. Consideratii Ecologice Generale Impuse Proceselor Si Tehnologiilor Care Au Loc In Industrie

Cap. 1. Considerații generale

1.1. Prezentare generală a condițiilor ecologice impuse proceselor și tehnologiilor care au loc în industrie

Natura și societatea umană reprezintă sisteme dinamice, ierarhizate sistemic, aflate în procese de dezvoltare, în tranziție perpetuă de la un stadiu la altul, la diferite scări de spațiu și timp. În sistemele naturale, dezvoltarea se desfășoară potrivit legilor naturii, fiind controlată de mecanisme cu retroacțiune, care asigură echilibrul ecologic, iar în sistemele sociale, dezvoltarea este determinată de legile societății, de normele asumate, de comportamentul și mentalitatea comunităților și de tehnologiile diverselor activități umane, necesare perpetuării habitatului. În ultimul deceniu, dezvoltarea suferă o tranziție de stare, urmând a fi înțeleasă și concepută pe termen lung. Proces autoreproductibil, sustenabil, ce se autosusține în timp, acest tip nou de dezvoltare a fost denumită „dezvoltarea durabilă”. Adjectivul „durabil” introduce dezideratul protecției mediului în procesul dezvoltării.

Pentru a se dezvolta și a-și asigura perpetuarea, societățile umane și-au creat tehnologii pentru activitățile de prelucrare a resurselor naturale, realizând prin procese de fabricație produsele necesare unui habitat optim. Trăsătura esențială a relației om – natură este continuă și ascendentă transformare a mediului natural, prin artificializarea acestuia. Ansamblul tehnologiilor și tehnicii materiale create de om în cadrul ecosferei terestre, necesare menținerii activităților umane, reprezintă ceea ce numim „tehnosfere”. În ultimele decenii însă, oamenii au constatat că marea majoritate a tehnologiilor sunt lineare, poluante, energofage, producătoare de deșeuri, funcționând cu randamente reduse și dereglând permanent și progresiv circuitele bio-geo-chimice naturale. Acest efect negativ are loc deoarece, din inerție, tehnologiile s-au autonomizat, determinând instalarea unor mentalități colective tehniciste care au forțat adaptarea societății umane la tehnologiile existente, în loc de a adapta permanent, prin creativitate, tehnologiile la cerințele fezabile ale societății și la menținerea echilibrului ecologic. De aceea, este necesară o atitudine nouă diferită, mai activă față de tehnologie și industrie, care trebuie adaptate mereu noilor cerințe ale viitoarei dezvoltări durabile. Omul poate și trebuie să inventeze noi tehnologii într-un proces perpetuu, înlocuind pe cele vechi, lineare și poluante, cu procese performante, ciclice, care să nu se rezume la un singur produs final, ci să utilizeze cât mai complet materiile prime. Astfel, s-ar crea o nouă tehnosferă, neagresivă față de biosferă.

Tehnica obișnuită ar putea fi înlocuită treptat prin ecotehnică, definită prin reciclări consumuri optime mici pe unitatea de produs și reducere – până la eliminare a reziduurilor și a ratei de poluare. Principiul fundamental al ecotehnicii constă în aplicarea modelului natural în care „nimic nu se pierde, ci totul se transformă”. Avantajele vor fi nu doar ecologice, ci și economice. Tehnologiile trebuie să urmeze calea arătată de știință în general și de ecologie în mod special. Tehnosfera creată de om ar trebui să se dezvolte în armonie și perfectă organicitate cu ecosfera terestră, însușindu-și adaptabilitatea necesară menținerii în limite rezonabile a echilibrului ecologic destinat perpetuării ecosistemelor naturale și antropice.

Industrializarea a determinat urbanizarea deseori forțată, ca procese contemporane interdependente și relativ agresive față de mediu. Neactualizarea permanentă a ciclului de dezvoltare industrial-urbană cu revoluția tehnico-științifică a condus la insuficienta și inconsecventa utilizare constructivă a rezultatelor descoperirilor științei în dezvoltarea umană, care ar fi putut asimila, din start, tehnologii mai curate, adecvate mediului. Poluarea industrială se manifestă ca fenomen negativ. Externalitățile negative de mediu ale industriei și tehnologiilor trebuie în mod necesar internalizate proceselor.

Creuzet și model tipic al tehnologiilor moderne, orașul înmănunchează totodată și contradicțiile civilizației industriale. Imperialismul industrial a determinat apariția imperialismului urban. Orașul tinde să devină polul conflictului major dintre om și mediu. În acest context, ecologia sistemelor industrial-urbane devine unul din capitolele vitale ale științei ecologice aplicate, cu comandă socială asigurată și efect benefic garantat. Este și motivul abordării, dintr-o perspectivă globală, a prezentei teme privind cerințele ecologice ale industriei și tehnologiilor, în perspectiva dezvoltării durabile.

Natura și societățile umane reprezintă sisteme dinamice complexe, organizate în ierarhie sistemică, aflate în procese de dezvoltare și în permanentă tranziție de la un stadiu de evoluție la altul, la scări diferite de spațiu și de timp, pe spirala evoluției.

Concept multidimensional, dezvoltarea reprezintă derularea sau succesiunea proceselor și fenomenelor, naturale și/sau sociale, de-a lungul timpului.

În sistemele naturale, dezvoltarea se desfășoară potrivit legilor naturii, fiind controlată de mecanisme de retroacțiune, cu feedback, în măsură să asigure și să mențină echilibrul ecologic între anumite limite de stabilitate, asigurând reproducerea și productivitatea sistemelor ecologice.

În sistemele sociale, antropizate, dezvoltarea este determinată de legile societății, de normele impuse și asumate de comunitățile umane, organizate în așezări și de tehnologiile diverselor activități umane, generatoare de bunuri și produse necesare perpetuării habitatului uman.

Întrucât sistemele social-umane nu și-au găsit încă sisteme viabile de control și de retroacțiune, care să regleze permanent procesele sociale și economice, menținând echilibrul ecologic în limite rezonabile, de siguranță și de securitate pentru dezvoltarea și progresul societății, sistemele antropizate cunosc perioade alternative de evoluție și involuție, decăderi, renașteri, revoluții și salturi.

În trecut, dezvoltarea era concepută cu puternică tentă cantitativă, în sensul de creștere, goană după mărire, goană după profit, după eficiență doar economică, nu și socială sau ecologică, deși latura calitativă nu a lipsit în totalitate.

Dezvoltarea socială presupune totodată și un management performant și o gestiune responsabilă a resurselor materiale, energetice, economice și umane. Multe din aceste resurse în special materiale, inclusiv energetice sunt epuizabile și nereproductibile. Criza petrolului, provocată de lumea arabă în anii ’70 (1973) a reprezentat de fapt începutul crizei resurselor energetice clasice de hidrocarburi.

În ultimul deceniu, dezvoltarea suferă o tranziție de stare, urmând a nu mai fi confundată cu creșterea, ci fiind înțeleasă pe termen lung, nu de azi pe mâine.

Procesul autoreproductibil, sustenabil, care se automenține în timp, de-a lungul generațiilor, acest nou tip de dezvoltare a căpătat denumirea de dezvoltare durabilă. Adjectivul durabil introduce dezideratul protecției mediului în procesul dezvoltării.

Dezvoltarea care îndeplinind cerințele generației actuale, facilitează generațiilor viitoare îndeplinirea propriilor opțiuni, reprezintă dezvoltarea durabilă.

Conceptul dezvoltării durabile a fost lansat în anul 1987, la Conferința mondială ONU privind viitorul nostru comun, prin celebrul Raport Bruntland (Stockholm), fiind adoptat în zona Comisiei Economice pentru Europa, la Bergen, în 1991, iar pe plan mondial, la Conferința Națiunilor Unite, pentru Mediu și Dezvoltare, din anul 1992, de la Rio de Janeiro – Brazilia, prin celebra Agendă XXI, a dezvoltării durabile.

Pentru a se dezvolta și a-și asigura perpetuarea, societățile umane și-au creat tehnologii pentru desfășurarea tuturor activităților de prelucrare a resurselor, realizând în procese de fabricație, mai mult sau mai puțin complexe, produsele și serviciile necesare habitatului uman.

În cadrul acestor procese, trăsătura esențială a evoluției relației omului cu natura, sau a societății cu biosfera, este continua și progresiva transformare a mediului natural, prin artificializarea acestora.

Ansamblul tehnologiilor și tehnicii materiale create de om în ecosfera terestră, necesare activității umane, reprezintă ceea ce numit tehnosfera.

Tehnosfera este integrată, de regulă agresiv, în cadrul ecosferei terestre, afectând în general negativ biosfera, dar și teritoriul și echilibrul ecosistemelor terestre. Relațiile tehnosferei cu societatea au o natură mai complexă și mai dinamică.

TEHNOSFERA ȘI SOCIETATEA

În ultimele decenii, oamenii au constatat că marea majoritate a tehnologiilor utilizate de ei sunt lineare, poluante, energofage, producătoare de deșeuri și poluare, funcționând cu randamente reduse și dereglând permanent și progresiv circuitele bio-geo-chimice naturale.

Acest efect negativ are loc deoarece, din inerție, tehnologiile s-au automatizat, determinând instalarea unei mentalități colective tehniciste, care forțează adaptarea societății umane la tehnologiile existente, în loc de a adapta permanent, prin creativitate, tehnologiile la cerințele fezabile ale societății și la necesitatea menținerii echilibrului ecologic. De aceea, este necesară o nouă atitudine, radical diferită, mai activă, față de tehnologie și industriile de prelucrare, care trebuie mereu adaptate noilor cerințe ale viitoarei dezvoltări durabile a societății.

Antropocentrismul vechi sau în variante mai moderne, a împământenit mentalități retrograde, instaurând credința falsă că omul este și trebuie să rămână stăpânul naturii. Această concepție retrogradă, depășită, poate și trebuie rapid înlocuită cu adevărul că omul este, sau trebuie să devină partenerul înțelept al naturii, din care și face parte.

Omul poate și trebuie să inventeze noi tehnologii, într-un proces perpetuu, înlocuind pe cele vechi, lineare, poluante cu procese ciclice, performante, curate, care să nu se rezume la un singur produs final, utilizând cât mai complet materiile prime. Astfel s-ar crea o nouă tehnosferă, mai puțin agresivă față de biosferă.

Tehnica obișnuită ar putea fi înlocuită prin ecotehnică, definită prin reciclări, consumuri optime mici pe unitatea de produs și cu reducerea, până la eliminare, a reziduurilor și a ratei de poluare. Principiul fundamental al ecotehnicii constă în aplicarea modelului natural în care „nimic nu se pierde, ci totul se transformă”. De fapt este vorba de tehnologii, văzute ca procese și sisteme întregi, tehnica propriu-zisă fiind doar mașinile, utilajele și instalațiile. Deci, presiunea exercitată de activitățile umane și de tehnosferă asupra mediului natural, s-ar putea elimina printr-o singură măsură, de închidere a circuitelor artificiale de substanță și energie.

Avantajele nu ar fi doar ecologice, ci și economice. Ideea a fost lansată încă din anul 1976, de către acad. N. N. Constantinescu, fiind dezvoltată creator, după 1980, de alți autori.

Tehnologiile trebuie să urmeze calea arătată de știință în general și de ecologie, în mod special, aceasta constituind știința optimizării interrelațiilor viu-neviu, dintre populații și mediul lor de viață. În esență, nu tehnologiile trebuie urmate, ci obiectivele socio-economice necesare unei dezvoltări durabile.

Tehnosfera creată de om ar trebuie să dezvolte în armonie și în perfectă organicitate cu ecosfera terestră, însușindu-și adaptabilitatea necesară menținerii în limite rezonabile a echilibrului ecologic necesar perpetuării și productivității ecosistemelor naturale și antropizate.

Noua concepție ecocentrismul, consideră natura un mozaic de sisteme dinamice complexe, în tranziție de stare, la diferite scări de spațiu și de timp, oamenii fiind componenții acestei ordini naturale (Botkin D., 1994).

Poluarea industrială se manifestă ca un fenomen negativ asupra factorilor de mediu și sănătății oamenilor, plantelor și animalelor, datorită în primul rând tehnologiilor utilizate de om. Externalitățile negative de mediu ale i. Externalitățile negative de mediu ale industriei și tehnologiilor trebuie internalizate proceselor de fabricație și de prelucrare.

În general și din principiu activitățile umane ar trebui să nu prezinte efecte și impacte negative asupra mediului natural și creat de om. Externalitățile de mediu ale tehnologiilor activităților umane ar trebui să fie doar pozitive, omul și comunitățile umane constituind parte a naturii, pe care nu trebuie să o degradezi.

INDUSTRIALIZARE, URBANIZARE, POLUARE

Pliniu cel Bătrân (23-79 e. Chr.) descria frumusețea și bogăția pământului scutit de amestecul omului, în contrast cu imperfecțiunea oamenilor, care tratau pământul în mod abuziv.

Prima mare revoluție industrială a marcat și primul salt în procesul urbanizării, transformând centrele populate de comunitățile umane, în ceea ce Lewis Mumford numește infernul paleotehnic.

În circa 150 de ani (1750 – 1900) capitalismul și tehnologia au cucerit lumea, creând o nouă civilizație mondială, de anvergura unei prime revoluții industriale.

În secolul următor, XX, s-a declanșat revoluția productivității, care a transformat proletarii în clasă de mijloc, puternică, eliminând lupta de clasă și comunismul. Această a doua etapă a fost generată de transformarea științei dintr-un bun particular într-un bun obștesc.

În cea de a treia etapă pe care o trăim, revoluția managementului transformă treptat știința în principalul factor de producție, alături de capital și forță de muncă. Știința devine astfel principala resursă a dezvoltării care generează o nouă dominantă socială și economică, care tinde să se dezvolte autonom, urmărind productivități sporite, interesul imediat de câștig și profit maxim, dar poluând mediul.

Neactivarea permanentă a ciclului „dezvoltarea industrială-revoluție tehnico-științifică”, a condus la insuficienta și inconsecventa utilizare a rezultatelor descoperirilor științifice în dezvoltarea industrială, care ar fi putut asimila din start tehnologii curate.

Concentrarea populației în industrie a condus la creșterea așezărilor umane și la urbanizare. Urbanizarea în sine este un proces de modernizare a vieții și calității habitatului uman și ea ar fi benefică, dacă nu ar fi însoțită de poluare.

De altfel nu urbanizarea în sine este cauza degradării echilibrului urban, ci modul uneori necontrolat, scăpat din mâna proiectanților și autorităților, în care acesta are loc.

În majoritatea cazurilor poluarea a fost generată de modul greșit în care s-a realizat industrializarea și urbanizarea.

Urbanizarea a creat așa-zisele cartiere dormitor, cu confort redus și deficiențe de echipare și dotare, dislocând forțat locuitori din sate, pentru industrie. Faptul că procesul a fost forțat și nu firesc, a condus la degradarea pe arii întinse, urbane și rurale, a echilibrului ecologic al sistemelor urban-industriale și rurale, prin creșterea aglomerărilor urbane și depopularea rurală.

Poluarea se manifestă ca un fenomen negativ asupra atmosferei:

prin poluanți chimici (oxizi de carbon, bioxid de sulf, oxizi de azot, hidrocarburi, aldehide, pulberi, fenoli și altele);

prin poluanți termici;

prin poluanți radioactivi naturali și nucleari;

prin poluanți sonori.

solului, cu substanțe toxice și pesticide;

apei, cu emisii diverse;

vegetației și animalelor;

oamenilor.

Circa un milion de locuitori sunt afectați de poluare, numai în România. Cauzele poluării industriale în așezările umane și în special în orașe, țin numai de tehnologiile lineare, poluante și uzate și de lipsa echipamentelor adecvate de reținere și anihilare a noxelor. Poluarea nu afectează doar sănătatea oamenilor ci și a plantelor și a animalelor, deteriorând totodată clădirile și produsele umane. „O tehnică scăpată de sub control ne otrăvește permanent aerul, solul și apele, singura ei lege fiind profitul” (Hortke V., citat de Commoner B., 1980). Tehnologiile au linearizat procesele, emanând în permanență pe lângă produse și o mulțime de deșeuri.

CRIZA ECOLOGICĂ

Populația umană intervine brutal în funcționarea ecosferei terestre, a mecanismului delicat și fragil al naturii, pe care nu-l cunoa.gle suficient.

Esența crizei ecologice se datorează deosebirii dintre strategia ecosistemelor naturale, care în succesiunea ecologică sporesc intrările de energie, prin creșterea diversității și stabilității ecosistemelor și strategia omului care provoacă reducerea productivității biologice nete, care tinde spre zero, în fazele de maturitate cele mai stabile ale ecosistemului, când toată producția este consumată de componenți. Criza ecologică este semnalul că legătura fin cizelată dintre viață și ambianța ei a început să se macine.

Natura nu produce deșeuri, lucrând cu adevărat economic. Nimic nu se pierde, totul se transformă. Omul a refuzat această lege de bază a conservării materiei, a naturii și atunci natura s-a întors împotriva lui, cu forța-i binecunoscută. Deșeurile de tot felul, deseori nereintegrabile naturii, împing ecosfera spre dezechilibru, dereglând și deteriorând ecosistemele dereglate cibernetic.

Semnalele negative ale utilizării tehnologiilor inadecvate nu au întârziat să apară. Dezechilibrele majore ce au provocat criza ecologică se referă la:

subțierea stratului de ozon, datorită emisiilor de cluoro-floro-carburi;

încălzirea generală a climei datorită emisiilor de hidrocarburi arse din combustibilii fosili și din termocentrale, dar și de pierderile de căldură ale clădirilor insuficient izolate;

poluarea chimică și bacteriologică a apelor;

tăierile și incendiile de păduri;

poluarea apelor subterane;

deșertificarea terenurilor, sărăturarea solurilor și utilizarea excesivă a pesticidelor și insecticidelor;

dereglarea echilibrului hidrostatic natural, prin baraje hidroenergetice și lacuri artificiale.

Poluarea mediului era înțeleasă până mai deunăzi ca o consecință absolut necesară, ba chiar firească a dezvoltării economice.

O concepție prea liberală a permis transferarea simplistă asupra întregii societăți, a costurilor de producție datorate poluării mediului. Externalitățile negative de mediu ale tehnologiilor trebuie în mod firesc internalizate.

În timp ce ecosistemele naturale relațiile populațiilor cu biotipul (teritoriul) au caracterul unor legături cibernetice, echilibrul fiind homeostatic, în ecosistemele industrial urbane relația populație umană-mediu, necondusă prin mecanisme de autoreglare și nesubordonată legilor ecologice, s-a deteriorat progresiv, ajungându-se treptat la o adevărată criză ecologică, la nivelul întregii ecosfere terestre.

Esența unei atitudini, mentalități și concepții moderne constă în a considera Pământul și similar, regiunea, țara, ori așezarea umană ca pe o navă cosmică de dimensiuni totuși finite pe care totul ar trebui reciclat. Orice recuperare de substanțe utile poate economisi vital resursele naturale limitate, prezervând capitalul natural și pentru generațiile viitoare.

Orașul însuși trebuie conceput ca un sistem ecologic în care totul ar trebui reciclat. Sarcina revine în acest sens nu doar edililor și administrației, cât tehnologiilor moderne bazate pe noile cuceriri ale științei, unei concepții ecologice în gestiunea localităților. Creuzet și model tipic al tehnologiilor moderne, orașul a înmănuncheat totodată și contradicțiile civilizației industriale. Imperialismul industrial a determinat apariția imperialismului urban. În actuala stare, orașul tinde să devină polul conflictului major dintre om și mediu.

Ecologia sistemelor industrial-urbane devine în perspectivă unul din capitolele vitale pentru om ale științei ecologice aplicate, cu comandă socială asigurată și efect benefic garantat. Este și motivul pentru care am abordat, într-o perspectiva globală, tema privind noile cerințe ecologice ce devin imperative pentru industria și tehnologiile moderne în perspectiva trecerii la dezvoltarea durabilă.

1.2. Agenții economici și riscurile ecologice potențiale

În perioada actuală protecția mediului este o problemă majoră a umanității. Activitatea omului, orientată spre valorificare resurselor naturale, a afectat întotdeauna starea factorilor de mediu. Asistăm la o poluare și chiar la o degradare, în unele cazuri ireversibilă, a factorilor de mediu.

În România, problemele de protecția mediului se pun cu acuitate, în special ca urmare a poluării locale intense a factorilor de mediu de către industrie și agricultură sau de către centrele populate. Noile realizări tehnologice, gospodărirea necorespunzătoare a celor existente, pot crește gradul de risc asociat inevitabil cu dezvoltarea industrială.

Evaluarea integrală a riscului se bazează pe ipoteza că toate riscurile la care se supun omul și mediul, într-o regiune dată, pot fi sistematic identificate, analizate și evaluate în așa fel încât să se poată face opțiuni raționale asupra modului de reducere a riscului, costului social și economic, a beneficiilor reducerii riscului, a costurilor asociate, asigurându-se baza unei gestionări integrate și sigure a mediului.

Gestionarea integrată a riscului se bazează pe ipoteza că toate fazele de gestionare: localizarea, prevenirea, diminuarea, protecția și elementul instituțional pot fi exploatate într-un ,mod integrator și complementar, astfel ca resursele procesului de gestionare să fie optimizate.

Țintele riscului sunt mai întâi indivizii care locuiesc în zona studiată. Indivizii cu diverse alergii și boli sunt cei mai sensibili la diverse contaminări. Cei aflați în afara zonei propriu-zise de risc pot fi afectați, datorită transportului de poluant prin aer, cursuri de apă și prin produse agricole.

Sistemele ecologice care se află în zona afectată sunt și ele supuse riscului. Dispariția unei specii poate produce dereglarea întregului lanț trofic.

În al treilea rând, sectorul economic poate de veni ținta riscului. Un accident la o instalație industrială poate produce distrugerea altora din vecinătate.

Datorită faptului că aglomerațiile urbane concentrează un număr important de obiective industriale, gradul de risc pentru acestea crește exponențial față de celelalte ecosisteme cu un grad mai mic de artificializare.

Posibilitatea producerii riscului, care prin definiție reprezintă posibilitatea apariției unei situații în care desfășurarea unei acțiuni să fie supusă perturbării și chiar întreruperii ei, se datorează dereglării raporturilor dintre anumite componente ale ecosistemului, pe de o parte, și a acestora ou componentele zonei înconjurătoare aglomerării urbane pe de altă parte. Agenții economici, în dezvoltarea și funcționarea lor presupun acumularea unor neconcordanțe, a unor situații care dezechilibrează funcționarea structurală a mediului. Însumarea acestor disfuncții fără luarea în considerare și fără să se producă atenuarea lor, poate duce la producerea efectivă a riscului.

Cap. II Rezultate și discuții

Identificarea corectă a gradului de risc comportă o evaluare a intensității efectelor unor perturbări a mediului: accident (dereglare fără schimbări semnificative și care se poate remedia cu ușurință), ruptură (sunt afectate structura și funcționarea sistemului, remedierea făcându-se acționând asupra cauzei, evident cu unele consecințe negative în funcționarea ecosistemului), dezastru sau catastrofă (schimbări radicale în structură ce afectează întregul ecosistem).

În dezvoltarea și funcționarea agenților economici apar atât condiții favorabile cât și nefavorabile (de risc) pentru mediul înconjurător. Influența pe care aceștia o exercită este determinată de factori obiectivi și subiectivi. Între factorii obiectivi putem enumera în primul rând, factorii de mediu, resursele de materii prime, energia și alimentarea cu apă, iar între cei subiectivi sunt de menționat de , deciziile și măsurile concrete luate de agentul economic pentru eliminarea efectelor negative, cu și măsurile și obligațiile ce decurg din legislație, regulamente de funcționare (administrație centrală și locală).

Diminuarea gradului de risc presupune o analiză și o prognoză interdisciplinară cât mai exactă. Pe baza prognozei riscului agenților economici se poate ajunge la controlul riscului în sensul luării unor măsuri care să atenueze sau chiar să anuleze posibilitatea riscului. În acest sens se poate intervenii în controlul și dimensionarea agenților economici, la reducerea surselor de poluare, folosirea tehnologiilor „curate”, atenuarea contrastelor dintre ecosistemul afectat de agenții economici și ecosistemul zonei înconjurătoare. Modul de realizare a acestor măsuri nu face obiectul acestui capitol, dar este de menționat dificultatea implementării practice a acestora în cazul unor agenți economici productivi sau neproductivi, cum este cazul majorității în România de astăzi.

Dacă producerea unui eveniment cu grad de risc ridicat nu a mai putut fi evitată, se va căuta reducerea consecințelor lui dezastruoase, printr-un plan adecvat dinainte stabilit și prin pregătirea măsurilor de urgentă a părții comunității supusă riscului.

Întrucât în ultimii ani catastrofele și dezastrele au devenit tot mai dese, în unele țări s-a trecut la instruirea periodică a formațiilor de apărare civilă, pe linia participării la limitarea și înlăturarea unor astfel de fenomene, în cooperare cu toate formațiunile specializate pentru asemenea intervenții.

Cea mai crescută atenție a unui sistem de prevenire în timp util se întâlnește în țările dezvoltate. Pentru a ti foarte operațional, un astfel de sistem cere concentrarea întregii capacități a țării respective în a-și evalua resursele disponibile. Această necesitate a fost subliniată la Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare (UNCED) desfășurată la Rio de Janeiro în iunie 1992.

Astfel au apărut și în România legiferări ale modurilor de intervenție în caz de urgențe prin obligativitatea planurilor de protecție și combatere împotriva accidentelor și catastrofelor. Trebuie să existe un management al acțiunilor în caz de urgențe de mediu atât la nivel de agent economic, cât mai ales al statului la nivelurile: național, teritorial și local.

Scopurile pe care trebuie să le atingă un astfel de management sunt:

diminuarea sau înlăturarea riscurilor pentru mediu;

protecția eficientă a factorilor de mediu;

minimalizarea volumului pierderilor umane și materiale.

Fig. 1. Elementele planului de urgență în caz de poluare accidentală

Un plan optim de interventie comportă trei etape majore, vitale:

– intervenția imediată, ce se declanșează imediat după producerea dezastrului (limitarea extinderii dezastrului, evacuarea populației afectate, ajutor medical);

– asistența populației, prin asigurarea condițiilor de trai (condiții de locuit, aprovizionarea cu produse de primă necesitate);

– reconstrucția, ce începe din momentul în care sistemul a fost stabilizat.

Există o gamă largă de metodologii diferite pentru evaluarea riscului, atât cantitative, cât și calitative.

În evaluarea gradului de risc intervin diferite grupe de indivizi, ducând deseori la neconcordanțe între evaluarea obiectivă și perceperea de către; public, în funcție de caracteristicile culturale și sociale. Acceptarea sau refuzul riscului prezentat variază în funcție de sex, vârstă, pregătire profesională, etc. A fost astfel nevoie de reglementări în ceea ce privește evaluarea riscului, și intervenția în caz de accidente în care să își găsească locul atât specialistul cât și publicul larg.

În consecință, evaluarea riscului poate servi la stabilirea clasificării după prioritate a problemelor de poluare, pe baza mărimii riscului pe care îl prezintă fie pentru ființele umane, fie pentru sistemele ecologice.

În România au apărut mai ales după 1990 reglementările care să asigure un cadru legal și adecuat evaluării impactului asupra mediului din partea agenților economici și a determinării gradului de risc pentru mediul înconjurător. Cu toate acestea nu se observă o îmbunătățire a condițiilor de viață ecologice, decât într-o mică măsură, și acolo ca urmare a reducerii sau încetării activităților economice.

Fig. 2. Procedura de evaluare a riscului cantitativ

2.1. Normative privind protecția mediului

Dintre principalele acte normative în acest domeniu sunt de reamintit cele două legi cadru, Legea Protecției Mediului 137/1995 și Legea Apelor 107/1996, ce statuează principiile de bază ale protecției factorilor de mediu și modul de determinare a impactelor agenților economici asupra mediului, și următoarele reglementări specifice:

Ordinul 184/1997 – prin care se detaliază procedura de realizare, tipurile, domeniile și conținutul bilanțurilor de mediu cerute în procesul de autorizare al activităților economice și sociale cu impact asupra mediului înconjurător;

Ordinul 756/1997 – prin care sunt stabilite procedurile și normele tehnice privind identificarea prejudiciilor aduse mediului, în scopul determinării responsabilităților pentru remedierea acestora;

Ordinul 278/1997 – prin care se organizează activitățile de prevenire și combatere al poluării accidentale la folosințele de apă potențial poluatoare;

Ordonanța 47/1994 – prin care se stabilește ansamblul măsurilor de prevenire, intervenție operativă și refacere în cazul dezastrelor (calamități naturale și alte catastrofe) pentru diminuarea efectelor sociale, economice și ecologice ale acestora.

Cap. III Sistemul informațional statistic integrat economie-mediu

Reliefarea a ceea ce este comun între lumea creată de om. tehnosfera și lumea naturală, ecosfera apare ca o nouă problemă, poate cea mai importantă la scară globală. Această interacțiune stă la baza principiului "dezvoltării durabile" care, în câteva cuvinte, ar însemna dezvoltarea economică generată de tehnosferă într-o manieră în care să susțină ecosfera.

Privind problema pe termen lung, noua abordare urmărește nu numai reducerea presiunilor asupra mediului la un nivel acceptabil dar totodată păstrarea întregului ecosistem, menținerea în viață a resurselor naturale și disponibilizarea acestora pentru generațiile viitoare. Apare astfel o nouă dimensiune a integrării problemelor de mediu în dezvoltarea economico-socială.

Existența unor legături fundamentale între creșterea economică și mediu, între politicile economice și de mediu, impun tot mai pregnant încorporarea constrângerilor/oportunităților de mediu în politicile economice, precum și a constrângerilor/oportunităților economice în politicile de mediu.

Îmbunătățirea legăturilor dintre economie și mediu se poate defini prin politici de integrare care prezintă următoarele cerințe:

recunoașterea și definirea elementelor cheie ale interdependenței economie-mediu;

exploatarea simultană a oportunităților pentru realizarea obiectivelor de mediu și a celor economice.

La nivel informațional această legătură economie-mediu poate fi exprimată printr-un sistem adecvat de instrumente de analiză statistico-economică, care să permită evaluarea mediului conform funcțiilor sale reale și un nou mod de exprimare a performanțelor economice.

La ora actuală există o preocupare tot mai mare pentru interpretarea datelor de bază economice care sunt utilizate în luarea deciziilor, față de interpretarea datelor de mediu.

La aceasta se adaugă faptul că încă nu s-au dezvoltat metode de comparare în spațiu și timp pentru domeniu mediu așa cum s-a întâmplat pentru instrumentele politicii economice.

Ca urmare există deficiențe semnificative la nivelul calității indicatorilor care trebuie să expliciteze legătura economic – mediu fapt pentru care se impune dezvoltarea unor indicatori integrați care să lege direct activitățile economice cu mediul, în sensul cerințelor dezvoltării durabile.

La baza acestor indicatori trebuie să stea baze de date operaționale, la construirea cărora statistica joacă un rol esențial. Scopul acestora este de a facilita prioritățile pentru determinarea pagubelor de mediu și prevenirea problemelor viitoare, de a produce o bază pentru implementarea obiectivă a politicilor de mediu și de a informa publicul larg.

Înainte de a se trece la dezvoltarea instrumentelor politice este important a se cunoaște exact domeniul unde trebuie să se aplice acestea, lucru posibile realizat cu ajutorul informațiilor statistice și a bazelor de date.

3.1. Cadrul și stemului informațional integrat economie – mediu

Există două mari categorii de instrumente care permit analiza efectelor politicilor economice și de mediu.

Prima categorie se referă la acele instrumente care privesc integrarea ca o cerință de înțelegere a ceea ce se întâmplă în prezent atât în economie cât și în mediu. Aceste instrumente sunt direcționate către evidențierea condițiilor prezente și de evoluție (ex.: statistici de mediu, indicatori de mediu).

A doua categorie de instrumente se referă la analizele „ex-post” care își extrag concluziile din observările asupra rezultatelor activităților desfășurate anterior (ex: contabilitatea mediului).

Îmbinarea instrumentelor prezentate mai sus într-un sistem informațional al mediului va permite realizarea unor funcții conectate direct la administrarea și procesarea datelor privind fenomenele de mediu (armonizare, integrare procesare, comunicare), legarea unor fenomene economice social-demografice cu fenomenele de mediu, pregătirea unor mecanisme speciale pentru analiză și difuzare, combinarea unor surse de date de mediu care fac deja obiectul unor aplicații în funcțiune într-un singur sistem integrat.

O sinteză a integrării economie-mediu la nivel informațional este prezentată în figura .

3.2. Instrumente pentru analiza condițiilor prezente și a evoluției

Experiența multor țări și a organismelor internaționale relevă diferite modele de organizare și dezvoltare a informațiilor care evidențiază stare actuală a mediului și modul de evoluție, într-o strânsă legătură cu efectele activităților umane și rezultatele acțiunilor de protecție a mediului.

Această abordare corespunde construirii unor statistici de mediu care impun organizarea datelor la nivelul principalilor factori de mediu (aer, apă, sol, biodiversitate), asociate cu incidențele activităților umane asupra mediului și a reacțiilor indivizilor (colective și individuale) și a indicatorilor de mediu, care sintetizează schimbările în condițiile de mediu și descriu mișcările în legătura economie-mediu.

3.3. Cadrul de dezvoltare al statisticilor de mediu

Statisticile de mediu definesc disponibilitatea în resurse naturale, activitățile umane care afectează mediul, incidența acestor activități și reacțiile sociale la starea mediului. Cuprind date economice provenind de la unitățile de producție, date ecologice date provenind de la stațiile de control și date sociale și demografice. Adesea aceste date sunt colectate și în alte scopuri decât pentru mediu.

Relevarea mai multor discipline, existența mai multor surse de date și diversitatea acestora, impun punerea la punct a unui sistem al statisticilor de mediu. În esență, acest sistem constă în patru abordări fundamentale: pe factor de mediu, impact-reacție la impact, contabilă, ecologică.

Abordarea pe elemente organizează problemele care interesează mediul din punct de vedere al principalilor factori de mediu: aer, apă, sol, biodiversitate.

Statisticile construite evidențiază evoluția situației factorilor de mediu la diferite momente pe baza datelor primare rezultate în urma procesului de supraveghere continuă a evoluției mediului.

Abordarea impact-reacție la impact este bazată pe incidențele intervenției omului asupra mediului (impact), și transformările mediului ca urmare a acestui impact. Aceasta presupune asocierea unei serii de activități care exercită o agresiune asupra mediului (ex.: producerea deșeurilor, extracția resurselor naturale, producția de substanțe poluante etc.), la următoarele categorii de date:

mărimea surselor de impact, cu alte cuvinte activităților umane și naturale susceptibile de degradarea mediului natural de afectare a sănătății omului, de amenințarea supraviețuirii speciilor, de epuizare a resurselor neregenerabile și de deteriorare a calității așezărilor umane;

mărimea impactelor, cu alte cuvinte efectele observate ale impactelor asupra mediului natural și contribuie la bulversarea sa (ex.: emisiile de poluanți);

mărimea reacțiilor mediului, cu alte cuvinte efectele observate ale impactelor asupra mediului;

mărimea reacțiilor colectivităților și indivizilor, cu alte cuvinte reacția oamenilor Ia transformările mediului.

Abordarea contabilității resurselor vizează o urmărire a fluxurilor resurselor naturale după extracția lor, traversând etapele succesive ale prelucrării lor și utilizării finale până la reîntoarcerea lor în mediu sub formă de deșeuri.

Abordările ecologice ale strângerii și analizei datelor statistice comportă a serie de modele tehnice de control și de indici ecologici. Ele tratează subiecte diverse cum ar fi evaluarea diversități și dinamicii populațiilor, a producției de biomasă, stabilitatea și productivitatea ecosistemelor.

Cadrul de dezvoltare al statisticilor mediului rezultă din luarea în considerare deodată a semnificației și naturii statisticilor de mediu și a obiceielor proprietăților cadrului; sintetizând într-un tabel cu două sensuri raportul între factorii de mediu și diverse categorii de informații.

În prima categorie se includ statisticile care pun în evidentă dimensiunea impactelor activităților social-economice asupra mediului (statisticile emisiilor, deșeurilor, ale substanțelor care distrug stratul de ozon, statistici ale producției de energie, statistici industriale, statistici agricole, etc.).

În cea de a doua categorie se includ statisticile care măsoară starea de calitate a factorilor de mediu (calitatea aerului, a apei, a solului, a pădurilor, starea speciilor de faună și floră).

În cea de a treia categorie se includ statisticile care evidențiază activitățile de protecția mediului.

În cea de a patra categorie se includ statisticile care evidențiază mărimea fizică a factorilor de mediu sub forma inventarelor sau a stocurilor.

3.4. Indicatorii de mediu

Scopul principal al indicatorilor de mediu este de a prezenta sintetic relația economie-mediu exprimând interacțiunile dintre factorii economici, sociali și de mediu într-o formă numerică.

Crearea indicatorilor permite publicului larg o ușoară înțelegere a modului de acțiune la nivel național pentru mediu și eficacitatea politicilor de protecție și restaurare. Aceștia pot reprezenta un cadru eficient pentru colectarea și raportarea informațiilor de mediu la nivel național cât și pentru raportarea de date naționale la organisme internaționale.

Indicatorii reflectă schimbările care intervin în timp în starea mediului, pe baza unui model conceptual „Presiune-Stare-Răspuns”. Acest model evidențiază un număr de probleme de mediu conectate la un număr de impacte și diverse măsuri de protecția mediului, cu alte cuvinte evidențiază elementele necesare care să permită cunoașterea evenimentelor care au impact asupra stării mediului, ce reprezintă aceste elemente, ce trebuie să știm despre ele și cum se acționează pentru efectuarea remedierilor.

Indicatorii de presiune prezintă cauzele problemelor de mediu (ex.: epuizarea resurselor naturale ca urmare a extracției neraționale, evacuarea de poluați sau deșeuri în mediu). Indicatorii de răspuns evidențiază eforturile făcute de societate sau instituțiile autorizate pentru îmbunătățirea mediului sau diminuarea degradării.

Indicatorii de mediu rezultă din generalizarea datelor primare provenite din Sistemul Național de Monitoring (indicatori de stare), din statisticile care pun în evidență cauza problemelor de mediu (indicatori de presiune) și din statisticile cheltuielilor pentru protecția mediului (indicatori de răspuns).

Fig. 3. Piramida informațiilor

Fig. 4. Matricea indicatorilor de mediu

Pe termen lung, indicatorii de mediu pot fi combinați în indici de mediu pentru fiecare problemă de mediu (ex. schimbările climatice, diminuarea stratului de ozon, etc.), completând împreună cu datele primare și datele statistice o piramidă a informațiilor (fig. 3).

În prezent, preocupările internaționale se situează mai mult la nivelul indicatorilor care evidențiază schimbările climatice și diminuarea stratului de ozon. Aceasta și datorită faptului că legătura dintre poluarea aerului și schimbările climatice este mai bine reprezentată statistic. Lista principalelor probleme de mediu și a indicatorilor relevanți au fost dezvoltați de către diverse organizații pe baza Lucrărilor OECD, un astfel de exemplu este prezentat în fig. 4.

Instrumente de evaluare a politicilor „ex – post”

Un cadru integrat economie-mediu ar trebui să fie rezultatul unei sinteze care să evidențieze compromisul între un punct de vedere ecologic și unul economic. Economia nu ar trebui considerată în mod simplist ca un element de mediu, iar mediul nu ar trebui avizat doar din punct de vedere al utilității economice. Mediul natural și economia constituie două aspecte ale aceleași realități. Un cadru de analiză economică ar trebui deci să contribuie la identificarea strategiilor de dezvoltare durabilă care conciliază satisfacerea nevoilor umane cu menținerea pe termen lung a funcțiilor mediului.

În conturile naționale relația între mediu și economie nu este anvizajată decât într-o perspectivă economică. Utilizarea mediului natural în scopuri economice nu este luată în considerație în cadrul calculelor din SCN și nici în cadrul principalilor indicatori de sinteză cum ar fi PII3. Mai mult, în prezent sunt puse la punct unele metode de evaluare a avantajelor și a inconvenientelor neeconomice ale utilizării mediului natural într-un cadru de analiză cost-beneficiu, care solicită modificări globale ale indicatorilor macroeconomici, și care sunt independente de conturile naționale.

Examinarea atentă a caracteristicilor patrimoniului natural și a funcțiilor acestuia ne conduc la ideea că, deși sunt dificultăți în corectarea cadrului actual de analiză economică în sensul includerii datelor de mediu, o astfel de abordare nu este imposibilă. Acest lucru este întărit de dezvoltarea la nivelul multor jări a noilor metodologii pentru contabilitatea mediului.

Lucrările curente care privesc cadrul general pentru dezvoltarea unui sistem contabil oficial în domeniul mediului au vizat mai multe probleme a căror rezolvare trebuie făcută prin prisma noului model de dezvoltare economică și anume dezvoltarea durabilă.

Printre acestea, două aspecte pas a fi semnificative într-o schemă de dezvoltare și anume:

corectarea indicatorilor de sinteză pentru luarea în considerație a mediului;

prelucrarea contabilă a cheltuielilor pentru protecția mediului.

3.5. Corectarea indicatorilor de sinteză

În cadrul dezbaterilor care se poartă asupra unei eventuale corecții a indicatorilor de sinteză cum ar fi PIB, prin luarea în considerație a aspectelor legate de mediu se ridică două probleme:

oportunitatea de a adăuga la costurile care se iau în prezent în calculul PIB, a deteriorării patrimoniului natural;

oportunitatea de a da contabilității naționale o dimensiune orientată cu prioritate către protecția mediului.

Evaluarea deteriorării patrimoniului natural ridică un anumit număr de probleme, unele teoretice și altele practice printre care se evidențiază:

insuficiența cunoștințelor care să permită rezolvarea problemelor de identificare și definire a efectelor generale și durabile de dezvoltare economică asupra mediului natural;

dificultăți de evaluare a acestor efecte;

necesitatea de a se recurge la niște date care nu fac obiectul unor observări empirice.

Greutățile întâmpinate în rezolvarea acestor probleme pun sub semnul întrebării posibilitatea de calcul a unui PIB corespunzător, riscând să fumizeze o percepție dezechilibrată față de problemele de mediu în raport cu situația reală.

Dezbaterile actuale care vizează eventualele corecții la indicatorii de sinteză evidențiază un mare număr de abordări (fig. 5), integrându-se totuși în două poziții extreme:

descrierea statistică axată pe mediul natural (interacțiunile dintre mediu și economie fiind prezentate din punct de vedere al impactelor asupra mediului);

descrierea statistică orientată către economie (ține cont de legătura între economie și mediu decât în măsura în care tranzacțiile economice efective au o corespondență directă cu mediul).

Mediul natural Economie

Fig. 5. Abordări ale sistemului statistic care descriu interacțiunile între economie și mediu

3.6. Prelucrarea contabilă a cheltuielilor de protecția mediului

Când avem în vedere o dezvoltare economică care ține cont de problemele de mediu (dezvoltarea durabilă), trebuie definite cheltuielile pentru protecția mediului care includ cheltuielile generate de deteriorarea calității mediului ca urmare a dezvoltării economice și cheltuielile care privesc o exploatare mai rațională a resurselor naturale. Este adevărat că aceste cheltuieli sunt deja cuprinse în indicatorii contabilității naționale, dar ele se regăsesc în niște nomenclatoare care nu permit exprimarea într-o manieră de definire de felul celei prezentată mai sus.

Aceste cheltuieli destinate combaterii consecințelor activităților economice asupra mediului trebuie să fie asociate la acele perioade pentru care acestea au consecințe, astfel o parte poate fi afectată perioadei de referință a cheltuielilor (perioada curentă), altă parte la perioadele precedente exercițiului contabil (și, în consecință, afectate schemelor de dezvoltare economică trecute), iar o parte perioadelor viitoare (cum este cazul formării brute de capital).

Ca atare, trebuie creat un sistem contabil specific pentru cheltuielile contabile de protecția mediului, care să țină cont de raportul care există între aceste cheltuieli și componentele activității economice (producție, consum), a căror incidență reală sau potențială asupra mediului generează o cerere de bunuri și servicii care corespund acestor cheltuieli.

Obiectivele acestui sistem contabil specific sunt:

evaluarea costului net al măsurilor de protecția mediului;

evidențierea activităților care au ca rezultat servicii de protecția mediului;

evidențierea utilității și eficienței măsurilor de protecția mediului;

realizarea unor legături între cheltuieli și datele fizice privind administrarea și protecția mediului.

În concluzie, se poate aprecia că apare tot mai pregnantă cerința de direcționare a raportărilor periodice a informațiilor de mediu prin prisma politicilor economice, către problemele de integrare economie – mediu.

Pentru aceasta se impune dezvoltarea instrumentelor care să asigure o mai bună interpretare a datelor de mediu în termenii politicilor relevate. Aceste necesități se pot grupa în două categorii:

o mai bună translatare a datelor de mediu în cerințele politice;

o mai bună legătură între instrumentele economice și cele de mediu.

3.7. Arhitectura sistemului informațional statistic de mediu integrat

Probleme de bază în construirea sistemului

Problemele care se ridică în construirea unui sistem informațional integrat în domeniul mediului țin pe de o parte de natura conexiunii care există între aspectele de mediu și domeniul statisticii economice și social-demografice, iar pe de o altă parte de dificultățile întâlnite la transpunerea acestor aspecte într-o formă statistică specifică.

Stabilirea unor conexiuni între datele de mediu și alte domenii statistice presupune mai întâi identificarea cerințelor de utilizare a acestor date și apoi construirea indicatorilor necesari care să caracterizeze aceste legături.

Încercarea de a sintetiza complexul de informalii legate de mediu se concretizează în următoarele direcții:

definirea unor funcții legate direct de gestiunea și procesarea datelor privind fenomenele de mediu;

realizarea legăturii cu acele fenomene sociale și economice care influențează mediul;

pregătirea unui mecanism special pentru analize și difuzare;

stabilirea unei interfețe cu Sistemul Informațional Geografic în ideea de a permite detalierea corespunzătoare a datelor de mediu in profil teritorial.

Componentele noului sistem

Structurarea sistemului are în vedere cele trei sfere de aplicare ce pot fi înfățișate într-un sistem informațional statistic: colectarea datelor, validarea/prelucrarea și difuzarea informațiilor.

De asemenea, datorită diversității surselor de date pentru mediu, se are în vedere o separare a procesului de colectare și validare a datelor ce provin pe canale departamentale de cele care provin pe canal statistic.

Fig. 6 Componentele Sistemului Informațional

În continuare se prezintă pe scurt conținutul fiecărui sistem:

Subsistemul DATE DE MEDIU – Acoperă aspectele particulare ale datelor de bază privind fenomenele de mediu. Așa cum s-a precizat anterior organizarea datelor urmează o schemă generală în care acestea sunt grupate pe cât posibil în concordanță cu modelul „Presiune-Stare-Răspuns” și organizate într-o manieră care să evidențieze cauzele și efectele diverselor procese ce au loc la nivelul fenomenelor și resurselor de mediu. Organizarea datelor poate fi sintetizată în următoarea schemă:

starea mediului (aer, apă, biodiversitate, deșeuri, etc.);

factori de presiune ai mediului (naturali și antropici, agricultură, energie, industrie, transporturi, turism);

administrarea mediului (cheltuieli de protecția mediului, supraveghere și control, cercetare).

Subsistemul BAZE DE DATE – Specifică setul de informații de bază necesare identificării diferitelor unități de informații. Rolul acestuia este de a identifica colecțiile de entități al căror conținut este actualizat periodic și care acționează ca suport pentru întregul sistem, sub formă de referințe „meta-date”. Un exemplu de astfel de entități pot fi:

la nivelul informațiilor teritoriale:

județe;

comune;

rețeaua de monitoring;

stații de măsurare, etc.

la nivelul dicționarului de date:

variabile;

unități de măsură;

standarde de calitate, etc.

la nivelul problemelor de mediu:

fenomene;

domenii tematice;

caracteristici descriptive, etc.

Subsistemul ANALIZA DATE – Scopul acestui sistem este de a conduce funcționalitatea procesării și dezvoltării statistice și producerea de rapoarte sintetice (indicatori, conturi, tabele intrări – ieșiri, etc.) care urmează a fi date publicității. Implementarea subsistemului implică utilizarea de software specific statistic și de mediu, adecvat unui sistem informațional operativ orientat către informații de sinteză și de analiză.

Subsistemul TERITORIAL – Integrează datele teritoriale descrise în subsistemul Bază de date, cu un posibil sistem informațional geografic;

Subsistemul SURSE DE DATE- Administrează sursele de date de mediu, statistice și de altă natură. Acesta va produce o colecție de informații de mediu care sunt preluate din surse importante cum ar fi: MAPPM, Compania Națională „Apele Române”, Regia Națională a Pădurilor, ICIM, alte institute de cercetare, universități etc. și case sunt translatate în date statistice.