Asfixia Mecanica. Modificari Anatomo Patologice

CAPITOLUL 1

1.1 Introducere

Întreaga viață ca în toată activitatea optimă celulară este dependentă de oxigen. Lipsa sau insuficiența de aport a oxigenului de orice cauză determină tulburări grave cu producerea morții

Aceste tulburări sunt în funcție de gradul de insuficiență de oxigenare, dar și de timpul la care țesuturile sunt supuse la carență de oxigen

Termenul asfixie are origine greacă, fiind compus din prefixul “a”, care semnifică o negație, și cuvântul ,,sphygmos” – care înseamnă puls. Așadar, asfixie ar însemna etimologic lipsa pulsului. Ca atare rezultă că termenul de asfixie nu definește esența proceselor etiopatologice, biologice, și tanatogenetice survenite în organism în lipsa totală sau parțială a oxigenului, lipsa pulsului fiind doar o consecință a morții produsă în condițiile lipsei totale de oxigen.

De aceea azi trebuie acceptată anoxia, sau mai corect hipoxia, ca orice proces patologic ce se dezvoltă în lipsa oxigenului.

Clasificarea anoxiilor făcută de Barcroft, Peters și Van Slyke este azi unanim admisă, astfel încât în funcție de nivelul la care se produce perturbarea funcției respiratorii, putem distinge următoarele tipuri de anoxii:

anoxii de aport;

anoxii de transport;

anoxii de utilizare.

Anoxia de aport sau anoxia de tip anoxic grupează totalitatea stărilor patologice ce derivă din lipsa sau insuficiența oxigenului din atmosferă ca și de perturbările ce pot apare în pătrunderea oxigenului în aparatul respirator sau în schimburile alveolo-capilare.

În acest grup se încadrează toate asfixiile mecanice, deci și asfixia mecanică prin spânzurare .

Anoxiile anoxice pot fi de cauze violente (asfixii mecanice) clasificate patogenic în asfixii mecanice prin compresiunea căilor respiratorii și a toracelui (spânzurarea, strangulare, compresiunea toracoabdominală), în asfixii prin ocluzia căilor respiratorii (ocluzia căilor respiratorii superioare în sufocare și ocluzia prin corpi străini solizi sau prin lichide-înecare.

De asemenea anoxiile anoxice pot fi și de cauze patologice cum se întâlnesc în compresiuni și obstruări ale căilor respiratorii (tumori laringiene, edem glotic, tumori mediastinale, tumori bronhopulmonare); împiedicarea insuficienței desfășurării mecanicii respiratorii (tulburări ale sistemului nervos, ale musculaturii respiratorii, pneumotorax) și tulburări ale schimburilor gazoase între alveolă și capilarul pulmonar (bronhopneumonii, astm bronșic etc.)

Anoxiile de transport pot fi determinate de tulburări circulatorii – hipoxiile de tip stagnant (insuficiența cardiocirculatorie, colaps, obstrucții venoase: tromboflebite, compresiuni etc.).

Anoxia de utilizare este rezultatul perturbării oxigenării la nivelul țesuturilor. Se realizează prin blocarea unor enzime, coenzime, activatori respiratori sau prin modificarea pH (intoxicațiile cu sărurile acidului cianhidric, cu substanțe din grupa barbituricelor etc. )

Definiția spânzurării

Spânzurarea este o asfixie mecanică produsă prin compresia gâtului, realizată de un laț acționat de greutatea propriului corp.

Clasificarea asfixiilor mecanice prin spânzurare

Spânzurarea se individualizează prin:

punct fix al lațului

lațul care comprima gâtul spânzuratului

Punctul fix ( sau de suspensie ) al lațului poate fi un cârlig prins in tavan , o grindă , o cracă de copac , fereastră , ușă , clanța ușii , piciorul patului etc.

Instrumentul de spânzurare este lațul care în va comprima traheea , laringele și pachetul vasculo-nervos al gâtului.

După structura lor lațurile se clasifică în:

lațuri dure (sârmă , lanț )

lațuri semimoi ( cabluri electrice, frânghie, cordoane de piele )

lațuri moi ( eșarfe, fulare, cravate, diferite materiale textile )

Clasificare după modificările ochiului de laț:

Lațuri fixe ( lațurile pot avea un nod fix, caz în care perimetrul rămâne constant după producerea spânzurării ) Acestea se împart la rândul lor în :

lațuri închise care formează un cerc complet

lațuri deschise care determină un fragment de cerc ce nu înconjoară complet gâtul.

Lațuri culante care prin alunecare cercul astfel format se strânge progresiv, corespunzător greutății corpului.

Elementul esențial al lațului este nodul acestuia. După el de multe ori s-a putut determina profesiunea persoanei care s-a sinucis sau cea a infractorului în cazul crimei. Astfel marinarii, pescarii, țesătorii, ca urmare a profesiunii s-au specializat în confecționarea unor noduri de o formă și rezistență deosebită, pe care după un număr de ani le execută în mod reflex. Îndepărtarea lațului se face prin slăbirea legăturii sau prin tăierea ei în partea opusă nodului.

Poziția nodului lațului în spânzurare constituie un element important care trebuie stabilit în etapa de cercetare la fața locului a expertizei medico-legale.

Clasificarea spânzurării după poziția nodului:

spânzurarea tipică – nodul este plasat în regiunea posterioară a gâtului ;

spânzurarea atipică – poziția nodului poate fi laterală sau chiar anterioară .

În raport cu poziția pe care o are corpul față de obiectele din jur, spânzurarea poate fi :

– completă – corpul atârnă în laț, fără a avea alt punct de sprijin ;

– incompletă – corpul poate să se sprijine fie pe picioare, fie în șezut sau chiar în poziție orizontală.

De aici se poate deduce că, pentru ca spânzurarea să ducă la moarte nu este necesar ca asupra gâtului compresia să fie realizată de întreaga greutate a corpului .

CAPITOLUL 2

Aspecte clinice ale asfixiei mecanice prin

spânzurare

Acest tip de asfixie mecanică prezintă o serie de particularități.

2.1. Manifestări subiective – au fost descrise pentru prima și singura dată în lume, într-o manieră coerentă, de profesorul Nicolae Minovici în lucrarea ,,Studiu asupra spânzurării “după experiențe asupra sa. S-au făcut descrieri și de persoane salvate.

Aceste autoexperimente au constat în : presiunea cu indexurile de ambele mâini pe trunchiurile vasculare ale gâtului, la nivelul dintre osul hioid și laringe, simularea unei spânzurări incomplete și simularea unei spânzurări complete . Durata experimentelor a fost cuprinsă între 3-5 secunde și 20 de secunde și autorul a descris existența de halucinații auditive și uneori vizuale, greutate în picioare, senzații dureroase neplăcute în localizări variate, senzație de ,,ideație rapidă “.

Această stare, precum și faptul că erecția (produsă prin congestia lombară) și ejacularea organică a spânzuraților este cunoscută și de persoane fără pregătire medicală a făcut ca spânzurarea să fie utilizată în cazul practicilor autoerotice ; în cadrul acestor practici pot surveni spânzurări accidentale, care ridică probleme medico-legale deosebite.

2.2. Manifestări obiective ale spânzurării au fost observate și descrise în cazurile de spânzurare-execuție – astfel, imediat după producere ea evoluează în 4 faze:

1. Faza de latență sau preasfixică , durează circa 1 minut și se caracterizează prin simptome predominant nervoase, motiv pentru care s-a numit și faza anestezică. Ea durează până la începutul pierderii cunoștinței prin obnubilare, iar net aspect respirator se caracterizează printr-o dispnee inspiratorie marcată. Pierderea cunoștinței se datorează întreruperii circulației cerebrale.

2. Faza compensată sau convulsivantă , denumită astfel datorită apariției convulsiilor pe fondul de obnubilare a conștienței, se asociază cu dispnee expiratorie, areflexie, ejaculare asfixică. Erecția și emisia de spermă este un fenomen vital, care apare datorită congestiei reflexe în zona bazinului, sau a unui reflex cu punct de plecare în excitarea zonelor reflexogene cervicale, excitarea funcțiilor vitale. Apariția convulsiilor se datorește adăugării opririi respirației.

3. Faza decompensată sau asfixică se caracterizează prin deprimarea marcată a funcțiilor vitale urmată de apnee primară (echivalentă morții aparente) sau secundară (echivalentă morții clinice), opririi cordului.

4. Faza finală include supraviețuirea cordului după oprirea respirației.

Alți autori consideră că aceste faze s-ar putea sistematiza într-o fază cerebrală (cu tulburări motorii, senzoriale, de conștiență), o fază medulară (cu convulsii, erecție, emisiune de urină), o fază de apnee, o fază a opririi clinice a circulației și cordului (moarte aparentă) și o fază a opririi electrice a cordului.

Se consideră că există și o fază de excitație (de ripostă simptomatoadrenergică cu scopul de a ameliora aportul de oxigen, poliglobulie, splenocontracție, exces de catecolamine), urmată de faza de deprimare a funcțiilor vegetative. Ca evoluție simptomatică, obișnuit, după 20 de secunde se întrerupe circulația cerebrală, după 1 minut se pierde cunoștința, după 3 minute se instalează moartea clinică și după 8 minute se produce moartea electrică a cordului.

CAPITOLUL 3

MODIFICĂRI ANATOMO-PATOLOGICE

Sub aspect morfologic cu celelalte, spânzurarea produce leziuni comune tuturor asfixiilor, dar și leziuni caracteristice cu valoare de amprentă asfixică.

3.1. Leziuni comune cu celelalte tipuri de asfixii mecanice

În prima categorie de leziuni se poate nota existența lividităților la membrele inferioare în spânzurările tipice sau localizate în oricare parte a corpului în raport de felul spânzurării atipice.

Lividitățile vor fi mai precoce, mai întinse și mai închise la culoare datorită intervenției unor mecanisme care lasă sângele fluid.

De asemenea, hemoragiile punctiforme subconjunctivale sunt destul de frecvente și se datoresc stazei brutale la nivelul extremității cefalice, iar pupilele sunt adesea midriatice.

Staza este generalizată și determină culoarea intens violacee a tuturor organelor.

Tot la examenul intern se constată fluiditatea sângelui și culoarea lui închisă. O modificare anatomopatologică caracteristică este splenocontracția cu anemia consecutivă a splinei.

Cordul ia un aspect caracteristic denumit ,,inima asfixică”, caracterizat de dilatarea cavităților drepte, care sunt pline cu sânge, în timp ce cavitățile stângi sunt mici și aproape goale.

Unii autori (Kernbach) descriu fragmentarea fibrelor miocardice.

Aparatul respirator prezintă leziuni importante și marcate. Astfel, la examenul intern, în spânzurările albastre, ca semne anatomopatologice generale, vor frapa edemul pulmonar consecutiv hipoventilației pulmonare și hipertensiunii venoase analizate. În căile aeriene se observă adesea un conținut serosanguinolent spumos.

Subpleural (mai ales interscizural) se observă mici hemoragii sub forma unor pete de aproximativ 2/2 mm., uneori confluente, de culoare violacee, care nu dispar la spălare. Acestea se numesc petele Tardici și au fost considerate patognomonice pentru asfixiile mecanice. Însă s-a dovedit că ele apar în toate cazurile de stază pulmonară pronunțată, cu sânge lichid în morțile rapide, în viroze sau bronhopneumonii (datorită tulburărilor grave de permeabilitate).

Producerea acestor peteșii a fost explicată prin creșterea permeabilității capilare datorită anoxiei ce acționează asupra peretelui vascular, recent însă, apariția lor a fost datorată creșterii presiunii intercapilare.

Parenchimul pulmonar prezintă zone de emfizem acut, care apar sub forma unor proeminențe mai deschise la culoare, ușor deprimabile, cu prezența de celule gigante in alveole și lipsa oricăror leziuni inflamatorii.

Microscopic se observă rupturi ale pereților alveolari și fibrelor elastice, consecutiv mișcărilor respiratorii în condiții de împiedicare a pătrunderii aerului în aparatul respirator.

Acest polimorfism lezional pulmonar ce constă din stază și edem (de la seros până la hemoragic), emfizem pulmonar acut caracterizează pulmonul act asfixic, care are un mecanism complex de apariție : anoxic (encefalopatia hipoxică primitivă ce oprește respirația și duce la insuficiență ventriculară stângă acută), de presiune endotoracică negativă prin efortul respirator (ce duce la hipertensiune venoasă cu transsudat alveolar) și prin (ce duce la hipertensiune venoasă cu transsudat alveolar) și prin tulburări vasomotorii (datorate compresiunii gâtului).

Sistemul nervos prezintă o stază pronunțată, hemoragii punctiforme în substanța albă și leziuni distrofice neuronale.

Tubul digestiv are mucoasa intens cianotică, deseori cu mici hemoragii submucoase (fiind leziuni hemoragice de natură neurogenă.

Ficatul și rinichiul sunt intens cianotice, microscopic observându-se dilatarea marcată a vaselor.

Leziunile macroscopice au și un microscopic cunoscut sub numele de stare bazal-anoxică descrisă de Spielmerger și Kernbach, și care constă din stază și edem în organe, leziuni de endotelioză și rupturi capilare cu eritrodiapedeză, distrofie hidrofie vacuolară de natură anoxică în celule. În lipsa leziunilor locale de tip amprentă asfixică, cercetarea atentă a acestui tablou microscopic permite orientarea către o moarte asfixică.

3.2 Leziuni caracteristice spânzurării

A doua categorie de leziuni reprezintă o importanță mult mai mare, deoarece este caracteristică spânzurării și permite de asemenea stabilirea caracterul vital al acesteia.

a). Șanțul de spânzurare este un semn patognomonic și caracteristic pentru spânzurare, reprezentând amprenta pe care o lasă lațul pe regiunea gâtului. Este o zonă denivelată, pergamentată, de culoare gălbui-violacee care păstrează întocmai ca un mulaj, forma, dimensiunile și structura lațului.

I. Poziția șanțului – dispoziția șanțului poate fi superioară, mijlocie sau inferioară, în raport cu cartilajul tiroid. De obicei poziția lațului se află în 1/3 superioară a regiunii cervicale în spânzurările tipice, complete.

II. Direcția șanțului de spânzurare este oblică și ascendentă indiferent că ne aflăm în prezența unei spânzurări tipice sau atipice. Există o excepție însă, în sensul că direcția șanțului este orizontală sau aproape orizontală în spânzurările în poziție orizontală. Acest element, direcția, este de mare importanță în diagnosticul pozitiv și diferențial al spânzurării.

III. Numărul șanțurilor de spânzurare este dependent de circularele lațului. Un laț unic formează un singur șanț, un laț dublu formează două șanțuri iar un laț multiplu formează șanțuri multiple. În această ultimă situație apar sufuziuni hemoragice pe benzile de tegument prinse lateral între două ture. Acest semn este deosebit de important, el contribuind ca un semn diagnostic al caracterului vital al spânzurării.

Frecvent se întâlnește un singur șanț. Uneori se găsesc pe gâtul celui spânzurat mai multe urme de șanțuri și de dimensiuni diferite, decât ar fi putut provoca lațul de care este agățat (exemplu: omoruri disimulate – întâi strangularea, apoi spânzurarea -, alteori încercări de spânzurare cu o sfoară care se rupe din cauza greutății corpului și apoi o a doua încercare care reușește).

IV. Forma șanțului se prezintă sub două forme:

incomplet : se găsește în majoritatea cazurilor ca urmare a întreruperii în regiunea gâtului;

complet : șanțul este continuu mai ales în spânzurările incomplete. Dacă lațul are mai multe circulare e posibil ca unele șanțuri să fie complete, dar este necesar în spânzurare ca unul dintre acestea să fie deschis (incomplet). Dacă lațul este mai strâns atunci nodul va intra în contact cu pielea producând o pergamentare în zona respectivă.

V. Dimensiunile șanțului : trebuie apreciate lățimea și adâncimea acestuia.

Lățimea șanțului este condiționată de lățimea șanțului. Ea va fi diferită după cum va fi provocată de o curea sau de un șnur. Lățimea șanțului se măsoară în centimetri în mai multe locuri ale acestuia La fel se procedează și în cazul în care șanțul nu este unic, în plus măsurându-se și distanța dintre șanțuri în locuri în care ele au cele mai mari variații de distanță.

Adâncimea șanțului este rezultatul îmbinării a două elemente:

– grosimea lațului;

– forța de compresiune.

Cu cât forța de compresiune (greutatea corpului) este mai mare și cu cât diametrul lațului este mai mic (sârmă, sfoară, șnur), cu atât adâncimea șanțului va fi mai mare. Adâncimea acestuia mai depinde și de materialul din care este confecționat lațul.

Adâncimea șanțului nu este uniformă ; ea este maximă în punctul diametral opus nodului, și minimă în zona nodului.

VI. Relieful șanțului este variabil și este determinat de structura lațului. Fiecărei proeminențe din laț îi va corespunde o adâncitură în șanțul de spânzurare. Se poate afirma că relieful șanțului constituie o amprentă a lațului care a produs comprimarea.

VII Consistența șanțului este variată fiind în funcție de structura lațului care l-a produs. Lațurile dure, care traumatizează mai intens pielea gâtului, vor lăsa șanțuri puternic pergamentate și deci de consistență dură.

Când șanțul este format de un laț moale, consistența acestuia este doar puțin mai accentuată decât a pielii din jurul său.

VIII. Culoarea șanțului este determinată atât de duritatea lațului, cât și de materialul din care este confecționat acesta.

În cazul lațurilor dure și semidure, șanțul capătă o culoare gălbuie sau galben cafeniu. Dacă lațul este de metal, el va excoria pielea, șanțul devenind de culoare roșie castanie.

IX. Particularitățile șanțului : se referă la prezența unor neregularități în diagnosticul medico-legal, de exemplu în cazul interpunerii unui guler cu nasturi sau a mâinilor victimei pot apărea pe tegumente semne identice cu cele descrise în cazul sugrumării.

Mai pot apărea leziuni ale tegumentelor în cazul în care în cursul spânzurării lațul se deplasează, se pot produce zgârieturi verticale și chiar șanțuri de spânzurare suplimentare , care creează mari dificultăți de diagnostic.

În spânzurările atipice pot să apară excoriații în regiunea mentonieră sau mandibulară, produse de funia întinsă care se frecă întinse de aceste regiuni prin mișcările capului.

b) Leziuni ale părților moi subcutanate

Leziunile interne locale au o mare valoare diagnostică în confirmarea diagnosticului de spânzurare și de realizare a sa în timpul vieții. Aceste leziuni se prezintă sub forma unor sufuziuni sanguine de dimensiuni variabile, în musculatură și în țesutul lax. La nivelul mușchiului sternocleidomastoidian se găsesc mici hemoragii, situate mai ales în apropierea zonei de compresie și nu exact la locul compresiunii.

De asemenea, se pot găsi mici zone hemoragice ganglionii limfatici din lanțul cervical și în glandele: tiroidă, submaxilare și chiar sublinguale.

Punerea în evidență prin colorații speciale a unor leziuni distrofice consecutive hipoxiei și compresiunii locale a musculaturii gâtului nu este de mare folos deoarece leziunile nu sunt caracteristice spânzurării.

Majoritatea leziunilor descrise sunt parțial datorate hipoxiei, deci nespecifice, în parte produse de laț, dar fără caracteristici care le face să poată fi deosebite cele intravitam de cele postmortem.

În spânzurările cu aruncare în vid sunt cunoscute chiar și rupturile de nervi pneumogastrici dar mai constant apar manșoanele echimotice pericarotidiene, ca și rupturile transversale ale intimei carotidelor, rupturi cunoscute sub numele de ,, semnul lui Zumssat”. Aceste rupturi se datoresc alunecării tunicilor arterei consecutiv comprimării gâtului, și acțiunii greutății corpului, și mai rar se pretinde că se datoresc comprimării arterelor pe corpurile vertebrale prin intermediul cartilajelor tiroidiene.

Când ruptura intimei nu este vizibilă, la zona suspectă se pot cerceta microscopic leziunile premergătoare ei.

În cadrul asfixiei mecanice prin spânzurare, staza în circulația extremității cefalice poate să ducă la apariția de sufuziuni hemoragice în musculatură sau subconjunctival, creând probleme de diagnostic diferențial cu leziunile traumatice. Edemul cojunctival se întâlnește frecvent după moartea prin spânzurare, însă el se poate produce și ca un artefact postmortem, dacă capul este menținut într-o poziție favorabilă formării acestuia.

Prin același mecanism se produc hemoragiile Berner-Duret din planșeul ventriculului IV și în puseul apeductului.

Leziuni cerebrale și ale părților moi subcutanate apar pe extremități prin lovirea spânzuratului de corpurile din jur în perioada convulsivă. Prin cercetarea cu atenție a locului faptei pentru a se demonstra posibilitatea apariției leziunilor traumatice și a se stabili caracterul lor în funcție de agentul vulnerant fix, se poate exclude spânzurarea criminală care este suspectată în cazul prezenței de leziuni cutanate multiple.

c) Leziuni cartilaginoase și osoase

În spânzurările la vârste avansate, leziunile cartilaginoase se constată cu mare frecvență, dar obișnuit leziunile osteo-cartilaginoase sunt rare.

Astfel, în funcție de poziția lațului și de forța de tracțiune, se pot constata fracturile cartilajelor laringiene, ale osului hioid sau luxații ale coloanei cervicale.

Fracturile laringiene pot fi demonstrate prin disecția făcută la autopsie, cât și prin radiografia laringelui. Osul hioid se fracturează prin două mecanisme: prin comprimarea directă și prin traumatism indirect, când este tras în sus de mușchii inserați în regiunea lui superioară și anterioară, mișcarea bruscă în jos și laterală a cartilajului tiroid sau comprimarea între osul hioid și cartilajul tiroid, exercitând tracțiunea directă a ligamentului tiroid și cauzând fractura osului.

Cartilajul tiroid poate fi fracturat direct la nivelul cornului superior (mecanism asemănător cu cel descris mai sus) și la nivelul corpului (care se produce rar, având drept mecanism comprimarea brutală pe proeminența laringiană). Aceste fracturi se întâlnesc mai frecvent la vârstnici (datorită calcificării cartilajului tiroid); de asemenea sunt mai frecvente la bărbați decât la femei, și rare sau absente la tineri.

Fracturile arcurilor atlasului (anterior și posterior) ale corpului și arcului axisului reprezintă leziuni tipice la acest nivel, fiind descrise și denumite de Wood Jones (citat de Arseni și colab, 1973) ,, fractura spânzuraților”. Este întâlnită în spânzurările execuție, cu nodul anterior, când se produce o violentă hiperextensie, producându-se fractura arcului axisului și detașarea corpului vertebrei C3.

Când există aceste leziuni trebuie să se cerceteze și existența de mici hemoragii în focarele de fractură. Descoperirea de leziuni cu caracter vital în sistemul osteocartilaginos laringian semnează diagnosticul de spânzurare intravitam.

În rarele cazuri de supraviețuire vor rămâne ca sechele, multiple tulburări psihice sau nervoase (agitație, confuzie, depresie, disfonii, paralizii) tulburări pulmonare. Este frecventă, de asemenea, persistența urmei lațului traumatic, care poate dispărea după mai multe zile. În supraviețuiri se realizează tabloul unei morți aparente cu comă de gradul I, II, III sau comă depășită ce corespunde morții cerebrale. La tulburările neurologice se va adăuga și edemul laringian.

CAPITOLUL IV

SINDROAME TANATOGENERATOARE ÎN ASFIXIILE MECANICE PRIN SPÂNZURARE

În mecanismul de producere al morții, în spânzurare intervin trei mecanisme: anoxia anoxică acută; inhibiția nervoasă reflexă; tulburări grave de hemodinamică cerebrală. De asemenea, acești factori sunt intricați, cauza morții fiind complexă.

4.1 Anoxia anoxică se datorește în primul rând împingerii bazei limbii pe faringele posterior și palatul moale de către lațul care pătrunde între laringe și osul hioid, determinând blocarea faringelui, aspect întâlnit mai ales în spânzurările tipice. Această obstrucție mai este favorizată și de accentuarea curburii coloanei cervicale, care este împinsă anterior, aspect întâlnit mai ales în spânzurările atipice.

În asfixia mecanică prin spânzurare, mecanismele tanatogeneratoare asfixice acționează împreună cu mecanismele hemodinamice, producând modificările morfologice externe și interne tipice de asfixie, cu apariția așa-numiților spânzurați albaștri (datorită cianozei feței).

Spânzurarea este albastră când nodul este lateral (prin asigurarea circulației cerebrale contralateral) sau anterior (prin hiperextensia bruscă a capului cu comprimarea carotidelor de planul vertebral). Comprimarea căilor respiratorii superioare împiedică atât pătrunderea aerului și deci a oxigenului în aparatul respirator, cât și eliminarea în exterior a aerului încărcat cu bioxid de carbon, producându-se astfel o anoxie anoxică însoțită de hipercapnie.

Suferința celulelor este cu atât mai mare cu cât ele sunt mai sensibile la lipsa de oxigen.

Organismul va căuta să compenseze lipsa de oxigen prin mecanisme complexe neuroendocrine, care se manifestă în special prin tahicardie, dispnee, splenocontracție(în scopul compensării hipoxiei prin punerea în circulație a unui număr mai mare de hematii).

Durata asfixiei se poate deduce din dozarea rezervelor de oxigen: un om de 70 de kg. Are 5400 g. de sânge cu 18% O2, din care 770 cm3 în circulație, 320 cm3 în aerul alveolar și o rezervă de 1300 cm3. Cum consumul de oxigen pe oră este de 400 cm3/ kg., la 70 de kg. Va fi de 450 cm3 pe minut. După 2 minute și 30 de secunde se 1120 de cm3, iar după 3 minute rezerva de oxigen devine nulă și moartea sigură.

Uneori, inhibiția și sincopa suprimă respirația și menajează rezervele de oxigen (la fel ca și diverticulii esofagieni), fapte patogenice ce prelungesc durata asfixiei la 10-12 minute.

4.2 Tulburările hemodinamice se datorează greutății corpului ce apasă prin intermediul lațului traumatic asupra formațiunilor anatomice vasculare ale gâtului.

De remarcat că și acest mecanism se intrică cu celelalte două (mai ales cu cel anoxic) în producerea morții din spânzurare

Simonin a apreciat că o greutate de 2 kg. Comprimă venele jugulare, la aproximativ 3,5 kg. Sunt comprimate arterele carotide, iar o presiune de 16,6 kg. Poate opri circulația în arterele vertebrale.

Faptul explică de ce moartea se produce și în comprimările atipice care interesează numai formațiunile vasculare, nu și traheea, (în spânzurările purtătorilor de canulă traheală, cu laț compresiv deasupra canulei, când moartea se produce prin fenomene anoxice predominant hemodinamice).

Ori de câte ori nodul lațului traumatic se află sub bărbie și lațul comprimă cu precădere arterele vertebrale și venele jugulare, moartea se produce într-un timp mai îndelungat, deși tot prin mecanism asfixic.

În comprimarea formațiunilor vasculare ale gâtului se realizează o anoxie de transport a oxigenului spre creier, cu producerea unei insuficiențe cerebrale acute.

Creierul este un organ vital, a cărui activitate este tributară permanent de oxigen și glucoză, debitul sanguin cerebral trebuie să fie maximal și constant, pentru a asigura aportul continuu și corespunzător de substanțe energogenetice și a elimina cataboliții (CO2, NH3 etc.) a căror acumulare exercită efecte nocive asupra funcționalității cerebrale. Circulația cerebrală furnizează permanent neuronilor oxigen (15-20% din oxigenul total captat de plămâni sau 3,5-3,8 ml/ 100 g. țesut/ minut în repaus) și substanțe nutritive (17% glucoza circulantă, respectiv 4-5 g./oră sau aproximativ 100 g./24 h.), indispensabile metabolismului și funcționării lor.

De remarcat este faptul că scăderea debitului sanguin cerebral ca urmare a acțiunii lațului traumatic asupra pachetului vascular cerebral, care produce reducerea aportului de O2 și de glucoză, determină apariția semnelor clinice, dacă sunt întruniți mai mulți factori: gradul compresiei ce determină importanța ischemiei (reducerea debitului sanguin cerebral cu mai mult de 50% față de normal modifică ireversibil funcțiile și morfologia celulară); durata ischemiei și modul de instalare a ischemiei (instalările lente sunt mai bine suportate) și sensibilitatea celulelor la ischemie (diferită între glie și neuroni, între diferitele tipuri de neuroni și între diverse regiuni cerebrale).

Diminuarea debitului sanguin cerebral determină hipoxie cerebrală cu apariția edemului cerebral.

La rândul ei, hipoxia cerebrală determină fie lezarea fundamentală a barierei hematoencefalice, leziunea primară fiind cea vasculară (edemul cerebral vasogenic), permițând ieșirea apei, sodiului și moleculelor mari (proteinele) din capilar în spațiul extracelular, fie lezarea neuronilor și celulelor gliale (edem citotoxic) care se tumefiază, se rup și eliberează conținutul lor în spațiile extracelulare, unde, mărind presiunea coloid osmotică, determină retenția de apă.

Edemul cerebral produce moartea prin fenomenul de angajare a uncusului hipocampic în orificiul Pacchioni sau a amigdalelor cerebeloase în orificiul occipital cu compresia trunchiului cerebral.

În general tulburările grave hemodinamice sunt responsabile în primul rând de pierderea cunoștinței, care în spânzurare se produce foarte rapid (30-60 de secunde) și împiedică autosalvarea.

De asemenea, aceasta explică tulburările psihice (amnezia) care apar la cei salvați în timp util.

4.3 Mecanismele nervoase. În spânzurările în care predomină ca mecanism tanatogenerator reflexele nervoase inhibitoare, vor lipsi modificările morfologice interne și externe tipice de asfixie, realizându-se așa-zisa asfixie albă.

Mecanismele nervoase de moarte sunt frapante mai ales în cazul ,,spânzurărilor supliciu”, unde aruncarea în vid de la o înălțime de circa 6 metri, a victimei cu lațul fixat de gât, când are loc o dislocare vertebrală cu elongarea măduvei cervicale, sau fracturi ale axisului, cu moarte bulbară, precum și în alte cazuri de spânzurare când lațul traumatic produce excitarea formațiunilor nervoase ale gâtului urmată rapid de moarte, înainte de instalarea semnelor tipice de asfixie.

Reflexele inhibitoare au ca punct de plecare pneumogastricul (care este comprimat și tracționat), nervul laringeu și sinusul carotidian, mai ales în cazurile când compresiunea pe pachetul vasculonervos este superioară, sinusul umplându-se brusc, umplere ce determină implicit creșterea bruscă a presiunii sângelui de la acest nivel.

Cea mai mare densitate a baroreceptorilor se găsesc la nivelul sinusului carotidian. Aceștia sunt situați la om în regiunea bifurcației carotidelor și segmentului proximal al carotidei interne, sunt fibre miclice foarte ramificate, anastomozate, terminate prin formațiuni butonate cu diametrul de 3-5 m, asemănătoare organelor Golgi din tendoane.

Cele mai multe fibre sunt prezente în adventice în vecinătatea mediei, având tendința de a fi orientate paralel cu axul longitudinal al vasului. Acești receptori sunt stimulați atât de modificări vasculare transversale (distensie), cât și de cele longitudinale (alungire),deci atât de variațiile presiunii intravasculare (creșterea presiunii intraluminale), cât și de cele fazice determinate de sistolele ventriculare.

Prin creșterea acestei presiuni intraluminale sunt declanșate descărcări de impulsuri, care se transmit pe fibre aferente ale nervilor glosofaringieni până la nivelul nucleului tractului solitar din bulb, care este legat prin neuroni inhibitori centrii vasomotori și prin neuroni activatori cu nucleul vagului.

De la acești nuclei bulbari se descarcă impulsuri care se transmit pe fibre descendente simpatice și parasimpatice, influențând tonusul vascular și activitatea cardiacă (putând determina oprirea inimii în diastolă).

Cercetările experimentale au precizat că baroreceptorii arteriali răspund foarte rapid și eficient la modificările presionale, în special la cele bruște (situație care se întâlnește și în cazul spânzurărilor).

Creșterea presiunii intraluminale declanșează un reflex depresor, deoarece impulsurile descărcate de baroreceptorii sinusali determină concomitent stimularea nucleului vagal și inhibiția centrului cardiovasomotor, având ca rezultat oprirea inimii (când presiunea intraluminală este foarte mare ), și diminuarea frecvenței și a forței de contracție a cordului, cât și scăderea tonusului vaselor periferice (când presiunea este relativ crescută).

Aceste efecte sunt urmarea creșterii ratei impulsurilor eferente vagale, cu acțiune în special cardiacă, și a scăderii ratei impulsurilor eferente simpatice, cu acțiune în special vasodilatatoare.

Este greu de apreciat care din cele trei mecanisme joacă rolul predominant tanatogenerator. Experiențele pe animale au dovedit potențialul tanatogenetic al fiecărui mecanism în parte. De asemenea practica a dovedit posibilitatea morții prin spânzurare la persoane traheotomizate, cu toate că lațul, și deci compresiunea, acționa deasupra orificiului de traheotomie.

Este foarte probabil că, de la caz la caz, în funcție de brutalitatea și intensitatea comprimării gâtului, să intervină unul sau altul dintre mecanismele arătate mai sus, sau ele să se intrice.

Faptul că pentru a declanșa aceste mecanisme tanatogeneratoare este suficientă o compresiune a gâtului de câteva kg. Explică posibilitatea spânzurării incomplete, atipice.

În literatura de specialitate se cunosc peste 300 de feluri de spânzurări atipice și ca atare incomplete, mergând până la situațiile extreme când victima se află culcată în pat și când are loc comprimarea gâtului în laț doar prin intermediul capului, care are o greutate medie de 4,5 kg. – cu variații între 3,5 și 6,5 kg.(așa-numitele spânzurări de dimineața în pat ale melancolicilor), situații de spânzurare cu lațul în gură, cu lațul sub bărbie.

Moartea prin spânzurare se instalează rapid, în interval de 5-30 minute. Se citează cazuri în care s-au putut observa contracții cardiace timp de câteva ore (Simonin). Se consideră însă că posibilități de salvare ale unui spânzurat există numai în primele 4-5 minute și aceasta nu întotdeauna.

CAPITOLUL V

PROBLEME MEDICO-LEGALE

Expertiza trebuie să rezolve următoarele probleme: diagnosticul pozitiv den moarte prin asfixie, stabilirea formei asfixiei (agentului producător), furnizarea unor elemente privind circumstanțele de producere, aprecierea momentului survenirii altor tipuri de leziuni traumatice față de momentul morții, identificarea cadavrului.

a) Diagnosticul pozitiv de moarte prin asfixie mecanică prin spânzurare presupune constatarea leziunilor anatomopatologice caracteristice asfixiilor.

Astfel, emulsionarea grăsimilor în vecinătatea șanțului de spânzurare a fost considerată ca semn vital, cu toate că alți autori au contestat acest lucru.

Fazekas, Viragos și Kiss pornind de la constatarea că în orice traumă celulele eliberează histamină, au demonstrat conținutul diferit în histamină totală și liberă al șanțului de spânzurare vital, de cel obținut prin spânzurarea unui cadavru.

În 1952, Berg, prin dozarea fosfolipidelor a descris ,,metoda dublelor valori în moartea prin spânzurare”. El arată că revărsarea fosfolipidelor din rezervoare în sânge se face după închiderea circulației cefalice, astfel că nivelul fosfatidelor serice va fi crescut numai în sângele din celelalte vase ale corpului și nu în vasele craniene.

O serie de modificări histologice sunt descrise în hipoxidozele acute de către Kernbach, fiind consecința alterării sistemului enzimatic aerob. Distrofia vacuolar hidropică ar constitui un proces patognomonic în hipoxii, manifestându-se constant sub forma encefalo- și miocardopatiei hipoxice.

b) Stabilirea formei asfixiei (adică a spânzurării) se face pe baza existenței în primul rând a șanțului de spânzurare și apoi a celorlalte leziuni ale regiunii gâtului.

O atenție deosebită trebuie acordată cazurilor în care poziția joasă și direcția mai mult sau mai puțin orizontală a șanțului când este necesar să se facă diagnostic diferențial cu strangularea cu lațul.

c) În aprecierea momentului survenirii altor tipuri de leziuni traumatice față de momentul morții prin spânzurare, trebuie luate în considerare trei situații:

1. Unele leziuni traumatice pot preceda manopera asfixică. În această situație se vor releva leziuni vitale la locul traumatismului, precum și prezența sau absența semnelor de asfixie.

2. Traumatismul este contemporan cu moartea prin asfixie (leziunile se produc în perioada convulsiilor asfixice).

3. Modificări ulterioare morții prin asfixie, cum sunt modificările cadaverice sau cele produse de diferite animale, la care lipsa caracterului vital atestă survenirea lor ulterior morții. Atunci când fenomenele cadaverice au făcut să apară semnele vitale, aparținând altor violențe, nu se va putea emite o concluzie asupra cauzei morții, persistând posibilitatea disimulării unei crime prin spânzurare.

e) Pentru identificarea cadavrului se recurge la toate metodele cunoscute (prelevarea amprentelor digitale, examenul antropometric al cadavrului sau scheletului, reconstituirea figurii etc.)

Toate acestea elemente medico-legale, judicios cercetate și analizate, sunt de mare valoare în stabilirea formei juridice a spânzurării.

Diagnosticul diferențial de strangulare

Diagnosticul diferențial , în cazurile la început obscure, are o mare importanță: pentru a induce în eroare, asasinul, după ce și-a strangulat victima, o spânzură pentru a simula sinuciderea.

Elementele de diferențiere mai mult sau mai puțin concludente sunt:

în spânzurare căile respiratorii sunt închise prin greutatea corpului

în strangulare acest rol îl joacă mâinile sau o legătură.

șanțul:

a. direcția: de regulă orizontal în strangulare, șanțul în spânzurare este oblic ascendent, niciodată descendent (element nu totdeauna concludent).

în strangularea cu tragerea lațului în sus, șanțul poate fi oblic ascendent, după cum poate fi oblic descendent prin tracțiune în jos;

un șanț orizontal se poate nota în spânzurarea incompletă.

b. numărul amprentelor: nu este concludent pentru teza strangulării decât numai atunci când ele au o direcție mai mult sau mai puțin unică. Pentru că s-au notat cazuri de sinucidere prin spânzurare cu șanț dublu, chiar triplu:

spânzurarea cu un șanț orizontal și unul oblic ascendent;

două șanțuri, explicate prin dispoziția legăturii: capetele mai întâi încrucișate pe gât în formă de X au fost aduse la spate până la punctul de suspendare;

sinucidere prin spânzurare cu două șanțuri orizontale și unul ascendent spre înapoi.

c. nivelul la care se găsește șanțul:

de regulă

în strangulare șanțul se formează pe laringe;

în spânzurare este deasupra acestuia.

d. continuitatea:

numai excepțional întrerupt în strangulare;

în spânzurare șanțul este continuu.

e. adâncimea:

foarte pronunțată în șanțul spânzurării, cu maximul ei în partea opusă nodului;

adâncimea șanțului strangulării este mai mult sau mai puțin uniformă.

f. pergamentarea:

excepțională în strangulare;

frecventă în spânzurare.

cianoza feței, echimozele palpebrale și conjunctivale: aproape caracteristice strangulării, aceste semne sunt inconstante în spânzurare (numai în 20% din spânzurările cu nodul la ceafă și numai în 30% din spânzurările cu nodul lateral sau anterior).

congestia pericraniului, a meningelor, a creierului: -foarte pronunțată în strangulare. – excepțională, și de intensitate variabilă în spânzurare.

hemoragia în părțile moi ale gâtului:

de regulă apare în strangulare;

este excepțională în spânzurare.

6. fracturile laringelui și osului hioid:

rare în strangulare;

frecvente în spânzurare.

7. ruptura tunicii interne a carotidelor:

aproape complet absentă în strangulare;

frecventă în spânzurare.

8. examenul extern al cadavrului, hainele, locul: acest examen poate furniza informații prețioase pentru diagnosticul diferențial.

5.2 Disimularea

Este vorba de încercarea făcută de asasin de a induce în eroare justiția prin spânzurarea ulterioară a victimei ucise în alt mod, de a camufla urmele săvârșite prin alte mijloace: cu un instrument, obiect contondent, tăios, înțepător, arme de foc, arsuri, electricitate, otravă, frig, inaniție.

Se pot folosi succesiv mai multe procedee de asfixie: strangulare, sufocare și apoi spânzurare.

În cazurile dubioase se va face o examinare atentă.

Demonstrarea disimulării se face prin:

1.Inspecția locului; dacă a fost cu putință ca individul să se urce până la acest nivel și să se spânzure.

Poziția cadavrului.

Locul de fixare al legăturii.

Felul de legare al nodului.

Căutarea urmelor altor persoane.

Căutarea unor pete relevatoare.

Examenul hainelor pentru a găsi urme de luptă.

Stabilirea stării anterioare spânzurării a individului (beție, hipnoză, boală, inconștiență etc.).

Notarea leziunilor vitale de pe cadavru, altele decât cele specifice spânzurării, lăsate în timpul autoapărării, ca: zgârieturi pe față, gât, mâini, piept.

Examenul asasinului prezumat.

Prin diferențierea spânzurării vitale de cea post-mortală, prin examinarea șanțului.

Punerea în evidență a celorlalte reacții vitale macro- și microscopice.

Pentru a descoperi o disimulare este important să aflăm dacă:

– spânzurarea a avut loc în timpul vieții sau după moarte;

La modificările survenite în timpul spânzurării numeroși autori au arătat importanța unora sau altora din semne, considerându-le pe unele semne vitale

Cu toate acestea medicii legiști nu pot cădea de acord asupra importanței acestor semne Și că un diagnostic corect nu poate fi dat decât ținând cont de totalitatea leziunilor găsite.

Leziunile, modificările constatate trebuie coroborate și cu condițiile concrete de boală, de stare patologică, de rezistență, de vârstă, la fiecare caz concret în parte.

Alte boli pe care individul le are pot influența apariția sau lipsa unora din leziunile caracteristice morții prin spânzurare.

Unor semne nu le putem acorda o importanță atât de mare, dacă lipsesc faptul nu trebuie să alarmeze, iar dacă ele există atunci ele sunt un indiciu în plus.

Leziunile cât de cât caracteristice spânzurării sunt cele din regiunea gâtului, în jurul căruia se învârte întreaga expertiză.

– spânzurarea este sau nu cauza morții?

Când expertiza medico-legală descoperă majoritatea semnelor vitale de care am vorbit și când nu sunt descoperite alte indicii ale unei morți violente, atunci cu cea mai mare probabilitate se poate susține că spânzurarea este cauza morții.

Exemple de disimulare (Mina Minovici )

Victima întâi înjunghiată și apoi spânzurată.

În somn bărbatul este strangulat de soția sa pe care o amenințase că o lasă. Cu ajutorul unui frate îl spânzură.

Ucigașul, după ce își omorâse victima și o spânzurase, a fugit pe fereastră pe care a închis-o pe dinafară printr-un geam spart.

Un cadavru e găsit cu lațul de gât, dar cu frânghia pe jos. Lațul a fost pus pe gâtul mortului iar capătul liber al legăturii a fost în urmă trecut peste o grindă și s-a tras de el. Dovada era că atât grinda cât și frânghia erau roase.

CAPITOLUL VI

Formele juridice

Odată stabilit că ne aflăm în prezența unei spânzurări vitale, mai trebuie pus și diagnosticul ei etiologic, care poate fi: – sinucidere

– omucidere

– accident

– execuție (din date istorice)

SINUCIDEREA

Spânzurarea este în quasitotalitatea cazurilor o sinucidere.

Sinuciderea este certă atunci când examenul hainelor și al cadavrului, coroborat cu inspecția locului, exclude orice interpretare în sensul crimei.

În lucrarea ,,Cauzele spânzurării” M. Minovici subliniază că ,,alegerea mijloacelor de sinucidere e bazată de obicei pe certitudinea acțiunii lor, cât și prin puțina durere pe care o cauzează. Nu e mijloc de sinucidere mai rapid și cu șanse mai puține de scăpare ca spânzurarea. Afară de aceasta ea constituie mijlocul cel mai puțin costisitor, mai discret, mai repede de îndeplinit și întotdeauna la îndemâna oricăruia”.

Printre principalele cauze de spânzurare-suicid găsim:

-alcoolismul;

-afecțiunile psihice;

-bolile cronice: individul se suicide fie datorită durerilor persistente care caracterizează unele maladii cronice, fie datorită stării de slăbiciune a organismului, care ca efect psihic se traduce printr-un dezgust față de viață.

Este aleasă ca modalitate de sinucidere mai ales de către bărbați.

Uneori, pentru a se da certitudine gestului de moarte ce se vrea ireversibil, în motivațiile patologice, se poate face constatarea legării concomitente de greutăți de picioare, a legării mâinilor.

Cu cât actul se execută mai discret, mai disimulat și mai convingător ca loc de spânzurare și ca mijloc utilizat, cu atât motivația patologică este mai frapantă față de suicidul-șantaj.

O altă modalitate de sinucidere patologică este și așa-numitul omor altruist, când, mama cu melancolie puerperală suprimă viața copilului, după care recurge la sinuciderea prin spânzurare. O formă de spânzurare la limită cu normalitatea sub aspectul motivației patologice, o constituie spânzurarea în doi (spânzurarea dublă) la cei care trăiesc diferite stări afectiv-pasionale.

Cu toate acestea, tocmai raritatea omuciderilor, precum și frecvența așa de mare a sinuciderilor prin spânzurare trebuie să ceară medicului legist o atenție și mai mare.

În caz de îndoială, sinuciderea se demonstrează pe calea eliminării celorlalte forme .

– Pentru a afirma forma medico-legală a spânzurării trebuie cercetate circumstanțele în care spânzurarea a avut loc, examenul locului, poziția cadavrului, legătura din jurul gâtului, nodul, poziția șanțului.

– Nu trebuie pierdute din vedere nici antecedentele celui spânzurat, sau tentativele anterioare de sinucidere.

– Astfel se poate ține cont și de cauzele sociale, morale, alcoolismul, bolile psihice, bolile cronice (numite mai sus ).

– Examenul locului unde s-a produs spânzurarea poate da indicii prețioase. Ușa camerei închise pe dinăuntru, nederanjarea lucrurilor de prin casă care să indice lupta, scrisori referitoare la spânzurare, sunt toate în măsură de a forma convingerea unui suicid.

– Unele urme de violență pot fi găsite pe corpul celor sinuciși, ca și pe cele ale celor uciși. În perioada convulsiilor la spânzurare, aceștia involuntar își pot forma semne pe corp, în urma izbirii de diferite obiecte înconjurătoare.

– De asemenea, aceste urme pot fi formate înainte de spânzurare.

– Alteori, tentativele de sinucidere făcute anterior spânzurării pot lăsa pe corpul spânzuratului semne de violență în regiuni importante ale corpului: răni făcute cu arme de foc, obiecte tăietoare, intoxicații cu diferite substanțe otrăvitoare, tăierea venelor.

– De asemenea sfoara se poate rupe din primul moment al spânzurării, individul cade pe jos și se lovește. Repetându-se spânzurarea, leziunile formate prin cădere dau ideea unui omor.

În asemenea cazuri deci, medicul legist va căuta să-și dea seama dacă aceste leziuni au provocat moartea, dacă sunt făcute în timpul convulsiilor sau sunt făcute de mâna criminalilor.

OMUCIDEREA

Spânzurarea ca omucidere, este foarte rară și pentru ca să aibă loc, se cere o superioritate de forță din partea criminalului. Omuciderea este posibilă la persoane ce se află în imposibilitatea de a se apăra: copii, bătrâni, bolnavi sub narcoză sau în stare de ebrietate.

Este normal ca victima, înainte de spânzurare, să se fi apărat. Urmele acestei apărări trebuie căutate. Adeseori, criminalul încearcă să mascheze spânzurarea prin alte forme de moarte, sau invers, prin spânzurare să mascheze modul în care l-a ucis.

Mai des se găsesc indivizi care au fost spânzurați, după ce mai întâi au fost ștrangulați: omucidere care se realizează mai ușor decât spânzurarea.

În aceste cazuri confuzia se poate face mai ușor.

Crima certă când cadavrul fiind descoperit la o înălțime relativ mare nu se găsește în jurul său nici un obiect pe care individul ar fi putut să se urce spre a-și vârî capul în laț și a prinde legătura de punctul de fixare.

ACCIDENTUL

Spânzurări accidentale au fost semnalate în literatură mai ales în cadrul unor manevre de autoerotism, întrucât compresiile lente asupra gâtului produc o stare de excitație sexuală (sau cel puțin așa se crede).

Este o formă excepțională a spânzurării și demonstrarea se poate face numai prin examenul cadavrului rămas spânzurat, prin leziunile șanțului, prin leziunile particulare de pe tegumentele gâtului, prin cercetarea locului faptei.

Numeroși autori citează numeroase cazuri: alpiniști, saltimbanci, copii.

Mina Minovici citează o serie de accidente în spânzurare:

1). Acrobații în timpul demonstrațiilor aeriene.

2). În timpul orei de gimnastică, un elev, făcându-și cu o frânghie ce atârna câteva circulare în jurul gâtului, a rămas spânzurat etc.

EXECUȚIA

Este de domeniul istoric. Se practica ca o pedeapsă capitală. Astăzi această metodă s-a păstrat în țările din orient.

CAPITOLUL VII

ÎNCADRAREA JURIDICA

Am văzut că de cele mai multe ori spânzurarea este un act de sinucidere.

Determinarea sau înlesnirea sinuciderii este prevăzută în art. 179 C. penal.

Dacă încercarea de sinucidere neconstituind o încălcare a dreptului la viața altuia, nu constituie infracțiune, în schimb determinarea sau înlesnirea sinuciderii unei persoane, fiind o faptă prin care se aduce atingere, într-un anumit fel, dreptului la viață al altuia, este prevăzută și pedepsită de lege. Această forță constă potrivit art. 179 c.p., în determinarea sau înlesnirea sinuciderii unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc.

Obiectul juridic și obiectul material. Obiectul juridic special al infracțiunii constă în relațiile sociale referitoare la dreptul la viață, iar obiectul material constă în corpul persoanei care s-a sinucis sau a încercat să se sinucidă.

Subiectul. Infracțiunea poate fi săvârșită de orice persoană. Participația penală este posibilă.

Latura obiectivă – infracțiunea implică o acțiune de determinare sau o acțiune de înlesnire a sinuciderii unei persoane. Prima constă în îndemnarea și convingerea unei persoane de a se sinucide.

Ceea ce interesează, este că făptuitorul, prin activitatea sa, să fi făcut ca victima să ia hotărârea de a se sinucide.

Dacă victima nu a avut libertatea să ia hotărârea de a se sinucide, fapta nu constituie infracțiunea prevăzută de art. 179 c.p. ci omor, deoarece ea s-a realizat prin constrângere și nu prin determinare.

Înlesnirea sinuciderii unei persoane constă în orice ajutor dat persoanei să se sinucidă.

Atât în cazul determinării cât și în cazul înlesnirii sinuciderii, activitatea de suprimare a vieții trebuie să fie în exclusivitate opera sinucigașului. Dacă făptuitorul săvârșește acte de cooperare directă la realizarea acțiunii sinucigașului, fapta constituie omor.

Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă.

Consumarea are loc în momentul când are loc sinuciderea.

Sancțiunea – închisoare de la 2 la 7 ani.

Formele agravante – dacă fapta s-a săvârșit față de un minor sau față de o persoană care nu era în stare să-și dea seama de fapta sa ori nu putea fi stăpână pe actele sale. Pentru aplicarea ei, este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut starea persoanei.

Sancțiunea este închisoare de la 3 la 10 ani.

O altă formă juridică este omuciderea, care se întrunește mai rar. În astfel de cazuri fapta este incriminată în art. 175 lit. a, b, c, d, h.

Lit. a – Omorul săvârșit cu premeditare.

Lit b – Omorul săvârșit din interes material.

Lit c – Omorul săvârșit asupra soțului sau asupra unei rude apropiate.

Lit d – Omorul săvârșit profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra.

Lit h – Omorul săvârșit pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni.

În cazul când spânzurarea este o disimulare pentru a ascunde o altă crimă se încadrează în art. 176.

Conform – art. 175 c.p. omorul calificat se pedepsește cu închisoare de la 15 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

– art. 176 c.p. omorul deosebit de grav se sancționează cu detențiunea pe viață sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi

Împrejurările care atribuie faptei caracter deosebit de grav sunt:

art.176 lit. a – omorul săvârșit prin cruzime

lit. c – omorul săvârșit de o persoană care a mai săvârșit un omor.

lit. d – omorul săvârșit pentru a comite sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii.

lit. e – omorul săvârșit asupra unei femei gravide.

Potrivit art. 174 c.p. omorul constă în uciderea unei persoane

Tentativa omorului se pedepsește.

CAPITOLUL VIII

STUDIUL STATISTIC

8.1 Materiale și metode

Cazuistica în acest capitol este extrasă din arhiva Laboratorului de Medicină Legală a Institutului de Medicină Legală ,,Prof. Dr. Mina Minovici”.

Sunt analizate cele 119 cazuri de decese produse prin asfixie mecanică prin spânzurare survenite în municipiul București și în sectorul Agricol Ilfov în anul 1995, din totalul de decese de 3075.

La fiecare caz s-a urmărit:

– vârsta

– sexul

– alcoolemia

– clasificarea juridică a spânzurării

– luna producerii spânzurării

– mediul rural sau urban unde s-a produs spânzurarea

– tipul spânzurării : – completă sau incompletă

-tipică sau atipică

– alte leziuni de violență

– dacă a mai avut tentative de suicid.

Rezultatele studiului sunt prezentate sub formă de grafice și tabele.

8.2. Rezultate

1. În anul 1995 în Institutul de Medicină Legală din București s-a efectuat autopsia la un număr de 3075 de cazuri de decese, dintre care 119 cazuri de decese prin asfixie mecanică prin spânzurare, ceea ce reprezintă 3,86%.

2. Din studiul frecvenței spânzurărilor în funcție de lunile anului se remarcă următoarea incidență:

luna ianuarie – 6,72%

februarie – 5,91%

martie – 6,72%

aprilie – 9,23%

mai – 10,08%

iunie – 11,76%

iulie -10.92%

august – 10,08%

septembrie – 8,40%

octombrie – 7,56%

noiembrie – 7,56%

decembrie – 5.04%.

3. Din totalul asfixiilor mecanice prin spânzurare în anul 1995, 88, respectiv 73,94% au fost de sex masculin și 31, respectiv 26,05% au fost de sex feminin.

4. Din punct de vedere al clasificării juridice, 118 respectiv 99,15% au fost sinucideri și 1 respectiv 0,84% a fost accident.

5. Din punct de vedere al grupelor de vârstă, rezultatele sunt următoarele:

0-10 ani – 3 cazuri = 2,52%

11-20 ani – 8 cazuri = 6,72%

21-30 ani – 16 cazuri = 13,44%

31-40 ani – 17 cazuri = 14,28%

41-50 ani – 19 cazuri = 15,96&

51-60 ani – 21 cazuri = 17,64%

61-70 ani – 26 cazuri = 21,84%

71-80 ani – 6 cazuri = 5.04%

81-90 ani – 3 cazuri = 2,52%

>91 de ani – 0 cazuri

6. Studiul mediului de proveniență al decedaților prin spânzurare ne arată următoarele date :

– mediul urban – 75,12% respectiv 89 de cazuri

– mediul rural – 27,58% respectiv 30 de cazuri.

7. Din studiul prezenței și concentrației alcoolului în sânge, rezultă următoarele date :

– 0-0,5‰ – 3,44%

– 0,5-1,5‰ – 16,37%

– 1,5-2‰ – 8,62%

– 2-3‰ – 3,44%

– 3-4‰ – 0,86%

– total – 32,75%, respectiv 38 de cazuri

8. Din corelarea tipului de spânzurare (tipică sau atipică) și prezența infiltratelor sanguine cervicale rezultă următoarele date :

– din totalul de 88 de spânzurări care prezentau infiltrate hemoragice cervicale, 50,74% au fost tipice și 49,25% au fost atipice

– din totalul de 31 de spânzurări fără reacție vitală locală, 50% au fost atipice.

9. Din corelare tipului de spânzurare (completă sau incompletă) cu prezența reacției vitale locale rezultatele au fost următoarele:

– din 88 de cazuri unde a fost prezentă reacția vitală locală, 26,86% au fost spânzurări complete, 55,22% spânzurări incolmplete și 17,9% cazuri neprecizate.

– din 31 de cazuri unde a lipsit reacția vitală locală, 13,63% au fost spânzurări complete, 77,27% au fost spânzurări incomplete și 9,09% cazuri neprecizate.

10. În ceea ce privește prezența altor leziuni de violență s-a observat următoarele:

– 26(21,84%) au prezentat alte urme de violență.

– 93(78,15%) n-au avut urme de violență.

11. Din punct de vedere dacă au mai avut tentative de sinucidere s-au observat următoarele date:

– 17(14,28%) au mai avut tentative de sinucidere.

– 102 (85,71%) n-au mai avut tentative de sinucidere.

8.3 DISCUȚII

Asfixia mecanică prin spânzurare este cel mai frecvent tip de asfixie mecanică întâlnite în practică. În cazuistica studiată, toate decesele prin spânzurare au fost sinucideri, cu excepția unui singur caz care a fost un accident la un copil de un an.

Analizând numărul de asfixii mecanice prin spânzurare produse în fiecare lună a anului rezultă o incidență crescută pentru anul 1995 în luna iunie 11,76%, iulie 10,92%, august 10,08%.

Din statistica pentru anul 1995 a asfixiilor mecanice prin spânzurare rezultă că acestea se întâlnesc în mod predominant la sexul masculin fiind de aproximativ trei ori mai multe decât cazurile de spânzurare întâlnite le femei.

În legătură cu vârstele la care s-a remarcat acest tip de asfixie mecanică există o foarte mare variație, întâlnindu-se între 0 și peste 90 de ani dar mai frecvent pare a fi în intervalul 50-60 ani (17,64%- 21 de cazuri) 30-40 ani (14,28% – 17 cazuri) și 60-70 ani (21,84%).

Studiul mediului de proveniență al decedaților prin asfixie mecanică prin spânzurare ne arată că din totalul cazuisticii 3/4 din ei provin din mediul urban pe când din cel rural sunt numai 1/4.

Din studiul concentrației alcoolului în sânge rezultă că din totalul de 119 cazuri, 32,75% au consumat alcool înainte de producerea decesului. La cele mai multe cazuri (16,37% din 119) alcoolemia găsită a fost de 0,5-1,5 g ‰.

Atât în cazul prezenței cât și a absenței reacției vitale locale, cele mai numeroase decese s-au înregistrat în situația în care șanțul de spânzurare este supratiroidian, celelalte poziții cervicale (tiroidiană și subtiroidiană) fiind mult mai rar citate în ambele cazuri).

Și în ce privește poziția nodului la nivelul gâtului; prezența cât și absența infiltratelor hemoragice locale în măsură aproximativ egală atât în cazul spânzurării tipice cât și cele atipice (totuși în cazul spânzurărilor atipice, au fost înregistrate un număr ușor mai mare decât cele tipice pentru ambele situații).

În cazul prezenței infiltratelor sanguine, puțin mai mult de jumătate din cazuri au fost cele în care spânzurarea a fost de tip incomplet (aceeași situație întâlnindu-se și în cazurile de absență a infiltratelor hemoragice, totuși numărul de spânzurări incomplete fiind net mai mare decât cel al spânzurărilor complete. Numărul cazurilor neprecizate au fost proporțional egale pentru ambele situații considerate. Neprecizarea poziției cadavrului se datorează faptului că în unele cazuri prima persoană care a descoperit cadavrul a tăiat lațul încercând salvarea făptașului.

În ceea ce privește prezența altor leziuni de violență s-a observat în anul 1995 că din 119 cazuri numai 26 de cazuri, respectiv 21,8 % au prezentat aceste leziuni care s-au produs în urma spânzurării lovindu-se de obiectele înconjurătoare, celelalte 93 de cazuri, respectiv 78,15% nu au prezentat leziuni de violență.

Luând în discuție dacă au mai avut tentative de sinucidere din aceste 119 cazuri s-a observat că numai 17 cazuri, respectiv 14,28% au mai avut tentative și majoritatea din aceste cazuri prezentau diferite stări depresive sau boli psihice.

8.3 Concluzii

Asfixiile mecanice prin spânzurare datorită frecvenței destul de mari în care se întâlnesc reprezintă un capitol important al problematicii medicinii legale. Expertiza medico-legală are menirea de a stabili:

– dacă moartea s-a produs prin asfixie mecanică prin spânzurare:

– care este forma juridică a asfixiei:

– eventualele particularități ale cazului printre care și existența altor semne de violență (leziuni traumatice) produse în afara asfixiei.

Toate cazurile studiate au fost din punct de vedere juridic sinucideri, cu excepția unui singur caz care a fost accident la un copil de un an. Aceasta arată încă o dată că spânzurarea este aleasă frecvent ca mod de sinucidere datorită ușurinței cu care se realizează, rapidității produceri morții cât și lipsa (practic totală) a posibilităților de salvare.

De asemenea se constată că numărul de spânzurări (sinucideri) este mai frecvent în timpul verii.

Asfixiile mecanice prin spânzurare se întâlnesc în mod predominant la sexul masculin, probabil pentru că circumstanțele declanșatoare de ordin neurofiziopatologic, psihologic și social negativ găsesc la acest sex un teren mai prielnic.

Studiul pe grupe de vârstă arată că vârsta înaintată este mai afectată (probabil datorită singurătății, vieții izolate, tulburărilor neuropsihice caracteristice vârstnicilor, însoțite de un grad mare de alcoolism, boli cronice-degenerative).

La vârsta de adult tânăr sinuciderile prin spânzurare se datoresc, probabil, anumitor tulburări psihice la gravitatea cărora contribuie alcoolismul, diferite stări conflictuale din mediul familiar sau de muncă.

Faptul că cele mai multe cazuri de spânzurări se produc în mediul urban ne arată că aici relațiile dintre membrii familiei cât și legăturile sociale sunt mai puțin strânse decât cele întâlnite în mediul rural, unde morala colectivă (la care contribuie și o educație religioasă mai riguroasă) și lasă amprenta asupra vieții fiecărui individ.

Prezența alcoolemiei în diferite concentrații (aproximativ 1/3 din cazuri ne sugerează ideea că aceștia consumau alcoolul înaintea sinuciderii pentru ,,a-și face curaj” sau că sinuciderea a fost produsă de tulburările psihice caracteristice alcoolismului cronic.

Din studierea cazuisticii rezultă că reacția vitală locală sub forma unor infiltrate hemoragice în mușchii sternocleidomastoidieni, țesuturile moi cervicale, glande tiroidă și sublinguală, este absentă în special:

– când persoana decedată prezintă un țesut musculoadipos slab reprezentat (forța care acționează asupra lațului traumatic fiind slabă);

– când spânzurarea este atipică, forța maximă acționând pe țesuturi cu o friabilitate mai scăzută;

– când spânzurarea este incompletă, greutatea care acționează asupra lațului fiind mai redusă, implicit forța traumatizantă care acționează cervical este mai mică.

De asemenea, în cazul acestui tip de spânzurare bruschețea cu care se comprimă gâtul este mică, în această situație capilarele sanguine își păstrează integritatea sub acțiunea forțelor mecanice care ar produce deformarea (elongarea, strivirea) lor.

Dat fiind frecvența mare a cazurilor de asfixie mecanică prin spânzurare se impun o serie de măsuri în vederea scăderii numărului de victime. Dintre acestea amintim:

– supravegherea permanentă a copiilor mici și a bolnavilor psihici (mai ales cei cu tentative de sinucidere în antecedent);

– crearea unor condiții de viață decente apropiate de normal și combaterea, pe cât posibil, a durerilor la bolnavii cu neoplasm sau alte boli cronice;

– combaterea alcoolismului;

– tratarea eficace a afecțiunilor psihice.

BIBLIOGRAFIE