Plante Medicinale Folosite In Tratarea Anumitor Boli Care Contin Ca Si Compusi Chimici cu Proprietati Curative, Tioheterozide

CUPRINS

Motivatia……………………………………………………………………………………………………..4

Introducere…………………………………………………………………………………………………..5

CAP I . Glucosinolate……………………………………………………………………………………6

Raspandire…………………………………………………………………………………8

Structura……………………………………………………………………………………9

Proprietati fizice……………………………………………………………………….10

Actiuni si intrebuintari………………………………………………………………13

CAP II Exemple de plante medicinale…………………………………………………………..14

2.1. Tropaeolum majus……………………………………………………………………….14

2.2. Armoracia lapathifolia( Cochlearia armoracia)………………………………..18

2.3. Delphinium consolida( Consolida regalis)………………………………………24

2.4. Cheiranthus cheri…………………………………………………………………………30

2.5. Papaver somniferum…………………………………………………………………….32

2.6. Papaver rhoeas…………………………………………………………………………….39

2.7. Brassica nigra……………………………………………………………………………..43

2.8. Bromica alba (Sinapis alba)………………………………………………………….47

2.9. Vaccinium vitis-idaea…………………………………………………………………..50

CAP III Concluzii………………………………………………………………………………………53

CAP IV BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………54

Moto: Natura este locul de unde a plecat omul, dar acolo a ramas sanatatea lui!

Datorita florilor frumoase ale nemtisorului (Delphinium consolida), m-am interesat de intrebuintarile si importanta acestei plante si am indragit-o mai mult dupa ce s-a tratat de guta un membru al familiei.

INTRODUCERE

Omul primitiv lua cele necesare din mediul inconjurator si cauta sa vindece toate bolile cu ajutorul plantelor, mineralelor și produselor animale pe care le avea la indemana. Omul cauta mijloace curative in mod empiric, de aceea, numeroase plante medicinale folosite de medicina științifică actuală au o istorie foarte veche.

Plantele medicinale reprezinta materia prima pentru fitoterapie. Omul inca din zorii existentei sale, la inceput din instinct, apoi din intuitie si experienta, iar mai tarziu printr-o abordare stiintifica, rationala, a folosit si continua sa foloseasca, in scopul vindecarii sau ameliorarii bolilor, plantele medicinale.

Plantele medicinale ascund in ele adevarate puteri tamaduitoare datorate unor substante numite principii active. In diferite extracte aceste principii active se dovedesc a avea virtuti vindecatoare.

Numai in Romania, cresc cca. 3600 de specii de plante cu proprietati medicinale confirmate. Plantele medicinale care cresc in tara noastra, in majoritatea lor, sunt putin cercetate si cu atat mai putin valorificate. Fitoterafia romaneasca inca ramane in mare parte, fie folclorica, fie bazata pe studiile si materia prima de import, in ciuda marilor eforturi intreprinse de putinii specialisti romani(O.Bojor; M.Alexan; E.Giurgiu; Fanica-Voinea Ene; s.a.) care se mai apleaca azi asupra acestor vegetale tamaduitoare.

In lucrarea de fata sunt prezentate o serie de plante folosite in tratarea anumitor boli care contin ca si compusi chimici cu proprietati curative, Tioheterozide. Aceste plante sunt: condurasii, hreanul, nemtisorii, micsunelele, macul, muștarul alb si cel negru, merisorul.

CAPITOLUL I

GLUCOSINOLATE. TIOHETEROZIDE

Sunt heterozide anionice sau oxime sulfatate heterozidice, la care partea glucidică este legata de aglicon prin intermediul unui atom de sulf (de aici și denumirea de tioheterozide sau de heterozide sulfurate). Prin hidroliza enzimatica, in prezenta de mirozinaza, la pH aproape neutru, degaja compusi cu miros caracteristic (de mustar, de hrean etc.).

Pana nu demult, tioheterozidele erau considerate ca derivati ai acidului ipotetic imino-tiol-carbonic si care prin hidroliza enzimatica formau sevenoli, constituientii esentei de mustar.

Mai tarziu s-a stabilit ca aceasta structura nu corespunde realitati si ca tioheterozidele sunt esteri substituiti ai acidului izo-tio-hidroxamic, in care substitutiile, heterozidarea si esterificarea se produc in felul urmator:

In sprijinul acestei structuri stau o serie de reactii ca hidrogenoliza sinigrozidei cu Raney-nichel ce conduce la butilamina si care dupa structura indicata de Gadamer nu ar putea furniza acest compus.

Analogic din sinalbozida se obtine tiramina:

Atat sinigrozida cat si sinalbozida la hidroliza acida formeaza acid vinil-acetic si respectiv p-hidroxi-fenilacetic:

In aceleasi conditii, dupa vechea structura ar fi trebuit sa se obtina derivati ai acidului izotiocianic.

Noua formula mai explica si frecventa observata precum ca glicosinapidele se descompun in nitril respectiv sulf.

Atunci cand actioneaza enzima mirozinaza se produce, odata cu hidroliza și o grupare enzimatica după urmatoarea schema:

Fermentare la rece;

Nefermentativ;

Fermentare la cald.

1.1 Raspandire

Glucosinolatele sunt heterozide specifice familiilor: Brassicaceae, Capparidaceae, Moringaceae, Resedaceae, Tropaeolaceae, Tovariaceae, dar apar sporadic si la alte familii (Caricaceae, Euphorbiaceae etc.). Se gasesc în sucul vacuolar, in toate organele plantelor:

– in radacini: Cochelatia armoracia L., (Miller) Kerner;

– in intreaga parte supraterestra: Erysimum officinale L., Tropaeolum majus L., Capsella bursa pastoris L., Lepidium sp. L.;

– in seminte: Brassica nigra (L.) Koch, Sinapis alba L. etc.

1.2. Structura chimica

Agliconul glucosinolatelor il formeaza esterul sulfuric al acidului metantiohidroxamic C-substituit. Substitutia se face cu un radical aril sau alchil nesaturat. Cationul este in mod frecvent ionul potasiu. Sunt heterozide, ca de exemplu sinalbozida, unde cationul este format dintr-o baza cuaternara, aceasta fiind sinapina (ester al colinei cu acidul sinapic). Partea glucidica este intotdeauna glucoza.

Nomenclatura

Pana nu demult acesti compusi se denumeau cu prefixul „gluco” (intrucat toti au glucoza ca parte glucidica), urmat de numele genului, al speciei sau al amandurora si de sufixul „ina”, ulterior preschimbat în „ozida”.

Structura generala a glucosinolatelor

Sinalbozida

Exemple:

– glucobrasicina (glucobrasicozida) pentru tioheterozida izolata din Brassica oleracea L.;

– gluconapiina (gluconapozida) pentru tioreterozida din Brassica napus L.;

– glucobrasicopiina (glucobrasiconapozida) pentru tioheterozida din Brassica napus L.

Astazi se atasează denumirile radicalului termenul generic „glucosinolat”. In acest sistem sinigrozida devine alil glucosinolat, sinalbozida este denumita p-hidroxibenzil glucosinolat, glucobrasiciina este 3-indol-metil-glucosinolat.

Biosinteza

Glucosinolatele provin din diferiti aminoacizi: cele cu radical arilic provin de la fenilalanina, homofenilanina sau tirozina, cele cu radical indolic de la triptofan, iar cele cu radical alchilic de la metionina și homometionina.

Biosinteza glucosinolatelor

1.3. Proprietati fizico-chimice

Substante labile, optic active (de obicei levogire), hidrosolubile care hidrolizeaza cu usurinta eliberand diferiti compusi lipofili, in functie de pH. In prezenta mirozinazei (enzima intotdeauna prezenta in plantele care biosintetizeaza glucosinolatele), la pH neutru, in urma unei rearanjari intramoleculare, se formeaza senevoli (izotiocianati), hidrogen, sulfat de potasiu sau sinapina (in cazul sinalbozidei) si glucoza.

Senevolii rezultati sunt de cele mai multe ori substante lichide volatile (cei alchilici), cu miros iritant, intepator, caracteristic sau nevolatile (cei arilici si indolici).In mediu usor acid si in prezenta ionilor Fe(II) rezulta nitrili (R-CN) si sulf sau tiocianati (R-S-CN). Si în acest caz hidroliza este însotita de o transpozitie.

Izotiocianatii reactioneaza cu alcoolii formand tiocarbamati. Reactiile de acest fel se pot petrece in cazul senevolilor 2- sau 3- hidroxilati si au ca rezultat formarea 1,3- oxazolidin-2-tionei sau tetrahidro-1,3-oxazin-2-tionei.

Hidroliza enzimatica a glucosinolatelor

Tabel 1. Exemple de glucosinolate

Astfel de glucosinolate se intalnesc in Brassicaceae si Resedaceae. Ele sunt:

Progoitrina din speciile de Brassica;

Glucoconringiina din speciile Cochlearia si de Conringia;

Glucobarbarina din Barbaraea vulgaris R. Br. si Reseda luteola L.;

Glucosisimbrina din specii de Sisymbrium;

Glucocleomina din specii de Cleome.

Ciclizarea senevolilor hidroxilati

Cu amoniacul, senevolii formeaza derivati N-alchilati ai tioureei, cristalizati, folositi la caracterizarea lor chimica. Mai pot fi folosite in acelasi scop si unele amine aromatice (anilina, fenil-etil-amina, fenil-hidrazina).

Extractia acestor compusi se realizeaza dupa inactivarea enzimelor cu alcool fierbinte si, datorita structurii lor ionice, este posibila separarea pe rasini schimbatoare de ioni. De obicei se procedeaza la hidroliza enzimatica, in mediu cat se poate de neutru, si la antrenarea cu vapori de apă. Din distilat senevolii sunt extrasi cu un solvent apolar. Prin distilare sub presiune redusa se obtine senevolul.

Identificarea

Se bazeaza pe proprietatile reducatoare ale senevolilor (reducerea nitratului de argint), pe oxidarea sulfului la sulfat cu permanganat de potasiu și identificarea ionului SO2-4 cu clorura de bariu. Dozarea se efectueaza argentometric indirect.

1.4. Actiune

Glucosinolatele actioneaza prin senevolii eliberati in urma hidrolizei. Pe piele si mucoase au actiune iritanta, rubefianta (hiperemianta) sau chiar vezicanta, in functie de doza si de timpul de actiune.

Prezinta proprietati antibiotice fata de unele bacterii Gram pozitive sau Gram negative, antimicotice, antihipertensive, hipocolesterolemiante si imunostimulatoare. Reactioneza cu gruparile SH ale unor proteine (componente enzimatice), reducandu-le activitatea.

Alil-senevolul are actiune citostatica de tip C-mitotic, fapt observat si asupra derivatului sau nevolatil, hidrosolubil, alil-tioureea denumit și tiosinamina.

In cazul inhalarii de cantitati mari se poate ajunge la declansarea de bronsite, pneumonii, edeme pulmonare.

La om si animale tioheterozidele hidrolizate la tiocianati produc hipotiroidism si hiperplazia glandei (sunt strumigene sau gusogene) deoarece capteaza iodurile impiedicand fixarea lor tiroidana. Vegetalele care contin goitrina (2-hidroxi-3-butenil glucosinolat), respectiv Brassica sp., Beta vulgaris L. f. Alba D.C., B. Vulgaris L. f. Lutea D.C., inhiba de asemenea incorporarea iodului în tiroxina. Insa, spre deosebire de celelalte tioheterozide, efectul antitiroidian al acestora nu poate fi anihilat prin administrare de ioduri. De aceea, la oamenii cu hipotiroidism primitiv, consumatori de varza, se înregistrează o agravare a hipotiroidismului.

Din aceeasi cauza se produc anomalii tiroidiene la populatiile cu regim alimentar sarac in iod si bogat în Brassicaceae, precum si la consumatorii de lapte provenit de la vacile hranite cu varza.

Nitrilii, rezultati din hidroliza enzimatica a glucosinolatelor, in mediul acid si in prezenta ionilor Fe (II), prin administrare prelungita, inhiba cresterea si determina hipertrofie hepatica, hiperplazie biliara, fibroza hepatocitelor (sunt substante hepato- si nefrotoxice).

Prezenta glucosinolatelor in alimenatie asigura protectie impotriva substantelor cctie impotriva substantelor cancerigene la nivelul colonului.

Intrebuintari

In tratamentul artrozelor, virozelor respiratorii, scorbut, afectiunilor renale si cele urinare, astmului bronsic, gutei, sterilitatii, hipertensiunii, tahicardiei, herpesului, colicilor abdominali, congestiilor pulmonare si cerebrale, anorexiei, constipatiilor, insuficentei pancreatice, pielitei, afectiunilor cardiace, nevralgiilor, holerei, vomimentelor, starilor depresive de diverse etimologii, tulburarilor de comportament.

CAPITOLUL II

EXEMPLE DE PLANTE MEDICINALE

2.1.TROPAEOLUM MAJUS

Etimologie

“Tropaeum” vine de la grecescul “tropaion” (trofeu) care reprezenta trofeul luat invinsilor in lupta (in special armele). Se presupune ca aceasta referire se datoreaza florii cu pinten, asemanatoare cu un coif, si a frunzelor late, ce aduc vag cu forma unui scut.

Denumiri populare

Condurul doamnei, caneluta,conduras, caltunasi, caputina, caltunasul-popii, cocosei, condurasii-doamnei, condurul-doamnei, cupa-oii, flori-cu-doua-cozi, gurita-cucului, gurita-leului, hantagic, lobidrag, lopostani,nasturtii, pintenasi (rom), capucine(fr.).

Descriere

Face parte din familia Tropaeolaceae, este originara din America de Sud din zona muntilor Anzi. Este adusa in Franta ca aliment in timpul lui Ludovic al XIV-lea cunoscuta la vremea respectiva sub numele de Creson du Perou.

Condurasul se inmulteste prin seminte. Semanatul se face in regiunile cu clima calda, condurasul este considerat planta perena, dar la noi, pentru ca nu rezista inghetului, este considerat planta anuala. Semintele, florile si frunzele sunt comestibile. Este o planta ce atinge inaltimi de 25-35 cm. Frunzele sunt de culoare verde stralucitor, iar florile au nuante amestecate de rosu, galben, portocaliu, crem si stacojiu. Frunzele, sustinute de petioluri lungi, au limbul aproape rotund. Florile, de culoare galbena, portocalie sau rosie sunt asimetrice si pintenate. In locurile insorite reusesc sa apara deasupra frunzelor, pe cand la umbra raman sub acoperisul acestora.

Lungimea lastarilor poate fi de 30-200 cm, in functie de soi.
Plantele pot fi dirijate atat ca pletoase, cat si ca urcatoare, atunci cand se sustin pe diferite suporturi. Semanatul se face la inceputul lunii aprilie, direct in ghivece, sau ladite, la distanta de 15—20 cm. Planta infloreste din iunie pana in octombrie.

Conditii de cultivare

Solul: obisnuit

Expunere: la soare

Temperatura: ideala 23-24 gr C

Umiditate: suporta aerul uscat. Se uda din abundenta in perioadele de inflorire.

Se planteaza in locuri ferite de curenti de aer. Se fertilizeaza la 2-3 saptamani cu putin ingrasamant lichid, in concentratie slaba. Se curata florile vestejite pentru a stimula inflorirea. Uneori este atacat de omizi care rod frunzele si de paduchele verde. Se combat cu un insecticid pe baza de piretru.

Specii si varietati

T.majus “Gleam”, Jewel;

T. tuberosum;

T.peregrinum;

T.polyphyllum.

Componentele plantei utilizate sunt partea aeriana recoltata in lunile iunie-august si semintele.

Actiuni: antiseptica, antibacteriana, digestiva, fermifuga, tonica.

Principii active: tropeolinozidul (care elibereaza sub actiunea unei enzime mirozinaza, izotiocianatiul de alil, acidul oxalic, acidul fosforic), vitamina C; tropeolinozidul prin fermentare produce benzilsevenol, iar prin degradare nefermentativa cianura de benzil.

Utilizari

Planta este utilizata in alimentatie la salate(semintele si fructele denumite si capere false), si ca remediu natural in medicina populara, ca decoct, tinctura, infuzie.

Principalele indicatii

Administrare interna: scorbut, infectii urinare, constipatie, bronsite-sub forma de extract, infuzie;

Administrare topica: alopecii difuze, postextractie dentara, rani, iritatii- sub forma de cataplasma, spalaturi locale, comprese.

Dozajul probabil eficace: 2g frunze sub forma de ceai/zi.

Observatii

Intra in compozitia unor produse dermato-cosmetice, precum SAMPON KLORANE CU EXTRACT CAPUCIN , KRAUTER SAMPOO.

SAMPON KLORANE CU EXTRACT CAPUCIN

Compozitie: Aqua, tropaeolum majus extract, ammonium lauryl sulfate, sodium laureth sulfate, cocamidopropyl betaine, salicylic acid, undecylenamidopropyl betaine, ceteareth-60myristyl glycol, fragance, panthenol, polyquaternium-10, propylene glycol, CI 14700, triethanolamine, CI 15985.

Indicatii : Sampon cu extract capucin Klorane elimina imediat matreata. Imediat dupa utilizare parul recapata volumul si stralucirea.

Mod de utilizare: Ca tratament de “atac”, utilizati timp de 3 ori/saptamana. Respectati timpul de expunere 3 minute, dupa care clatiti cu apa din abundenta. Ca tratament de intretinere, utilizati 1 data pe saptamana in alternanta cu un sampon “bland”, respectati timpul de expunere(3minute), apoi clatiti cu multa apa.

Ambalaj, prezentare: Flacon de 200ml

KRAUTER SAMPOO

Parul gras are nevoie de ingrijire speciala. Aceasta combinatie de surfactanti este in special blanda cu pielea si protejeaza scalpul. Extractele naturale de mesteacan si Condurul doamnei, combinate cu alti compusi de ingrijire, normalizeaza functia glandelor sebacee si ajuta la restabilirea echilibrului natural. Utilizare: Pentru parul foarte gras, samponul poate fi folosit zilnic. Ideal a se folosi de 2, 3 ori pe saptamana. Prezentare: flacon de 200 ml, producator: Herbacin, Germania

2.2.Armoracia lapathifolia usteri

( A. rusticana, Cochlearia armoracia)

Denumiri uzuale: hrean, ahrean, chirea, harean, haren, harin, herean, hirea, hran, hroni, irean, radacina-salbatica, ridiche-salbatica, ridiche de mare,rean, tormac.

Descriere

Originar din sud-estul Europei, numele sau german “ridiche de mare” pare sa se datoreze faptului ca este foarte raspandit pe tarmurile Marii Negre. In restul Europei este cultivat in gradini, iar uneori creste salbatic pe malul raurilor, paraielor si in poieni. Se cultiva masiv in vestul Asiei, in Noua Zeelanda, Jamaica, Chile si Japonia. In Alpi il intalnim pana la atitudinea de peste 2000 metri.

Radacina cu una sau mai multe ramificatii poate atinge lungimea de 60-100cm., are forma cilindrica sau de sfecla si patrunde adanc in panant. Deseori atinge grosimea unui brat. Daca rasare o tulpina de flori,la baza acesteia cresc frunze mici, in timp ce, cele de pe tulpina nu au petiol, ci se prind ca o lanteta.

Infloreste in lunile iunie si iulie.

Recoltarea

Conform unui vechi obicei, radacinile se dezgroapa din septembrie pana in aprilie. Trebuie scoase toate radacinile, deoarece daca raman in pamant, in anul urmator cresc si mai lungi. Peste iarna radacinile se pastreaza in camara invelite in frunze sau nisip, pentru a nu se deshidrata, dupa ce au fost indepartate partea aeriana si radacinile secundare. Acestea din urma vor folosi ca rasad in anul urmator.

Cultura

Hreanul prefera solul umed si , daca este posibil, nisipos, dar care trebuie sapat foarte adanc si bine ingrasat. Hreanul este o planta perena. Pentru o cultura anuala, se fac straturi inalte si late de 40cm, amenajate la 50cm unul de celalalt. In aprilie, sau chiar toamna dupa ce sau ras radacinile principale, “mustatile”, groase cat degetul si lungi de 30-50cm trebuie curatate cu o carpa, se ingroapa la 5 cm adancime in straturile amenajate asa cum am mentionat mai sus, la o distanta de 30-40cm una de cealalta astfel incat capetele sa fie directionate alternative cand la dreapta cand la stanga, astfel incat extremitatile mai subtiri sa fie cat mai adanc ingropate. Se alege un sol in care nu se va mai cultiva nimic altceva. Se pliveste mereu, se afaneaza din cand in cand, si se stropeste cu apa in care se dizolva gunoi de grajd. In iulie capetele superioare ale radacinilor secundare sunt impinse afara, in timp ce capatul mai ingust este tinut fix cu piciorul. Apoi se sterg cu o carpa toate radacinile secundare cu exceptia partii mai adanci, care se infinge la loc in pamant; se acopera bine cu panant si la sfarsit se uda. In acest mod se hranesc radacinile profunde si frunzele, iar fostele radacini secundare, devenite acum radacinile principale ce vor fi utilizate in anul respectiv capata vigoare si luciu. Desigur ca putem cultiva hrean si pe o portiune redusa din gradina de zarzavat, unde putem alterna si cultura altor legume.

Componentele plantei utilizate: radacina, recoltata primavara timpuriu sau toamna tarziu, de la plantele de 1-3 ani.

Principii active

Radacina proaspata contine 76,22% apa, 2,73% azot, 0,35% grasimi, 16,89% alte extracte, 2,78% fibra, 1,63% cenusa. Printre cele mai importante substante azotoase pe care le contine se numara sinigrozida, din care se obtine uleiul de hrean. Contine deasemenea, sodiu, potasiu, calciu, fosfor, fier, vitaminele A, B1, B2, C, niacina, acid ascorbic, glucide, aminoacizi, enzime.

Intrebuintari

In gospodarie

Apreciat pentru diversele sale calitati, hreanul este utilizat in multe gospodarii fiind pastrat in sticle, taiat in forma de batoane, sau pulbere, sau este taiat felii, uscat in cuptor, iar apoi macinat. Orice legume fiarta, chiar si salata, poate fi asezonata cu hrean. Pe cat posibil, hreanul ar trebui folosit proaspat in bucatarie, deoarece conservat isi pierde din aroma si usturime, deci din calitati. Pe calduri caniculare, apa de hrean protejeaza laptele de impuritati si de insecte. La un litru de lapte se adauga doua linguri de apa de hrean( care se prepara astfel: se fierb in cantitati egale apa si hrean, se toana apoi intr-o sticla in care se poate pastra chiar si cativa ani). Hreanul se mai intrebuinteaza la muraturi.(castraveti, etc.)

In medicina

Principalele indicatii:

Administrare interna: infectii ale cailor respiratorii superioare, edem pulmonar, bronsite, astm bronsic, tuberculoza, guta, rahitism, astenie, scorbut, helmintiaza, tuse, pielonefrite cornice.

Administrare topica: alopecii difuze, pelada, ulceratii cutanate atone, boli reumatismale, intepaturi de insecte, muscaturi de sarpe, dermatoze, pigmentatii cutanate, degeraturi.

In plus este o substanta ce are efect rapid si iritant asupra pielii, fiind si un stimulant al circulatiei sangvine, sau al eliminarii urinei. Actiunea sa diuretica este, de altfel, foarte cunoscuta si se poate datora efectului iritant al uleiului asupra epiteliilor rinichilor, ceea ce conduce la intensificarea activitatii renale. Impotriva scorbutului, hidropiziei si gutei se inghite hrean crud, ras. In eritem, se aplica extern cataplasme de mustar amestecat cu hrean. Hreanul descompune acidul uric si toxinele rezultate in schimburile metabolice.

In medicina traditionala

Frunzele crude sau radacina rasa, ori hrean amestecat cu otet, turta in amestec cu faina de grau si otet se foloseau contra durerilor de cap; radacina in amestec cu otet se utiliza in tratarea pecinginii fetei.

Turta de hrean ras, malai, mei, miere de faguri si sare se utiliza in tratarea galcilor, ca o cataplasma pusa in piele de cal; sau din hreanul ras, amestecat cu faina de grau si apa calda se facea o pasta care se aplica la gat, iar ceaiul din frunze se folosea la gargara in cazul amigdalitei. Ceaiul din frunze indulcit cu miere se lua la raceala. La tratarea stomatitelor si a gingivitelor se facea gargara cu o lingura de hrean amestecat cu 1 litru de rachiu strecurat dupa 24 ore. Hreanul se folosea pentru bai in cazul reumatismului, pentru cataplasme la raceli, legaturi impotriva junghiurilor si nevralgiilor, iar hreanul cu vita de castravete se folosea la bai impotriva hemoroizilor. Radacina fiarta se lua impotriva nefritei si ca diuretic, iar rasa, la microlitiaza biliara; de asemenea se utiliza impotriva bolilor de plamani, iar contra tusei se lua cate o lingurita de hrean cu doua linguri de zahar candel. Dulceata de hrean se folosea impotriva astmului si a tuberculozei; hreanul plamadit 3 zile in bere, contra blenoragiei, iar o lingura de hrean la un pahar de vin rosu, contra frigurilor.

Actiune farmacologica

Desi folosit de mult timp in medicina populara, proprietatile sale terapeutice au fost fundamentate recent, confirmand in parte utilizarea acestui produs vegetal in medicina traditionala a diverselor popoare. Astfel datorita vitaminelor si in special vitaminei C are actiune antiscorbutica. Uleiul volatil, prin componentele sale si sinigrozida ii comunica proprietati revulsive si rubefiante; de asemenea tot acestor produsi, care se elimina atat pe cale respiratorie cat si renale, hreanul mai are si propietati diuretice si antiseptice.

Contraindicatii: La copii mai mici de 4 ani, boli renale, ulcer gastroduodenal, femei insarcinate, persone nervoase, ulceratii cutanate.

Reactii adverse posibile: Reactii alergice, diaree(in doze mari), iritatii ale mucoaselor, varsaturi(in doze mari).

Interactiuni medicamentoase potentiale: medicamente anticolinergice- poate reduce efectul lor; medicamente colinergice – poate spori efectul lor.

Observatii:

Are gust si miros iute, iritant, caracteristic.

In cazul pielonefritelor cronice se recomanda intre curele de antibiotice si sulfamide; se poate confunda cu Cochleria officinalis (lingurea), care are alte intrebuintari terapeutice.

Forma de administrare si cantitatile recomandate

Hreanul, folosit ca medicament natural, poate fi administrat sub forma de sirop, tinctura, vin tonic, energizant sau proaspat ras.

Siropul se realizeaza in casa, prin stoarcerea sucului dintr-o radacina data prin razatoare, in care se adauga patru linguri de miere, se amesteca bine si se lasa cateva minute la macerat. Se strecoara presand continutul cu un tifon. Se obtine siropul crud. Resturile care raman in tifon se pun la fiert cu putina apa ( astfel incat sa le acopere). Dupa fierbere, se strecoara prin presare, se lasa sa se raceasca apoi se amesteca cu siropul crud.

Indicatii: Astm, bronsita cronica, afectiuni ale cailor respiratorii medii si inferioare in general.

Administrare : 3 linguri /zi

Vinul tonic de hrean este bun afrodisiac. Se obtine prin amestecul a 15 lingurite de hrean ras intr-un litru de vin rosu. Dupa noua zile in care a stat la macerat, se poate servi la o masa romantica.

Energizantul cu hrean se obtine din oua, lamaie si radacini de hrean rase. 12 oua se tin tot atatea ore in suc de lamaie. Dupa o jumatate de zi se scot, se bat energic si se toarna din nou in sucul de lamaie, in care se adauga un 1 kg de hrean ras, putin alcool si miere. Amestecul se lasa la macerat 9 zile si astfel ati obtinut tonicul perfect pentru fiecare zi in care sunteti lipsiti de energie.

Tinctura de hrean se obtine din hrean proaspat recoltat(fin ras pe razatoare de sticla) si alcool de 50 grade. Intr-o sticla de un litru se pune hreanul (pe jumatate) completand cu alcool; se lasa la macerat timp de 10 zile, agitand compusul de doua, trei ori pe zi. Se filtreaza, pastrand lichidul rezultat in sticla foarte bine inchisa.

Indicatii : Intern: tonic general si adjuvant in tratamentul infectiilor respiratorii (gripa, guturai, bronsite), tuse de diferite etimologii; infectii urinare (pielonefrite cronice, cistite), rinite vasomotorii alergice.

Extern : afectiuni oro-faringiene(glosite, angine, stomatite, gingivite); artroze, dureri reumatice, degeraturi.

Precautii : In sarcina si perioada de alaptare, aritmii, ulcer gastric si duodenal, hemoroizi.

Administrare: Intern: 30-50 picaturi de 1-3 ori/zi diluate in 50ml apa.

Extern: 5-10 picaturi diluate in 50 ml apa fiarta si racita pentru comprese si in aplicatii locale si gargarisme in cadrul afectiunilor oro-faringiene.Citeste mai departe

A nu se consuma mai mult de 5g la fiecare masa. Hreanul poate provoca tulburari digestive.

2.3.Delphinium consolida

(Consolida regalis)

Denumiri populare: ciocanasi, ciocul- berzii, cizma-cucului, coada-randunicii, floare domneasca, nemtisori-de-camp, iarba-de-facut-copii, pintenasi, toponisi, toporasi de camp.

Plantele genului Consolida (Delphinum) apartin familiei Ranuculaceae

Descriere

Nemtisorii de camp sunt plante erbacee, anuale, toxice, medicinala, care se recunosc usor dupa segmentele foliare fidate (ca la marar) si dupa florile pintenate albastre sau violet. Consolida regalis este o planta de lumina directa, sensibila la umbrire. Ca o consecinta a sistemului radicular delicat, specia se intalneste mai mult pe terenurile afanate sau nisipoase. Din aceste motive, nemtisorii de camp apar cel mai des ca buruieni in semanaturile neerbicidate sau pe parloagele pe care, cu un an in urma, au existat culturi, in special de cartofi sau de grau. Nemtisorii pot fi intalniti pe marginea drumurilor, pe pasunile luminoase, pe nisipuri si chiar in spatiile verzi urbane cu mult soare. Planta lipseste in zonele umbroase sau impadurite, precum si de pe terenurile cu vegetatie ierboasa inalta si deasa. Nu apare nici pe solurile batatorite sau constant umede.

Specia este comuna in zonele de ses, de deal si depresionare, din Ardeal (Banat, centrul si estul Transilvaniei), intalnindu-se ceva mai rar in Muntenia, Oltenia si Moldova. In Dobrogea apare in mod exceptional. Deasemenea este raspandita in Europa si Asia Mica.

Nemtisorii de camp se caracterizeaza prin prezenta unui organ subteran, sub forma unei radacini verticale pivotante destul de firava, dar cu multe ramificatii subtiri si relative lungi. Tulpina care se dezvolta din radacina si care se inalta deasupra solului, este erecta, inalta de 20-45cm, rar si fin pubescenta, bogat ramificata. Frunzele inferioare sunt de 2-3 ori fidate, cele superioare fiind simplu fidate. Florile specii, sunt zigomorfe, fin pubescente, pintenate posterior, formate din 5 tepale de culoare albastru-indigo, mai rar roz sau albe. In interiorul florilor spre pinten, se afla 2 glande nectarifere, care atrag polenizatorii, in special albinele care prin faptul ca sunt nevoite sa se bage adanc in floare, se umple de polen, asigurandu-se astfel, o plenizare incrucisata temeinica. Fructele sunt folicule glabre, care poarta seminte trimuchiate, brune-inchis, cu suprafata aspra. Infloreste in lunile iulie, august si septembrie, unele exemplare ramanand cu flori pana da inghetul.

Componentele plantei utilizate: florile

Compozitie chimica

In speciile oficinale (Consolida regalis, C. orientalis) s-au identificat mai multi glicozizi si alcaloizi, unii dintre ei toxici precum si acid conitic. Dintre glicozide, se remarca delfinina si pigmentii(antacianii albastri si chemeferolii galbeni). Prin hidroliza, delfinina isi elibereaza agliconul: delfinidina, aceasta exercitand efecte asupra organismului uman. Delfinina se pune usor in evidenta prin reactii de culoare la viraje ale ph-ului. Astfel, glicozidul devine albastru in mediu basic, respectiv rosu in mediu acid. In cantitati mici, in nemtisori, se gasesc alcaloizi de tip aconitina (delsolina, delcosina), antociani (delfinidol),taninuri, substante amare, care imprima in cea mai mare masura, toxicitatea materialului vegetal.

Toxicitate

In unele parti subterane precum si in cele verzi ale acestor plante, se acumuleaza alcaloizi toxici. Florile fiind bogate in glicozide, insa cu un continut redus de alcaloizi, prezinta o toxicitate mai scazuta. Intoxicatia se manifesta asemanator cu cea provocata de omag, exteriorizandu-se prin: greata, voma, salivatie, furnicaturi in tot corpul, amorteala, scaderea temperaturii corpului, aritmie, senzatie de sufocare. Daca nu se intervine la timp sau daca doza este prea mare, se instaleaza paralizia motorie si poate interveni decesul prin stop respirator.

Recoltarea si conditionarea materiei prime

Fitoterapia admite, pentru uzul intern, doar recoltarea florilor speciilor Consolida regalis si Consolida Orientalis, petiolul acestora putand avea o lungime maxima de 1cm. materia prima poarta denumirea de Flores Calcatrippae. Florile se recolteaza pe timp frumos dupa ce s-a ridicat roua. Se inlatura frunzele si ramurile. Recoltarea florilor se realizeaza doar de pe terenuri nepoluate si neerbicidate pe uscata si insorita.

Uscarea florilor se face la loc intunecos, in strat subtire, intinse pe rame sau hartie, in poduri saproane, camere bine aerisite. Uscarea artificiala se face la 35-40 grade C. Florile colectate trebuiesc atent conditionate, eliminandu-se resturile de frunze, tulpini si pedunculi. Materialul uscat se pastreaza in pungi de hartie etichetate maximum un an.

Actiuni: brahicardizante(actiune prin care are loc o micsorare a frecventei ritmului cardiac), vasodilatatoare, bronhodilatatoare, antiasmatice, diuretice cu eliminare de acid uric, cicatrizante (extern), analgezice, hemostatice.

Indicatii

Unele tulburari ale aparatului circulator (hipertensiune, tahicardie, afectiuni cardio-respiratorii, cresteri bruste ale ritmului cardiac la hipertensivi);

Astm bronsic;

Dereglaje in metabolismul nucleotidelor (guta, litiaza urica-ca adjuvant);

Anumite tulburari endocrine (hipercorticism, sindrom suprarenogenital, hiperfoliculinemie, anovarie, sterilitate, cancer suprarenal cu hipercorticism-ca adjuvant);

Afectiuni renale si cele ale vezicii urinare;

Rani, acne, intepaturi de plosnite sau de purici (extern).

Plagi, hemoroizi – sub forma de cataplasma, spalaturi sau bai locale.

Contraindicatii

Preparatele pe baza de flori de nemtisori nu se vor administra copiilor, femeilor insarcinate sau lauze. Alcaloizii si glicoizii din Flores Calcatrippae, interactioneaza cu substantele introduse in organism odata cu medicatia antibiotica, contraceptiva si cortizonica, tratamentele simultane fiind contraindicate. Deasemenea, se va evita administrarea preparatelor pe baza de nemtisori, impreuna cu formulele care au la baza principiile extrase din alte specii care apartin familiei Ranunculaceae (piciorul cocosului, ruscuta, spanz, curpen) sau Paeoniaceae (bujori).

Reactii adverse

Nu se recomanda utilizarea altor parti din componenta plantei, cu exceptia florilor, planta fiind toxica. Intoxicatia determina insuficenta cardiaca, varsaturi, dureri abdominale, asfixie.

Forma de administrare si cantitatile recomandate

Infuzia, se prepara dintr-o lingurita de flori uscate si maruntite, la 250ml de apa clocotita. Se acopera timp de 10 minute dupa care se strecoara si se pot consuma 2 cani/zi.

Decoctul se obtine din jumatate de lingurita de flori,jumatate de lingurita de frunze uscate, maruntite, se pun in 250ml apa, se fierb 5 minute la foc moale, dupa care se strecoara. Se pot folosi 2 cani/zi intern sau sa se faca galgara sau spalaturi vaginale. Pentru anihilarea muscaturii de sarpe, se foloseste acelasi decoct consumandu-se 2 cani/zi, si cataplasme cu decoct pe locul intepat.

Tinctura se obtine din 20g flori si planta maruntite puse in 250ml alcool de 70 . Se va lasa timp de 15zile, dupa care se strecoara. In timpul acesta se va agita de mai multe ori pentru a se extrage principiile active din planta. Dupa strecurare se va pune in sticlute preferabil de culoare inchisa. Se va putea lua cate 10 picaturi din aceasta tinctura diluata cu putina apa de 3 ori/zi.

Atentie! Nu se va depasi doza deoarece se pot intampla accidente. Este foarte bine ca acest preparat sa fie dat cu acordul si sub supravegherea medicului. In multe cazuri este foarte util sa se ia o perioada limitata la maximum 10 zile.

Specii asemanatoare si inrudite

1)Nemtisori de camp orientali (Consolida orientalis)

Alaturi de specia comuna, avand aceiasi arie de raspandire, se intalneste si Consolida orientalis. Acest nemtisor, difera de specia de baza prin faptul ca are tulpina neramificata si florile de culoare violet, cu pintenul mai scurt de 1 cm.

2) Nemtisori fisurati (Delphinium fissum)

Nemtisori fisurati sunt aparitii rare, incantatoare pentru cei care indragesc natura. Specia prezinta o tulpina dreapta, neramificata, inalta de 50-150cm. Florile care apar vara, sunt albastre. Planta creste izolat in padurile de stejar sau de gorum, fiind ocrotita de lege si declarata a fi monument al naturii.

3) Nemtisori de munte( Delphinium intermedium)

Aceasta planta apare izolat in zona montana. Frunzele plantei sunt palmant sectate, cu segmente late. In comparatie cu specia comuna (Delphinium conolida), florile acestei plante sunt albastre-azurii cu pintenul mai gros, ele fiind grupate in raceme mai adunate.

4) Nemtisorul Trascaului (Delphinium simonkaianum)

Nemtisorul tascaului este o planta rara, endemica, ocrotita, intalnita in Muntii Apuseni, in special in judetul Alba, precum si in unele zone din Carpatii Orientali si Meridionali.

5) Delphinium elatum

Specia apare mai rar in flora spontana a tarii noastre, fiind mai des intalnita prin gradini, cultivata ca specie ornamentala. Planta este pubescenta avand frunze mari, palmat sectate. Florile sunt pintenate de culoare albastra sau violet.

6) Nemtisorii ornamentali (Consolida regalis, C. orientalis, C. elatum)

Din speciile salbatice de nemtisori, in flora spontana de la noi, creste Consolida regalis, C. orientalis si C. elatum. Culorile florilor lor sunt foarte variate(albastre, violet, roz, albe).

7) Floarea domneasca( delphinium cultorum)

Acest nemtisor cultivat, are frunze palmant sectate, florile pintenate avand caliciu persistent si o corola, de obicei dubla, de culoare albastru-indigo. Florile sunt adunate in raceme terminale lungi si dense. Exista si varietati cu flori albe, albastre-azurii sau liliachii.

2.4.Cheiranthus cheri

Denumiri populare: floare de viola, foalchiu de iarna, foalchine galbene, micsunea ruginita, saboi, vazdoaga, viola, viorea rosie.

Descriere

Micsunelele ruginite sunt plante din familia Brassicaceae originare din Europa si sunt foarte raspandite ca plante ornamentale. In Romania este intalnita in locuri luminoase, insorite, cu umiditate medie sau este cultivata cu scop ornamental. Tulpina plantei ajunge pana la 45 cm inaltime, frunzele sunt paroase, lanceolate sau liniar lanceolate, ascutite, intregi, uneori ondulate. Florile sunt mari, dispuse i ciochine spre varful ramurilor, portocalii-aramii, puternic parfumate. Din flori se formeaza esalonat silicve tetramuchiate. Micsunelele infloresc primavara din martie pana in iunie.Planta se dezvolta in locuri luminoase, insorite cu umididate medie.

Exista varietati de micsunele cu flori rosii sau violete.

Componentele plantei utilizate: In fitoterapie se utilizeaza plantele recoltate in timpul infloririi si semintele.

Compozitie chimica: glicozide( cheirozidele A si H, al caror aglicon este strofantigenolul; cherotoxina, cheirolina) , enzime(mirozinaza), tanin, uleiuri volatile, saruri minerale.

Actiuni

Cheirolina este bactericid si fungicid, in timp ce cheirozida are proprietati cardiotonice. Cheirotoxina se comporta atat sub aspect toxic cat si terapeutic ca o digitala. Uleiurile eterice din flori sunt antivirale, usor sedative si emenagoge. De asemenea are actiuni antiseptice, antiinflamatoare, laxative, diuretice.

Recent s-a pus in evidenta efectul antiviral fata de virusul herpesului si al poliomielitei.

Indicatii

Pentru uz intern este indicata pentru afectiuni renale, afectiuni circulatorii cu edeme, cicluri menstruale intarziate, constipatie, excitabilitate nervoasa, gripe, poliomielita, spasme intestinale-sub forma de infuzie sau decoct de flori si frunze.

Pentru un extern este indicata in herpes bucal, herpes genital, edeme- sub forma de comprese cu infuzie, decoct sau spalaturi.

Dozajul probabil eficace: extract uscat 5mg/zi.

Forme de administrare

Infuzia se prepara din frunze si flori(parti egale), 2 lingurite planta uscata la 250ml apa clocotita, se va acoperi timp de 10 minute dupa care se strecoara si se administreaza de doua ori/zi . Stimuleaza aparitia fluxurilor menstruale intarziate si calmeaza manifestarile nervoase care o perced.

Ceaiul de micsunele ruginite se foloseste ca adjuvant in herpes, constipatie.

Irigatiile si baile locale cu o infuzie concentrata de micsunele, combat treptat herpesul genital.

2.5. Papaver somniferum

Denumir uzuale: mac, opiu, mac de gradina

Descriere

Macul de gradina este o planta cultivata pentru semintele sale, existand si culturi speciale pentru latex, destinate industriei farmaceutice. Aceasta planta anuala, reprezinta una dintre cele mai vechi speciii introduse in cultura, existand dovezi arheologice despre cultura macului, inca din neoclitic.

Macul este o planta de cultura, originara din Orientul Apropiat si Mijlociu, specifica zonelor temperate. Se cultiva pe scara larga in India, China, Iran, Turcia, Rusia si in masura mai mica, in Grecia, Bulgaria, fosta Iugoslavie. In Romania, macul de gradina, intalneste cele mai bune conditii in regiunile dealurilor mai joase, in depresiunile colinare, precum si in zona de ses din vestul tarii (Banat-Crisana). Planta fiind destul de pretentioasa la apa din sol, nu se recomanda a fi cultivata acolo unde panza freatica este la mare adancime (cu exceptia zonelor irigate), caci daca nu sunt ploi suficente cultura sa poata fi compromisa. Deasemenea macul de gradina, se dezvolta doar pe soluri bogate in humus, permeabile, usoare, profunde. In afara culturilor mari, planta , se intalneste frecvent in gradini, mai ales in Bucovina, vestul Transilvaniei, Banat, Crisana, unde reprezinta atat o specie ornamentala, cat si una purtatoare de seminte.

Este o planta ierboasa, anuala, inalta de 0,8-1,5m, cu intreaga parte aeriana fotosintetizatoare glauca (verde-albastruie), care dezvolta vara, in varfurile vegetative una sau mai multe flori mari, din care se formeaza capsule cu multe seminte. Tulpinile si fructele nemature contin un latex alb bogat in alcaloizi foarte toxici pentru om.

Datorita cultivarii sale pe scara larga in regiuni cu conditii pedoclimatice diferite, specia Papaver Somniferum prezinta numeroase varietati, unele cultivate pentru productia de Opium sau pentru obtinerea unor substante medicamentoase, altele furnizoare de seminte. In prezent macul este cultivat ca planta alimentara, medicinala, ornamentala.

Opium reprezinta latexul concretizat la aer obtinut in urma inciziilor practicate pe suprafata capsulelor imature de Papaver somniferum. Opiul se prezinta sub forma unor turte paralelipipedice sau cilindrice, ambalate in recipiente de tabla. In stare proaspata turtele de opiu sunt moi, prin uscare devin dure. Marimea turtelor variaza in limite foarte largi 250-500g. la exterior au o culoare brun inchisa, iar la interior brun-ciocolatiu. Gustul este amar, dezagreabil, gretos, iar mirosul este puternic, caracteristic, viros, narcotic.

Componentele plantei utilizate: latexul recoltat in urma inciziilor practicate pe suprafata capsulelor nematurizate ale macului.

Compozitie chimica

Opiul contine 10-20% alcaloizi totali; Farmacopeea Romana in vigoare prevede, pentru produsul oficinal, un continut de cel putin 11% alcaloizi totali exprimati in morfina. Alcaloizii se gasesc sub forma de saruri cu acizii lactic, sulfuric, meconic. Din punct de vedere structural alcaloizii din opiu pot fi clasificati in trei grupe si anume:

Alcaloizi cu nucleu izochinoleinic, dintre care farmacologic importanti sunt: papaverina si narcotina.

Alcaloizi cu nucleu morfinanic (morfina si codeina). Datorita prezentei unei grupari hidroxil fenolice la carbonul 3, morfina are un caracter slab acid; ca urmare, este solubila in solutii apoase de hidroxid de sodiu, hidroxid de potasiu, dar nu si in hidroxid de amoniu.

Alcaloizi cu structura inca neclarificata.

Opiul mai contine acizi organici, rezine, glucide, substante minerale, laudanina, laudanozina, codamina, narceina, narcotolina, protopina, kriptopina, neopina, tebaina, aporeina, readina, meconidina, papaveramina, lantopina, oripavina.

Actiuni si intrebuintari

Inca din cele mai vechi timpuri opiul a fost folosit pentru proprietatile sale analgezice datorate continutului in morfina. Alcaloizii cu nucleu morfinanic dezvolta efecte analgezice, hipnotice si narcotice, in timp ce alcaloizii cu nucleu izochinoleinic au proprietati spasmolitice. Datorita compozitiei chimice deosebit de complexe actiunea opiului nu este identica, nici calitativ si nici cantitativ, cu cea a morfinei; astfel actiunea analgezica a opiului este mai puternica decat cea corespunzatoare morfinei continute in cantitatea de opiu administrata.

Desi din punct de vedere al actiunii terapeutice este mai indicata utilizarea opiului in locul morfinei, in cazul administrarii parenterale acest lucru nu este posibil. In doze terapeutice (10mg pentru o data), morfina induce analgezie; se instaleaza totodata o stare de euforie si greutate in concentrare, urmate de somnolenta sau somn. Morfina, opioidele, in general, dezvolta si alte efecte si anume: deprimare respiratorie(inhiba centrul respirator bulbar), efect antitusiv (inhiba centrul tusei), voma(stimuleaza zona chemoreceptoare a vomei din bulb), tulburari in reglarea temperaturii corporale si a metabolismului endocrin, cresterea tonusului musculaturii netede, mai ales la nivel gastrointestinal (constipatie), biliar, renal, uterin si bronsic, diminuarea secretiilor digestive, cresterea secretiei sudoripare, cresterea presiunii lichidului cefalorahidian, scaderea presiunii intraoculare cu contractia musculaturii circulare a irisului (mioza).

La administrarea repetata morfina induce farmacodependenta fizica si psihica: aceasta inseamna ca, pe de o parte, pentru instalarea efectului euforic de o anumita intensitate, organismul are nevoie de doze din ce in ce mai mari de morfina, iar pe de alta parte, pacientul simte o nevoie acuta, conditionata psihic, de a-si administra o noua doza de morfina. In ideea unui control mai strict al productiei de Opium si deci, a cantitatii de morfina(folosita ilicit ca precursor pentru sinteza heroinei) care ajunge pe piata drogurilor stupefiante, s-a incercat obtinerea alcaloidului prin semisinteza sau sinteza totala.

Morfina obtinuta prin semisinteza din alcaloidul sinomenina, dezvolta o actiune analgezica mult mai slaba comparativ cu morfina naturala, in timp ce morfina de sinteza este lipsita de actiune analgezica.

Din pacate insa, indiferent de provenienta, morfina( naturala, de sinteza sau de semisinteza) induce, la administrarea repetata, farmacodependenta. Pentru farmacodependenta declansata la administrarea repetata a morfinei, mecanismul de actiune a fost partial elucidat: prin fixarea alcaloidului pe receptorii opiozi aflati in anumite regiuni ale SNC (trunchiul cerebral, talamus, sistem limbic) este inhibata actiunea enzimei adenilaciclaza, ceea ce are ca urmare o scadere a nivelului celular in AMPc. Aceasta inhibare enzimatica este compensata de celula nervoasa printr-o biosinteza crescuta a acesteia pana cand nivelul AMPc se normalizeaza. Practic, celula nervoasa a dezvoltat toleranta fata de opioid.

La intreruperea administrarii de morfina, enzima nu mai este inhibata si, ca urmare, nivelul intracelular al AMPc creste in asa masura incat perturba intregul metabolism. Doar prin administrarea unei noi doze de morfina se inlatura perturbarile metabolice provocate. Aceasta nevoie stringenta a unei doze de stupefiant este cunoscuta si sub denumirea de “foame de drog”.

Codeina dezvolta o actiune antitusiva si slab analgezica; in schimb, potenteaza efectele altor substante analgezice. Actiunea slab analgezica se explica prin aceea ca 10% din codeina administrata se metabolizeaza in morfina la nivel hepatic. Aproximativ 6% din populatie nu prezinta enzima de demetilare care intervine in transformarea codeinei in morfina si, ca urmare, aceasta metabolizare nu se produce, consecinta fiind absenta actiunii slab analgezice la administrarea codeinei.

Papaverina dezvolta efecte spasmolitice la nivelul musculaturii netede (gastrointestinale, biliare, renale) si efecte caronarodilatatoare.

Narcotina este utilizata ca materie prima pentru obtinerea prin semisinteza a cotarninei si hidrastinei, ambele folosite ca hemostiptice in hemoragii uterine. Totodata narcotina are o actiune antitusiva fara a deprima centrul respirator si potenteaza actiunea analgezica a morfinei.

Preparatele pe baza de opiu se administreaza ca: analgezice, sedative sau hipnotice in afectiuni respiratorii (astm, bronsite, tuse seaca) si gastrointestinale (diaree, dizenterie, colici, holera, vomismente), stari depresive de diverse etiologii, tulburari de comportament.

Contraindicatii: copiilor pana la trei ani si persoanelor cu hipersensibilitate la morfina, edem cerebral.

Reactii adverse: boala Parkinson(administrare cronica), greata, varsaturi, prurit, ameteli, senzatie de caldura, reactii emotionale, teama, farmacodependenta.

Dozajul probabil eficace: tinctura 5-20 picaturi de 3 ori/zi.

Mod de utilizare

Cel mai frecvent, opiul se administreaza sub forma de tinctura, extract uscat, sirop, mai rar sub forma de pulbere.

Pulberea de opiu este o pulbere tritata cu un continut de 10% morfina si 2% codeina si intra in compozitia Pulvis Ipecacuanhae opiatus = Pulvis Doveri (cu un continut de 1%morfina), utilizata pentru combaterea colicilor la copiii mici, dar si ca si sedativ.

Se mai folosesc: Tinctura Opii simplex(1%morfina), Extractum Opii siccum (20% morfina), Sirupus Opii(0,05%morfina), Sirupus Diacodii(0,01% morfina).

Observatii

Astazi, datorita riscului pe care il prezinta administrarea unor preparate ce contin morfina, opiul se prescrie ca remediu fitoterapeutic doar in tratamentul diareelor rebele sau a colicilor copiilor mici sub forma de tinctura, respectiv Pulveris Doveri si se administreaza numai sub control medical.

Opiul intrand sub incidenta legii substantelor stupefiante, nu se poate elibera decat la prescriptie medicala cu diagnostic clar si in doze care sa nu depaseasca consumul pe trei zile.

Morfina, codeina, papaverina si narcotina reprezinta substante puternic active, cu grad mare de toxicitate. Prin intensitatea lor de actiune ele sunt considerate ca facand parte din grupul chimioterapicelor. Se pastreaza la Venenum(morfina) si Separandum (codeina, papaverina)

Cultivarea macului in scopul obtinerii opiului, in afara culturilor speciale, autorizate este strict interziza pe intreg teritoriul Romaniei si UE.

De asemenea folosirea empirica in tratamente a capsulelor de mac uscat, chiar si in gargarisme, este deosebit de periculoasa si contraindicata, semnalandu-se numeroase intoxicatii grave, in urma folosirii infuziilor,chiar si “diluate” de fructe uscate de mac, in scop calmant sau ca si somnifer.

Cele mai cunoscute varietati de Papaver somniferum sunt:

P. somniferum var. album cu flori albe, capsule ovoide si seminte alb galbui;

P. somniferum var. nigrum cu flori violacee, capsule globuloase si seminte albastre cenusii;

P. somniferum var. glabrum cu flori rosii purpurii, seminte aproape negre;

P. somniferum var. setigerum cu flori violete, seminte paroase;

Opioide

Fdin. Actiune analgezica in dureri somatice si viscerale. Deprimarea respiratiei. Diminuarea tranzitului digestiv. Crsterea tonusului ureterelor, sfincterului vezicii urinare si detrusorului, scaderea capacitatii vezicale. Mioza.

Clasificarea in functie de puterea analgezica:

a) Slabe (comparabile cu aspirina, paracetamol): codeina, dihidrocodeina, dextropropoxifen; Se pastreaza la Separanda.

b) Medii: petidina, pentazocina, tilidina, tramadol;

c) Puternice: fentanil, hidromorfona, morfina, metadona. Se pastreaza la Venena

Ind. Dureri intense, acute, postoperatorii, traumatice, infarct miocardic, etc. Dureri cronice asociate cu boli neoplazice sau terminale.

R.a. Farmacodependenta. Deprimarea respiratiei, greturi, vome, constipatie, tremuraturi, convulsii, delir, hipotensiune.

Substanta activa – Codeinum

Actiune antitusiva marcata prin deprimarea centrului tusei, mederat analgezic, poate produce constipatie. Risc neglijabil de dependenta in utilizare obisnuita.

Ind. Tuse iritativa, uscata. Folosit si ca analgezic in amestecuri antinevralgice.

R.a. Rareori constipatie, greturi, ameteli. La doze mari somnolenta, deprimare respiratorie, la copii poate produce convulsii.

Cind. Copii sub 5 ani, insuficenta respiratorie grava, cu prudenta in hipersecretie bronsica, alergie. De evitat tratamente prelungite mai ales la persone cu tendinta de toxicomanie.

Amin. Oral, adulti 10-20mg de 3-4ori/zi. Copii peste 6 ani 200-300mcg/kg de 3-4 ori/zi.

CODEINA FOSFAT (Slavia Pharm SRL, Romania)

Compr. 15mg. Ct*20

CODEINA FOSFORICA (Fabiol SA, Romania)

Compr. 15mg. Ct*20

FARMACOD (Farmacom SA, Romania)

Compr. 15mg. Ct|*20

FOSFAT DE CODEINA (Terapia SA, Romania)

c)Substanta activa – Mopynum

Ind. Operatii de mica chirurgie, dureri postoperatorii, infarct miocardic, fracturi, arsuri, neoplasm, edem pulmonar acut, preanestezie.

Cind. Sugari si copii sub 2 ani, batrani, debili, hipotiroidieni, edem cerebral, traumatisme craniene, hipertrofie de prostata, afectiuni convulsivante, abdomen acut, astm bronsic.

Admin. Oral. Preparate cu eliberare normala. Initial 10mg la 4 ore. Creste progresiv, la nevoie. Preparate cu eliberare prelungita: initial 10-30mg * 2/zi. Creste la nevoie.

Inj. Durere acuta. S.c sau i.m. 10 mg la 4 ore. I.v. lent 1/4 -1/2 din doza i.m. Premedicatie s.c. sau i.m. cu 10 mg cu 60-90 minute inaintea operatiei. Durere postoperatorie. S.c. sau i.m. 10mg la 2-4 ore. Infarc miocardic i.v. lent (2mg/minut), 10 mg la nevoie. Varstnici, debili doza pe ½. Edem pulmonar acut i.v. lent (2mg/min), 5-10mg. Durere conica s.c. sau i.m. 5-20mg la 4 ore, creste la nevoie.

MORFINA(Zentiva, Romania)

Sol. Inj.2%-1ml Ct.*5

MSI CONTINUS (Mundipharma, Elvetia)

Compr. 10mg, 30mg, 60mg, 100mg, 200mg. Ct.*60

MSI MUNDIPHARMA (Mundipharma GmbH, Austria)

Sol. Inj. 10mg/ml, 20mg/ml, 100mg/5ml, 200mg/10ml. Ct*10

SEVREDOL (Mundipharma GmbH, Austria)

Compr. Film. 10mg, 20mg. Ct* 56

VENDAL RETARD (Lannacher, Austria)

Compr. ret. 10mg. Ct*10 sau 30.

Compr. ret. 30mg. Ct*10 sau 30.

Compr ret. 60 mg. Ct*10 sau 30.

Compr ret. 100mg. Ct*10 sau 30.

2.6.Papaver rhoeas

Denumiri uzuale: macul rosu, macul de camp, mac de gradina, mac iepuresc, mac pasaresc, mac salbatic, macul cucului, paparoane, paparuna, pipaci, pipijoare.

Descriere

La inceputul verii, pe camp sau in lanuri, adesea isi fac aparitia macii rosii, plante cu flori mari, observabile de la distanta.

Specia de mac rosu de camp este anuala ierboasa, erecta, ramificata, inalta de 20-100 cm. Tulpinile care se dezvolta dintr-o radacina pivotanta, reprezinta peri asprii, asezati perpendicular pe axul tulpinii. Frunzele sunt foarte pubescente, cele bazale fiind petiolate, divizate si dintate pe margini, in timp ce cele inserate pe tulpini sunt sesile, mai mici decat cele de la baza plantei, lobate sau dintate pe margini. Florile sunt solitare, mari, fiind formate din doua sepale mari, verzi, paroase si din patru petale rosii, lungi de 4-6 cm, cu sau fara pata neagra la baza. De cele mai multe ori, petalele sunt asezate pe doua randuri. Staminele sunt numeroase fiind negre-purpurii. Fructul este o capsula inalta de 1-2cm, avand forma unei cupe cu extremitatea superioara stelata, care adaposteste multe seminte reuniforme, mici brun- negricioase. Aspectul plantei si a organelor componente este cat se poate de tipic, confuzia cu alte plante – cu exceptia speciilor papaver dubium si papaver argemone, fiind imposibila.

Perioada de inflorire este intre lunile V-VII.

Ecologie

Speciile de mac de camp apar ca burieni tipice in culturile de cereale paioase. Se mai pot intalni: pe miristi, la marginea drumurilor, pe campuri cu lumina directa. Macul rosu, prezinta doar pretentii legate de lumina, suportand cu greu umbrirea. Se dezvolta aproape pe orice tip de sol, cu exceptia celor acide, grele, reci, cu exces de umiditate. La noi in tara, se intalneste in aproape toate regiunile cultivate de la ses si de la deal, fiind rara doar pe terenurile erbicidate.

Componentele plantei utilizate: petalele florilor, capsulele crude sau uscate.

Principii active

-capsule: morfina, papaverina, codeina;

-petale: antocianozid care are ca genina cianidolul, doi alcaloizi –reanina si reagenina-, alti alcaloizi putin precizati ca structura, mucilagii, mecocianina, mecopelargonidina, fitoncide.

Toxicitate: Cu exceptia petalelor(paparoanelor), pe care fitoterapia le utilizeaza, intreaga planta este toxica.

Paparoanele

In scopuri terapeutice, se recolteaza si se utilizeaza numai petalele speciei Papaver rhoeas. Acestea poarta denumirea de Flos rhoeados, fiind mai cunoscute sub numele popular de paparoane.

Colectarea petalelor de la macul rosu, se face la inceputul infloritului, doar pe vremea insorita, dupa ora 10 si sunt delicate si se deterioreaza usor. De aceea ele nu trebuie aglomerate sau presate. Colectarea se face manual, petala cu petala, materialul adunandu-se in cutii de carton.

Uscarea paparoanelor se face la umbra, intr-un singur strat, in spatii bine aerate. In urma procesului de uscare, petalele isi pierd 85% din greutate. Paparoanele corect procesate sunt produse valoroase, atat din punct de vedere terapeutic cat si material. Datorita costului ridicat, se gasesc rar sigure in ceaiurile comercializate) apar ca si componente in mixturi, care trebuie sa fie, dupa o regula absurda, intotdeauna ieftine, cel putin cele autohtone.

Petalele macului rosu de camp, contin pigmenti(carotenoizi, antociani), alcaloizi (readina, reagenina, cantitati mici de tebaina si infime de narcotina), mucilagii, substante amare. Gratie acestui continut, macul rosu de camp, ca planta medicinala, se utilizeaza in fitoterapie.

Principalele indicatii

Administrare interna: tuse iritativa, tuse convulsiva, bronsite, febre eruptive, colici abdominale, pleurezie, faringite, laringite, rujeola. – sub forma de infuzie, decoct;

Administrare topica: blefarite, ulceratii. – sub forma de spalaturi sau bai locale comprese.

Indicatii auxiliare: petalele se folosesc in industria alimentara pentru colorarea bomboanelor, siropurilor

Contraindicatii: consumul plantei sub orice forma este interzis copiilor.

Actiuni

Prin prezenta ponderata a alcaloizilor, petalele macului rosu de camp, prezinta efecte usor sedative si usor hipnotice, fitoncide(antibiotice), emoliente, antitusive, sudorifice si antitumorale.

Mod de administrare

Intern sub forma de infuzie(realizata din petale uscate: 1lingurita/200mlapa de 2-4ori/zi).

Diferenta dintre Papaver rhoeas si Papaver dubium

Alaturi de specia Papaver rhoeas, in flora spontana a tarii noastre, apare adesea o ruda apropiata, asemanatoare atat ca aspect cat si ca biologie-ecologie, insa fara valoare medicinala, si anume Papaver dubium. In unele zone ale tarii, alaturi de cele doua specii, mai apare un mac rosu spontan si anume Papaver argemone. Principalele deosebiri dintre cele trei specii sunt redate in tabelul de mai jos.

2.7. Brassica nigra

Denumiri populare: mustarul-negru, hardal, mustar-de-camp, mustar-salbatic, rapita-de-mustar, rapita-salbatica.

Produsul vegetal este constituit din semintele recoltate de la specia Brassica nigra, recoltate dimineata pe roua sau zile noroase, ori noaptea pe luna. In literatura produsul vegetal se mai intalneste sub denumirile de Semen Sinapsis viridis si Semen Sinapeos.

Descriere

Specia, de origine mediteraneana, este cultivata pe scara larga in zonele temperate. Principalii furnizori ai produsului vegetal sunt Romania, tarile fostei Uniuni Sovietice, Turcia, China, India, Pakistan.

Mustarul negru este o planta erbacee cu tulpina ramificata. Frunzele de la partea inferioara a tulpinii sunt petiolate si penat-lobate; cele de la partea superioara sunt intregi, alungite. Florile galbene, pe tipul 4, sunt grupate in inflorescente racemoase. Fructul este o silicva cu 12-14 seminte. Semintele sunt mici si sferice. Pe suprafata reticulara hilul este vizibil sub forma unei pete albicioase. Diametrul semintelor nu depaseste 2mm. daca sunt umectate cu apa semintele se acopera cu un strat subtire de mucilag. Semintele au o culoare brun-roscata si un gust mucilaginos, amarui apoi arzator, intepator. Sunt lipsite de miros. Prin zdrobire, in prezenta apei, dezvolta un miros caracteristic de mustar. Au fost semnalate cazuri de impurificare cu semintele altor specii de Brassica: Brassica juncea (L.) Czern si Brassica cernua Matsum. Aetheroleum Sinapis este un lichid limpede, mobil, incolor sau galben deschis, cu miros intepator-iritant, lacrimogen si gust puternic iute, caracteristic.

Infloreste in lunile iunie-iulie.

Ecologie si zonare in cultura

Se inalneste si in flora spontana ca buriana de culturi, pe marginea drumurilor sau prin zavoaie, dar recoltarea nu este economica, fiind utilizat numai produsul obtinut din cultura. Cerintele ecologice sint asemanatoare cu cele ale mustarului alb, fata de care are totusi unele pretentii mai ridicate: mai sensibil la seceta; pretentii mai mari fata se sol si caldura, fiind totodata mai sensibil la frig; se scutara mai usor la maturitate; este invadat mai lesne de buruieni; solicita soluri mai usoare si mai revene, fiind potrivit pentru a fi cultivat in silvostepa si nu se dezvolta pe solurile argiloase si acide. Are aceeasi zonare ca si mustarul alb.

Tehnologia de cultura: este asemanatoare cu aceea a mustarului alb. Semintele sint mai mici decat cele ale mustarului alb, diametrul lor fiind cuprins intre 1-1,5mm, greutatea a 1000 boabe de circa 2,3g cea hectolitrica de 63-75kg. Samanta destinata pentru semanat trebuie sa aiba puritate 94-98% si germinatia 80-95%. Ca si mustarul alb, energia germinativa este de 3 zile . Mustarul negru este ceva mai productiv decat mustarul alb, la hectar obtinindu-se 1500-2000kg.

Compozitie chimica

Glucosinolatii (cunoscuti si sub denumirea mai veche de tioglicozide) sunt principiile active din Sinapis nigrae semen. Componentul major este sinigrozida (sinigrina) care se gaseste in cantitati de 1-3%. Sub actiunea enzimei mirozinaza si in prezenta apei, sinigrozida se transforma in alilsenevol.

Sinigrozida este localizata in vacuole, in timp ce mirazinaza(tioglucozidaza) este localizata in spatiul intramembranar al mitocondriilor, reticulului endoplasmatic si dictiozomilor. Prin zdrobirea semintelor, enzima (mirozinaza) vine in contact cu substratul (sinigrozida). Sub actiunea mirozinazei, din sinigrozida se formeaza alilsenevolul (izotiocianat de alil). Sinigrozida este inodora, nevolatila si lipsita de actiune farmacologica, in timp ce alilsenevolul are un miros intepator, este volatil(deci antrenabil cu vapori de apa) si farmacologic inactiv.

Pentru Sinapis nigrae semen Farmacopeea Romana ed. a-X-a prevede un continut de cel putin 0,7% ulei volatil sub forma de glicozide exprimate in izotiocianat de alil. Sinapis nigrae semen mai contine sinapina (pana la 1,2%), ulei gras (30%), mucilag (20%), proteine, fitina(pana la 2%). Uleiul gras, cunoscut si sub numele de Oleum Sinapis pingue, este constituit din gliceride ale acizilor grasi nesaturati (acizi oleic, linoleic, linolic, erucic). Sinapina este esterul acidului sinapic cu colina.

Pentru obtinerea esentei de mustar (Aetheroleum Sinapis) semintele se zdrobesc si se trateaza cu apa calda (38-40C); dupa 24 de ore se supun distilarii cu vapori de apa. In timpul celor 24 de ore de macerare prelungita, sub actiunea mirozinazei, sinigrozida este hidrolizata la alilsenevol antrenabil cu vapori de apa.

Actiune si intrebuintari

Aplicat extern, sub forma de cataplasme cu faina de mustar, alilsenevolul din compozitia acestiua determina o reactie iritativa; produce vasodilatatie si activeaza circulatia locala cu aparitia senzatiei de caldura la locul de aplicare. Din acest motiv produsul vegetal are proprietati rubefiante si revulsive. Sub forma de cataplasme, faina de mustar se prescrie in : bronsita acuta, guta, nevralgii, inclusiv dentare, cefalee, bronhopneumonie si pleurezie, congestii pulmonare si cerebrale. Sub forma de bai, semintele de mustar negru se pot folosi in cazul bolilor reumatismale, precum si in cazul sindromului Raynaud si arterite.

Aplicat intern este indicat in intoxicatii diverse cu rol emetic.

Dozajul probabil eficace

Intern: 15g faina de mustar la 100ml apa;

Extern: unguent, solutie 5-10%, 10-15 minute(timp de aplicare); mentinerea mai indelungata determina efecte adverse.

Contraindicatii

Este contraindicata administrarea preparatelor din Sinapis nigrae semen la persoanele care sufera de disfunctii circulatorii grave (varice).

Reactii adverse

La aplicarea locala indelungata pot aparea dermita de contact iritativa acuta, pustule, ulceratii si necroze.

Mod de utilizare

Pentru cataplasme se folosesc seminte de mustar pulverizate (faina de mustar, Farina Sinapis) care se prelucreaza astfel: se umecteaza 100g faina de mustar cu apa calda (40C); apa fierbinte(60C) inactiveaza mirozinaza. In momentul in care incep sa se degaje vapori iritanti, coca se introduce intr-un saculet de panza care se aplica pe regiunea afectata(torace). Cand apare senzatia de arsura (dupa aproximativ 10minute la adulti si 3-5minute la copii), cataplasma se indeparteaza si zona pe care a fost aplicata se spala cu apa calduta si se acopera.

Se mai pot folosi asa-numitele Charta sinapisata care reprezinta bucati de panza pe care faina de mustar a fost fixata cu ajutorul unor solutii adezive. Inainte de aplicare se umecteaza cu apa calduta.Pentru baile antireumatice se folosesc 1 kg seminte pentru adulti si 200g seminte pentru copii(la o cada cu apa).

In tratamentul afectiunilor reumatice se mai foloseste esenta de mustar (Aetheroleum Sinapis) sub forma solutiei alcoolice 2%.

In monografia Sinapis nigrae semen Farmacopeea Romana ed. a-X-a prevede ca pulberea sa se prepare la nevoie. Prin pulverizarea produsului vegetal, in prezenta umiditatii din atmosfera, din sinigrozida se formeaza alilsenevolul-principiul farmacologic activ, care este volatil. Prin pastrarea semintelor sub forma de pulbere, in timp, continutul acestora in alilsenevol scade si, ca urmare, activitatea farmacologica se diminueaza sau chiar dispare. In plus, uleiul gras se imprima in hartia de ambalaj si, in timp, sub actiunea oxigenului din aer, rancezeste conferind produsului un miros dezagreabil, caracteristic.

Medicina traditionala

Cataplasmele cu faina de mustar-negru se puneau la ceafa sau la urechi, contra durerilor de cap, sau in alte regiuni dureroase impotriva reumatismului, nevralgiilor. Faina de mustar amestecata cu otet sau faina de mustar o parte si doua parti faina de grau amestecate cu otet se foloseau contra junghiurilor. Semintele pisate amestecate cu lapte dulc se aplicau impotriva erizipelului. Partile aeriene se foloseau la tratarea reumatismului si a racelilor, sub forma de bai. Radacina fiarta cu vin se consuma dimineata si seara impotriva diareei.

Indicatii auxiliare

Planta tanara se poate consuma ca salata sau ca leguma, in locul spanacului, avand si rol de planta furajera. Semintele se utilizeaza in industria alimentara pentru prepararea mustarului iute. Din semintele de mustar, prin presare, se obtine uleiul de mustar sau esenta de mustar; prin zdrobirea sau macinarea semintelor sau a turtelor ramase dupa obtinerea uleiului rezulta faina de mustar, ce se foloseste ca atare, iar faina degresata se utilizeaza la obtinerea hartiei de mustar sau a spirtului de mustar.

2.8.Bromica alba (Sinapis alba)

Denumiri uzuale: mustar-alb

Descriere

Este o planta anuala, fiind cultivata pentru semintele sale, fie ca hrana pentru animale sau pentru rotatia culturilor. Planta exclusiv de cultura, in flora spontana avand o raspandire restransa, mai ales ca buriana in culturile de in. Acum este cunoscuta in toata lumea, desi este originara din regiunea mediteraneana.

Ecologie si zonare de cultura

Planta exclusiv de cultura, in flora spontana avand o raspandire restransa, mai ales ca buriana in culturile de in. Relativ putin pretentioasa la temperatura, plantele tinere rezista la geruri de pana la -5C, dar odata cu inaintarea in vegetatie cultura poate fi compromisa la -3C. Daca se seamana tarziu, temperaturile ridicate afecteaza dezvoltarea plantei. Fata de lumina, in zilele scurte(primavara timpuriu) se dezvolta mai greu, dar se formeaza plante viguroase, cu productivitate mare, pe cand in zile lungi(mai) se dezvolta repede, dar cresterea inceteaza curand si se formeaza plante mici, neuniforme si cu fructuatie slaba. Fata de umiditate are doua perioade critice: imediat dupa semanat(cand seceta poate duce la compromiterea recoltei) si la formarea semintei-cand este afectata recolta cantitativ dar si calitativ (prin diminuarea continutului de substante grase).

Fata de sol este putin pretentiosa. Da productii mari pe soluri luto-nisipoase, revene, cu reactie neutra sau slab alcalina bogate in humus si calciu.

Este zonat in cultura astfel:

Zone foarte favorabile: Cimpia Timisului si Cimpia Crisurilor;

Zone favorabile: Baragan, Cimpia Dobrogei, Cimpia Burnazului, Cimpia Olteniei ( judetele Dolj si Olt).

Componentele plantei utilizate sunt semintele.

In literatura de specialitate produsul vegetal mai este intalnit sub denumrea de Sinapis albae semen. Spre deosebire de Sinapis nigrae semen, semintele de mustar alb au suprafata nereticulata si o culoare alb-galbuie pana la galben inchis. Prin zdrobire, in prezenta apei nu dezvolta miros, dar au gust caracteristic, de mustar.

Compozitie chimica

Compozitia chimica este foarte asemanatoare cu a produsului Sinapis nigrae semen. Semintele de mustar alb contin tioglicozide, alaturi de proteine(25%), mucilag, ulei gras(30%) bogat in acid linoleic si linolinenic, sinapsina(alcaloid) si fitosteroli. Dintre tioglicozide componentul major este sinalbozida (sinalbina) care se gaseste in cantitati de pana la 2,5%. Sinalbina prin hidroliza fermentativa pune in libertate p-hidroxibenzil-senevol (compus inodor, nevolatil), izotiocianati si oxazolidintione.

Actiune: actiune laxativa prin mecanica asupra tractului digestiv si iritarea locala produsa in stomac- stimuleaza cresterea secretiilor gastrice si are actiune antiseptica.

Semintele de mustar alb au proprietati stomahice si hipocolesteroleminate.

Indicatii terapeutice

Se administreaza intern in urmatoarele afectiuni: tuse cronica, astm bronsic, tulburari urinare si afectiuni hemoroidale, afectiuni digestive, cardiace, anorexie si ca adjuvant in boli de nutritie (obezitate), in constipatii cronice, dispepsii, insuficenta pancreatica.

Indicatii auxiliare

Se utilizeaza pentru condimentarea alimentelor ca atare sau prelucrate.

Nu sunt cunoscute reactii adverse si contraindicatii.

Observatii : Mustarul alb nu contine acid erucic precum mustarul-negru.

Mod de intrebuintare

Semintele in stare cruda: o lingurita de seminte luate inainte de fiecare masa, cu 2-3 inghitituri de apa, combate starile de constipatie si favorizeaza digestia. Pentru cazurile cronice de constipatie, doza ajunge la o lingurita de seminte.

Cataplasma: semintele zdrobite se oparesc cu putina apa clocotita, se pun intr-o panza curata si se aplica pe piept la persoanele cu afectiuni bronsice acute sau raceala.

Ceai(infuzie): o lingurita de flori, frunze si seminte, la o cana de apa clocotita, se lasa 10 minute, se strecoara si se bea cu inghitituri mici pentru tratamentul hipertensiunii arteriale.

2.9. Vaccinium vitis-idaea

Denumiri populare: merisor, coacaz de munte sau pomusor.

Descriere

Produsul este constituit din frunzele speciei Vaccinium Vitis-idaea L., familia Ericaceae, denumita popular merisor. Este o specie arbustiforma care creste la atitudini cuprinse intre 1300-1400m in Carpati. Frunzele sunt coriace, pieloase, eliptice si cu varful rotunjit, scurt petiolate. Marginea limbului frunzei este rasfranta pe fata inferioara. Dimensiunile sunt de 2-3cm lungime si 1-1,5cm latime. Culoarea este verde inchis, lucioasa, pe fata superioara si verde mai deschis, mat pe fata inferioara, care prezinta si numeroase puncte brune, in fapt glande secretoare. Gustul este astringent, usor amar, iar mirosul lipseste.

Perioada de inflorire este in lunile V-VII.

Ecologie si raspandire

Este o planta de mare atitudine, limita inferioara fiind mai ridicata decat a Afinului(cca. 1300-1400m). Apare in special la lumina sau locuri slab umbrite, in pajisti alpine sau luminisuri, mai rar in locuri umbrite. Are cerinte reduse fata de sol, vegetand pe soluri schelate, cu reactie puternic acida. Fata de umiditate are o amplitudine foarte mare.

Rapandit in zonele mai inalte ale lantului carpatic, in special in Transilvania (jud. Bistrita-Nasut, brasov, harghita, Hunedoara, Sibiu), Oltenia( Gorj, Vilcea), Muntenia(Arges, Dambovita, Prahova) si Moldova(Suceava).

Recoltare

Perioada optima este in lunile septembrie-octombrie, cand continutul in substante active este maxim. Se taie cu cutitul, briceagul sau foarfeca ramurile cu frunze tinere, celelalte avand un continut redus, frunzele reprezentand intre 50-70% din greutate. Se inlatura frunzele patate sau brumificate. Se usuca la umbra, in strat subtire. Uscare artificiala la cca 30C. Dupa uscare frunzele se strujesc, iar ramurile se arunca. Se pastreaza in saci textili sau de hartie in camere uscate.

Compozitie chimica

Frunzele de merisor contin 3,5-8% derivati de hidrochinona dintre care semnificativa cantitativ este arbutozida. Alaturi de aceasta apare uneori si metal-arbutozida, precum si agliconii corespunzatori glicozidelor, dar si pirozida(acetil-arbutozida), si vacciniina(6-benzoil-glucoza).

Produsul vegetal mai contine taninuri galice si catehice, flavonozide (hiperozida, izocvercitrozida), acid chinic, acid ursolic, glucide, ceara.

Actiune si intrebuintari

Frunzele plantei au utilizari terapeutice in medicina umana si veterinara. Principiilor active li se atribuie un rol diuretic, antiseptic, antidiareic, antiinflamator, astringent, sudorific. Folosite in tratarea cistitelor, afectiunilor renale, gutei, reumatismului, diareei, leucoreei, hemoragiilor; iar la animale si in gastroenterite, stari febrile.

Actiunea farmacodinamica este data de arbutozida, metilarbutozida, flavonide, taninuri, acidul chinic, vitamina C. Pe traiectul cailor urinare , trec arbutozida si metilarbutozida in hidrochinona si, respectiv, metal-hidrochinona, care se elimina rapid prin urina colorand-o in verde. Acestea, alaturi de flavonide, sunt raspunzatoare de actiunea diuretica, dezinfectanta si slab antidiabetica. In urina acida arbutozida este inactiva. Produsii ei de degradare devin active intr-o urina alcalina ( pH-8,5). Alcalinizarea ei se obtine prin administrarea concomitenta de bicarbonat de sodiu. Taninurile, alaturi de hidrochinona exercita o actiune sinergica, astringenta si dezinfectanta. Flavonozidele au actiune diuretica.

S-a constatat ca atat in vivo cat si in vitro, extractele apoase de frunze sunt active fata de stafilococ. Aceasta actiune nu este proportionala cu concentratia in hidrochinona din urina, ci depinde de sensibilitatea germenilor fata de aceasta substanta. Supradozarea produce iritarea mucoasei gastrice si fenomene alergice.

Medicina umana

Uz intern, pentru tratarea gutei, reumatismului, cistitelor, pielitei, litiaza biliara, litiaza renale(calculoza), afectiunilor cailor urinare cu stari inflamatorii purulente, hematuriei, diareei, tusei.

Medicina veterinara

Uz intern, pentru tratarea cistitelor, afectiunilor renale, gastroenterite, stari febrile. Se prepara o infuzie din 6g frunze uscate si maruntite peste care se toarna 100ml apa clocotita. Se lasa acoperita 30 minute, se strecoara, se raceste si se administreaza prin breuvaj bucal(se toarna pe gat). Se mai folosesc decoctul, maceratul, pulberea de frunze si extractul alcooolic.

Doze de tratament: animale mari(cabaline, taurine),30-50-100g; animale mijlocii(ovine, caprine,porcine),10-15-25g; animale mici(pisici, caini, pasari),2-5-10g

Mod de utilizare

Deoarece frunzele de merisor nu poseda actiune diuretica importanta ste recomandabil sa se administreze un extract realizat din aceste frunze. Astfel, o jumatate de lingurita extract diluat intr-un pahar de infuzie, calda, de musetel se poate administra de 3 ori/zit imp de 8 zile.

Cantitatea de produs vegetal ce poate fi administrate sub forma de decoct este de 5-10g/zi sau infuzie 1,5-3%.

Un decoct preparat din frunze de merisor si frunze de menta(in parti egale) se realizeaza din doua linguri de amestec vegetal la 2 cani apa; se fierbe incet timp de 30 minute.

Produsul Vitis ideae folium intra in alcatuirea CEAIULUI DIURETIC si a CEAIULUI DE MERISOR.

CAP III Concluzii

Din cele mai vechi timpuri si pana azi, mestesugul vindecarii suferintelor umane nu s-a putut desparti de plantele medicinale. Pana in urma cu un veac, aproape toate “leacurile” folosite de om erau de origine vegetala. Treptat “sita stiintei” a separate ce este folositor si ce nu, din cunostintele medicinei populare.

Vechile civilizatii umane si-au adus fiecare contributia la cunoasterea si utilizarea unui numar tot mai mare de plante medicinale. Numerosi invatati antici si din evul mediu au cunoscut si au consemnat in scrierile lor insusirile medicinale si modul de utilizare a numeroase plante. Orientarile actuale in medicina sunt grafate tot mai mult pe utilizarea fitoterapiei(tratamentul cu produse farmaceutice obtinute din plante), limitand exploziva folosire a medicamentelor de sinteza in strictul necesar.

Fitoterapia constituie o reala posibilitate in terapeutica moderna, alaturi de chimioterapie, fizioterapie, igiena alimentatiei. Fitoterapia reprezinta utilizarea plantelor pentru vindecarea bolilor- o traditie in majoritatea societatilor si o terapie “alternativa” populara in ultimii ani.

Multe medicamente din medicina moderna deriva din plantele utilizate de naturisti. Insa fitoterapeutii folosesc intreaga planta, sustinand ca eficenta deplina implica utilizarea tuturor ingredientelor sale.

Plantele medicinale ascund in ele adevarate puteri tamaduitoare datorate unor substante numite principii active. In diferite extracte aceste principii active se dovedesc a avea virtuti vindecatoare.

In lucrarea de fata sunt prezente o serie de plante folosite in tratarea anumitor boli care contin ca si compusi chimici cu proprietati curative, Tioheterozide. Aceste plante sunt: condurasii, hreanul, nemtisorii, micsunelele, macul, mustarul alb si cel negru, merisorul.

Tioheterozidele prezinta proprietati antibiotice fata de unele bacterii Gram pozitive sau Gram negative, antimicotice, antihipertensive, hipocolesterolemiante si imunostimulatoare. Reactioneza cu gruparile SH ale unor proteine (componente enzimatice), reducandu-le activitatea.

Intrebuintarile acestora sunt faste, si anume: in tratamentul artrozelor, virozelor respiratorii, scorbut, afectiunilor renale si cele urinare, astmului bronsic, gutei, sterilitatii, hipertensiunii, tahicardiei, herpesului, colicilor abdominali, congestiilor pulmonare si cerebrale, anorexiei, constipatiilor, insuficentei pancreatice, pielitei, afectiunilor cardiace, nevralgiilor, holerei, vomimentelor, starilor depresive de diverse etimologii, tulburarilor de comportament.

Bibliografie

1. Ovidiu Bujor, Fitoterapie traditionala si Moderna, ed Fiat Lux/2009;

2. Istudor Viorica, Farmacognozie. Fitochimie. Fitoterapie, vol III, ed. Medicala Bucuresti/2005;

3. Eugen Fischer, Dictionarul plantelor medicinale, ed Gemma Pres/1999;

4. Ovidiu Bujor, Ghidul plantelor medicinale si aromatice de la A la Z, ed.Fiat Lux/2003;

5. Gheorghe Gricore, Corina Grigore, Ghidul plantelor medicinale si a bolilor tratate cu plante, ed. ALL/2008;

6. Adrian Vsilica-Mozaceni, Ghidul plantelor medicinale, ed. Polirom;

7. Memomed editia 14, ed Minesan/2008.