Asistenta In Centre Medico –sociale Forme DE Ingrijire Pentru Batrani Si Nevoile Lor
CUPRINS
Pag.
Argument………………………………………………………………………
Capitolul I : Vârstnicii- realitate psihosocială umană în contextul politicilor
sociale europene……………………………………………………………………………
I.1. Îmbătrânirea-problemă de interes multiplu, de eternă actualitate…………..
I.2. Conceptele actuale de senescentă și îmbătrânire………………………………….
I.3. Modificari bio-psiho– fiziologice a varstnicului …………………………
I.4. Psihopatologia senescenței………………………………………………………………..
I.5. Patologii asociate vârstnicului …………………………………………………………..
Capitolul II : Elementele definitorii ale problematicii sociale a persoanei
vârstnice………………………………………………………………………………………
II.1 Problemele psihosociale ale persoanei vârstnice legate de pensionare…….
II.1.a Impactul psihologic al pensionării…………………………………………
II.1.b Patologia pensionării……………………………………………………………
II.1.c Deprivarea socio-economică a persoanei vârstnice…………………..
II.2 Aspecte gerontopatologice ale vârstnicului………………………………………….
Capitolul III : Cadrul legislativ al asistenței sociale acordate persoanelor
vârstnice…………………………………………………………………………………….
III 1. Drepturile persoanelor vârstnice………………………………………………………
III 2. Legislația specifică asistenței sociale, a persoanelor vârstnice…………….
Capitolul IV : Particularitățile asistenței sociale acordate persoanelor vârstnice………
IV.1. Specificul asistenței sociale a persoanelor vârstnice……………………………
IV.2. Servicii sociale acordate vârstnicilor…………………………………………………
IV.2.a Servicii sociale comunitare acordate persoanelor vârstnice…………
IV.2.b Standarde de calitate ale seviciilor sociale comunitare acordate persoanelor vârstnice…………………………………………………………….
IV.3. Responsabilitatea asistentului social în acordarea de servicii sociale
comunitare pentru persoanele vârstnice……………………………………………..
Capitolul V : Cercetare personală privind asistența socială acordată persoanelor
vârstnice. Studiu de caz privind serviciile sociale comunitare la
persoanele vârstnice in cadrul Serviciului de Îngrijire la Domiciliu a Persoanelor Vârstnice-DGAS a sectorului 1……………………………………….
Capitolul VI ……………………………………………………………………………………………………..
Concluzii si propuneri………………………………………………………………………………………..
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………….
Anexe……………………………………………………………………………………………………………111
ARGUMENT
Motto: „Every man desires to live long
but no man would be old.”
Jonathan Swift
A defini bătrânețea ca o simplă acumulare de ani pe scara vieții este cu totul insuficient. Bătrânețea se impune prin a fi un proces mult mai complex, cu implicații care evoluează într-un număr impresionant de domenii cum sunt: demografic, fiziologic, psihologic, moral, antropologic,cultural, juridic, social etc., toate acestea aflându-se într-o strânsă interdependență.
Înțelegerea vârstelor va fi întotdeauna în legătură cu vârsta celui ce speculează acest lucru: „fiecare vârstă se va înțelege mai mult pe sine.”-spune un vechi proverb norvegian. Chiar dacă oamenii ar fi complet dezinteresați, le-ar fi greu să accepte adevărul tuturor vârstelor.
Partea dificilă constă în faptul că nu poți să cunoști problemele fiecărei vârste decât dacă ai ajuns să trăiești mai mult decât media de viață.
Tranziția cu marile sale costuri, cu accentuarea diferențierii veniturilor diferitelor categorii de populație a mărit gradul de dependență al personalelor vârstnice.
Problematica vârstei a III-a fiind foarte variată, este tratată cu mare atenție sub toate aspectele sociale. Bătrânețea are atât aspecte pozitive cât și negative, iar neînțelegerea a ceea ce numim vârsta a III-a ar putea duce la conflictul dintre generații.
Problema vârstnicului în societatea actuală nu mai apare ca o simplă protecție a unei minorități vulnerabile, ci ca un proces de prevenție cu caracter general pentru întreaga societate.
Generația vârstnică, -în cea mai mare parte a ei,- aflată într-o contemporaneitate dinamică în care au fost brutal încălcate demnitățile de om și cetățean, iar structurile tradiționale s-au pierdut, este traumatizată și nepregătită pentru o bună adaptare.
Îmbătrânirea este un atribut universal al materiei în corelație cu factorul timp. Toate ființele îmbătrânesc, parcurgând în ciclul vieții lor această etapă înainte de a pierii. Îmbătrânirea ființei umane reprezintă astfel o axiomă a biologiei.
În acest sens, Aristotel afirma că bătrânețea este o boală naturală iar Max Burger susține că îmbătrânirea începe de la concepție.
Conform celor de mai sus, C.I Parhon sublinia că bătrânețea începe încă din copilărie, dacă nu odată cu însăși conceperea individului, ceea ce ne îndeamnă la reflecții și căutări în consens cu ideea lui Moor potrivit căruia mai important este să adăugăm viață anilor decât ani vieții.
De-a lungul secolelor, dar cu deosebire în ultimele decenii, se remarcă o creștere continuă a duratei medii de viață a omului, astfel că perioada de bătrânețe s-a prelungit în mod semnificativ, similar cu creșterea procentuală a numărului de vârstnici în ansamblul societății umane. Date statistice atestă faptul că numărul persoanelor de peste 60 de ani în ansamblul populației mondiale a înregistrat o creștere continuă, cu precădere după cel de-al doilea război mondial, ajungând astăzi la peste 500 milioane, comparativ cu 200 milioane în 1950 și mai puțin de 100 de milioane în perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale (C.Bălăceanu-Stolnici, 1998).
La nivelul anului 2025 se estimează că numărul persoanelor vârstnice, la nivel mondial, va fi de 1 miliard, reprezentând aproximativ 14% din populația planetei, iar la nivelul țărilor dezvoltate economic acest procent va evolua chiar până la 23,6% (Balaci, M., 1998).
Este pe deplin justificată, în acest context, preocuparea intensă din ultimele decenii a majorității statelor lumii, pentru soluționarea aspectelor medico-psihologice și socio-economice specifice persoanelor vârstnice, extrem de numeroase și de diverse în același timp, sub aspectul naturii lor demografice, dar și economice, sociale, medicale, culturale, politice, etc. Numeroase semnale statistice populaționale, remarcă creșterea duratei de viață și o îmbătrânire a populației de aproximativ 10-17% in țările dezvoltate si de 3-5% în țările mai puțin dezvoltate.
Piramida populațională în care baza este formată de vârstele tinere, tinde să se transforme, prin scăderea natalității și creșterea numărului populației vârstnice.
Bătrânețea este vârsta declinului fizico-morfologic, metabolic și psihologic al organismului, a deteriorării lui structurale si funcționale, a degradării lui structurale și funcționale, a degradării trupești și psihice.
Bătrânul, chiar sănătos ,este o ființă aparte, deosebită, marcată de fragilitate, de o slabă rezistență în fața agresiunilor de orice fel, de o slabă capacitate de adaptare ,de o mare vulnerabilitate pe care am cunoscut-o ,de care am fost atrasă și interesată permanent, datorită faptului că mulți ani am lucrat efectiv cu aceștia .
Nu am uitat niciodată că omul în vârstă, chiar sănatos, este un bolnav potențial, din cauza multiplelor deficiențe organice, este un individ deficitar, ciudat, curios, mai totdeauna rigid, fixat în formele proprii de viață, pe care nu este dispus să le schimbe și nu de rare ori deranjat de problemele sociale cu care se confruntă.
În viitoarea mea profesie nu voi uita niciodată că :
“A îmbătrâni este singurul mijloc de a trăi mai mult” cum spunea Voltaire
“Bătrânețea este o boală naturală” -Aristotel
“Bătrânețea stimată și onorată de tineri, devine mai ușoară” dupa Cicero.
CAPITOLUL I
VÂRSTNICII REALITATE PSIHOSOCIALĂ UMANĂ ÎN CONTEXTUL POLITICILOR SOCIALE EUROPENE
I.1. Îmbătrânirea-problemă de interes multiplu, de eterna actualitate
În fiecare an, la 1 octombrie, se celebrează, potrivit REZOLUȚIEI ONU nr.45/106 din1990, ZIUA MONDIALĂ A PERSOANELOR VÂRSTNICE. Această ințiativă a Organizației Națiunilor Unite a urmărit să atragă atenția țărilor membre, guvernelor acestora, asupra problemelor pe care le ridică astăzi și în viitor, îmbătrânirea demografică.
Trebuie subliniat că Prima Adunare Mondială a Națiunilor Unite asupra Îmbătrânirii a avut loc in 1982 la Viena.
Se știe că la propunerea Națiunilor Unite, anul 1982 a fost consacrat persoanelor vârstnice, iar la Viena (în același an în perioada 26 iulie-5 august) s-a desfășurat Prima Adunare Mondială asupra îmbătrânirii, prilej de consacrare a termenului de „vârstnic activ”, precum și de lansare a „Planului internațional de acțiune asupra îmbătrânirii” incluzând numeroase recomandări medico-socio-economice destinate persoanelor vârstnice.
Trebuiesc subliniate preocuparile Organizației Mondiale a Sănătății,
care în anul 1988 include problemeleăbătrânirii printre primele cinci probleme de sănătate ale lumii, alături de bolile cardio-vasculare, cancer, SIDA și patologia dependenței de alcool;
Anul 1993 este consacrat, la propunerea Comunității Europene, “persoanelor vârstnice și solidarității între generații”.
Problemele vârstnicilor sunt deosebit de complexe și de numeroase, în acest sens, demograful și economistul francez Alfred Sauvz (1898-1990) afirmâ că secolul XXI va fi al îmbătrânirii demografice. Soluționarea acestora va fi posibilă doar printr-o abordare multidisciplinară care să antreneze specialiști din cele mai diverse domenii de activitate-demografi, statisticieni, eocnomiști, sociologi, psihologi, ecologi, medici, biologi, juriști, urbaniști și arhitecți, filozofi și oameni de cultură, alături de care asistentul social ocupă un loc deosebit de important în explicarea fenomenului și factorilor îmbătrânirii și, mai ales, în găsire de soluții care să atenueze consecințele acestui proces situat în centrul preocupărilor a numeroase organisme internaționale UNESCO, OMS, BIT, Banca Mondială.
Ampla mișcare mondială generată de analiza fenomenului îmbătrânirii în scopul găsirii unor soluții eficiente, a antrenat, de asemenea, cultele religioase precum și numeroase fundații și asociații neguvernamentale.
Initiativei mentionate i-au urmat altele ,lansate de diferite 0rganizatii specializate cum ar fi :ONU, FAO, UNESCO, BIT, PUND (Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare) cu participarea Bancii Mondiale.
Au fost adoptate PRINCIPIILE Națiunilor Unite pentru Persoanele Vârstnice prin REZOLUTIA 46/91, iar în 1992 a fost adoptată strategia practică pentru deceniul 1992-2001 și obiectivele mondiale pentru anul 2002 privind problemele îmbătrânirii Rezoluția 47/86;alte acțiuni inițiate și desfășurate în deceniul care s-a încheiat au fost:
-1993-„Anul Internaționalal Solidarității în Familie”
-1999-„Anul Internațional al Persoanelor vârstnice”
Deviza OMS 1999 „Sa rămânem activi pentru a îmbătrâBanca Mondială.
Ampla mișcare mondială generată de analiza fenomenului îmbătrânirii în scopul găsirii unor soluții eficiente, a antrenat, de asemenea, cultele religioase precum și numeroase fundații și asociații neguvernamentale.
Initiativei mentionate i-au urmat altele ,lansate de diferite 0rganizatii specializate cum ar fi :ONU, FAO, UNESCO, BIT, PUND (Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare) cu participarea Bancii Mondiale.
Au fost adoptate PRINCIPIILE Națiunilor Unite pentru Persoanele Vârstnice prin REZOLUTIA 46/91, iar în 1992 a fost adoptată strategia practică pentru deceniul 1992-2001 și obiectivele mondiale pentru anul 2002 privind problemele îmbătrânirii Rezoluția 47/86;alte acțiuni inițiate și desfășurate în deceniul care s-a încheiat au fost:
-1993-„Anul Internaționalal Solidarității în Familie”
-1999-„Anul Internațional al Persoanelor vârstnice”
Deviza OMS 1999 „Sa rămânem activi pentru a îmbătrâni frumos”
A trăi într-o lume care îmbătrâneste obligă la :
a recunoaște că persoanele în vârstă sunt o resursă prețioasă și a combate discrininarea față de persoanele vârstnice;
a permite persoanleor vârstnice să participe în mod activ la procesul de dezvoltare;
a asigura persoanelor vârstnice îngrijiri de sănătate satisfăcătoare și promovarea sănătății lor;
promovarea solidarității între generații.
Aprecierea valorii a ceea ce persoanele vârstnice au de oferit înseamnă :
a recunoaște rolul persoaneleor vârstnice în dezvoltare;
a permite persoanelor în vârstă să participe la actvitățile benevole;
a susține contribuția persoanelor în vârstă adusă societății, în special sub forma unor îngrijiri acordate celorlalți;
a încuraja ocaziile de a deprinde o nouă ocupație pe tot parcursul vieții.
Modul de viață care va permite să îmbătrânești rămânând activ se alege timpuriu în viață și cuprinde următoarele elemente :
a participa la viața familială și comunitară;
a avea o alimentație sănătoasă si echilibrată;
a avea o activitate fizică adecvată;
a nu fuma și a evita consumul excesiv de alcool.
Calitatea vieții femeilor și bărbaților poate fi ameliorată prin următoarele mijloace:
a repartiza mai echilibrat munca, îngrijirile și petrecerea timpului liber între bărbați și femei în cursul vieții acestora;
a educa băieții si fetele în așa fel încât să înțeleagă și să evite stereotipurile sexiste;
a combate discriminara față de femei în toate aspectele vieții, inclusiv în privința profesiei, salariului, educației și accesului la îngrijirea sănătății;
Măsurile de cuprins în politicile de sănătate pentru a asigura persoanelor vârstnice cea mai bună stare de sănătate posibilă și activitate maximă.
promovarea binefacerilor unui mod de viață sănătos;
adoptarea unor legi cu primvire la publicitatea făcută acestor produse;
asigurarea accesului persoanelor vârstnice la îngrijirile de sănătate și readaptare;
a daptarea mediului la incapacitățile existente;
A investi într-o populație care îmbătrânește înseamnă :
programarea unor politici care să garanteze un venit suficient persoanelor vârstnice prin sisteme de pensii publice și private fiabile;
înlesnirea accesului la îngrijiri de sănătate adecvate pentru a preveni sărăcia datorită bolii;
adaptarea politicilor de pensii pentru a permite un maxim de alegere individuală;
Premisele actuale privind planul de acțiune asupra îmbătrânirii pentru anii 2000-2004 cheamă la schimbarea atitudinilor, politicilor și practicilor la toate nivelurile, în toate sectoarele, astfel încât să se poată valorifica întregul potențial al celor vârstnici în secolul 21.
Planul tinde să asigure tuturor persoanelor în vârstă securitate, demnitate și participare la viața socială ca cetățeni cu drepturi depline, ținându-se seama totuși de diferențele existente în privința stadiilor de dezvoltare, a etapelor tranziției, ca și de interdependențele dintre state într-o lume în plin proces de globalizare.
Celebrarea “Zilei Mondiale a Persoanelor Vârstnice 2001 s-a facut potrivit Hotărârii OMS,în baza principiilor celor 2 programe “ÎMBĂTRÂNIRE și SĂNATATE” și “Îmbătrânire și Calitatea Vieții”,acțiunea principală fiind “LA CHAINE MONDIALE”(lanțul uman) –reunind astfel la nivel mondial diferitele generații.
“LANȚUL MONDIAL ANUAL” –constituie principala manifestare a mișcării mondiale”Să îmbătrânim rămânând activi”,prima editie a acestei manifestari având loc la 20 oct,1999,in cadrulactiuniulor “Anul International al PersoanelorVârstnice”
Promovarea activitatii fizice ca mijloc de intarziere a efectelor imbatranirii,asocierea tuturor generatiilor,multiculturalitatea si concomitenta desfăsurarii măsurilor în acceiași zi pe întreaga planeta,urmarind fusul orar- de unde idea de”Lantul Mondial”.
Anul 2002 este marcat de “Cea de –a doua Adunare Mondiala a Națiunilor Unite asupra îmbătrânirii-ce a avut loc la Madrid.
2002 a fost desemnat de OMS ca fiind “Anul International al Sănătății Mintale;în acest sens sărbătorirea Zilei Mondiale a Persoanelor Vârstnice preia și semnificațiile “Anului”,dat fiind faptul că problemele de sănătate mintală reprezintă parte importantă a morbidității persoanelor de vârsta a treia.
Aprilie 2002 -prin Rezoluția nr.54/262 Adunarea generala a Națiunilor Unite .a organizat cea de a doua Adunare Mondiala asupra Îmbătrânirii.
Este prima oară când Națiunile Unite aduc în atenția lumii ,a guvernelor ,problemele complexe ,care nu mai puteau fi ignorate ,ale unei categorii a populației în creștere constantă :”vârsta a treia”.
Ministerul Sănătății și Familiei din România menționează factorii de risc generali la persoanele vârstnice:
relațiile familiale încordate din cauza dependentei crescute a bătrânilor;
condiționarea îngrijirii vârstnicilor și acordarea serviciilor sociale în mod preferențial în funcție de posibilitățile acestora de a oferi cazare sau sprijin finanaciar ;
izolarea sociala și îndepărtarea cuplurilor tinere.
recomandă intervenția comunității în 3 mari categorii:
servicii sociale (de la posturi de prim ajutor pâna la linii telefonice speciale)
campanii de sănătate
campanii de educare și sensibilizare publică privind persoana vârstnică.
I.2. Conceptele actuale de senescență și îmbătrânire.
Îmbătrânirea reprezintă un proces complex, având implicații în multiple domenii: demografic, medical, psihologic, social, moral, juridic etc., toate aflându-se într-o strânsă interdependență.
Trebuie amintit și subliniat motto-lui Nicolae Iorga ca :”cei mai mulți bătrâni nu stiu să întrebuințeze tinerețea ce le- a rămas”.
În raport cu criteriul cronologic, bătrânețea este plasată, în general, în jurul vârstei de 65-70 de ani, limitele ei variind de la o societate la alta.
Rene Duda, autor al unor documentate lucrări de gerontologie medico-socială (Gerontologie medico-socială, Ed. Junimea, 1983), clasifică bătrânețea considerată ca senescență sau perioadă de regres a organismului, care se încheie cu moartea (p.81-82):
perioada vârstnică între 60-70 de ani;
bătrânețea propriu-zisă, peste 75 de ani.
Același autor menționează distincția existentă în nomenclatura gerontologică între longevivi (persoane care au peste 85-90 de ani) și marii longevivi sau centenarii (persoane care ating vârsta de 100 de ani sau peste).
Îmbâtrânirea individului reprezintă procesul fiziologic care începe în momentul nașterii și care antrenează modificări caracteristice de-a lungul întregii vieți,avand un caracter universal si inevitabil.
Specia umană a carei durata de viață maximă este cuprinsă între 80-100 ani cu variații date de gradul dezvoltării sociale, iar creșterea „speranței de viață", scăderea mortalității și morbidității persoanelor de peste 65 ani, determină o creștere a populației vârstnice cu apariția unor disfuncții socio-economice și boală.
Îmbătrânirea se considera a fi un proces lent, caracterizat prin pierdere treptată a structurii și funcției, cu evoluție lentă și în etape atât de mici încât apare ca fiind rezultatul unor leziuni imperceptibile, adică un proces gradat.
Imbătrânirea, după HAIFLICK, se caracterizează prin patru aspecte fundamentale:
– Deteriorare și dezorganizare.
– Proces progresiv.
– Intervenția unor mecanisme interne (intrinseci).
– Intervenția unor mecanisme caracteristice speciei.
Procesul de îmbătrânire este implicat în toate nivelele de organizare a materiei, de la molecule, la schimburi celulare, la organe. Ritmul de îmbătrânire (vârsta biologică) depinde de:
factori genetici;
factori de mediu: (ecosistem, sistem social, cultural, tehnologic, etc.);
factori patologici (procese infecțioase, degenerative, traumatice, neo-plazice).
S-a încercat stabilirea vârstei biologice după o scală întocmită de Institutul Național de Gerontologie și Geriatrie – C. David, V. Jucovschi și F. Cuibuș (vezi tabelele 1.1 și 1.2).
Viteza îmbătrânirii la regnul animal diferă de la o specie la alta și este proporțională cu activitatea metabolică iar ritmul îmbătrânirii este diferit de la o persoană la alta și la același individ, de la un organ la altul.
Toate aceste date populaționale, medicale, au impus dezvoltarea unei noi ramuri medicale speciale numită gerontologie – geriatrie.
– Gerontologia (grecescul gerontos = om bătrân, logos = studiu – știință) este ramura biologiei care studiază procesele de îmbătrânire. Ea aplică științele fundamentale la studiul tuturor aspectelor îmbătrânirii (medicale, sociologice, economice, comportamentale).
Geriatria (grecescul gerontos = bătrân și iatros = medic, iatria = tratament) este ramura medicinei care se ocupă cu tratamentul omului vârstnic, abordând sănătatea acestuia din toate punctele de vedere.
DEFINIREA PROBLEMELOR SPECIFICE PERSOANELOR DE VÂRSTA A TREIA
Problema îmbătrânirii, a limitei normale pe care o are desfășurarea normală a vieții, a prelungirii tinereții și a îndepărtării acestei limite naturale nu este o problemă strict științifică și filozofică de interes academic, ea frământă de milenii oameni preocupați de propria lor soartă, devenind astăzi de o importanță majoră socială, sanitară, economică șiculturală.
Dar viața nelimitată nu constituie un ideal universal. Oamenii, diferiți prin personalitate,adaptare și concepție de viață, se deosebesc între ei și prin atitudinea față de îmbătrânire și moarte.
Pe unele persoane, vârsta a treia le sperie în calitatea ei de "anticameră a morții".
Alte persoane, dimpotrivă, văd în ea o "toamnă aurie a vieții", acestea se gândesc la o perioadă a vieții sănătoasă, cu păstrarea funcțiilor mintale, si nu la o vârstă înaintată chinuită de infirmități sau boli. Un alt mod de a risipi teama de bătrânețe este de a-i descoperi "avantajele" și de a-i da o bună folosință, ceea ce se poate obține numai în cadrul social și, de preferință, în cadrul familial.
Omul fiind o ființă biologică, dar și socială, îmbătrânirea sa se caracterizează prin modificări atât pe plan corporal, cât și pe plan psihologic și social, în sfera comportamentului, a afectivității și a gândirii, a conduitei șia atitudinilor, a activității și a relațiilor interpersonale. Totodată, procesul de îmbătrânire poate fi accelerat sau încetinit prin influența factorilor sociali, cumar fi, de exemplu, munca, obiceiurile de alimentație și de viață.
Studiul îmbătrânirii are și un multiplu interes filosofic, cu referire la problematica timpului, îmbătrânirea ne arată caracterul pieritor, efemer, al oricărui lucru, ea ne arată, de fapt, dialectica efectelor trecerii timpului, această trecere fiind atât premisa evoluției și dezvoltării, cât și premisa involuției, decăderii. Spre exemplu, "învechirea" vinului îi conferă calități superioare, în cadrul sistemelor vii pluricelulare, acumularea de experiență, perfecționarea relațiilor interne sau cu mediul sunt însoțite de limita vieții, de creșterea probabilității de moarte.
Importanța socială a îmbătrânirii este expresia modificării cu vârsta capacității de prestație, vis-a-vis de dreptul noilor generații de a muncii și dea avea un cuvâ nt de spus la organizarea și în conducerea societății.
Atâta vreme cât vârstnicii reprezentau o minoritate statistic neglijabilă, această problemă se rezolva automat, în cursul istoriei, longevitatea medie a indivizilor a fost mediocră, cu o pondere marcantă a populației active, dar în ultimele decenii situația s-a schimbat datorită scăderii mortalității perinatale și infantile, dar și datorită introducerii unor medicamente eficace, care au permis recuperarea din boală a vârstnicilor. Ca atare, un număr mult mai mare de indivizi ajung să folosească efectiv "longevitatea potențială" a speciei umane.
După vârsta de 65 de ani, considerată începutul vârstei a treia, caracteristica majoră a procesului de îmbătrânire o reprezintă degradarea cu aspect insiduos, dizarmonic și asincron la nivelul diferitelor aparate și sisteme.
Vârsta a treia este o perioadă normală în ciclul ontogenetic. Această perioadă cuprinde trei stadii:
65-75 de ani, stadiul trecerii spre batrânețe;
75-85 de ani, stadiul bătrâneții medii;
peste 85 de ani, stadiul marii bătrâneți (U. Șchiopu, E. Verza, 1996).
În cadrul procesului individual de îmbătrânire, distingem:
A. îmbătrânirea fiziologică normală, în care vârsta cronologică se identifică cu vârsta biologică;
B. îmbătrânirea patologică (legată de boală), care presupune o degradare rapidă și asincronă a organismului și imprimă un decalaj între vârsta cronologică și vârsta biologică.
TEORII ALE ÎMBĂTRÂNIRII
Teoria genetică a îmbătrânirii se referă în special la ipoteza mutațiilor somatice dată de leziuni ale ADN-ului, prezența proceselor reparatorii și sinteza de ADN nuclear normal. Teoria ia în considerare producerea și apoi acumularea progresivă de proteine alterate ca un rezultat al erorilor survenite în cursul transcripțiilor și traducerilor (la nivel de ADN și ARN) ce asigură proteino-sinteza celulară. Se produc astfel erori „de fabricație" a proteinelor care antrenează încorporări de aminoacizi și structuri polipeptidice greșite (Teoria lui ORGEL modificată de DICE și GOFF).
altă teorie este teoria degradării și reparării ADN-ului. Mecanismul endonuclear de reparare constă în recunoașterea și excizia sau/și a nucleo-tidului alterat și înlocuirea lui folosind drept model lanțul opus neafectat din perechea de lanțuri helicoidale.
Alterarea ADN-ului și ARN-ului e produsă, în general de factori exogeni față de celulă sau organism sau xenobiotici ca razele UV, razele X, razele cosmice, iradierile din elemente radioactive, anumite substanțe genotoxice, dar și factori exogeni în raport cu molecula, precum agitația termică și produsele metabolice.
Se cunosc și alterări ale lanțurilor de ADN spontan prin procesul de „legături încrucișate" (cross linkage – descris de BJORKSEN).
Alterarea genelor, ADN-ului și a proteinelor poate fi dată și de prezența radicalilor liberi (HARMAN), mai ales la mamifere, la care prezența oxigenului este deosebit de importantă.
Radicalii liberi sunt produse intermediare nocive, foarte active, dispunând de un număr impar de electroni. Ei apar mai ales la nivelul mitocondriilor și al pcroxizomilor din citoplasmă, în roiuri și cascade succesive, având o durată de viață scurtă dar cu efecte nocive distructive marcante (CHANGE și colaboratorii). In categoria radicalilor liberi intră: oxigenul atomic, radicalul superoxid, hidroxil și peroxidul de hidrogen.
Radiațiile ionizante, expunerea la lumină, generează prezența de radicali liberi cu efect distructiv și mutagen, intervenind astfel în senescență și carcinogeneză.
Radicalii liberi nu pot fi observați direct „in vivo"; sunt detectați indirect, prin urmele pe care le lasă (foot prints) precum: acumularea de pigment (lipofuscina), etan, pentan sau hidroperoxizi lipidici (PRYOR).
Radicalii liberi influențează procesul de îmbătrânire, atât pe cel normal cât și pe cel patologic, fiind cauza unor boli precum emfizemul pulmonar, arteroscleroza, cancerul, artritele, ciroza hepatică, diabetul zaharat, cataracta, retinopatiile și unele distrofii musculare.
Acțiunea principală a radicalilor liberi se exercită asupra macromo-leculelor din genom, mitocondrii, moleculele de ARN, enzime, molecule structurale lipidicc și proteice.Radicalii liberi sunt nocivi în ordine descrescândă asupra bazelor pirimidinice (tiamina, citozina), apoi asupra bazelor purinice (adenina și guanina) și asupra componentei glucidice (dezoxiriboza).
TEORIA ACUMULĂRII LEZIONALE- se referii la alterarea mecanismelor celulare de control și reglare celulară și cuprinde:
Teoria neuroendocrină a îmbătrânirii care are ca mecanism:
posibil degradarea hormonală crescută;
rata scăzută a sintezei și secreției de hormoni;
sensibilitatea crescută a organelor țintă legată de numărul de receptori
celulari pentru liganzi hormonali;
-legarea liganzilor de receptor sau internalizarea liganzilor.
Teoria imunologică a îmbătrânirii arată că există o corelație între:
– sistemele imunocompetente și îmbătrânire, susținută de faptul că:
– funcția imunologică scade o dată cu vârsta fiind caracteristică o
scădere a răspunsului imun din partea celulelor imunocompetente.
BOYDE – face o corelație între involuția timusului și îmbătrânirea imunologică iar GOIDL și colaboratorii, alături de HARRISON și colaboratorii, arată că îmbătrânirea afectează dominant populațiile limfoide periferice și le menajează pe cele centrale.
– declinul funcției irnunologice este legat de anumite afecțiuni, precum
cancerul.
Numărul de autoanticorpi (anticorpi orientați asupra antigenelor organismului propriu) crește odată cu vârsta.
Teoria modificărilor degenerative extracelulare studiază factorii extracelulari implicați în procesul de senescență, precum:
sinteza defectuoasă a colagenului;
efectul crescut al radicalilor liberi asupra celulelor
alterări structurale ale fasciilor, tendoanelor, ligamentelor osoase,
articulare.
Afecțiuni vasculare de tip arteromatos.
Radicalii liberi sunt nocivi în ordine descrescândă asupra bazelor pirimidinice (tiamina, citozina), apoi asupra bazelor purinice (adenina și guanina) și asupra componentei glucidice (dezoxiriboza).
Modificările colagenului, care prin îmbătrânire devine stabil chimic, insolubil, rigid, asociat cu dispariția elastinei și prezența modificărilor proteo-glicanilor și proteinelor plasmatice, produc alterări ale substanței fundamentale.
Totodată, cu vârsta lipidele, calciul și proteinele plasmatice sunt depozitate în pereții vaselor, fapt ce duce la îngroșarea membranelor bâzâie, alterări ale mușchilor netezi generând ateroscleroza, care e la baza accidentelor vasculare cerebrală, infarctului miocardic și a.-leziunilor renale, vasculare periferice.
Teoria sistemelor și a fiabilității concepută de academician dr. BĂLĂCEANU STOLNICI și dr. ANGHEL consideră că organismul viu e un sistem format dintr-o ierarhie de subsisteme, iar procesul de îmbătrânire determină alterări morfologice de structură sau operaționale, care se adună în timp la toate nivelele organizării sistemice.
Îmbătrânirea poate fi definită în acest context drept o scădere a fiabilității componentelor sistemului și în final se reflectă o scădere a fiabilității întregului sistem. Conform celor spuse mai sus, unele erori sunt de origine exogenă, produse de factori de mediu, iar altele sunt generate de mecanisme interne, care produc îmbătrânirea, dar sunt și ele, victimele procesului de senescență.
MODIFICĂRILE CELULARE ȘI SISTEMICE ÎN PROCESUL DE ÎMBĂTRÂNIRE
Prof. dr. ANA ASLAN definește bătrânețea ca o „distrofie generalizată cu mecanisme patogenice complexe" iar gerontologi contemporani spun că îmbătrânirea este caracterizată printr-o slăbire a homeostaziei în condiții de stres fiziologic, asociată cu descreșterea viabilității și creșterea vulnerabilității individului.
Procesele involutive încep la nivel molecular cuprinzând toate nivelele organismului, între ele existând o relație de feed-back:.
– îmbătrânirea fiziologică debutează cu scăderea funcțiilor de reproducere urmată de scăderea funcției psihice și continuă cu diminuarea funcțiilor vegetative.
– imbătrânirea la nivel celular
Modificările induse de îmbătrânire la nivel celular se remarcă prin scăderea capacității de regenerare celulară, o scădere a celulelor parenchimatoase cu o creștere în grosime a membranei bâzâle a capilarelor.
Principala modificare celulară este dată de apariția disfuncției mito-condriale, iar nivelul cardiolipinei scade semnificativ cu vârsta.
Se cunosc mai multe teorii care încearcă să explice prezența modificărilor celulare legate de senescență.
O primă ipoteză este cea a lui SZILARD numită „teoria mutațiilor" ce emite ideea conform căreia mutațiile acumulate în ADN-ul celulelor somatice induc inactivitatea cromozomială și moartea celulară.
O altă teorie, „catastrofa erorilor" sugerează că îmbătrânirea apare în contextul unor erori cumulative în formarea ARN-uIui și/sau în sinteza proteinelor intracelulare.
Abateri de la valorile standard mai mari sau egale cu 2 permit diagnosticul de îmbătrânire accelerată.
Această scală a fost efectuată după un examen statistic pe 100.000 cazuri. Indicativul s-a tradus astfel:
O – absent; ** – intensitate moderată;
* – incipient; *** – intensitate marcată.
Tabelul n r
Valori standard ale scalei I.N. G. G.
In etapa de presenescență (de tranziție) 45-60 ani, modificările cele mai importante sunt la nivelul tegumentelor și fanerelor urmate de modificări ale aparatului cardio-vascular, sistem auditiv și vizual.
în următoarea etapă (65-75 ani) a vârstnicului, leziunile sunt dominate de afectarea aparatului cardio-vascular urmat de sistemul nervos și analizatori.
Senescența (peste 75 ani) este dominată de modificări la nivelul sistemului nervos urmate de deteriorări ale aparatului cardio-vascular.
în prezent se cunosc mai multe teorii privind procesul de îmbătrânire, dintre care mai importante sunt:
Teoria determinismului genetic.
Teoria „acumulărilor lezionale".
TEORIA DETERMINISMULUI GENETIC
Studiază ipoteza îmbătrânirii programate pe baza unor informații din anumite gene, ce programează senescența și moartea celulară.
HENIKI vorbește despre gene „ceasornic" cum ar fi genele care asigură longevitatea, gene care determină îmbătrânirea accelerată, gene letale etc. Dar s-au descoperit și gene care în perioada evolutivă combat procesele de îmbătrânire, numite gene frenatoare, care la un moment programat devin inactive și se declanșează îmbătrânirea.
La nivelul organismului celulele se replică diferențiat:
– celule mitoticc = celule care se înmulțesc pe toată perioada vieții;
exemplu: celulele sistemului hematopoetic, celulele tractului digestiv, hepa-
tocitele și nefrocitele;
celule cu replicare limitată = cel mult 50 de generații succesive, exemplu: fibrobiaștii;
– celule postmiotică = celule care nu se înmulțesc; exemplu: celulele
sistemului nervos și miocardice, care se distrug într-o proporție zilnică ce
crește cu înaintarea în vârstă.
Moartea celulară poate fi un eveniment programat, numit „apoptoză" sau prin accident nedorit – necroză.
Apoptoză este un program genetic ce exprimă un „proces dorit" care asigură la nivelul celulelor mitotice un „turn-over" și o homeostazie morfologică reprezentând ultima etapă a organogenezei sau diferențierii.
Apoptoză, sau moartea celulară programată, presupune că celula respectivă are un anumit grad de diferențiere și implică obligatoriu intrarea în acțiune a unei gene letale sau a unui stimul aleator.
Modificările întâlnite în apoptoză se desfășoară la nivelul nucleului, cromatina se condensează, iar moleculele de ADN sunt scindate în nucleozoli. Gena letală care produce ligantul se întâlnește doar la celulele programate anterior la sinucidere. Activarea receptorilor de declanșare a apoptozei prin fixarea liganților respectivi, antrenează o cascadă de procese distructive, care presupune intervenția unui număr mare de gene.
Necroza este generată de prezența unor factori chimici sau fizici nocivi, având o anumită intensitate, durată, de unde rezultă caracterul ei patologic. Principalii factori implicați sunt infecțiile virale, bacteriene, toxinele bacteriene, alcoolul, unele medicamente (citostatice), radiațiile, șocul termic, factori mecanici, anoxia, proteine oncogene, unele limfokine (TNF sau TGF-1), glucocorticoizi sau unii neurotransmițători și poate nu în ultimul rând, radicalii liberi.
Necroza se caracterizează prin alterarea structurală a celulei care generează modificări ale mecanismelor somatice, alterarea echilibrului hidro» electrolitic al citosolului. Celula este invadată de ioni (Ca2+ în special) care atrag apa, rezultând o intumescență a celulei.
în funcție de numărul, tipul și localizarea celulelor implicate, a ritmului desfășurării, necroza generează manifestări patologice importante, cu excepția celor funcționale.
Modificările celulare se desfășoară diferențiat în funcție de cele două principale tipuri celulare.
La celulele specializate (postmitotice), precum neuronii, modificările degenerative care apar cu vârsta sunt la nivelul aparatului GOLGI și al altor organite intracelulare. în citoplasmă acestor celule se acumulează treptat lipofitscina (pigmentul îmbătrânirii) formată din resturi materiale în fagozomi; conținând 30-40 % lipide și proteine și interfera cu funcțiile celulare.
Evaluarea cantitativă a lipofuscinei se face microscopic, măsurând procentul dintr-o unitate de suprafață ocupată de pigment sau extrăgându-1 cu solvenți adecvați și dozându-1 la examenul microscopic cu UV (depozitele de lipofuscină apar ca zone fluorescente albastru-verde).
Creșterea medie minimă a lipofuscinei este de 0,06 % din volumul celular pe an.
Alte celule specializate sunt celulele miocardice in care se observa o creștere a lipofuscinei de 0,05 % din volumul celular pe an; viteza depunerii e crescută în deficitul de vitamina E. Dacă se produce o depunere importantă vorbim despre o atrofie bruscă a miocardului.
Cu vârsta numărul celulelor scade cu 30 % și se remarcă o creștere a depozitelor de grăsime care maschează pierderea de masă celulară.
La celulele intermitotice-nediferențiate (celulele stratului bazai epidermic) sau celulele diferențiate (hepatice) se remarcă cu înaintarea în vârstă o limitare a capacității de reproducere.
La nivelul țesutului din organe remarcăm modificări precum:
– creșterea cantității de colagen în țesutul conjunctiv;
– alterarea coloidului și înlocuirea țesutului conjunctiv reticular cu
colagen dens, în tiroidă;
– acumularea de celule brune în ficat;
– creșterea țesutului fibros și acumularea de pigmenți, în suprarenală;
– prezența de celule anormale si nuclei giganți, în rinichi etc.;
ÎMBĂTRÂNIREA TISULARĂ ȘI SISTEMICĂ
Este bine cunoscut că odată cu înaintarea în vârstă se remarcă dezvoltarea modificărilor distrofo-atrofice în toate țesuturile și organele.
La nivelul sistemului muscular se remarcă o scădere a masei musculare generată de o pierdere celulară și înlocuirea cu depozite grăsoase, inițial.
La nivelul sistemului osteo-articular reținem modificarea conținutului mineral
osos, care scade începând cu vârsta de 40 de ani, realizând o rarefiere osoasă ce produce deformări, tasări urmate de modificarea taliei (ca rezultat al lăsării vertebrelor) dar mai ales prezența fracturilor cu impact socio-economic important.
Modificările componentelor aparatului osteo-articular determină în general, scăderea ponderală, asociată cu diminuarea apei totale, a lichidului intracelular cu modificarea raportului dintre lichidul intra si extracelular.
Modificarea distrofică a țesutului elastic și de colagen antrenează modificări de scleroză vasculară și viscerală.
Scăderea fluxului intra și extracelular de substanțe are impact asupra capacității de difuziune a plămânului, a activității cardiace, digestive, dar mai ales produce alterări la nivelul sistemului nervos.
Procesul de îmbătrânire afectează, de asemeni, sistemul endocrin si imunitar care, în corelație cu modificările țesuturilor și organelor mărește susceptibilitatea la îmbolnăviri și moartea survine uneori brutal.
– o modificarea vâscozității sanguine determină tromboembolii sau hemoragii;
– sensibilitatea aparatului digestiv produce ocluzii, hernii, hemoroizi;
– o sensibilitatea sistemului nervos permite apariția stărilor confuzionale acute produse de o boală somatică gravă sau prin cumul medicamentos.
Modificările structurale funcționale legate de vârstă au consecințe terapeutice diverse.
Procesul de îmbătrânire a unei persoane este rezultatul unor modificări complexe și multiple care încep imediat după concepție și continuă toată viața.
I.3.. Modificări bio-psiho-fiziologice
Procesul de îmbătrânire trebuie privit ca o rezultantă a unor fenomene de o mare diversitate și complexitate:
în privința modificărilor biologice, fenomenul cel mai semnificativ este cel al scăderii energiei instinctelor și a eficienței adaptărilor;
îmbătrânirea celulelor, a țesuturilor și organelor se manifestă în exterior printr-o serie de caracteristici:
modificarea aspecului general al pielii, care își pierde elasticitatea, devine mai subțire, uscată și palidă;
procesul de încărunțire;
un alt aspect ce se resimte odată cu înaintarea în vârsta este cel al mișcărilor:
mișcările devin mai greoaie, lipsite de suplețe și forță;
scade elasticitatea mișcărilor și capacitatea de efort fizic;
scade numărul fibrelor musculare active.
Modificările care apar la nivelul diferiților analizatori:
văzul se de degradează prin scăderea capacității de modificare a cristalinului; consecința directă a acestui fenomen o reprezintă reducerea semnificativă a câmpului vizual și scăderea clarității imaginii; în același timp se micșorează capacității de discriminare a nuanțelor de culori;
auzul se modifică de asemenea; fenomenele de surditate se datorează de cele mai multe ori sclerozării urechii interne; au loc fenomene de surditate psihică ce se manifestă prin faptul că persoana aude dar nu înțelege;
sensibilitatea tactilă se degradează doar după 50-55 de ani; scade mai ales sensibilitatea la cald, rece și durere;
Și la nivelul organelor interne au loc fenomene de degradare:
la nivelul sistemului cardio-vascular: bătăile inimii devin mai slabe și neregulate, pereții vaselor sanguine se îngroașă și se îngustează, valorile presiunii arteriale se măresc; manifestările patologice sunt: infarctul, hipertensiunea arterială, angina pectorală, ateroscleroza;
respirația după 45 de ani devine mai superficială, ceea ce face să rămână aer rezidual în plămâni și să reducă gradul de oxigenare a sângelui, apoi a țesuturilor, organelor etc.; modificările patologice sunt: pneumonia, bronhopneumonia, astmul bronșic;
traseul digestiv și organele aferente sunt afectate de modificările involutive, apărând următoarele consecințe: se realizează deficitar asimilarea și absorbția, se dezorganizează sistemul imuno-protector, se favorizează apariția de anticorpi; manifestările patologice sunt: refluxul gastroesofagian, ulcer gastric, constipația, incontinența anală.
– Degradarea și îmbătrânirea sistemului nervos este legată de reducerea capacității organismului de a satisface exigenețele alimentare foarte mari ale creierului (irigare, oxigenare, alimentare); apar intensificări de mortificare a neuronilor, proces ireversibil; procesul degradării funcționalității creierului determină o scădere lentă a capacității de adaptare a organismului; patologia acestui sistem cuprinde demențele și depresiile.
– La nivelul organismului, odată cu înaintarea în vârstă, apar o serie de transformări. Ele pot fi interpretate în mod diferit în funcție de diversele teorii care încearcă să explice fenomenul de îmbătrânire. Pentru o mai bună înțelegere vom prezenta sub forma unui tabel principalele modificări morfologice și funcționale care apar la nivelul diverselor aparate și sisteme odată cu depășirea vârstei de 60 de ani.
CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA TEORIILOR ÎMBĂTRÂNIRII
Oamenii de știință și oamenii în general au fost întotdeauna fascinați de problemele existenței, atât a lor cît și a Universului în care trăiesc. Ei nu au putut să emită decât anumite ipoteze de lucru încărcate mai mult sau mai puțin cu amprenta timpului la care au fost emise. Asupra apariției vieții s-au emis o serie de teorii cum ar fi evoluția de la materia anorganică la forme organice și apoi la ceea ce numim noi viață. S-ar putea însă la fel de bine ca atât Universul cît și altă formă de viață să fi existat dintotdeauna și să nu dispară niciodată.
Asupra morții este cunoscută afirmația că tot ceea ce este viu trebuie să și moară. Totuși există și alte concepții. Amintim liniile nemuritoare induse de virusuri ADN, dar și faptul că individul moare, dar renaște prin progenituri, deci trăiește în continuare. Moartea este precedată de îmbătrânire, în condiții normale. Este însă surprinzător că organisme complexe trăiesc așa de mult în condițiile unor agresiuni permanente (intrinseci sau extrinseci) la adresa homeostaziei sistemului viu. Cei mai mulți autori consideră că îmbătrânirea are o parte programată și deci cu desfășurare previzibilă, dar și una datorată erorilor produse de factori interni și externi (vezi Figura i). Ca urmare apare o limită maximă de viață ce poate fi atinsă de anumiți indivizi. Sub această limită se întinde o plajă destul de largă în care se sucombă diferit ca urmare a unor șocuri diferite suferite de fiecare individ în parte.
Pe de altă parte, viața are o diversitate de forme de adaptare la mediu, dar și în modul de îmbătrânire și moarte. De aceea este foarte probabil să fie o multitudine de teorii ale îmbătrânirii, necesare toate, și în același timp să se încerce alcătuirea unei teorii compuse care să cuprindă toate aspectele descrise în celelalte teorii.
O dovadă simplă care pledează în acest sens este că teoria îmbătrânirii morfogenetice, pasive și lente, nu elimină validitatea unor evenimente stohastice cum ar fi cele din teoria erorilor în sinteza proteică sau din teoria mutațiilor somatice. Acest s-a dovedit simplu prin evenimentele care previn moartea programată care este legată de reproducție (de exemplu prin castrare – la animale și plante). Se produce o creștere substanțială a duratei de viață, dar îmbătrânirea totuși se produce, chiar dacă mai tîrziu.
Prima teorie de acest gen (compositae theoriae) a fost formulată de Strehler în 1952 și încearcă să analizeze interacțiunile dintre fenomenele de îmbătrânire moleculară, genetică sau celulară.
Viitorul pare deci să confirme existența simultană a mai multor cauze ale îmbătrânirii, reflectate în diverse teorii, întrucât viața are o diversitate de forme de exprimare și una dintre aceste forme este chiar moartea. De aceea cercetările noastre încearcă să se fundamenteze pe existența acestor teorii care se întrepătrund, urmărind același scop – prelungirea duratei maxime de viață, cît și creșterea calității vieții în .
I.4.Psihopatologia senescentei .
Pentru a pune în evidență psihopatologia senesceței se impune prezentarea noțiunilor fundamentale de îmbătrânire psihologică.
Întregul tablou al activității psihice poartă, pe de o parte amprenta experienței de viață parcurse, pe de altă parte marcajul proceselor complexe de reechilibrare ce antrenează forțele compensatoare ale experienței și cele funcționale ale organismului.
Evenimentele din mediul social (socio-profesional, socio-cultural, relațional) care intervin în mod particular în existența vârstnicului au un răsunet în psihismul acestuia, aflându-se la baza unor modificări psihologice sau îmbolnăviri caracteristice involuției.
Nivelul psihofiziologic pune în evidență modificări importante cu consecințe asupra psihologiei persoanelor vârstnice, printre care:
•Creșterea timpului de reacție și încetinirea tuturor reacțiilor psihomotorii, aceste modificări favorizând accentuarea la bătrâni a mai multor trăsături temperamentale flegmatice;
•Scăderea proceselor inhibitorii; se favorizează astfel iritabilitatea, labilitatea emoțională și logoreea, aspecte frecvent întâlnire la vârstnici;
•O fixare mai greoaie a reflexelor condiționate ceea ce are consecințe în reducerea capacității de învățare a persoanei vârstnice
•Important pentru practica asistenței geriatrice, este să nu se identifice normalul vârstnicului (fiindcă acesta este variabil în funcție de vârsta)cu normalul considerat etalon al l adultului.
In sfarsit , un alt factor important care participă la determinismul
modificărilor psihologice și tulburărilor psihice este conștieniizarea îmbatraniri, cu incertitudinile pe care le generează privind perspectivele de viitor.
Ca urmare, bătrânețea integrează în primul rind ca nivel de conștiință o criză adaptativă la noile condiții bio-psiho-sociale pe care le impune perspectiva imbatranirii.
Omul – fiind o ființă integrată în mediul social — psihismul său va exprima interacțiunile sale cu acest mediu, în îmbătrânire survenind dereglări de integrare din cauze diferite: schimbări de roluri și statute, lipsa de înțelegere a anturajului, scăderea capacității de
adaptare a vârstnicului, toate acestea având răsunet în psihismul acestuia.
Specialiștilor:medici geriatri,psihologi,asisenti sociali,, trebuie să treacă în revistă, într-o observație sumară, dar de mare utilitate pentru orientarea si pentru elaborarea unui diagnostic global, complet, a conduitei terapeutice și a prognosticului, cel puțin următoarele funcțiuni psihice:
Nivelul de conștiință(gradul de vigilență)
Capacitatea de orientare
Starea afectivă
Memoria
Gândirea și ideația
Aspectul global al comportamentului;
Modul de integrare in familie și societate(gradul tulburărilor _de integrare)
Trăsăturile de personalitate;
Limbajul
Aceste funcțiuni pot fi păstrate toate sau în parte, fie global alterate.
În general, ,psihologia_ senescenței este caracterizată prin involutia _
inegala si neliniara a diferitelor funcții psihice, cu irnportante diferente individuale și o condiționare polivalentă, ținând de predispozitii înnăscute,
gradul de dezvoltare anterioară psihismului, nivelul performantelor atinse, experiența,nivelul cultural si gradul de instruire.
Psihologia senescenței are trei aspecte generale:
Caracterul diferențial, care privește și senescența în general, îmbătrânirea evidențiind diferențe semnificative, de la o persoană la alțg_si pentru aceeasi persoana de la un sistem la altul, de la o funcție la alta:ca urmare, analiza îmbătrânirii diferitelor funcții psihice înregistrează variații, unele funcții regresând mai repede, altele menținându-se mai mult timp.
Un alt aspect îl constituie polideterminarea senescenței psihologice, acest proces fiind rezultanta interactiunilor subiectului cu_ mediul sau de o anumită structură fizică,biologică si socială. ceea ce face ca _nlvelul îmbatranirii sa depinda mai puțin ce_ vârstă si mai mult de parcularitățile genetice, somatice, morale sau sociale ale persoanei vârstnice.
In sfârșit, al treilea aspect îl constituie caracterul relativ al deficientelor. Spre deosebire de cea patologică, senescența fiziologica se instalează fără seisme prea evidente, dat fiind faptul că organismu] în general si psihicul inspecial antreneaxa rezerve compensatorii si echilibrari specifice deosebit de complexe.
Așa, de pildă, deși maximul inteligenței se situează între 15 și 25 de ani, după această vârstă nu înregistrăm o scădere evidentă ci dimpotrivă, de multe ori obținem performanțe și mai mari sau cel puțin constant superioare, ceea ce se datorește nu aparitiei unor noi capacități, ci îmbunătățirii organizării activității și a perfecționării schemelor de generalizare, sinteză sau abstractizare, vârsta a treia devenind astfel, mai mult și o vârstă a înțelepciunii nu numai o vârstă a „cumulărilor de factori negativi, atât biologici, cât și psihologici".In baza celor subliniate,psihologia senescenței apare ca fiind marcată de o involuție inegală și neliniară. a diverseor fuctii psihice cu importante diferente individuale si oconditionare polivalenta, aceste functii reflectând atât uzura somatică, endocrină și nervoasă a organismului, cat și resursele si calitatea sistemelor homeostatice ale acestuia de a înfrânge diferitele agresiuni ale mediului intern și extern.
Modificarile psihostaziei în îmbătrânire includ note ca: depresia, anxietatea, nozofobia, instabilitatea emoțională, ideile de persecuție care se întâlnesc frecvent, de la forme ușoare, schițate, integrabile geropsihologiei, până la forme accentuate sau severe aparținând geropsihiatriei.
Nivelul psihofiziologic — latură inseparabilă a activității psihice pune în evidență modifigări importante, ca consecințele deosebite psihologiei subiectului vârstnic, din care amintim, pe următoarele:
creșterea timpului de reacție și încetinirea (în consecință) a tuturor reacțiilor psihomotorii: aceste modificări favorizează accentuarea la bătrâni a mai multor trăsături temperamentale flegmatice;
scăderea proceselor inhibitorii: se favorizează astfel iritabilitatea, labilitatea emoțională și logoreea, aspecte frecvent întâlnite la vârstnici;
fixare mai greoaie a reflexelor condiționate, ceea ce are consecințe în reducerea capacității de învățare și deci, de adaptare a persoanei vârstnice;
fragmentarea din ce în ce mai mare a perioadei de somn prin perioadede veghe; vârstnicul are din ce în ce mai multe perioade de veghe în timpul nopții, dar și mereu mai frecvente perioade de somn (moțăieli) în timpul zilei (somnolența diurnă intermitentă a bătrânului).
Senescența senzoriala. La acest nivel de activitate psihică se remarcă diferențe între analizatori și între sectorul central si cel periferic al analizatorului , celulele din receptorii senzoriali încep să se sclerozeze mai repede, proces ce afectează mai precoce și mai profund receptorii văzului și auzului.
Văzul și vederea se degradează, în primul rând prin scăderea elasticității cristalinului; de asemenea, se reduce semnificativ și câmpul vizual, în consecință apărând scăderea clarității imaginii si acomodării vizuale. S-a remarcat o corelație puternică între ateroscleroza, creierului si cea a retinei, examenul oftalmologie devenind, cum se știe, un mijloc de estimare morfologică a stadiului aterosclerozei.
_ Auzul. Scăderea sensibilității auditive (prezbacuzie) este semnificativă după vârsta de 45 de ani; sub aspectul potențialului psihopatologic această scădere este, poate, mai importantă decât a celorlalți analizatori.
Auzul fonematic devenind mai puțin sensibil face ca prelucrarea informațiilor — deci comunicarea — să devină dificilă și deficitară, ceea ce va amplifica sau favoriza (in functie de personalitatea de bază )
insecuritatea,susceptibilitatea,interpretativitateasau chiar idei de persecutie.
In genere, evoluția activității psihice este dominată de amprenta experienței de viață parcurse, de nivelul proceselor complexe constituite si capacitatea de echilibrare și compensatorii de care dispune persoana O asemenea situație este evidentă de la cele mai simple funcții psihice și terminând cu procesele complexe ce-l definesc pe om.
Acest proces este lent între 65-70 de ani și se intensifică între 70-75 de ani ca apoi să capete o relativă stabilizare
Și auzul cunoaște unele modificări asemănătoare. In general scade sensibilitatea auditivă absolută, dar mai evidentă este reducerea sensibilității în planul auzului ibnematic.
În analiza proceselor și însușirilor psihice trebuie să luăm în considerație structura capacității funcționale constituite și experiența cultural-intelectuală acumulată pe parcursul timpului.
Motivația ce stă la baza procesului de memorare sau de învățare are un rol semnificativ șî pentru vârsta senectuții, în gândire, atenție și vorbire se manifestă o anumită lentoare ce se pune în evidență prin dificultăți de înțelegere a unui context mai complicat, o scădere a capacității de concentrare, pauze mari în vorbire și tremurul vocii, etc. O serie de modificări sunt și mai evidente în planul afectivității și al personalității. Sunt relativ frecvente de exacerbare a emotivității, irascibilității, frustrării și anxietății ce sunt însoțite de capricii lipsă de cooperare, încăpățânare, negativism, etc. Dar sunt și persoane care își mențin echilibrul psihic, sunt lucide, sunt ușor adaptabile și după o formulă mai veche știu să îmbătrânească frumos.
Fenomenele descrise sunt mai frecvente după 70-75 ani. Fenomenul de diminuare a achizițiilor din plan psihologic sunt puse pe seama a trei factori: ai ezitării, anxietății și interferenței.
Pe versantul psihopatologic tulburările afectivității sunt dominante și își pun amprenta asupra întregului comportament, în acest context sunt frecvente stările depresive ce duc la neadaptare prin dezechilibru ce apare pe plan intern și prin perturbarea relațiilor individului cu cei din jurul său.
S-a acreditat ipoteza că la majoritatea persoanelor în vârstă depresia este însoțită de o stare anxioasă față de ideea morții și regretul față de perioadele fericite trăite în decursul vieții. Asemenea trăiri se accentuează după pierderea partenerului sau a unei persoane apropiate.
Sunt și situații când persoana în vârstă se simte inutilă sau când nu i se acordă atenție de către cei din jur ceea ce imprimă un caracter tragic tristeții și sentimentul de frustrare. In cazurile respective bătrânii devin pesimiști și inhibații ori nefericiți și agitați, dar și într-o situație și alta negativismul se accentuează, iar comportamentul este marcat de inadaptabilitate. Pe aceste considerente se pot descrie două categorii de depresivi: agitații și retardații. Primii sunt nervoși, instabili, acuză frecvent cefalee, insomnie, nemulțumire iar ceilalți sunt muți, inhibați, vorbesc încet și rar, au mișcări stângace și trăiesc sentimentul de abandon.
Tot pe linia tulburărilor afective este și fenomenul de hipertrofie a sinelui ce apare pe baza raportării faptelor din jur la propria persoană și de a-și motiva comportamentul său prin dilatarea drepturilor personale. Când se accentuează aceste fenomene poate apărea sindromul de depersonalizare ce se exprimă prin pierderea identității personale. La aceștia comunicarea este redusă, emoțiile sunt reci și lipsite de vioiciune, faptele se desfășoară „ca în vis" și comportamentul este pueril.
Un asemenea comportament devine mai evident când sindromul depersonalizării se asociază cu isteria ipohondria, mitomania, amnezia ori hipomnezia, delirul etc.
Într-o anumită măsură în cazurile respective se manifestă deteriorări pentru toate funcțiile psihice. Cele mai semnificative se instalează la nivelul gândirii și limbajului deoarece perseverările, lipsa de fluență a ideilor, dificultățile în exprimare ș.a. imprimă un stil specific al comportamentului relațional care îngreunează adaptarea sociala și perturba echilibrul.
Adeseori, depresiunea psihică stă la baza acestor fenomene prin multiple modificări ce le provoacă la nivel biologic, psihologic și social. Populația vârstnică este mai des afectată de această stare, dar i se acordă o importanță mai mică în raport cu perioadele anterioare.
În unele cazuri, comportamentul aberant se manifestă prin părăsirea domiciliului, vagabondaj, consum de alcool și tentative de viol a cărui obiect devin persoane mai tinere, de preferință minore, fapt pus pe seama scăderii funcțiilor sexuale și exaltării libidoului și a admirării posibilităților sexuale ale tinerilor.
În țările dezvoltate se manifestă o grijă mai mare pentru asigurarea unui trai decent persoanelor în vârstă ieșite din activitate. Se iau în considerație programe de subvenționare de la bugetul statului pentru a suplimenta fondurile mai mici și se acordă gratuități pentru unele servicii cum ar fi cele de asistență medicală. Din punct de vedere psihologic sunt importante preocupările tot mai frecvente pentru organizarea plăcută, confortabilă a timpului și organizarea unor forme în care persoanele în vârstă să realizeze activități ce se finalizează cu producerea unor obiecte care să le aducă un venit suplimentar.
Instituțiile pentru bătrâni au în atenție organizarea de programe culturale, artizanale și în genere activități ocupaționale care se pot finaliza sau nu cu produse concrete.
Pe măsură ce omul înaintează în vârstă se centrează tot mai mult pe ideea stagiului terminal dat fiind faptul că, pe de o parte, moartea este concepută ca un fenomen natural, iar pe de altă parte, expectația obiectivă și subiectivă de viață tinde să se dilate. Mediul de viață, atmosfera și climatul afectiv influențează sistemul atitudinal al bătrânului față de moarte.
In practica medicinii geriatrice cunoașterea unor noțiuni generale de psihologie a îmbătrânirii se impune ca un instrument indispensabil, rațiunile acestei cerințe fiind cel puțin urmtăoarele:
_Necesitatea abordării accesibile a pacientului vârstnic, prin facilitarea unui dialog medic-pacient, care să aibă la bază o cât mai completă înțelegere.
Posibilitatea elaborării unui diagnostic precis nu numai psihologic-psihiatric, dar și somatic, evitând de a eticheta drept patologice anu-mite modificări psihologice de vârsta!
Necesitatea angajarii anturajului familial in actiunile terapeutice, familia fiind necesar să fie informată corect si stiintific asupra modificarilor psihologice ale varstnicului, care nu sunt de natură patologică și intenționate, fiind obiective și independente de voința subiectului.
De altfel, cunoștințele de psihologie permit asistentului social o evaluare mai largă, mai completă a pacientului, a dimensiunilor biologice, psihologice și sociologice ale acestuia, în ansamblul lor dinamic ca om total, ceea ce este valabil în general, dar cu atât mai mult în cazul pacientului vârstnic (G. lonescu)
.
Imbătrânirea psihologică este rezultanta modificărilor induse de vârstă in planul biostructurilor. care constituie suportul material al vieții_ psihice, și în acela al desfășurării propriu-zise al funcțiilor psihice. La baza acestor modificări stau factori interni (ereditatea, „uzura" sistemului vietii psihice ) si factorii externi,al mediului ambiant,(ecologici, sociali,culturali).
Evenimentele din mediul social (socio-profesional,socio –cultural,relațional care intervin în mod particular în existența vârstnicului, au rasunet in psihismul acestuia, aflându-se la baza unor modificări psihologice sau îmbolnăviri psihice caracteristice involuției. Intre acestea:
retragerea din activitate ;
renunțarea la unele activități;
scăderea potențialului biologic;
imbolnăviri somatice, invalidări;
scăderea numărului membrilor de familie (plecarea copiilor deveniți adulți, decesul partenerului);
dispariția vechilor prieteni.
Regresiunea senzorială, constând din diminuarea progresivă a auzului,vazului cu efectul scaderii influxului informational,al restrangerii relaționale, provoacă și adâncește modificari psihologice si suferinte psihice,senzația de neputință, izolarea, ideile de prejudiciu.
Studiind problema dificilă a raporturilor dintre scăderea performanțelor psihice și modificările personalității Ia vârstnici, Welford consideră că în această problemă se pot nota următoarele 3 aspecte importante:
La bătrâni se constată un deficit de autocontrol; deficitul memoriei recente joacă un rol important în psihologia bătrânilor, întrucât generează o dezorientare psihică și anxietate.
Trendul modificărilor de vârstă se manifestă mai curând în metoda de lucru,decât în randamentul final.
Diminuarea fortelor produce modificări ale efortului.
Probleme psihodinamice ale îmbătrânirii
Definirea tulburărilor psihopatologice și afecțiunile specifice perioadei vârstei a treia
Perioada tipica de regresie este cunoscută si ca vârsta a treia, în care domină fragilitatea și involuția etapei de după 65 de ani se caracterizează prin apariția unor probleme clinice și trăirea psihică a stagiului terminal. Desigur, acestea depinde de zestrea nativă a individului, de modul de viață, de educație, de cultură și instrucție, de ceea ce a realizat de concepția despre lume etc. In decursul timpului au fost acumulate informații importante privind bătrânețea, relevându-se faptul că este o vârstă a înțelepciunii, anticameră a morții și a bilanțurilor, de toleranță și împăcare cu lumea, de eliberare de deșertăciune și îndemn pentru o viață cumpătată a celor mai tineri Dacă acestea sunt caracteristicile generale ale vârstei înaintate, trebuie remarcat că sunt unii bătrâni cu tulburări regresive ce se manifestă prin egoism, izolare, agitație, respingerea celor din jur, cu atitudini negativiste și anxioase.
In literatura psihologică și cea medicală se pot remarca o serie de dispute cu privire la conceptul de bătrânețe și respectiv, la perioadele propriu-zise ale involuției. Aceste dispute sunt generate de faptul că, pe de o parte, îmbătrânirea este diferită de la o persoană la alt, iar pe de altă parte, ea este dependentă și de mediul bioclimatic (geografic) în care trăiește omul. Nu trebuie neglijate nici condițiile materiale, nivelul de trai, factorii psihologici, poluarea de orice fel, menținerea unor preocupări profesionale și sociale care, toate influențează îmbătrânirea.
Menționând criteriile utilizate în periodizarea vârstelor anterioare, vârsta a treia poate fi împărțită după tipul fundamental de activitate și după tipul de relații în trei subperioade.
– subperioada de trecere la bătrânețe )65-75 ani);
– subperioada bătrâneții medii (75-85 ani);
subperioada marii bătrâneți sau a longevivilor (după 85);
În această perioadă subidentitățile capătă o nouă configurație și ele se modifică în raport de factorii enumerații mai sus, dar și în funcție de sănătatea psihofiziologică a omului .Astfel fundamentul de activitate și tipul de relații se caracterizează prin restrângerea ariei profesionale, ocupationale și profesionale. Dar rămâne activă subidentitatea maritală. Privite sub raportul contribuției la activitate, al sănătății fizice și psihice putem vorbi de vârste sociale, biologice și psihologice.
Regresiile respective se produc cu precădere în unul din aceste planuri.
Modificările din planul social privesc comportamentele și adaptarea și se datoresc regresiilor din domeniul biologicului și psihologicului.
Tulburari de comportament la vârstnici
Psihologia îmbătrânirii explica modul în care comportamentul uman devine organizat, au dezorganizat-odata cu inaintarea în varsta.Exista transformari normale legate de vârstă,la nivelul mecanismelor psihologice.
Psihologia îmbătrânirii este studiul tipurilor de transformari psihologice care apar de-a lungul perioadei adulte a vieții.Exista 3 tipuri de vârste :
– vârsta biologica-poziția individului referitoare la durata de viață potentiala
– vârsta sociala-gradul în care un individ manifestă comportamente și îndeplinește roluri tipice pentru grupa de vârsta cronologica
– vârsta psihologică-capacitațile comportamentale ale individului pentru a se adapta la mediul de existență,care este influențată de factorii biologici și sociali.
Forțe diferite influențeaza cele 3 tipuri de vârste:
forțe biologice ale îmbătrânirii
îmbătrânirea socială-îmbătrânirea adaptării la rolurile sociale așteptate a fi îndeplinite de o persoană în vârstă într-o anumită societate.
îmbătrânirea psihologică -multe opțiuni comportamentale făcute în timpul adaptării la mediul de existență.
Una din calitățile vârstnicului în ceea ce privește adaptarea la condițiile de existență este speranța ;ea devine un mecanism de lupta pentru supraviețuire.
Cele mai importante probleme psihologice ale vârstei a treia sunt depresia si comportamentul deranjant.
Depresia este o afecțiune caracterizată prin sentimente de tristețe și disperare a caror intensitate poate varia de la forme ușoare la forme grave ,ce pun în pericol viața vârstnicului.
Ea reprezinta o stare de scadere a considerației față de propria persoană asociată cu sentimentul de neajutorare și lipsa de speranță;ea este o forma de răspuns psiho-fiziologic la un stress cronic,aparent imposibil de rezolvat.
Simptomele de depresie cele mai importante pot fi:lipsa de viață și sentiment de moarte iminentă,deficite cognitive, iritabilitate,”viața abia mai pâlpâie”.
Actualmente exista 2 mari sisteme de clasificare de diagnosticare:
Clasificarea Internationala a Bolilor –editia a x-a-ICD X
DSM IV-Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders-IV.
Exista 3 forme de depresie mai frecvente la vârstnici:-
•depresia organica (endogena)-produsă de procese biochimice interne,de la nivelul sistemului nervos central
•depresia reactivă –apare ca urmare a unui eveniment precipitant sau a unei pierderi majore
•depresia secundara-are la origine un traumatism sau o boală ,sau ca o reacție adversă la un tratament sau ca un simptom al unei afecțiuni.
COMPORTAMENTUL PROSOCIAL DERANJANT-pe care îl întalnim la persoana vârstnică(negativist,nesupus)
Definitie: orice comportament sau activitate a pacientului care este percepută de catre personalul de îngrijire sau de familie a fi dăunatoare fizic sau emoțional pentru pacient, pentru alți pacienți din apropiere sau pentru anturaj și care creeaza o stare de disconfort pentru alte persoane din mediul de lucru sau de existentă.
•comportamentul deranjant mai este denumit uneori:
– tulburari de comportament;
– probleme de comportament;
– agitație (prin restrângerea noțiunii la componenta cea mai evidentă);
• pe masura-ce indivizii înaintează în vârstă și devin din ce în ce mai dependenți de familie sau de personalul de îngrijire pot apare anumite comportamente care alterează relația de îngrijire;
• în multe cazuri, comportamentele apar sub forma:
a. agitației;
b. agresivității;
c. violenței;
d. comportamentului abuziv:fizic,verbal;
.a. agitația – presupune utilizarea de cuvinte nepotrivite sau actiuni neexplicate de confuzie sau de nevoile aparente ale pacientului;
– poate conduce la agresiune și violență în cursul cărora pacientul devine un pericol pentru el și pentru anturaj;
– apare de obicei la vârstnici cu afectare cerebrală organică;
b. agresivitatea – de obicei se instaleaza cand pacientul are sentimentul ca a pierdut controlul sau ca i-au fost incalcate drepturile;
– este mai frecvent la pacientii de sex masculine;
– adesea servește ca un debut pentru sentimente de frustrare și de lipsa de putere;
c. violența – poate apare când pacientul manifestă un comportament agresiv față de sine sau de alte persoane;
– pacienți cu un risc ridicat de a prezenta acest comportament sunt cei cu : demență,confuzie,dezorientare,boli acute,toxicitate produsă de anumite medicamente.
d. comportamentul abuziv (fizic sau verbal) față de persoanele care acordă îngrijirea;
– constă în: lovire,mușcare și obscenități.
Clasificare a comportamentului prosocial deranjant-
comportamentul prosocial deranjant poate lua diverse forme:
comportament fizic perturbat:
– lovire;
– violență fizică față de alte persoane;
– comportament auto-destructiv;
– aruncarea obiectelor prin cameră;
– agitație continuă;
opoziție la impunerea de restricții:
– îndepartarea sondei uretro-vezicale Foley sau a cateterului intravenos;
– ieșirea din casă sau din spital fără permisiune;
– pătrunderea în încăperile altora;
opunerea de rezistență la terapie:
– refuzul acceptării administrării medicamentelor;
– refuzul alimentației;
– refuzul ajutorului oferit pentru îndeplinirea activităților cotidiene;
comportament verbal perturbat:
– strigăte sau țipete, amenințări, vocalizări repetitive;
inadaptare situațională prin:
– eliminarea dejecțiilor în locul nepotrivite;
– însușirea fără permisiune a obiectelor altor persoane;
– adunarea de obiecte fără valoare;
– comportament sexual nepotrivit;
Descrierea și încadrarea comportamentului prosocial deranjant poate fi foarte diferită dacă este facută de psiholog,medic psihiatru,asistent social,sau de pacienți, membrii familiei, personalul de îngrijire;și trebuie avut în vedere urmatoarele principii:
• trebuie realizat un echilibru între interesele și nevoile pacientului, pe de o parte, și cele ale persoanelor de îngrijire, pe de alta parte;
• acesta are la baza principiul asigurării celei mai bune calitați a vieții pentru individul vârstnic, într-un mediu cât mai puțin restrictiv;
• un aspect important este reprezentat de tolerabilitate – ce poate fi considerat tolerabil de catre persoana care îngrijește pacientul vârstnic;
• aceasta definește de fapt ce este perceput ca tulburare de comportament și ce nu; de aceea aprecierea caracterului unui anumit comportament este extrem de subiectivă;
• tolerabilitatea depinde parțial de condițiile de viață ale pacientului;
• de exemplu, inversarea ritmului circadian (somnul in timpul zilei si stare de veghe în cursul nopții) sau plimbatul fără scop prin locuință, pot fi considerate drept comportamente excentrice la o persoana care trăiește singură, dar devin inacceptabile la un vârstnic locuind cu o alta persoană sau la un pacient aflat intr-un spital sau un cămin de batrâni ,deoarece perturbă activitățile normale;
• de asemenea tolerabilitatea depinde și de:
– structura psihologică a fiecarei persoane care îngrijește pacientul vârstnic;
– perioada zilei în care se desfășoară comportamentul -ziua este mai bine tolerat de anturaj deoarece personalul este mai numeros și nivelul de activitate este crescut;
– factorii de mediu înconjurator, mai ales cei legați de siguranța pacientului; într-un mediu care îi oferă siguranță, comportamentul pacientului este mai bine tolerat;
• comportamentul deranjant poate fi clasificat în:
– comportament nesupus:
– țipete sau strigăte;
– repetarea fără încetare a întrebărilor
– dezbrăcare în public;
– comportament hipersexual;
– necooperant cu privire la tratament și planul de îngrijire;
– prezintă insomnie;
– tulburari de comportament cu un caracter periculos fizic:
– lovirea persoanelor din jur;uneori autoraănire,automutilare
– aruncarea de obiecte;
– atacuri de panica
– comportament maniacal;
– se simte deprimat;
– are halucinații (auditive sau vizuale);
– are manifestaări paranoide;
• tipurile de comportament deranjant variaza și în functie de locul în care se află vârstnicul și anume:
a. în unitați sanitare speciale – mai ales la pacienți cu demență sau la cei internați în cămine spital (în general cu afectiuni psihice);
– s-au identificat urmatoarele tipuri de.comportamente deranjante:
comportament psihomotor agresiv (fata de sine sau cei din jur):
lovire cu mâna; lovire cu piciorul; împingere; aruncarea de obiecte;
comportament psihomotor neagresiv; plimbatul înainte și înapoi, fără un scop;îmbracaminte nepotrivita (sau se dezbraca în public); mișcare fără țintă;
manipularea fara scop a diverselor obiecte; agitatie;manierisme (afectare în comportament);
comportament agresiv verbal: solicitarea continua a atentiei;negativism;
repetarea propozițiilor și a întrebărilor; țipete; plângeri repetate, nemulțumiri continui;
comportament pasiv; comportament alterat funcțional;
b. în comunitate, în spitale de geriatrie sau în spitale generale -vârstnici cu afecțiuni medicale cu tulburări comportamentale independente de afectiuni psihice;
comportamentele alterate (tulburările comportamentale) cuprind:
– dispozitie alterata -tine de procese mentale interne
– dispozitii disforice – de exemplu anxietate, depresie;
– acceptarea serviciilor de îngrijire
-întelegerea
– complianta; sunt puse de acord in conditiile unui episod acut;
– tulburarile comportamentale si afectiunile psihice adesea coexista cu afectiunile medicale la pacientii vârstnici;
Vârstnicii cu afectiuni medicale însotite de tulburari psihice pot:
– sa NU manifeste comportament problema (de exemplu un pacient cu dementa care este cooperant);
– pacienti cu afectiuni medicale fara tulburari psihice pot:
– sa manifeste un comportament problema care intrerupe actul medical (de exemplu pacienti cu dispozitie depresiva sau cu o complianta scazuta);
– comportamentui non-compliant al pacientilor care poate afecta actul medical consta în refuzul:
– efectuarii testelor diagnostice;
– alimentatiei;
– administrarii medicamentelor;
– recuperarii;
– comportamentul retras sau imobilitatea poate conduce la un status functional redus si chiar la complicatii secundare ca de exemplu:
– embolii;
– malnutritie;
– alterari imune;
– factorii care pot exacerba o tulburare de comportament:
– modificari funcționale legate de alterarea cognitive (intalnita mai frecvent in dementa):
– incapacitatea de a-ți adapta comportamentul normelor sociale (se pot dezbraca in public);
– intelegerea eronata a mesajelor auditive sau vizuale;
– afectarea memoriei de scurta durata – astfel ca nu iși pot aminti instructiunile primite, pot repeat intrebarile, pot cere atentie continua, sau pot solicita lucruri ce le-au fost oferite de curand (spre exemplu, pranzul);
– nu pot exprima dorintele clar sau chiar deloc – de aceea pot striga atunci cand au dureri sau cand pierderea controlului fata de mediul inconjurator;
– sprijin social redus;
– anumite trasaturi de personalitate;
• agresivitatea – se poate produce datorita:
– afectarilor sen;
– mobilitatii reduse;
– frustrarii cu privire la pierderea controlului;
– sentimentelor de invazie a spatiului personal;
– comportamentului altor persoane;
– confuziei;
– singuratatii;
– depresiei;
• violenta – pacientii care sunt dependenti de îngrijirea altora pentru a desfasura activitătile cotidiene comportamente problemă – comportamente motorii de tipul agitației;
– nivelul cognitiv (gândire, învatare, memorie cu probleme) – de exemplu idei sau convingeri proprii referitoare la boala sau la necesitatea instituirii tratamentului;
comportamentele alterate afectează negativ realizarea planurilor de diagnostic si tratament și interferă cu acordarea eficientă a serviciilor medicale.
Dacă Depresiile reprezintă o clasă de afecțiuni care prin frecvența lor de 8-15% Ia vârstnici (după D.G. Blazer chiar 25-30%) se impun în geriatria practică, în ciuda apartenenței lor la psihiatrie, într-un studiu, A. Aslan si C. Bălăccanu-Stolnici au arătat că din totalul bolnavilor internați între 1975-1977 la Institutul Național de Gerontologie și Geriatrie, 16,5% au fost spitalizați pentru depresii, dintre care 77,6% erau femei și 22,4% erau bărbați.
I. Din punct de vedere clinic se pot distinge stări (episoade) depresive majore și distimii (stări depresive ușoare, cronicizate).
A. Starea depresivă majoră se caracterizează (după DSM IV) prin:
-Dispoziția depresivă (tristețea) cu sau fără plâns;
-Diminuarea interesului pentru orice activitate sau plăcere;
Insomnia (totală, inițială, mediană sau terminală – cea mai frecventă în melancolie). Rar, în locul ei se instalează o hipersomnie (în formele atipice ale depresiei).
Stări de agitație (cu iritabilitate crescută) sau – în general – de bradipsihie (uneori marcată);
Fatigabilitate, lipsă de energie (ce duce uneori la o stare stuporoasă sau o inerție totală cu mutism);
Diminuarea activităților cognitis'e (memorie, atenție, capacitate decizională);
Sentimentul de culpabilitate sau de devalorizare (grav, motivează suicidul);
Idei sau tentative de suicid;
Scăderea ponderală (până la 5% pe lună) prin anorexie, în depresiile atipice, în schimb, se poate constata o creștere a apetitului (btilimie) cu o sporire ponderală semnificativă.
Pentru definirea unei stări (episod) depresive majore trebuie să se mențină minimum două săptămâni, cel puțin cinci din clementele de mai sus, printre care măcar unul din primele două.
Simptomele respective au în general o fluctuație circadiană (mai ales în melancolie). Intensitatea lor este maximă dimineața (de la orele 5) când există și riscul cel mai mare de suicid.
In schimb, simptomele depresive cedează în cursul după-amiezei (spre seară) – le bien etre de cinq heure.
O stare depresivă majoră, de obicei cu elemente psihotice, evoluând în unul sau mai multe episoade succesive și care cedează ușor la tratamente (electroșoc, antidepresive) este denumită și melancolie sau lypemanie (Esquiroltulburările de comportament se instalează în cadrul demenței .
Asistentul social alături de echipa de îngrijire va avea în vedere recomandările terapeutice -în cazul depresiei (însoțind demența)- depresie având caracterele episodului depresiv major:depresie rezistenta la terapia medicamentoasa,:
– SSRI, antidepresive triciclice noi (lofepramine);
–SSRI, trazodone, nefazodone;
– -terapie electroconvulsivantă (electroconvulso-terapia);
. Terapia unui singur episod depresiv trebuie să dureze circa 6 luni, episoadele recurente necesită terapie mai lungă;
episoadele maniacale:
mania clasică, euphorică: valproat;mania mixtă sau disforică: valproat, carbamazepină;
terapie ajutătoare în caz de psihoză, agitație sau tulburări de somn din depresia ce însoțește demența:
dispoziție depresivă cu elemente psihotice: se asociază
neuroleptice, preferabil doze mici de neuroleptice atipice;
dispoziție depresivă cu tulburări de somn importante: utilizare pe termen scurt a:
zopiclone (Imovane)
zolpidem (Stilnox) – la vârstnici se începe cu 5 mg/zi (1/2 comprimat), maxim lOmg/zi;
benzodiazepine cu acțiune de scurtă durată;
trazodone sau nefazodone ca antidepresiv de primă intenție;
Deși puțin cercetat, stagiul terminal poate fi împărțit astfel: moartea biologică, psihologică și moartea socială.
Moartea biologică se concretizează în procese fiziologice și anatomice de degradare progresivă ce duc la sistarea funcționalității organismului, în principal moartea biologică se produce prin încetarea bătăilor inimii, a activității electrice a creierului și a respirației.
Modificările care apar la nivelul proceselor psihice sunt influențate atât de experiența cultural-intelectuală, cât și de capacitățile funcționale constituite între timp (Șchiopu U., Verza E., 1997).
În ceea ce privește memoria apar câteva fenomene caracteristice: degradarea memoriei este mai pregnantă pentru componenta ei de scurtă durată, memoria de mai lungă durată fiind mai rezistentă dar și în acest caz apar asociații confuzive.
La senescență, gândirea este caracterizată de două aspecte: pe de o parte este vorba de o inflație discretă a subiectivității, pe de altă, de o accentuare a operării în cadrul unor categorii absolute. Se manifestă o mai mare inflexibilitate a ideilor și raționamentelor și, de asemenea, scade treptat fluența ideilor.
Inteligența poate să se manifeste relativ activă. Operativitatea nespecifică se conservă relativ bine în prima etapă a bătrâneții (65-75 de ani). Totuși ritmul ideilor scade, se manifestă momente de vid intelectual, urmate de momente de conștientizare a declinului pe care îl reprezintă aceste momente.
Limbajul reflectă dificultățile gândirii vârstnicului și evidențiază o scădere a fluxului verbal, o lentoare a ritmului și frecvenței vocabularului.
Afectivitatea le senescență poartă amprenta unei linii predominant negative (depresie, apatie, scăderea capacității de rezonanță afectivă) ceea ce reflectă în fapt atitudinea dominantă dezvoltată de vârstinc față de situația se existențială și a slăbirii inhibitorii, fapt ce favorizează un comportament “emoțional”, irascibilitate, labilitate emoțională.
Personalitatea va reflecta trăsăturile senescenței la toate nivelele. Vârstnicul are timp să reflecteze la propriul trecut comparându-l cu prezentul, să-și analizeze dificultățile somato-psihice, familiale, existențiale, sociale. Din acest punct de vedere, bătrânețea este văzută de numeroși teoreticieni ca fiind o perioadă de dezvoltare psihologică (Bireh Ann, 2000).
Principalele sarcini ale acestei perioade de dezvoltare sunt:
Adaptarea la declinul forțelor fizice și al sănătății;
Faptul de a face fașă pensionării și venitului limitat;
Adaptarea la moartea partenerului.
Potrivit lui Erikson (1968) în perioada bătrâneții, individul trebuie să rezolve criza descrisă de autor ca fiind integritatea eului vs. disperare. Pe măsură ce oamenii se apropie de sfârșitul vieții, ei au tendința să privească înapoi și să-și evalueze deciziile și acțiunile care le-au inluențat viața. Această revizuire poate duce în mod ideal la satisfacție și acceptarea faptului că viața trăită este semnificativă și importantă. Astfel de sentimente conduc la o puternică integritate a eului. Persoana a cărei revizuire a vițeii dezvăluire sentimente de regret și dezamăgire că viața a fost nesatisfăcătoare și neîmplinită, va trăi disperarea.
Deși majoritatea oamenilor prezintă aceste două stări psihologice în momente diferite ale viții lor, persoana care dobândește un grad mai mare de integritate are un sentiment de bunăstare și un simț al scopului în viață chiar și în fața morții. Peck (1968) considera că dezvoltarea psihologică continuată și în perioada adultă târzie depinde de capacitatea individului de a face față la trei sarcini evolutive principale.
Ei trebuie să facă față pensionării profesionale. Aceasta implică dezvoltarea sentimentelor de autoapreciere (autovaloizare) și satisfacția în domenii diferite de activitatea de muncă care ave3au o influență centrală în stadiile anterioare ale vieții. Oamenii capabili să-și exprime personalitățile în modalități neasociate cu rolul jucat în activitatea de muncă vor duce o viață fericită, interesantă și bine adaptată în următorii ani.
Declinul fizic este inevitabil la bătrânețe. Oamenii care s-au încrezut în forțele fizice pentru a obține satisfacție și plăcere pot deveni extrem de preocupați de starea corpului lor și deprimați în privința capacităților fizice în declin. Peck consideră caă este imporant ca oamenii mai în vârstă să nu se mai gândească la problemele corpoorale și să învețe să aprecieze relațiile satisfacătoare stabilite cu ceilalți și activitățile mentale creative.
Ajustarea finală pe care trebuie să o facă oamenii vârstnici este legată de mortalitatea umană. Fiecare individ trebuie să recunoască și să acepte că moartea este inevitabilă. Această acceptare trebuie să includă informația că viața lor poate avea semnificații șți după moarte prin copii, prin prieteni și prin contribuțiile pe care le-au adus societății.
Desigur, există destule persoane în vârstă care reușesc să-și conserve luciditatea și echilibrul psihic general și rămân active, cooperante, deschise la nou. Declinul psihic la bătrânețe este condiționat de o serie de factori ce țin atât de natura subiectivă și de structura anatomo-fiziologică a individului, cât și de condițiile de mediu, de rezistență organică și mai cu seamă de cea a sistemului nervos central.
1.5. Patologii asociate prezente la vârstnic.
Simptomul principal al bătrâneții este scăderea capacității de adaptare a organismului (F. Verza).
Patologia cardiovasculară, urmată de cea neurovasculară și psihică, dețin ponderea cea mai importantă a geromorbidității.
-În clinica geriatrică, morbiditatea cardiovasculară ocupă locul central și datorită faptului că bolile cardiovasculare constituie principale cauză de deces la această vârsă, daqr și principala motivație de solicitare a asistenței medicale ambulatorii sau spitalicești. Caird și Kennedy (1976) găsesc că 55% dintre bărbați și 45% dintre femeile în vârstă de peste 65 de ani prezintă o boală cardiovasculară, fie ischemică, fie hipertensivă, vasculară sau de altă natură.
În procesul de îmbătrânire, inima are o poziței centrală, având în vedere că deficitul funcțional efectiv al acestui organ contribuie mult la bolile cronice ale vârstnicilor (Nejat și Greif).
În sfera cardiovasculară la vârstnic, spre deosebire de nevârstinc, se întâlnesc frecvent modificări morfofuncționale de involuție fiziologică manifestate împreună cu modificări patologice, a căror prevalență crește cu vârsta, adesea greu de delimitat; acestea se inluențează reciproc; modificările involutive favorizează agravarea fenomenelor patologice, iar acestea din urmă adâncesc pe cele involutive.
Ateroscleroza în primul rând, apoi alte boli metabolice – obezitatea, diabetul, guta, etc.- se asociază proceselor involutive cardiovasculare, alterând parametrii funcționale ai aparatului cardiovascular, ca și ale altor aparate și sisteme. Interelația ateroscleroză/vârsă este de mult remarcată și explică creșterea incidenței bolilor cardiovasculare pe măsura înaintării în vârstă.
În mod esențial, inima vârsnicilor suferă schimbări fiziologice și morfologice, unele specifice procesului de îmbătrânire (acumularea de lipofuscină în nucleii unora din celulele miocardului, depozite de amiloid, diminuarea numărului de celule din nodul sinuzal), de natură să-i mențină funcționalitatea satisfăcătoare numai în condiții normale, în condiții de solicitare suplimentară prin efort fizic intens și prelungit, pierdere de sânge sau deshidratare, perfuzii parenterale, hipertiroidism, tahicardie, adaptarea se face cu dificultate, fie fără promptitudinea necesară, fie insuficient, fie deloc, ceea ce determină decompensări de tipul insuficienței cardiace congestive, tulburărilor de ritm, ischemiei miocardului.
Din punct de vedere practic, ca o particularitate a îmbolnăvirilor de inimă la vârstnic, trebuie să se aibă în vedere în primul rând, între altele, o mai bună orientare diagnostică și o supraveghere a evoluției sub tratament.
Astfel, unii factori specifici vârstnicului (cum este restrângerea activității fizice) fac ca două dintre cele mai importante simptome cardinale ale bolilor de inimă – dispneea de efort și durerea precordială – să lipsească sau să apară mult estompate, în discordanță cu gravitatea subiacentă.
Unii bătrâni manifestă ca semn primar de insuficiență cardiacă o stare cașetică , cu atrofia marcată a masei musculare, pierderea ponderală și anorexie.
În alte cazuri, întâlnim așa-zisele simptomatologii “de împrumut”; infarcte miocardice evoluând cu simptomatologie a bdominală (simulând abdomenul acut) sau cu fenomene cerebrale (simulând un accident vascular-cerebral).
Mulți bolnavi cu ateroscleroza vaselor abdominale (mezenterice) ajung în servicii de boli contagioase, pentru o simptomatologie care orientează diagnosticul spre o enterită infecțioasă.
Din largul capitol al gerontocardiologiei, pornind de la ponderea acestora în practica asistenței vârstnicului, densitatea mai mare a particularităților de vârstă, și elementele de gravitate evolutivă, trebuie amintit și infarctul miocardic acut. Hipertensiunea arterială a vârstnicului .
Hipotensiunea ortostatică și arterita Horton (cu celule gigante), este o boală vasculară specifică vârstnicului, inclusă de unii specialiști în capitolul de patologie a imunității, deși nu există încă un consens asupra mecanismului imunologic ca unic mecanism patogenic. Alți autori include această boală în grupul afecțiunilor reumatice, deși ea, afectând în mod primar vasele, este integrabilă vasculopatiilor inflamatoare, fiind deci o boală vasculară (Constantin Bogdan, 1997)
CAPITOLUL II
ELEMENTE DEFINITORII IN PROBLEMATICA PSIHOSOCIALA A PERSOANEI VÂRSTNICE
BENEFICIARII INGRIJIRILOR LA DOMICILIU
Oamenii obișnuiți folosesc serv persoane cărora li s-a întâmplat să aibă ne1, se descurce sau să se îngrijească singure.
Beneficiarii pot avea vârste diferite fizică, fie psihică, și, din această cauză, nu perioadă limitată de timp, fie toată viața.'.e de îngrijiri la domiciliu. Aceștia sunt speciale, adică nu pot, într-un fel sau altul, să e la copii la bătrâni; pot să aibă o boală, fie : să se descurce cu greu viața de zi cu zi, fie pe o perioada de timp ,temporar,sau permanent.
DREPTURILE BENEFICIARILOR DE SERVICII
Persoanele dependente care beneficiază de serviciile de îngrijiri la domiciliu trebuie să trăiască cu demnitate, înconjurați de respectul celor care îi susțin, fără a le fi diminuare în vreun fel drepturile că cetățeni, pe cât de activi le permite să fie condiția lor fizică și psihică.
Indiferent de vârstă sau de handicapul cu care se confruntă, clienții au dreptul fundamental la autodeterminare și individualitate, îngrijirile ce li se acordă vor permite beneficiarilor să își atingă capacitatea maximă – fizic, intelectual, spiritual, emoționa! și social – chiar atunci câne au o boală în evoluție, cum ar fi demența.
a) Dreptul de a rămâne în propria casă
Furnizorii de servicii de îngrijire la domiciliu trebuie să aibă servicii flexibile, disponibile, care să corespundă preferințelor beneficiarilor și care să fie oferite in colaborare cu alți furnizori ('rude. vecini, prieteni) sau alte organizații furnizoare de servicii, pentru a se asigura că beneficiarii pot rămâne în propriile case atât timp cât doresc și ața: timp cât starea sănătății le permite.
b) Dreptul beneficiarilor de a-și păstra stilul de viață ales
Serviciile furnizate trebuie să țină cont de modul de viață și de nevoile culturale, religioase, rasiale, spirituale și emoționale ale beneficiarilor.
Fiecare client are dreptul să obțină informatii despre serviciile de care beneficiaza(criteriile de eligibilitate, maniera de furnizare, etc.).îngrijirea și tratamentul trebuie furnizate numai in conditii optime pentru a seobtine efecte pozitive.asupra varstnicului.
Clienții vor avea parte de o îngrijire adecvată furnizat! și supervizată de personal calificat.
Serviciile sunt furnizate cu respect într-o manieră plină ce sensibilitate. Intimitatea beneficiarilor acestor servicii, în special în ce privește îngrijirea intimă, va fi respectată.
Ingrijirea nu e niciodată coercitiva și nu va duce la abuzuri ,retineri. Nimic nu se face din ceea ce ar reduce stima de sine a clienților. Chiar in cazul celor mai vulnerabili,beneficiarii varstnici sunt încurajați să facă propriile alegeri în legătura cu serviciiie pe care le primesc.
De câte ori este posibil, serviciile vor-fi furnizate 'de o maniera continuă. Când aceste servicii nu vor mai corespunde nevoilor clientuiui si e nevcie de alte forme7de îngrijire (spital, centre de ingrijire si asistenta), trecerea la o altă formă de îngrijire va fi făcută p'e cât de ușor posibil.
în concluzie, serviciile de îngrijire la domiciliu își propun:
• să răspundă nevoilor clienților;
o să fie ușor accesibile;
• să fie furnizate de o manieră în care clientul să fie o parte ;::ivă în deciziile care se iau
privind fiecare etapă a procesului de îngrijire:
• să nu facă discriminări privind rasa. religia sexul, vârsta persoanei care va primi aceste servicii;
• să fie flexibile și să lucreze în colaborare cu alte organiiaiii pentru a putea acoperi nevoile diverse ale oamenilor;
• să își informeze beneficiarii despre drepturile pe care le au și despre gama de servicii disponibilă din care aceștia pot să aleasă:
• să recunoască drepturile celor ce furnizează servicii și ale îngrijitorilor informali;
să aibă proceduri clare de management al riscului;
• să recunoască dreptul beneficiarilor de a face plângert și de a-i informa asupra modalităților prin care pot să facă acest lucru
Prin acordarea serviciilor sociale de ingrijire la domiciliu se asigura SANSE EGALE PENTRU TOȚI beneficiarii varstnici.
In contextul preocupărilor generale asupra creșterii bunastarii si vieții oamenilor un rol important este acordat în principal respectarii drepturilor fundamentale ale omului. Respectarea nediferențiată a drepturilor fundamentale ;al.e omului înseamnă implicit acordarea de șanse egale pentru toți.
La prima vedere sloganul " șanse egale pentru :oțf :;:e a fi utopic, însă, dacă ne raportăm la domeniul îngrijirilor comunitare atunci aceata formulare își pierde din conotație.
în cadrul îngrijirilor comunitare se oferă fiecăruia pos::.:itatea de a se simți egal cu ceilalți semeni, indiferent de sex. vârstă, rasă, națicnaliuti. religie, orientare politica, situație materială, statut social sau orice altceva ce ar pu:ti fi considerat că sursă de discriminare.
PRINCIPII CARE STAU LA BAZA FURNIZĂRII SERVICIILOR DE ÎNGRIJIRI LA DOMICILIU
Serviciile sociale din cadrul Administratiei Publice locale,judetene,de sector ,precum si organizațiile care oferă servicii de îngrijiri la domiciliu vor avea, că principală preocupare, creșterea calității vieții clienților prin furnizarea de servicii de o înaltă calitate.
Bunăstarea beneficiarilor ar trebui să fie în centrul preocupărilor pentru orice standard de calitate care se stabilește. E bine că standardele de îngrijire să recunoască și să respecte dreptul la intimitate și demnitate al indivizilor, diversitatea și individualitatea, să le reducă dependență prin oferirea posibilității de a face propriile alegeri, oferincu-le astfel contreijgasupra propriilor vieți pe cât posibil.
Indivizii trebuie să primească îngrijirea exact la nivelul'pe care situația lor o cere. Serviciile trebuie să satisfacă întregul lanț de nevoi fizice., clinice, personale, sociale, spirituale și sociale ale acestora.
PRINCIPIILE ÎNGRIJIRII se traduc prin:
Realizare – clienții vor fi ajutați să atingă potențialul lor maxim din punct de vedere fizic, intelectual, emoțional și social.
Demnitate – a păstra respectul de sine al clientului, mai ales în cazul celor care sânt dependenți de îngrijire din partea altor persoane.
Autonomie – respectarea dreptului clienților de a lua propriile decizii și de a face propriile alegeri (exceptând cazurile în care viața clientului sau a celor din jur este pusă în pericol).
Independența – preocuparea pentru menținerea independenței personale a clientului, incluzând gradul ce risc care îl implică.
Stima – recunoașterea calităților, experienței, fiecărei persoane.
Calitatea experienței – nevoia de a încuraja, de a da posibilitatea beneficiarilor varstnici sa fie implicați într-o mare varietate de activități pe cât de mult este posibil; acest lucru este important mai ales pentru cei care nu mai pot să-și părăsească locuința.
Varstnicii își păstrează dreptul lor de cetățeni, indiferent de starea fizică și psihică în care se află.
Aceste principii de îngrijire pot fi considerate și că o serie de drepturi ale clientului. îngrijirea acordată ar trebui să răspundă nevoilor sociale, personale sau medicale ale fiecărui individ. Ea va fi furnizată pe baza unei evaluări prealabile, evaluare pe care o considerăm că pe un drept al celor care solicită serviciile sociale..
Serviciile de îngrijiri la domiciliu sunt accesibile oricărei persoane aflate în nevoie fără deosebire de rasă, stare de boală, stil de viață, religie sau sex.
Modelul de ingrijire la domiciliu agreat și dezvoltat de mai multe organizații neguvernamentale ir. România este modelul care utilizează primele patru categorii de profesioniști în care roiul cheie în procesul de îngrijire este deținut de îngrijitorii la domiciliu.
O "celulă" a echipei este formată dimr-un grup de 6-8 îngrijitoare, o nursă comunitară, un asistent social și un medic generalist.
îngrijitorul la domiciliu oferă servicii de îngrijiri' de tip infirmier.
Nursa comunitară oferă servicii de îngrijire și de coordonare a procesului pentru îngrijitorii la domiciliu.
Asistentul social este implicat în evaluarea socială a cazurilor, elaborarea planurilor de îngrijire, suportul și consilierea clienților.
Medicul generalist (medicul de familie) este medicul în raza căruia (sau pe lista căruia) este beneficiarul serviciilor noastre; echipa nu are un alt medic care să duplice serviciile.
Preluarea cazurilor și acordarea serviciilor
Solicitările de servicii din partea potențialilor clienți vor fi preluate de către secretarul recepționist (dacă cererea este telefonică) sau de către coordonatorul de îngrijiri.
Evaluarea cazurilor este responsabilitatea asistentului social, a asistentei rr.edicale și a coordonatorului de îngrijiri.
Această echipă, la care se adaugă coordonatorul de proiect, este responsabilă de selectarea cazurilor eligibile și predarea acestora echipei de profesioniști (de îngrijire).
După o informare prealabilă, predarea cazurilor noi îngrijitorilor la domiciliu va fi făcută de un profesionist cunoscut de client la domiciliul acestuia (asistent! medicală, asistent social, coordonator de cazuri).
îngrijitorii la domiciliu vor acorda clienților serviciile înscrise în planul de îngrijire. Serviciile cerute în plus de către clienți vor fi evaluate și discutate pentru fiecare caz în parte.
Orice cerere din partea clienților pentru servicii suplimentare va f: transmisă coordonatorului de echipă sau coordonatorului de caz și se va lua o hotărâre de modificare a planului de îngrijire, dacă este necesar.
Inngrijitorii la domiciliu vor fi coordonați de coordonatorul de îngrijiri ș: îndrumați profesional de asistentele medicale.
Coordonatorul de ca- este persoana care menține legătura între diferiți profesioniști din organizație care furnizează servicii aceluiași client.
Coordonatorul îngrijirilor este persoana din echipă abilitată să integreze serviciile oferite de către organizație cu alte servicii (furnizate de alte organizații, familie, instituții, etc.)
Responsabilul de echipa (coordonatorul de proiect) are sarcina de a controla, evalua și îndruma munca tuturor membrilor echipei: asistente medicale, asistenți socia.i. etc
LISTA SERVICIILOR SOCIALE DE TIP INFIRMIER
Persoanele desemnate să realizeze îngrijirile de bază vor efectua următoarele activități:
-ajută clientul la dezbrăcare/îmbrăcare;
-ajută clientul să se așeze, să se mobilizeze, să se ridice din pat sau să se culce;
-ajută-clientul să bea și să mănânce;
-participă la activități de îngrijire corporală (toaletă, duș. baie, toaletă intimă, toaletă bucală, îngrijirea'unghiilor și a părului);
-ia măsuri de prevenire a escareior și supraveghează starea de sănătate a pielii;
-supraveghează starea generală de sănătate a clientului, urmărind evoluția funcțiilor vitale (temperatură, puls, respirație, tensiune arterială);
-aplică unguente și administrează picături;
-efectuează mici pansamente care nu necesită cunoștințe despre sterilizare;
-pregătește medicamentele și ie administrează conform instrucțiunilor asistentei medicale;
-schimbă punga de urină, dacă clientul are sondă:
-pune plosca/urinarul și le cură;ă după utilizare;
-schimbă lenjeria de pat cu clieruu! în pat sau fără;
-curăță resturile de materiale folosite și aruncă deșeurile;
-propune măsuri vizând prevenirea accidentelor domestice;
-efectuează muncă menajeră legată direct de mediul clientului.
ATRIBUȚIILE DIRECTORULUI DE ÎNGRIJIRI
Face parte din conducerea instituției, are drept de semnătura pentru actele legate de activitatea funcției si se subordonează Compartimentului Managementului îngrijirilor de Sănătate din Cadrul Direcției de Sănătate Publica.
-Are in subordine directa asistentii medicali șefi de secție sau compartimente.
-Reprezinta institutia in relatia cu alte institutii privind activitatea personalului din subordine
-Raspunde material,moral si juridic de daunele aduse institutiei , personalului ,pacientilor/clientilor ,prin deciziilor luate si activitatea desfasurata.
-Organizeaza , coordoneaza ,controleaza si raspunde de activitatea de ingrijire din cadrul institutiei.
-Coordoneaza,controleaza si raspunde de activitatea asistentilor sefi de sectie si deleaga sarcini acestora.
-Controleaza si evalueaza periodic calitatea activitatii asistentilor medicali si a altor categorii de personal cu pregatire medie sanitara si elaboreaza programe si propuneri de imbunatatire a acesteia.
-Stabileste, pentru personalul in subordine, impreuna cu asistentii medicali sefi de sectie necesarul si continutul programelor de perfectionare organizate pe plan local.
-Stabileste nevoile de participare la programele de educatie comuna organizate in afara institutiei pentru personalul in subordine.
-Stabileste criteriile de evaluare a cunostintelor profesionale si a calitatii activitatii, pentru personalul din subordine.
-Controleaza si evalueaza periodic activitatea personalului ,propune si participa la acordarea calificativelor profesionale, pe care le avizeaza..
-Participa la elaborarea proiectului de buget anual al unitatii si face propuneri privind repartizarea acestuia in functie de prioritati(activitati, ingrijire, programe de educatie continua, dotare cu echipamente, instrumente materiale consumabile, reparatii etc.) Este membru al Comisiei de Aparatura medicala si de modernizarea si optimizarea activității personalului din
subordine :si face in acest sens propuneri concrete conducerii instituției.
Prezintă periodic Consiliului de Administrație, note informative privind
activitatea asistenților medicali si a altor categorii de personal cu pregătire medie
sanitara.
Participa si inițiază activități de cercetare in domeniul îngrijirilor.
Organizează saptaminal si ori de cite ori este nevoie, intilniri de lucru
cu asistenții medicali șefi de secție, in care se analizează activitatea din saptamina
anterioara si stabilesc activitățile următoare.
Coordonează si controlează prin sondaj îndeplinirea atribuțiilor
profesionale, de către asistenții medicali si alte categorii de personal cu pregătire
medie sanitara, privind:
indeplinirea atribuțiilor ce decurg din rolul propriu, conform competentelor profesionale;
îndepliniră atribuțiilor ce revin in cadrul rolului delegat, conform prescripției medicului;
respectarea normelor privind prevenirea si combaterea infecțiilor nozocomiale;
asigurarea primirii in condiții optime a inventarului moale existent in dotarea instituției, secțiilor, a pacienților/clienților;
corectitudinea înregistrării datelor in dosarul de îngrijire a pacientului;
comportamentul etic fata de membrii echipei, fata de pacient si aparținătorii acestuia;
repartizarea personalului pe secții, pentru asigurarea calității activităților de ingrijire si in concordanta cu nevoile instituției;
respectarea programului de activitate;
corectitudinea predării/preluării serviciului;
modul de desfășurare a pregătirii practice a viitorilor asistenți medicali;
respectarea normelor de protecția muncii si prevederilor regulamentului de ordine interioara;
organizarea si desfășurarea activităților de educație pentru sănătate;
respectarea realizării obiectivelor propuse in planul de activitate;
starea de igiena a pacienților, secțiilor, compartimentelor si_a spatiilor aferente serviciilor de ingrijire din instituție;
asigurarea si utilizarea eficienta si in bune condiții a instrumentarului, echipamentelor, mobilierului si saloanelor, etc.
Responsabilitatea asistentului social in acordarea de servicii comunitare pentru persoane varstnice
Principii generale
R.L. Gold și H.J. Gans au distins trei roluri diferite ale asistentului social:in comunitate:
Participant total implicat emoțional și comportamental în situații sociale și care post-festum se manifestă ca cercetător, înregistrând date și informații.
Cercetător exterior situațiilor sociale, care culege date cu ajutorul unuiinstrument special destinat înregistrării de observații.
Cercetător- participant care este numai parțial implicat în situațiile sociale în așa fel încât să poată produce și înregistra date și informații.
Dezvoltarea auto-ajutorului integral.
Natura auto-ajutorului integral
Prin intențiile și scopurile sale, auto-ajutorul integral face parte din serviciile oferite de organizațiile de asistență socială. Este evident astfel că profesioniștii joacă un rol important In asigurarea unui nivel adecvat de resurse și sprijin. Factorii care afectează gradul în care o activitate este considerată integrală includ caracterul preocupării și nivelul de susținere profesională. Auto-ajutorul integral este inițiat și implementat ca parte a programelor și facilitărilor promovate de serviciile sociale.
Criterii ce influențează decizia de dezvoltare a auto-ajutorului integral
Se pune întrebarea în ce circumstanțe este de preferat să abordăm auto-ajutorul integral? In acest caz trebuie să ținem cont de două considerații: 1} cerința de a proteja, a ajuta sau a veni în întâmpinarea nevoilor specificeale clientului și 2) necesitatea de arespecta drepturile acestuia. Trebuie să luăm în considerare gradul spre care asistentul social dorește să-și îndrepte activitatea de auto-ajutor facilitat sau independent. Dar considerentul principal este cerința ca asistentul social să preia inițiativa dată fiind lipsa de cunoștințe, abilități sau resurse ale potențialului practicant al auto-ajutorului. Această activitate are patru aspecte:
1. Fără inițiativa asistentului social nevoiile nu vor fi satisfăcute.
Acest criteriu poate fi privit ca un raționament ce guvernează dezvoltarea auto-ajurtorului integral și poate fi justificat atunci când potențialul practicant nu are capacitatea de a începe singur activitatea de auto-ajutorare.
2. Cerințe de protejare, spriiin sau întîmpinare a nevoitor speciale.
Sunt circumstanțe în care aceasta este o considerație prevalentă iar implicarea asistentului social poate fi statutară. Se poate spune că riscul de a răni clientul sau pe ceilalți poate crește la un nivel inacceptabil dacă nu este menținută implicarea în activitate a asistenței sociale.
3. Cerințe de maximizare a implicării oamenilor m procesul de ajutorare.
Auto-ajutorarea integrală este prevăzută în situațiile în care clientul va beneficia de participarea pozitivă în ajutorarea reciprocă. Aceasta merge în paralel cu necesitatea ca în întreaga sa activitate asistentul social să păstreze constantin minte drepturile clientului, incluzând dreptul la nivele de opțiune adecvate, autonomie si autodeterminare în felul în care profesioniștii sunt implicați în viața varstnicului.
4. Să activeze munca în direcția auto-aiutorului. facilitat sau autonom atunci când e necesară.
Ca regulă generală, este de preferat ca asistentul social sa lucreze în direcția ușurării și/sau autonomiei mai puțin în cazul primelor două criterii menționate anterior dacă există un motiv specific ca să nu se procedeze astfel. Aceasta este echivalentă cu principiile generale ale împuternicirii ce vor fi discutate ulterior.
Doua forme de auto-ajutorare integrală:
în ceea ce-i privește pe asistenții sociali, diferența naioră es'.e între stabilirea unei activități, presupunând că va rămâne integrală și dezvoltarea ei. cu scopul deplasării activității către o mai rnare independență.
1. Auto-ajutorul integral permanent
Construirea auto-aiutorului prin intermediul asistentei sociale
Accentul activității integrale se pune pe auto-ajutor ca parte a politicii asistenței sociale și trebuie deci să examinăm modalitățile de a creaiizare a auto-ajutorului prin intermediul asistenței sociale. Raționamentul pentru dezvoltarea auto-ajutorului integral este similar aceluia a! as;stentei sociale în sine și anume faptul că unii oameni nu se pot descurca fără ajutor profesional într-o formă sau alta, însă ajutorul trebuie oferit în așa fei încă: să minimalizeze dependența acestora și să maximizeze calitatea vieții lor
Unități specializate de auto-aiutor
*
Unitatea de auto-ajutorare trebuie sa fie permanentă ca să o permită oamenilor s-o folosească spre a trece de la o mai mică spre o mă:i mare independență față de ajutorul asistentului social profesionist .
In cazul unui camin de bătrâni de pildă poate exista o unitate de auto-ajutor care să se ocupe de promovarea independenței în rândul rezidenților ca un mod de a preveni efectele dăunătoare ale traiului instituțional. Cu alte cuvinte, auto-ajutorui, auto-îngrijirea și ajutorul reciproc ar trebuie să constituie caracteristici esențiale ale politicii unei instituții și ale activitâțiilor zilnice din domeniu
Grupuri pentru persoanele cu nevoi specializate
Este vorba de grupul de auto-ajutorare intensivă înființat de unul sau mai mulți asistenți sociali pentru oamenii care au nevoie de o anumită îngrijire sau ajutor in situatii de abuz, pe lângă celelalte activități în care aceștia sunt implicați. .
Asemenea grupuri merg pe principiul că oamenii care au fost abuzați pot fi capabili de a-i ajuta pe alții aflați în aceeași situație, sau într-o situație asemănătoare cu a lor. astfel de grup trebuie să-și găsească un loc sigur ca să permită celorlalți care se afla în afara experienței dureroase să-i poată aborda. In al doilea rând, dimpotrivă, experiențele membrilor pot fi atât de dureroase încât un grup de supraviețuitori trebuie sprijinit de cineva care a trăit o experiență similară și care poate să-i ajute pe alții să-și depășească teama de a fi ulterior abuzați. In acest caz asistenții sociali se confrunta cu greutățile sau posibilitatea eșecului unui grup dacă în grup nu sunt implicați și profesioniști, .
Prin prezența lor asistenții sociali oferă sprijin profesional și consultație în egală
măsură fiecăruia în mod confidențial. Tot astfel asistenții sociali sunt mai
folositori pentru unii membrii ai grupului atunci când ședințele se confruntă cu
probleme emoționaleS-a constatat că apar probleme atunci când membrii participă simultan în mai mult de un singur grup. Experiența sugerează că ar putea fi probleme de compatibilitate dacă. de exempiu. tinerii sunt prezenți laolaltă cu vârstnicii. De aceea este nevoie să se potrivească ritmul grupului cu experiențele și capacitățile membrilor ceea ce în practică este mai dificil datorită anumitor factori. ,în afară de grupurile supraviețuitorilor, problema auto-ajutorăni integrale merge până la aranjamente făcute de asistenții sociali ca o victimă să întâlnească o aita atunci când se crede că ajutorul reciproc poate fi util.
2. Auto-ajutorul integral tranzitiv:
Munca în direcția ușurării sau independentei activității
în timp ce auto-ajutorarea implică uneori trecerea de la activitatea susținută la cea facilitată sau chiar independentă, acest lucru nu se întâmplă în mod obligatoriu și nici nu'este întotdeauna de dorit: pot exista anumiți factoricare necesită ca unii aistati să primească ajutor intensiv. Auto-ajutorarea integrală este In acest caz opțiunea preferată atunci când există factori specifici care o fac neplăcută sau nedorită de către consumatorii" serviciilor sociale de a lua inițiativa și de a se ajuta ei înșiși în mod direct
Abilitarea și auto-ajutorarea – un proces problematic
Abilitarea poate fi definită ca fiind procesul prin care individul, grupul sau comunitatea devin capabili să-și controleze propriile situații și sâ-și realizeze scopurile, fiind astfel capabili să-și îmbunătățească calitatea propriilor vieți. O persoană se poate simți capabilă atunci când fie a realizat sau înțeles ceva, atunci când fie obține o nouă slujbă sau urmează un curs de calificare, ori atunci când are oportunitatea de a face carieră. Abilitarea (imbunătățirea capacității) poate fi aplicată atât clienților/beneficiari, cât și asistenților sociali,dar in această privință asistentul social acționează ca negociator care inițiază activitatea și crează o accesibilitate multi-disciplinară profesionala .
Procesul de abilitare a asistenților sociali la nivelul comunitatiiare in vedere urmatoarele elemente:
1. Paradoxul puterii
Conceptul de abilitare prin intermediul auto-ajutorului implică paradoxul că profesioniștii exercită putere prin obligația de a asigura resursele inițiale și stimulul sugerării direcției spre care se îndreaptă activitățile în același timp însă ei încearcă să stea retrași și să lase practicanții auto-ajutorării să definească ceea ce vor face.
2. Acceptarea privind DEFINIREA obiectivelor abilitări
în mod normal apare o dilemă în practica abilitării pentru dezvoltarea auto-ajutorului și anume: ar trebui oare ca asistenții sociali să-și promoveze propriile obiective stabilite de ei sau să accepte dintru început opiniile despre activitate pe care au stabilit-o părinții înșiși. Cea mai potrivită abordare ar fi de a se menține deschis dialogul între asistenții sociali și utilizatori (auto-ajutorării) despre această problema chiar de la începutul activității.
3. Dezvoltarea personală și competența profesională
Este important să se dezvolte o părere despre abilitate prin procesul de auto-ajutorare care să admită aceste două aspecte (dezvoltare personală și competență profesională) ca teme comune pentru asistentul social și per:ru utilizatori, decât separați de rolurile de profesioniști și utilizatori.
4. Un proces deschis față de o singură activitate
Activitățile obișnuite sunt percepute ca procese în care aspectele personale și profesionale menționate mai sus se dezvoltă într-un mod deschis. Viitorul acestor procese este modul în care profesioniștii și practicanții auto-ajutorului schimbă rolurile și responsabilitățile în cursul evoluției proiectului.
5. Un acces replicabil
Se constată că sănătatea, educata, asistența socială și agențiile de voluntariat împreună cu grupuri de auto-ajutorare ale părinții conlucrează pentru a dezvolta facilități pentru vărstnici..
6 Pentru educarea comunității
Educația comunitară ar trebui în mod voluntar negociată, o activitate pe care neprofesioniștii o pot iniția ca o măsura de reeducare a inegalității sociale, promovare a schimbării și abilitare a oamenilor
Probleme în practica auto-ajutorului integral
1. Claritatea condițiilor pentru practica auto-ajutorului integral efectiv
Profesioniștii trebuie să aprecieze de la început condițiile care nfluențează alegerea acestei abordări pentru auto-ajutorare și să evalueze de timpuriu situația. Specificarea scopului activității trebuie făcută cu grijă pentru a diminua riscul probabilității eșecului prin diluarea efortului sau lipsa clarității asupra â ceea ce se întâmplă. Trebuie apreciat că paradoxul activității de abilitare ca formă de auto-ajutor integral este acela că activitatea Lor PResupune mai degrabă redobândirea puterii de către oameni, decât o formă de cunoaștere a ceea ce oamenii posedă pentru a-i face capabili.
2 Recunoașterea auto-ajutorului ca un proces personal și colectiv
Activitatea de auto-ajutorare este preocupată de sporirea personala și dezvoltarea individului ca și de felul în care grupurile se angajează colectiv în activități de auto-ajutorare. Este greșită impresia că dezvoltarea auto-ajutorului integral este un simplu proces în care indivizii se implică separat de alte persoane.
3. Maxima participare a practicanților în derularea procesului
Trebuie evitat ca porfesioniștii să dicteze agenda unei activități, aceasta implicând riscul de a nu exista O ASOCIATIE AL beneficiarior de sevicii . Implementarea auto-ajutorului necesită o îndemânare atentă a însăși procesului de dezvoltare.
4. Acceptarea ca auto-ajutorul să fie ales și reglat de că:re practicanți
în centrul procesului de auto-ajutorare stă principiul că asistentul social nu impune acest proces unei persoane, iar indivizii au posibilitatea de a participa. Odată implicați, aceștia trebuie să aibă controiu! asuors procesului -ritmul activității trebuie stabilit de către practicant
5. Stabilirea unei scale de timp potrivită
Trecerea de la activitatea integrală la activitate independentă cere timp. Dezvoltarea auto-ajutorului este lentă. Este necesar să se dezvolte o reiea de contacte într-o anumită zonă. să se combată neîncrederea oamenilor în oficialități, să se construiască încredere și să se evitare atitudinea rnatronală sau patronală față de oameni.
6. Profesioniștii trebuie să sprijineorganizatiile să învețe din experiență
Ținând cont că dezvoltarea unui proiect de activitate de auto-ajutorare duce la moduri noi și instructive de abordare a unui tip de serviciu sau problematică, trebuie să existe căi de alimentare constructivă în această experiență din partea organizațiilor de asistența socială.asupra â ceea ce se întâmplă.
Acestea sunt :l.Servicii de îngrijire personală:
• Igienă corporală
– toaleta parțială
– toaleta totală
– toaleta bucală
– îngrijirea mâinilor și picioarelor
– pieptănat
– bărbierit
– îmbrăcat/dezbrăcat
alimentația
igiena eliminărilor. mobilizare.schimbarea poziției în pat, transfer pat-scaun și culcat invers,deplasare în interior (în casă, la toaletă, însoțit, cu sau fără mijloace ajutătoare)
deplasare în exterior(coborârea de scări, plimbare în jurul locuinței, însoțire în afara locuinței
• comunicare( utilizare telefon, sonerie)
• supravegherea administrării medicamentației prescrise de medicul de familie/ medic specialist
2. Servicii menajere și gospodărești
pregătirea și prepararea hranei
igiena patului
spălatul și călcatul hainelor proprii
spălatul vaselor• mică gospodărie(aspirarea covoarelor, ștcrgca^prafului, întreținerea curățeniei în locurile de acces ale vârstnicului)
efectuarea cumpărăturilor din locurile cele mai apropiate de locuința vârstnicului (pentru asigurarea hranei zilnice, medicamente și altele asemenea)
plata unor servicii sau obligații curente
3. Servicii de asistență socială:
• servicii de informare, consiliere, asigurarea legăturii cu alte servicii, instituții
• însoțirea sau reprezentarea vârstnicului în diverse situații de ordin social
Asistentul social va intocmi PLAN DE INTERVENTIE INDIVIDUALIZAT al persoanei varstnice
ACTVITATE MEDICALA
-Dispensarizare cu tratament medical
-Tratament chirurgical
-Tratament orthopedic
CONSILIERE PSIHOLOGICA
Obiective
Evaluare
Terapia ocupationala
Actiuni profesionale legate de hobby-urile persoanei varstnice.
ACTIVITATI SPECIALIZATE DE ASISTENTA SOCIALA
-ajutor material
-consiliere juridical
-legatura cu ONG
-ajutor social de urgenta prin Serviciul de Asistenta sociala a Persoanei si familiei din cadrul Primariilor
-actiuni de petrecere a timpului liber(loisir).
BIBLIOGRAFIE
BOCANCEA, C., NEAMTU,G, Elemente de asistența sociala, Ed. Polirom, 1999;
***, Les meditations du travail social, Les Editons de la Chronique Sociale, Lyon, 1995;
MANOIU, F., EPUREANU. V.,Asistenta sociala în Romania, Bucuresti, 1992;
MENTHONNEX, A., Le service social et l'intervention sociale, Geneve, 1995;
MIFTODE, V., Teorie si metodã în Asistența Sociala, Ed. Fundația Axis, 1995;
MIFTODE, V., Fundamentele Asistenței Sociale, Ed. Eminescu, 1999;
RUBINGTON, E.,WEINBERG, M.,Tlie Study of Social Problems, Oxford University Press, London, 1971.
BIBLIOGRAFIE
Abraham, P.,
Cracuin, A., : Legislație in asistența sociala
Vol. II (reglementări interne)
Editura Național, București
2000.
Aders, F.G.M., : Dezvoltarea comunitară.
Munca socială în comunitățile de cartier, Editura Aternative, București , 1995.
Balaci, M., : Demografia vârstei a treia,
Editura Medicală , București
1998
Belu, M. , : Protecția juridică a
drepturilor omului la vârsta a
treia , în revista “Drepturile
omului”, nr.3/1995, IRDO, București.
Bocancea, C. ,
Neamțu, G., : Elemente de asistență socială
Bogdan, C. , : Geriarie, Editura Medicală,
București , 1997.
Bogdan, C., : Abuzul contra persoanelor vârstnice, în revista “Drepturile omului”, nr 3-1995, IRDO, București.
Bogdan, C.,: Drepturile persoanelor vârstnice cu tulburări mentale, în revista “Drepturile omului”, nr 4/1999, IRDO, București
Butler, A.,
Pritchard, C., : Bolile mentale , Editura Alternative, București,1993.
Coulshed, V., : Practica asistenței sociale , Editura Alternative, București 1993.
Delperee, N., Ș Despre bătrânețe și filozofie politică, în revista “Drepturile omului”, nr.3-4/1999, IRDO, București-
Marshall,M., : Asistența socială pentru bătrâni, Editura Alternative, București, 1993.
Mănciu, F., :
Epureanu, V., : Asistența socialî în România, Editura ALL, București,1996
Miftode, V., : Teorie ți metodă în asistența socială, Editura Axis, Iași, 1995.
Miftode, V., (coord), : Dimensiuni ale asistenței sociale, Editura Eidos, Botoșani 1995.
Miftode, V., : Fundamentele asistenței sociale, Editura Eminescu, București, 1999.
Neculau, A.,
Ferreol, G., : Aspecte psihosociale ale sărăciei, Editura Polirom, Iași, 1999.
Rădulescu, S., : Sociologia problemelor sociale ala vârstelor, Editura Lumina Lex, Bcurești, 2000
Rășcanu, R., : Psihologie medicală și asistență socială, Editura Stiință&Tehnică , București , 1997.
Răpșcanu , R.: Metode și tehnici de asistență socială , Editura Pro Humanitate, București , 2000
Pașa, F.,
Pașa , L., : Cadrul juridic și organizatoric al asistenței sociale în România, Editura Polirom , Iași , 2003.
Pop, M., (coord) : Dictționar de politici sociale , Editura Expert , București,2002.
Popescu, E., : Pedagogia socială în fața problemelor șomajului și ale populație vârstnice , Editura Didactică și Pedagogică , București, 1999.
Popescu, o., : Dreptul la sănătate și starea de sănătate , În revista “Drepturile omului”, nr.2/1999 , IRDO, București.
Tudose, F., : Tinerețe fară bătrânețe. Un ghid de sănătate pentru Vârstnici , Editura Cris Book Universal, București, 1993.
Verza, E.,
Verza, E., F., : Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate , București, 2001 .
Vrăbiescu, A.,
Gusic, V., : Strategii și măsuri în favoarea persoanelor Vârstnice, în revista “Drepturile omului”, nr.4/1999, Irdo, București.
Zamfir, C.,
Vlăsceanu, L., : Dicționar de sociologie , Editura Babel, București, 1993.
* * * Legea privind înființarea,
organizarea și funcționarea Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice, în revista , “Drepturile omului”, nr.2/2000, IRDO,Bucuresti.
* * * Lege privind asistența socilă a persoanelor vârstnice, în revista “Drepturile omului”, nr.2/2000, IRDO, București.
RUBINGTON, E.,
WEINBERG, M., : Tlie Study of Social Problems, Oxford Univesity Press,
London 1971.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Asistenta In Centre Medico –sociale Forme DE Ingrijire Pentru Batrani Si Nevoile Lor (ID: 155334)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.