. Atmosfera Protectoarea Vietii
INTRODUCERE
MOTTO: „Nunquam naturam mors vinceret;
est enim ea semper invicta”,
CICERO
Termenul de „mediu” (environment, unwheinat, miliu) a fost folosit începând din sec. al XIX-lea, în sens biologic, ca „ambianță naturală a viețuitoarelor”, ulterior în domeniul geografiei (K. Ritter, P.V. de la Blanche, S. Mehedinți s.a) și a fost definit ca „spațiu locuit și influențat de om”.
La originea sa, termenul de „mediu” a izvorât din substantivul englez „environment”, preluat apoi și în franceză sub forma de „l’environnement” și în alte limbi și a avut rol de a desemna „spațiul din jurul omului”. El a fost definit în „Le Grand Larousse” din 1972 ca fiind „ansamblul elementelor naturale și artificiale care condiționează viața umană”. Dicționarul „Webster” preferă o definiție generală a mediului, care ar fi „circumstanțele, obiectele ori condițiile care înconjoară persoana” urmată de precizarea „ansamblul factorilor fizici, chimici și biotici (precum și climatul, solul și ființele) care acționează asupra unui organism ori o comunitate ecologică și determină în definiție forma și supraviețuirea lor”, la care se adaugă „ansamblul condițiilor sociale și culturale care influențează viața unui individ ori a unei comunități”.
La rândul său, „Convenția privind răspunderea civilă pentru daune rezultând din exercitarea de activități periculoase pentru mediu„ (1993), îl definește în sensul că acesta cuprinde „resursele naturale abiotice și biotice, cele precum aerul, apa, solul, fauna și flora și interacțiunea între acești factori, bunurile care compun moștenirea culturală și aspectele caracteristice ale peisajului”.
Într-o accepțiune modernă, prof. Ștefan Vancea definește „mediul” ca fiind „totalitatea condițiilor energetice, fizice, chimice și biologice care înconjoară o ființă sau grupurile de ființe și cu care acestea se găsesc în relații permanente de schimb”.
Legea 137/1995 a protecției mediului definește „mediul” drept „ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei : aerul, solul și subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune cuprinzând elementele precizate anterior, inclusiv valorile materiale și spirituale”.
În general, după cum se poate observa din analiza diverselor puncte de vedere exprimate, întâlnim două sensuri curente ale termenului de „mediu”:
a) cel reieșit și afirmat de științele naturii și aplicat la realitățile societăților umane (abordarea ecologică), care îl definește drept „ansamblul de elemente și echilibre de forțe concurente, de natură diversă, care condiționează viața unui grup biologic”
b) cel specific vocabularului arhitecților și specialiștilor în urbanism, care îl consideră drept „zona de contact între un spațiu construit și mediul ambiant (natural și artificial)”;
Urmând îndeaproape abordarea lui M. Prieur și având în vedere laxitatea și diversitatea prevederilor juridice în materie, considerăm că este necesară o definiție legală globală cât mai exactă a mediului pentru a face astfel operaționale diversele reglementări în materie. Din această perspectivă, într-o aproximație generală, mediul constituie „ansamblul factorilor (naturali sau creați prin activități umane) care acționează asupra condițiilor de viață existente ale omului„ (societății).
Noțiunea de „mediu înconjurător” este una din noțiunile fundamentale care stă la baza „Ecologiei” ca știință, fiind susceptibilă în raport cu necesitatea punerii în valoare sau ocrotirii elementelor sale componente, de reglementare juridică.
Savantul roman Emil Racoviță a definit „mediul înconjurător” ca fiind „totalitatea înfăptuirilor, fenomenelor și energiilor lumești ce vin în contact cu o ființă, de care depinde soarta acesteia și a căror acțiune provoacă o reacțiune în zisa ființă”.
În literatura juridică de specialitate și în reglementările existente în diferite state, precum și în unele documente ale organizațiilor internaționale se utilizează în același timp cu noțiunea de „mediu înconjurător”, expresiile de „mediu biologic”, „mediu ambiant” sau chiar „mediu uman”, ca variante ale acestuia, reflectând legăturile complexe dintre statutul social al omului și factorii politici, economici și culturali existenți în fiecare stat, avându-se totodată în vedere dimensiunile acestei probleme pe plan internațional.
Se desprinde ca tendință generală includerea în compunerea „mediului înconjurător” alături de elementele naturale și cele create de om, în interacțiunea și interdependența lor.
Dreptul mediului înconjurător este format din ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relațiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor față de natură – ca element vital și suport al vieții – în procesul conservării și dezvoltării în scopuri economice, sociale și culturale a componentelor mediului înconjurător – naturale și artificiale – precum și relațiile legate de conservarea lor, care presupune protecție și ameliorare.
Pe plan intern, dreptul mediului înconjurător se conduce după următoarele principii:
A) Principii de bază
principiul potrivit căruia protecția mediului înconjurător trebuie să constituie un element esențial al politicii economice și sociale a statului;
principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele sale naturale în așa fel încât să nu aducă prejudicii altor state;
principiul priorității și bunăstării populației în comparație cu alte scopuri de folosire a resurselor naturale ale mediului înconjurător;
principiul apărării factorilor naturali de mediu prin folosirea rațională a resurselor în funcție de nevoi și pentru asigurarea dezvoltării durabile;
principiul prevenirii riscurilor ecologice și a producerii daunelor de mediu;
principiul prezervării diversității biologice.
B) Principii decizionale
principiul interzicerii poluării;
principiul participării publicului la elaborarea și aplicarea deciziilor de mediu;
principiul poluatorul plătește.
Pe plan extern, dreptul mediului înconjurător se conduce după următoarele principii:
A. Principii de bază
principiul „sic utere tuo”;
principiul informării și cooperării între state;
principiul bunei vecinătăți;
principiul notificării și consultării;
principiul protejării drepturilor individuale la un mediu sănătos;
principiul protejării patrimoniului comun;
principiul prevenirii;
B. Principii specifice sau cu caracter restrâns
principiul interzicerii poluării;
principiul nediscriminării;
principiul poluatorul plătește.
În vremea noastră nivelul atins de dezvoltarea economică, pe de o parte, și înmulțirea populației globului și aspirația generală spre bunăstare, pe de altă parte, au dus la creșterea fără precedent a fenomenului de „poluare”, definită conform Regulilor de la Montreal, 1982 aplicabile poluării transfrontaliere, în art. 1 ca fiind: „orice introducere de către om în mediu, direct sau indirect, a unor substanțe ori energii cu efecte vătămătoare, de natură să pună în pericol sănătatea omului, să prejudicieze resursele biologice, ecosistemele și proprietatea materială, să diminueze binefacerile sau să împiedice alte utilizări legitime ale mediului”.
Se consideră că poluarea este o problemă a timpurilor noastre pentru că amploarea și gravitatea proceselor poluante și realizările științifice și tehnice ale omului modern au permis dezvoltarea conștiinței riscurilor poluării și ca urmare stabilirea unor măsuri deosebit de severe pentru prevenirea și combaterea degradării mediului.
Poluarea aerului, apei și solului au devenit o amenințare pentru viața și sănătatea oamenilor și are efecte nocive asupra florei și faunei, a bunurilor materiale și îngreunează desfășurarea normală a procesului de producție în industrie și agricultură.
În contextul existenței unei game variate de mijloace și metode cu caracter tehnic, un rol important în combaterea poluării mediului înconjurător în general și a poluării atmosferei în particular revine mijloacelor și metodelor juridice și îndeosebi normelor dreptului mediului înconjurător.
CAPITOLUL I – POLUAREA ATMOSFEREI
1. CONSIDERAȚII GENERALE
Poluarea a devenit în ultimii 20 de ani o problemă în aceeași măsură locală, regională, globală a omenirii, pentru care se caută soluții de rezolvare, fără să se poată afirma pe deplin că au fost și găsite. Poluarea se manifestă ca o adevărată presiune asupra mediului, cu efecte dezastruoase prin depășirea nivelurilor de suportabilitate a ecosistemelor.
Ca element important al mediului, aerul atmosferic, calitatea acestuia, reprezintă o semnificație deosebită pentru viața și sănătatea oamenilor, pentru existența faunei și florei. Calitatea vieții pe Terra este dependentă de calitatea aerului. Poluarea aerului este potențial cea mai gravă problemă pe termen scurt și mediu din punct de vedere al sănătății. Aerul poluat este mai dificil de evitat decât apa poluată.
Atmosfera, denumită adesea “oceanul aerian”, este învelișul compus dintr-un amestec de gaze, denumit aer (circa 500 miliarde tone) care înconjoară Pământul fără o limită superioară precisă, având o compoziție aproximativ constantă până la cca. 5.000 m. altitudine. Organizația Meteorologică Mondială (OMM), ținând seama de variația temperaturii cu altitudinea, împarte atmosfera în cinci straturi principale :
troposfera de la “0 la cca. 11 km”
stratosfera de la “11 la cca. 35km”
mezosfera de la “35 la cca. 80km”
termosfera de la “80 la cca. 400km”
exosfera peste “400km”
Dintre aceste straturi cea mai activă este troposfera unde este concentrată cea mai mare cantitate de vapori de apă și aici se produc toate fenomenele principale ale vieții. Luând în considerație faptul că Pământul este înconjurat de un vast câmp electromagnetic, ce atinge distanțe cuprinse între 65.000-130.000 km, spațiu numit “magnetosfera”, unii cercetători extind grosimea atmosferei terestre până la limita superioară a magnetosferei.
În înțelesul Legii 137/1995, reprezintă „masa de aer care înconjoară suprafața terestră, inclusiv stratul de ozon”. Atmosfera, ca mediu de viață, trebuie să îndeplinească o serie de condiții care se exprimă prin limitele de toleranță ale organismului uman în raport cu factorii legați de compoziția chimică a aerului, temperatură, umiditate, gradul de puritate, secțiunile mecanice ale curenților de aer etc.
Consiliul European pentru Protecția Mediului Înconjurător, în Raportul din 14 septembrie 1967, a dat poluării atmosferice următoarea definiție: „se consideră poluat aerul atunci când se constată prezența unor substanțe străine sau a unor variații importante ale acestora în proporția părților componente ale aerului și care, ținând seama de cunoștințele științifice ale momentului, pot provoca efecte dăunătoare sau acțiuni jenante”.
Prima Conferință general europeană pentru Protecția mediului înconjurător a elaborat “Convenția și Rezoluția privind poluarea atmosferei transfrontieră la mari distanțe”, Convenție care definește poluarea atmosferei ca fiind „introducerea în atmosferă de către om, direct sau indirect, de substanțe sau energie care au acțiune nocivă de natură să pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice și ecosistemelor, să deterioreze bunurile materiale și să aducă atingere sau să păgubească valorile de agrement și alte utilizări legitime ale mediului înconjurător”. Această definiție cuprinzătoare se regăsește în toate textele referitoare la “poluare în general” (Convenția de la Barcelona, 1976, pentru Protecția Marii Mediterane împotriva poluării, art.2, lit.a; Convenția de la Montego Bay, 1982, asupra drepturilor mării, art.1, alin.5; Directivele Consiliului Comunității Europene, 1976, privind „Poluarea cauzată de substanțele toxice deversate în mediul acvatic al Comunității” etc.).
Aceeași Convenție definește poluarea atmosferică pe distanțe lungi ca fiind „poluarea a cărei sursă fizică este cuprinsă total sau parțial în zona supusa jurisdicției naționale a unui stat și care are ecției naționale a unui stat și care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă jurisdicției naționale a altui stat, la o distanță la care nu este în general posibil să se distingă contribuția surselor individuale sau a grupurilor de surse de emisie” (art. 1, lit. b).
Se remarcă că definiția poluării, inclusiv cea a poluării transfrontiere pe distanțe lungi, ia în considerare orice schimbare vătămătoare a compoziției atmosferei, orice alterare a calităților sale.
Rezultă că poluarea atmosferei trebuie privită din punct de vedere al domeniului de folosire, al utilității acestui factor de mediu pentru om.
Privit în calitatea sa de cadru natural al vieții, aerul devine poluant în momentul în care concentrația substanțelor străine introduse în atmosfera în mod artificial sau natural, sistematic sau numai accidental, se situează la un nivel care poate dăuna sănătății sau vieții animale și vegetale.
În industrie aerul este considerat poluat atunci când produce corodarea instalațiilor și construcțiilor sau alterarea produselor.
În turism poluarea aerului nu privește neapărat existenta în compoziția sa a unor substanțe nocive, ci și alterarea într-un mod care îl face mai puțin agreabil pentru cei veniți să se recreeze în natură.
2. CAUZELE POLUĂRII ATMOSFEREI
Poluarea atmosferică a apărut odată cu dezvoltarea industriala, dar a luat o mare extindere în ultimele decenii. Creșterea producției industriale de tot felul, a circulației vehiculelor cu motor, încălzirile centrale, în special cele cu cărbune, producerea energiei electrice și termice, unele activități din agricultură etc. au fost însoțite de eliberarea în aer a unor cantități din ce în ce mai mari de particule invizibile de bioxid de carbon, oxid de azot, metan, pulberi și alți agenți poluanți care afectează atmosfera lent, dar sigur și progresiv, astfel încât se apreciază că într-un deceniu temperatura medie poate să crească cu 1oC, iar la tropice și poli cu 3oC, datorită efectului de seră.
Această poluare duce la fenomene de subnutriție, foamete, fiind afectați peste 700 milioane de oameni.
Deosebit de periculoase sunt emanațiile de gaze nocive, de praf etc. din vulcanii activi, care poluează într-o măsură foarte mare atmosfera, cu efecte uneori catastrofale și de obicei deosebit de dăunătoare la mari distanțe. Se socotește că anual ajung în atmosfera 200 milioane tone oxizi de carbon, mai mult de 50 milioane tone de hidrocarburi, 120 milioane tone cenușe, 150 milioane tone bioxid de sulf, mii de tone de substanțe chimice.
Un aspect special al poluării aerului este rezultatul fumatului, prin aducerea unor daune deosebite sănătății vieții omului și altor viețuitoare.
Însăți natura poate polua aerul prin emanațiile de gaze și cenușe ale vulcanilor, prin furtunile de nisip sau praf, dar acestea au un rol mai mic decât poluarea produsă prin activitatea omului.
Repartiția substanțelor nocive în atmosferă este extrem de inegală, ele fiind prezente în cantități foarte mari în atmosfera centrelor industriale și a marilor aglomerări urbane.
Pericolul impurificării atmosferei este deosebit de grav, poluarea făcând în unele cazuri numeroase victime omenești și provocând mari pierderi materiale.
3. DIFERITE CATEGORII DE POLUANȚI ATMOSFERICI
Poluantul este un factor care, aflat în mediu în cantități și concentrații ce depășesc limita de toleranță a uneia sau mai multor specii de viețuitoare, împiedică înmulțirea sau dezvoltarea lor normală datorită acțiunii sale toxice.
Conform Legii 137/1995 a protecției mediului, poluant este „orice substanță solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori, sau formă de energie (radiație electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibrații) care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenților acestuia și al organismelor vii și aduce daune bunurilor materiale.”
Asociația Franceza de Normalizare (AFNOR) definește ca poluant al aerului, „orice corp solid, lichid sau gazos existent în atmosferă, care nu face parte din compoziția normală a acesteia sau care este prezent în cantități anormale.„
Poluanții din atmosferă se împart în două grupe mari:
a) poluanți primari, care sunt emiși direct din surse identificate sau identificabile;
b) poluanți secundari, care sunt produși în aer prin interacțiunea a doi sau mai mulți poluanți sau chiar prin reacția cu anumiți constituenți ai aerului.
În procesul poluării aerului se pot distinge trei etape:
a) Emisia diferitelor materiale poluante, ce se măsoară în general prin cantitatea unor astfel de materiale emise în atmosferă într-o oră;
b) Transmiterea materialelor poluante emanate prin curenții de aer în direcții diferite;
c) Concentrarea materialelor poluante aflate permanent sau temporar în apropierea solului, indiferent de starea fizică a materialelor respective.
Poluanții aerului atmosferic fac parte din toate categoriile de compuși chimici care se pot clasifica după mai multe criterii:
a) după starea de agregare:
pulberi solide dispersate în aer,
picături de lichid dispersate în aer,
vapori de lichid,
gaze permanente;
b) după activitatea chimică:
poluanți chimici toxici,
poluanți chimici inerți;
c) după clasa de compuși din care fac parte:
poluanți anorganici,
poluanți organici.
3.1. Surse de poluare cu pulberi
În cazul tuturor factorilor de mediu, sursele de poluare pot fi naturale sau artificiale. Similar, aerul atmosferic poate fi poluat cu pulberi în cele două modalități.
A. Surse naturale:
a) antrenarea în aerul atmosferic a particulelor de sol natural (pământuri de diferite tipuri, nisip) prin deflație ca urmare a acțiunii vântului;
b) antrenarea în aerul atmosferic a prafului ca urmare a traficului rutier și a curenților naturali formați în mediul urban și rural;
c) antrenarea în aerul atmosferic a particulelor de polen, a unor bacterii, viruși, spori vegetali, puf de la diverse culturi și de la arbori.
B. Surse artificiale:
a) surse industriale.
b) arderea combustibililor solizi (cărbuni inferiori) și lichizi (păcură, combustibil lichid ușor) în centralele termice de zone aferente orașelor și platformelor industriale, precum și în centralele electrice de termoficare;
c) arderea combustibililor solizi (lemn, cărbune) și lichizi (păcură, motorină, combustibil lichid ușor) în centrale termice proprii sau sobe aferente locuințelor individuale din orașe și sate;
d) arderea carburanților (benzină, motorină) în motoarele cu ardere internă ale vehiculelor aflate în deplasare în orașe, sate, platforme industriale, incinte industriale.
3.1.1. Natura și caracteristicile particulelor solide aflate în suspensie în aerul atmosferic
Praful reprezintă o structura de materiale solide naturale sau artificiale (rezultate din activitățile umane) care se află în suspensie în aer sau în alte gaze, denumite aerosoli solizi și care constituie un sistem dispers în mediul gazos respectiv.
Aerosolii solizi pot fi: cărbuni nearși, cenușă (funingine), argilă, ciment, particule fine de nisip, praf de coloranți, oxizi metalici și nemetalici, fum de tutun, polen, spori vegetali, puf și fulgi, bacterii, viruși. Natura acestor substanțe poluante poate fi organică sau minerală. Impuritățile din aerul atmosferic au origini și proprietăți diferite în funcție de zonele care se iau în considerare: rurală, urbană sau industrială.
O importantă caracteristică a particulelor impurificatoare este mărimea lor care variază de la cele vizibile cu ochiul liber (peste 10 microni) până la cele submicronice.
Clasificarea particulelor ținând cont de dimensiunile lor poate fi:
grosiere (10-100) microni;
semifine (1-10) microni;
fine (0.2-1) microni;
coloidale (0.01-0.2) microni;
moleculare: sub 0.01 microni.
Tabelul 1 – Aerosoli solizi
Particulele grosiere, semifine și fine pot fi separate pe cale mecanică sau electrostatică. Particulele coloidale, datorită dimensiunilor foarte mici, sunt antrenate în mișcare browniană și nu se sedimentează sub acțiunea forțelor centrifuge sau de șoc, separarea lor fiind posibilă doar sub acțiunea câmpului electric sau prin aglomerarea cu ajutorul ultrasunetelor.
Gradul de nocivitate al particulelor este influențat de dimensiunile acestora, prin efectele produse în cazul inhalării lor de către oameni și animale.
Din punct de vedere al nocivității, în literatura de specialitate s-a adoptat următoarea clasificare a prafului:
a) particule cu dimensiuni mai mari de 50 microni, care sunt reținute de căile respiratorii superioare;
b) particule cu dimensiuni între 10-50 microni, care ajung în plămâni, dar nu pătrund în adâncime;
c) particule sub 10 microni, care pot pătrunde în adâncimea țesutului pulmonar provocând leziuni importante.
3.2. Poluanți gazoși ai atmosferei
A. Oxizii carbonici CO și CO2
– CO2 joaca un rol important în accentuarea efectului de sera, el provenind din arderea combustibilului, de la centralele termoelectrice sau din industria transporturilor;
– CO este un oxid toxic al carbonului și este cel mai răspândit poluant al aerului. Emanat în atmosferă, depășește cantitativ toți ceilalți poluanți luați la un loc.
Sursele de poluare cu CO sunt: procesele de combustie în sursele staționare (arderea cărbunilor, lemnului și a gazelor naturale), procesele de combustie în motoarele cu ardere internă, procesele industriale (industria fierului și a oțelului, petrochimică, a celulozei și hârtiei, sinteza compușilor organici și anorganici) și surse diverse (incendii, arderi agricole, arderea deșeurilor solide etc.).
Expunerea organismului uman la concentrații mari de CO produce moartea, iar efectul toxic al CO asupra organismului se datorește reacției dintre CO și hemoglobina, cu formarea compusului stabil numit carboxihemoglobină.
B. Oxizii de azot: NO2, NO
Sursele de poluare cu NO2 pot fi naturale și artificiale, cele naturale având o pondere mult mai mare în emisii decât cele artificiale. Sursa principală a emisiilor artificiale de NO2 o constituie arderea combustibililor.
Cea mai mare parte a oxizilor de azot rezultați din surse naturale o constituie NO produs prin acțiunea bacteriilor. Cantități relativ mici de oxizi de azot sunt emise din procesele industriale de altă natură decât combustia: industria chimică (producerea HNO3, a îngrășămintelor chimice cu N2, fabricarea H2SO4), procese de electrodepunere, gravare, sudură, purificarea metalelor, detonații explozibile.
Asupra animalelor și oamenilor efectele toxice ale NO2 sunt de patru ori mai mari decât ale NO și se manifestă prin: schimbări în funcționarea plămânilor, modificări în structura proteinelor, schimbări celulare, hematologice și enzimare.
C. Oxizii de sulf: SO2, SO3
Oxizii de sulf se formează prin combustia oricărui material care conține sulf. Sursele de poluare cu SOx pot fi naturale sau artificiale. Poluarea naturală, deși importantă cantitativ, este răspândită foarte uniform la suprafața pământului.
Sursa principală de poluare cu SOx este arderea combustibililor în surse staționare. Din cantitatea de SO2 emisă în atmosferă, 50% provine din arderea cărbunelui, 30% din arderea petrolului și 20% din alte surse (industria metalurgică, rafinării, procese de cocsificare a cărbunelui, fabricarea H2SO4 ).
Efectele SOx asupra plantelor reprezintă principala cauză a distrugerii acestora. Leziunile provocate de SO2 și dereglările produse în asimilația clorofiliană diminuează fotosinteza.
SO2 care intra în organism prin caile respiratorii apare în sânge și produce tulburări în metabolismul glucidelor și în procesele enzimatice.
SO3 inhalat de oameni și de animale produce efecte iritante și determină apariția spasmului bronșic la concentrații relativ scăzute.
D. Hidrogenul sulfurat (H2S)
Sursele de poluare cu H2S sunt:
– naturale: descompunerea materiilor proteice vegetale și animale datorită bacteriilor, gazele naturale, țițeiul, depozitele de sulf nativ, gazele vulcanice, izvoarele minerale sulfuroase;
– artificiale: arderea combustibililor, prelucrarea cărbunelui, a țițeiului și a gazelor naturale, crescătoriile de vite, lăptăriile și producerea brânzeturilor, instalațiile de spălare a lânii. H2S este foarte toxic pentru oameni, putând duce la blocarea transferului de oxigen la concentrații mari și putând produce schimbări ireversibile în sistemul nervos.
E. Fluorul și compușii săi
Sursele de poluare cu fluor și compușii săi sunt:
prepararea hexafluorurii de uraniu (UF6) destinată separării izotopilor uraniului;
instalațiile de raze X care utilizează hexafluorura de sulf (SF6);
insecticidele BaF2 și NaF2;
producerea temperaturilor scăzute (până la –160oC) cu ajutorul fluorurilor organice de tipul freonului (CCl2F2, CClF3);
polimerizarea tetrafluoracetilenei CF2=CF2 pentru obținerea teflonului;
gravarea sticlei și obținerea becurilor mate cu ajutorul acidului fluorhidric și al fluorurii de amoniu (NH4F).
Fluorul acționează puternic asupra mucoaselor, atacă puternic traheea, ceea ce limitează respirația și determină o senzație de sufocare. Asupra pielii, fluorul produce arsuri cu bășici. Acidul fluorhidric acționează iritant asupra mucoaselor cu înțepături și arsuri, sângerări ale acestora, colici, simptome cerebrale și tulburări ale vederii.
F. Clorul și compușii săi
Clorul gazos umed și clorul lichid sunt puternic corozivi față de toate metalele comune, cu excepția aurului, argintului și platinei care rezistă la temperaturi mai mari de 150oC. Sursele de poluare cu clor pot fi: electroliza soluțiilor sau topiturilor de cloruri alcaline, tratarea clorurii de sodiu cu acid azotic, electroliza acidului clorhidric, oxidarea acidului clorhidric.
Sursele de poluare cu acid clorhidric sunt: sinteza directă dintre H2 și Cl2, reacția dintre NaCl și H2SO4, industria organică și anorganică, industria metalurgică, arderea cărbunilor și a păcurii, activarea sondelor petroliere. Efectele principale observate sunt iritarea și coroziunea mucoaselor nasului, gâtului și a căilor respiratorii. Clorul produce edem pulmonar mai ușor decât concentrații egale de amoniac, acid cianhidric, oxid de sulf, sau hidrogen sulfurat.
Atât poluanții primari, care sunt introduși în atmosferă, cât și cei secundari, care iau naștere, au o viață limitată. Prin măsurători executate s-au putut determina timpii aproximativi de staționare a poluanților în atmosferă:
Tabelul 2.
4. PRINCIPALELE EFECTE ALE POLUĂRII ATMOSFEREI
Principalele efecte ale poluării atmosferice sunt:
a) efectul de seră are loc atunci când, din cauza poluării, proporția gazelor numite „gaze de seră” crește și este reținută prea multă căldură, cu efect ca întregul Pământ să devină mai cald. Oamenii de știința sunt de părere că această creștere de temperatură va continua astfel încât la mijlocul secolului următor va ajunge la valoarea de 1,5-4,5oC. Creșterea temperaturii Terrei, care în ultimul deceniu a fost de 1oC la pol și de 3oC la tropice, conduce la accelerarea topirii calotelor de gheață ale polilor și la creșterea nivelurilor apelor în mari și oceane;
b) diminuarea progresivă a stratului de ozon, care determină pătrunderea unei cantități mai mari de raze ultraviolete pe Terra, ceea ce duce la înmulțirea îmbolnăvirilor de cancer al pielii și cataractelor oculare; scăderea serioasă a producției de cereale și a planctonului oceanelor, care este o sursă de bază pentru hrana omenirii.
c) ploaia acidă se formează atunci când dioxidul de sulf sau oxizii de azot – ambele rezultate ale poluării industriale – se amestecă în atmosfera cu aburii de apă. Sunt cauzate în special de arderea minereurilor, a cărbunelui și a petrolului conținând sulf, inclusiv gaze de eșapament și care distrug recoltele vegetale, de fructe și de animale. Păduri întregi au dispărut din aceasta cauză. După estimarea oamenilor de știință, până în anul 2000, doar în SUA și în Canada, vor fi 50.000 de lacuri moarte biologic.
d) smogul, care este un amestec de diverși poluanți și vapori de apă pe care aceștia îi condensează, este de două feluri:
de tip londonez (reducător).
de tip californian (oxidant).
4.1. Efectele poluanților asupra oamenilor
A. Poluanții gazoși și vaporii
După modul de acțiune asupra organismului uman, substanțele poluante gazoase se împart în: toxice respiratorii, sanguine, hepatice, ale sistemului nervos, cu acțiune asupra pielii etc. Privind aparatul respirator, poluanții pot avea efecte toxice asupra căilor respiratorii superioare (SO2, Cl, HCl) sau asupra alveolelor pulmonare (NO2, O3).
După unele estimări, în zilele noastre peste un miliard de oameni (a cincea parte a populației Pământului) inspira aer puternic poluat în special cu monoxidul de carbon și dioxidul de sulf rezultate din procesele industriale, din această cauză numărul celor care suferă de afecțiuni toracice și pulmonare, în special în rândul copiilor și bătrânilor, este în continuă creștere.
B. Poluanții sub forma de aerosoli
Efectele acestor poluanți sunt mai complexe, fiind de natură iritantă toxică, alergică, infectantă și de scădere a rezistenței generale a organismului (plumbul, fluorul, arsenul, beriliul și manganul). Se cunosc și numeroși aerosoli cu acțiune cancerigenă: hidrocarburile aromatice policiclice condensate rezultate ca produși de ardere incompletă a combustibililor, substanțele radioactive care emană radiații ionizante, unele metale, nemetale și compușii lor, aminele aromatice, substanțele fitofarmaceutice.
Cazuri grave de intoxicație: pe valea râului Meusa (Franța), 1930; Zărnești (România), 1939; Donora (Anglia), 1948; Poza-Rica (Italia), 1950; Londra (Anglia), 1952; Seveso (Italia), 1976 etc.
4.2. Efectele poluanților asupra plantelor și animalelor
A. Efectele asupra plantelor
Consecințele poluanților asupra plantelor se manifestă prin: lezarea frunzelor pe unele porțiuni sau în totalitate, modificări de culoare a frunzelor, tulburări de creștere, distrugerea unor părți din plantă, ducând chiar la dispariția unor specii.
Rezultatele influenței poluanților asupra plantelor se manifestă în funcție de poluantul respectiv: înălbirea frunzelor este proprie SO2, culoarea brună este caracteristică fluorurilor, aspectul argintat sau bronzat arată influența ozonului.
B. Efectele asupra animalelor
Cei mai importanți poluanți cu efecte asupra animalelor sunt aceia care se concentrează pe plante și persistă. Bolile apărute constau în tulburări ale căilor respiratorii (insuficiență respiratorie, salivație profundă, creșterea temperaturii).
4.3. Modificarea factorilor meteorologici
Prezența în atmosferă a poluanților sub formă de pulberi și gaze, în anumite cantități, poate crea un mediu diferit de cel natural prin modificarea ansamblului microclimatic.
În cursul anului, modificările maxime produse de poluare se înregistrează toamna, din cauza acțiunii combinate a stagnării aerului, a inversiunii termice și a ceții, iar cele mai reduse primăvara.
Principalele efecte ale poluanților asupra factorilor meteorologici sunt:
a) ceața industrială, denumita smog, caracteristică zonelor puternic industrializate (concentrații mari de oxizi de sulf și hidrocarburi); poluarea atmosferei cu aerosoli și gaze influențează numărul nucleelor de condensație, fapt care duce la creșterea frecvenței ploilor în regiunile urbane;
b) reducerea vizibilității în centrele populate unde se află surse importante de poluare, în special dimineața și seara, producând tulburări ale transporturilor (terestre, aeriene, navale);
c) reducerea radiațiilor solare ultraviolete și deplasarea spectrului ultraviolet spre radiațiile mai lungi, cele scurte fiind absorbite cu precădere de poluanții atmosferici.
4.4. Efectele poluanților asupra obiectelor
A. Coroziunea metalelor
În funcție de creșterea gradului de poluare a atmosferei, durata vieții obiectelor de metal se reduce de 2-3 ori.
Cețurile acide au acțiune distructivă deoarece formează cu metalele săruri sfărâmicioase. Umiditatea atmosferică grăbește oxidarea oțelului și a altor metale (umiditatea critică pentru atacarea aluminiului de către SO2 este de 50%, pentru oțel 60-75%, pentru nichel 63%, pentru cupru 70%).
B. Efectele poluanților asupra construcțiilor
Prin reacția unor substanțe chimice din aer cu anumite materiale de construcții (calcarul, mortarul, marmura etc.) se produc substanțe chimice noi cu rezistență și durabilitate redusă. Cercetările arată că în zonele poluate sunt cazuri în care durata obișnuită a construcțiilor, fără reparații, se poate reduce de la 20-30 ani, la 4-5 ani.
C. Efectele poluanților asupra obiectelor de natură organică
Pielea, hârtia, cauciucul și materialele sintetice sunt atacate de poluanții din aer. Vopselele își schimba culoarea și compoziția prin reacția lor cu gazele agresive: H2S, Cl, NO2, O3, SO2.
D. Efectele poluanților asupra conductibilității electrice
În zonele intens poluate se produce reducerea gradului de conductibilitate electrică la unii conductori. Acumularea de impurități atmosferice pe izolatoarele liniilor electrice de înaltă tensiune conduce la scăderea performantelor rigidității dielectrice a acestora (nivelului de izolare) .
CAPITOLUL II – PROTECȚIA ATMOSFEREI ÎN DREPTUL INTERN
1. NORMELE TEHNICE DE PROTECȚIE A ATMOSFEREI
Potrivit Legii 137/1995 a protecției mediului, art.41, prin ”Protecția atmosferei” se urmărește „prevenirea, limitarea deteriorării ai ameliorării acesteia pentru a evita manifestarea unor efecte negative asupra mediului, sănătății umane și bunurilor materiale”.
Politica națională de protecție a atmosferei constă în principal din următoarele:
introducerea de tehnici noi și tehnologii adecvate pentru reținerea poluanților la sursă;
gestiunea resursei de aer, în sensul reducerii emisiilor de poluanți până la realizarea celor mai scăzute niveluri și care s-a nu depășească capacitatea de regenerare a atmosferei;
gestiunea resursei de aer, în sensul asigurării calității corespunzătoare securității sănătății umane;
modernizarea și perfecționarea sistemului național de monitorizare integrată a aerului;
Tot Legea 137/1995 a protecției mediului prevede că autoritatea centrală pentru Protecția mediului cu consultarea ministerelor competente, elaborează normelor tehnice, standardele și regulamentele de aplicare privind calitatea aerului și emisiilor de poluanți.
Normele tehnice, regulamentele de aplicare, respectiv standardele se elaborează în termen de 1 an, respectiv 2 ani de la intrarea în vigoare a legii.
Normele de eliminare a emisiilor pentru poluanți au fost stabilite prin „Condițiile tehnice privind Protecția atmosferei” și „Normele metodologice privind determinarea emisiilor de poluanți din surse staționare”, aprobate prin Ordinul nr. 462/1993 al Ministerul Mediului și Protecției Apelor (MMPA).
Reguli speciale sunt prevăzute pentru înscrierea în standardele stabilite a deținătorilor instalațiilor staționare existente care nu se încadrează în normele de emisie a poluanților în atmosferă.
1.1. Prevenirea și combaterea poluării industriale a atmosferei
1.1.1. Condiții tehnice privind protecția atmosferei
Sunt stabilite prin Ordinul 462/01.07.1993 al MMPA și au drept obiectiv stabilirea de norme de limitare a emisiilor pentru poluanții eliminați în atmosferă, Protecția omului, a animalelor și vegetației, a biotipurilor și a biocenozelor lor, a apei, solului și materialelor împotriva poluărilor atmosferice ce pot genera vătămare sau disconfort. Aceste norme se pot aplica următoarelor domenii:
emisiilor produse de surse staționare, de vehicule și infrastructuri destinate transporturilor;
emisiilor produse de instalațiile de ardere;
combustibililor și carburanților.
Prin „emisie de poluanți” se înțelege „Eliminarea în atmosferă a unor poluanți solizi, lichizi sau gazoși din surse punctiforme sau de suprafață”.
Prin „imisie” se înțelege „Transferul poluanților în atmosferă către un receptor (omul și factorii sistemului sau ecologic, bunuri materiale etc.)”.
Prin „Norme de limitare preventiva a emisiilor” se înțeleg „normele privind valorile concentrațiilor maxime de poluanți admise a fi eliminate în atmosferă de către diferitele activități antropice”.
Prin „Norme de imisie” se înțeleg „Normele privind valorile ale concentrațiilor maxime admisibile ale unor substanțe poluante în atmosferă”.
Prin „Surse staționare” se înțeleg „construcții, utilaje, instalații, inclusiv de ventilație, alte surse fixe care produc sau prin intermediul cărora se evacuează substanțe poluante în atmosferă”.
Sunt considerate ca fiind excesive imisiile care depășesc de cel puțin 3 ori una sau mai multe dintre concentrațiile maxime admisibile stabilite prin standarde de stat.
În situația în care pentru un poluant nu este fixată valoarea limită, imisiile sunt considerate ca fiind excesive atunci când din observații, măsurători, sau anchete rezultă că:
amenință sănătatea oamenilor și a animalelor, vegetația, biocenozele și biotipurile lor;
incomodează sensibil comunități umane;
aduc prejudicii construcțiilor;
aduc prejudicii solului, vegetației sau calității apelor.
Evaluarea calității aerului se realizează de autoritatea de protecție a mediului prin măsurători sistematice ale imisiilor de substanțe poluante, efectuate în cadrul sistemului propriu de control.
1.1.2. Norme metodologice privind determinarea emisiilor de poluanți atmosferici produși de surse staționare
Metodologiile se aplica determinărilor de emisii sub formă de pulberi, aerosoli sau gaze produse de instalații, surse staționare de tip instalație industrială, amenajări de teritoriu de tip autostradă, aeroport, cale ferată, aparate și utilaje de tip generator electric cu motor cu combustie, precum și instalațiilor cu ventilație care colectează efluenții gazoși ai unor surse și îi evacuează în atmosferă.
Normele metodologice stabilesc în detaliu principiul de măsurare, condițiile de măsurare, amplasarea punctului de măsurare, amplasarea punctului de recoltare, durata și numărul de măsurători, alte determinări efectuate, raportarea rezultatelor.
În mod normal, măsurătoarea trebuie efectuată în condițiile de exploatare în care emisiile sunt maxime.
Se recomandă în cazul unor surse cu emisie constantă efectuarea a cel puțin 3 măsurători individuale.
Se definesc ca pulberi „particulele care după o măsurătoare asupra concentrației, după condiționare cresc greutatea substratului elementului de filtrare”.
1.1.3. Concentrații maxime admisibile ale unor substanțe poluante în aerul zonelor protejate (CMA) –STAS 12.574/1987
Prin concentrație medie lunară sau anuală se înțelege „media aritmetică a concentrațiilor medii zilnice obținute în perioada respectivă”. Pentru calculul concentrației medii lunare sunt necesare minim 15 valori medii zilnice, iar pentru calculul concentrației medii anuale sunt necesare minim 100 valori medii zilnice, uniform repartizate pe perioada respectivă de timp.
Concentrațiile maxime admisibile ale substanțelor chimice poluante din aerul zonelor protejate nu trebuie să depășească valorile din Tabelul nr. 1.
Concentrația maximă admisă pentru următoarele substanțe în acțiune sinergică, prezente simultan în aer:
SO2 NO2 și NH3;
SO2 și F (compuși anorganici);
SO2 și aerosoli de H2SO4;
SO și pulberi în suspensie;
NO2 și pulberi în suspensie;
HCl, HNO3 și aerosoli de H2SO4.
Se calculează cu formula:
unde:
C1, C2……Ci – concentrația substanțelor poluante 1,2,…i în aer;
Cma1, Cma2…..Cmai- maxim admis pentru substanțele poluante 1,2,….i în aer;
Cantitatea maximă admisibilă de pulberi sedimentabile este conform:
Tabelul nr. 2
Radioactivitatea trebuie sa corespunda reglementarilor în vigoare.
1.1.4. Zonele de protecție sanitară
Ordinul Ministerului Sănătății nr. 536/23.06.1997 pentru „Aprobarea Normelor de igienă și a recomandărilor privind mediul de viață al populației” stabilește în art. 1 că: „terenurile destinate amplasării și dezvoltării localităților trebuie să asigure protecția populației împotriva surpărilor și alunecărilor de teren, avalanșelor și inundațiilor, emanațiilor sau infiltrațiilor de substanțe toxice, inflamabile sau explozibile, poluării mediului să dispună de posibilități de alimentare cu apă, de îndepărtare și neutralizare a apelor meteorice, a apelor uzate și a reziduurilor precum și de dezvoltarea normală a zonei verzi, de recreere și odihnă”. Între întreprinderile industriale care pot polua factorii de mediu sau zgomote și vibrații și teritoriile protejate învecinate se asigure zone de protecție sanitară.
Prin teritorii protejate se înțeleg: „zonele de locuit, parcurile, rezervațiile naturale, zonele de interes balneoclimateric, de odihnă și recreere, instituțiile social-culturale și medicale, precum și unitățile economice ale căror procese tehnologice necesită factori de mediu lipsiți de impurități”. Suprafața zonelor de protecție sanitară se consideră de la punctele de emisie în atmosferă a noxelor respective până la limita teritoriilor și obiectivelor protejate.
În scop de protecție, în interiorul zonei de protecție sanitară se interzice amplasarea oricăror obiective, cu excepția celor destinate personalului de întreținere și intervenție.
Adăposturile pentru creșterea animalelor în curțile persoanelor particulare se amplasează la cel puțin 10m de cea mai apropiată locuință învecinată și se exploatează astfel încât să nu producă poluarea mediului sau disconfort vecinilor.
Obiectivele economice care prin natura activității lor pot polua atmosfera și pentru care nu există mijloace tehnice eficace de reținere a poluanților și de reducere a emisiilor se amplasează în zonele destinate industriilor poluante.
Amplasarea obiectivelor economice cu surse de zgomot și vibrații și dimensionarea zonelor de protecție sanitară se vor face în așa fel încât în teritoriile protejate nivelul acustic echivalent continuu (Leq), măsurat la 3m de peretele al locuinței și la 1.5m înălțime de sol sa nu depășească 50dB(A) și curba de zgomot 45. În timpul nopții (orele 22-6) nivelul acustic echivalent continuu trebuie să fie redus cu 10n dB (A) fata de valorile din timpul zilei.
1.2 Protecția împotriva poluării aerului de către aeronave
Potrivit Codului aerian (Ordonanța Guvernului nr. 29/1997), spațiul aerian național reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului de suveranitate al României, până la limita inferioară spațiului extraatmosferic (art. 6).
În Cap. 9 al Codului aerian sunt stabilite prevederi de „Protecția mediului”, astfel:
„Protecția mediului reunește toate activitățile ce au ca scop evaluarea și minimalizarea impactului aviației civile asupra mediului datorat zgomotului produs de aeronavele civile, emisiile motoarelor de aviație, evacuării substanțelor folosite la spălarea, degivrarea și tratarea aeronavelor civile sau în cazul altor activități din domeniul aeronautic”.
Ministerul Transporturilor, cu avizul MMPA, stabilește aeroporturile din România care în urma derulării activităților specifice au un impact semnificativ asupra mediului în vederea implementării de programe de protecție a mediului.
În scopul protecției mediului, Ministerul Transporturilor poate restricționa operarea aeronavelor civile pe aeroporturile din România sau în spațiul aerian național.
Ministerul Transporturilor asigură prin reglementări specifice:
un sistem unic de monitorizare a zgomotului pe aeroporturi;
un sistem de cartografiere fonică a zonelor adiacente aeroporturilor, care să permită utilizarea ecologică a acestora.
1.3. Combaterea poluării aerului produse de autovehicule
„Condițiile tehnice privind protecția atmosferei”, aprobate prin Ordinul nr. 462/1993 al MMPA stabilește că emisiile poluante ale autovehiculelor rutiere se limitează cu caracter preventiv prin condițiile tehnice prevăzute la omologarea pentru circulație a autovehiculelor rutiere – operațiune ce se efectuează la înmatricularea pentru prima dată în țară a autovehiculelor de producție indigenă sau importate, cât și prin condițiile tehnice prevăzute la inspecțiile tehnice ce se efectuează periodic pe toată durata utilizării autovehiculelor rutiere înmatriculate în țară. Stabilirea limitelor de emisie maxim admise în aceasta situație se face de către Ministerul Transporturilor împreună cu MMPA urmărindu-se alinierea la Regulamentele E.C.E.-O.N.U. precum și la regulamentele practicate în țările europene.
Carburanții se vor încadra în cerințele de calitate stabilite în Ordinul 462/1993. Prevenirea și combaterea poluării aerului provocate de vehiculele rutiere este reglementată și prin Ordinul Ministerului Transporturilor și al Ministerului Administrației și Internelor nr. 172/4.031/1992, privind „Condițiile tehnice pentru vehiculele rutiere în vederea admiterii în circulație pe drumurile publice în România, modificate și completate prin Ordinul Ministerului Transporturilor și al Ministerului Administrației și Internelor nr. 158/388/1994 și Ordinul Ministerului Transporturilor nr. 537/1997 și nr. 172/1999.
Echipamentele, piesele de schimb și materialele produse în țară sau importate, destinate utilizării la vehicule rutiere și care concură la siguranța circulației și la protecția mediului, pot fi comercializate numai dacă sunt certificate și/sau omologate de către producători, importatori sau de către reprezentanți autorizați ai acestora.
Agenții economici pot presta servicii de reparații pentru vehiculele rutiere numai în ateliere specializate în baza autorizației tehnice de funcționare prin care se atestă capabilitatea tehnică a agentului economic de a presta, în conformitate cu legislația în vigoare, servicii de reparații de calitate care să asigure siguranța circulației și protecția mediului.
1.4. Măsuri naționale de protecție a stratului de ozon
Prin Hotărârea Guvernului nr. 243/1995 s-a constituit Comitetul Național pentru protecția stratului de ozon (CNPSO), organism interministerial, fără personalitate juridică, a cărui activitate este coordonată de MMPA.
CNPSO promovează măsurile și acțiunile necesare aplicării pe teritoriul României a prevederilor Convenției de la Viena, 1985, privind Protecția stratului de ozon, a protocoalelor și amendamentelor ulterioare la această Convenție, ratificată de România prin Legea 84/1993. Alături de aspecte legate de înființarea, organizarea și funcționarea CNPSO, HG 243/1995 cuprinde și 2 importante măsuri în domeniu:
a) obligația persoanelor juridice și fizice care produc, importă, exportă, recuperează, reciclează, regenerează, stochează, comercializează sau utilizează substanțele menționate în anexele Protocolului de la Montreal de a lua toate măsurile pentru supravegherea, limitarea și prevenirea oricăror emisii, dirijate sau accidentale, provocate de acestea.
b) obligă persoanele juridice care efectuează asemenea operații de a elabora strategii proprii pe termene scurte sau medii, de maxim 3 ani de limitare, înlocuire sau eliminare a acestor categorii de substanțe în conformitate cu legislația națională și internațională în materie, la care România a aderat sau este parte.
Nerespectarea acestor obligații constituie contravenții, sancționate cu amenda.
Prin Ordinul nr. 506/17.09.1996 al MMPA, s-a aprobat „Procedura de reglementare a activităților de import și export cu substanțe, produse și echipamente înscrise în Anexele Protocolului de la Montreal privind substanțele care epuizează stratul de ozon.”
Conform acesteia, activitățile de import și export cu substanțe, produse și echipamente înscrise în Anexele A, B, C, D și E ale Protocolului de la Montreal sunt supuse eliberării acordului de mediu care fundamentează emiterea licenței de import-export (art.1). Absența acordului de mediu și a licenței de import sau export, după caz, aferente transportului de substanțe produse și echipamente reglementate de Protocolul de la Montreal privind substanțele care epuizează stratul de ozon, atrage interzicerea intrării și ieșirii acestora de pe teritoriul României.
În Ordinului MMPA nr. 506/1996 este data LISTA substanțelor care epuizează stratul de ozon și pozițiile lor tarifare în Sistemul armonizat (HS) din Tariful vamal de import al României.
S-au stabilit norme privind „Regimul comercial și introducerea unor restricții la utilizarea hidrocarburilor halogenate care distrug stratul de ozon”.
1.5. Evaluarea poluării mediului
Aceasta activitate este reglementată prin Ordinul MMPA nr. 756/03.11.1997. În cap. I sunt definite următoarele noțiuni:
a) Aer ambiental: „aer la care sunt supuse persoanele, plantele, animalele și bunurile materiale în spații deschise din afara perimetrului uzinal”;
b) Emisie de poluanți: „descărcare în atmosfera a poluanților proveniți din surse staționare și mobile”;
c) Poluare potențial semnificativă: „concentrații de poluanți în mediu ce depășesc pragurile de alertă prevăzute în reglementările privind evaluarea poluării mediului”;
d) Poluare semnificativă: „concentrații de poluanți în mediu ce depășesc pragurile de intervenție prevăzute în reglementările din prezentul ordin”;
e) Prag de alertă: „concentrații de poluanți în aer, apă, sol sau în emisii/evacuări care au rolul de a avertiza autoritățile competente asupra unui impact potențial asupra mediului și care determină declanșarea unei monitorizări suplimentare și/sau reducerea concentrațiilor de poluanți din emisii/evacuări”;
f) Prag de intervenție: „concentrații de poluanți în aer, apă, sol sau în emisii/evacuări la care autoritățile competente vor dispune executarea studiilor de evaluare a riscului și reducerea concentrațiilor de poluant din emisii/evacuări”;
g) Proba de referință: „proba materială produsă de un institut specializat ce poate fi utilizată pentru a identifica precizia și acuratețea tehnicilor de analiză chimică a solurilor”.
În cap. 4 sunt prevăzute reglementările privind evaluarea poluării aerului, definind pragurile de alertă și de intervenție privind poluarea atmosferei astfel:
a) depășirea concentrațiilor maxime admise de poluanți înscrise în reglementările legale se consideră praguri de intervenție pentru poluarea atmosferică;
b) pragurile de alertă pentru concentrațiile de poluanți în emisiile atmosferice și aerul ambiental sunt stabilite la 70% din pragurile de intervenție ale acelorași poluanți, luând în considerare perioada de timp relevantă în care trebuie să se măsoare aceste concentrații.
Importanța existenței în emisiile atmosferice și în aerul ambiental a unor substanțe chimice și a altor agenți care nu sunt înscriși în reglementările legale existente va fi estimată prin studii efectuate de instituții specializate, costul lor fiind suportat de către unitatea care produce emisiile conținând aceste substanțe.
Pot exista situațiile:
a) când concentrațiile de poluanți în emisiile atmosferice sau în aerul ambiental se situează sub pragurile de alertă și nu este necesară stabilirea unor măsuri speciale de către autoritatea competentă;
b) când concentrațiile unuia sau mai multor poluanți depășesc pragurile de alerta, dar se situează sub nivelurile de intervenție pentru emisiile atmosferice sau pentru aerul ambiental, se consideră că există impact potențial asupra aerului. În aceste situații autoritățile competente vor cere reducerea concentrațiilor de poluanți în emisii și monitorizarea suplimentară a surselor identificate sau potențiale de poluare;
c) când concentrațiile unuia sau mai multor poluanți din emisiile atmosferice sau din aerul ambiental depășește pragurile de intervenție se consideră ca există impact asupra aerului; când această situație se datorează emisiilor atmosferice provenind de la o singură sursă autoritățile competente vor dispune reducerea concentrațiilor de poluanți astfel încât să nu se depășească nivelurile de intervenție. Când emisiile atmosferice provin de la mai multe surse și când aerul ambiental este poluat peste pragul de intervenție și nu este imediat posibila identificarea cauzei poluării, autoritățile competente vor dispune monitorizarea suplimentară pentru identificarea surselor poluării și reducerea concentrațiilor de poluanți în emisii, astfel încât sa nu se depășească pragurile de intervenție.
2. STUDIUL DE IMPACT, ACORDUL ȘI AUTORIZAȚIA DE MEDIU
2.1. Studiul de impact
Impactul este definit ca fiind „efectul direct sau indirect al unei activități umane care produce o schimbare a sensului de evoluție a stării de calitate a ecosistemelor, schimbare ce poate afecta sănătatea omului, integritatea mediului și a patrimoniului cultural sau condițiile socio-economice”.
Studiul de impact reprezintă „investigarea științifică a efectelor complexe ce rezultă sau ar rezulta din relația cu mediul înconjurător a unei activități ce se intenționează să fie promovată, în vederea recomandării măsurilor de minimizare a efectelor negative a acestei relații în cadrul obținerii acordului de mediu”.
Bilanțul de mediu este „procedura de a obține informații asupra cauzelor și consecințelor efectelor negative cumulate, prezente, anterioare și anticipate, care fac parte din acțiunea de autorizare a unei activități existente„.
Program pentru conformare este „planul de măsuri propus de titularul activității, cuprinzand etape care trebuie parcurse în intervale de timp precizate prin prevederile autorizației de mediu de către autoritatea competenta, în scopul respectarii reglementarilor privind Protecția mediului ”.
Obiective de mediu minim acceptate (OMMA) reprezintă un set de obiective stabilite de autoritatea de mediu competentă, în baza unui bilanț de mediu realizat în procesul de privatizare anterior formulării ofertei de vânzare; ele cuprind obiectivele calitative și cantitative minime de mediu și durata maxim admisibilă pentru conformare cu cerințele de mediu, precum și cu orice alte cerințe ce pot fi identificate de autoritatea de mediu competentă .
Declarația de la Rio, 1992, privind mediul și dezvoltarea a consacrat studiul de impact ca instrument esențial al politicilor de mediu în Principiul 117 astfel: „Un studiu de impact privind mediul înconjurător trebuie întocmit în cazul unor activități care riscă să aibă efecte nocive importante asupra mediului înconjurător și depind de hotărârea unei autorități naționale competente”.
Studiul de impact este necesar să fie realizat pentru activități ce se proiectează și sunt necesare înainte de emiterea acordului sau autorizației de mediu.
Instituția „Studiului de impact” exprimă cerința ca persoana (fizică sau juridică) care solicită eliberarea unei autorizații administrative să asigure efectuarea unei evaluări a efectelor proiectului asupra mediului și a soluțiilor posibile pentru a reduce ori a elimina eventualele inconveniente.
Studiile de impact se realizează prin unități specializate, persoane fizice sau juridice atestate, toate cheltuielile sunt suportate de titularul proiectului sau al activității.
Procedura de evaluare a impactului asupra mediului constă din:
faza preliminară;
faza propriu-zisă;
faza de analiză și validare.
Implicând cercetări pluridisciplinare, studiul de impact da naștere unor efecte administrative al căror obiect este ajungerea la o decizie cât mai bună în vederea protecției mediului și unor efecte juridice care țin de procedură și consecințele amânării execuției. Studiul de impact și Raportul însoțitor sunt aduse la cunoștința și dezbaterea publică.
Instanțele de contencios administrativ pot examina legalitatea studiului de impact numai cu ocazia contestării actelor administrative (acordului sau autorizației de lucru) care se bazează pe un astfel de document.
Răspunderea privind studiul de impact revine, după caz, titularului proiectului sau activității supuse autorizării, executantului studiului de impact, administrației.
Se prezintă următoarea anexă:
– Ordinul nr. 125/19.03.1996 al MMPA privind “Procedura de reglementare a activităților economice și sociale cu impact asupra mediului”
2.2.Acordul și autorizația de mediu
Acordul de mediu reprezintă „actul tehnico-juridic ce se emite în prima faza de proiectare a obiectivelor de investiții”, potrivit prevederilor legale privind protecția factorilor de mediu și se solicită obligatoriu pentru fiecare obiectiv de investiție în parte și prin el se stabilesc condițiile de realizare a unui proiect sau a unei activități din punct de vedere al impactului asupra mediului.
Acordul de mediu este obligatoriu pentru investiții noi, modificarea celor existente și pentru activități expres prevăzute în Legea 137/1995 a protecției mediului.
Acordul și autorizația de mediu fac parte din categoria actelor administrative individuale prin care se stabilesc drepturi și/sau obligații determinate pentru subiectul căruia i se adresează. Sunt „autorizații libere”, în sensul că, fiind emise în baza unui drept de apreciere a autorităților publice de mediu, au prin definiție un caracter precar și revocabil.
Autorizația de mediu este „actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condițiile și parametrii de funcționare pentru activități existente și pentru cele noi, pe baza acordului de mediu”.
De regula acordul de mediu se solicita de proiectantul general al ansamblului investiției pe baza unor documentații tehnice elaborate unitar pentru toți factorii de mediu cu respectarea prevederilor Ordinului MMPA nr. 125/1996 privind „Procedura de reglementare a activităților economice și sociale cu impact asupra mediului”.
Privind protecția aerului, conform acestui act normativ, conținutul documentației trebuie să cuprindă:
sursele de poluare pentru aer, debitele, concentrațiile, debitele masice de poluanți rezultați și caracteristicile lor pe faze tehnologice și de activitate;
instalațiile pentru epurarea gazelor reziduale și reținerea pulberilor pentru colectarea și dispersia gazelor reziduale în atmosferă;
concentrația și debitele masice de poluanți evacuate în atmosferă.
Activitățile care nu implică lucrări de construcții montaj necesită numai autorizație de mediu, cu excepția lucrărilor de defrișări, de vegetație forestieră din afara fondului forestier și a importului și exportului plantelor și animalelor din flora și fauna sălbatice.
Proiectantul, beneficiarul și constructorul au obligația respectării stricte a acordului de mediu emis precum și a lucrărilor suplimentare față de documentația de baza înscrise în acesta.
Acordul și/sau autorizația de mediu se eliberează după obținerea tuturor celorlalte avize necesare, potrivit legii. Ele condiționează legalitatea acordului și autorizației de mediu, iar nu existența acestora și nu constituie acte administrative de sine stătătoare, ci doar operațiuni administrative foarte importante, al cărui conținut este obligatoriu pentru acordul și autorizația de mediu.
Deci acordul de mediu este un „act de reglementare” care se emite numai pentru promovarea și aprobarea investiției.
La solicitarea unei autorizații de mediu sau cu minim 30 de zile (sau cu 90 de zile în cazul în care este nevoie de dezbaterea publică sau bilanț de mediu) înainte de expirarea unei autorizații de mediu existente, titularul obiectivului sau al activității este obligat să depună autorității teritoriale pentru protecția mediului, documentația necesară pentru emiterea autorizației de mediu, conform Ordinul 125/1996 al MMPA.
Dacă, pe baza documentelor prezentate, obiectivul sau activitatea pot fi autorizate, autoritatea teritoriala de protecția mediului face publică decizia sa de emitere a autorizației prin afișare la sediul propriu. Decizia poate fi contestată în termen de maximum 30 de zile de la anunțare. La expirarea acestui termen, autoritatea teritorială de protecția mediului eliberează autorizația de mediu.
Pentru activitățile existente, care la data intrării în vigoare a Legii 137/1995 nu întrunesc condițiile de autorizare, autoritatea pentru protecția mediului împreună cu colectivul de analiză tehnică dispune efectuarea bilanțului de mediu și /sau a unui program de conformare de comun acord cu titularul, raportul cu concluziile bilanțului de mediu se supune dezbaterii publice. După încheierea acestei faze, autoritatea pentru protecția mediului stabilește dacă emite autorizația de mediu cu sau fără program de conformare. După expirarea fiecărui termen acordat, în caz de neconformare, autoritatea pentru protecția mediului dispune încetarea activității respective. Decizia de încetare este executorie.
La schimbarea destinației sau a proprietarului oricăreia dintre activitățile menționate în Legea 137/1995 sau al oricăreia dintre obiectivele aferente acestora și în alte situații apreciate de autoritatea teritorială pentru protecția mediului, precum și la „încetarea activității generatoare de impact asupra mediului este obligatorie efectuarea bilanțului de mediu de către fostul proprietar”, autoritatea competentă pentru protecția mediului revizuiește bilanțul de mediu, stabilește programul pentru conformare, iar fostul proprietar negociază cu noul proprietar asumarea unor obligații anterioare și compensațiile de care va beneficia prin aplicarea măsurilor de protecție și reconstrucție ecologică.
Deținătorul autorizației de mediu este obligat, la cererea autorității teritoriale pentru protecția mediului, să raporteze acesteia anual lista poluanților evacuați în mediu în anul calendaristic precedent, precum și alte date necesare procesului de inventariere al emisiilor la nivel național.
Valabilitatea acordului și a autorizației de mediu este de maxim 5 ani. Acordul sau autorizația de mediu nu se emite în cazul în care nici o variantă de proiect sau program de conformare nu prevede eliminarea efectelor negative asupra mediului, raportate la standardele și reglementările în vigoare.
Acordul sau autorizația de mediu poate fi revizuită dacă apar elemente noi, necunoscute la data emiterii și în cazul reînnoirii acestora, când se poate cere și refacerea raportului privind studiul de impact asupra mediului.
Acordul sau autorizația de mediu se suspendă pentru neconformare cu prevederile precizate în aceasta, după o somație prealabilă, cu termen și se menține până la eliminarea cauzelor care au determinat suspendarea, dar nu mai mult de 6 luni.
Autoritățile pentru protecția mediului dispun după expirarea termenului de suspendare oprirea execuției proiectului sau încetarea activității.
Litigiile generate de eliberarea, revizuirea sau de suspendarea acordului sau a autorizației de mediu se soluționează potrivit Legii Contenciosului administrativ nr. 29/1990.
Procedura de autorizare este publică.
Mediatizarea proiectelor și a activităților pentru care se cere acord sau autorizație de mediu și a studiilor de impact, precum și dezbaterea publică se asigură de către autoritatea pentru protecția mediului.
Decizia de emitere a autorizației de mediu se afișează la sediul autorității teritoriale pentru protecția mediului care a emis-o, iar documentele care au stat la baza adoptării ei se pot consulta la același sediu.
3. OBLIGAȚII CE REVIN ORGANELOR ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ȘI AGENȚILOR ECONOMICI ÎN DOMENIUL PROTECȚIEI CALITĂȚII AERULUI
3.1. Obligații rezultate din Legea 137/1995 privind protecția mediului
Autoritatea centrală pentru protecția mediului, cu consultarea ministerelor competente, elaborează normele tehnice, standardele și regulamentele de aplicare privind:
a) calitatea aerului în funcție de factorii poluanți din atmosferă;
b) emisiile de poluanți atmosferici pentru surse fixe și mobile precum și condițiile de restricție sau de interdicție pentru utilizare, inclusiv pentru substanțe care afectează stratul de ozon;
c) calitatea combustibililor și carburanților, precum și reglementările privind vânzarea-cumpărarea și transportul acestora;
d) pragul fonic și reglementările pentru limitarea zgomotelor;
e) supravegherea calității aerului, proceduri de prelevare și analiza amplasării punctelor și instrumentelor pentru probare și analiza, frecvența măsurătorilor și altele;
f) identificarea, supravegherea și controlul agenților economici a căror activitate este generatoare de risc potențial și/sau de poluare atmosferică;
g) sistemul de notificare rapidă în caz de poluare acută a atmosferei cu efecte transfrontieră, a autorităților desemnate cu aplicarea Convenției privind efectele transfrontieră și accidentele industriale.
Normele tehnice, regulamentele de aplicare, respectiv standardele se elaborează în termen de 1 an, respectiv 2 ani de la intrarea în vigoarea legii.
Autoritățile vamale au obligația să nu permită intrarea/ieșirea din țară a surselor mobile poluante care nu respectă dispozițiile autorităților competente conform legii .
Proprietarii și deținătorii legali de teren sunt obligați să întrețină și să extindă perdelele și aliniamentele de protecție, spațiile verzi, parcurile, gardurile vii pentru îmbunătățirea capacității de regenerare a atmosferei, protecția fonică și eoliană.
Persoanele fizice și juridice au următoarele obligații în domeniu:
a) să respecte reglementările privind protecția atmosferei, adoptând măsuri tehnologice adecvate de reținere și neutralizare a poluanților atmosferici;
b) să doteze instalațiile tehnologice, care sunt surse de poluare, cu sisteme de măsură, să asigure corecta lor funcționare, să asigure personal calificat și să furnizeze la cerere sau potrivit programului pentru conformare autorităților pentru protecția mediului datele necesare;
c) să îmbunătățească performanțele tehnologice în scopul reducerii emisiilor și să nu pună în exploatare instalațiile prin care se depășesc limitele maxime admise;
d) să asigure, la cererea autorităților de mediu, diminuarea, modificarea sau încetarea activității generatoare de poluare;
e) să asigure măsuri și dotări speciale pentru izolarea și protecția fonică a surselor generatoare de zgomot și vibrații, să verifice eficiența acestora și să pună în exploatare numai pe cele care nu depășesc pragul fonic admis.
Protecția mediului constituie o obligație a autorităților publice centrale și locale, precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice.
4. RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ ȘI PENALĂ
4.1. Răspunderea contravențională
Forma de bază a răspunderii o constituie amendă bănească, ale cărei limite minime și maxime este prevăzută de lege în funcție de importanța obiectivului supus protecție juridice, apreciindu-se în cadrul acestor limite volumul poluării față de cerințele legale precum și nocivitate a acesteia.
Răspunderea contravențională intervine fără luarea în considerare a întinderii consecințelor poluării, ca urmare răspunderea pentru poluare are un caracter obiectiv, ea putând interveni ori de câte ori mediul a fost poluat. Gradul de poluare, consecințele negative cauzate mediului înconjurător și economiei, periculozitatea socială a faptei sunt luate în considerare numai la stabilirea amenzii contravenționale.
Caracterul obiectiv al răspunderii contravenționale se justifică prin însemnătatea deosebită a interesului public exprimat și ocrotit prin normele dreptului mediului înconjurător.
Prin aplicarea amenzilor contravenționale se urmărește realizarea următoarelor scopuri:
– determinarea agentului poluator să respecte întocmai prevederile legale, să promoveze tehnologii și tehnici ce protejează mediul înconjurător, evitând poluarea și limitând cât mai mult posibil consecințele ei;
– sumele de bani plătite cu titlul de amendă contravențională vor trebui administrate în viitor pentru finanțarea investițiilor antipoluante și sprijinirea cercetării în domeniu;
– amenda contravențională pentru poluare îndeplinește și rolul de factor de echilibrul economic între agenții poluatori și unitățile care nu poluează mediul.
Constituie contravenție următoarele fapte privind protecția atmosferei și se sancționează astfel:
a) cu amendă de la 1.000.000 – 6.000.000 lei pentru persoanele fizice și de la 5.000.000 – 30.000.000 lei pentru persoanele juridice, pentru încălcarea prevederilor de la art. 45 din lege. „Proprietarul și deținătorii legali de teren sunt obligați să întrețină și să extindă perdelele și aliniamentele de protecție, spațiile verzi, parcurile, gardurile vii pentru îmbunătățirea capacității de regenerare a atmosferei, protecția fonică și eoliană.”
b) cu amendă de la 2.000.000 – 12.000.000 lei pentru persoanele fizice și de la 10.000.000 – 60.000.000 lei pentru persoanele juridice, încălcarea prevederilor de la art. 47 lit. „e” din lege: „obligația de asigurare a măsurilor și dotărilor speciale pentru izolarea și protecția fonică a surselor generatoare de zgomot și vibrații, de verificare eficientă a acestora și de punere în exploatare numai pe cele care nu depășesc pragul fonic admis”.
c) cu amendă de la 3.000.000 – 15.000.000 lei pentru persoane fizice și de la 15.000.000 – 75.000.000 lei pentru persoane juridice pentru încălcarea prevederilor
-art. 47, lit. „d” din lege: „obligația să asigure, la cererea autorităților pentru protecția mediului, diminuarea modificarea sau încetarea activității generatoare de poluare”,
-art. 47, lit. „c” din lege: „obligația să îmbunătățească performanțele tehnologice în scopul reducerii emisiilor și să nu pună în exploatare instalațiile prin care se depășesc limitele maxime admise”
-art. 47, lit. „b” din lege; „obligația să doteze instalațiile tehnologice care sunt surse de poluare cu sisteme de măsură, să asigure corecta lor funcționare, să asigure personal calificat și să furnizeze la cerere sau potrivit programului pentru conformare autorităților pentru protecția mediului datele necesare.
În Legea 137/1995 sunt sancționate contravențional cu amendă și încălcarea obligațiilor legate de întocmirea studiilor de impact, bilanțurilor de mediu, obținerea acordului și autorizației de mediu, a autorizației de funcționare, respectarea programului de conformare.
Conform HGR 243/1995 privind înființarea, organizarea și funcționarea Comitetului Național pentru Protecția Stratului de Ozon (CNPSO), constituie contravenții, dacă nu au fost săvârșite în condiții astfel încât, potrivit legii, să fie considerate infracțiuni, și se sancționează următoarele fapte:
a) nerespectarea prevederilor art. 16: „Persoanele fizice sau juridice menționate la art. 15 au obligația de a lua toate măsurile pentru supravegherea, limitarea și prevenirea oricăror emisii dirijate sau accidentale în atmosferă de substanțe aflate sub incidența Protocolului de la Montreal și a amendamentelor sale acceptate ulterior. Se au în vedere inclusiv acele măsuri care constau în prevenirea producerii unor astfel de substanțe – amendă de 1.000.000 – 2.500.000 lei.
b) nerespectarea prevederilor art. 15 : „Persoanele juridice sau fizice care produc, importă, exportă, recuperează, reciclează, regenerează, stochează, comercializează sau utilizează substanțele menționate în Anexele Protocolului de la Montreal și în amendamentele sale acceptate ulterior, produsele finite și echipamentele care conțin în interiorul său asemenea substanțe sau care sunt obținute cu ajutorul acestor substanțe au obligația de a raporta date statistice legate de activitatea respectivă, în condițiile legii – amendă de la 25.000.000 – 50.000.000 lei. Cuantumul acestor amenzi se impune a fi reactualizat.
4.2 Răspunderea penală
Răspunderea penala pentru încălcarea normelor privind protecția mediului înconjurător se înscrie în principiile răspunderii infracționale, specificul angajării ei cu privire la protecția mediului fiind determinat de natura obiectului ocrotit de lege și a cărui atingere este adusă prin abaterea săvârșită cu vinovăție.
Pentru a angaja răspunderea penală, abaterea trebuie să aibă un pericol social ridicat și să reprezinte o serioasă amenințare a intereselor societății în domeniul ocrotirii mediului înconjurător, al folosirii resurselor naturale ori chiar să amenințe viața sau sănătatea oamenilor.
Infracțiunile cu privire la mediul înconjurător se pot defini ca fiind „acele fapte periculoase prin săvârșirea cărora se aduc relațiilor sociale a căror ocrotire este condiționată de apărarea factorilor naturali și artificiali ai mediului, atingeri care se concretizează din punct de vedere al consecințelor într-o pagubă adusă persoanelor fizice și juridice care le administrează, punerea în pericol a sănătății oamenilor, animalelor și plantelor sau producerea de pagube economiei naționale.
Constituie infracțiuni faptele legate de protecția atmosferei și se pedepsesc astfel:
– cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă de la 500.000 la 3.000.000 lei, dacă faptele au fost de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală:
a) nerespectarea restricțiilor sau interdicțiilor stabilite pentru protecția atmosferei de art. 47, lit. „a-d” din lege, astfel:
– art. 47, lit „a”: „să respecte reglementările privind protecția atmosferei, adoptând măsuri tehnologice adecvate de reținere și neutralizare a poluanților atmosferici”;
– art. 47, lit. „b”: „ să doteze instalațiile tehnologice care sunt surse de poluare cu sisteme de măsură, să asigure corecta lor funcționare, să asigure personal calificat și să furnizeze, la cerere sau potrivit programului de conformare, autorităților pentru protecția mediului datele necesare”;
– art. 47, lit „c”: „să îmbunătățească performanțele tehnologice în scopul reducerii emisiilor și să nu pună în exploatare instalațiile prin care se depășesc limitele maxime admise”;
– art. 47, lit. „d”: „să asigure, la cererea autorităților pentru protecția mediului, diminuarea, modificarea sau încetarea activității generatoare de poluare”;
b) producerea de zgomote peste limitele admise, dacă prin aceasta se pune în pericol grav sănătatea umană, art. 47, lit. „e” din lege: „să asigure măsuri și dotări speciale pentru izolarea și protecția fonică a surselor generatoare de zgomot și vibrații, să verifice eficiența acestora și să pună în exploatare numai pe cele care nu depășesc pragul fonic admis”.
Faptele prevăzute la pct. a și b sunt din nerespectarea obligațiilor ce revin privind protecția atmosferei, persoanelor fizice și juridice.
Se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani și faptele privind:
a) eliberarea acordului și/sau autorizației de mediu fără documentația obligatorie și completă (art. 9, alin. 3);
b) prezentarea în studiile și analizele de impact a unor concluzii și informații false (art. 12, alin. 3din lege).
Constatarea și cercetarea infracțiunilor se fac din oficiu de către organele de urmărire penală, conform competenței legale.
Organizațiile neguvernamentale au drept la acțiune în justiție în vederea conservării mediului, indiferent cine a suferit prejudiciul.
CAPITOLUL III – PROTECȚIA ATMOSFEREI PE PLAN INTERNAȚIONAL
1. NOȚIUNI GENERALE
Ca domeniu specific al dreptului internațional, dreptul internațional al mediului are ca obiect reglementarea raporturilor de cooperare dintre state și alte entități internaționale, vizând protecția biosferei împotriva deteriorărilor majore și dezechilibrelor care ar putea să-i perturbe funcționarea normală.
Principiile fundamentale ale dreptului internațional cu semnificații specifice în domeniul mediului sunt:
suveranitatea statelor și protecția mediului;
principiul cooperării internaționale în soluționarea problemelor conservării mediului;
buna vecinătate în domeniul conservării și protecției mediului (aplicarea regulii „sic utero tuo, ut alienum non laedes”).
Principiile și normele specifice dreptului internațional al mediului pot fi formulate astfel:
obligația statelor de a conserva și proteja mediul și resursele sale naturale;
obligația statelor de a evalua consecințele asupra mediului;
obligația de supraveghere a stării mediului;
informarea și participarea publicului;
principiul „poluatorul plătește”;
principiul răspunderii statelor pentru prejudicii ecologice;
principiul adaptării cooperării internaționale la natura poluării ori caracteristicile zonei geografice supuse protecției;
noi principii de drept internațional al mediului:
principiul prevenirii poluării și degradării mediului;
interzicerea producerii și utilizării armelor de modificare a mediului;
recunoașterea și consacrarea mediului mondial drept patrimoniu comun al umanității;
includerea considerațiilor ecologice în orice acțiune de cooperare internațională.
Poluarea aerului prezintă o serie de particularități evidente. Dacă substanțele poluante își pot produce efectele în apă sau în sol pe termen lung, atmosfera este, mai ales, un mediu de tranzit, supus modificărilor în ceea ce privește compoziția sa. Gazele sau particulele nu rămân decât temporar în aer, dar în timpul prezenței lor pot provoca multiple consecințe asupra calității sale. În aer, poluanții se propagă cel mai repede și parcurg distanțe mult mai mari decât în alte medii.
Specialiștii consideră că poluarea atmosferică se manifestă sub două forme principale:
a) gazele sulfuroase de origine industrială, convertite în parte în sulfat în troposfera și stratosfera joasă, în parte rămânând în stare de acid sulfuric și revenind pe sol prin intermediul precipitațiilor (atacă arborii și vegetația, în general);
b) alți poluanți, în special NO2 ( bioxidul de azot) și HC (hidrocarburile sulfuroase, care stau la baza formării ozonului (O3) în timpul perioadei de insolație.
Alături de centralele electrice care utilizează combustibili fosili și industriali, importante efecte negative asupra atmosferei produc gazele de eșapament ale automobilelor.
Constatarea că poluarea nu cunoaște frontiere naționale este valabilă mai ales pentru poluarea aerului.
În materie de prevenire și combatere a poluării atmosferei, esența este să se acționeze la nivel național, chiar dacă conlucrarea internațională devine importantă.
Sub raportul dreptului internațional aerian, primele încercări de reglementare a poluării au avut la baza criteriul funcționalității, normele acestei ramuri referindu-se nu numai la aviația civilă ci și la comunicații în general, prevenirea poluării aerului, măsurile sanitare și de sănătate publică.
În domeniul luptei împotriva poluării aerului prezintă un interes deosebit unele rezoluții adoptate de Consiliul Europei, OCDE, sau de anumite organisme ale ONU. Se menționează Rezoluțiile Consiliului Europei din 1968 și 1971 asupra principiilor referitoare la lupta împotriva poluării aerului, respectiv a poluării atmosferice în zonele de frontiera; Declarația Consiliului Comunității Europene (173) privind programul de acțiune în domeniul mediului și continuarea acestuia în perioada 1977-1981; măsurile cu privire la controlul poluării aerului adoptate de Consiliul OCDE, 1974, cu ocazia primei reuniuni la nivel ministerial a Comitetului pentru Mediu al acestei organizații.
2. CONVENȚIA DE LA GENEVA, 1979, ASUPRA „POLUĂRII ATMOSFERICE TRANSFRONTIERE PE DISTANȚE LUNGI”
Reuniunea la nivel înalt în cadrul Comunității Economice Europene a ONU din 13-15 noiembrie 1979 de la Geneva a adoptat Convenția și Rezoluția asupra poluării atmosferice transfrontiere la mare distanță și Declarația privind tehnologiile de fabricație puțin poluante sau fără deșeuri, reutilizarea și reciclarea deșeurilor.
Documentul este prin excelență o convenție-cadru, consacrată mai ales cooperării, iar caracterul sau rămâne esențialmente programator. Angajamentul general al părților este acela de a proteja omul și mediul împotriva poluării atmosferice, de a limita și, pe cât posibil, de a reduce treptat, de a preveni această formă de poluare, inclusiv cea pe distanțe lungi.
Convenția definește poluarea atmosferică în general ca fiind „introducerea în atmosfera de către om, direct sau indirect, de substanțe sau energie care au acțiune nocivă de natură să pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice și ecosistemelor, să deterioreze bunurile materiale și să aducă atingere sau să păgubească valorile de agrement și alte utilizări legitime ale mediului înconjurător”.
Convenția definește poluarea atmosferică transfrontieră pe distante lungi ca fiind acea „poluare a cărei sursă fizică este cuprinsă total sau parțial în zona supusă jurisdicției naționale a unui stat și care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă jurisdicției naționale a altui stat, la o distanță la care nu este în general posibil să se distingă contribuția surselor individuale sau a grupurilor de surse de emisie”.
Principiile fundamentale ale Convenției de la Geneva referitoare la poluarea atmosferică transfrontieră pe distanțe lungi sunt:
a) protejarea omului și a mediului înconjurător contra poluării atmosferice, în care scop părțile contractante se vor strădui să limiteze și, în măsura posibilului, să reducă în mod treptat și să prevină poluarea atmosferică transfrontieră pe distanțe lungi.
b) elaborarea de către părți pe calea schimbului de informații, consultații și activități de cercetare și supraveghere, a unor politici și strategii pentru combaterea dejecțiilor de poluanți atmosferici, ținând seama de eforturile întreprinse la nivel național și internațional.
c) promovarea de schimburi și informații asupra politicilor lor, a activităților lor științifice și măsurilor tehnice care au ca scop combaterea dejecțiilor de poluanți atmosferici ce pot avea efecte dăunătoare asupra mediului înconjurător.
d) acordarea la cerere a unor consultații la intervale scurte între partea sau părțile contractante afectate în mod efectiv de poluarea atmosferică transfrontieră pe distanțe lungi, sau care sunt expuse la un risc semnificativ de o astfel de poluare și partea sau părțile contractante pe teritoriul și sub jurisdicția cărora este creat sau ar putea fi creat un aport substanțial la poluarea atmosferică transfrontieră pe distanțe lungi și care rezultă din activități care sunt întreprinse sau prevăzute a se realiza.
O importanță deosebită o reprezintă preocuparea părților contractante de a pune în practică și lărgi „Programul concertat de supraveghere continuă și de evaluare a transportului pe distanțe lungi al poluanților atmosferici în Europa”, iar ele convin să pună accentul pe: supravegherea continuă a SO2 și a substanțelor înrudite; utilizarea atunci când este posibil de metodologii de supraveghere comparabile sau normalizate; amplasarea stațiilor de supraveghere continuă și colectarea de date sub jurisdicția statelor în care sunt situate; stabilirea unui program-cadru concertat de supraveghere continuă a mediului înconjurător care să fie axat pe programele naționale, subregionale, regionale și celelalte programe internaționale actuale și viitoare care țin seama de acestea.
În cadrul Consilierilor guvernamentali ai țărilor CEE pentru problemele mediului s-a constituit Organul executiv al Convenției, care se reunește o dată pe an.
În cadrul Organului executiv sau pe cale bilaterală și în interesul lor comun, părțile contractante s-au obligat să schimbe informații privind nivelul emisiilor, potrivit unei periodicități stabilite, la poluanții atmosferei conveniți, începând cu SO2, plecând de la unități teritoriale de dimensiuni convenite, sau asupra fluxurilor de poluanți atmosferici care traversează frontierele statelor; să se informeze reciproc asupra principalelor schimbări survenite în politicile naționale și în dezvoltarea industrială în general și asupra efectelor lor posibile, de natură să provoace modificări importante ale poluării atmosferice transfrontiere pe distanțe lungi; asupra tehnicilor de reducere a poluării atmosferice; asupra costului prevăzut al acțiunilor, la nivel național; asupra datelor meteorologice și fizico-chimice referitoare la fenomenele survenite în timpul transportului poluanților.
Dacă un diferend apare între două sau mai multe parți contractante la prezenta convenție, cu privire la interpretarea sau aplicarea convenției, părțile respective vor căuta o soluție pe calea negocierilor sau prin orice altă metodă de reglementare a diferendelor care le-ar fi acceptabilă.
O prioritate a fost acordată reglementarii reducerii emisiilor de sulf în 1984, când zece state reunite în cadrul unei Conferințe ministeriale la Ottawa s-au angajat să reducă emisiile sulfuroase de pe teritoriul lor cu cel puțin 30% în raport cu emisiile din 1980, înainte de anul 1990. După intrarea în vigoare în anul 1983, Convenția a fost completata prin șapte protocoale specifice, dintre care șase protocoale prescriu obiective și măsuri vizând stoparea și reducerea poluării atmosferice transfrontiere, astfel:
a) Protocolul de la Helsinki, 1985, privind emisiile de sulf. Considerat drept primul tratat internațional care cuprinde obiective precise și verificabile în lupta împotriva poluării aerului, protocolul obligă statele părți să-și reducă emisiile naționale de sulf cu cel puțin 30%, pe cât posibil și cel mai târziu înainte de 1993, luând ca bază nivelurile din 1980. Aplicarea sa este controlată de EMEP prin rețeaua proprie de supraveghere a poluării. Zece state au atins deja obiectivul de reducere cu 30% față de 1986. Documentul definește în diferitele lui anexe tehnice conținutul în sulf acceptat pentru produsele de rafinărie și sugerează diverse tehnici de luptă contra emisiilor de sulf provenind din surse fixe. Protocolul a fost completat cu cel din anul1994.
b) Protocolul asupra oxidului de natriu, 1988.
c) Protocolul de la Sofia, 1988, privind combaterea emisiilor de oxizi de azot și al răspândirii acestora pe scară mare. Protocolul, semnat de 25 de state, prevede înghețarea emisiilor de oxid de azot și a fluxului lor transfrontier, raportat la nivelul anului 1987.
d) Protocoalele de la Aarhus, 1998, privind poluanții organici persistenți, respectiv metalele grele. Își stabilesc ca obiectiv prevenirea, reducerea și stoparea poluărilor cu poluanții în cauză și stabilesc obligațiile fundamentale ale statelor părți în aceasta privință, precum și o serie de măsuri instituționale. Este o convenție cadru foarte puțin constrângătoare, care enunță principiile fundamentale în materie, dar mai ales invită statele să coopereze.
3. CONVENȚIA DE LA VIENA, 1985, PRIVIND PROTECȚIA STRATULUI DE OZON
Având în vedere impactul dăunător al modificării stratului de ozon asupra sănătății umane și a mediului înconjurător, precum și activitatea și studiile întreprinse pentru protecția acestuia de către organizațiile internaționale și naționale, în conformitate cu “Planul Mondial de acțiune pentru stratul de ozon” al “Programului Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător” – PNUE, la 22 martie 1985 s-a încheiat la Viena “Convenția privind protecția stratului de ozon”.
În sensul convenției, stratul de ozon este „stratul de ozon atmosferic de deasupra stratului limita planetar”, iar efectele adverse sunt „schimbările intervenite în mediul înconjurător fizic sau abiotic, incluzând schimbările de climă, care au efecte nocive asupra sănătății umane sau asupra compoziției, rezistenței și productivității ecosistemelor naturale și artificiale, sau asupra materialelor folositoare omenirii.
Părților le revin următoarele obligații generale:
a) părțile vor lua măsurile necesare, în conformitate cu prevederile acestei convenții și ale altor protocoale la care ele sunt parte, pentru a proteja sănătatea umană și mediul înconjurător împotriva efectelor adverse care rezulta sau ar putea rezulta din activitățile umane, având implicații asupra modificării stratului de ozon.
b) în acest scop, părțile, în funcție de mijloacele și posibilitățile lor, întreprind următoarele acțiuni:
– cooperează prin intermediul observațiilor sistematice, cercetării și schimbului de informații, pentru o mai bună înțelegere și evaluare a efectelor activităților umane asupra stratului de ozon și a efectelor asupra sănătății umane și mediului înconjurător, provenite din modificarea stratului de ozon;
– adoptă măsuri legislative și administrative și cooperează în cadrul politicilor adecvate pentru controlul, limitarea, reducerea sau prevenirea activităților umane sub jurisdicția sau controlul lor, dacă aceste activități au sau pot avea efecte adverse rezultând din modificarea sau posibilele modificări ale stratului de ozon.
c) cooperează în formularea măsurilor, procedeelor și standardelor pentru implementarea acestei convenții, în vederea adoptării protocoalelor și anexelor.
d) cooperează cu organisme internaționale competente pentru implementarea eficientă a acestei convenții și a protocoalelor la care sunt părți.
Prevederile convenției nu afectează în nici un fel dreptul părților de a adopta, în concordanță cu dreptul internațional, măsuri interne suplimentare care, dacă au fost deja luate, să nu fie incompatibile cu obligațiile ce îi revin în cadrul convenției.
Părțile consideră oportun să inițieze și să coopereze, direct, sau prin intermediul organizațiilor internaționale, la efectuarea evaluărilor științifice și a cercetărilor privind:
– procesele fizice și chimice ce influențează stratul de ozon;
– sănătatea umană și alte efecte biologice ce deriva din modificările stratului de ozon, în special cele rezultate din schimbările radiațiilor ultraviolete având efecte biologice (UV-B);
– efectele ce derivă din modificările stratului de ozon;
– efectele ce derivă din orice modificări ale stratului de ozon și orice modificare ulterioară în radiațiile UV-B asupra materialelor sintetice și naturale utile omenirii;
– substanțele, practicile, procesele și activitățile care pot influența stratul de ozon și efectele lor cumulate;
– substanțele și tehnologiile alternative;
– problemele socio-economice conexe.
Părțile urmează să promoveze sau să stabilească, după cum este oportun, direct sau prin intermediul unor organisme internaționale competente și ținând cont de legislația națională și activitățile relevante în desfășurare atât la niveluri naționale cât și internaționale, programe comune sau complementare pentru observații sistematice privind starea stratului de ozon și alți parametri relevanți.
4. PROTOCOLUL DE LA MONTREAL, 1987, PRIVIND „SUBSTANȚELE CARE EPUIZEAZĂ STRATUL DE OZON”
Protocolul a fost adoptat la 16 septembrie 1987 la Montreal și a intrat în vigoare în 1989, completare la Convenția de la Viena, ca o necesitate determinata de:
– recunoașterea faptului că măsurile luate pentru protejarea stratului de ozon trebuie să se bazeze pe cunoștințe științifice relevante, luând în considerare aspectele de ordin tehnic și economic;
– protejarea stratului de ozon prin luarea unor măsuri de precauție pentru controlul echitabil al emisiilor totale globale de substanțe care contribuie la epuizarea stratului de ozon, având drept obiectiv final eliminarea acestora prin intermediul progreselor înregistrate în domeniul științei și având în vedere considerațiile de ordin tehnic și economic;
– recunoașterea necesității elaborării unei prevederi speciale pentru satisfacerea nevoilor țărilor în curs de dezvoltare privind aceste substanțe;
– măsurile de precauție vizând emisiile de anumite clorofluorocarburi, (CFC) care au fost deja luate la nivel național și regional;
– importanța promovării cooperării internaționale în domeniul cercetării și al dezvoltării științei și tehnologiei, precum și în domeniul controlului și al reducerii emisiilor de substanțe care epuizează stratul de ozon;
Protocolul prevede măsuri privind controlul asupra comerțului cu statele care nu sunt părți la protocol, astfel:
– în termen de un an de la intrarea în vigoare a protocolului, fiecare stat parte la protocol va interzice importul de substanțe controlate din statele care nu sunt părți la protocol;
– începând cu ianuarie 1993, nici o parte nu va putea exporta substanțe controlate vreunui stat care nu este parte la protocol;
– toate părțile vor descuraja exportul de tehnologie pentru producerea și utilizarea substanțelor controlate în state care nu sunt părți la protocol.
Fondurile necesare pentru aplicarea protocolului, inclusiv cele necesare pentru funcționarea secretariatului, vor fi obținute exclusiv din contribuțiile părților.
Protocolul de la Montreal (1987) a suferit importante modificări printr-un amendament adoptat de părțile contractante la Londra, la 20 iunie 1990 și prin amendamentul de la Copenhaga, 25 noiembrie 1992, adoptat în cadrul Conferinței Miniștrilor Mediului din cele 87 de țări semnatare a Protocolului de la Montreal.
Amendamentul de la Londra, 1990 scurtează termenul în care reducerea producției și consumului de CFC și alte gaze distrugătoare de ozon ar trebui limitate și oprite. Eliminarea completă a consumului de CFC precum și a altor 17 substanțe trebuie să intervină în anul 2000 (inițial prin Protocol, la acest termen se preconizase o reducere de 50%).
Amendamentul de la Copenhaga, 1992 decide a se opri producția și folosirea halonilor (utilizați în extinctoare) până în 1994 (în loc de anul 2000) și a marii majorități a CFC înainte de anul 1996 (în loc de anul 2000).Utilizarea substanțelor de înlocuire trebuie să fie redusă cu 30% în anul 2004 și să înceteze progresiv până în anul 2030 (în raport cu anul 1989).
Prin Hotărârea Guvernului nr.243/1995 s-a constituit “Comitetul Național pentru protecția stratului de ozon” (CNPSO), organism interministerial, fără personalitate juridică, a cărui activitate este coordonată de MMPA, (vezi CAP.II, pct. 5.4. din lucrare).
5. CONVENȚIA CADRU A NATIUNILOR UNITE ASUPRA SCHIMBĂRILOR CLIMATICE, RIO DE JANEIRO, 1992
Prin schimbări climatice se înțeleg „schimbările de climat care sunt atribuite direct sau indirect unei activități omenești care alterează compoziția atmosferei la nivel global și care se adaugă variabilității naturale a climatului observat în cursul unor perioade comparabile”.
Prin emisii se înțelege „eliberarea în atmosferă de gaze cu efect de seră sau de precursori ai unor asemenea gaze într-o anumita zonă și în cursul unei perioade date”.
Prin gaze cu efect de seră se înțeleg „constituenți gazoși ai atmosferei, atât naturali cât și antropici, care absorb și reemit radiația infraroșie”.
Convenția a apărut ca urmare a preocupării părților contractante față de creșterea sensibilă a concentrațiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă, având ca sursă activitatea umană. Aceasta creștere intensifică efectul de seră natural, rezultând în medie o încălzire suplimentară a suprafeței terestre, cu implicații directe asupra ecosistemelor naturale, implicit asupra omului. Efectele nefaste ale încălzirii suprafeței terestre provoacă schimbări radicale ale climei, îngrijorând din ce în ce mai mult întreaga omenire.
Obiectivul final al Convenției și al tuturor instrumentelor juridice conexe pe care Conferința părților le-ar putea adopta este de a stabiliza, conform dispozițiilor pertinente ale convenției, concentrațiile de gaze cu efect de seră în atmosferă la un nivel care să împiedice orice perturbare antropică periculoasă a sistemului climatic. Se va conveni să se atingă acest obiectiv într-un interval de timp suficient pentru ca ecosistemele să se poată adapta natural la schimbările climatice, pentru ca producția alimentară să nu fie amenințată, iar dezvoltarea economică să se poată desfășura în mod durabil.
Pentru realizarea acestui obiectiv, părțile înțeleg să se conducă după următoarele principii:
a) revine în sarcina părților să ocrotească sistemul climatic în interesul generațiilor prezente și viitoare, pe baza echității și în funcție de responsabilitățile lor comune, dar diferențiate și de capacitățile lor; în consecință, revine în sarcina țărilor dezvoltate părți să fie în avangarda luptei împotriva schimbărilor climatice și a efectelor lor nefaste;
b) se cuvine a se ține cont de nevoile specifice și de situația specială a țărilor în curs de dezvoltare părți, mai ales a celor care sunt deosebit de vulnerabile la efectele nefaste ale schimbărilor climatice precum și de părțile, mai ales țările în curs de dezvoltare părți, cărora Convenția le-ar impune o sarcină disproporționată sau anormală;
c) revine în sarcina părților să ia măsuri de precauție pentru a prevedea, a preveni sau atenua cauzele schimbărilor climatice și a limita efectele nefaste ale acestora; când există riscul unor perturbări grave sau ireversibile, absența certitudinii științifice absolute nu trebuie să servească drept pretext pentru a amâna adoptarea unor asemenea măsuri, fiind stabilit că politicile și măsurile pe care le atrag schimbările climatice reclamă un raport bun cost-eficacitate încât să garanteze avantaje globale la costul cel mai scăzut cu putință; se cuvine ca aceste politici și măsuri să țină seama de diversitatea contextelor socio-economice, să fie globale, să se extindă la toate sursele, la toți absorbanții și la toate rezervoarele de gaze cu efect de seră, să cuprindă măsuri de adaptare și să se aplice tuturor sectoarelor economice; inițiativele, care vizează să facă față schimbărilor climatice, vor putea face obiectul unei acțiuni concertate a părților;
d) părțile au dreptul să acționeze pentru o dezvoltare durabilă și trebuie să se ocupe efectiv de aceasta; este necesar ca politicile și măsurile destinate protejării sistemului climatic împotriva schimbărilor provocate de om să fie adaptate la situația proprie a fiecărei părți și să fie integrate în programe naționale de dezvoltare, dezvoltarea economică fiind indispensabilă pentru adoptarea unor măsuri destinate să facă față schimbărilor climatice;
e) revine în sarcina părților să lucreze de comun acord la un sistem economic internațional deschis, care să conducă la o creștere economică și la o dezvoltare durabilă a tuturor părților, în special a țărilor în curs de dezvoltare părți, pentru a le permite să studieze mai bine problemele puse de schimbările climatice; se va evita ca măsurile de luptă împotriva schimbărilor climatice, inclusiv măsurile unilaterale, să constituie un mijloc de impunere a unor discriminări arbitrare sau nejustificate pe planul comerțului internațional sau a unor obstacole deghizate în calea acestui comerț.
Pentru îndeplinirea angajamentelor lor, părțile susțin și, după caz, dezvoltă mai mult organizațiile sau programele și rețelele internaționale și interguvernamentale, al căror scop este de a defini, realiza, evalua și finanța lucrările de cercetare, colectare a datelor și de observare sistematică. De asemenea, se stabilesc măsuri pentru educația, formarea și sensibilizarea publicului.
A fost creată Conferința părților, ca organism suprem al Convenției, care face cu regularitate bilanțul aplicării Convenției și ia, în limitele mandatului sau, hotărârile necesare pentru a favoriza aplicarea efectivă a Convenției.
Sub autoritatea Conferinței părților, funcționează un „organ subsidiar de asistare științifică și tehnologică” și un „organ subsidiar de implementare”, care au funcțiile stabilite prin Convenție.
În caz de diferend între două sau mai mult de două părți, privind interpretarea sau aplicarea Convenției, părțile interesate se străduiesc să îl regleze pe calea negocierii sau prin orice alt mijloc pașnic, la alegerea lor.
În România, pentru aplicarea prevederilor Convenției de la Rio s-a creat „Comisia Națională pentru schimbări climatice”
6. PROTOCOLUL DE LA KYOTO, 1997, DIN CADRUL CONVENȚIEI CADRU ASUPRA SCHIMBARILOR CLIMATICE
Fiecare parte își va îndeplini limitările de emisie și angajamentele de reducere a cantităților de gaz de seră eliminat în atmosferă pentru a promova dezvoltare durabilă:
I) va implementa și/sau ulterior va elabora politici și măsuri în concordanta cu circumstanțele naționale, cum ar fi:
a) sporirea eficientei energiei în sectoare relevante ale economiei naționale;
b) protecția și sporirea rezervoarelor de gaze de seră necontrolate prin Protocolul de la Montreal, luând în considerare angajamentele luate în acorduri de mediu internaționale; promovarea unei politici sustenabile (de dezvoltare durabilă) a practicilor de management al pădurilor;
c) promovarea unor forme de sustenabile de agricultură în lumina considerațiilor schimbărilor de climă;
d) promovarea, cercetarea, dezvoltarea și sporirea folosirii de noi și regenerabile forme de energie, tehnologii de stocare a dioxidului de carbon;
e) reducerea progresivă a imperfecțiunilor economiei de piață, practicarea stimulentelor fiscale, practicarea excepțiilor de taxe și impozite în toate sectoarele emitente de gaz de seră care urmează obiectivele Convenției cadru;
f) încurajarea de reforme potrivite în sectoare relevante, urmărind promovarea politicilor și măsurilor care limitează sau reduce emisia de gaze de seră necontrolate prin Protocolul de la Montreal;
g) măsuri pentru limitarea și/sau reducerea emisiilor de gaze de seră necontrolate prin Protocolul de la Montreal în sectorul de transporturi;
h) limitarea și/sau reducerea de metan prin recuperarea și folosirea în managementul gunoaielor, la fel ca și în producția, transportul și distribuția de energie;
Părțile se vor asigura că, individual sau împreună, emisiile echivalente antropogene de gaze de seră echivalente emisiei de dioxid de carbon nu vor depăși cantitățile stabilite, calculate acestea în așa fel încât să se înscrie în limitările și reducerile de emisii stabilite în concordanță cu cele stabilite în acest Protocol, în așa fel încât să se reducă emisiile însumate de gaze de seră cu cel puțin 5% sub nivelul din 1990 în perioada de angajament din 2008 până la 2012.
Fiecare Parte va face demonstrația că, până în 2005, va face un progres demonstrabil în atingerea angajamentelor acestui Protocol.
Fiecare parte va pune în aplicare, nu mai târziu de un an de la prima perioadă de angajament, un sistem național pentru estimarea emisiilor de surse ale tuturor gazelor de seră necontrolate prin Protocolul de la Montreal. Liniile directoare pentru un asemenea sistem național vor fi decise de Conferința părților servind ca întâlnire a părților la prima sesiune a acestui Protocol.
7. CONFERINȚA DE LA JOHANNESBURG
Summitul de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă
Șefii de state și de guverne, adunați la Summitul Mondial privind dezvoltarea durabilă în Johannesburg Africa de Sud, au hotărât construirea unei societăți globale umanitare și atentă la nevoile membrilor săi, urmărind scopul demnității pentru toți oamenii.
Ei au susținut implementarea unui sistem global de dezvoltare durabilă a cărui prioritate să fie reducerea diferențelor mari dintre bogați și săraci.
În urmă cu 10 ani, la Summitul de la Rio ei au fost de acord că protecția mediului înconjurător, dezvoltarea socială și economică sunt cei trei stâlpi inseparabili ai unei dezvoltări durabile. Pentru atingerea unei astfel de dezvoltări s-a adoptat programul global Agenda 21. Între Rio și Johannesburg, națiunile lumii s-au întâlnit la câteva conferințe majore sub Națiunilor Unite. Cele hotărâte la aceste conferințe au format obiectul dezbaterilor Summitului de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă. S-a hotărât de asemenea, să se atingă obiectivele de dezvoltare pe care întreaga lume și le propune, inclusiv cele conținute în Declarația Mileniului și în acordurile internaționale încheiate cu ocazia conferințelor majore ale Națiunilor Unite începând din 1992.
La Summitul de la Johannesburg au fost enunțate o serie de provocări cărora statele trebuiau să le facă față.
Cele mai presante probleme ale timpului au rămas sărăcia, subdezvoltarea, degradarea mediului înconjurător și inegalitățile sociale și economice din toate țările. Obiectivele și cerințele esențiale ale dezvoltării durabile s-au concretizat în eradicarea sărăciei, schimbarea tiparelor nedurabile ale producției și consumului și protejarea și folosirea adecvată a resurselor naturale ce reprezintă baza de susținere a vieții, dezvoltarea socială și economică.
S-a ajuns la concluzia că diferența dintre țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare reprezintă o amenințare majoră pentru prosperitatea, securitatea și stabilitatea globală și că țelurile ce au fost fixate în Summitul de la Rio n-au fost atinse.
7.1. Rezoluția de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă
Rezoluția de la Johannesburg este produsul unui proces distinct și rațional ce cuprinde negocieri interguvernamentale, dialoguri între grupuri de interes și anunțuri de parteneriat.
În adoptarea Rezoluției de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă a fost reafirmat angajamentul de a susține principiile de la Rio și de a implementa integral Agenda 21, toate acestea făcând obiectul înțelegerii la nivel global.
Rezoluția de la Johannesburg a reafirmat în ciuda diferențelor dintre state un parteneriat construcțiv pentru a face schimbarea posibilă și a susținut că diferitele popoare și comunități locale sunt importante pentru diversitatea biologică și conservarea sistemelor de cunoștințe autohtone.
S-a apreciat preocuparea Rezoluției pentru cerințele esențiale „la demnitățile umane”, accesul al apă curată și utilități, energie, îngrijire medicală, securitatea alimentației și diversitate biologică.
A fost acceptată realitatea că sistemul global este înzestrat cu resursele necesare pentru a face față provocărilor legate de o dezvoltare durabilă cu care se confruntă omenirea și a fost recunoscută necesitatea unei construcții globale ca și a unui transfer de resurse adecvat de tehnologie către cei săraci și subdezvoltați.
În vederea realizării obiectivelor propuse s-au luat anumite hotărâri:
susținerea de eforturi rapide în vederea realizării unui acord internațional asupra Asistenței Oficiale pentru Dezvoltare;
recunoașterea importanței critice a investițiilor străine pentru a face resursele folosibile și dezvoltarea țărilor;
susținerea înființării grupurilor și alianțelor regionale cum ar fi Noul Parteneriat pentru Dezvoltare Africa pentru promovarea cooperării regionale;
obținerea unui sistem de comerț multilateral, echitabil, rațional, bazat pe reguli stricte și lipsit de imprevizibil;
protejarea și refacerea integrității sistemului ecologic planetar cu privire specială asupra conservării diversității biologice, procesele naturale ce susțin viața pe pământ ca și stoparea procesului deșertificării;
reducerea impactului dezastrelor naturale asupra economiei, societății și mediului prin întărirea cooperării internaționale;
combaterea terorismului, a crimei organizate și a corupției.
În vederea atingerii obiectivelor dezvoltării durabile, statele au propus Adunării Generale a Națiunilor Unite, ca și cel mai mare forum multilateral să instituie un mecanism pentru facilitarea, evaluarea și monitorizarea implementării problemelor hotărâte la Summitul Mondial asupra dezvoltării durabile.
8. ALTE DOCUMENTE INTERNAȚIONALE
În plan european, în special în cadrul CEE/ONU, OCDE și Comunităților Europene, au fost adoptate o serie de măsuri speciale referitoare la unele tipuri de poluare, fie emanând de la surse determinate, fie determinate de poluanți specifici.
8.1. Reglementarea regimului combustibililor fosili
Recomandarea Consiliului OCDE din 20.06.1985 asupra luptei împotriva poluării atmosferice datorate utilizării combustibililor fosili. Ea a fost urmată de principii directoare care prevăd utilizarea de combustibili cu slab conținut de sulf; ameliorarea randamentului în producția și utilizarea de energie; tehnici determinate de lupta împotriva poluării; aplicarea de norme de emisii armonizate pe plan internațional; un control mai sever al regulilor existente.
8.2. Regimul protecției împotriva poluării cu oxid de sulf și alte emisii sulfuroase
Recomandarea OCDE din 18.06.1974, care conține directive în vederea unei acțiuni având ca scop reducerea emisiilor de oxid de sulf și a particulelor rezultate din folosirea combustibililor în instalațiile fixe (C/74/16).
Directivele Consiliului Comunităților Europene nr.75/716 din 24 noiembrie 1975 și nr.80/779 din 15 iulie 1980 privind apropierea legislației statelor membre în legătură cu conținutul în sulf al unor combustibili lichizi (gaz-oil, ș.a.) și fixarea valorilor limită și valorilor directoare de calitate atmosferică pentru anhidrida sulfuroasă și particulele aflate în suspensie (directivă folosită, în special, pentru a limita, a reduce treptat și a preveni poluarea atmosferică transfrontieră datorată acțiunii anhidridei sulfuroase și particulelor aflate în suspensie).
8.3. Regimul protecției aerului împotriva poluării cu plumb
Această formă de poluare este legată, în primul rând, de problema gazului de eșapament emis de autovehicule.
Directiva Consiliului CEE nr.78/611 29 iunie 1978 a fixat o concentrație maximă autorizată în compușii de plumb ai benzinei cuprinsă între 0.40 și 0.15 g/l.
Sub presiunea opiniei publice, îngrijorată de consecințele negative ale acestui gen de poluare, Directiva nr.85/581 din 20 decembrie 1985 a Consiliului CEE a stabilit noi caracteristici cărora trebuie să le corespunda carburantul și plafonul de 0.15 g/l, pentru a fixa un plafon de 0.013 g/l, care trebuia atins la 1 aprilie 1990.
8.4. Regimul protecției împotriva poluării cu bioxid de azot
Poluarea aerului cu bioxid de azot este o problema gravă, legată de consecințe deosebit de negative asupra factorilor de mediu, în special, asupra pădurilor. Directiva Consiliului CEE nr.85/203 din 7 martie 1985, modificată prin Directiva nr.85/580 din 20 decembrie 1985, privind normele de calitate a aerului pentru bioxidul de azot, fixează valorile limită pentru acest poluant, care nu trebuie să fie depășite pe ansamblul teritoriului statelor membre în timpul unei perioade determinate. Sunt prevăzute și valori directoare, destinate să servească drept puncte de referință pentru stabilirea de regimuri specifice în interiorul zonelor determinate de statele membre.
8.5. Regimul protecției împotriva poluării produse de gazele de eșapament emise de vehiculele cu motor
Prima reglementare internațională privind protecția aerului nu atingea problema poluării decât indirect. Aceasta consta din Acordul în cadrul CEE/ONU, martie 1958, asupra adoptării de condiții uniforme de omologare și recunoaștere reciprocă a omologării echipamentelor și pieselor pentru vehiculele cu motor în scopul facilitării schimburilor internaționale. Reglementările emise caută să asigure condiții uniforme pentru vânzarea de vehicule cu motor în diferite țări, fixează norme ce nu trebuie să fie depășite de motoare în ceea ce privește zgomotul și poluarea atmosferică.
Dezvoltarea reglementarilor europene în domeniul poluării aerului s-a accelerat în ultimele decenii și cunoaște în prezent noi dimensiuni.
CAPITOLUL IV – PROTECȚIA SPAȚIULUI EXTRAATMOSFERIC, A LUNII ȘI A CELORLALTE CORPURI CEREȘTI
1. CONSIDERAȚII GENERALE
Dezvoltarea științei și tehnicii spațiale a permis utilizarea spațiului extraterestru în scopuri economice, cultural-științifice și strategice, dar, în același timp, a făcut posibilă introducerea în mediul cosmic a unor substanțe toxice și a altor elemente (materiale sau energie) ce produc efecte dăunătoare asupra existenței sale naturale cu implicații negative asupra vieții și activității umane.
Totodată, activitatea de explorare și exploatare a Cosmosului poate determina modificarea mediului înconjurător al Pământului, generând condiții deosebit de nocive, periculoase pentru condiția umană, iar pe de alta parte oferă o serie de avantaje deosebite pentru preocupări vizând protejarea mediului ambiant.
1.1. Consecințele activității de explorare și exploatare a spațiului extraatmosferic asupra mediului
Folosirea tot mai intensă a spațiului cosmic în diferite scopuri poate determina în anumite condiții modificări semnificative în starea naturală a Pământului, a Cosmosului, inclusiv Lunii și celorlalte corpuri cerești, cu implicații deosebite asupra condiției contemporane a omului.
Spațiul extraatmosferic, Luna și celelalte corpuri cerești dispun de imense rezerve de materii prime, energie și minereuri care pot fi exploatate de o manieră de așa natură încât să ofere multiple avantaje în soluționarea problemelor cu care se confruntă Omenirea.
Utilizarea resurselor naturale ale spațiului extraatmosferic implică însă adoptarea și respectarea unor măsuri corespunzătoare vizând mediul cosmic, prin exploatarea lor rațională, avându-se în vedere interesele prezente și viitoare ale umanității, consecințele imprevizibile la care pot conduce actele de folosire abuzivă, distructive.
O problemă cu implicații directe și evidente pentru protecția și conservarea spațiului o reprezintă în prezent depozitarea reziduurilor radioactive. Plasarea acestora în scoarța terestră sau în ocean a generat și generează consecințe negative deosebite pentru mediul ambiant, astfel încât printre soluțiile propuse de specialiști aflându-se și depozitarea reziduurilor în spațiul extraatmosferic, ceea ce determină la rândul sau complexe și dificile probleme pentru protecția mediului cosmic.
Pericolul major pentru poluarea mediului cosmic îl constituie și infestarea radioactivă ca urmare a folosirii energiei nucleare în activitatea spațială.
Folosirea spațiului extraatmosferic generează, mai ales cu efect secundar și o serie de modificări negative ale mediului ambiant al Pământului, produse prin arderea combustibilului rachetelor, zgomotul aerian supersonic, astfel: creșterea nebulozității, frângerea balanței termice atmosferice și distrugerea stratului de ozon.
Exploziile nucleare pot determina creșterea radioactivității în atmosferă cu consecințe multiple și deosebit de periculoase.
Totodată activitățile speciale oferă avantaje importante privind obținerea unor date de starea mediului și resursele naturale.
1.2. Atingerile aduse mediului în spațiul extraatmosferic
Activitățile spațiale pot aduce atingeri Terrei, mediului terestru ori spațiului extraatmosferic prin: operațiuni de lansare, prezența obiectelor pe orbite și misiunile spațiale. Operațiunile de lansare reprezintă surse potențiale de pericol pentru suprafața solului și atmosferă, producându-se emisii de gaze de combustie a motoarelor, la care se adaugă căderi accidentale ori normale ale obiectelor lansate. Consecințele aduse mediului constau în producerea de pagube care sunt de două categorii: daune materiale și daune ecologice:
a) daunele materiale sunt cele suferite de obiectul spațial prin propriul sau fapt (explozie) ori din cauza altui obiect spațial (coliziune);
b) daunele ecologice îmbracă diferite forme, de la poluarea propriu-zisă la perturbări de durata variabilă sau chiar la modificări mai mult sau mai puțin durabile.
Metodele frecvent utilizate în materie sunt cele de „prevenire” și „corecție”.
a) metodele de prevenire se exprimă în folosirea unor mijloace de ordin tehnic pentru a atenua și pe cât posibil a evita eventualele daune;
b) măsurile corective se aplică atingerilor care produc ori sunt susceptibile de a produce efecte de ordin material: stabilirea preciziunii acestor efecte, ceea ce permite de a avertiza din timp pe cei care ar putea fi victime în scopul de a adopta dispozițiile necesare, recuperarea obiectelor spațiale potențial periculoase.
2. TRATATUL PRIVIND PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZĂ ACTIVITATEA STATELOR ÎN EXPLOATAREA ȘI FOLOSIREA SPAȚIULUI EXTRAATMOSFERIC, INCLUSIV LUNA ȘI CELELALTE CORPURI CEREȘTI, MOSCOVA, 27.01.1967
Recunoscând interesul omenirii în progresul explorării și folosirii spațiului extraatmosferic în scopuri pașnice, Tratatul stipulează principiile care guvernează activitatea tuturor statelor în explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic.
Tratatul consacră principiul potrivit căruia „explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești, trebuie făcută spre binele și în interesul tuturor țărilor, indiferent de gradul de dezvoltare economică și științifică. Ele aparțin întregii omeniri”.
Spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești poate fi explorat și folosit în mod liber de către toate statele, în condiții de egalitate și în interesul menținerii păcii, al securității internaționale și al promovării cooperării și înțelegerii internaționale. Statele părți la tratat se obliga să nu plaseze pe orbită în jurul Pământului nici un obiect purtător de arme nucleare sau orice alte feluri de arme de distrugere în masă, să nu instaleze asemenea arme pe corpurile cerești și să nu plaseze astfel de arme în spațiul extraatmosferic în orice mod.
Sunt interzise stabilirea de baze, instalații și fortificații militare, experimentarea oricărui tip de arme și efectuarea de manevre militare pe corpurile cerești.
Fiecare stat parte la Tratat care lansează sau asigură lansarea unui obiect în spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești, și fiecare stat de pe al cărui teritoriu sau instalații se lansează un obiect, poartă răspunderea internațională pentru daunele cauzate de obiect sau de elementele sale componente, pe Pământ, în atmosfera sau în spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești, unui alt stat parte la tratat sau persoanelor fizice sau juridice de sub jurisdicția sa.
Când organizațiile internaționale desfășoară activități în spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești, răspunderea pentru nerespectarea prevederilor Tratatului revine organizației internaționale respective și statelor părți la Tratat care fac parte din această organizație.
Obiectele lansate în spațiul extraatmosferic înscrise în Registrul statului parte la Tratat, rămân împreună cu personalul lor, sub jurisdicția și controlul statului respectiv atâta timp cât sunt în spațiul extraatmosferic sau pe un corp ceresc.
Statul păstrează dreptul de proprietate asupra obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic – ca întreg sau numai ca părți componente – atât în perioada cât se află în spațiul extraatmosferic sau pe un corp ceresc, cât și atunci când revin pe Pământ. Consecința este faptul că dacă astfel de obiecte sau părți componente sunt găsite în afara frontierelor statului parte la Tratat în a cărui Registru sunt înscrise, ele trebuie să fie înapoiate acestui stat, în baza datelor de identificare furnizate de el.
În analiza dispozițiilor Tratatului spațial trebuie avut în vedere ca în anul adoptării lui activitatea de explorare a Cosmosului era încă redusă și în mod obiectiv nu se puteau prevedea toate consecințele sale în ceea ce privește Protecția mediului cosmic și pământesc.
Documentele ulterioare au precizat mai în detaliu conținutul juridic al principiului ocrotirii mediului în activitatea de folosire a spațiului extraatmosferic, enunțat în sens restrâns și imperfect de art. 9 din Tratat.
3. ALTE DOCUMENTE INTERNAȚIONALE
3.1 Tratatul privind interzicerea parțială a experiențelor nucleare, Moscova, 1963
Tratatul interzice realizarea de explozii nucleare experimentale în atmosferă, sub apă și în spațiul extraatmosferic.
3.2. Acordul privind salvarea astronauților, reîntoarcerea cosmonauților și restituirea obiectelor lansate în spațiul cosmic, 1968
Se precizează în sarcina statului care a efectuat lansarea obligația de a întreprinde măsuri eficiente pentru înlăturarea pericolului existent de a produce daune altui stat dacă obiectul cosmic descoperit pe teritoriul acestuia din urmă prezintă pericole sau este dăunător prin caracterul sau (art. 5, pct. 4).
3.3. Acordul privind activitatea statelor pe Lună și alte corpuri cerești, 1979
Stipulează obligația statelor părți de a lua măsuri pentru a evita perturbarea echilibrului existent al mediului prin producerea unor modificări nocive, contaminarea periculoasă, aducerea de materiale străine sau pe orice cale. Statele părți vor lua de asemenea măsuri pentru a evita orice degradare a mediului terestru prin aport de materie extraterestră ori de altă manieră (art. 7). Textul este mult mai cuprinzător decât cel prevăzut în art. 9 al Tratatului spațial, vizând orice acțiune menită să aducă modificări nefavorabile atât mediului cosmic cât și celui al Lunii și celorlalte corpuri cerești, eliminându-se imperfecțiunile din Tratatul spațial.
Analiza Convențiilor existente în materie conduce la afirmarea existenței în dreptul spațiului extraatmosferic a principiului „preîntâmpinării consecințelor potențial dăunătoare ale experiențelor în Cosmos și pe alte corpuri cerești”
3.4. Convenția privind responsabilitatea internațională pentru daunele cauzate de către obiectele spațiale,1972
Convenția stabilește principiul „reparării oricărei pagube provocate printr-o activitate spațială”, definită a fi „pierderea de vieți umane, leziuni corporale ori alte atingeri ale sănătății, ori pierderea de bunuri ori pagube cauzate acestor bunuri” (art. 1).
Aceste pagube pot fi provocate fie la suprafața Terrei ori în aeronavele în zbor (art. 2), fie în altă parte decât suprafața Pământului, la un obiect spațial al unui stat de lansare ori la persoane ori bunuri aflate la bordul unui asemenea obiect spațial (art. 3).
Convenția nu prevede repararea locurilor ori mediilor plasate în afara jurisdicției statelor (Marea liberă, Antartica, spațiul extraatmosferic) și nu instituie nici o măsura preventivă.
3.5. Convenția privind înmatricularea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic, 1975
Convenția stipulează obligația de înmatriculare a obiectelor spațiale (art. IV) și de a notifica lansarea Secretarului general al ONU (art. V). Aceste obligații contribuie la identificarea obiectelor spațiale care ar fi fost ori ar putea fi la originea unei atingeri aduse mediului. Convenția prevede și obligația statelor părți de a-și acorda reciproc asistență în cazul în care un obiect spațial neidentificat a cauzat o pagubă ori a risca de a fi periculoase și nocive (art. VI).
3.6. Declarația de la Stockholm privind mediul înconjurător, 1972
Stipulează obligația ca „activitățile exercitate de state în limitele jurisdicției lor sau sub controlul lor să nu provoace daune mediului înconjurător în alte state sau cu regimuri ce nu țin de nici o jurisdicție națională” (art. 21).
3.7. Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor, 1974
Consacră printre responsabilitățile comune ale statelor față de comunitatea internațională și „ocrotirea, conservarea și ameliorarea mediului pentru generațiile prezente și viitoare constituie responsabilitatea tuturor statelor. Toate statele au responsabilitatea de a asigura ca activitățile lor în limitele jurisdicției sau controlului lor să nu dăuneze mediului altor state sau zonelor situate dincolo de limitele jurisdicției naționale”
3.8. Convenția privind interzicerea modificărilor mediului în scopuri militare ori pentru alte obiective ostile, 1978
Prevederile Convenției sunt aplicabile și spațiului extraatmosferic.
CAPITOLUL V – POLUAREA ATMOSFEREI ȘI ENERGIA. PROPUNEREA UNEI STRATEGII ENERGIE-MEDIU AMBIANT PENTRU ROMÂNIA
Motto: „Nu energia este scumpă,
ci lipsa de energie”
(Consiliul Mondial al Energiei)
Studiul a adoptat ca element definitoriu în elaborarea strategiei „energie-mediu ambiant” „CONCEPTUL DE DEZVOLTARE DURABILĂ”, definit prin Raportul Brundtland și însușit de Adunarea Generala a ONU prin Rezoluția nr. 42/187: „dezvoltarea economică trebuie să asigure satisfacerea necesităților generațiilor prezente fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile cerințe”.
1. IMPACTUL SECTORULUI ENERGETIC ASUPRA MEDIULUI
Sectorul energetic pe întreg lanțul de producere-transport-distribuție-consum al energiei produce circa 90% din emisiile poluante din România. Agenția Internațională pentru Energie (IEA) a stabilit pentru România printr-un studiu din anul 1993 priorități cu caracter de urgență și pe termen lung în domeniul reducerii impactului sectorului energetic asupra mediului. Se pot formula astfel șase direcții pe termen lung și scurt pentru strategia sectorului energetic având ca scop reducerea impactului supra mediului înconjurător.
a) îmbunătățirea calității aerului în zonele urbane industriale, cu impact deosebit asupra sănătății populației;
b) reducerea nivelului de poluare pentru a respecta prevederile impuse de Convențiile internaționale la care România este parte;
c) necesitatea cuantificării investițiilor cerute de acțiunile care pot conduce la alinierea României la standardele Comunității Europene în perspectiva intrării țării noastre în aceste structuri;
d) dezvoltarea și perfecționarea sistemului de monitorizare și analiză a emisiilor poluante;
e) aprobarea neîntârziată a unei legi a mediului și modificarea standardelor asupra nivelului de noxe pentru alinierea la standardelor UE;
f) introducerea unor instrumente economice care să stimuleze reducerea poluării, cum ar fi taxele pe CO2. Acțiunea trebuie corelată cu mărirea gradului de independență al industriei față de guvern în identificarea investițiilor necesare pentru reducerea impactului asupra mediului.
Acțiunile tehnice și organizatorice considerate a fi necesare pentru îndeplinirea acestor obiective principale sunt în principal:
a) pe termen scurt, pentru protejarea atmosferei: reducerea emisiilor de SO2, NOx prin trecerea la utilizarea păcurii cu conținut redus de sulf 1-2% și prin controlul procesului de combustie, creșterea eficientei de utilizare a energiei atât la furnizor cât și la consumator, reducerea emisiilor de particule, stabilirea aportului centralelor la poluarea atmosferei;
b) pe termen lung, ținând seama de posibilitatea ca România să se oblige să facă reduceri de poluanți conform Protocoalelor de la Helsinki, Oslo și Sofia, direcțiile de reducere a impactului asupra mediului pentru protejarea atmosferei sunt dotarea cazanelor din centrale cu echipamente de monitorizare a emisiilor de substanțe poluante și în particular a unor cazane cu cărbune, cu instalații de desulfurare.
2. MĂSURI ÎN SECTORUL ENERGETIC PENTRU APLICAREA CONVENȚIILOR INTERNAȚIONALE PRIVIND PROTECȚIA ATMOSFEREI
2.1. Pentru aplicarea „Convenției de la Geneva aspra poluării transfrontaliere pe distanțe lungi”
a) începând cu anul 1993 s-au întocmit studii de impact pentru toate termocentralele, s-au realizat în colaborare cu institutele de specialitate ale MMPA studii privind aportul termocentralelor la poluarea transfrontalieră pe distanțe lungi și s-a elaborat cu finanțarea PHARE „Studiul de evaluare a impactului pentru programul de reabilitare, modernizare a termocentralelor”.
Aceste studii au condus la concluzia că România, la nivelul anului 1990, datorită recesiunii economice, era un importator net de „emisii poluante” (360.000 tone sulf și 530.000 tone azot „exportate” față de 400.000 tone sulf și 1.000.000 tone azot „importate”).
b) s-a elaborat o strategie de mediu a RENEL până în anul 2000, cu extindere către 2010-2020, în care s-au prevăzut măsuri de reducere a emisiilor poluante corespunzător reglementărilor în vigoare;
c) s-a trecut la urmărirea emisiilor poluante ale termocentralelor, în care scop s-a elaborat o „Metodologie de evaluare operativă a emisiilor de SO2, NOx, pulberi și CO2 din centrale termice și termocentrale (PE 1001/94, procurarea a două autolaboratoare pentru măsurarea emisiilor poluante și a început dotarea cu instalații fixe pentru monitorizarea emisiilor la blocurile în reabilitare (CTE Turceni și CTE Rovinari).
2.2. Pentru aplicarea „Convenției cadru de la Rio de Janeiro asupra schimbărilor climatice”
a) s-a colaborat cu firma Touche Ross (Anglia) la elaborarea primului inventar al emisiilor de CO2 din sectorul energetic;
b) s-au inițiat studiile:
– strategii de limitare a emisiilor de gaze cu efect de seră în industria energiei;
– oportunitatea și implicațiile introducerii taxei de CO2 asupra producerii de energie electrică și termică;
– studiul național asupra schimbărilor climatice;
– evaluarea opțiunilor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră.
Totodată au fost stabilite măsuri pentru aplicarea „Convenției de la Basel privind controlul transportului peste frontiere a deșeurilor periculoase și al eliminării acestora”, „Convenției privind protecția și utilizarea cursurilor de app transfrontiere și a lacurilor internaționale”, „Convenției pentru protecția fluviului Dunărea”
CONCLUZII
Ca element important al mediului, aerul atmosferic, calitatea acestuia, prezintă o semnificație deosebită pentru viața și sănătatea oamenilor, pentru existența faunei și florei.
Datorită particularităților naturale ale atmosferei și consecințelor activităților umane, poluarea aerului constituie o realitate tot mai „evidentă a societății umane”. Mai mult decât atât, ca fenomen, poluarea aerului a devenit transfontalieră și o problemă globală, ceea ce impune o cooperare internațională și reglementare interstatală adecvate.
Lucrarea de față cuprinde într-un cadru unitar, abordând sub aspect tehnic și legal problematică „poluării atmosferei” precum și „Protecția acesteia în dreptul intern și internațional”.
În „INTRODUCERE” sunt definite conceptele de „mediu” și „mediu înconjurător”, principiile de bază și specifice ale „dreptului mediului înconjurător” pe plan intern și internațional; fenomenul de „poluare în general”, extinderea acestui fenomen în zilele noastre, efectele nocive ale poluării asupra calității aerului și implicit asupra calității vieții pe Terra, rolul important al mijloacelor și metodelor juridice în combaterea poluării.
În CAP I-”POLUAREA ATMOSFEREI” sunt prezentate conceptele de „atmosfera”, compoziția acesteia; „poluarea atmosferica” în înțelesul Legii 137/1995 a protecției mediului și a „Convenției de la Geneva, 1979 privind poluarea atmosferei trasfrontiere la mari distanțe”.
Sunt arătate principalele cauze ale poluării atmosferei care a apărut odată cu dezvoltarea industrială și a luat o marte extindere în ultimele decenii.
Am analizat pe larg diferitele categorii de poluanți atmosferici, sursele de poluare cu pulberi, natura și caracteristicile particulelor solide aflate în suspensie în aerul atmosferic, poluanții gazoși ai atmosferei (oxizii carbonici, oxizii de azot, oxizii de sulf, hidrogenul sulfurat, fluorul și clorul și compușii lor).
Principalele efecte ale poluării atmosferei se manifestă asupra oamenilor prin poluanții gazoși și vapori și celor sub formă de aerosoli; asupra plantelor și animalelor, factorilor meteorologici, obiectelor.
Privind calitatea vieții pe Terra, poluarea atmosferei produce creșterea temperaturii pe Pământ, diminuarea progresivă a stratului de ozon, ploile acide, efectul de seră și smogul.
În CAP. II-PROTECȚIA ATMOSFEREI ÎN DREPTUL INTERN sunt arătate normele tehnice de protecția atmosferei așa cum sunt reglementate în diferite acte normative editate în țara noastră.
Privind combaterea poluării industriale a atmosferei, principalul act normativ este Ordinul MMPA 462/01.07.1993 prin care sunt stabilite „Condițiile tehnice privind protecția atmosferei” și „Normele metodologice privind determinarea emisiilor de poluanți din surse staționare”, iar în anexele sale 1-5 prezintă Normele de limitare a emisiilor de poluanți în atmosferă precum și a celor din instalațiile de ardere, uzine de incinerare deșeuri, combustibili și carburanți.
STAS 12.574/1987 prezintă concentrațiile maxime admisibile ale unor substanțe poluante în aerul zonelor protejate (CMA).
Prin Ordinul Ministerului Sănătății nr. 536/23.06.1997 pentru aprobarea „Normelor de igienă și a recomandărilor privind mediul de viață al populației” se stabilesc „zone de protecție sanitară” în care sunt luate măsuri speciale de protecție pentru viață și sănătatea oamenilor și animalelor.
În Codul aerian și Ordinul MMPA nr. 462/1993 sunt stabilite măsuri tehnice împotriva poluării aerului de către aeronave, respectiv de către autovehicule, măsuri stipulate și în directive ale UE și CEE.
Privind măsurile naționale de protecție a stratului de ozon, prin HGR nr.243/1995 s-a constituit Comitetul Național pentru Protecția Stratului de Ozon (CNPSO), iar prin Ordinul MMPA nr. 506/1996 s-a aprobat „Procedura de reglementare a activităților de import și export cu substanțe, produse și echipamente înscrise în Anexele Protocolului de la Montreal privind substanțele care epuizează stratul de ozon”.
Prin Ordinul MMPA nr. 756/1997 s-au stabilit reglementări privind evaluarea poluării mediului, definindu-se conceptele de „praguri de alertă și praguri de intervenție”.
Lucrarea prezintă într-un subcapitol distinct problematica „Studiilor de impact, a acordului și autorizației de mediu” în conformitate cu Legea 137/1995 a Protecției Mediului, Ordinului 125/1996 al MMPA privind „Procedura de reglementare a activităților economice și sociale cu impact asupra mediului”. Ordinul MMPA nr. 184/1997 privind „Procedura de realizare a bilanțului de mediu”, HGR nr. 55/1998 privind „Normele metodologice de privatizare a S.C. și vânzarea de active”.
În lucrare sunt prezentate obligațiile ce revin organelor administrației publice și agenților economici în domeniul protecției calității aerului așa cum rezultă din Legea 137/1995 a Protecției mediului, Ordinului MMPA nr. 462/1993 pentru aprobarea „Condițiilor tehnice privind Protecția atmosferei” și a „Normelor metodologice privind determinarea emisiilor de poluanți atmosferici din surse staționare”, HGR nr. 243/1995 privind înființarea, organizarea și funcționarea CNPSO.
Răspunderea contravențională și penală pentru săvârșirea de fapte privind protecția atmosferei de către persoane fizice și de către persoane juridice este prezentată în conformitate cu prevederile Legii 137/19995 privind protecția mediului și HGR nr. 243/1995 privind înființarea, organizarea și funcționarea CNPSO. Se menționează că răspunderea pentru poluare are în principal „caracter obiectiv”.
În CAP. III – PROTECȚIA ATMOSFEREI PE PLAN INTERNAȚIONAL sunt prezentate principiile fundamentale ale dreptului internațional cu semnificații specifice în domeniul protecției mediului precum și principalele documente internaționale care reglementează problematica poluării atmosferei” astfel:
a) Convenția de la Geneva, 1979, asupra „poluării atmosferice transfrotiere pe distanțe lungi”, ratificată de România prin Legea nr. 8/1991, definește conceptele de „poluare atmosferică în general” și „poluarea atmosferică transfrontieră pe distanțe lungi” și stabilește principiile fundamentale privind acest tip de poluare. Protocoalele de la Helsinki, 1985, Sofia, 1988, Aarhus, 1998 completează prevederile Convenției privind emisiile de sulf, oxizi de azot, poluanți organici persistenți;
b) Convenția de la Viena, 1985 privind „Protecția stratului de ozon” și Protocolul de la Montreal, 1987 privind „substanțele care epuizează stratul de ozon” stabilesc obligații de observații sistematice și de cercetare, schimbul de informații, acțiuni de cooperare, măsuri de reducere a emisiilor de substanțe poluante în atmosfera cu termene și limite stabilite;
c) Convenția cadru a Națiunilor Unite, Rio de Janeiro, 1992 asupra „schimbărilor climatice” stabilește măsuri ale părților contractante față de creșterea sensibilă a concentrațiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă, având ca sursa activitatea umana;
d) Protocolul de la Kyoto, 1997, din cadrul Convenției Cadru privind schimbările climatice, prevede obligația fiecărei părți contractante de a îndeplini limitările de emisie și angajamentele de reducere a cantităților de gaz de seră eliminat în atmosferă pentru a promova „o dezvoltare durabilă” .
În CAP. IV – PROTECȚIA SPAȚIULUI EXTRAATMOSFERIC, A LUNII ȘI A CELORLALTE CORPURI CEREȘTI sunt analizate consecințele activității de explorare și exploatare a spațiului extraatmosferic asupra mediului și atingerii aduse acestuia în spațiul extraatmosferic.
Tratatul Spațial privind „principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești”, Moscova, 1967, stipulează reguli care trebuie să guverneze activitatea statelor în domeniu, răspunderea internațională a statelor care desfășoară activități în spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești, regimul juridic al obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic.
Alte documente internaționale adoptate ulterior reglementează și actualizează problemele tehnice și juridice din acest domeniu.
În CAP. V – POLUAREA ATMOSFEREI ȘI ENERGIA am dezvoltat unele probleme specifice sectorului energetic din România, cu impact asupra poluării mediului în general și a poluării atmosferei în special, măsurile luate în sectorul energetic pentru aplicarea convențiilor internaționale privind poluarea atmosferei precum și direcțiile pe termen scurt și lung pentru strategia sectorului energetic având ca scop reducerea impactului asupra mediului.
Omenirea a ajuns la un asemenea punct al „ofensivei” sale împotriva naturii încât unele dintre problemele protecției și conservării mediului au devenit universale.
Asistăm în prezent la „mondializarea” anumitor probleme ecologice, care presupun soluții globale cu participare egală și directă a tuturor statelor.
În materie de mediu „a preveni este mai bine decât a combate”.
Rolul dreptului mediului este hotărâtor privind instaurarea unei ordine ecologice mondiale, conform sintagmei „a gândi global și a acționa local” în care protecția atmosferei joacă un rol de prim rang
BIBLIOGRAFIE
*** – Monitorul Oficial al României
***MMPA – Strategia de protecție a mediului, București, 1996
Barnea, M., Ursu, P.D. – Protecția atmosferei împotriva impurificării cu pulberi și gaze, Editura Tehnica, București, 1969
Botnariuc, N., Vladineanu, A. – Ecologie, Editura Didactica și Pedagogica, București, 1982
Buducea, C., Motoiu, C. – Poluarea mediului înconjurător de către afluenții centralelor termoelectrice; Revista de Studii și Cercetări Energetice și Electrotehnice, București, 1972
Ciplea, L., Ciplea, A. – Poluarea mediului ambiant, Editura Tehnica, București, 1978
Dutu, M. – Dreptul comunitar al mediului, Editura Economica, București, 1997
Dutu, M. – Tratat de dreptul mediului, Vol. I+II, Editura Economica București, 1998
Hancu, S. – Strategia naționala de protecția mediului, CPL RENEL, București, 1998
Ionescu, A., Sahleanu, V., Bindu, C. – Protecția mediului înconjurător și educație ecologica, Editura Ceres, București, 1989
Kiss, A., Dinah, S. – Tratat de droit european de l'environnment, Frison – Roche, Paris. 1995
Lupan, E. – Dreptul mediului, Editura LEX, București, 1993
Marinescu, D. – Dreptul mediului înconjurător, Ediția III, Editura „Șansa”, București,1996
Negroiu, D., Kriza, A. – Poluanți anorganici în aer, Editura Academiei RSR, București, 1997
Prieur, M. – Droit de l'environnment, Dallaz, Paris, 1990
Sion, I.G. – Ecologie și drept internațional, Editura Științifică și Enciclopedica, București, 1990
Universitatea Politehnica București – Propunerea unei strategi energie – mediu ambiant pentru România, București, 1995
Ursu, P.D. – Atmosfera și poluarea, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981
Ursu, P.D. și colaboratorii – Protejarea aerului atmosferic, Îndrumar practic, Editura Tehnica, București, 1978
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Atmosfera Protectoarea Vietii (ID: 155435)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.