Neuropsihofiziologie Cognitiva Si Evolutiva. Reflectarea Si Celula Nervoasa
I. DOMENIUL PSIHONEUROLOGIEI
Reflectarea psihică ca un dat natural
Oricine ființă animală cand ajunge în fața unei suprafețe fizice reflexive poate sa se reflecte in aceasta. Proprietatea acesteia de a se reflecta în această suprafață este naturală, cu precizarea că pentru a se putea refecta aici are nevoie de dispozitive de refletare senzoriale specializate. Ca atare, deși “oglida” a existat în natură de când lumea, cine și cum în ea să se reflecte asemenea și să se recunoască acolo cu obiectivitate este ceva ce este de data mai recentă, aparține tot naturii, se realizeaya mediat prin sistemul nervos central, care a presupus un imens efort de creație si care a debutat cu sute de milioane de ani în urmă și se continuă și în zilele noastre.
1.1. “Palparea” rădăcinilor naturale ale psihicului
În orice om există o nevoie iminentă de “palpare” a psihicului. Dacă acest psihic există, înseamnă că are o structură, are diverse mecanisme prin care se manifestă; este ceva care n-a apărut peste noapte, este o realitate fenomenală, este ceva care se produce și la animale, probează că are rădăcini naturale, că face parte din sistemul viu … Pretenția deci pentru a fi “palpat”, asemenea oricărui alt obiect senzorial sau mental este pe deplin justificată.
Psihicul pare a fi în toate, și totuși, parcă-i pe nicăieri. Temei ca unii să-și facă din el un obiect de preocupare, să se declare avizați să vorbească despre el, să-l descrie. Dar cum s-o facă fără a-l fi putut “palpa” sau simți în prealabil ? Nu trebuie să surprindă că asemenea încercări s-au făcut înaintea apariției psihologiei ca știință, după cum nu trebuie să suprindă nici faptul că azi acest lucru (și destul de frecvent) îl încearcă unii apaținând unor domenii profesionale doar tangente psihologiei, reproducând doar frânturi dintr-o ordine de cunoaștere deja bine așezată. Prin insemnatatea sa nu odata momentul ajunge dramatizat (Pavelcu), cu multe ezitari si precautiuni, cu o prudență justificată, izvorâtă din riscurile ce rezultă din ignorarea multiplelor legi scrise dar și din cele nescrise ale psihologiei. În caz contrar “palpabilitatea” psihicului cade în exoteric. Pentru ca toti vor să-l “palpeze”, să-l arate cu degetul: “aici este” și “așa se manifestă” … Oriunde astfel “palpat”, psihicul își probează existența, ca fiind ceva real, prin care își declară apartenența la natură și societate.
Există nenumărate motive pentru ca interesul pentru “palpabilitatea” psihicului să devină o preocupare aparte. De altfel omului i-au trebuit mii de ani ca să-i înțeleagă substanțialitatea, apartenența acestuia la natură, să cunoacă mecanismele sale reglatorii neuronale – prin care manifestarea sa devine posibilă, inclusiv a propriei sale conștiințe. Este vorba de o “palpare” în care, identificându-se cu acesta în planul organic sau corporal, în momentul următor să-l poată depăși, să-l aducă pe propriul său plan subiectiv, unul care să-l și-l poată include ca propriu. Și invers, de pe acest plan subiectiv și cu nimic diferit decât orice alt sistem organic și alături de acestea să-și exercite autonom rolul integrativ superior propriu, la o adică și de control asupra funcțiilor organice. Voi da în acest sens un exemplu simplu, care poate fi evaluat de oricine este interesat de psihologie și rădăcinile sale naturale. Se știe că ionii de glucoză sau de sodiu asimilându-se în organism, vor ajunge să genereze putere de vitalizare mecanica a acțiunilor, una necesară desfășurării unei activități musculare, cu care organismul să fie pus în mișcare, cu care să se deplaseze, să circule eventual și cu bicicleta. Simpla “palpare” a deplasării fizice (pe jos sau cu bicicleta) este hotărât insuficientă – viața psihică este cu ceva mai mult. Pentru ca această deplasare să devină și o realitate psihică, aceasta mai trebuie să ajungă exercitată senzorial, motor …, ca ceva trăit subiectiv ca dulce sau ca sărat. O substanțializare subiectivă suprapusă peste cea organică, peste travaliul fizic efectuat și să se distingă ca un element de construcție, parte al unei întregi fundații neuronale, care într-o instanță ulterioară a acțiunii va asigura un mers coordonat, o mișcare îndemânatică, una interorizată sau pur și simplu ca un instument pentru atingerea unor scopuri supraordonate. Cu punct de plecare deci, din același drob de sare sau de zahăr, efectele se vor putea “palpa” nu numai ca lucru mecanic indispensabil deplasării pe jos sau cu bicicleta – pentru evocarea căruia este suficientă bicicleta medicinală, dar și ca eficiență de coordonare și control a respectivei deplasări – pentru evocarea căruia de regulă se imaginează diverse simulatoare.
Originile a ceea ce astfel a devenit “palpabil” ca realitate psihică cu substanță subiectivă, cu bun temei pot fi căutate într-un trecut natural istoric, unul comparabil cu cel a structurilor organice. Și așa cum pe acest traseu de sute de milioane de ani, structurile viscerelor au suportat o continuă perfecționare, tot așa s-au perfecționat și sistemele de reflectare, începând de la cele senzoriale și până la cele mentale. Doar așa se poate explica de ce, în funcție de aceași mărime de glicemie sau de salinitate din sânge se pot iniția și dezvolta comportamente de mare sau mai mică complexitate, nivele diferite de “interiorizare” a acțiunilor, disponilități potențiale variate de răspuns diferite etc. Pe planul realității reflectate subiectiv se desprinde un rost superior de gestionare a energiilor îndreptate spre sau dinspre satisfacerea unei activități, de control a efectelor substanțial subiective de mai dulce, de mai sărat etc. Chiar dacă servește o nevoie primară cvasi-organică, in momentul urmator ajunge obiect de procesare și de integrare psihică superioară, devine expresie a unei realități funcționale, realizat prin ceea ce este propriu-zis reflectat ca subiectiv ca sărat sau dulce; adică, al semnelor senzoriale ale unei stări organice. Deși este vorba de aceiași ioni de glucoză sau de sodiu care intră în ansamblul metabolismului energetic, în instanța următoare decid asupra permeabilității ionice a membranelor celulare nervoase, de transmitere mai rapidă sau mai lentă a impulsului, asupra amplitudinii potențialului din placa neurală – necesar dezvoltării lucrului mecanic, pentru ca organismul să se poată deplasa, să poată acționa și să-și coordoneze mișcările într-un anumit fel când merge pe jos sau pe bicicletă și definește performanțele unui sportive, al unui om ;tiinta sau de arta, inaltele lor performante profesionale etc. Din profunzimi atât de adânci deci își au rădăcinile intenția animalului și a omului când dovedesc sensibilitate pentru a consuma ceva mai sărat sau mai dulce, de a străbate real sau doar (“interiorizat”) mental întinderi spațio-temporale apreciabile; de la adâncimi atât de mari se crează energii dezvoltării unor comportamente inplicate ina ctivitatea de reflectare senzoriala sau mentala.
Și cu cât un animal se află pe o treaptă evolutivă mai ridicată, cu atât cele două planuri organic ( motor sau visceral) și cel sennalizant psihic sunt mai distincți unul de celălalt. Mai mult, aceasta mai înseamnă că între ele există stabilite legături profunde și trainice de maximă importanță. Evocarea acestora poate să scoată în evidență însemnătatea lor în procesul adaptativ. Pentru evocarea acestei legături s-a luat spre analiză mai mulți parametrii, printer acestia fiind compararea cuantumului de consum de oxigen, continutul proteic al celulelor neuronale, gradul de irigare a creierului ș.a.. Astfel, deși masa cerebrală a sistemului nervos în sine, în cazul omului de exemplu, reprezintă abia 2% din înreaga masă a corpului său, acesta cumsumă cca 20 % din totalul oxigenului respirat. Ori nevoile sporite de oxigen și de hrană ale creierului, necesare în situații de viață bine determinete, explică de ce anume și circulația cerebrală ajunge aici să reprezinte 15 % din întreaga circulație sanguină a corpului.
Debutul medierii schimburilor funcționale cu mediul înconjurător, cu toate mecanismelor care intervin cu acest prilej are loc de la un asemenea nivel organic, de la cel ionic al metabolismului celular. Aceasta va deveni pe urmă “palpabilă” în mod egal ca reactivitate viscerală, motoare, hormonală, neuronală …, dar și ca (reflectare) senzorială, ca memorie, la elaborarea unor deprinderi, de coordonarea acestora …, care mai pot să însemne și afecțiune, participare conativă și cognitivă. Identificare și descrierea cum are loc și cum se desfășoară această “palpare” reprezintă un obiectiv central și circumscrie domeniul de studiu și de cunoaștere interdisciplinară al psihoneurologiei. Este un domeniu interesant pentru că poate aduna pe acest tărâm nu numai pe cei interesați de cunoașterea psihologică sau biologică, dar și pe cei din numeroase alte discipline științifice specializate, toate concurând la cunoașterea rădăcinilor naturale sau biologice ale vieții psihice.
Deci marea provocare a psihoneurologiei are loc atât cu “palparea” substanțialității vieții psihice contopite în cea organică la animalele aflate pe treptele inferioare de evoluție filogenetică, cât și cu “palparea” deplasărilor “interiorizate”, a celor ajunse “instrumentalizate” verbal, când respectiva activitate ajunge să fie desfășurată doar în plan mental al mamiferelor superioare si la om, dar nu independent de un obiect de reflectat.
1.2. “Palparea” psihicului și paradoxul evoluției mentale
Cu toate că la “palpare” psihicul ar trebui să fie același pentru toți cercetătorii și practicienii în domeniul neuropsiholgiei, acest lucru totuși nu este așa. Cauza se află în perspectivele teoretice și conceptuale pe care și le-au însușit și le reprezintă specialiștii în domeniu, din care fenomenele respective au fost abordate, a licitării diferite a soluțiilor imaginate, ca și a “cifrurilor” găsite pentru descrierea și explicarea acestora. Nu mai departe, pe bază de măsurători electrofiziologice detailate neurofiziologii estimează că în starea de veghe, pentru rezolvarea problemelor curente ale vieții de fiecare zi, se utilizează doar cca 2-4 la sută din multitudinea de celule și circuite ale creierului uman.
O estimare reală care în esența ei n-a fost pusă la îndoială de nici unul dintre neurofiziologi; intrigantă însă aceasta apreciere pentru psihofiziologi, cu deosebire pentru cei ce încearcă analize comparative. Pentru ca aceasta înseamnă că între viața psihică și cea neuronală legătura ar fi efemeră și superficială, că viața psihică și-ar avea rădăcinile în alte structuri decât cele neuronale, că, de fapt, ea nici n-ar exista ca fenomen natural, că existența sa ar fi dor epifenomenală. Cu o asemenea cuantificare, desigur, neurofiziologii și-au făcut datoria: au așezat pe altarul cunoasterii psihologice o relitate a lor “palpabilă”. Numai ca cu aceasta problema legăturii dintre viața psihică și cea neuronală nici pe departe ca ajunge rezolvată; cu deosebire din perspectivă evolutivă, al antropogenezei comportamentului uman, a creșterii progresive a însemnătății integrative a vieții psihice ce are loc odată cu evoluția filogenetică a întregului sistem nervos.
În acest dat al implicării doar într-o proporție minimă a activității cerebrale, dat ca suport organic al vieții psihice curente, psihologic se poate acuza din plin prezența unui paradox, unul care va avea să fie formulat sub expresia “paradoxul evoluției mentale”. Pentru ca problema sa fie rezolvata psihologul a trebuit cu obligativitate să îmbrace la un moment dat si halatul de naturalist biolog. Adică datul acesta atât de bine “palpat” electrofiziologic de minimă solicitare a creierului, trebuia așezat undeva alături de alte multe fenomene naturale similare. Va fi în acest sens necesar ca acest halat să fie al unui sistematician, specialist in explicarea diversitatii de forme de viata din natura, din care postura să se facă act de constatare pentru producerea sau nu în natură a ceva asemănător. Iar dacă totuși acesta nu este găsit, în legitimăanuri organic ( motor sau visceral) și cel sennalizant psihic sunt mai distincți unul de celălalt. Mai mult, aceasta mai înseamnă că între ele există stabilite legături profunde și trainice de maximă importanță. Evocarea acestora poate să scoată în evidență însemnătatea lor în procesul adaptativ. Pentru evocarea acestei legături s-a luat spre analiză mai mulți parametrii, printer acestia fiind compararea cuantumului de consum de oxigen, continutul proteic al celulelor neuronale, gradul de irigare a creierului ș.a.. Astfel, deși masa cerebrală a sistemului nervos în sine, în cazul omului de exemplu, reprezintă abia 2% din înreaga masă a corpului său, acesta cumsumă cca 20 % din totalul oxigenului respirat. Ori nevoile sporite de oxigen și de hrană ale creierului, necesare în situații de viață bine determinete, explică de ce anume și circulația cerebrală ajunge aici să reprezinte 15 % din întreaga circulație sanguină a corpului.
Debutul medierii schimburilor funcționale cu mediul înconjurător, cu toate mecanismelor care intervin cu acest prilej are loc de la un asemenea nivel organic, de la cel ionic al metabolismului celular. Aceasta va deveni pe urmă “palpabilă” în mod egal ca reactivitate viscerală, motoare, hormonală, neuronală …, dar și ca (reflectare) senzorială, ca memorie, la elaborarea unor deprinderi, de coordonarea acestora …, care mai pot să însemne și afecțiune, participare conativă și cognitivă. Identificare și descrierea cum are loc și cum se desfășoară această “palpare” reprezintă un obiectiv central și circumscrie domeniul de studiu și de cunoaștere interdisciplinară al psihoneurologiei. Este un domeniu interesant pentru că poate aduna pe acest tărâm nu numai pe cei interesați de cunoașterea psihologică sau biologică, dar și pe cei din numeroase alte discipline științifice specializate, toate concurând la cunoașterea rădăcinilor naturale sau biologice ale vieții psihice.
Deci marea provocare a psihoneurologiei are loc atât cu “palparea” substanțialității vieții psihice contopite în cea organică la animalele aflate pe treptele inferioare de evoluție filogenetică, cât și cu “palparea” deplasărilor “interiorizate”, a celor ajunse “instrumentalizate” verbal, când respectiva activitate ajunge să fie desfășurată doar în plan mental al mamiferelor superioare si la om, dar nu independent de un obiect de reflectat.
1.2. “Palparea” psihicului și paradoxul evoluției mentale
Cu toate că la “palpare” psihicul ar trebui să fie același pentru toți cercetătorii și practicienii în domeniul neuropsiholgiei, acest lucru totuși nu este așa. Cauza se află în perspectivele teoretice și conceptuale pe care și le-au însușit și le reprezintă specialiștii în domeniu, din care fenomenele respective au fost abordate, a licitării diferite a soluțiilor imaginate, ca și a “cifrurilor” găsite pentru descrierea și explicarea acestora. Nu mai departe, pe bază de măsurători electrofiziologice detailate neurofiziologii estimează că în starea de veghe, pentru rezolvarea problemelor curente ale vieții de fiecare zi, se utilizează doar cca 2-4 la sută din multitudinea de celule și circuite ale creierului uman.
O estimare reală care în esența ei n-a fost pusă la îndoială de nici unul dintre neurofiziologi; intrigantă însă aceasta apreciere pentru psihofiziologi, cu deosebire pentru cei ce încearcă analize comparative. Pentru ca aceasta înseamnă că între viața psihică și cea neuronală legătura ar fi efemeră și superficială, că viața psihică și-ar avea rădăcinile în alte structuri decât cele neuronale, că, de fapt, ea nici n-ar exista ca fenomen natural, că existența sa ar fi dor epifenomenală. Cu o asemenea cuantificare, desigur, neurofiziologii și-au făcut datoria: au așezat pe altarul cunoasterii psihologice o relitate a lor “palpabilă”. Numai ca cu aceasta problema legăturii dintre viața psihică și cea neuronală nici pe departe ca ajunge rezolvată; cu deosebire din perspectivă evolutivă, al antropogenezei comportamentului uman, a creșterii progresive a însemnătății integrative a vieții psihice ce are loc odată cu evoluția filogenetică a întregului sistem nervos.
În acest dat al implicării doar într-o proporție minimă a activității cerebrale, dat ca suport organic al vieții psihice curente, psihologic se poate acuza din plin prezența unui paradox, unul care va avea să fie formulat sub expresia “paradoxul evoluției mentale”. Pentru ca problema sa fie rezolvata psihologul a trebuit cu obligativitate să îmbrace la un moment dat si halatul de naturalist biolog. Adică datul acesta atât de bine “palpat” electrofiziologic de minimă solicitare a creierului, trebuia așezat undeva alături de alte multe fenomene naturale similare. Va fi în acest sens necesar ca acest halat să fie al unui sistematician, specialist in explicarea diversitatii de forme de viata din natura, din care postura să se facă act de constatare pentru producerea sau nu în natură a ceva asemănător. Iar dacă totuși acesta nu este găsit, în legitimă apreciere să fie declarat ca un fenomen fără precedent și să fie anunțat ca fiind o veritabilă minune a naturii.
Pentru că minune în toată regula poate fi considerat fenomenul, în raport cu care natura ajunge să hărăzeacă ființe animalele, cu deosebire pe cele superioare și pe om, care să dispună de caractere sau de structuri organice de mare complexitate, dar care în final să fie declarate a fi de prisos. O situație problematică demnă să trezească nedumerire si confuzie: pentru că tocmai unde pe treptele superioare de evoluție filogenetică a vieții și unde sistemul nervos ajunge cel mai bine dezvoltat și perfect structurat, acolo ajunge să fie solicitat în mod curent doar într-o proporție de 2%. Ceea ce înseamnă că respectivul caracter sau structură, cu toate funcțiile pe care le suporta, ori că depășesc de departe nevoile reale pentru manifestarea activității psihice, pentru care reprezintă doar o problemă de décor sau ca ceva de lux ori că viața psihică invocată chiar se manifesta, aceasta are prea puțină legătură cu activitatea sistemului nervos de suport.
Psihologul pe mai departe va trebui sa treaca pe la alte domenii de cunoastere biologice si sa mai imbrace si halatul de antropolog, a celor specializati in explicarea radacinilor natural istorice ale comportamentului uman. Este locul unde nota paradoxală a fenomenului poate să fie reiidentificată și clasificată odată și pentru totdeauna, ca fiind întradevăr ceva cu totul aparte și inedit în natură sau ca fiind doar un produs mascat, rezultat al acțiunii unor condiții stimulative aparte care până acum nu au fost luate în considerare. Aici pe masa de lucru a antropologului și împreună cu acesta trebuie lămurită sâmburele germinal al unei asemenea hipercefalii, suportul sau genetic, ca un mod de manifestare naturală, ca o zestre genetică reală aflată în legătură cu viața psihică, ca una apărută recurent sar ;i mutational, dar fixat fenotipic în decursul unui timp evolutiv natural istoric. Este necesar un asemenea demers cooperant, pentru ca problematica “paradoxului evoluției mentale” să nu ajungă cumva tratată simplist sau să fie dat la o parte ca o problemă neserioasă, ca ceva fără interes științific și aplicativ pentru om și diversele specii de animale cu un creier superior dezvoltat. Adică, să se evite situația altfel destul de larg răspândită, ca să se aprecieze că creier superior dezvoltat poate avea doar omul – acest “centru” divin al universului, și în nici un caz și speciile de animale aflate pe treapta superioară a ierarhiei evoluției lor filogenetice.
2. Activitatea nervoasă ca o problemă cognitivă
Ceea ce neurofiziologii au abandonat când au declarat limita de doar de 2-4 % solicitare a activității cerebrale în rezolvarea problemelor curente ale vieții psihice, poate deveni abia punctul de plecare al analizei psihoneurologice. Adică cum ? Prin depășirea paradigmei in acord cu care viata psihica exista doar ca realitate „palpabila” electrofiziologica proprie macro sau microstructurilor cerebrale, prin admiterea ca pentru realizarea reflectării psihice senzoriale, motorii .., este nevoie de interventia unui așa-zis organ de cunoastere, a unui așa-zis “duh” neuronal, suprapus celui care se exercită doar pe planul relațiilor organism-mediu și trece pe cel al raporturilor subiect-obict.
Angajarea neurofiziologului în explicarea unui raport de natură cognitivă este neobișnuită. Pentru că acesta doar cu mare dificultate va admite ca, de exemplu, dincolo de producerea reflexului rotulian se mai afla un univers, unul care aseaza acest reflex in ansamblul mecanismului mișcărilor de mers, unul cu insemnatate functionala decisiva pentru edificarea si organizarea ierarhica a comportamentului; cu greu un neurofiziolog va vedea dincolo de reflexul mezencefalic cu comandă antagonistă a mușchilor gâtului, cunoscut sub numele de “rolului conducător”, un mecanism important si indispensabil pentru invatarea jocului de hambal, de elaborare a unui nivel superior de reflectare, a elaborarii unei atitudini și concepții culturale proprii respectivului domeniu de activitate. Un obiectiv cu finalitate deja cognitivă și metacognitivă, unul a cărei însemnătate a fost deja deja semnalată în lucrările unor specialisti in domeniul biologiei cunoasterii, al neurostiintelor cognitive (Piaget, Delacour ș.a.).
Neuroștiințele cognitive includ în proiectul lor o asemnea dimensiune aplicativă de dezvoltare. În acest sens Delacour a declarat reprezentarea ca fiind “forma” sau structura supremă de implicare a proceselor neuronale, ca parte al unui organde cunoaștere distinct, care este comună omului și animalelor (superioare), ca putând deservi un raport subiect-obiect în completarea celui organism-mediu. Astfel, reprezentarea pentru el este o veritabilă “entitate spirituală”, una “palpabilă” începând de la nivelul unităților celulare, al rețelelor și până la cel al “grupărilor” neuronale. Reprezentarea este ici chiar ceva mai mult, este “ceea ce numim, emoții, motivații sau pasiuni constituite în ordine filogenetică și ontogenetică” (p. 35), inclusiv de reflectare a prezenței permanente a agentului stimulator. Un postulat cu largă susținere observativă și experimentală. Astfel, “simpla observare a unui carnivor care așteaptă timp îndelungat apariția într-un loc precis a prăzii, arată că poate atinge cel puțin stadiul nr. 4 al evoluției mentale propuse de Piaget” (cf. p. 51), iar când pisica sau câinele urmăresc prada în ascunzișurile sale, unde anticipează și momentul unde prada va ieși din ascunzătoare, reprezentarea se află deja în stadiul 6 al aceleiași clasificări. În cazul reprezentărilor se vorbește chiar de veritabile “gupări” de mari dimensiuni și de durată relativ lungă, unele care reunesc în jurul lor neuroni aparținând unor sisteme pe planuri diferite de integrare ale nevraxului.
3. Apelul la categoriile de instinct și inteligentă
Drumul spre reflectarea psihică, spre un nivel superior psihic de organizare a activității este anevoios. Aceste este rezultatul unei îndelungate interacțiuni dintre organism și mediu, dintre ce este de aici reflectat și ființele care reflectă. Iar ca să se producă, ambele sisteme depind de existența sistemului nervos, chiar dacă forme primare de viață (pre-) psihică s-au manifestat înainte ca sistemul nervos să apară și n-au incetat sa se manifeste ca atare și atunci și când evolutia sistemului nervos a atins culmi importante de dezvoltare. De asemenea, cât l-ar înălțat și detașa pe om lumea lui de refletare propriu-zis psihica senzoriala sau gandita a semnelor, prin aceasta rămâne în continuare parte a naturii. Întreaga aceasta dinamică vie de interacțiune are la bază acumulări de experiență păstrate genetic peste generații, fixată la nivelul sistemului nervos central și reprezentată de categoria conceptuală de instinct; nu mai puțin, progrsiva articulare plastică și creativă a acțiunilor disponibile, una pe măsura imprevizibilității condițiilor stimulate, corespunde unei disponibilitati reactive foarte bine reprezentate de categoria conceptuală de inteligență. Iar implicarea acestora este necesară pentru identificarea si explicarea mutiplelor elemente care fac reflectarea posibilă, a mecanismelor care proceseaza producerea reflectarii.
Categoriile conceptuale de instinct si inteligenta au existat anterior nasterii psihologiei ca stiinta, anterior implicarii sistemului nervos ca suport material al vietii psihice. Ele apar intr-una din cele mai coerente teorii filozofice avansate încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea de către francezul La Mettrie (1709-1757), o lucrare de inspiratie pentru mulți autori din zilele noastre. Astfel, elementele de reacții reflexe numite de el instincte și inteligente, erau considerate ca parte ale unei “mașinării”, care în cursul evoluției filogenetice ajung la a-și schimba întâietatea poziției lor în raport cu schimburile funcționale cu mediul înconjurător: cele inteligente preluînd progrsiv poziția centrală a celor instinctive. Adică evoluția filogenetică a reacțiilor reflexe în această accepțiune a însemnat o progresivă “dezinstinctulizare” a comportamentului, una care a avut loc concomitent cu o “inteligentizare” a acestuia. În acest fel este explicat cum comportamentul animalelor este unul guvernat de instincte, spre deosebire de comportamentul oamenilor, care ajunge guvernat de inteligența rațiunii, de judecată.
Drumul unei alte perspective explicative a instinctului și inteligenței va fi deschis tot din acea perioadă de H. Spencer (1829-1903), care a arătat că cea mai pură reacție instinctivă este deja rezultatul unei activități mentale, cu neputință de redus doar la dimensiunile mecanice ale unui reflex. Și aceasta deoarece instinctul este nu numai expresia producerii unor procese psiho-fiziologice, ci și al unora mentale, în toate cele trei aspecte ale sale de bază: cognitivă, afectivă și conativă. Iar schița lui Spencer va avea să fie completată de contribuția lui Darwin – până acum de nimeni contestată, de plasare a reactivităților reflexe emoționale în centrul raporturilor organism-mediu, al luptei pentru existență, al selecției caracterelor avantajoase …Aceasta va avea să fie completată, de asemenea, de contribuțiile lui W.James, a lui W. McDougall ș.a., care au conferit acestor categorii conceptuale însemnătatea necesară cuprinderii sub același tot funcțional a celor mai diferite unități sau fragmente de recții reflexe ale organismului individual și de grup. Este deja o ordine de argumentare diferită decât cea “mașinistă” propusă de La Mettrie, în acord cu care comportamentul uman este mai flexibil și mai inteligent decât cel animal nu pentru că ar avea și mai puțin instincte, ci dimpotrivă, pentru că a reușit să se detașeze, să se desprindă de cele instinctive. Este ordinea în acord cu care putem înțelege când și cum în “oglinda” minții ajungem să “zâmbim când suntem mulțumiți, și nu ne încruntăm; de ce mulțimii nu-i putem vorbi ca unui prieten, de ce o fată ne întoarce simțurile cu susul în jos și face ca inima să ne palpite …” (James 1890).
Față de categoria de inteligență retinerea in stiintele naturii a fost incomparabil mai mare, cum aceasta sa fie implicată în cunoaștere, în viața afectivă …. Ori teoriile de asta data psihologice definesc cum aceasta este ceva care “îndreptată activitatea spre lumea externă, pe care se străduiește s-o reconstitue în întregime, cu ajutorul fragmentelor mici care sunt date ( Binet p. 117); care este o acțiune distincta pe mãsura situatiei, relativã doar la anumite circumstante, atunci învățate, ca fiind un produs de îmbinare și compunere adecvatã a diverselor fragmente de conduite disponibile, altfel inadecvate separat ( Janet p. 9-19); ca fiind o expresie a formei viabile a comportamentului ontogenetic, sau ca expresie a principiului “superior” al economiei organice, care intervine acolo unde structurile anatomo-morfologice se dovedesc neputincioase sau imperfecte, și unde are rolul de elimina “inutilul” din dinamica sistemului (Beniuc 1970 p.182-183); sau când este considerată ca expresie a unui nivel de echilibru dintre asmilarea și acomodarea cognitivă, suprapusă schimburilor de natură organică (Piaget 1965) …
Apelul la cele două categorii conceptuale de instinct și inteligență s-a făcut în condițiile în care funcționarea sistemul nervos nu epuizează toate mecanismele posibile necesare reflectării unui obiect, în care activitatea centrilor nervoși și a conexiunilor acestora este necesar a fi integrată ;i raportat[ la interventia unui organism de cunoa;tere. Este viziunea psihoneurologică propusă, susținută și de contribuțiile lui Delacour ( ), Piaget ( ) ș.a., care conferă categoriilor de instinct si inteligenta o însemnătatea generică, capabile sa sintetizeze in sine functiuni si mecanisme neurofiziologice necesare refletarii, interventiei propriu-zisului organ de cunoaștere. O perspectivă care are de partea sa și argumentele etologiei moderne, în acord cu care structurile neronale delimitate anatomic se cer completate cu cele proprii instinctului și inteligenței. Cu atât mai mult, cu cât acestea din urmă sunt în mod egal produse ale aceleiași evoluții filogenetice, cu toate raporturile lor de interrelație cu cele propriu-zis neuronale, viscerale sau de alt fel.
II. VIAȚA PSIHICĂ LA „ÎNCEPUTURI”
1. Nivelul superior psihic de integrare în natură
Unul din obiectivele centrale ale psihoneurologiei este de a identifica și explica „începuturilor” vieții psihice, adică de unde debutează interrelația dintre acel psiche – reprezentând o activitate de relație distinctă și autonomă și suportul neuronal organic al acestuia, de unde începe propriu-zisa reflectare a obiectelor și fenomenelor din mediul înconjurător. Aceasta în condițiile în care structura și funcția actuală a sistemului psihic este interpretată ca fiind expresie a unei continue și îndelungate interacțiuni cu mediul.
1.1. “Începuturile” prepsihice ale reflectării
1.1.1. Viața animală este diferită de cea vegetală.
Modul de viață propriu animalelor presupune existența unei sensibilități și motilități crescute. Când acestea lipsesc nici nu se poate vorbi de viața animala. Motilitatea în sine nu este un criteriu exclusiv al “palpabilității” psihicului animal – mișcarea este întâlnită și la plante. Când insa acestea există, se naște disponibilitatea potențială de a acționa sau nu, în funcție de starea internă a organismului, de condițiile externe termale sau de alt fel. În completarea acestora apare abilitatea individuală de a acționa asupra obiectelor din mediu, care poate hotărâ succesul acțiunilor individuale în respectivele condiții de mediu. Este, desigur, un mod de viață cu un grad crescut de hazard – întâlnit și acesta la unele specii de animale carnivore, care pietruieste spre reflectarea sensibila.
Recentele descoperiri citologice sugerează că, începând chiar de la nivel molecular, mecanismele care asigură activitatea animativă a organismelor animale sunt distincte în unele aspecte esențiale de cele care acționează la nivel vegetativ. De exemplu, fotosinteza de la nivelul plantelor reprezintă deja o transformare, una care se produce la nivel organic și diferită de ce se întâmplă în cazul fototropismul, căruia îi corespund transformări la nivelul reacțiilor senzorio-motoare, care angajează deja schimburi funțiuonale cu mediul încomjurător. Mai mult, în timp ce procesele metabolice vegetative sunt dependente în mare măsură de evenimentele umorale gestionate de proteinele corpusculare, la baza activităților animative ale animalelor se află proteinele fibrilare cu organizare mult mai complexă. Acestea din urmă le găsim răspândite în țesuturile animalelor, începând de la ciliate și flagelate, cu deosebire în țesuturile musculare și nervoase. Respectivele proteine fibrilare fac posibilă transformarea rapidă a constituenților fizico-chimici ai țesuturilor animalelor în efectuarea unui lucru mecanic. Pe baza unui asemenea suport metabolic animalele ajung dotate cu o disponibilitate reactivă nouă, cu o capacitatea de acțiune rapida, premiză indispensabilă pentru ca acțiunile să ajungă a fi produse cu comada centrala neuronala controlata.
1.1.2. Viața psihica animală are la bază mișcarea
Există o strânsă interdependență între posibilitatea realizării mișcărilor de deplasare, a celor de animare a activității organismelor și numeroasele transformări metabolice celulare. Primii pași importanți în devenirea animativa a materiei vii au putut fi identificați încă de la nivelul protozoarelor și metazoarelor primitive. Aici deși se constată lipsa sau inexistența unor propriu-zise celule specializate de recepție, de conducere nervoasă sau motoare – altfel indispensabile realizării unei activități de deplasare, totuși are loc o distinctă activitate animativă a organismului, una care se produce într-o formă a ei primară rudimentară.
Fenomenul de animare a organismului își are suportul în activitatea unor țesuturi plasmatice primare – reprezentat de un lichidul gelatinos. Acest lichid plasmatic suportă producerea mișcării flagelatului, cea realizată de cilii unor protociști, sau de porii unor spongier. Proprietatea contractilă a acestui țesut este capabilă să asigure funcția generală animativă a acestor viețuitoare, rezultatul fii acea deplasare realizată în acea formă primară. Noilor structuri de suport pentru realizarea mișcărilor, a celor în forme tot mai complexe, le sunt proprii câteva caraceristici mai importante: sunt capabile să păstreze informația (a); ele pot conferi mișcării o coordonare tot perfecționată (b); ele pot conta pe un segment tot mai distinct de execuție mecanică (c).
Interesant este că toate aceste caracteristici menționate, ca necesare animării și mișcării organismelor sunt întru totul regăsibile la nivel de dezvoltare al protozoarelor și metazoarelor inferioare. Deși la aceste animale primare pentru realizarea medierii găsim doar structuri celulare nediferențiate de recepție și de transmitere a informației; le fel, mișcarea rezultată se desfășoară într-o notă distinct haotică, cu o mecanică pulsatorie rudimentară, totusi mișcarea rezultată are deja o autonomie a ei proprie, se distinge ca un punct de plecare pentru transformările ce vor urma.
Din perspectivă filogentică mai trebuie evocat că celulele musculare au fost probabil primele tipuri de celule diferențiate de animare. În anumite părți active ale corpului celenteratelor apar distincte aceste celulele musculare, care sunt capabile la a se contracta ca răspuns direct la acțiunea unor agenți stimulatori externi. Animarea obținută este realizată, deci, fără intervenția mediatoare a unor anume tipuri distincte de celule – celule nervoase încă nu există.
Al doilea pas de diferențiere a acțiunilor animative se raportează la un mecanism bicelular distinct, care își anunță prezența la meduze sau în tentaculele unor polipi. Mecanismul constă din producerea unor diferențieri a celulelor epiteliare, unde unele dintre ele se vor specializa pentru activitatea de recepție a informațiilor, pe când altele pentru activitatea motoare mecanică de execuție, pentru efectuarea mișcării propriu-zise. Specializarea așezării lor circulare la meduze anunță ceea ce va deveni propriu-zisa celulă nervoasă.
Al treilea pas important pentru realizarea mișcării l-a constituit apariția unor noi tipuri de celule epiteliale, unele interpuse între celula receptoare și cea motoare, cu rolul de conducere a comenzii recepționate, a informației necesare producerii sau nu a mișcării. O asemenea construcție celulară se găsește răspândită la celenterate (cum sunt meduzele), unde există o adevărată rețea difuză de celule nervoase, cu acest rol a lor, de a gestiona acțiunile stimulative primite din diferite părți ale corpului.
2. Plasticitatea comportamentală și sistemul nervos
Din momentul în care un sistem viu se distinge prin flexibilitate și plasticitate, acolo există premizele ca să fie invocată intervenția unui nivel superior inițial pre-psihic și ulterior psihic de intgrare adaptativă. De fiecare dată activitățile în cauză se disting și aduc cu ele posibilitatea invocării existenței unor structuri caracteristice de suport – cu deosebire cele ale sistemului nervos, a unor funcții de relație tot mai perfecționate. Am făcut această precizare deoarece în explicarea fenomenului apariției și dezvoltării psihicului, de cele mai multe ori s-a procedat simplist. Adică, prin raportarea diverselor manifestări comportamentale doar direct la o anume structură organică, în particular la un anume organ de secreție sau de mișcare sau la o anume structură nervoasă. Rezultatul a fost de fiecare dată același, de diluarea sau așezarea pe un plan secund a respectivului nivel integrativ superior propriu activității psihice.
De asemenea, problematica dificilă a finalității comportamentului animal deseori se vrea epuizată simplist, prin invocarea doar a celor două proprietăți fundamentale ale sistemului viu: prin cea de supraviețuire și cea de reproducere. Adică un animal se comportă într-un fel sau altul pentru că îi este foame, sete … sau urmărește să se reproducă. Reflectă cu prioritate stimului cu această însemnătate și acționează în consecință. Observarea sistematică a comportamentului a scos în evidență însă intervenția și a unei a treia proprietăți. În acord cu acesta animalele și omul mai pot acționa – se mai pot lăsa mânate și din rațiuni “superioare”, unele autoantrenante. Se invocă în acest sens intervenția unei zestre comportamentale “specifice” moștenită ca aatre din tată în fiu; se mai vorbește și de o experiență comportamentalp “nespecfică” destinată să facă față proprietăților de imprevizibilitate de apariție și acțiune a condițiilor stimulative. Ca rezultat al intracțiuni dintre cele două categorii de zestre (“specifice” și “nespecifice”) rezultă proprietatea plastivității sau flexibilității comportamentale.
Întregul mecanism de modificare comportamentală, așadar, presupune angajarea unor mecanisme biochimice. Acestea debutează și evoluează de aici nu oricum, ci respectând o anumită linie organizatorică bine determinată. Efectele sunt multiple și au fost remarcate de specialiști din cele mai diverse domenii de activitate. Prin aceste efecte plasticitatea aruncă întregul sistem comportamental într-un veritabil hazart. Cum însă acest lucru se produce ascultă însă de foarte severa rigoare a unor reguli de funcționare, unele ce au fost bătătorite într-un timp natural istoric, care fac ca, așa cum a menționat Wadington ( ), ca orice posibilă transformare comportamemtală să fie una nu lăsată la voia hazardului ci strict canalizată. Este vorba de o propriu-zisă direcționare a tuturor transformărilor sau modificărilor care au loc comportamental, acestea neputându-se abate decât în limite tolerabile de la direcția evolutivă trasată și fixată genetic. Este un motiov în plus pentru care această proprietate a ajuns să fie pusă alături de cea a supraviețuirii și reproducerii.
Există evidențe numeroase care susțin această intervenție severă și ativă a regulilor care stăpânesc manifestarea plasticității comportamentale. Sunt reguli care fac comportamentul previzibil, contrar caracterului acestuia de a se manifesta în mod hazardat. Este și cazul apariției și dezvoltării sistemului nervos central, care pe linie filogenetică și embriologică, începând din a șasea săptămână de viață intrauterină, reproduce o evolutie ordonată, de o eleganță de a dreptul lineară, una care formal ascultă de legile simetriei de organizare și compunere a elementelor dintr-un sistem.
Iar dacă totuși în diverse momente ale vieții se produc abateri de la ordine lineară rigidă de evoluție a comportamentului, de la regulile de funcționare a mecanismelor biochimice de suport, plasticitatea și flexibilitatea rezultată se subordonează strict condițiilor stimulative din mediu. Nu întratât însă ca aceste abateri, așa cum a arătat Wadington, să perturbe ceea ce odată s-a reușit să se canalizeze deja pe o anume direcție, care odată așezată ca experiență biochimică se fixează ca regulă proprie, ci în sensul de a a înmâna respectivele transformări altor celule care să suporte aceste influențe ale mediului. Iar dacă cumva acțiunle condițiilor stimulative din mediu ajung la blocarea prin ceva a exercitării regulilor de canalizare înainte stabilite, situația se consemnează ca atare iar activitatea metabolică se va reîntoarce la punctul de unde a debutat influența perturbatoare a condițiilor stimulative din mediu. Altfel întregul sistem funcțional s-ar prăbuși, s-ar deteriora disgenic.
Sunt reguli funcționale biochimice care din asemenea adâncuri metabolice dictează asupra apariției doar într-o anume perioadă stadială a vieții a sensibilități pentru o anume formă de învățare, una cu valoare afectivă aparte, care se va așeza la la edificării ulterioare a comportamentului. Pe treptele superioare de dezvoltare filogenetică plasticitatea comportamentală este direct implicată în gestionarea tuturor celulelor creierului și care în cazul omului este de peste 40 miliarde la număr. Acesta este suportul edificării marii diversități de forme sau structuri de suport al vieții psihice, care, în final, asigură apartenența acestei activități la sistemul viu. Existând un astfel de sistem nervos superior dezvoltat aceași proprietate a plasticități ajunge să fie suportul manifestării unor principii și reguli funcționale proprii, cum sunt cei al reflexului, al cefalizării, al specializării
2.1. Comportamentul animalelor cu sistem nervos difuz și ganglionar
Deja la celenterate se nasc premizele realizării unor reflectări care anunță viitoarele posibilități de substanțializare subiectivă a activității. Se poate aprecia astfel nu numai pentru că aceste organisme au ajuns dotate cu nervi, dar și pentru că în comportamentul lor pot fi identificate prime modificari comportamentale în raport cu proprietățile stimulente ale obiectelor. Ca mod de viață celenteratele sunt cunoscute în două forme distincte: ca polipi și ca meduze: polipii duc dominant o viață sedentară, cu corpul atașat de un substrat tare de pe fundul apei și cu tentaculele gata întinse să întâlnească hrana; meduzele în schimb se mișcă libere prin masa apei, dezvoltă mișcări în formă pulsatorie ritmică regulată. Sunt mișcări care sunt efectuate în acord cu unele proprietățile stimulente ale agenților stimulatori.
Contrar diferențelor de structură morfologice dintre ele, polipii și meduzele sunt animale asemănătoare ca mod funcțional de interrelație cu mediul. Corpul ambelor este dotat cu două relee de celule nervoase direct implicate în efectuarea mișcării: a) ectodermul – ca având un epiteliu de protecție echipat atât cu celule nervoase, cât și celule musculare; b0 endodermul – reprezentând o structură celulară care se leagă de cavitatea digestivă. Cele două categorii de celule sunt separate între ele de o membrană fină, mucilaginoasă numită mesoglee. La nivelul tentaculelor polipilor sunt prezente celule nervoase rudimentare (protoneuroni), care au o dublă funcție: de recepție și de conducere.
În ceea ce privește conducerea impulsului prin rețelele de nervi ale meduzei, aceasta rămâne esențialmente difuză. Cele mai active s-a constatat că sunt cele din jurul clopotului. Anatomic aici se vorbește de prezența unui inel neuronal, de fapt o rețea neuronală inelară, spre care se concentrează activitatea tuturor celorlalte celule și procese nervoase. Mișcarea rezultată este în formă de jet, de propulsie a apei, una din formele cele mai vechi de mișcare, care la animalele superioare se regăsește la nivelul mișcărilor mușchiului cardiac. Rata conducerii impulsurilor, de exemplu, la anemona de mare, variază între 0,146-0,211 m/s, crescând considerabil la sepii. La echinoderme, de exemplu, este prezentă tot o rețea inelară de nervi în jurul gurii, dar care deja asigură circuitul impulsurilor nervoase de o parte și de alta a corpului.
La nivelul de evoluție al celenteratelor și echodermelor lipsesc orice fel de centrii nervoși, care să fie capabili de concentrare și de comutare direcționată și selectivă a informațiilor, a comenzilor de execuție a mișcărilor. Un sistem de rețele difuze asigură aici propagarea impulsului în tot corpul. La animalele cu un sistem nervos ganglionar au putut fi identificate elementele unei direcționări canalizate după care se produce dezvoltarea filogenetică a sistemului nervos (vezi p. ). Aici se distinge viitorul traseu de diviziune structurală a acestuia, dintre o activitatea neuronală ganglionară plasată, pe de o parte în zona cefalică a corpului, responsabilă cu recepția periferică, iar pe de altă parte o alta abdominală, responsabilă cu evenimentele din “interiorul” organismului.
Primul grup de animale unde se constată un progres real în ceea ce privește emiterea și coordonarea mișcărilor sunt viermii plați, cunoscuți sub numele de viermi planarieni. Nu întâmplător la ei are loc o veritabilă centralizare a circuitelor neuronale, una perfect raportabilă la o organizare corporală tot mai complexă. Aceasta respectă o simetrie de alcătuire bilaterală, unde se poate distinge o parte a sa anterioară de o alta posterioară, o suprafață ventrală de o alta dorsală. Este o alcătuire structurală altfel caracteristică, care se va păstra și se va perfecționa la animalele aflate ajunse pe treptele superioare ale filogenezei. Viermii de mărime mai mică se mișcă mai mult tocmai pentru se pot folosi de informațiile ce le parvin de la cili, localizați în partea ventrală a corpului. Pe baza informațiilor astfel receptate corpul animalului este împins înainte, stă pe loc sau se retrage. Deplasarea realizată încetează să mai fie una haotică ca la cenlenterate, urmând de astă dată forma unor mișcări ondulatorii.
Mecanismul de producere a mișcării la artropode (albine, muste etc.) este extrem de simplu, limitat la un câmp receptiv foarte redus, rămas același de milioane de ani, susținut de organe efectoare puține, dar de o perfecțiune admirabilă în ceea ce privește satisfacerea nevoilor primare, de agonisire a hranei, apărarea de dușmani sau pentru reproducere. Este interesantă în acest sens descrierea naturii eficenței mișcărilor coordonate de la un simplu ganglion cefalic – deseori cu câștig de cauză – în raport cu mișcarea îndemânatică a unui mamifer superior și cea a omului care vrea s-o prindă.
2.2. Comportamentul la apariția sistemului nervos central
Evoluția și diversificarea formelor de viață din natură a fost concomitentă cu cea a dezvoltării și diversificării formelor de comportare, cu deosebire a celor de mișcare. Este interesant și chiar momentul să fie remarcat faptul că, asemenea ca și la nivelul multor altor sisteme organice, secvențele de salt evolutiv când s-au produs, acestea s-au raportat nu la speciile animale care au atins cele mai înalte perfecționări structurale , nu la animalele capabile să dezvolte “forme” sau structuri de comportare ultraspecializate – cum este cazul comportamentului de orientare al albinelor, ci la cele unde s-au inventat ceva nou, la cele capabile să cuprindă noi elemente informaționale în schimburile funcționale cu mediul, să realizeze deplasări pe distanțe spațio-temporale mai mari, la cele capabile să suporte un corespunzător activism comportamental mai crescut.
Angajarea și dezvoltarea unui mecanism neuronal mai perfecționat de comandă și control a miscarilor, ca indispensabil realizării unei deplasări mai efiente a fost identificată pentru prima dată la Amphioxus, un animal cu corpul alungit, construit din segemente corporale mai bine conturate decât este realizată la viemii anelizi. Spre deosebire de viermi, Ampfioxul poate realiza contracții alternative de o parte și pe alta (stânga și dreapta) a corpului. În acest fel corpul animalului este împins înainte, o mișcare de înaintare care se va defini de acum ca șerpuită, ca fiind totodată și mai eficientă decât cea viermiformă. Prin modul segmentar de alcătuire a corpului lor, ca și prin disponibilitatea realizării mișcării în această formă Amphioxul a fost declarat ca aparținând unei clase distincte a cordatelor. Se afla aici propriu-zis nod evolutiv, cel propriu Protocordatelor, unde în cavitatea învelișului încă cartilaginos al plăcii se află adăpostit respectivul cordon neronal. Din acesta se desfac ramificațiile neuronale senzoriale și motoare, îndreptate spre segmente adiacente ale corpului.
2.2.1. “Interiorizarea” mișcărilor și cefalizarea
Există numeroase inconveniente în fața oricărei încercări de identifica și căuta după originile activității psihice în însăși structura anatomică a sistemului nervos. Ele sunt considerate fie prea globale, cu imposibilitatea precizării și asumării fenomenului psihic la nivelul respecitvelor macro sau microstructuri anatomice – cum a fost și cazul frenologiei; fie prea statice, unde evaluare din perspectivă natural istorică devine greu aplicabilă (cf. Delacour). În ceea ce privește creșterea în însemnătate a mișcărilor performate, aceasta s-a putut întâmpla doar pe baza perfecționării structurilor neuronale de suport, a specializării mecanismelor reflexe, capabile să asigure circuitul bilateral al al impulsurilor nervoase, prin crearea unei întregi rețele de circuite colaterale, care să le susțină tonigen și în final afectiv
Evocarea în acest sens a câtorva momente de rezoluție pot fi importante pentru a explica de ce a fost necesară cefalizarea și căror probleme principale aceasta a dat răspuns. S-a considerat că pe o anumită treaptă de evoluție a comportamentului, a disponibilităților nervoase de coordonare, animalul ajunge în fața a tot mai multe situații în care mișcarea necesară de deplasare să fie mai avantajos să nu fie efectuată, ca aceasta să fie intenționat amânată pentru o instanță următoare. Sunt situațiile în care disponibilitatea alternativei reactive, de a angaja sau nu mișcarea să însemne un pas important în evoluția comportamentului. Un lucru care ca să se poată
realiza, necesita o zestre reactivă neuronală de suport.
Totul în cazul reacției de amânare depinde de o simplă comandă neuronală centrală, care va fi dată doar când agenții stimulatori care acționează asupra receptorilor îndeplinesc anumite proprietăți stimulente. La acestea răspunsul se emite, dar care are o desfășurare “interiorizată”, un răspuns care mărește conținutul substanțial și energetic al acțiunii, care corespunde unei deplasări diferite de cea nemijlicit efectuate. Ori de așa ceva pe treptele inferioare de evoluție filogenetică a comportamentului nu se poate vorbi.
Mișcările “interiorizate” sunt întotdeauna mișcări intenționale, care necesită să fie susținute în mod egal tonigen și afectiv. Ori disponibilitatea reactivă neuronală a unei asemenea susținere a apărut pe o anumită treaptă ulteriooară de evoluție filogenetică a sistemului nervos și a fost strâns legat de fenomenul de cefalizare. Se vor crea noi structuri și rețele neuronale în măsură să susțină tonigen și afectiv mișcările produse. Acestea vor fi conectate la circuitele responsabile cu recepția și reflectarea specifică a acțiunii agenților stimulatori, conexiuni reprezentate anatomic de formațiunea reticulată, care se întinde începând de la bulbul rahidian și până la scoarța cerebrală. Această structură anatomică curprinde o vastă rețea de legături cu circuitele senzoriale și de comandă specifice, cunoscute sub denumirea de colaterale. În acest fel mișcarea rezultată poate fi efectuată nu oricum, nu numai la momentul și la locul potrivit, ci și cu intesitatea necesară. Ele se pot antrena în acest fel pentru că au ca suport structuri neruonale cu centrii și conexiunile lor comandă specifice, de fixre a experienței individuale, de valorificare a acesteia în situațiile stimulative. Dintre acestea pot fi amintiți rinencefalul, talamusul, sistemul limbic, hipotalamusul ș.a, structuri a căror apariție și dezvoltare face parte din procesul de cefalizare și reprezintă formațiunile paleocefalice ale creierului.
Primele tendințe de depășire și redimensionare a acțiunilor de mișcare și secretorii în sensul menționat mai sus apar începând din cretacic la Protovertebrate. Acestea sunt animale care au trăit inițial în mediul acvatic, care ulterior au adoptat complementar și modul de viață terestru. Cu dispozitivele lor de mișcare mai perfecționate au dobândit disponibilitatea nu numai de a acționa într-un spațiu tridimensional, ci și de a conferi acestora o susțunere tonigenă și afectivă. Ceea ce a presupus, de asemenea, importante specializări la nivelul sistemelor de recepție, de perfecționare a organelor de simț, cu care punct de plecare se pot pune în evidență variatele modrui de reacție. Primele caracteristici comportamentale de acest fel apar la Ciclostomi, la peștii primitivi Teleosteleni și Amfibii.
. 2.2.2. “Instrumentalizarea” mișcărilor și corticalizarea
Mișcările și-au mărit considerabil eficiența când segmente tot mai distincte din corp au dobândi posibilitatea de a dezvolta singure acțiuni cu desfășurare spațio-temporală distinctă, dar care și-au păstrat totodată integritatea lor funcțională în raport cu întregul corp.
La “început”, firește, mișcări de acest fel erau puține și reprezentau doar prelungiri ale segmentelor periferice ale corpului. Erau mișcări care se puteau foarte bine “interioriza”, dar pentru ca să devină și “instrumente” de acțiune mai aveau nevoie de ceva în plus, un reglaj care a putut fi asigurat doar rezultat al unui proces de corticalizare a scoarței cerebrale, de perfecționare a conexiunilor de la acest nivel, de comandă și control asupra respectivului segment de corp. Ori caracteristica definitorie a mișcărilor de acest fel este aceea de a fi îndemânatice, adică de a fi manipulative
Dar cu angajarea mișcării în forma aceasta “instrumentalizată” se deschide o nouă etapă evolutivă a comportamentului, una care debutează la protomamifere, animale care au ajuns la acea vreme serios avantajate în lupta lor pentru existență. Aceasta pentru că îndemânarea (sau “instrumentalizarea”) mișcărilor acestora realiza acel salt, de a se putea deja să se substitui eficienței forței și mărimii fizice a corpului; realiza astfel o economie energetică fundamentală. Este relevant în acest sens faptul că primele protomamifere au fost animale de mărime foarte redusă.
Procesul de corticalizare evolutivă a sistemului nervos central propusă ca suport pentru procesul de “instrumentalizare” a mișcărilor trebuie înțeleasa ca o necesitate legică, care a izvorât dintr-o nevoie de procesare tot mai crescută a informațiilor, a celor care acționează asupra receptorilor, la diverse nivel perceptive și metale de procesare a acestora și nu independent răspunsurile tot mai “instrumentalizate” la ele.. Aceasta ainseamnat nu numai o considerabilă mărire a numărului de celule nervoase la nivelul scoarței cerebrale; a mai însemnat însă și importante perfecționări realizate în sistemele de conducere “specifice” și “nespecifice” ale sistemului nervos central, de proiescție și procesare preliminară neotalamică a mesajelor de la receptori, o extindere a a rețelelor de conducere piramidale, de structurare a formațiunilor de proiecție și asociație corticală ș.a., reprezentative pentru manifestarea plasticității comportamentale.
“Instrumentalizarea” mișcărilor susținută de corticalizarea evolutivă a sistemului nervos central se desăvârșește la om în antropogeneză. La om ea “instrumentalizarea” verbală a mișcărilor are larga disponibilitate de a a înălța actul de reflectare spre sfera înaltă a conduitelor inteligente. Este o înălțare sau desprindere ce are la bază însă ample anterioare “interiorizări” al acțiunilor, de depășire a “logicii” severe a instinctului, de care rămâne legat prin geneză. De aceea activitățile de acest fel contează pe o intensă activitate cerebrală, de interacțiune dintre formațiunile paleocefalice și cele neocefalice ale creierului, pe sinteze care au loc cu deosebire în zonele de asociație și proiecție a cortexului cerebral. Originile acestui mod instrumentat verbal de acțiune se află în cel corporal, dar încetează de a se reduce la acesta, spre a se individualiza într-o lume semnalizatoare semantică proprie doar omului.
III. REFLECTAREA ȘI CELULA NERVOASĂ
1. Formularea problemei
Pentru oricine interesat de “palparea” rădăcinilor organice ale vieții psihice, de căutările îndreptate spre “începuturile” sale de manifestare, șansa de putea sonda în profunzimile metabolice ale activității celulei nervoase va fi întâmpinată mereu ca o oprtunitate. Chair dacă numărul acestor celule la om este uriaș, de peste 40 miliarde, chiar dacă în mărime ele variază foarte mult de la una la alta … la aceleași funcții ale lor principale – de generare și de conducere a impusului, acestea cunosc o mare diversitate de activități biochimice și bioelectrice. Este o diversitate metabolică necesară reflectării obiectelor din mediul înconjurător, care debutează de aici la nivelul activității metabolice a fiecărei celule nervoase în parte. Adică, orice proces psihic dacă se produce, aceasta necesită cu obligativitate o activitate neronală, a unor celule sau rețele de celule nervoase vii, a căror activitate metabolică este menită să o facă posibilă.
Cercetarea legăturii dintre viața psihică și cea metabolică a celulei nervoase a fost multă vreme inimaginabilă. Iar acum când se inițiază studii de acest fel, încă poată nota veche a unei realități imposibile. De aceea, pentru reprezentarea acesteia am recurs la o analogie, la cea dintre dintre dinamica fenomenală adesea sufletește pătrunzătoare și psihic bine conturată a ascultării unei melodii și ceea ce realizează un dispozitiv înscriptor electronic care fixează și o redă fizic de câte ori este nevoie acea melodie de pe o placă de celuloid (sau magnetică). Într-un caz și în celălalt se reflectă ceva, o realitate substanțializată subiectiv, respectiv o alta doar fizic. O analogie inventată pentru a evoca că ceea ce se produce și cum se produce acolo în adâncurile metabolice ale celulei nervoase este indispensabilă producerii reflectării și că aceasta are o însemnătate decisivă pentru reușita adaptării la mediu. Mai mult, în afara acestei activități metabolice celulare neuronale viața psihică nu este posibilă. Este condiția care rezultă și din analogia propusă, de care depinde producerea melodiei plină de substanțialitate semnificantă – expresie a activității psihice – și a activității “înscriptorului electromagnetic” de fixare și reproducere a acesteia – a ceea ce se întâmplă metabolic la nivelul celulei nervoase.
2. Câteva date de morfologie neuronală
Ideea în acord cu care sistemul nervos este compus din celule cu procesele fibrilare între ele este cunoscută ca aparținând de teoria neuronală. Părintele acesteia a fost Waldeyer, care a fost elaborată pe baza lucrărilor unor neuroanatomiști și histologi (Hiss, Forel, Cajal etc.). La nivelul activității acestor celule a a trebuit să fie identificat mecanismul capabil să “încrusteze” semnificația aparte a unor agenți stimulari, ca diferită de cea a altora, să o rețină pe aceasta ca experiență trăită, să o supună unei procesări gândite etc. În acest sens, pentru a vedea de unde “începe” sau demarează întreaga această procesare, mai jos se vor reproduce elementele cunoscute de morfologie celulară implicate în acest joc.
2.1. Neuronul
Toți neuronii se compun dintr-un corp celular sau soma și două procese structurale și funcționale distincte: dendritele și axonii. Pentru început se vor descrie succint proprietățile corpului celular neuronal Acesta are un centru vegetativ sau trofic. În ceea ce privește alcătuirea somei celulei neuronale, aceasta nu se deosebește prin nimic caracteristic de soma celorlate celule ale corpului. Deci, ca și în cazul altor celule, centrul corpului celular este ocupat de un nucleu. Numai că nucleii celulelor nervoase se află într-o stare continuă de repaus, acestora lipsindu-le procesele de mitoză celulară, cele care să asigure autoreproducerea. De aici se poate trage concluzia că, în esență, după terminarea dezvoltării embriogenetice în creier neurogeneza încetează. Este o concluzie care își păstrează întreaga valabilitate pentru celulele nervoase cu axon lung (a macroneuronilor) și mai puțin pentru celulele nervoase cu axon scurt (a microneuronilor).
Citoplasma care înconjoară nucleul celulei neuronale se distinge prin distribuția unui material cromatic granular, cunoscut sub denumirea de granulele lui Nissl. Cercetările recente au stabilit că aceste granule sunt identice cu reticulul endoplasmatic al celorlalte celule și au un conținut bogat de microzomi, de ARN (acid ribonucleic). 50-70 % din greutatea celulei nervoase este reprezentată de proteine. Pentru activitatea celulei nervoase este reprezentativ un metabolism proteic ridicat. Acesta se află, de asemenea, în legătură directă cu o sinteză ridicată de ARN. In citoplasmă cercetătorii mai raportează existența unui intens consum de aminoacizi, oxigen, glucoza.
În raport cu caracteristicile structurale și funcționale ale celulei nervoase, tradițional dendritele au fost separate de axoni. Ambele sunt structuri fibrilare specializate și ambele sunt implicate în generarea și transmiterea impulsului nervos. Dendritele sunt întotdeauna nemielinizate și asigură un potențial celular gradat; în contrast, axonii pot fi sau nu mielinizați. La vertebrate au fost deja deosebite două clase distincte de unități celulare: macroneuronii și microneuronii – in funtie de distanta la care este transmis impulsul.
2.2. Celulele gliale
Celulele gliale (se mai numesc și nevroglii) se întrepătrund cu cele neuronale de conducere răspândite în toate părțile sistemului nervos. Ei depășesc numărul celulelor nervoase propriu-zise în majoritatea părților sistemului nervos, cu deosebire la animalele aflate pe treptele superioare ale filogenezei. Unele tipuri de celule gliale sunt cu totul deosebite, fiind denumite oligodendrocite și astrocite. Despre oligodendrocite se apreciază că sunt responsabile de procesul de mielinizare a axonilor. Pe de altă parte, nevrogliile astrocite cu procesele lor protoplasmatice și fibrilare, înconjoară unitățile celulare nervoase unde prelungirilor capilare asigura irigarea sanguină si functia lor trofica.
3. “Tehnologia” propagării impulsului neuronal
În acord cu analogia propusă la început, cercetările de citologie neuronală și-au propus ca scop punerea la punct a “tehnologiei” în acord cu care acțiunea agenților stimulatori din mediu, inclusiv semnificația acestora – ca sunete ale melodiei – ajung a se înscrise ca atare în activitatea metabolică a celulei nervoase.
Începutul a fost făcut în prima jumătate a secolului al XIX-lea de Du Bois-Reymond. Acesta a arătat că fibra nervoasă din preparatul neuromuscular ajunge să excite mușchiul grație curentului electric generat de agentul stimulator extern. În acord cu explicația lui impulsul care se transmite prin nervi este un fenomen electric cu nimic diferite de cel fizic din conductorii fizici.
Un alt fiziolog renumit cu numele de Helmholtz a reușit excepționala performanță experimentală de a fi măsurat viteza de transmitere a impulsului prin nervi ca diferita de cea de transmitere a curentului prin conductori. Deși descoperirea lui a fost un eveniment decisiv pentru explicarea naturii impulsului din celulele nervoase, ea trecut neobservată; de fapt, a trecut ca un eveniment incredibil. Și-au adus aminte de ea doar ulterior, când în domeniu s-a mai făcut un nou pas în cunoașterea mecanismului de trasmitere a impulsului prin nervi. Acest fapt a fost realizat de Adrian, care a demonstrat că, independent de mărimea de intensitate a agentului stimulator, la nivelul nervului se generează un impuls de mărime constantă; deci intensitatea impulsului transmis prin nervi nu se va intesifica la creșterea în intensitate a agentului stimulator. Aceasta înseamnă că intensitatea potențialului electric este independentă de intensitatea agentului stimulator cauzator. Fenomenul a fost interpretat ca fiind expresia funcționării legice a activității bioelectrice celulare nervoase, ca ascultând de principiul “totul sau nimic”. După transmiterea impulsului, după înregistrarea corenpunzătorului potențial de acțiune, nervul intră într-o stare de inexcitabilitate totală, numită perioadă refractară absolută.. Pe baza impulsurilor de acest fel, generate și propagate de lungul nervilor, al rețelelor de nervi, agentul stimulator cauzator este progresiv decodificat și integrat senzorial, motor, visceral sau mental.
3.1. Caracteristici “tehnice” ale potențialului de acțiune.
Odată cu generarea și transmiterea impulsului în celula neuronală se naște un potențial de acțiune. Scopul acesteia este de a asigura reflectrea, de a recepționa sau stoca o informație, care la acest nivel se realizează prin producerea de procese metabolice intraneuronale și interneuronale complexe. Ele se transmit mereu într-un singur sens, de la dendrite spre zona postsinaptică a axonului, de unde sunt preluate spre alte celule ale rețelelor de neuroni. .
Dar la nivel intercelular fenomenul de transmitere a impulsului nervos rămâne unul opțional. Adică acesta depinde de concursul a mai mulți factori ce țin de acțiunile facilitatorii sau inhibitorii colaterale, ca și de procesele biochimice intracelulare. Dar dacă potențialul de acțiune odată evocat ajunge la o anumită intensitate, transmiterea lui ulterioară devine obligatorie. Adică, până când impulsul nu ajunge la partea terminală a neuronului sau la regiunea presinaptică – de unde acesta funcționează pe principiul “totul sau nimic”, acesta acționează încă doar ca un proces gradual sau decremental.
La nivelul membranei celulei nervoase moleculele albuminoide acționeză reglator pentru generarea și transmiterea impulsului. Ionii de sodiu (Na), de potasiu (K), de calciu (Ca ), diversele cloruri (Cl-) … de aici sunt capabili să se încarce și să se descarce bioelectric, un mecanism care va avea ca rezultat propagarea impulsului. Pentru acest fapt citologii consideră că orice trasnmitere de potențial de acțiune este un proces biochimic activ. Fiecare por sau canal de penetrare a ionilor lucrează selectiv, care dacă se deschide, permite trecerea ionilor doar de un anumit fel.
Viteza de transmitere a impulsului de la nivelul crengilor dendritei până la axon variază de la 1-100 Km/oră în funcție de grosimea axonului. O viteză care, la rândul ei, este dependentă de tipul de nerv în cauză, cu deosebire de grosimea și de îmbrăcămintea mielinică a nervului. Conducerea impulsului în fibrele nemielinizate ale mamiferelor de cca. 1 grosime se produce cu aproximativ 1m/s, în timp ce în fibrele mielinizate de cca. 20 în grosime viteza este de 120m/s.
3.2. Tipuri de potențiale din nervi
Potențialul electric membranal al celulelor musculare ale animalelor în starea de reapos se asociază la fel cu o concentrație mai crescută de potasiu (K+) în interiorul celulei decât în exteriorul ei și o mai mare concentrație de ioni de sodiu (Na+) în exteriorul celulei decât în interiorul acesteia. Această analogie funcțională a celulei nervoase cu cea musculară probează originea lor evolutivă comună. Acțiunea unui agent stimulator aduce după sine perturbarea acestui echilibru, cauzând o diferență de potențial de cca. 60-90 mV de-a lungul membranei. Acesta poate să evolueze în patru căi diferite:
polaritatea membranei poate să râmână mărită hiperpolarizare;
polaritatea se poate reduce hipopolarizare;
polaritatea se poate aboli depolarizare;
diferența de polaritate se poate inversa.
În cele mai multe tipuri de membrane, polarizarea se asociază proprietății electrolitice reglatoare a celulei, care acționează din interior, pentru a satisface mai multe funcțiuni indispensabile transmiterii impulsului. Pe baza lor devine posibilă transmiterea impulsului la distanțe tot mai
3.3. Potențialul de generare
Potențialul care se inițiază într-o anume zonă a neuronului se numește potențial generator de receptor. Acest potențial de generare este gradual, permințând conducerea decrementală a impulsului electric. Intensitatea de propagare a potențialului de generare este în funcție de mărimea de intensitate a agentului stimulator aplicat. După Eccles (cf. Altman) potențialul de generare are la bază două tipuri de procese: hipopolarizarea și hiperpolarizarea.La nivelul celulei hipopolizarea sau polarizarea parțială caracteristică potențialului de generare înseamnă o reducere a potențialului de repaus inițial. Efectele unei asemenea hipopolarizări sunt considerate ca fiind excitatorii și facilitatorie pentru alte depolarizări sau inversări de polarizare ce se produc în fibrele învecinate. Pe de altă parte, hiperpolarizarea cauzează creșterea polarității normale a membranei, un eveniment considerat ca având un efect inhibitor asupra conducerii impulsului din celulele învecinate.
3.4. Transmiterea sinaptică a semnalelor
Odată cu generarea și transmitere impulsurilor din nervi are loc “încrustarea” necesară a informațiilor conținute în agenții stimulatori, organizarea acestei activități în raport cu semnificația acestora. Acest lucru se întâmplă pe cale sinaptică. Descărcarea sau “atacul” unui neuron asupra altuia are loc atunci când numeroasele impulsuri ajunse în partea sinaptică a celulei depășesc un anume prag.
Între diversele părți neuronale există însă create unele fante sau crăpături, niște nișe, pe unde semnalul neuronal trebuie să pătrundă la alt neuron. Transmiterea semnalului impulsului prin nervi se realizează prin neurotrasnmițători. Impulsul care a traversat axonul celulei nervoase, când ajunge la unul din capetele sale axonice, determină la nivelul vezicilor sinaptice de acolo o intensă activitate secretorie. Aceste mici vezici reprezintă agregate butoniere de secreție de formă nedefinită, de unde sunt eliminați neurotrasnmițători, substanțe care asigură transmiterea sau trecerea impulsului la neuronul învecinat.
Dacă neurotrasnmițătorul a apucat să elimine și a străpuns fanta sinaptică de la capătul celulei, efectul acestuia trebuie să fie cât se poate de rapid, altfel acțiunea reglatoare devine imposibilă. Scurtimea temporală a efectului poate fi asigurată pe două căi. Prima este aceea a unei disponibilități aproape concomitente de reprimire la nivel sinaptic a produselor chimice de neurosecreție. La nivelul capetelor neuronale are loc a propriu-zisă sugere îndărăt a trasnmițătorilor neuronali anterior secretați. Reprimirea suspendă acțiunea neurotrasnmițătorului și protejează vezicile de la capetele axonale de a mai produce din nou materie trasnmițătoare.
3.5. Neurotrasnmițătorii și recepția
În literatura de specialitate au fost deja indentificați peste 60 de transmițători biochimici și că se așteaptă ca cercetătorii să mai descopere și alte substanțe transmițătoare de acest fel. Un neurotrasnmitător se poate lega la mai multe molecule receptoare, cauzând în acest fel diverse efecte specifice. Există, de exemplu, transmițători care sunt stimulenți pe anumite părți ale sistemului nervos și acționează frânator și ocluzant în alte părți ale acestuia. Diferențele rezultă din faptul că se adresează unor molecule receptoare diferite. Asfel:
Aceticolina este un neurotrasnmițător pentru sinapsele din cele mai diferite părți ale corpului. În general acțiunea sa este stimulativă, dar dependent de celula receptoare, poate acționa și frânator. Acțiunea ei reglatoare principală a fost identificată în hipocamp, unde îndeplinește o importantă funcție în activitatea psihică de memorare. Degenerarea activității productive a neurotrasnmițătorului aceticolinic a fost raportată la o serie de boli psihice, cum ar fi boala lui Altzheimer, ca și la diferite alte afecțiuni de memorare și de funcții cognitive. Cu cât productivitatea de acesticolină este mai scăzută, cu atât simtomele bolii lui Altzheimer sunt mai pronunțate.
Un alt neurotrasmițător important este noradrenalina, acțiunea sa stimulatoare se exercită cu deosebire de la nivelul trunchiului cerebral. Efectele unor droguri cum sunt cocaina și amfetaminele se concretizează prin reducerea secreției de noradrenalină. Din cauza aceasta rezultă efecte de încetinire a transmiterii neuronale la nivel postsinaptic, unde impulsurile ajung mai târziu sau de a nu se mai putea transmite mai departe. Din această cauză apar stări subiective cunoscute ca proprii pentru drogurile.
Alți neurotrasnmițători importanți sunt gama-amino-acizii. Aceștia sunt neurotrasnmițători prin definiție cu efecte frânatoare pentru transmiterea impulsului. Substanța denumită picrotoxină acționează în acest fel asupra activități neurosecretorii a gama-aminoacizilor, cauzând reacții simtomatice de tremurături. Acțiunea farmacopeică a unor medicamente asupra sintezei de gama-aminoacizi are în vedere obținerea calmării subiecților.
Un alt neurotransmițător este glutanatul. Este un neurotrasnmițător ce acționează la nivelul sistemului nervos central, la nivelul formațiunilor paleocefalice ale creierului. Se apreciază că efectele sale să concretizează prin capacitatea de ameliorare a amintirilor, a performanțelor de învățare.
4. “Hrana” informațională și morfogeneza cerebrală
Studii îndrăznețe au pornit pe drumul stabilirii unor legături dintre morfologia activității cerebrale, dintre activitatea macro și micromoleculară de aici și cuantumul informațional cu care se acționează asupra acestora. În acest sens s-au imaginat condiții experimentale specifice, de privare și respectiv de “înbunătățire” informațională a agenților stimulatori, de acțiune asupra receptorilor și asupra activității cerebrale ale animalelor. Au fost experimente interesante, efectuate în anii ’60 ai secolului trecut de M. Rosenswig și colab. la Universitatea Berkley din California. Rezultatele acestor experiență doar cu mare prudență pot fi cuantificate și evaluate comparativ, din perspectiva activității cerebrale umane
Subiecții din aceste experiențe au fost șoareci, care au fost împărțiți în două grupe: indivizii din prima grupă au fost amplasați într-un cadru experimental cu numeroase elemente stimulente, atractive Astfel acestea puteau fi manipulate, erau “jucării” antrenante a activității mentale a animalelor; cea de a doua grupă a fost amplasată într-un cadru cu hrană din abundență cu condiții stimulente caracterizate prin monotonie. Ca primă constatare a reieșit că după un interval de timp animalele din prima grupă s-au dovedit mai active și mai îngrijite, spre deosebire de animalele mai dolofane din cea de adoua grupă.
Dar după opt zile de menținere a animalelor în aceste condiții constrastante toți șobolanii au fost sacrificați pentru ca din creierul lor să se ia extracte de unități morfologice celulare, care au fost supuse unor analize amănunțite. Descoperirea crucială crucială a acestor cercetători a constat din înregistrarea unui procentaj de 4% grutate mai mare a creierului la animalele din prima grupă față de cei din a doua grupă. Această creștere semnificativă în greutate a creierului într-unminterval atât de redus s-a produs cu deosebire în acea arie a creierului care deservește percepția vizuală; posibil datorită solicitării mai intese a acestuia în amplasamentul informațional “îmbogățit”. Concluzia a fost că odată cu creșterea în experiență la nivelul creierului are loc o creștere a numărului de neuroni, a tiparelor și a calității conexiunilor sinaptice. De asemenea, s-a mai observat îm cercetări efectuate pe canari că are loc o dublare a nucleilor cerebrali în prioada de cântat a păsării.
Prolifica diponibilitate de învățare de care dau dovadă în general organismele tinere, cu deosebire într-o anumită perioadă critică, poate fi la fel de bine raportată la mărirea numărului conexiunilor nervoase. De exemplu, la om, densitatea sinapselor crește puternic în primele luni de viață, atinge nivelul maxim la vârsta de 1-2 ani (aproximativ o densitate cu 50 % mai mare decât la un adult), ca să decline după aceea spre vârsta de 16 ani, cu mai mică lentoare până la vârsta de 72 ani.
5. Acțiunea senzorială și mentală ale analgezicelor
Etimologic, noțiunea de anestezic provine din cuvintele grecești “an” – care înseamnă fără și cuvântul “aisthesis” – care înseamnă senzație. Sunt substanțele grupate sub această denumire care își exercită efectele asupra reflectării psihice senzoriale în două moduri: generalizat și local.
5.1. Anestezicele generale
Anestezicele generale au ațiune inhibitorie pentru generarea și transmiterea impulsurilor nervoase pe traseele senzoriale specifice ale sistemului nervos central. Doze de acest fel administrate terapeutic produc diverse efecte senzoriale și mentale precum:
– desensibilizarea descendentă progresivă a receptorilor segmentelor corpului, inhibarea descendentă a centrilor de comandă ale SNC într-o ordine inversă apariției lor filogenetice; adică, la început se inhibă centri și conexiunile scoarței cerebrale, pe urmă centri din formațiunile subcorticale și doar în final cei din măduva spinării.
– are loc suprimarea progresivă, temporară și reversibilă a următoarelor funcții psihice: reflectarea conștientă, motilitatea voluntară și involuntară, verbalizare necontrolată.
Administrarea în doze mai mari a analgezicelor generale poate deveni toxică și poate să cauzeze moartea. Aceasta din cauză că efectele lor inhibitorii în această situație avansează spre bulb, unde se află centri vitali ai respirației și contracțiilor cardiace. Este remarcabil cum centrii nervoși din segmentele neuronale apărute filogenetic mai recent sunt și cele mai sensibile la acțiunea analgezicelor generale.
5.2. Anestezicele locale
Sunt substanțe care se administrează local, în concentrații optime, în apropierea unor rețele sau plexuri nervoase, pe terminații nervoase, care au rolul de a inhiba generarea și conducrea impulsului nervos în respectiva zonă. Efectul principal constă în pierderea sensibilității dureroase. Uneori ea este completată și de paralizie musculară locală. Analgezicile locale au acțiune periferică și deci nu cauzează pierderea conștiinței.
Durata de acțiune a anestezicelor locale depinde de liposolubilitatea acestora și variază de la cele scurte – de cca 20-60 minute – cum este procaina și până la 1-2 ore cum este cocaina.
6. Mecanismul psihomolecular al drogării
Drogurile acționează biochimic molecular în același fel cum mai înainte am descris că amintitul drob de sare sau de zahăr stimulează actele motoare și mentale. Cu deosebirea că efectele lor sunt inhibitorii, perturbatorii și adesea ireversibil distructive pentru realizarea schimburilor funcționale și informaționale cu mediul. Acestea atacă nu numai mecanismele moleculare transinaptice de procesare neuronală senzoriale, ci și pe cele de organizare superioară a activității psihice, funcțiile conativ cognitive.
Drogurile au proprietatea de a perturba activitatea metabolică a celulei nervoase, cea de generare si transmitere transinaptică a impulsului. Pentru a putea reprezenta cum acest lucru se produce a trebuit imaginată o nouă analogie, în completarea celeia dintre conținutul substanțial subiectiv al melodiei și tehnologia necesară de transcriere a acesteia pe bandă electromagnetică. Este vorba aici de explicarea mecanismului prin care impulsul neuronal de la capătul axonal al celulei întâmpină dificultăți neurosecretorii la transmiterea lui prin fanta sinaptică spre membrana celulei următoare. La nivelul acestei joncțiuni transinaptice acționează drogul, care perturbă activitatea neurosecretorie necesară transmiterii impulsului. Adică moleculele nu se mai pot “cupla” la membrana receptive a neuronului învecinat. Materialul neuro-trasnmițător reprezintă un produs de secreție biochimic, prin acesta se transmite impulsul și acesta cere să fie receptată de membrana sensibilă a celuilalt neuron.
Momentul acest de cuplare interneronală este de cea mai mare importanță pentru transmitrea semnalelor, pentru realizarea schimbului informațional cu mediul. Pentru reprezentarea transmiterii s-a imaginat ideea unui mecanism de cuplare, ca dintre două entități funcționale distincte, asemenea celeia prin care se realizează “cuplarea” unei piulițe pe un șurub, a unei anume chei pentru a deschide o broască. În acord cu analogia propusă, pentru trasnmiterea impulsului este necesară o “potrivire” a filetului șurubului la piuliță, a cheii la o broască. Când această cuplare se produce, impulsul trece de la o celulă neuronală la alta, prin care implicit se transmit informații, semnalele etc. Cu deosebirea că fenomenul de “cuplare” în natură este realizat prin mecansime biochimice, cu toate posibilele consecințele bioelectrice. Iar aceasta are loc doar dacă procesele biochimice evoluează normal, doar dacă membrana moleculelor receptive ale celui de al doilea neuron suportă atacul biochimic al primei celule și astfel celula neuronală își îndeplinește funcția conducătoare principală pentru care a fost creată. Drogul perturba buna functionare a acestui”cuplaj”.
IV. REFLECTAREA PSIHICĂ ȘI ORGANIZAREA MEDULARĂ A SISTEMULUI NERVOS
1. Viața psihică și cordonul spinal
“Începutul” avea să fie făcut la Amphioxus, animalul la care din perioada Cretacică s-au creat condițiile efectuării unor mișcări ale corpului în formă șerpuită și cu aceasta a unor schimburi funcționale cu mediul tot mai articulate. Era o mișcare niciodată anterior întâlnită la speciile de animale aflate pe treptele inferioare ale filogenezei, era “altceva” decât orice altă anterioară ultraspecializată formă reactivă. Pentru că, deși mișcările de zbor și de orientare ale artropodelor, de exemplu, au atins și au păstrat un înalt nivel de specializare, aceastea rămâneau să fie expresia realizării doar a unor schimburi funcționale proprii animalelor care se deplasează într-o formă “târâtă” – pentru că zborul acestora rămâne doar o formă tâtâtă de deplasare în aer, a unor schimburi funcționale cu un activism limitat.
„Descoperirea” noii forme șerpuite de mișcare a putut fi posibilă doar la un animal în formă alungită, la care segmentele de corp erau mai bine conturate decât la viermii anelizi, la care de unde se dădea comanda efectuării mișcării în această formă ajunsese bine protejată sub un înveliș cartilaginos, unul alungit pe toată ungimea corpului. Se aflau aici toate posibilele schițe nu numai pentru realizarea unor deplasări pe distanțe spațio-temporale tot mai mari, dar și de control asupra angajării în această deplasare a diverselor segmente de corp, de exercitare prin ele a unei noi disponibilități reactive, de realizare a unor prime coordonări controlate a mișcărilor efectuate. Era o deplasare care odată cu această antrenare integrată a diverslor segmente de corp, reușește să reproducă pe un plan superior ceea ce anterior la animalele aflate pe treptele inferioare ale filogenezei deja se probase ca ascultând atât de bine de principiul economiei organice proprie conduitelor instinctive.
Realizarea mișcării în formă șerpuită a făcut tot mai implicată funcția mediatoare a sistemului nervos, un organ care la Amphoxus a ajuns acoperit de plăci cartilaginoase, așezate frontal și pe lungimea corpului, un material de protecție de asemenea lipsă la viermii anelizi. Pe această bază spre deosebire de viermi, Ampfioxul a putut realiza contracții alternative de o parte și pe alta (stânga și dreapta) a corpului. Era noua cale prin care corpul animalului era împins înainte, o mișcare de înaintare care se va defini de acum ca șerpuită, ca fiind totodată și mai eficientă decât cea viermiformă. Din mănunchiul de fibre în formă de cordon alungit s-au desprins terminațiile laterale, cu funcție distinctă senzorială și motoare, spre partea dreaptă și spre cea stâmgă a corpului, s-au delimitat respectivele părți de corp antrenate distinct în efectuarea mișcării șerpuite. Cu punct de plecare din fiecare astfel de rădăcină neuronală ventral se inervează câte trei segemente succesive de corp, un segment central și câte un segement anterior și posterior acestuia. Prin modul acesta segmentar de alcătuire a corpului lor, ca și prin disponibilitatea de antrenare controlată a acestora în realizarea mișcării de deplasare șerpuită Amphioxul a fost declarat ca aparținând unei clase distincte al Protocordatelor. Pe această treaptă evolutivă cordonul neuronal are o înfățișare uniformă, încă fără îngroșări caracteristice în partea frontală, spre direcția de înaintere a corpului. De aceea mișcarea șerpuită rezultată este încă rudimentară, dar care, ca entitate somato-morfologică, este comandată de un centru neuronal central. animale, cu însemnătate distinctă pentru apariția și manifestarea vieții psihice.
2. Cordonul spinal și sistemul său periferic
Sistemului nervos periferic (SNP) este compus din elemente neuronale aparținând cordonului spinal și creierului, dar care se află situate în afara acestuia, așezate simetric de o parte și alta a colaonei vertebrale. Nervii periferici aparținând etajului superior al creierului nu mai păstrează această ordine simetrică de distribuție. Elementele neuronale spinale asigură legătura cordonului spinal cu diferitele părți ale corpului, cu receptorii, cu unitățile musculare de acțiune motoare, ca și cu viscerele din interiorul organismului.
2.1. Neuronii sistemului nervos periferic
Sistemul nervos periferic se mai divide în raport cu categoriile de nervi distribuiți în diversele structuri somatice și viscerale. Ei se compun din :
– Neuronii aferenți primari. Neuronii de acest tip sunt distribuiți astfel ca să adune informații atât de la nivelul receptorilor din interiorul organismului, ca și de la cei de la nivelul receptorilor aflați în diverse extremități ale organismului.
– Axonii aferenți distali. Sunt segmente neuronale mari, ce-și au punctul de plecare în însăși structurile sistemului nervos central (SNC), ale căror capete terminale se opresc la nivelul mușchilor. Acești neuroni au rolul de a asigura conducerea impulsului la organele efectoare motoare ale corpului.
– Nervii ganglionilor simpatici și parasimpatici. Sunt formațiuni structurale nervoase amplasate paralel cordonului spinal, cu ale căror terminații sunt echipate diferitele aparate și viscere din organism. Rolul rol este reglator al respectivelor structuri organice, conferindu-le acestora o autonomie funcțională distinctă.
Funcțional SNP mai este compus din alte două tipuri principale de nervi: aferenți și eferenți. Cei aferenți asigură transmiterea impulsului nervos spre centri nervoși de comandă din cordonul spinal ; cei eferenți asigură trasnmiterea impulsului nervos spre sistemele motoare, cele secretorii sau viscerale. Fibrele aferente și eferente ale membrelor și trunchiului corpului se unesc în nervii spinali; cei din zona capului se unesc în nervii cranieni. Pe acest plan primar de integrare adaptativă, funcțional nu există diferențe dintre însemnătate intervenției nervilor spinali sau cranieni.
În cordonul spinal au mai fost distinse patru clase de mari tracturi nervoase: tracturile de fibre scurte – care conectează segmentele spinale adiacente unele cu altele, cunoscute ca fascicule proprii (a); tracturile de fibre comisurale – care traversează cordonul de o parte și de alta a acestuia (b); tracturile fibrelor lungi ascendente – care răspund de transmiterea impulsurilor aferente în creier (c); tracturile fibrelor lungi descendente – care răspund de transmiterea impulsurilor de la creier la cordonul spinal (d).
2.2. Anatomia rețelei periferice a cordonului spinal
Funcțional, cordonul spinal se diferențiază segmentar în raport cu unitățile corporale scheletice pe care le deservește. Organizarea macrostructurală a cordonului spinal este rezultatul diferențierii segmentelor, a perfecționării crescute a unor dintre ele. La nivelul evolutiv al mamiferelor se găsesc activi 31 perechi de nervi spinali. Aceștia au fost divizați segmentar după cum urmează: 8 perechi de nervi cervicali; 12 perechi de nervi de nervi toracici (dorsali); 5 perechi de nervi lombari; 5 perechi de nervi sacrali; 1 pereche de nerv coccigian. Toate aceste perechi sunt conectate la SNP.
Pe partea superioară a cordonului spinal materia cenușie se împarte, de o parte și alta a acestuia în coarne, în care pătrund rădăcinile dorsale. Mușchii trunchiului și membrelor sunt inervați în exclusivitate de astfel de fibre neuronale.
2.3. Divizarea funcțională a rețelei periferice a cordonului spinal
Pe profunzime sistemul nervos periferic a mai fost divizat într-unul somatic, ca diferit de altul vegetativ. Astfel sunt deosebiți informațiile transmise prin nervii care parvin de la structuri somatice și cei care parvin de la receptorii din viscere. Astfel avem:
Nervii sistemului nervos somatic, cu funcția de a transmite informația spre centru din părțile periferice ale pielii, a țesuturilor sau mușchilor. Ei sunt nervi care dau date individului asupra acțiunii unor agenți stimulatori de presiune, de durere, termici. Nervii plasați la nivelul mușchilor transmit informații spre SNC asupra gradului de întindere a mușchilor. De aici pe urmă impulsurile ajung tot pe calea acestui sistem nervos periferic eferent la mușchii scheletici
Neuronii sistemului nervos vegetativ asigură legătura cu organele interne. La nivelul acestui sistem se gestionează informațiile legate de respirație, de activitate cardiacă, de activitatea digestivă ș.a. Dar acest sistem mai îndeplinește un rol important la nivelul funcționării sistemelor de recepție internă, de influență și subordonare cu acest rost a întregului comportament global.
Nervii spinali ai SNP asigură cuplarea la cordonul spinal prin rădăcinile ventrale și dorsale, distribuite simetric de o parte și de alta a corpului. În rădăcinile ventrale intră toate fibrele nervoase motoare. Nervii spinali sunt aranjați segmentar, unde fibrele motoare ale fiecărui nerv controlează câte o zonă distinctă numită miotom, iar fibrele senzoriale câte o zona periferică din corp numită dermaton.
3. Activitatea reflexă a cordonului spinal
Cordonul spinal cuprinde în sine toate structurile neuronale situate în interiorul coloanei vertebrale împreună cu ramificațiile lor periferice distribuite în întregul organism. În marea lor majoritate divizarea anatomică a cordonului spinal s-a făcut mai mult din rațiuni de parcelare topografică și mai puțin din cele funcționale. În plus, însemnătatea fincțională a structurilor medulare a fost continuu sublicitată, motivul fiind relativa simplitate a reflexelor care se închid la acest nivel, dificil de integrat la ansamblul schimburilor funcționale cu mediul, de considerat ca suport structural de bază al activității psihice.
În cordonul spinal își găsesc loc de întâlnire neuronii senzitivi și motori, care pe cale sinaptică transmit pe urmă impulsul nervos eferent spre locul de unde s-a inițiat. Se asigură astfel deja o reflexivitate proprie unor animale aflate pe treptele inferioare ale filogenezei, dar care, pe treptele superioare ale filogenezei asigură acțiunea asupra musculaturii membrului întinderea sau retragerea doar în raport cu agentul stimulator cauzator. Este deci o reactivitate reflexă sensibilă în mod unitar la inflențele periferice din diferite părți ale corpului, conectabile la răspunsuri receptive, motoare sau vegetative.
3.1. Componentele activității reflexe medulare
Fibrele cordonului spinal îndeplinesc două funcți mai importante: cea reflexă propriu-zisă și cea de conducere. În anumite situații cele două funcții se confundă, una fără cealalta neputându-se produce.
Activitatea reflexă a cordonului spinal are deja unele caracteristici funcționale distincte. Păstrând proprietatea reflexivității generale, ea se produce doar în raport cu acțiunea unor agenți stimulatori specifici, senzorial bine conturați. Reflexul în sine râmâne expresia funcțională a unei activități neuronale, cu distincția că la nivel spinal este capabil să antreneze răspunsuri adaptative – viscerale, glandulare, musculare sau nezoriale – la acțiunea unor anume stimulenți interni sau exerni ai organismului. Pentru această caracteristică a reflexului, de a antrena răspunsuri la agenți stimulatori ca pre-făcuți a determinat ca deseori conceptul de reflex să se confunde cu cel de instinct.
De regulă reacțiile reflexe spinale sunt simple, rigide și au caracter stereotip. Prin aceste caracteristici adesea reflexele au o specificitate caracteristică. Elementele neuronale anatomice și adesea completate și de cele neurohormonale reprezintă suportul activității reflexe, care se manifestă în forma unui arc reflex. Pentru stabilirea unui arc reflex medular simplu poate fi suficientă chiar și activitatea doar a doi neuroni – unul senzitiv și altul motor, conectați între ei printr-o singură sinapsă. Astfel, se constitue arcul reflex monosinaptic. Corpul celular al neuronului senzitiv (somatic sau vegetativ) se găsește în ganglionul spinal, iar corpul celular al ganglionului motor (somatic sau vegetativ) se găsește în cornul anterior sau în cornul lateral al măduvei spinării. Reflexele sunt insa de regula multisinaptice.
3.2. Reflexele medulare somatice:
Din categoria reflexelor medulare somatice fac parte reflexele proprioceptive. Ele se mai numesc și reflexe osteotendinoase sau miotatice. Sunt evidente numai în cazul mușchilor extensori. Se declanșează atunci când, prin întinderea bruscă a mușchiului, sunt excitați receptorii musculari (proprioceptorii).
Reflexele miotatice au următoarele caracteristici: au un timp de latență foarte scurt (6-9 m/s); efectul lor este limitat la cel al unei contracții bruște a mușchiului excitat; sunt reflexe care nu iradiază; nu le sunt proprii fenomenele de sumație, ocluziune și inducție negativă; receptorii lor nu se adaptează la excitantul specific – întinderea; sunt rezistente la oboseală.
Dintre reflexele miotatice spinale cărora li s-au conferit utilitate în investigațiile clinice experimentale pot fi menționați:
reflexul bicipital – constă în flexia antebrațului pe braț, produsă de contracția mușchiului biceps, ca urmare a percuției tendonului acestui mușchi la nivelul cotului; are centrul în C5-C7;
reflexul tricipital – percuția tendonului tricepsului, produce contracția mușchiului și extensia antebrațului pe braț; centrul se află în C6-C7;
reflexul stilo-radial; centrul se află în C5-C6;
reflexul rotulian – percuția tendonului aflat sub patelă determină extensia gambei pe coapsă; centrul se află în L2-L4. Reflexul rotulian este cu atât mai puternic cu cât tonusul mușchiului cvadriceps este mai crescut;
reflexul ahilean – constă în flexia plantară a piciorului ca urmare a contracției mușchiului triceps, excitat de percuția tendonului lui Ahile, atunci când gamba este flectată pe coapsă și piciorul pe gambă; își are centrul în S1-S2.
3.3. Reflexele medulare exteroceptive
O altă categorie de reflexe medulare sunt cele exteroceptive. Aceste reflexe sunt polisinaptice, extrisece și se deosebesc de reflexele miotatice prin următoarele caracteristici funcționale: au timp de latență mai lung și dependent de intensitatea agentului stimulator excitant; efectul lor constă în contracții tetanice; obosesc relatic ușor; sunt prezente și efecte de postdescărcare, ocluzionare, sumație, inducție pozitivă și negativă, iradiere.
Din categoria reflexelor exteroceptive fac parte:
reflexul de flexiune nociceptiv. Este un reflex tipic de apărare, de retragere a membrului când asupra pielii acționează un agent stimulator nociceptiv (dureros). După îndepărtarea sau denervarea pielii reflexul continuă să se producă ca urmare a iritabilității țesuturilor profunde din piele și mușchi.
reflexul de extensie încrucișat. Flexiunea unui membru posterior, consecință a acțiunii unui agent stimulator nocioceptiv mai puternic, este însoțită de extensia membrului din partea opusă (heterolaterală). Reflexul asigură menținerea copului în poziție verticală în timpul flexiunii membrului asupra căruia se acționează cu agentul stimulator nocioceptiv. Arcul reflex cuprinde mai mulți neuroni de asociație, având o latență mai mare (40-100 m/s)
refexul cutanat. Sunt reflexe provocate de excitarea nocivă sau tactilă a pielii și constau din contractarea mușchilor subiacenți. Sunt reflexe defensive de retragere. Principalele reflexe cutanate sunt:
reflexele cutanate abdominale: b. Reflexul cresmasterian c. reflexul cutanat plantar
reflexul anal. Reflexul constă din contracția sfincterului anal când se se excită tegumentul din jurul anusului. Are centrul în S3.
Reflexele somatice intersegmentare. Cel mai important dintre acestea este reflexul de scărpinat
3.4. Reflexele medulare vegetative
În sfârșit, trebuiesc amintite cu obligativitate reflexele medulare vegetative. Din categoria acestora fac parte: reflexul de micțiune (a) ; reflexul de defecație (b) si reflexele sexuale (c).
V. SEDIUL FUNCȚIILOR VITALE – TRUNCHIUL CEREBRAL
1 . Viața psihică localizată în trunchiul cerebral
Orice încercare de raportare a manifestărilor psihice doar la o anumită structură organică motoare sau viscerala se va afla mereu sub amenințarea simplismului. Nu mai putina ignoranta insa se dovedesc si cei care in structurile de acest fel, cand exista, refuza sa recunoasca interventia unui nivel integrative superior psihic de adaptare la mediu, adica cei care exclud ca in compltarea structurilor sau “formelor” respective sa se afle unele proprii conduitelor instinctive si inteligente, a celor mediate de activitatea sistemului nervos. Cel mai bun exemplu este in acest sens cel a lui Pavlov, care pana spre sfarsitul vietti a tinut ghilimelele pe domeniul pe care l-a descoperit, al conditionarii “secretiilor psihice”. Faptul că diverse procese psihice ajung să aibă corelate la nivel organic, să se reprezintă foarte bine în secreția unei glande, in activarea unor mecanisme neuronale … de abia ca deschid calea spre admiterea ca, in completarea acestora sa se afle un organ de cunoastere, cu importanta functie in procesarea informatiilor si de adaptare al mediu. Acesta a debutat medular, pentru ca la nivelul trunchiului cerebral sa-si sporeasca functiile integrative.
1.1. Topografia anatomica a bulbului
Anatomic SNC este divizat în următoarele macrostructuri morfologice mai importante: cordonul spinal, puntea, cerebelul, mezencefalul, diencefalul, rinencefalul, ganglionii bazali și cortexul cerebral. Fiecare dintre acestea funcționează pe baza aceluiași principiu funcțional reflex de bază menționat la nivel medular, dar pe planuri integrative corespunzător diferite. Din rațiuni psihogenetice aceste macrostructuri cerebrale au fost împărțite între o zonă palecefalică – aflată în partea posterioară a creierului și o alta în zona neocefalică – aflată în partea anterioară. Trunchiul cerebral face parte din zona paleocefalică a SNC, functionarea lui va fi mereu expresia interventiei unui asa-zis paleopsihic, fiind formată din trei segmente nervoase mai importante: bulbul rahidian (medulla oblongata), puntea propriu-zisă sau puntea lui Varolio și mezencefalul (mesencephalom). Cele trei segmente au evoluat din următoarele trei vezicule cerebrale: mielencefal, metencefal și mezencefal.
Bulbul sau medulla oblongata reprezintă o prelungire modificată a cordonului spinal. Asemenea acestuia are o structură segmentară de forma unui con, cu baza mare în sus, de cca. 3 cm și greutate de 6-7 g. Modificările anatomice constatate la acest nivel se datoresc proeminențelor reprezentând nervii cranieni, care asigură legătura cu regiunile receptive din zona capului.
La vertebratele superioare nervii cranieni asigură legătura receptorii și cu sistemele de răspuns specializate, o însemnatatea crescută avand cei ai trunchiului – asemanatoare cu cei din cordonul spinal. În profunzimile bulbului, de exemplu, își găsesc sediul o serie de centrii nervoși responsabili de funcții vitale ale oranismului, cum sunt cele nutritive, cele de respirație, de circulația sanguină ș.a. Totodata, același bulb reprezintă un nod important de conducere a impulsului nervos, pe aici trecând traseele nervilor ascendenți și descendenți care asigură legătura dintre encefal și cordonul spinal.
1.2. Centrii reflecși din bulb
Ca centru reflex bulbul joacă un rol esențial în comanda și controlul activității principalelor organe interne. Aici sunt localizați o serie de centrii reflecși ai activității respiratorii, cei cardiaci, vasomotori … toți cu funcție vitală pentru organism, centrii reglatori ai activității digestive (salivație, deglutiție, supt), centrii unor reacții de apărare (strănutul, tusea, clipitul, voma), ca și centri de reglare a tonusului muscular, de amplificare sau reducere a intesității acestuia. Multitudinea aceasta de centri reflecși reprezinta tot atatea ca de deschidere a schimburilor informationale cu mediul, de procesare cognitiva si conativa corespunzatoare a informatiilor. Ei pot fi grupati in raport cu insemnatatea acestora dupa cum urmeaza:
centri reflecși simpli – cum sunt cei ai tusei, strănutului ș.a., cu insemnatate relativ mai scazuta;
centri reflecși automați – ai respirației, cardiaci, vasomotori; activabili de agenți stimulatori interni sau externi, cu incarcatura semnificanta complexa.
Prezența atâtor centri vitali în bulb face ca orice afecțiune sau leziune de aici să însemne in fapt diferența dintre viață și moarte. Acestia au mai fost divizați în raport cu efectorii implicați, după cum urmează:
reflexe somatice – tonice și faciale ale expresiei;
reflexe vegetative – ale digestiei, secretorii, gastro-intestinale, circulatorii;
reflexe mixte – respiratorii, ale deglutiției, cel de vomă.
In bulb se afla centri urmatoarelor reflexe mai importante:
Reflexul respirator. Centrii respiratori sunt situați în substanța reticulată bulbară. În fiecare jumătate bulbară există câte un centru inspirator – situat ventral și un centru expirator – situat dorsal. Așezați simetric, respectivii centrii nervoși comandă jumătatea homolaterală a mușchilor respiratori.
Reflexele cardiovasculare. La nivelul structurii bulbare se află centrii reflecși de reglare a activității cardiace a inimii și a vaselor sanguine. Efectele sale sunt cardioinhibitoare centrale și vasoconstrictoare, respectiv vasodilatator periferic.
Reflexele vasomotorii. Centrii acestor reflexe se află plasați la nivelul formațiunii reticulate bulbare. Excitarea acestora poate fi cauzată tot de agenți stimulatori barici și de concentrație, impulsurile fiind trimise la nivelul vaselor sanguine prin fibrele simpatice și parasimpatice.
Reflexul salivar. Are centrul în nucleul salivar inferior și este implicat în reglarea secreției glandelor parotide. Este evocat de agenții stimulatori din mucoasa bucală, linguală și faringiană.
Reflexul de deglutiție. Centrul deglutiției se află în vecinătatea nucleului vagal. El este evocat de agenții stimulatori din faringe și din baza limbii, calea senzitivă fiind reprezentată de nervii trigemen, vag și glosofaringian. Eferent, prin aceași nervi și prin hipoglos, se trimit impulsuri la mușchii implicați în actul deglutiției – mușchii milohioidian, faringian, esofagian și linguali.
Reflexele tonice. Bulbul are un rol important în reglarea tonusului muscular, reclamată de menținerea poziției normale a corpului, atât în repaos, cât și în timpul mișcărilor. Aceasta pentru că reflexele tonice se realizează cu participarea întregului trunchi cerebral.
Reflexul de vomă. Are nucleul situat în vecinătatea nucleului dorsal al vagului. La acest centru vin impulsurile de la labirint și de la majoritatea organelor abdominale prin fibrele senzitive ale nervului vag.
Reflexul strănutului. Este un reflex defensiv expirator, fiind evocat de apariția unor partucle de praf, puf, gaze capabile să acționeze asupra mucoasei nazale. La începutul actului se ridică palatul moale, închizând orificiile nazale interne, după care se produce contracția mușchilor expiratori și prin aceasta creșterea presiunii în cavitatea toracică.
Reflexul de tuse. Tusea reprezintă o expirație forțată cu glota închisă. Agentul stimulator acționeză la nivelul laringelui, traheei și bronhiilor.
1.3. “Forma” ritmică a instinctului respirației peștilor
Respirația peștilor constă dintr-o activitate reflexă necondiționată de deschidere și închidere a operculelor, mișcare prin care se realizează ventilarea cu apă primenită a branhiilor, organul prin care oxineul necesar proceselor metabolice este preluat din apă. Ingurgitarea la acest nivel pulmonar a “drobului” de aer (de asta data) este adus aici ca un bun pretext pentru invocarea interventiei in completarea structurilor viscerale pulmonare cu func’ionare reflexa a unor structuri cognitive de procesare a informatiilor – daca ele de fel la pesti deja exista. “Forma” ritmica pe care o urmeaza reprezinta o premiza, in accord cu care, dincolo de asimilarea propriu/yisa a ogigenului din apa, mai paote avea loc si asimilarea unei corespunzatoare informatii cu insemnatate vitala. Pentru respiratia la pesti urmeaza un traseu de acest fel in “forma” ritmica are un rost al sau, altul decat cel respirator in sine, ci pe cel de de a procesa informatii cu aceasta insemnatate vitala imediata.
Aceasta ipoteza a fost cercetata cu decenii in urma si comunicata inca pe vremea studentiei si pe urma in lucrarea de licenta. Rezultatele au probat faptul ca ritmicitatea “formei” raspunsurilor respiratorii ale pestilor:
are propria sa autonomie, independenta in valoare absoluta de cantitatea de oxigen in apa;
poate fi crescuta sau scazuta in valoare relativa de 25-30 % de la medie de insemnatatea agentilor stimulatori – cu toate conseintele metabolice, de corespunzatoare crestere sau scadere a activismului comportamental, pana la culcarea pestelui pe fundul bazinului.
in cazul in care informatia ajunge neintarita, in instanta urmatoare isi pierde orice valoare semnalizatoare.
Sunt rezultate care mai probeaza ca in completarea activitatii reflexe operculare a pestilor se insereaza o alta instinctive, de procesare cognitive a informatiilor continute in “drobul” de aer repirat. Dar care deja pesti exista, gestionat la nivelul centrilor reflecsi bulbari. Pentru ca in studii ulterioare efectuate pe delfini cunatumul acesta informational, de modificare reglatoare a comportamentului respirator, este incomparabil mai crescut. Mult mai apropiate sunt aceste valori ale raspunsurilor respiratorii ale delfinilor de cele ale omului. Cu deosebirea doar ca in timp ce pentru delfini insemnatatea lor vitala se refera la un mod de respiratie aerian efectuat in mediul de viata acatic, la om aceasta insemnatate vitala – cu aceasi comanda medulara – se refera la un mod de viata terestru intr-o noua lume de valori semantice.
2. Anatomia punții
Este numită și Puntea lui Varolio sau protuberanța, fiind situată între bulb și pedunculii cerebrali. Se prezintă ca o bandă de substanță nervoasă – care la om are o lățime de cca 3 cm și o alta mai lunga pedunculară.
Pe fața anterolaterală a punții se găsește șanțul median sau bazilar, care adăposteste artera bazilară, flancat de două proeminențe, numite piramidele punții, care reprezintă o continuare a formațiunilor piramidale bulbare. Lateral se găsesc locurile de emergență ale nervilor trigemeni (perechea a V-a de nervi cranieni), ca si bratele punții sau pedunculii cerebelorși mijlocii, care se unesc cu cele două emisfere cerebeloase.
2.1. Centrii reflecși localizați în punte
In punte se află localizați centrii a mai multe reflexe defensive. Dintre acestea vor fi amintiți următoarele:
Reflexul lacrimal. Este un reflex de apărare iar evocarea lui este cauzată de iritarea sau lezarea corneei, a conjuctivei sau a mucoasei nazale de un corp străin. Impulsurile care iau naștere la nivelul acestor receptori sunt conduse la centrul nervos lacrimal pontin, la nucleul lacrimal, de către fibrele senzitive ale nervului trigemen.
Reflexul auditiv de clipire. Este tot un reflex de apărare care constă din închiderea ochilor la auzul unui zgomot brusc. Calea aferentă a reflexului este reprezentată de nervul acustic.
Reflexul auditivo-oculogir. Este un reflex defensiv care constă din îndreptarea rapidă a globilor oculari în direcția de unde vine un zgomot puternic
Reflexul salivar. În cazul de față avem de a face cu un alt circuit supraetajat de închidere a reflexului saliovației, care acționează asupra glandei parotide submaxilare si sublinguale.
2.2. Instinctele de apărare pontine
Reacțiile reflexe pontine menționate mai sus completează zestrea de răspunsuri de apărare generalizat al întregului organism, ca și pe cel cu sediul în cordonul spinal. Toate se adresează unor segmente motoare de retragere specializată iar respectivele reflexe reprezentând componenta fixă a unui distinct instinct de apărare. Este totodata interesant de menționat că, în urma denervării componenetei periferice receptive a arcului reflex, reactia defensiva se pastreaza proprietatile de iritabilitatea ale agenților stimulatori nocivi din piele și mușchi. Insemnatatea defensiva a instinctelor pontine creste odata cu specializarea modalitati senzoriale, cu desebire a vederii.
3. Mezencefalul
3.1. Anatomia mezencefalului
Mezencefalul este ultima formațiune neuronală categorisită ca aparținând trunchiului cerebral, fiind format din pedunculii cerebrali și coliculii cvadrigemeni. Porțiunii bifide ventrale i s-a dat denumirea de piciorușe iar cea dorsală a fost denumită calotă, separate una de alta de substanța neagră (locus niger). Însemnătatea anatomică a mezencefalului începe de acolo de unde fibrele circuitelor motorii se încrucișează în nevrax mai jos de mezencefal; la fel și fibrele senzitive care vin din cordonul spinal se încrucișează la acest nivel. De aceea lezarea pendunculilor cerebrali determină hemiplegie și anestezie contralaterale. In mezencefal se gasesc centri mai multor reflexe senzoriale si motoare proprii marilor segemente ale corpului.
3.2.1. Reflexele mezencefalice de mișcare vizuale
Reflexul oculocefalogir. Completează secvența motoare a reflexului de orientare senzorial menționat mai înainte (cu închidere și pontină). Sunt reflexe de orientare vizuale și de orientare sonoră. La animalele inferioare locul de închidere a arcurilor acestor reflexe se află în punte; la cele superioare sunt implicați și centrii din mezencefal.
Reflexul pupilar fotomotor sau iridoconstrictor. Acest reflex constă din micșorarea pupilei (mioză) sau mărirea acesteia, realizată prin contracția sau relaxarea musculară a sfincterului pupilei. Este o reacție evocată ca urmare a acțiunii asupra retinei cu un agent stimulator luminos foarte puternic, respectiv mai slab..
Reflexul pupilar de acomodare la apropiere. Acest reflex constă din micșorarea pupilei atunci când se privește un obiect apropiat de ochi și se produce concomitent cu bombarea cristalinului. Astfel, cu cât obiectul privit este situat mai aproape de ochi, cu atât cele două reacții ce acționează concomitent sunt mai puternice. Mecanismul acesta reflex concură la realizarea unei reflectări cât mai clare a obiectului.
3.2.2 Reflexele mezencefalice tonice
În trunchiul cerebral și îndeosebi în segmentele bulbar și mezencefalic se găsesc centrii reflexelor tonice, care asigură menținerea poziției normale a corpului și a părților lui, atât în repaus, cât și în timpul mișcărilor de mers, fugă, sărituri etc. Magnus a clasificat reflexele tonice în două categorii principale: reflexe statice – care-și sunt reflexe care își exercită acțiunea pentru a-i asugura corpului poziția în starea de repaus; reflexe statokinetice – care își exercită acțiunea când corpul se află
în plină mișcare.
La rândul lor reflexele statice se împart în două categorii: reflexe de postură – care mențin poziția normală a corpului; reflexe de redresare – care readuc corpul în poziția normală din cea anormală.
3.2.3. Reflexele mezencefalice de postură generale
S-a constatat că la animalele decerebelate distribuția tonusului muscular poate fi modificată prin mișcarea pasivă a capului. În joc intră în acest caz agenții stimulatori ce acționeză asupra receptorilor de echilibru și cei din jurul gâtului.
a. Reflexele tonice cervicale. Au fost puse în evidență la animalele cărora le-au fost îndepărtați receptorii labirintici de echilibru a poziției capului în spațiu. Sunt receptorii de la care centrii nervoși motori ai truchiului cerebral primesc informații de la proprioceptorii mușchilor gâtului despre orice modificare a poziției capului în raport cu corpul; în raport cu informațiile trimise de ei se fac corectările necesare distribuției tonusului musculaturii corpului.
b.. Reflexele tonice labirintice. Au fost puse în evidență pe cale experimentală la animalul decerebelat. La acest animal reflexele tonice sunt suprimate. Autorul acestei demonstrații a fost Magnus și Klejn. În experimentul pe care l-au imaginat au procedat în felul următor: la un animal decerebelat au aplicat ipsos în jurul gâtului, operație prin care se menține capul într-o poziție constantă în raport cu trunchiul.
3.2.4. Reflexele mezencefalice de redresare
Sunt reflexe care asigură ca în cazul în care corpul ajunge într-o poziție anormală, să contribuie la restabilirea normală a poziției corpului și a capului. Însemnătatea acestor reflexe este bine evocată de zicala de “a cădea mereu în picioare ca pisica”. Sunt mai importante următoarele reflexe de redresare:
Reflexul de redresare labirintic. Este reflexul implicat în redresarea corpului, de aducere a capului într-o poziție normală fiind declanșat de impulsurile gravitationali.
Reflexul de redresare a gâtului în raport cu corpul. Este un reflex pus în evidență la animalele mezencefalice, al caror trunchiul cerebral a fost secționat (la nivelul coliculilor superiori) sau la cei legati la ochi.
Reflexul de redresare optic. Este un reflex identificat numai la mamiferele superioare, la iepuri, câini, pisici și primate.
VI. CONTROLUL PALEOCEFALIC AL VIEȚII TONIGENE ȘI AFECTIVE
Implicarea treptelor superioare de evolutie filogenetica ale nevraxului dezvăluie noi planuri de interațiune dintre activitatea psihică și cea organică neuronală. Acestea redimensioneaza implicarea acestora in reflectare, fac mai distincta interventia acestora ca parte a organismului de cunoastere. Totul se produce în raport cu condițiile stimulente ale mediului înconjurător, care permit angajarea unor schimburi functionale tot mai incarcate informational. Impulsurile de la toți receptorii traversează întregul sistem nervos central, trec prin cordonul spinal, prin trunchiul cerebral și cu cat inainteaza spre scoarta cerebrala, cu atat cresc disponibilitatile lor de procesare cognitiv conativa, de a se antrena in conduite psihice „interiorizate”. La acest nivel se afla centrii si retelele neuronale proprii formatiunii reticulate, a sistemului limbic, al hipotalamusului s.a., formatiuni apartinand partii paleocefalice a creierului, considerat a fi sediu al vietii tonigene, afective si motivationale.
1. Formațiunea reticulată ca sediul al vieții tonigene
Formațiuna reticulata este prezentă la toate vertebratele, se afla distribuita pe întreaga lungime superioară a sistemului nervos central, cea mai mare parte fiind localizată în trunchiul cerebral. Ea constă dintr-o aglomerare masivă și difuză de celule nervoase, de forme și mărimi variate, ale căror prelungiri sunt orientate în direcții diferite, formând astfel o rețea de mare complexitate. Ea a fost identificată pentru prima dată la sfârșitul secolului al XIX-lea (Delters); dar mai detaliat a fost descrisă de renumitul histolog spaniol Raymond Y. Cajal în 1909. În interiorul formațiunii reticulate au fost delimitați numeroși nuclei (în număr de 98), îndeosebi pe baza aspectului structural anatomic distinct al neuronilor. Dintre aceștia insa doar 14 îndeplinesc o funcție reflexogenă tipică.
Datele histologice și fiziologice au demonstrat că sinapsele care se interconecteză la nivelul formațiunii reticulate se caracterizează prin axoni scurți cu o particularitate anatomică și funcțională aparte. Aceașia au proprietatea de a se conecta colateral – simplu sau arboreal – cu axonii mai lungi sau mai scurți ai celorlalte tipuri de celule. Datorită acestui fapt, un singur axon poate să stabilească legături cu un număr crescut de neuroni, până la 27.500. Datorită acestui fapt, “se poate admite că în interiorul formațiunii reticulate un impuls poate lua orice cale imaginabilă” (Sager).
Cercetările de electrofiziologie ale lui Moruzzi și Mogou din 1949 au fost deschizătoare de drum și au dus la descoperirea aici a două principale mecanisme anatomo-fiziologice: sistemul reticulat descendent (SRD) (a); sistemului reticulat ascedent (SRA) (b). Ele își exercită distinct influența asupra scoarței cerebrale. Ulterior, s-a mai descoperit și un al treilea mecanism: sistemul reticulat dezactivator (Bonvallet ș.a. în 1954) (c).
1.1. Fiziologia sistemului reticulat difuz
La nivelul formațiunii reticulate au putut fi detașate două componente distincte atât anatomic cât și funcțional: un sistemul reticulat descendent inhibitor (SRDI) – cu funcție inhibitoare; și un sistem reticulat descendent facilitator (SRDF) – cu acțiune facilitatoare.
SRDI se află distribuit pe partea vetromediană a bulbului. Stimularea electrică a acestei zone are ca efect inhibiția totală a reflexelor spinale, a mișcărilor induse prin excitarea cortexului motor, ca și a rigidități rezultate prin decerebrare. Impulsurile FR pe cale reticulospinală exercită o influență inhibitorie directă (sau indirectă – prin celulele Renshaw) asupra reflexelor motoneuronale.
SRDF este distribuit începând de la părțile bulbare periferice, prin partea ponto-mezencefalică și ajunge până la hipotalamus. Excitarea acestui sistem exercită efecte facilitatorii asupra propagării impulsurilor, cu efect asupra reflexelor spinale și a mișcărilor induse prin excitarea cortexului motor, precum și exagerarea rigidității de decerebrare.
1.2. Fiziologia sistemului reticulat activator (SRA)
SRA este distribuit în FR mezencefalică. Descoperirea acestui sistem funcțional nervos a avut darul de a zdruncina vechea concepție de până atunci privind suportul nervos și organic al stării subiective de veghe și somn. În acord cu vechea concepție aceasta depindea de multitudinea impulsurilor din aferențele senzoriale specifice, cele care asigură un nivel ridicat al tonusului cortical și subcortical. Starea propriu-zisă de somn era o consecință directă a scăderii impulsurilor propagate specific, acesta fiind cel care cauza somnucu scăderea nivelului tonusului general. Autorul noii concepții este considerat Bremer, probată în experiențe sale efectuate pe pisici. El a imaginat în acest sens două preparate ingenioase: preparatul “creier izolat” și “encefal izolat”. Preparatul “encefal izolat” era obținut prin secționarea nevraxului la nivelul măduvei spinării la nivelul C1; iar preparatul “creier izolat” se obținea prin secționarea nevraxului la nivelul mezencefalului superior. Rezultatele cercetărilor de electrofiziologie și psihofiziologie au arătat că, în timp ce în cazul primului preparat ciclul veghe-somn este în continuare prezent, în cazul celui de al doilea preparat acest ciclu este suprimat. Deosebirile în comportamentul dovedit de animalele din cele două preparate era explicat în felul următor: în cazul preparatului “encefal izolat” scoarța cerbrală mai are parte de numeroase impulsuri aferente care-i parvin prin nervii cranieni; în cazul preparatului “creier izolat”, suprimate fiind toate aferențele senzoriale, scoarța cerebrală nu mai primește asemenea impulsuri și atunci starea de somn se perpetuează.
Experiențele lui Moruzzi și Magoun au demonstrat că nivelul unui tonus cortical compatibil cu starea (subiectivă) de veghe este o funcție dependentă de impulsurile senzitivo-senzoriale trimise la scoarță, impulsuri mediate însă și prin SRAA, ținut activat prin colaterale. Trebuie totodată relevat faptul că preschimbarea celor două stări funcționale de bază ale sistemului nervos – a veghei și somnului – se produce reflex. Acesta este rezultatul interacțiunii dintre sistemul senzorial specific și nespecific, care este expresia unei reactivități dobândite pe o treaptă superioară a evoluției filogenetice a sistemului nervos, a unei zestre reactive capabile să susțină energetic și tonic acțiunile comportamentale specifice, să creeze starea starea necesară recuperării energetice necesară acțiunilor psihice.
1.4. Fiziologia sistemului reticulat dezactivator
Punerea în evidență a intervenției unui asemenea mecanism reflex reticulat a fost făcută de Bonvallet și colab. săi într-o suită de experiențe inițiate începând cu anul 1954. Ei au arătat că sistemul reticulat care se află localizat la nivelul FR bulbare, în regiunea nucleului solitar, unde se termină fibrele senzitive ale nucleului glosofaringean (IX) și vag (X), sunt capabile să acționeze dezactivator asupra circuitelor specifice. În aceste experiențe s-a demonstrat că la pisica din preparatul semicronic “encefal izolat”, stimularea electrică selectivă a fibrelor vago-aortice în loc să determine evocarea reacției de trezire, determină apariția somnului. Prin urmare, în trunchiul cerebral există două sisteme funcționale anatagoniste: unul activator și altul dezactivator. Neuronii activatori domină în părțile rostrale ale punții și în mezencefal, pe când neuronii dezactivatori în părțile caudale ale trunchiului cerebral. De asemenea, se mai specifică necesitatea deosebirii centrilor dezactivatori de cei care induc hipnotic producerea somnului, somnul fiziologic implicând interacțiunea dintre mecanismele activatoare și dezactivatoare ale FR, pe când în cazul somnului hipnotoc este vorba de intervenția unor comenzi cu punct de plecare în scoarța cerebrală.
1.4. Formațiunea reticulata și reflexul de orientare
Cand Pavlov a facut o admirabila descriere a reactivitatii orientative inca nu erau descoperite mecanismele reflexele activatorii si dezactivatorii ale FR. El a numit acest reflex de orientare foarte plastic ca reflex de “ce se întâmplă”, evocat deci de un agent stimulator (informational) “nou”, diferit de restul reflexelor, evocate de specificitatea tot mai crescuta a agentului stimulator. Legatura va fi facuta ulterior de numeroase cercetari de neurofiziologie din ultimile decenii al secolului XX, cu deosebire de cele ale lui Sokolov, Jouvet, Hernandez-Peon s.a.. Acestia au evidentiat originea reflexului de orientare in cel general de trezire, cu toate posibilele mecanisme neuronale de suport, produse ale interactiunii dintre retelele de conexiuni colaterale ale FR si sistemele senzoriale de receptie si transmitere specifica a impulsului nervos.
1.5. Componentele reflexului de orientare si stingerea acestora
In laboratorul de cercetari psihofiziologice condos de Sokolov au fost descrise componentele reflexului de orientare, ca ssi evolutia acestora la actiunea unui agent stimulator cu acesta proprietate de “noutate”. In aceste cercetari se arată că în sfera largă a reflexului de orientare se includ toate reacțiile menite să îndrepte organismul spre agentul stimulator. Acestea sunt senzoriale, motoare, viscerale si electroencefalografice si reprezinta cele patru componete reactive ale reflexului de orientare. Acestea au menirea de a îndrepta recpeția (privirii sau auzului …) spre respectivul agent stimulator, cu blocarea celorlate modalități stimulatoare concurente; cu oprirea activității în curs, întoarcerea corpului și a capului în direcția respectivă; modificarea dinamicii activităților viscerale – vasoconstricție periferică și vasodilatație centrală; iar bioelectric se produc modificări caracteristice de înlocuire a ritmului EEG alfa de bază cu un altul mai rapid și mai intens.
Împreună cu Vinogradova s-a demonstrat modul legic de interațiune a componentelor reactiv orientative menționate mai sus, caracterul unitar al acestora, scaderea corespunzatoare a pragurilor senzoriale etc. S-a descris, de exemplu, cum la actiunea unui agent stimulator nou crește puterea de discriminare a stimulilor vizuali. Intervin aici doua mecanisme fiziologice: cel care actioneaza la actiunea concurenta a unui alt receptor (de exemplu auditiv), cu efecte activatorii asupra FR (a); si cel care modifica vascularizația neuronilor corticali și periferici, cu efecte asupra eficienței discriminării (b). Este mecanismul pe care baza un agent stimulator aplicat cu o intensitate doar de 0,8 din cea a pragului de recepție poate fi facut receptionat. Agentul stimulator auditiv supraadaugat a trezit reflexul de orientare, cu corespunzatoarele efecte facilitatorii de receptie senzoriala ameliorata.
Chiar de la începutul studiilor efectuate asupra apariției și evoluției reactivității orientatitive s-a sesizat caracterul necondiționat de evocare și evoluția condiționată a acesteia. Orice stimul nou apărut în respectivele condiții experimentale putea să fie capabil să declanșeze reflexul de orientare și să perturbeze studiile urmărite în formarea reflexelor condiționate. Pavlov la acea vreme a descries ca evolutia reflexului de orientare – in fucntie de cuantumul informational al acestuia – poate avea o forma cronica sau acuta. Aceasta înseamna că după evocarea sa reflex necondiționată pot sa fie necesare mai bine de 10 zile pana cand se cor stinge componentelor acestei reactivități. Pentru stingerea acuta a reflexului sunt sufficient doar cateva aapritii ale agentului stimulator nou. In evocarea reflexului de orientare sunt implicate cu deosebire formatiunile paleocefalice ale creierului< stingerea specifica a acestuia implica interventia formatiunilor cortexului cerebral.
După Sokolov stingerea reacției de orientare se produce reflex condiționat, reflex care este îndreptat spre blocare impulsurilor care pătrund prin colaterale în formațiunea reticulată. Stimulul condiționat este cel care inițial produce reflexul de orientare – cunatificabilă la nivelul componentelor sale – iar “întărirea” se produce tonic în formațiunea reticulată, efectul fiind inhibiția necondiționată și selectivă a celorlalte activități. Această inhibiție condiționată a impulsurilor face ca la FR să nu mai ajungă semnalele altor agenți stimulatori concurenți. Când cortexul este în stare de inhibiție (somnolență) acest tip de control este mai scăzut sau exclus, impulsurile specifice concurente putând să ajungă la FR și să dea naștere reflexului de orientare. Corespunzator mobilizarea reactivitatii orietative, in prima etapa este generalizata, pentru ca in final sa se localizeze la nivelul modalitatii senzoriale implicate.
2. Anatomia funcțională a cerebelului
Formațiunii macrostructurale topografic distincte și voluminoase, așezate la baza encefalului i s-a dat denumirea de cerebel. Însemnătatea funcțională a acesteia a fost căutată din cele mai vechi timpuri, ea fiind considerată importantă în realizarea coordonată a mișcărilor corpului, a controlul exercitat asupra coordonării tonusului și a echilibrului în timpul efectuării mișcărilor.
La om cerebelul are o greutate de cca 140 g și este situat desupra bulbului și a punții. Deasupra cerebelul este acoperit de lobii occipitali ai emsiferelor cerebrale, de care este separat de o prelungire pe orizontală a duramaterului. Prin pedunculii cerebeloși inferiori cerebelul se leagă cu bulbul, prin cei mijlocii cu puntea iar prin cei superiori de mezencefal. Forma de ansamblu a cerebelului este cea a unui fluture, unde parte din mijloc numită vermis este flancată de o parte și de alta de emisferele cerebeloase. Se constitue în această formă voluminoasă de fluture doar la maimuțe și la om, unde cele două emisfere depășesc cu mult mărimea vermisului.
Cerebelul sau creierul mic apare la ciclostomi, adică la cele mai primitive vertebrate. Dezvoltarea lui în raport cu celelalte structuri encefalice este foarte inegală, atât la diferite clase de vertebrate, cât și la diversele specii ale aceleiași clase. În general, cerebelul este cu atât mai dezvoltat cu cât animalele aparținând speciei respective efectuează mișcări mai variate și mai complexe. Existența unei asemenea relații “frenologice” este susținută de câteva date interesante. Astfel: cerebelul peștilor este mai voluminos decât al amfibienilor terești și ai reptilelor (a), cerebelul păsărilor este mai voluminos decât al mamiferelor (b); la peștii de fund, bentali, cu o mobilitate redusă, cerebelul este mai slab dezvoltat decât la cei pelagici, de suprafață, foarte mobili, unde are o dezvoltare maximă (c).
3. Hipotalamusul în reglarea nevoilor primare
Dinamica schimburilor funcționale ale organismului cu mediul face necesară dezvoltarea unui sistem superior de reglatoare exercitată de structurile neuro-hormonale ale hipotalamus. Este un reglaj realizat instinctiv, necesar angajării organismului în acțiuni adaptative laborioase, unele care vin în completarea automatismului funcțional asigurat de centrii reflecși periferici simpatici și parasimpatici. Este un mecanism de interacțiune dintre activitatea neuro-hormonală și cea comportamentală, fără egal pe treptele inferioare ale evoluției filogenetice.
Funcția principală a hipotalamusului este vegetativă, de integrare superioară a unor functii vitale ale organismului. Efectele sale reglatoare sunt sinergice, fiind rezultatul interacțiunii cu sistemului nervos simpatic, cu cel parasimpatic și cu cel endocrin, pe de o parte și activitatea unor centri din sistemul limbic, thalamic, ca și cei din scoarța cerebrală, pe de altă parte.
Dintre actiunile reglatorii mai importante sunt:
Termoreglarea Este distinctă cu deosebire la mamifere și la om, ființe aflate pe treapta superioară de evoluție filogenetică, ființe cu reglaj izotermic a temperaturii interne a corpului lor. În hipotalamusul acestor animale există doi centri, responsabili fiecare cu reglarea temperaturii corpului: un centru termolitic – responsabil cu asigurarea pierderii de căldură a organismului, situat în hipotalamusul anterior, și un alt centru termogenic, responsabil cu producerea și păstrarea căldurii în organism, situat în hipotalamusul posteior.
Activitatea celor doi centri hipotalamici este reflex necondiționată, declanșată de modificările de temperatură ale sângelui, înregistrată la nivelul termoreceptorilor periferici. Creșterea temperaturii sângelui este stimul evocator pentru cuplarea centrului termolitic – cu efecte de accelerarea ritmului respirator, transpirație (vasodilatație cutanată); scăderea temperaturii sângelui pentru centrul termogenetic – cu efecte de tremurături musculare (frisoane), vasoconstricție periferică, piloerecție. Sunt reacții necesare pentru pierderea, respectiv pentru generarea sau păstrarea temperaturii din corp.
Este interesantă în mod particular cum această reacție piloerectivă a pielii se produce în fața acțiunii agentului stimulator termic de frig. La om se manifestă prin caracteristca reactivă numită “piele de găină”, de contracție a mușchilor subdermali, realizată pentru a îndesa între ele firele de păr, ca acolo frigul să nu pătrundă, dar care acum la om nu mai există. A rămas doar reacția reflexă. Este deci vorba de o reacție atavică, un atavism reactiv instinctiv, dar care continuă să se producă reflex necondiționat.
Reglarea echilibrului hidric Centrii de reglare a cantității de apă în organism se află localizați la nivelul hipotalamusului. Ei comandă cât din aceasta să fie eliminată prin urină și cât să fie ingerată și repusă la loc din afară. Mecanismul visceral este unul foarte activ, care se află sub comandă neuro-hormonală. Astfel, eliminarea apei se face prin secretarea hormonului antidiuretic, numit deseori și vasopresină – produs neurosecretor de interacțiune cu lobul hipofizei. Acest hormon eliminat în sânge produce intesificarea resorbției apei din lichidul tubilor renali. Prin aceasta se micșorează cantitatea de apă eliminată din corp odată cu urina. Mecanismul care intervine este reflex, destinat să mențină o constantă homeostatică a întregii cantității de apă în organism, unul care gestionează raportul invers proporțional a cantității de urină eliminată și cea de vasopresină secretată și transportată de sânge la tubii renali.
Reglarea activitatii sexuale Aceasta influenta a fost studiată pe o cale cât se poate de simplă: prin distrugerea organului secretor, adică prin castrare – experiențe efectuate cu deosebire pe păsări și mamifere. Efectul constă în diminuarea considerabilă a acuplărilor sexuale cu femelele, dar și a comportamentelor complementare celui sexual, cum sunt cel agresiv – caracteristic manifestat de masculi față de ceilalți masculi. Aplicarea de cristale de propionat de testosteron ușor diluabil în zona centrului hipotalamic al sexualității restabilește îndată comportamentul sexual masculin.
La nivelul hipotalamusului și a conexiunilor sale se detașează vaste rețele neuronale responsabile de reglarea comportamentului normal masculin sau femenin. Ele stabilesc “o stare funcțională de bază” femenină sau masculină. Astfel, dacă într-o perioadă timpurie scurtă critică respectivele rețele ajung cumva atinse sau însemnate de secreții naturale sau artificial iduse de hormoni de sex opus, ele se vor sensibiliza sau “obliga” pentru dezvoltarea unor corespunzătoare comportamente deviante. Acest efect al secrețiilor hormonale dintr-o perioadă timpurie este analog cu ceea ce doar pe plan comportamental fenomenul de învățare invățare impregnată îl are asupra dezvoltării ulterioare a comportamentului. În cazul de față s-ar putea vorbi efectiv de o “impegnare hormonală”.
Reglarea activității viscerelor Excitarea hipotalamusului pe partea posterior-laterală cauzează tahicardie, vasoconstricție, hipertensiune arterială; excitarea hipotalamusului anterior produce scăderea tensiunii arteriale și a debitului sanguin. Este un mecanism care reprezintă o parte a reglării homeostatice neuropsihice, în care sunt implicate și alte structuri paloecefalice. Este un mecanism implicat în controlul travaliului fizic.
Reglarea activității glandelor endocrine O activitate reglatorie trofică realizată prin adenohipofiză, care, la rândul ei reglează activitatea mai multor alte glande endocrine. Neurohormonii hipotalamici sunt transportați la adenohipofiză pe cale sanguină prin sistemul port hipofizar; de asemenea, produsele neuro-secretoare ale hipotalmusului transmit două categorii de informații la adenohipofiză: stimulative pentru secreție și neurosecretorii inhibitori ai secrețiilor.
Reglarea comportamentului agonistic și de apărare Din această categorie fac parte activitățile agresive și de apărare – cum sunt cele de luptă, posturile de frică, tremurat, fugă, sunt asociate intim cu activitatea nervilor periferici simpatici și parasimpatici. Functia reglatoare defensiva este rezultatul interactiunii cu o vastă rețea de conexiuni cu ceilalți centri mezencefalici. Pe de altă parte, funcția devensivă a comenzilor hipotalamice rezultă din intercațiune cu sistemul limbic și scoarța cerebrală.
Reglarea comportamentului emoțional În ordinea comportamentelor dependente de activitatea reglatoare a hipotalamusului se înscriu și cele emoționale. Deși activitățile emoționale în sine sunt mult prea complexe, pentru ca reglarea lor să fie reductibilă doar la cea a acestui singur organ neurosecretor. Idee ce poate fi acceptată măcar ca ipoteză de lucru, ca formă primară de manifestare a emoției, a ceea ce la vremea respetivă Darwin a descris la acea vreme ca expresivitate emoțională la om și la animale și de nimeni de atunci contrazisă.
4. Sistemul limbic și activitatea sa reglatoare
Încă din antichitate mulți filozofi au susținut că plăcerea reprezintă scopul suprem al vieții, că toate activitățile sunt motivate ca să urmeze calea plăcerii sau să evite suferințele. Principiul plăcerii reprezintă postulatul psihanalitic de bază a teoriei psihanalitice freudiene de explicare a motivației umane. În acord cu acest principiu impulsurile noastre ajung controlate de un sine, ca un element intermediar dintre nevoile organismului și acțiunile mediului înconjurător. Un “sine” care care a ajuns localizat la nivelul formațiunilor paleocefalice ale creierului, unul care este acceptat și de cei care deși nu sunt freudieni admit că plăcerea și suferința au funcții motivaționale de bază.
Sistemul limbic reprezintă o formațiune paleocefalică cu funcții încă greu accesibile cu metodele și tehnicile neurofiziologiei clasice, parțial adecvate să explice semnificația integrativă psihică superioară a centrilor nervoși ce acționează la acest nivel, în cuprinderea dinamicii variate asigurate comportamentului. Aici se află locul realizării unor conexiuni complexe, atât cu celelalte stucturi învecinate sau cu cele aflate la etajele inferioare ale nevraxului, cu deosebire cu cei cu funcții vitale din bulb, dar și cu cele din scoarța cerebrală. Intervenția acestora își păsrează caracterul reflex necondiționat, cu deosebirea că structurile reactive rezultate sunt debarasate de rigidiatea “pre-formată” proprie acțiunilor aflate la etajele inferioare ale nevraxului. Apare pur și simplu o apetență pentru a le antrena în lucru.
Permite acest lucru arhitectura lor organizatorică, care deși de sorginte paleocefalică, dovedește deschidere largă spre a cuprinde cele mai diferite categorii de agenți stimulatori, pe care să-i subordoneze întocmai “logicii” naturale a inteligenței, a unei superioare instinctului, care deseori și la om este departe de cea a rațiunii. Prin ce, de exemplu, un miros sau un gust de hrană devine plăcut și atractiv (sau respingător), ține deja de o asemenea “logică”, chiar dacă este importantă doar pentru o nevoie organică primară. În acest spirit pot fi reinterpretate multe din rezultatele investigațiile neurofiziologice realizate până acum. Acest nivel superior de organizare a activității conferă proprietăți sensibile și de atractive activității, care pot fi puse în evidență în:
Reglarea activității olfactive. Timp de peste 50 de ani s-a crezut că sistemul limbic răspunde de funcția sensibilității olfactive. Formele cele mai primare de “plăcere” au fost considerate a fi cele de natură odorifică. Numeroase cercetări experimentale mai recente au venit să probeze contrariul. Au fost aduse în acest sens următoarele argumente.
Reglarea activității somato-motorii Pentru punerea în evidență a influenței structurilor limbice asupra activității mușchilor somatici metodele și tehnicile clasice s-au dovedit neadecvate. Totuși rezultatele au pus în evidență unele aspecte interesante privind:
evocarea unor reacții motoare active care pot avea o tentă afectivă primară la stimularea electrică a hipocampului, a cortexului piriform, a nuceleului amigdalian ș.a. – cum sunt cele de lins, masticație, deglutiție;
reducerea serioasă a activității motorii globale la stimularea gyrusului cinguli, a girului piriform, a hipocampului și a amigdalei
producerea de reacții motoare de paralizie la distrugerea nucleilor amigdalieni, cu efecte de placiditate afectivă totală.
Reglarea funcțiilor vegetative. Sistemul limbic își exercită funcțiile sale reglatoare în strânsă legătură cu hipotalamusul. Aceasta iese în evidență cu deosebire în reglarea funcțiilor vegetative, a tuturor organelor și viscerelor (inimă, plămâni, organe digestive). Relațiile sunt de interacțiune bilaterală, unde hipotalamusul exercită o influență continuă, în timp ce sistemul limbic intervine cu deosebire în generarea unor stări subiective de emoție profundă.
Reglarea aportului alimentar Este o funcție exercitată prin legăturile bilaterale cu hipotalamusul și cu suprarenalele. Scăderea aportului elimentar pentru procesele metabolice din organism dă naștere stării de apetență pentru dezvoltarea unor comportamente ingestive, pentru satisfacere nevoi de hrană. Dincolo de aceasta se mai suprapune și satisfacția plăcută sau neplăcută a consumului acestei hrane, preferința pentru o anumită hrană și nu alte, stări al căror loc de generare este sistemul limbic. Toate acestea sunt cuntificabile la nivelul reacțiilor vegetative și consum ale hranei.
Reglarea activității atentive Sistemul limbic conlucrează strâns cu formațiunea reticulată în elaborarea atenției. Este o interacțiune reglatoare care în vederea calitatea informației care îndreaptă atenția și concentrarea cu care acest lucru se întâmplă. Neurofiziologic s-a demonstrat că stimularea girului cingulat și a hipocampului determină o reacție de alertă, animalele urmăresc cu insistență obiectele care le-au apărut în câmul vizual, producând un efect caraceristic de reacție magnetică vizuală.
Reglarea activității emoționale S-a procedat de descrierea funcției reglatoare a funcțiilor emoționale a sistemului limbic în condițiile în care s-au păstrat aceleași metodele și tehnicile neurofiziologice (a); în condițiile în care ca parametrii ai stării subiective emoționale s-au păstrat cei de furie, frică, plăcere, neplăcere, tristețe ș.a. S-a făcut totodată distincție dintre propriu-zisa expresie emoțională (darwiniană) și experiența sau sentimentul emoțional. Mecanismul propus de Papez a fost al unui circuit hipocamp-corpi mamilari-talamus. O ipoteză susținută și de mulți alți cercetători. Expresivitatea emoțională se manifestă prin reacții somato-motorii, vegetative și endocrine, sesizabile actografic iar experiența emoțională constă dintr-o anume stare evidențiabilă prin metoda chestionarelor, exprimabilă verbal etc.
Reglarea activității motivaționale, de întărire și de autoîntărire. Sistemul limbic este considerat responsabil pentru mecanismele motivaționale și energetice ale comportamentului. Pentru explicarea acestei funcții fiziologii folosesc încă insuficient de precis diverși termeni ca motivație, impuls, drive, uneori cu sens interschimbabili. S-a încercat în acest sens valorificarea contribuțiilor realizate în etologie, luând ca punct de plecare comportamentele “în gol” sau vacuumatice, cele de strămutare, a căror origine a fost căutată la nivelul sistemului limbic.
Reglarea activității mnezice. Fapt susținut de o serie de date cu bolnavi cu intervenții neurochirurgicale la acest nivel. Efectele sunt fie de dispariție a tuturor amintirilor, fie de apariție a unora dintr-un trecut ontogenetic îndepărtat. Rol important îl are “circuitul Papez”. Sistemul limbic intervine atât în stocarea, cât și în filtrarea a ceea ce s-a stocat în memorie.
VII. INTELIGENȚA ȘI CONTROLUL NEOCEFALIC AL ACTIVITĂȚILOR INSTUMENTAL COGNITIVE
Dezvoltarea filogenetica a scoartei cerebrale a fost concomitenta cu n[rirea capacitati de articulare si organizare a activitatilor psihice, fundamentul redimensionarii plasticitatii comportamentale ca proprietate distincta a intregului sistem viu. Disponibilitatilor reactive „interiorizate” li se supraadauga aici cele „instrumentalizate”, de control superior atat asupra indemanarii actelor senzorio-motorii, cat si asupra acelora care se pot de aici inalta intr-un plan superior unde operatiile mentale cu semnificatia lucrurilor reflectate isi dobandeste propria sa autonomie. Scoarta cerebrala cu conexiunile sale reprezinta partea neocefalica a creierului, locul in care demonii se gasesc la ei acasa, ca sa proceseze semnificatia lucrurilor reflectate. Acesta debutează cu receptarea si proiectarea corticala a celui mai banal agent stimulator, pentru a sfarsi cu reprezentarea in „ariile de asociatie” a semnificatiei semantice acestora. O asemenea disponibilitate reactiva devine atributul cu care conduitele inteligente realizeaza reflectarea, cu care organismul de cunoastere poate inalta activitatea pe un plan superior de integrare adapttiva la mediu.
1. Scoarța cerebrală (Cortex cerebri) – elemente de neuro-anatomie funcțională
Cortexul cerebral apare pentru prima dată la batracieni și atinge cel mai înalt grad de dezvoltare la om. Aici ajunge să se distingă embriogenetic doar în cea de a șasea lună a veții prenatale, când apare în forma unui strat de substanță neuronală cenușie, care acoperă cele două emisfere cerebrale.
Din punct de vedere al evoluției filogenetice a scoaței cerebrale, la mamifere aceasta a fost împărțită în trei segmente distincte: paleocortexul – reprezentat de scoarța olfactivă; arhicortexul – reprezentat de hipocamp; și neocortexul – reprezentat de suprafața externă a emisferelor cerebrale. Peleocortexul și arhicortexul conțin cca. 1-3 miliarde din celulele creierului și ocupă doar 1/12 din această suprafață, fiind denumit și alocortex, pe când neocortexul ocupă restul celor 11/12 părți din suprafața sa. Suprafața totală a cortexului cerebral a fost estimată între 2200-2850 cm², volumul între 300-500 cm³ și grosimea între 1,5-4,5 mm.
Alte măsurători citologice relevă complexitatea activității neuronale a cortexului cerebral. Astfel s-a determinat că din cele 17 miliarde de celule nervoase ale întregului creier, 12-15 miliarde se găsesc în scoarța cerebrală (după unii autori mult mai puține, doar cca 2,6 miliarde). Celulele gliale sunt în număr de 50 de miliarde Dispunerea celulelor neuronale este stratificată neuniform. Hubbel și Wiesel (cf. Dănăilă și Golu) au cunatificat că o coloană de elemente neuronale de cca 1 mm², pe o lungime de 2,5 mm poate conține mai mult de 100.000 de elemente neuronale, compusă din 66 % celule piramidale și restul de neuroni stelați, unde se află un număr de 3 x 109 sinapse. Fiecărui neuron piramidal îi revin aproximativ 60.000 de sinapse și conexiuni cu alte 600 celule nervoase (Cragg 1976 cf. Dănăilă. ). În aria striată a cortexului cerebral se află concentrați aproximativ 1/10 din totalul de neuroni corticali. Dendritele unui singur neuron pot, la rândul lor, să se conecteze cu alte 2000-4000 de celule neuronale, iar o fibră aferentă poate da ramificații la peste 5000 de celule corticale. În anumite arii corticale, cum este cea vizuală, numărul de neuronin este 2,5 ori mai mare decât în alte arii.
Multitudinea de celule neuronale și funcțiile lor a fost analizată din două perspective diferite: molar și molecular. Din perspectivă moleculară s-a apreciat o dispunere a unităților celulare pe coloane și module. Coloanele identificate sunt așezate vertical cu suprafața cortexului, sunt de cca 3 mm lungime și de 0,50 și 1 mm grosime. Din ce în ce mai mulți specialiști consideră aceste coloane reprezentă entități anatomice distincte, pe seama cărora pot fi puse unele funcții cvasi-distincte. Astfel de unități asigură legătura dintre coloane și structurile sistemului limbic, au fost identificate și în cortexul vizual – pe seama lor fiind puse producerea unor fenomene perceptive, decisive în realizarea memorării, pentru care au fost denumiți “demoni cognitivi”.
În ceea ce privește analiza molară, ea este practicată în clinici, cu pacienți care au suportat accidente craniene. În urma unor astfel de interventii indivizii suporta efectele afectarii unor părți bine delimitate din creier. În final se pot face aprecieri cantitative si calitative asupra gradului de afectare a reflectarilor, asupra masurii in care ajung cumva afectati demonii procesarilor “superioare”. O descoperire interesanta in acest sens a fost aceea a constatării că cele două emisfere nu deservesc la fel funcțiile psihice, ca acestea au o anumita autonomie functionala una in raport cu cealalta. Astfel, în timp ce fiecare emisferă controlează capacitățile senzoriale și motoare în emisfera opusă de corp, una dintre ele rămâne dominantă: o asemenea dominare este determinată de cum individul este stângaci sau dreptaci. Molar funcțiile corespunzatoare cognitive au putut fi raportate la structuri morfologic fine distincte ale cortexului cerebral, unde activitatea centrilor și a conexiunilor este reprezentativă pentru exercitarea locală a plasticității comportamentale.
1.1. Implicarea centrilor și căilor aferente în reflectarea senzorială
Centrii și căile neocefalice aferente se referă la suportul neuronal al sistemului senzorial propriu diferitelor modalități senzoriale, care compun calea directă sau “lemniscală” aferentă sau corticopetă. Ea este formată din cel puțin trei neuroni. Primul se referă la axonii primari ai celulelor unipolare sau bipolare ale receptorilor, care sinapsează cu neuronii de ordin secund din sistemul segmental local lemniscal sau extralemniscal. Fibrele lemniscale de ordin secund se termină în releele nucleilor talamici. Iar de aici se stabilesc relații sinaptice cu neuronii de ordin terț, al căror axon ajunge să se proiecteze în scoarța cerebrală. O asemenea cale aferentă este formată din fibre bine milelinizate, de diametru crescut, topografic cu organizare distinctă, care conduc impulsul cu viteză crescută. Cele mai studiate sisteme de transmitere și de proiectare corticală se referă la cel somatic, vizual și cel auditiv.
1.2. Rolul centrilor și căilor somatice corticopete în reflectare
După părerea unui mare număr de autori (Herrick, Bishop, Alport ș.a.), coloana lemniscală dorsală și medială a sistemului somestezic este un produs de achiziție recent, propriu doar mamiferelor, el fiind absent la vertebratele inferioare, la cele fără cortex. Înregistrările cu microelectrozi au demonstrat că unități celulare singulare în complexul nuclear ventrobazal răspund de acținea agenților stimulatori aplicați în zone bine circumscrise ale pielii. Aceștia pot să varieze în mărime, de la câțiva milimetri pătrați în părțile distale ale membrelor, la câțiva centimetri în zona trunchiului. Sunt circuite care trec prin talamus și-și proiectează cortical mesajele specifice respectivei modalități senzoriale.
Studiile de cartare electrofiziologică a suprafeței cortexului au indicat diferențe filogenetice interesante în ceea ce privește reprezentarea corporală în complexul nuclear ventrobazal la numeroase specii de mamifere (cf. Rosee și Mountcastle): la iepuri, de exemplu, reprezentarea lemniscală este aproape în exclusivitate restrânsă la zona feței (în particular la gură), cu reprezentare minimală a membrelor și a trunchiului; la pisică, deja membrele sunt mult mai proeminent reprezentate, iar la primate – la maimuță, membrele și degetele chiar au o largă reprezentare. Aceste rezultate aduc suport în favoarea unei ipotezei în acord cu care funcția discriminativă tactilă, ca și activitatea manipulativă tactilă se raportează la aceste căi somatice directe corticopete. Reprezentarea preferențială a regiunii feței la mamifererele inferioare poate fi, de asemenea, legată de faptul că la aceste specii de animale gura este și organul central de manipulare, în timp ce aceași funcție la mamiferele superioare este înmânată progresiv brațelor și degetelor, cărora le revin din acel moment tot mai multe funcții discriminative.
Forma reprezentării corticale a corpului diferă de la o specie de animal la alta, fiind “distorsionată” în raport cu însemnătatea specifică a părții din corp sau a organului tactil implicat în funcția de de manipulare.
1.3. Centrii și căile corticopete directe în reflectarea vizuala
Cea mai mare parte a informațiilor noastre despre mediul înconjurător sunt obținute pe calea modalității senzoriale vizuale. Așa se face că aproape jumătate din acest neocortex este implicat în procesarea informației vizuale. Semnalele luminoase prelucrate de modalitatea senzorială vizuală cuprind undele electromagnetice între 440-810 nm, între spectrul de ultraviolete și infraroșu. Între aceste limite acțiunea agenților cu aceste proprietăți fizice sunt văzute, cauzează necesara activitate fotochimică la nivelul receptorilor pentru a declanșa un potențial de acțiune, care să fie transmis spre prelucrare sau procesare pe căile corticopete în scoarța cerebrală. Acest lucru are loc la nivelul retinei.
Conurile și bastonașele (cca 120 de milioane) de pe suprafața retinei reprezintă receptorii fotosensibili pentru lumină. Aici începe procesarea imaginii vizuale clare provenite din mediul extern, proiectată prin impulsurile neuronale. Aceste fibre optice cu prag de sensibilitate ridicat reprezintă calea extralemniscală a sistemului vizual care nu au proiecție directă în cortexul striat, dar care au o interconectare majoră cu formațiunea reticulată. Prin contrast, fibrele cu proveniență filogenetică mai recentă, au o lărgime mai mare în diametru, asigură o conducere foarte rapidă, care se termină în nucleul geniculat lateral, din care releu ajung în aria striată a lobului occipital.
Studii de anatomie și de cartare electrofiziologică au stabilit existența unei topografii extrinseci a retinei în nucleii geniculați laterali și pe suprafața striată a cortexului. Reprezentarea corticală a porțiunii centrale foveale a retinei este exagerată în raport partea sa periferică. Granit a înserat microelectrozi în retină și a constatat că în cazul în care retina este stimulată cu lumină difuză, intră în funcțiune unii neuroni răspunzători de începutul stimulării (unități “on”) și alți neuroni la terminarea stimulării (neuroni “off”). Rezultate confirmate și de alți cercetători cu lumină reflectată (Kuffer), evidențiindu-se că unii sunt de luminozitate, alții de întunecime.
Prin contrast cu ceea ce se întâmpă la nivelul relațiilor dintre nucleul geniculat lateral și retină, unitățile neuronale din cortexul striat, de mărime variabilă, lucrează independent de fondul antagonist de stimulare. Astfel, s-a apreciat că unitățile celulare corticale sunt sensibile nu atât de la gradul de luminozitate a spoturilor luminoase folosite, ci la proprietățile lor stimulative, de a fi de o anumită mărime, culoare, orientare sau mișcare. Deci s-a reușit la acest nivel distingerea unor câmpuri de proiecție “simple” de altele “complexe”.. Anumite celule din câmpul complex pot fi activate de o anumită orientare a stimulilor, chiar când sunt proiectați din părți diferite din retină.
2. Rolul ariilor neocefalice de asociere
Termenul de “centrii de asociație” a fost introdus de Flechsig în 1876, care l-a folosit pentru a denumi cu el ariile largi din cortex din care lipsește orice proiecție talamică majoră, arie care din punct de vedere al mielinizării celulelor nervoase, cunoaște o dezvoltare postnatală îndelungată. De asemenea, ariile de asociație pot să difere citoarhitectonic de restul ariilor corticale, pe de o parte de cele de proiecție granulară senzorială, precum și de cele de proiecție piramidală motoare pe de altă parte. Neurofiziologii au invocat aici și alte diverse criterii morfologice de distingere. La ele însă se poate adăuga un altul, filogenetic, în acord cu care ariile de asociație au demonstrat o progresivă creștere în filogeneza mamiferelor. Adică, câmpul de asociere posterior, care înconjoară aria de proiecție senzorială, ca și câmpul frontal de asociere al regiunii motoare este virtual nonexistent la mamiferele inferioare (la insectivore) și devine tot mai întins la mamiferele superioare.
Termenul de “arie asociativă” mai are și conotație psihologică, în această direcție fiind îndreptate căutările după funcțiile integrative și de asociație “superioare”. Foarte multe teme de cercetare au fost îndreptate în această direcție în ultimul secol: deși datele acumulate nu susțin în aceași măsură funcțiile asociative scontate a fi aaici găsit. Din perspectiva vechii psihologii s-a crezut că în aceste arii sălăjuiesc propriu-zise “superioare”; ori cercetările sugerea identificarea unor funcții mult mai greu specificabile, de inteligență perceptuală, de control al îndemânărilor etc.
2.1. Testarea funcțiilor “superioare”
Studierea funcțiilor “superioare” ale ariilor de asociație s-a făcut plecându-se de la postulatul în acord cu care aici s-ar afla locul unde acestea se procesează. În consecință s-a căutat după acele teste care să pună în evidență performanțele de “inteligență”, cele rezultate din ablarea sau deteriorarea diverselor arii asociative. S-a început cu testele de discriminare senzorială pe animale. Subiecții de experiență au fost confruntați cu obiecte de formă, culoare, mărime … diferită, pentru ca ulterior să fie recompensați (de regulă cu hrană sau apă) pentru alegerea corectă arbitrar stabilită a unuia dintre ele. Pe baza aplicării acestor teste se putea aprecia asupra acuității recpetive, ca și asupra abilităților de învățare ale animalelor. “Corectitudinea” răspunsului trebuia învățată, ea fiind recompensată condiționant, în raport cu “incorectitudinea” altor stimuli aplicați la întâmplare. De exemplu, testul folosit a fost acela de a alege între un triunghi și un pătrat, prima alegere fiind corectă doar dacă tringhiul apare pe un fond verde; la fel doatr dacă apare pătratul pe un fond roșu.
Cu ocazia expunerii animalelor la o diversitate cât mai mare de situații alternative “incorecte”, printre care sunt presărate la întâmplare doar unele corecte, se poate cuantifica asupra elborării în timp a unor așa-zise set-uri de învățare (Harlow), o primă expresie a unei astfel de disponibilități “superioare” de procesare a informațiilor. Iar alternativele sunt multiple (de inversare a fondului în raport cu forma, de a introduce elemente temporale, unele de îndemânare motoare etc.) în care se pot crea și alte situații experimentale problematice, care să testeze această facultate “superioară” localizată în ariile de asociație corticală. Metoda este adecvată pentru testarea abilităților de a performa discriminări vizuale, a implicării coordonărilor motorii, de reflectare a relațiilor configurale dintre obiectele perceptute, dintre semnele acestora etc.
2. 2. Rolul ariilor de asociație posterioare
Cercetătorii au acordat o însemnătate aparte proximităților ariilor asociative din zona corticală prestriată – care la primate este descrisă ca fiind ariile 18 și 19 al lobului occipital al cortexului. De mai mulți ani s-a tot presupus că această zonă asociativă are un rol aparte în reflectarea “psihică vizuală” (Lashley, Chow, Ropelle ș.a). O asemeena teorie a fost testată prin numeroase experiențe de ablarea bilaterală a acestei arii prestriate la maimuțe. Rezultatele au demonstrat însă doar o afectarea slabă sau chiar nulă a capacității de discriminare vizuală a diferențelor de strălucire, de culoare, a diferențelor de tipare de răspunsuri de acest fel. Dimpotrivă, alți cercetători au susținut cu experiențelor lor contrariul, că în aceste preparate experimentale este afectată discriminarea culorii și a tiparelor; la pisici se produc alterări medii și severe pentru discriminările vizuale, în reușita efectuării unor sarcini de ocolire. Ceea ce în sine probează o ambiguitate a însemnătății ariilor asociative prestriate în realizarea discriminărilor.
Alte studii au fost inițiate pentru a demonstra efectuarea acelorași discriminări vizuale, dependent de afectarea experimentală a ariilor asociative infratemporale. Se cunoaște că ablarea lobului temporal cauzează, prinre alte deficiențe, și pe aceea a unei “orbiri psihice” (Klüver și Bucy) sau pierderea capacității de recunoaștere vizuală a obiectelor, dar fără a se produce și o deteriorare a perceperii acuității acestora. În studii ulterioare s-a demonstrat că acest deficit poate fi cauzat prin distrugerea girului temporal inferior. Ablările produc amnezie pentru culorile și tiparele învățate, deși animalelor au condiții să reînvețe discriminarea anterior dobândită. Deficitele privesc sensibilitatea vizuală, fără a fi însă afectate discriminarea somestezică sau ale reacției la timp. În orice caz, astfel de deficiențe nu se mai constată la ablarea cortexului parietal sau a lobului temporal.
2.3. Rolul ariilor de asociație frontale
S-a susținut multă vreme că ariile frontale sau cortexul anterior este implicat în mod deosebit în medierea neuronală a funcțiilor psihice “superioare”. Această convingere nu a avut însă la bază date experimentale, dar poate fi totuși susținută de dovezi filogenetice: de faptul că acest cortex frontal anatomic virtual nu există la mamiferele inferioare și este foarte dezvoltat la om. Printre primii cercetători care a studiat fenomenul a fost Jacobsen. Acesta raportează că extirparea bilaterală a cortexului frontal la maimuțe nu produce amnezie pentru discriminările învățate mai înainte, nici pentru îndemânările anterior bine însușite. Totuși aceste intervenții cauzează însă reducerea performanțelor la sarcinile expuse în serie, ca și la cele cu probleme de emiterea de reacții cu întârziere. S-a mai notat la aceste animale o creștere a nivelului de activitate (hiperactivitate), o mai puternică distractibilitate de la efectuarea sarcinilor, ca și stereotipie comportamentală generală. Sunt deficite care se adună într-un simtom care au lipsit anterior efectuării extirpărilor din regiunile premotorii, temporale sau parientale.
Deteriorările de performanțe constatate la sarcinile cu răspunsuri la întârziere a fost confirmată de numeroși cercetători, originea acestuia s-a presupus că se află în arii frontale mediiu laterale extirpate. Leziunile din regiunile frontal mediale nu produc astfel de deficiențe la testul cu răspunsuri cu întârziere. Deși constatata reducere de performanță la testul cu răspuns la întârziere – consecință a ablării ariilor frontale, puțini cercetători au urmărit cum acesta se poate ameliora după 2-3 ani de la operație. De asemenea, n-a fost suficient de verificat dacă în timp se produce o ameliorare și a celorlalte elemente simtomatice, a celor de distractibilitate generală, a testului cu răspuns la întârziere ș.a.
3. Rolul centrilor și căilor eferente in reflectare
La mamifere există o cale eferentă directă de la cortex la nucleii bulbari și cei spinali motori, reprezentat de tractul piramidal corticospinal. Asemenea tracturi piramidale de la cortexul motor nu se găsesc la reptile și la păsări. La mamifere există o arie corticală foarte slab conturată, cu reprezentarea feței și a membrelor anterioare, mai puțin a celor inferioare; la marsupiale există în conturare un cortex senzorio-motor de reprezentare a părții feței și slabă a restului ariilor corpului. Chiar la unele mamifere placentare, cum sunt ungulatele, unde se poate identifica o reprezentare corticală extinsă a feței în cortexul anterior, cele corespunzătoare membrelor sunt insuficient conturate, cu un prag mai sensibil pentru cele posterioare. La mamiferele superioare, cum sunt carnivorele, aria corticală motoare este bine conturată, la fel cele de comandă a răspunsurilor motoare ale membrelor. Culmea de diferențiere a ariei motoare este atinsă la primate, unde cortexul motor se situează în partea frontală a cortexului. La acest nivel avem de a face cu o reprezentare inversată a musculaturii corpului, similar cu cel prezent în cortexul senzorial al receptorilor somatici. În plus, la acest nivel există arii distincte de reprezentare discretă a degetelor membrelor.
Tractul piramidal demonstrează o evoluție graduală similară cu creșterea excitabilității cortexului motor. Din întreaga arie a cordonului cervical, de exemplu, tractul piramidal ocupă 3,6 % la oposum, 4,8 % la elefant, 6,7 % la câine, 20 % la maimuță și 30 % la om. La șoarece s-au identificat cca. 32.000 tracturi de fibre piramidale, pe când la om există cca 1 milion de astfel de fibre.
Aceeași devenire și de implicare progresivă a tractului piramidal a fost observată și pe linie ontogenetică. Primele zile postoperatorii după demicorticare, pisicile și câinii pot să se îndrepte spre ceva, deși ei dovedesc un tonus postural și de mișcare anormale, dar care în timp dispar. Deși pisicile cărora li s-au distrus bilateral căile piramidale vor fi incapabile să execute mișcări de îndemânare, cățărare. Alterarea cortexului motor are consecințe dramatice la maimuță. Afectarea cortexului este incomparabil mai severă dacă are loc într-o perioadă ontogenetică târzie decât dacă are loc în copilărie. Cum acesta se produce similar la alte specii de animale, depinde cu deosebire de organul motor care este implicat în asigurarea mișcării, cu care-și exercită îndmânarea dobândită.
Cortexul servește ca o instanță de comandă supraordonată a mișcărilor, care asigură menținerea staturii și comanda mișcărilor îndemânatice. Opinii controversate se leagă în continuare dacă cortexul motor “gândește prin mișcări sau prin mușchi”.
În concluzie, pe baza datelor reproduse se poate aprecia că neocefalul, cu căile sale lemniscale și extralemniscale, talamice și subtalamice, este implicat în exercitarea a două principale funcțiuni: reținerea informațiilor asupra lumii externe și în executarea de mișcări tot mai îndemânatice, ambele definind sensul instrumentalizării cognitive și conative a comportamentului. Cu acest punct de plecare debutează dezvoltarea unor acțiuni complexe, de plasare a activității pe trasee spațio-temporale tot mai ample – caracteristice acțiunilor aparținând inteligenței; ele diferă esențialmente de actele a căror “gestiune” este asigurată de centrii și căile care se închid la nivel subcortical.
4. Cateva consideratii asupra consecintelor psihologice a intervențiilor neurochirurgicale
Postura de “ucenici vrăjitori” în care viața i-a pus pe neurochiruri este plină de consecințe privind evoluția filogenetică și ontogenetică a vieții psihice. Fără a pune pune vre-un moment la îndoială cauza deotologică a intervenției acestora pe creierele oamenilor sau experimental pe cele ale animalelor, aceștia în ipostaza următoare ajung în situația de “stăpâni” clapetele (organice) de producere însăși a vieții psihice. Problema interdisciplinarității psihologiei cu neuchirurgia prezintă un ineres bilateral. Un jalon de referință l-a reprezentat conferința de neurologie desfășurată la Londra în anul 1935. Acolo doi cercetători, Jacobsen și Fulton au prezentat o comunicare legată de obținerea unor efecte amelioratorii a nevrozelor a doi cimpanzei realizată prin extirparea chirurgicală a celor doi lobi frontali. Nevroza era un produs “preparat” psihologic, reprezentativ pentru numeroase stări maladive obsesive și memlancolice de la oameni; eliminarea acestei stări era rezultatul unei intervenții chirurgicale pe creier. Procedeul de eliminare a lobilor prefrontali era metoda neurochirurgicală, prin care aceste stări trebuiau să fie eliminate. Procedeul consta din secționarea unor fibre care leagă acești lobi frontali de alte zone ale creierului. Instrumentul a fost numit leucoton, care era introdus printr-o mică deschizătură în cutia craniană. S-a detașat astfel o linie investigativă distinctă, care în scurt timp a pus stăpânire pe lumea neurochirurgilor. Drept urmare, de atunci s-au făcut sute de mii de astefel de intervenții pe creier. Neurochirurgului Walter Freeman acest gen de investigații și intervenții i-a adus recunoașterea și în 1949 activitatea sa a fost încununată cu acordarea Premiului Nobel pentru medicină.
Din păcate acestă linie investigativă ulterior a început să se dilueze. Cauza ? Consecințele psihologice aui scos la iveală imperfecțiunea metodei neurochirurgicale propuse. Până la urmă metoda lobotomiei aplicată pe lobii frontali a fost aproape părăsită. Nu în ceea ce privește aplicare ei în intervenții asupra sistemului neuronal limbic. Acesta se află în zunele superioare ale nevraxului, la baza encefalului, cu responsabilitate în producerea și susținerea unor stări afective, de furie, agresivitate ș.a. Amigdalotomii interesante au fost efectuate de A. Kling și colaboratorii săi asupra unor maimuțe în stare de semilibertate. Efectele au fost în mod egal pozitive și negative: pozitiv a fost că maimuțele dintrodată a devenit mai puțin agresive și mai prietenoase față de oameni; negativ s-a constatat apariția unor stări comportamentale de confuzie, de teamă față de congeneri când acestora li s-a dat drumul în libertate alături de semeni. Viața lor socială față de semeni a devenit imposibilă, deveind niște ființe asociale și izolate.
Metoda amigdalotomiei a fost însă reținută ca interesantă. Ea se practivă după o mult mai discretă icizie, pri introducerea unui microelectrod până la nivelul sistemului limbic.Respectivul electrod în momentul următor arde zona din jurul zonei. Intervenția nu este dureroasă. Efectele sunt bine conturate. Tocmai de aceea a fost propusă pentru a fi aplicată asupra oamenilor, în particular asupra unor categorii de oameni cu probleme speciale de comportament, cum sunt deținuții cu infracțiuni foarte grave. Acest lucru a fost propus de procurorul statului California, care a cerut ca să fie aplicat tuturor criminalilor violenți din penitenciarul statului. S-a început aplicarea doar la un singur deținut, practic “păcălit” în detenție ca să-și dea acordul, pentru că pe urmă va putea fi eliberat. Urmare a inervenție s-a iscat un mare scandal. Intervenția a mai fost repetată în cazul unui alt subiect, inginer de meserie. După operație la acesta au apărut stări de confuzie și delir, omul devenind ncapabil să mai desfășoare o activitate productivă. Respitalizat din cauza comportamentului său bizar, acesta a fost văzut plimbându-se pe aleile spitalului cu capul acoperit cu pungi de plastic, cu ziare sau cârpe, comportament pe care-l explica prin teama de a nu-I mai fi distruse și alte părți din creier. Ulterior restricțiile juridice institute împtriva aplicării amigdalotoiei pe oameni s-au înmulțit. Adică s-a dres pe o parte și s-a stricat mult ma mult pe altă parte. Au fost totuși și reușite, ca acele ale lui R. Sperry și a colaboratorilor săi de la Institutul de Științe ale statului California.
O altă categorie de investigații psihoneurochirurgicale a fost îndreptată asupra zonelor comisurale iar intervenției i s-a dat denumirea de comisurotomie. Inițierea acestei linii investigative s-a realizat în 1952, autorii săi fiind R. Myers și R. Sparry. Ipoteza lor de lucru a fost că două jumătăți de encefal dacă ar putea fi separate, ele ar funcționa ca două creiere distincte. Pentru ducerea la capăt a acestei ipoteze ei au procedat la separarea chirurgicală a celor două encefale la nivelul chiasmei optice. Subiecții lor de studiu inițial au fost pisicile, pe urmă cercetările au fost extinse pe maimuțe și în cele din urmă pe om. Primele rezultate au fost încurajatoare, reușind să demonstreze că cele două creiere pot să învețe separat. De exemplu, pusă fiind pisica să învețe o situație simplă de rezolvare de probleme, când ochiul stâng al acesteia era acoperit; și aceași situație problematică reprodusă când ochiul drept este cel acoperit face ca învățarea să o ia de la capăt. Cauza ? Ceea ce a învățat cu ochiul stâng nu mai este reproductibil pentru a fi folosit cu ochiul drept.
VIII. FINALITATEA HOMEOSTATICĂ NEUROPSIHICĂ ȘI ÎNALTA PERFORMANȚĂ
Fiecare instanta a nevraxului si circuitele sale evocat mai sus are menirea sa aseze baza sau acele “caramizi “ de support pentru edificarea comportamentului, pentru definirea edificarea constructiei intregului system psihic. Nici una insa dintre ele n-au un scop sau finalitate in sine, decat daca se pun seviciul mentinerii homeostaziei neuropsihice, care in raportul subiect-obiect, suprapus celui organism-mediu, inseamna sa serveasca cauza aceluiasi principiu al maximei economii energetice, in fapt cauza inaltei performante. Ceea ce poate fi considerat ca debuteaza tot de la rezolvarea problemei ‘drobulului’ de sare sau zahar, de cum acesta este gestionat incepand de la nivelul unitatilor celulelor neuronale, prin toate instantele de evolutie filogenetica a nevraxului, unde trebuie a ajunga in seama unor demoni “buni” de directionare a organismului de cunoastere. Acestia actioneaza la acelasi nivel subconstient si hotaresc asupra destinului individual si social. Directionati “rau” de acesti demoni, incepand de la acelasi nivel celular neuronal evocat mai sus, in loc sa seveasca cauza inaltei performante cauzeaza, “de sus” deteriorarea progrsiva a raportului organism-mediu, cauzeaza hiperpondabilitate, hipertensiune arteriala, ca si alte tulburari pregatitoare pentru instalarea unor factori patogeni de boala distrugatori.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Neuropsihofiziologie Cognitiva Si Evolutiva. Reflectarea Si Celula Nervoasa (ID: 155499)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.