemoragic consecutiv unui politraumatism cu multiple fracturi si leziuni viscerale; zdrobirea cutiei craniene prin accident rutier.

În ceea ce privește tipul accidentului colectiv, predomină accidentul colectiv de trafic rutier. Prin elementele furnizate de medicina legală, alături de celelalte instituții implicate în cercetarea accidentele colective se vor contura cauzele producerii accidentului.