Particularitati DE Ingrijire A Bolnavului CU Litiaza Renala
MOTIVATIA LUCRĂRII
NOȚIUNI DE ETICĂ ȘI DE ONTOLOGIE MEDICALĂ
CARACTERELE MORALE ALE ASISTENTEI MEDICALE
CAPITOLUL I
ANATOMIA APARATULUI URINAR
RINICHII
STRUCTURA RINICHIULUI
VASCULARIZAREA RINICHIULUI
CAILE EXCRETOARE
VEZICA URINARĂ
URETRA
URETRA LA BĂRBAT
URETRA LA FEMEIE
CAPITOLUL II
FIZIOLOGIA APARATULUI RENAL (urinar)
FUNCȚIILE RINICHIULUI
MECANISMUL FORMĂRII URINEI
VARIAȚII ALE CANTITĂȚII DE URINA
URINA FINALĂ
REGLAREA ACTIVITĂȚII RENALE
NOȚIUNI DE SEMIOLOGIE
Examen fizic
Examen cardiovascular
TULBURĂRI ÎN EMISIA URINEI
TULBURĂRI ALE DIUREZEI
CAPITOLUL III
NOȚIUNI GENERALE DESPRE COLICA RENALĂ
Complicații ale colicii renale
Tratamentul
Litiaza renală
INSUFICIENȚA RENALĂ ACUTĂ
INSUFICIENȚA RENALĂ CRONICĂ
CAPITOLUL IV
PREGĂTIREA PACIENȚILOR PENTRU INVESTIGAȚII CLINICE ȘI PARACLINICE
Examenul clinic
Examen fizic
Examenul aparatului urinar superior
Semne urinare
Explorări radiologice
ARTERIOGRAFIA RENALĂ
EXAMINAREA RADIOLOGICĂ A RINICHILOR PRIN RETROPNEUMOPERITONEU
EXPLORĂRI ENDOSCOPICE
EXPLORĂRI ALE URINEI
DETERMINAREA PUROIULUI
DETERMINAREA CANTITATIVĂ A GLUCOZEI (GLICOZURIE)
DETERMINARE BILIRUBINEI
STUDIUL CANTITATIV AL ELEMENTELOR FIGURATE ȘI AL CILINDRILOR DIN URINĂ
TESTUL ADDIS – HAMBURGHER
EXAMEN BACTERIOLOGIC AL URINEI
UROCULTURA
EXPLORAREA SECREȚIEI TUBULARE
NEFROGRAMA
SCINTIGRAFIA RENALĂ
EXPLORAREA CAPACITĂȚII DE DILUAȚIE ȘI CONCENTRAȚIE VOLHARD
PROBA DE CONCENTRAȚIE
PROBA DE DILUȚIE
PROBA ZIMNISKI
PUNCȚIA VEZICII URINARE
PUNCȚIA BIOPSICĂ (RENALĂ)
SONADJUL VEZICAL
SONDAJUL VEZICAL LA FEMEI
SONDAJUL VEZICAL LA BĂRBAT
ÎNGRIJIREA ULTERIOARĂ A PACIENTULUI
COMPLICAȚII
EXAMENUL SÂNGELUI
STUDIUL FUNCȚIEI RENALE DE DEPUNERE A CATABOLIȚILOR PROTEICI
STUDIUL FUNCȚIEI RENALE DE MENȚINERE CONSTANTĂ A CONCENTRAȚIEI IONILOR
STUDIUL FUNCȚIEI RENALE DE MENȚINERE A ECHILIBRULUI ACIDO – BAZIC
STUDIUL FUNCȚIEI RENALE DE MENȚINEREA IZOTONIEI PLASMEI
CAPITOLUL V
ROLUL AUTONOM ȘI DELEGAT AL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA PACIENȚILOR CU COLICĂ RENALĂ
EVALUAREA MORFO – FUNCȚIONALĂ A APARATULUI RENAL
CAPITOLUL VI
CULEGEREA DATELOR
CAZ I
CAZUL al II-lea
CULEGEREA DATELOR
CAZUL III
CULEGEREA DATELOR
CAPITOLUL VII
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Pagini 90
=== PARTICULARITATI DE INGRIJIRE A BOLNAVULUI CU LITIAZA RENALA ===
MOTIVATIA LUCRĂRII
În lucrarea de față am reunit cunoștințe teoretice, deprinderile practice noțiunile de farmacologie, de anatomie și fiziologie a omului, de medicină internă pe care le-am înglobat în tehnicile de îngrijire a nursingului, după modelul conceput al Virginiei Henderson.
Scopul lucrării de față este de a aplica în practică cunoștințele dobândite în cei trei ani la Școala Postliceală Sanitară, cunoștințele aplicate în practica medicală, la patul bolnavului în Spitalul Județean Vâlcea.
M-am străduit sa pătrund în cele cinci dimensiuni: biologice, psihologice, socială, culturală și economică, raportată la cele paisprezece nevoi fundamentale ale individului.
Pentru a sintetiza lucrarea de față, dar și orele de ‚nursing’ în cei trei ani de Școală Postliceală Sanitară, am învățat că este necesar ca asistenta să îndeplinească la bolnav ceea ce acestuia îi lipsește pentru a fi ‚complet’, un ‚întreg’, calitățile ce-i lipsesc pacientului, fie din cauza pierderii forței fizice, în cazul bolilor organice, fie din cauza lipsei de voință în cazul bolilor psihice, fie de lipsa de cunoștințe de specialitate necesare îngrijirii lui.
Astfel spus, asistenta trebuie să intre în pielea bolnavului și să reprezinte dorința de a trăi pentru cel ce și-a pierdut speranța de viață, să fie glasul pentru cel ce nu poate vorbi, să fie sursa de hrană spirituală pentru cel ce nu mai are posibilitatea să se deconecteze.
Din practica meseriei la patul bolnavului, reiese faptul ca ‚nursingul’ își are rădăcinile în nevoile fundamentale ale individului și au învățat ca orice ființă umană sănătoasă sau bolnavă este animată de dorința de a mânca, de a avea condiții de locuit, de a se îmbrăca și de afecțiune.
NOȚIUNI DE ETICĂ ȘI DE ONTOLOGIE MEDICALĂ
Nevoile umane reprezintă originea îngrijirilor.
Rolul esențial constă în a ajuta persoana bolnavă și sănătoasă să-și mențină sau să-și recâștige sănătatea sau în cazuri nefericite are rolul să îl asiste în ultimele sale clipe, prin îndeplinirea sarcinilor pe care le-ar fi îndeplinit singur dacă ar fi avut voința și cunoștințele necesare.
Asistența medicală trebuie să îndeplinească aceste funcții astfel încât bolnavul să-și recâștige independența cat mai repede posibil’’.
–Virginia Henderson –
Noțiunea de ‚nursing’ înseamnă a trata, a îngriji, a educa, a gestiona. Cu mult timp în urmă, îngrijirile au fost tributare valorilor morale și religioase. Aceste valori au creat o imagine a asistentei medicale bazată pe disponibilitate și devotament.
În esență, ‚nursingul’ redă sănătatea celor bolnavi și ajută persoanele profesionale temeinice și asigură calități morale deosebite.
Orice om care se ocupă de îngrijirea bolnavilor trebuie să lucreze conștiincios. Conștiinciozitatea ridică valoarea oricărei munci dar în special a muncii sanitare.
CARACTERELE MORALE ALE ASISTENTEI MEDICALE
1. Conștiinciozitatea este o urmare firească a unei bune pregătiri profesionale. Asistenta medicală trebuie să aibă o bună pregătire profesională, aceasta privind atât acumularea cunoștințelor teoretice cât și însușirea tehnicii moderne, aplicată la patul bolnavului. Procedurile de îngrijire și tratare pe care le aplică asistenta medicală, privesc întotdeauna interesele bolnavului și urmăresc scopul nobil de a alina suferințele bolnavului. Deprinderile practice și priceperea profesională trebuie să fie bine însușite pentru ca manopera curentă sa fie executată corect,rapid, curat, și elegant. Asistenta medicala trebuie să cunoască îngrijirile bolnavului, metodele de investigație, pregătirea bolnavului pentru examene complementare, tehnica tratamentului modern, bolile, evoluția bolilor, precum și măsurile de urgență care trebuie luate până la sosirea medicului. Este necesar ca asistenta să cunoască simptomatologia, epidemiologia bolilor infecto-contagioase, modul de prevenire a bolilor intraspitalicești.
Pregătirea temeinică și permanentă înlătură rutina din munca de zi cu zi a asistentei medicale. Devotamentul hotărăște atitudinea omului față de muncă.
Apariția unor epidemii, accidente, calamități de altă natură, ne obligă de multe ori să prelungim orele de muncă, uneori suntem puși în situația de a renunța la orele de odihnă. O însușire de căpetenie a cadrelor medicale trebuie să fie punctualitatea. Asistenta medicală trebuie să respecte exact timpul și spațiul prevăzut pentru efectuarea unui lucru.
Administrarea întârziată a medicamentelor, nerespectarea dozelor prescrise, schimbarea pansamentelor cu întârziere, recoltarea de cantități neprecise de sânge, nerespectarea regimului prescris bolnavilor, etc., dăunează și pot avea efecte neplăcute.
Pe de altă parte întârzierile la serviciu, lăsarea muncii pentru schimbul de noapte sau invers pentru schimbul de zi sau după-amiază, tulbură relațiile cu colegii de munca.
2. Păstrarea secretului profesional este o altă datorie fundamentală a asistentei. Tot ceea ce asistenta află despre bolnav sau boala lui de la medici, din analizele de laborator, din buletinele de examinare, sau foaia de observație, confidențele făcute de bolnav sau de familia bolnavului, date culese cu ocazia vizitei la domiciliu, date relative despre modul de viață, locuință, etc., a celor vizitați și luați în supraveghere, constituie obiectul secretului profesional.
3. Secretul profesional nu se discută cu nimeni nici măcar la serviciu, cu atât mai puțin în familie sau cercuri de prieteni. Secretul profesional poate fi divulgat numai în fața instanței judecătorești, la cerere. Asistenta trebuie să se stăpânească în orice situație. Ea nu trebuie să poarte discuții cu bolnavii, să nu uite că aceștia au un sistem nervos mai excitabil, sunt rupți de mediul lor obișnuit și de aceea sensibilitatea lor mai accentuată este scuzabilă.
4. Atitudinea față de familia bolnavilor trebuie să fie de asemenea principală, câștigarea încrederii familiei este aproape tot atât de importantă ca și a bolnavului. Bolnavul încredințează sănătatea și uneori viața în mâinile asistentei medicale și a medicului, din acest motiv prima lor sarcină este de a câștiga încrederea bolnavului.
Numai conștiința profesională, munca susținută și devotată și înaltul spirit de responsabilitate sunt calități care pot câștiga încrederea bolnavului.
5. Rolul asistentei
Poate fi secționat în patru segmente specifice:
– să asigure ambianța potrivită pentru pacienți;
– să vină în întâmpinarea a tot ceea ce pacientul are nevoie;
– să își facă datoria față de superiori;
– să asigure mediul ambiant pentru pacienți;
Este de asemenea responsabilă pentru:
– folosirea echipamentului din dotare în mod corespunzător;
– să raporteze imediat superiorilor situațiile de risc;
– să cunoască și să respecte folosirea mijloacelor de protecție;
– să fie conștientă de riscul potențial, să-l îndepărteze sau să le raporteze superiorilor;
– să aibă grijă de curățenia personală și de asemenea de controlul stării de sănătate;
– asistarea bolnavilor în activitățile zilnice: baie, igienă orală, curățenie, îmbrăcare, toaletă, alimentație;
Comportamentul asistentei față de pacient include:
tratarea pacienților cu respect și politețe
îndeplinirea obligațiilor de serviciu la cel mai înalt grad de competență profesională
Asistenta trebuie să fie prietenoasă, onestă și să ajute pe ceilalți din echipă.
Asistenta are responsabilitatea etică și legală de a completa rubricile din foaia de observație a bolnavului, să răspundă prompt și fără comentarii la solicitările bolnavului, să participe la distribuirea meselor sau la alimentarea unor bolnavi, să schimbe lenjeria de corp si de pat a bolnavului, să-i ajute atunci când e cazul la efectuarea igienei personale. Să asigure și să răspundă de curățenie în saloanele unde lucrează, precum și aplicarea tuturor normelor de igienă și antiepidemice. Să asigure și să pregătească instrumentarul necesar injecțiilor, efectuarea tubajelor, clismelor și folosirea mobilierului și inventarului existent în saloane.
CAPITOLUL I
ANATOMIA APARATULUI URINAR
Cea mai mare parte a produșilor de excreție se elimină din organe printr-un ansamblu de organe care formează aparatul urinar sau aparatul excretor.
Aparatul urinar este alcătuit din:
rinichi mari
– căi excretoare (urinare): – calice mici
– pelvis renal
– uretere
– vezică urinară
– uretră
RINICHII
Rinichiul este un organ glandular pereche(drept și stâng) care constituie partea esențială a aparatului urinar.
Rinichiul are o dublă origine: partea excretoare, reprezentată prin substanța corticală, provine din mezoderm, iar căile urinare din epiteliul colonic primitiv.
Așezare: rinichii sunt așezați în cavitatea abdominală retro-peritoneala, în regiunea lombară, de-o parte și de alta a coloanei vertebrale, la nivelul vertebrelor T11, T12, L2 și L3. locul pe care îl ocupă poartă numele de lojă renală.
Raporturi: cei doi rinichi se află prin fața lor posterioară în raport cu peretele posterior al trunchiului la nivelul coastei a XII-a. rinichiul stâng vine în raport cu mezocolonul transversal cu splina, pancreasul și stomacul. Iar în partea inferioară cu colonul descendent și ansele intestinale de care este reparat prin peritoneul parietal.
Mijloace de fixare: rinichii sunt fixați într-un înveliș conjunctiv fibros, numit fascia renală, între fascie și rinichi se află o cantitate variabilă de țesut gros, grosimea perirenală.
Configurația externă. Rinichiul are o formă caracteristică de boabe de fasole.
Lungimea sa este de 10 – 12 cm, lățimea de 5 – 6 cm și grosimea de 3 – 4 cm. Are o greutate de 120 – 200 g și culoarea brun – roșcată. Prezintă două fețe (posterioară și anterioară), doi poli (superior și inferior) și două margini (laterală convexă și mediană convexă).
STRUCTURA RINICHIULUI
Dacă facem o secțiune longitudinală printr-un rinichi constatăm că este alcătuit din:
capsulă fibroasa
perimetrul renal
1. Capsula fibroasă formează învelișul extern al rinichiului. Este alcătuit din două straturi: un strat intern și un strat extern format din fibre colagene și elastice.
Capsula fibroasă pătrunde prin hil și căptușește sinusul renal.
2. Parenchimul renal sau substanța proprie constituie partea sensibilă a rinichiului.
Privită de la interior spre exterior, ea este formată din două zone: una medulară și alta corticală.
Zona medulară sau zona tubulară, are o culoare roșie și este împărțită
într-un număr de 8 – 15 arii triunghiulare care corespund unor formațiuni piramidale renale sau Malpighi. Acestea sunt orientate cu baza spre exterior și cu vârful spre bazinet.
Piramidele Malpighi pot fi simple sau compuse. O piramidă compusă este formată din două – trei piramide simple care se termină într-un vârf comun.
Vârful fiecărei piramide numit papilă, prezintă un număr variabil (15 – 20) de orificii prin care urina se scurge în colicele renale mici.
Piramidele Malpighi prezintă niște striații longitudinale fine care reprezintă canalele renale drepte numite și tuburile urinifere Bellini . Fiecare tub Bellini își are orificiul de scurgere în papilă.
Zona corticală se află către exterior, este de culoare brun – gălbuie
și are un aspect glanular. Stratul de substrat cortical aflat imediat sub capsula fibroasă poartă numele de cortex cortices.
Rinichiul este format din lobi, segmente și lobuli, iar ca element caracteristic prezintă nefronul. Lobul renal se împarte în unități mai mici numite lobuli renali. Lobii și lobulii renali au ca element de bază nefronul.
Nefronul. Este unitatea morfologică și fiziologică a rinichiului.
Acesta este format din:
glomerulul
tub urinifer
Glomerulul – este reprezentat printr-un ghem de capilare sangvine
arteriale provenite dintr-o arterială aferentă detașată de pe artera intralobulară.
Tubul urinifer – este alcătuit din patru segmente:
Capsula Bawman
Tubul contort proximal (de ordinul I)
Ansa Henle
Tubul contort distal (de ordinul II)
Capsula Bawman are aspectul unei cupe în care se află cuprins glomerulul. Capsula Bawman și glomerulul constituie împreună corpusculul Malpighi.
Capsula se continua cu un tub sinuos, tubul contort proximal sau tubul contort de ordinul I. La rândul său tubul contort proximal se continuă cu un tub sinuos, lobul contort distal sau tubul contort distal de ordinul II. Tubul urinifer prin tubul contort distal se deschide într-un tub colector, tubul Bellini, care pătrunzând în medulară, constituie împreună cu alte țesuturi Bellini, piramidele Malpighi.
VASCULARIZAREA RINICHIULUI
Arterele
Rinichiul primește sânge funcțional și nutritiv prin artera renală care înainte de a pătrunde în hil se împarte în cinci ramuri principale și o ramură retropielică. În parametrul renal cele cinci ramuri ale arterei renale se răspândesc în coloanele Bertin alcătuind artere interlobare, care ajung până la limita dintre zona medulară și zona corticală.
Arterele interlobulare dau naștere în jurul lor la ramuri laterale numite arteriale aferente, care pătrund în capsula Bawman prin polul vascular și ramuri care capilarizează labirintul renal.
Venele.
Din rețeaua capilară arterio – venoasă se formează venele ce formează sistemul arterial și dau naștere la vene interlobare, ce se unesc cu altele similare și formează la limita dintre zona corticală și cea medulară vene în arcadă sau arciforme.
Limfaticele.
Acestea sunt superfinale și profunde.
Se adună în multe trunchiuri și merg la ganglionii bilari și ganglionii limfatici.
Rinichiul are o irigație foarte puternica, primind 1200 – 1300 ml sg/min, adică aproximativ ¼ din debitul inimii.
Segmentația rinichiului
Distribuția segmentară a rinichiului:
segmentul polar superior
segmentul prepielic superior
segmentul prepielic inferior
segmentul retropielic
Inervația rinichiului este data de fibre simpatice cu origine în măduva spinării la nivelul vertebrelor T4 – L4 care ajung pe calea nervilor splenici și a plexului renal și de fibre parasimpatice.
CAILE EXCRETOARE
Calicele renale.
Calicele renale sunt niște formațiuni membranoase în formă de cupă. Calicele renale sunt de doua feluri: calice mici și calice mari.
Bazinetul(pelvis renal)
Bazinetul format din unirea calicelor mari. Cavitate de forma triunghiulară care are o porțiune intrarenală și o porțiune extrarenală. Bazinetul căptușit cu o tunică mucoasă.
Ureterele.
Sunt tuburi lungi de 25 – 30 cm. Au calibru neegal. Fac legătura între bazinet și vezica urinară. Ureterele au două porțiuni, una abdominală de la bazinet până la intrarea în micul bazin și alta pelvină de la intrarea în micul bazin până în vezică. La locul de joncțiune cu peretele vezicii, ureterele formează un unghi ascuțit și pătrund oblic prin perete pe o distanță de 1 – 2 cm.
Structura ureterelor Pereții ureterelor sunt alcătuiți din trei tunici: tunica mucoasă, tunica musculară și tunica externă.
Tunica mucoasă căptușește ureterul, continuare a mucoasei bazinetului. Tunica musculară prezintă trei pături de fibre – musculare, netede: una externă – fibre longitudinale, alta mijlocie – fibre circulare și alta internă – fibre longitudinale.
Tunica externă este formată din țesut conjunctiv elastic.
Vasculariția
Ureterele sunt vascularizate de: artera renală, artera spermatică internă, artera vezicală inferioară, hipogastrică.
Inervația. Ureterele au inervație simpatică – fibre provenite de la plexul renal, inervație parasimpatică – fibre parasimpatice pelvine.
VEZICA URINARĂ
Vezica urinară este rezervorul în care se strânge urina înainte de eliminare.
Așezare. Situată în micul bazin, în loja vezicală.
Configurația externă. Are formă ovoidă când este plină, și formă de cupă când este goală. Vezica urinară este alcătuită din trei părți: vârful îndreptat în sus și anterior, corpul partea cea mai voluminoasă și fundul partea sa inferioară. Corpul are o față interioară și una posterioară. Pe fundul vezicii se deschid orificiile ureterelor.
Mijloace de fixare. Vezica este ținută în sus de: ligamentul ombilical mijlociu, inserția peritoneului, legăturile pe care le are cu prostata, uretra și ureterele.
Raporturi: fața anterioară vine în raport cu simfiza pubiană. Fața posterioară vine în raport cu: ansele intestinului colonul sigmoid. La bărbat fața posterioară vine în raport cu rectul, iar la femeie fața posterioară vine în raport cu uterul. Fundul vezicii la bărbat vine în raport cu canalele deferente, veziculele seminale și cu baza prostatei, iar la femei vine în raport cu ligamentele late.
Structura vezicii. Peretele vezicii este contractil și elastic. Vezica își mărește volumul care variază între 200 – 400 ml. Peretele vezicii este format din patru tunicii: tunica mucoasă, tunica submucoasă, tunica musculară, tunica seroasă.
Tunica mucoasă căptușește vezica urinară, continuare a mucoasei din uretere. Este formată dintr-un epiteliu stratificat de tip conjunctiv elastic. Caracteristic vezicii urinare este faptul că la golire vezica formează numeroase încrețiri excepție făcând fundul ei.
Tunica submucoasă separă tunica musculară de cea mucoasă.
Tunica musculară formată din fibre musculare netede. Acestea sunt dispuse în trei pături: pătura musculară externă – fibre longitudinale, pătura musculară mijlocie formată din fibre circulare, pătura musculară internă – fibre longitudinale.
Tunica seroasă acoperă vezica decât pe fața posterioară.
Vascularizația. Vezica este vascularizată de ramuri ale arterelor: ombilicală, hipogastrică, hemoroidală, rușinoasă, opturatoare. Limfaticele merg spre ganglionii latero – vizicali și prevezicali. Limfaticele sunt tributare ganglionilor hipogastrici și ganglionilor presacrați.
Inervația. Vezica are o inervație motorie și inervație senzitivă.
Inervația motorie dată de fibre simpatice având originea în coloanele din măduva laterală; fibre parasimpatice având originea în măduva sacrală; fibre somatice având originea în coloanele măduvei sacrale.
Inervația senzitivă este dată de fibrele parasimpatice senzitive care se află în nervii pelvieni.
URETRA
Uretra este canalul din care se elimină urina din vezica urinară.
URETRA LA BĂRBAT
Uretra bărbatului este un canal cu traiect și calibru neuniform. Are o lungime de 15 – 20 cm, începe de la fundul vezicii urinare și se termină la capătul penisului prin orificiul extern. Uretra la bărbat servește pentru eliminarea urinei și a lichidului spermatic. Ea se împarte în trei porțiuni: uretra prostatică, uretra membranoasă și uretra peniană.
Uretra prostatică este porțiunea care trece printr-un organ musculoglandular numit prostată. Are lungime de 2 – 3 cm și în ea se deschid canalele ejaculatoare și canalele excretoare ale prostatei. Spre vezică este înconjurată de fibre musculare netede care formează sfincterul intern al uretrei.
Uretra membranoasă este cea mai scurtă porțiune a uretrei 1 – 2 cm. Ea se află cuprinsă în perineu. Pe traiectul ei se găsește un sfincter muscular și un sfincter uretral extern. Sfincterul uretral extern este voluntar.
Uretra peniană este cea mai lungă porțiune, 10 – 12 cm. Ea străbate penisul în toată lungimea lui și se deschide la extremitatea liberă a acestuia prin meatul uretral.
Vascularizația. Uretra la bărbat este vascularizată de arterele: prostatică, hemoroidală, bulbară și vezicală inferioară. Venele se deschid în vena dorsală profundă a penisului și în vena rușinoasa internă. Limfaticele merg la ganglionii: iliaci, hipogastrici și inghinali.
Inervația. Nervii provin din plexul hipogastric și nervul pelvian, ramura parasimpaticului sacral.
URETRA LA FEMEIE
Este un canal foarte scurt 3 – 4 cm, care începe la fundul vezicii și se deschide în vestibulul vaginului sub clitoris. Are un sfincter intern (vezical) involuntar și un sfincter extern voluntar. Uretra la femei servește numai la evacuarea urinei. Uretra este formată dintr-o tunică musculară și tunică externă conjunctivă.
Vascularizația. Arterele sunt ramuri ale rușinoasei interne. Venele merg în plexul vaginal. Limfaticele merg la ganglionii iliaci și hipogastrici.
Inervația. Nervii provin din plexul hipogastric inferior și din plexul rușinos intern.
CAPITOLUL II
FIZIOLOGIA APARATULUI RENAL (urinar)
FUNCȚIILE RINICHIULUI
Acestea sunt:
formarea urinei, funcție de bază, prin ea contribuind la păstrarea în limite fiziologice a diferitelor constante ale mediului intern.
funcție excretorie, de menținere a hemostazei volemice
reglarea tensiunii arteriale
reglarea eritropoezei
reglarea metabolismului fosfocalcic.
Pentru a-și putea satisface funcțiile în condiții normale trebuie să existe o perfuzie sanguină renală adecvată și integritate morfofuncțională a glomerulului și a sistemului tubular.
MECANISMUL FORMĂRII URINEI
În decurs de 24 de ore prin rinichi trec circa 1500 l de sânge din care se elimină sub formă de urină 1500ml 2000 ml. Urina se formează în rinichi în tubii uriniferi. Formarea urinei se desfășoară în trei faze:
faza 1 reprezintă filtrarea glomerulară care are loc în capsula Bawman;
faza 2 reabsorția tubulară are loc la nivelul celorlalte părți ale nefronului;
faza 3 este o bază de secreție care constă în producerea și eliminarea unor substanțe de către celulele tubiilor nefronului.
Filtrarea se realizează prin trecerea din glomerulul renal în cavitatea capsulei Bawman a componentelor plasmei sanguine cu excepția proteinelor care nu pot trece având molecula prea mare. Filtrarea se face datorită presiunii arteriale mari de la acest nivel și potrivit legilor difuziunii și osmozei. În felul acesta în interiorul capsulei se formează urina inițială sau primitivă, care are aceeași compoziție cu plasma sangvină.
Urina primară (primitivă). Urina primară trece prin capsula Bawman în tubul contort proximal în anesa Henle și în tubul contort distal. La nivelul acestora are loc o a doua fază, adică reabsorbția tubulară. Prin aceasta se reabsoarbe din urina primară o cantitate mai mare de apă (98 – 99 %), glucoză în totalitatea ei și o cantitate mică de săruri minerale pe care le trece din nou în sânge, în rețeaua capilară din jurul lor. Procesul de reabsorbție poartă numele de electroozmoză și se face atât printr-un proces activ și cât și printr-un proces pasiv. Reabsorbția este mai intensă în tubii contorți proxinali (80%) decât în anexa Henle și în tubii contorți distali (20%).
Celulele tuburilor uriniferi au proprietatea de a secreta anumite substanțe pe care le varsă în lumenul acestora. Acest proces se numește secreție tubulară. Acestea se amestecă cu filtratul din tubul urinifer intrând în compoziția urinei. Prin reabsorbție și prin secreție tubulară se formează urina finală, care se scurge din tubul urinifer în tubul colector (Bellini).
VARIAȚII ALE CANTITĂȚII DE URINA
Variațiile în funcție de :
starea organismului;
regimul de muncă,
alimentație;
temperatura mediului înconjurător.
În timpul somnului cantitatea de urină este mai mică decât în starea de veghe. Aceasta se datorează faptului că produșii de dezasimilație sunt mai puțini numeroși.
În timpul unei munci fizice intense diureza scade pentru că se intensifică transpirația prin aceasta se elimină o mare cantitate din substanțele de excreție. În munca intelectuală diureza crește.
Regimul alimentar influențează puternic diureza prin consum mare de apă. O hrană uscată scade diureza. Rația alimentară bogată în substanțe proteice face să crească cantitatea de urina, o rație alimentară săracă în proteine scade diureza.
Temperatura mediului înconjurător are influență asupra diurezei. O temperatură scăzută mărește diureza, o temperatură ridicată scade diureza.
URINA FINALĂ
Urina este o soluție apoasă alcătuită din: săruri extrase din plasma
sanguină produșii finali ai metabolismului și diferite substanțe introduse în organism (medicamente, coloranți).
Proprietăți fizice. Urina are culoare galbenă, variabilă în funcție de starea organismului, alimentație.
Densitatea urinei normale variază între 1015 – 1025 în anumite stări patologice poate să scadă sau sa crească peste aceste valori normale.
Reacția urinei – slab acidă (PH – ul cuprins între 5 – 6,6). Reacția urinei variază în funcție de regimul de alimentație și starea organismului.
Compoziția urinei. Urina are compoziția chimică care variază în funcție de alimentație și starea organismului. În compoziția normală a urinei se găsesc:
apă în proporție de 95% în aceasta fiind dizolvate celelalte componente ale urinei.
substanțe minerale – cloruri, sulfați, fosfați, carbonați. Clorura de sodiu se găsește în cea mai mare cantitate.
substanțele organice din urină sunt reprezentate de: produșii de dezasimilație ai proteinelor. Un rol important îl au ureea și acidul uric.
Ureea este un produs de dezasimilație a proteinelor. Ea se găsește în urină în funcție de regimul alimentar și starea organismului. Procentul din urină ne arată mersul metabolismului proteinelor.
Acidul uric este un produs al dezasimilației unor aminoacizi care se numesc baze purinice.
Creatinina este un produs de dezasimilație care se formează prin transformarea acidului creatino – fosforic din mușchi. Ea se găsește în urina normală în proporție de 0,07% sau 0,7g/l.
urocromul
În urină se mai găsesc: -substanțe pigmentare urobilina
– amoniac;
– colesterol;
– acid hipuric.
În urină nu se găsesc în mod normal proteine și glucide.
REGLAREA ACTIVITĂȚII RENALE
Activitatea renală este reglată pe cale reflexă și pe cale umorală.
Reglarea reflexă. Rinichii sunt inervați de fibre simpatice care provin din nervii splenici și de fibre parasimpatice care aparțin vagului. Acțiunea acestor nervi determină o modificare atât a activității renale cât și o modificare a diurezei. Excitarea fibrelor simpatice ale nervilor splenici duce la scăderea diurezei deoarece are loc o vasoconstricție la nivelul capilarelor renale, deci are loc o scădere a procesului de filtrare. Excitarea fibrelor parasimpatice ale nervului vag determină o creștere a diurezei deoarece are loc o vasodilatație a capilarelor renale, deci are loc o slabă reabsorbție la nivelul tubilor uriniferi.
Reglarea umorală. Aceasta se face cu ajutorul unor substanțe chimice cum ar fi hormonii. Prin acțiunea acestora se produce o creștere sau o scădere a diurezei.
Hormonul lobului posterior al hipofizei (vasopresina) are acțiune antidiuretică, scade cantitatea de urină prin o reabsorbție puternică la nivelul tubilor uriniferi. Lipsa vasopresinei duce la creșterea diurezei.
Adrenalina influențează diureza în cantitate mică produce o creștere a diurezei, iar în cantitate ridicată produce o scădere a diurezei.
Tiroxina mărește diureza.
Excreția urinei. Urina formată în tubii uriniferi se scurge în tuburile colectoare Bellini picătură cu picătură ajunge în bazinet de unde trece în ureter. Prin această formare neîncetată urina trece în ureter ajunge în vezica urinară unde se acumulează ca într-un rezervor. Urina trece prin ureter datorită mișcărilor peristaltice și forței de gravitație.
Acumularea urinei în vezică determină o destindere (relaxare) a pereților vezicii urinare; sfincterul vezical intern se contractă și închide orificiul uretral oprind scurgerea urinei prin uretră. Când în vezică se adună 250 – 300 ml, se produce o excitare a terminațiilor nervoase din peretele vezical, astfel are loc pe cale reflexă o contracție a mușchilor vezicali și simultan relaxarea sfincterului vezical, așa se elimină urina.
Micțiunea. Act reflex condus de un centru nervos care se găsește în măduva sacrală. Acest centru se află sub influența centrilor de la nivelul encefalului și centrilor de la nivelul scoarței cerebrale. În excreția voluntară un rol important îl are și contracția mușchilor abdominali. La copii mici micțiunea este un act reflex medular. Prin actul micțiunii, din organism se elimină cea mai mare parte din substanțele de excreție.
NOȚIUNI DE SEMIOLOGIE
Antecedente:
ereditare și familiale – boli renale familiale;
personale – toate bolile care au legătură cu aparatul urinar
(afecțiuni generale – diabet; hipertensiune arterială; alergii, infecții acute ale căilor respiratorii; expunerea profesională; obiceiuri alimentare; afecțiuni parazitare).
Anamneza – un rol important în patologia renală.
Simptome raportate spontan sau care trebuie căutate:
modificări de debit urinar: poliurie, nicturie, oligurie;
modificări ale aspectelor urinelor: hematurie și piurie;
anomalii ale micțiunilor: enurezis, polakiurie, disurie;
colica nefritică și dureri lombare atipice.
Examen fizic
Inspecție. Greutate, înălțime, aspectul pielii, obezitatea sau slăbirea în
greutate, paloare, edeme, focare infecțioase rinofaringiene sau dentare sunt elemente necesare în diagnosticul unei boli renale.
Palparea.
examinarea lojelor lombare arată prezența unui rinichi mărit de
volum sau a unui punct dureros.
căutarea unui punct dureros ureteral și căutarea unui glob vezical.
tușeul rectal se face mai ales la nivelul prostatei care trebuie completat cu un examen ginecologic al organelor genitale externe.
căutarea adenopatiilor.
Examen cardiovascular
Se examinează pulsul periferic, se caută sulfurile aortei abdominale și a arterelor renale; se face o măsurare a tensiunii arteriale și o măsurare a frecvenței cardiace în poziție de decubit șezând și ortostatism.
Simptome funcționale
Cele mai întâlnite simptome funcționale în afecțiuni ale aparatului renal sunt: durerea, tulburări de micțiune, piuria, hematuria, nefromegalia. În patologia aparatului urinar, durerea este simptomul principal. Din punct de vedere al localizării durerea din afecțiunea aparatului urinar își are sediul în regiunile: lombară, pelviperineală și funiculoscrotală, abdominală, suprapubiană.
Durerea lombară arată o suferință parenchimatoasă renală sau o suferință ureterală și perirenală.
Durerea perirenală arată o suferință vezicală uretrală sau prostatică.
Durerea suprapubiană întâlnită în afecțiunile ale vezicii urinare determină sindromul de cistită.
Durerea funiculoscrotală are origine prostatică, uretrală sau penială.
Durerea are un rol important în diagnostic.
TULBURĂRI ÎN EMISIA URINEI
polakiurie – creșterea frecvenței micțiunilor;
disurie – dificultate sau durere de micțiune;
nicturie – emisie de urină pe timpul nopții;
retenția de urină – imposibilitatea pacientului de a-și goli vezica;
incontinența de urină – emisie involuntară de urină.
TULBURĂRI ALE DIUREZEI
poliuria – cantități de urină de peste 2 – 3 litri/ zi;
oliguria – scăderea cantității de urină sub 500 ml/ zi;
hematuria – prezența sângelui în urină;
piuria – prezența puroiului în urină;
anuria – lipsa urinei (nu din vezică).
CAPITOLUL III
NOȚIUNI GENERALE DESPRE COLICA RENALĂ
Definiție – Colica renală este un sindrom dureros acut paroxistic, însoțit de agitație și iradieri uretero – vezico – genitale provocat de un spasm ale căilor urinare excretoare superioare.
Etiologie
Principalele cauze ale colicii renale sunt reprezentate de obstacole organice și funcționale la nivelul căilor urinare superioare.
Obstacolele organice cele mai importante sunt:
calculii mobili în bazinet sau angajați pe ureter (în litiaza urinară);
cheagurile de sânge sau dopurile de puroi (în pielonefrita cronică, tuberculoza urinară, tumorile renouretrale);
stenozele urtrale (prin cusuri uretrale, ureterite, tuberculoase, legături ureterale, edem și strictură a meatului ureteral);
compresiunile ureterului prin uter gravid, anexite, invazii neoplazice din vecinătate;
fibroza retroperitoneală.
Obstacole funcționale ale căilor urinare sunt reprezentate de spasme
ale musculaturii netede ale căilor urinare superioare apărând independent sau asociat cu obstacole organice, transformând în ultima situație o obstrucție parțială într-una acută și totală unilaterală.
Patogenie.
Mecanismul de producere a colicii renale are la bază distensia bruscă
a căilor urinare și spasmul ureteral.
Spasmul ureteral
Este cel mai provocat de migrarea unui calcul sau a altor corpi străini și determina apariția unei obstrucții bruște totale și de obicei unilaterale a căilor urinare, uneori corpii străini din lumen realizează prin iritație edemul și inflamația acută a mucoasei pieloureterale, favorizând permanentizarea obstacolului și deci a colicii renale.
Mai rar spasmul reprezintă o disfuncție de contracție a musculaturii bazinetului și ureterului.
Distensia pielocoliceală acută se traduce prin apariția paroxistică a durerii și poate fi cauzată de oricare dintre obstacolele organice sau funcționale.
Manifestări clinice
Este declanșată frecvent de eforturi fizice, trepidații, cure hidrominerale.
Semne clinice subiective
Durerea – simptom esențial ce se instalează brusc, are sediul lombar, este însoțită de alte semne urinare anterioare și descendente spre regiunea abdominală inghinală, testicul sau lobiile mari, rădăcina coapsei; apare de obicei pe partea obstacolului și numai rareori este bilaterală sau încrucișată. Intensitatea este foarte mare, violentă, continuă și cu paroxisme insuportabile, motiv pentru care bolnavul este agitat și își schimbă mereu poziția pentru a o căuta pe cea mai antalgică. Durata variază de la câteva minute la câteva zile, având o intensitate staționară, sau cu exacerbări paroxistice. Durerea dispare progresiv sau brusc adesea după eliminarea unui calcul.
Simptomele de însoțire – sunt de cele mai multe ori manifestări urinare:
polakiurie (urinare frecventă);
disurie (urinare dificilă);
usturime la micțiune;
tenesme vezicale (nevoia de a urina însoțită de eliminarea a câteva
picături de urină, adesea hematurică, roșiatică sau sanghinolentă).
Pot exista variații ale simptomelor în funcție de sediul și timpul
obstacolului în obstrucția de rinichi mici se instalează anuria obstructivă (de obicei sub 100 ml/24ore) în timp ce în obstrucțiile complete unilaterale există cel mai adesea poliurie hipotonă sau izotonă. Pot exista și manifestări extrarenale (febră, agitație, transpirație, paloare), digestive (grețuri, vărsături, colici abdominale, meteorism), cardiovasculare (tahicardie sau bradicardie).
Uneori tabloul clinic nu este tipic și se descrie o serie de variante: forme cu durere lombară atenuată, forme fără iradiere, forme prelungite realizând astfel o variabilă ‚stare de rău, forme pseudoocluzive cu balonare abdominală excesivă, forme cu durere ectopică’.
Semne clinice obiective.
Principalul semn este creșterea sensibilității dureroase lombare la percuție (semnul Giordario).
Diagnostic
Diagnostic pozitiv. Se bazează de obicei în exclusivitate pe simptome clinice, ier explorările proclinice (radiografia renală pe gol, urografia) sunt necesare precizării diagnosticului în vederea stabilirii tratamentului.
Diagnostic diferențial. Colica renală trebuie diferențiată în primul rând de alte boli care determină dureri cu sediul lombar; bolile vertebrale; bolile neurologice; bolile genitale cu durere iradiată lombosacrat.
Când durerile de origine pielorenală sunt mai intense în alte medii decât cel lombar trebuie incluse și alte afecțiuni: boli perviperineale, abdomenul acut sau chirurgical.
Diagnostic diferențial etiologic. Nu există colică renală fără un substrat patologic, chiar dacă el nu poate fi evidențiat întotdeauna în actualele mijloace de diagnostic.
Examenul radiologic permite de obicei separarea obstacolelor organice extrinseci de cele intrinseci sau canaliculare.
Investigațiile clinice și paraclinice se diversifică apoi fie în direcția depistării naturii calculului și a eventualelor infecții sau tumori renourinare, fie în cea a identificării cauzei de compresiune extrinsecă a căilor urinare.
Complicații.
Colica nevrotică se poate complica cu anurie obstructivă (oligoanuria) și pielonefrita acută obstructivă.
Tratament.
Tratamentul colicei renale cuprinde măsuri etiologice patogenice și simptomatice .
Tratament medical.
Tratamentul durerii cuprinde măsuri imediate și eficace și se realizează prin utilizarea asocierilor de spasmolitice cu antalgice și antiinflamatorii. La domiciliul bolnavului se pot utiliza antiseptice ușoare (supozitoare cu lizadon), băi fierbinți de șezut (aplicarea pernei electrice) asociate cu analgezice (algocalmin).
Bolnavul este ajutat să nu intre în panică datorită intensității și persistenței.
Pareza intestinală poate fi combătută cu clismă cu apă călduță sărată (+ 5 – 10 ml ulei de ricin). După calmarea durerii se continuă tratamentul spasmolitic per os și în supozitoare și se vor începe investigațiile pentru precizarea cauzei colicii renale și instituirea tratamentului etiologic complet.
Tratamentul medical etiologic
Dacă în timpul tratamentului colicii renale apare febră mare sau prelungită se asociază un tratament cu antibiotic ca pentru pielonefrită acută.
Tratamentul chirurgical
Măsurile urgente chirurgicale se impun numai în cazul unor complicații cum ar fi obstrucția completă a căii urinare cu anurii sau staza urinară marcată unilaterală, instalarea unei infecții urinare acute severe sau în cazul în care durerile nu cedează. În aceste situații bolnavul va fi internat de urgență într-un serviciu de specialitate urologică, unde sub controlul endoscopic se va practica cateterismul uretral.
După cedarea colicii și stabilirea exactă a etiologiei se va recurge la îndepărtarea obstacolului organic ori de câte ori tratamentul medical eșuează sau nu este suficient.
Investigațiile chirurgicale efectuate variază în funcție de etiologia obstrucției.
Tratament igieno – dietetic
Din punct de vedere igienic este obligatorie toaleta regiunilor genitale, pentru a evita pătrunderea microorganismelor în tractul urinar și apariția unor infecții urinare. Dacă este necesară sondarea vezicii urinare în cadrul unor tratamente vor fi respectate măsurile de asepsie pentru că deseori în urma acestor sondaje apare infecția urinară. Se va evita pe cât posibil aportul excesiv de săruri minerale din alimente sau din apa minerală.
Un rol important îl au factorii durerii întrucât ea poate avea o semnificație pozitivă, în litiază aceasta sugerează migrarea în jos a calculului.
În spital dacă durerile continuă, tratamentul antiseptic și analgetic va fi injectabil singur sau în diverse combinații.
Dintre medicamentele spasmolitice cele mai des folosite sunt:
papaverina sulfat ½ fiole (1fiolă=amg) s.c. sau intramuscular de două ori pe zi;
scobutil compus 1fiolă intramuscular de 2 – 3 ori pe zi;
scobutil 1fiolă intramuscular sau intravenos lent de 2 – 3 ori pe zi (1fiolă =10mg).
Antialgicele folosite sunt derivații de Pirozalon intramuscular:
algocalmin 1 – 3 fiole pe zi;
novalgin;
boralgin;
Dacă durerea nu cedează la această medicație se pot folosii perfuzii cu
xilină 20 ml (1%=0,2g, 1fiolă=20ml) sau perfuzii litice cu ser glucozat 5%=200ml (Papaverină+Plegomazin sau Diazepam).
Neurolepticele (Plegozamin 1- 3 fiole pe zi intensifică acțiunea analgeticelor și au un efect antivomitiv și spasmolitic dar pot da scăderi tensionale).
În cazul colicilor rebele și repetate, tratamentul antispastic și analgetic se completează cu tratament antiinflamator.
Fenilbutazona sau indometacina, 2 -3 supozitoare pe zi rareori este necesară folosirea substanțelor de tip morfină, unii medici recomandă corticoterapie 2 – 3 zile.
Prednison 15mg/zi, asociată sau nu tratamentului antibioti
Complicații ale colicii renale
Pielonefrita acută
Definiție – infecție urinară ale căilor excretorii și ale parenchimului
renal. Întâlnită mai ales la fete și la femei, rareori la bărbați.
Etiopatogenie – agenții patogeni care o produc sunt: Escherichia Coli, mai frecvent bacilul Proteus și Pioceanic. Boala este prezentă mai ales unilateral. Căile de infecție obișnuite sunt: ascendentă determinată de obstacole pe căile excretoare și descendentă (hematogenă) – au loc descărcări bacteriene din focare de infecție prezente în organism.
Anatomie patologică – mucoasa căilor urinare inflamată, rinichii mari și congestionați iar spațiile dintre nefronii plini cu limfocite, apar uneori și edeme. Urografia este examenul de bază în pielonefrită acută.
Simptomatologie. Tabloul clinic este de infecție urinară, debutul cu semne generale de infecție ca: febră, frisoane, transpirații, cefalee. Apar și dureri lombare mai ales unilaterale însoțite uneori de polakiurie și micțiuni dureroase.
Diagnosticul se bazează pe:
– leucociturie mai mult de 5000 de elemente;
– bacteriuria – un număr de peste 100 000 de germeni pe ml arată o infecție urinară.
Pentru a garanta un diagnostic clar se face o recoltare a urinei pentru urocultură, în condiții ireproșabile. De obicei recoltarea se face prin puncție suprapubiană rareori prin sondaj vezical, acesta fiind o sursă de suprainfecție.
Urocultura arată natura germenului și sensibilizarea sa.
Alte semne de laborator:
proteinuria redusă;
leucocitoza;
creșterea VSH-ului (accelerarea).
Evoluție – evoluția imediată este favorabilă dacă se administrează un
tratament corect. Boala durează 1 – 4 săptămâni. Complicațiile sunt rare dar cronicizarea este frecventă.
Diagnosticul – se bazează pe:
sindroamele infecțioase;
sindroamele urinare.
Tratamentul
Tratament profilactic – se urmărește eradicarea focarelor de infecție
și a cauzelor care determină staza urinară: infecție cutanată – furunculoză; infecții leuco – dentare – carii dentare; intestinală – colită cronică; biliară – colecistită; renală – calculii renali.
Tratament curativ – se administrează după ce s-a cercetat sensibilitatea germenului găsit în urocultură prin antibiogramă. Tratamentul este continuat până la sterilizarea urinei. El nu este eficace dacă nu se îndepărtează factorii care favorizează infecția (infecții cutanate, infecții leuco – dentare; infecții renale).
La acest tratament este asociat repausul la pat cura de diureză, regimul alimentar și asigurarea unui scaun zilnic.
Cura de diureză – constă în administrarea de lichide în cantitate mare 2000 – 3000 ml/24 ore, pentru a asigura o spălare mecanică a căilor urinare.
Regimul alimentar – interzice folosirea de alimente iritante pentru rinichi cum ar fi: tutun, alcool, condimente(piper, boia).
Sunt permise: fructele, legumele, dulciurile în cantități moderate, grăsimi proaspete neprăjite (unt, smântână, frișcă).
Regimul trebuie să fie normosodat cu 5 – 10 g de sare de bucătărie pe zi, aceasta înlocuiește pierderile de sodiu produse în cura de diureză.
Rezultatele tratamentului se consideră bune dacă sub tratament uroculturile efectuate timp de 6 luni se mențin sterile cu leucociturie în limite normale.
Tratament simptomatic – constă în administrarea de analgezice (antipirină); antispastice (papaverina).
Tratamentul de durată poate fi continuat 1- 3 luni cu negram 0,5 – 1 g/zi; sulfamide 0,5 – 1g/zi.
Tratamentul poate fi discontinuu 10 – 20 zile/lună.
Litiaza renală
Definiție – este o afecțiune caracterizată prin formarea unor calculi în bazinet și în căile urinare, în urma precipitării unor substanțe care în mod normal sunt dizolvate în urină. Boala este mai frecventă la bărbați 30-50 ani.
Etiopatogenie
prezența în exces în urină a unor substanțe care pot cristaliza: acidul uric și urații; acidul oxalic; calciu;
condiții fizico-chimice care favorizează cristalizarea: oligurie, stază urinară, obstacole în calea eliminării urinei.
Anatomie patologică. Calculii pot fi de acid uric; oxalici și de fosfat de calciu. Calculii uratici sunt duri, galben-bruni; calculii oxalici sunt neregulați și cenușii. Dacă dimensiunile calculilor sunt foarte mici se mai cheamă și nisip; dacă dimensiunile sunt între 1-2mm se mai numesc gravedă. Dacă depășesc 2 mm se mai numesc calculi.
Simptomatologie. Poate să fie asimptomatică când este descoperită întâmplător pe radiografie. Forma simptomatică se manifestă cel mai frecvent ca o colică nefretică. Cauza durerii din colica nefretică este migrarea unui calcul care provoacă reflex, spasmul musculaturii căilor urinare. Cel mai frecvent debutează brusc în urma unui efort sau zguduieli. Debutul este în cursul nopții. Durerea este intolerabilă, sediul pornește la nivelul regiunii lombare. Iradierea spre organele genitale și fața internă a coapsei.
Sediul durerii depinde de sediul calculului, uneori durerea se deplasează odată cu calculii. Bolnavul este neliniștit, agitat, prezintă micțiuni frecvente și dureroase. Se asociază cu hematurie micro sau macroscopică. La sfârșitul colicii apare poliurie cu urină limpede.
Examen fizic – dureri în regiunea lombară și puncte dureroase ureterale. Manifestări reflexe care se asociază durerii: vărsături, constipație.
Pentru precizarea diagnosticului se face ecografie pelvină sau examen radiologic direct ( radiografie simplă) care permite vizualizarea calculilor radio-opaci sau urografie care permite precizarea mărimii numărului sediului calculilor și modificărilor funcționale renale.
Complicații – anuria, infecția urinară, hidronefroza.
Diagnostic pozitiv:
durerea având caracter de colică renală;
hematurie;
eliminarea calculilor.
Tratamentul
1. Tratamentul colicii:
antispastice: atropină, papaverină, scobutil.
analgezice: aminofenazonă, algocalmin, opiacee ( mialgin ) deși este bine să fie evitate.
Pentru eliminarea calculilor se recomandă ingestia unor cantități mari de lichide dimineața pe nemîncate, urmându-se ca diureza să nu scadă sub 1litru.
Substanțe cu acțiune litică asupra calculilor.
Substanțe care au ca efect dilatarea căilor urinare: Remogal, Rowatinex, Cisteval, Urinex.
Dieta în litiaza urică – alimente sărace în acizi nucleici: icre, măruntaie, carne, în litiaza oxalică – alimente bogate în oxalați: roșii, cafea, cacao, varză, în litiaza fosfocalcică: regim fără exces de lapte, legume și fructe.
Tratamentul radical: chirurgical, litotriție.
INSUFICIENȚA RENALĂ ACUTĂ
E o suferință renală gravă caracterizată prin suprimarea bruscă a funcților renale și exprimată clinic prin: hiperazotemie, oligurie sau anurie cu evoluție către coma uremică.
Etiopatogenia: cauzele sunt localizate prerenal și anume – stări de șoc, insuficiență cardiacă acută; renale – nevroze tuberculare acute, acidente hemolitice și intoxicații acute cu tetraclorură de carbon, fenilbutazonă, unele antibiotice; postrenale – litiaza renală, tumori prostatice, alte tumori stenozante.
Tabloul clinic: în insuficiența renală acută avem patru stadii.
Faza inițială (de agresiune), durează 1 – 6 zile; tulburări digestive (vărsături și diaree), oliguanurie, colaps vascular. Urinele sunt bogate în hematii, leucocite, celule epiteliale, proteine. Ureea sângelui depășește 1g%/litru.
Faza oligo – anurică durează 8 – 10 zile și se caracterizează prin oligurie (sub 200ml/24h), rinichi mari și dureroși la palpare cu eliminarea scăzută de uree; astenie; anorexie; uneori grețuri, vărsături, constipație sau diaree. La tabloul clinic se adaugă respirația Kusmaul, somnolență, crize convulsive, manifestări hemoragice, anemie leucocitoză. Ureea sangvină poate să ajungă între 4 – 6g%/l, până la 10 – 17g%/l.
Faza de reluare a diurezei e denumită faza critică când bolnavul moare sau se vindecă.
faza de convalescență durează 3 – 6 luni, vindecarea survine după mai multe luni. În primele 2 stadii, simptomele sunt: oboseală, anorexie, vărsături, diaree, somnolență, convulsii, agitație sau comă.
Tratamentul – se adresează cauzei (deshidratării, hemoragiei, șoc hipovolemic); în faza oligoanurică se combate retenția azotată printr-un regim glucido – lipidic.
– restricție de apă 500 – 700 ml/zi; acidoza se
combate cu soluție de bicarbonat de Na. În cazurile foarte grave
se recurge la hemodializă. În anurie se fac perfuzii cu manitol
sau furosemid de 2g/24h. Antibiotice cu toxicitate renală
redusă(ampicilină, penicilină, eritromicină) masă eritrocitară sau
sânge integral proaspăt.
INSUFICIENȚA RENALĂ CRONICĂ
Este o scădere progresivă a capacitații funcționale renale cu reținere în organism a substanțelor toxice, rezultate din metabolism și cu evoluție spre uremie terminală.
Etiologie – Insuficiența renală cronică este etapa finală a bolilor renale bilaterale și special a:
glomerulonefrite cronice
pielonefrite cronice
hipertensiune arterială malignă
a obstrucțiilor căilor urinare
Etiopatogenie.
Rinichiul are o rezervă funcțională care îi permite să se adapteze unor solicitări crescute. Prima funcție care se pierde este capacitatea de concentrație, adică în faza inițială rinichiul asigură hemostazia mediului intern (adică asigură sau menține constantă sarea de apă, electroliți) printr-un mecanism compensator – poliuria
Odată cu progresarea leziunilor poliuria devine maximă, iar capacitatea de concentrare a urinei este foarte scăzută. Este faza de izostenurie când densitatea urinei variază 1010 – 1011
În ultima fază apare uremia adică retenția substanțelor azotate crește
Simptome.
în stadiul compensat poate dura ani de zile
starea generală este bună, diagnosticul se precizează prin explorarea funcțiilor renale, care arată scăderea capacității de concentrare (apare poliuria) și reducerea filtrării glomerulare (prin determinări de clearence). Pot să apară semne clinice ca: astenie, cefalee, scăderea poftei de mâncare. Cel mai important semn clinic este poliuria, însoțită la început de hipostenurie, și terminând cu izostenurie, densitatea rămâne constantă.
stadiul decompensat: starea generală se alterează progresiv, apărând multe semne clinice și biologice – tulburările digestive se accentuează, vărsături, diaree, grețuri.
Semne cutanate – paliditatea (galben murdar), prurit
Semne nervoase – cefalee, amețeli, somnolență, crize convulsive
Dispnee – respirația miroase a uree
Explorări funcționale – examen de sânge – anemie
Tulburări hemoragice – urinele sunt palide. Spre sfârșit apare oliguria terminală. Explorarea funcțională a rinichiului – scăderea capacității de concentrație și diluție, urina fixându-se în izostenurie; apare retenția azotată (creste ureea, creatinina); tulburări hidroelectrolitice apar târziu când funcția excretoare este prăbușită. Acidoza apare imediat după ce se modifică tabloul hidroelectrolitic.
Semnele uremiei
stare generală – profund alterată, oboseală fizică și psihică, tegumente palide, prurit, hipotermie, senzație de frig.
sindromul respirator – miros amoniacal al aerului expirat și respirație de tip Kusmaul sau Cheyne – Stokes.
sindromul digestiv – anorexie, greață, vărsături, hematemeză, melenă
sindromul neurologic – cefalee continuă și chinuitoare, contracții musculare, somnolență, confuzie, delir, comă
sindromul biologic – retenție azotată, acidoză, tulburări electrolitice
Pronostic – în stadiul dcompensat este sumbru
tratament profilactic – evitarea infecțiilor și tratarea lor în stadiul incipient
dieta – normocalorică, moderat hipoproteică, normolipidică, hiperglucidică în faza compensată. În faza decompensată proteinele vor fi reduse la 20 – 30 g/zi, administrând glucide în exces și puține grăsimi. Sarea se reduce la 5 – 6 g/zi. Apă în stadiul compensat 1500 – 2000 ml/zi, iar în stadiul decompensat 600 – 700 ml/zi, adăugându-se cantitatea de apă pierdută prin vărsături, diaree și urină.
Tratament medicamentos – se combate acidoza, hipocalemia se colectează prin fructe, legume, sucuri. Anemia – transfuzii mici, sughițul se combate cu clordelazin. O atenție deosebită trebuie acordată toaletei bolnavului – igiena gurii, prevenirea și tratarea escarelor.
CAPITOLUL IV
PREGĂTIREA PACIENȚILOR PENTRU INVESTIGAȚII CLINICE ȘI PARACLINICE
Examenul clinic
Anamneza. Este prima etapă în examinarea unui pacient cu afecțiuni renale și este esențială diagnosticarea. Când amneza este greșită sau incompletă poate determina un diagnostic definitiv fals.
1.motivele consultației au ca și cauze:
a. tulburări funcționale – dureri lombare sau în francuri;
b. simptome obiective constatate de pacienți cum ar fi: urină roșie, oligurie, poliurie, edeme;
c. tulburări ale stării generale – astenie, scăderea în greutate, dureri abdominale, anorexie, diaree, vărsături;
d. descoperirea cu ocazia unui examen de rutină a: hipertensiune, hematurie;
2. motivele clar stabilite ale consultației pot fi:
– precizarea circumstanțelor de apariție a simptomelor și evoluția bolii;
– anamneza detaliată asupra stării patologice a anilor anteriori, mai ales a primilor ani de viață;
– se consultă datele biologice, radiologice și morfologice pentru a pune în evidență boala și pentru ca unele dintre ele să nu se repete.
Examen fizic
Este deseori negativ. Examenul fizic cuprinde:
modificări cutaneo – mucoasă – paloare, piele aspră, erupții
cutanate.
modificări musculo – scheletare – osteoporoză, osteonalacie;
modificări articulare – procese inflamatorii articulare
modificări respiratorii – respirația Kussman
modificări abdominale și hepatice – cu prezența sau cu lipsa splenomegaliei.
Examenul aparatului urinar superior
Inspecția. Pacientul stă așezat cu spatele la examinator care va căuta la
nivelul regiunii lombare: edem, asimetria mișcărilor respiratorii.
Palparea. Lojele lombare vor fi palpate succesiv cu grijă în inspirație
profundă începând median apoi continuând lateral. Palparea permite căutarea unor eventuale puncte dureroase, mai ales în lojele lombare și traiectul ureteral.
Auscultația. Se caută unele sufluri vasculare, abdominale la nivelul ariilor renale.
Semne urinare
Diureza – în decurs de 24 de ore, diureza variază în funcție de obiceiurile alimentare, condițiile climatice și greutatea corporală. Diureza variază în mod normal între 1500 – 1800 ml/zi.
Poliuria – are o importanță aparte mai ales când se ajunge la 3 – 5 litri de urină pe zi, rar se întâlnește în cantități mai mari de 5 litri.
Oliguria – este compatibilă cu o funcție renală anormală. Poate varia între 300 – 500 ml/24 oră.
Anuria – anuria totală este rar întâlnită în practică. De obicei diureza nu depășește 100 ml.
Hematuria – arată prezența sângelui în urină. Hematuria poate fi de natură renală, vezicală sau generală.
Piuria – arată prezența puroiului în urină, urina are un aspect tulbure.
Explorări radiologice
Radiografia renală simplă
Este o explorare radiologicală fără substanța de contrast cu caracter
orientativ, care pune în evidență conturul și poziția rinichilor și vizualizează prezența de calculi renali, uretrali sau vezicali radiografiei.
Pregătirea materialelor necesare:
ulei de ricin
cărbune animal
Pregătirea psihică a pacientului
I se va aplica importanța tehnicii și importanța urmărilor regimului alimentar și medicamentos necesar investigației. Pregătirea alimentară se începe cu 2 – 3 zile înainte de examinare prin introducerea unui regim alimentar sărac în celuloză și reziduri, fără legume, zarzavaturi, paste făinoase și fără apă gazoasă. În ziua precedentă examinării regimul va fi hidric, compus din supe strecurate, limonade, ceai, apă. Seara pacientul va bea o cană de ceai și va mânca pâine prăjită.
În dimineața examinării nu va mânca și nu va consuma lichide.
Pregătirea medicamentoasă a pacientului.
Cu două zile înaintea examinării se administrează cărbune animal și triferment, cate 2 tuburi de 3 ori pe zi. În seara precedentă se administrează 2 lingurițe de ulei de ricin. În dimineața zilei examinării se efectuează o clismă evacuatoare și înainte de efectuarea radiografiei, pacientul își golește vezica. În serviciu de radiografie este ajutat să se dezbrace și așezat în decubit dorsal pe masa radiologicală. După efectuarea radiografiei este ajutat să se îmbrace, este condus la salon și instalat comod în pat. Investigația se notează (ziua ora) în foaia de observație.
În caz de urgență radiografia se poate face și fărăpregătire, dar rezultatul nu mai este cert.
Pierografia
Reprezintă radiografia aparatului renal utilizând substanța de contrast administrată prin cateterism uretral, prin controlul citoscopic.
Materiale necesare:
cele pentru radiografia renală simplă
substanța de contrast (Odiston 30%, iodură de sodiu 10%)
antihistominice
medicamente pentru urgențe
Se va face testarea sensibilității la substanța iodată
Dacă pacientul prezintă o reacție alergică se întrerupe administrarea
substanței și se administrează antihistominice. Dacă toleranța este bună pacientul este condus în sala de citoscopie, este ajutat să se dezbraceși se așază pe masa de examinare.
Administrarea substanței de contrast se va face de către medic prin citoscop. Bolnavul este transportat pe targă pe masa de radiografie. După terminarea radiografiei se încearcă aspirarea substanței de contrast prin sondă cu ajutorul unei seringi. Pacientul va fi ajutat să se îmbrace și va fi condus în salon. Se va nota examinarea în foaia de observație
Urografia
Este o metodă de examinare morfo – funcțională a rinichiului și căilor
urinare, administrând substanța de contrast I.V.
Materiale necesare:
aceleași ca la radiografia simplă
Odiston 75%
Trusă antișoc
Seringă și ace
Materiale necesare pentru clismă
Pregătirea pacientului – se face psihic, alimentar și medicamentos. Se
va reduce cantitatea de lichide din alimentație, iar în ziua examinării nu mănâncă și nu bea nimic. Înaintea examinării se va face o clismă evacuatoare, de asemenea și testarea sensibilității la substanța de contrast.
I se va explica pacientului că este posibil să apară unele simptome ca: grețuri, amețeli, dureri abdominale care dispar fără consecințe. În cazul apariției reacției hiperergice va fi anunțat medical și se va întrerupe administrarea substanței. Dacă toleranța la Odiston este bună, aceasta se va administra i.v., urmărindu-se permanent starea generală a pacientului.
Injectarea substanței se face lent, amestecându-se substanța cu sângele pacientului. După examinarea pacientul este îmbrăcat și condus la salon. Se va nota în foaia de observație
Urologia este contraindicată în insuficiența renală și hepatică, în boala Basedow, în stări alergice, în anemii hemolitice și în tuberculoza pulmonară evolutivă.
Cistografia este metoda de explorare a vezicii urinare prin 2 căi:
radiografia simplă vezicală după evacuarea vezicii urinare
radiografia după umplerea vezicii
Radiografia simplă a vezicii urinare pune în evidență calculii
intravezicali și nu necesită o pregătire în prealabil a bolnavului.
Cristografia cu substanța de contrast impune o pregătire a pacientului în prealabil
Materiale necesare:
materiale pentru clismă
sonda Nelaton sterilă
soluție sterilă de acid boric
seringa Guyon sterilă
tăvița renală
Pregătirea pacientului se face psihic prin explicarea tehnicii și fizic
prin efectuarea unei clisme evacuatoare cu apă călduță. După care pacientul este condus în serviciul de radiologie. Este ajutat să se dezbrace și așezat în decubit dorsal pe masa de examinare.
Participarea la tehnică – asistenta își spală mâinile și îmbracă mânuși sterile. Introduce sonda Nelaton și efectuează o spălătură vezicală cu soluție sterilă. Într-o seringă se aspiră 100 – 200ml substanță de contrast care va fi introdusa în vezică prin sondă. Se pensează capătul liber al sondei cu pensă hemostatică, se execută radiografia. Pacientul este rugat să nu urineze decât la sfârșitul examinării.
Se îmbracă pacientul, se conduce la salon, se notează tehnica în foaia de observație
ARTERIOGRAFIA RENALĂ
Este o metodă de explorare a aparatului urinar prin administrarea substanțelor de contrast pe cale arterială. După administrarea substanțelor de contrast prima radiografie se execută la 2 – 3 secunde, a doua la 6 secunde și a treia la 8 secunde.
EXAMINAREA RADIOLOGICĂ A RINICHILOR PRIN RETROPNEUMOPERITONEU
Constă în introducerea de aer sau oxigen în spațiul retroperitoneal pentru a evidenția conturul rinichilor.
Tehnică – se anunță și se informează pacientul asupra efectuării tehnicii. În dimineața zilei de examinare nu va mânca. În ziua premergătoare se efectuează o clismă evacuatoare. Pacientul este condus în serviciul de radiologie, aici este ajutat să se dezbrace și este așezat pe masa de examinare. Asistenta servește medicul cu instrumentar pentru efectuarea pneumotoraxului. Medicul va introduce – 1000 – 2000 ml aer. Se efectuează radiografia. După examinare se aplică un pansament steril. Pacientul va fi ajutat să se îmbrace și va fi condus la pat. Se notează tehnica în foaia de observație.
EXPLORĂRI ENDOSCOPICE
Cistoscopia
Metodă de examinare endoscopică a vezicii cu ajutorul cistoscopului.
Scop – pentru a pune în evidență procesele patologice la nivelul vezicii.
Pregătirea materialelor – câmpuri sterile, mănuși sterile, seringi, pense, cistoscop, sonde: uretrale și uretro – vezicale, eprubete pentru recoltarea urinei, tăviță renală.
Pregătirea fizică și psihică a pacientului – se anunță pacientul și se informează asupra necesității tehnicii. Pacientul nu va mânca nimic în dimineața examinării. Își va golii vezica și va fi condus în sala de examinare. Va fi ajutat să se dezbrace, așezat pe masa de examinare în poziție ginecologică. Se efectuează toaleta organelor genitale externe. În regiunea efectuării examinării se aplică un câmp steril.
Participarea la tehnică – se efectuează anestezia locală – se introduce anestezic prin uretră. Se verifică dacă aparatul funcționează, se lubrifiază tubul cistoscopului. După introducerea tubului cistoscopului se spală vezica până când lichidul de spălătură este limpede. Se efectuează examinarea de către medic. După efectuarea tehnicii, pacientul este transportat în decubit dorsal, la salon. Uneori se pot administra calmante pentru a combate durerea. Se notează tehnica în foaia de observație.
EXPLORĂRI ALE URINEI
Determinarea densității
Materiale necesare – cilindrul gradat 200ml, urodensimetru.
Tehnică
se toarnă urină în cilindrul gradat
se introduce urodensimetrul și se lasă să plutească în urină
se citește valoarea densității pe scara gradată a urodensimetrului
densitatea normală a urinei 1015 – 1025, poate fi influențată uneori de regimul alimentar, starea organismului, temperatura mediului înconjurător.
Reacția urinei
Se determină cu hârtie de turnesol numai din urină proaspătă. Normal urina are reacție acidă.
Determinarea calitativă a albuminei
Materiale necesare – eprubete, stativ, soluție de acid sulfo – salicilic
Tehnică – se toarnă în fiecare eprubetă 5 ml de urină proaspătă. În una dintre eprubete se toarnă 10 – 15 picături de acid sulfo – salicilic. Se agită eprubeta, dacă urina rămâne limpede, analiză negativă. Dacă urina este opalescentă, analiză pozitivă, adică urina conține albumine.
DETERMINAREA PUROIULUI
se face cu hidroxid de sodiu sau hidroxid de potasiu
se toarnă 5 ml de urină în eprubetă
se adaugă 3 – 4 picături de hidroxid și se agită
dacă există puroi, bulele de aer care iau naștere în urină se ridică mai târziu la suprafață
DETERMINAREA CANTITATIVĂ A GLUCOZEI (GLICOZURIE)
Materiale necesare: eprubete, lampă de spirt, substanțe reactive, stativ pentru eprubete.
Tehnică: se toarnă în eprubetă 5 ml urină, se adaugă 2 ml reactiv. Se încălzește eprubeta până la fierbere. Dacă urina conține glucoză, lichidul se colorează în negru.
DETERMINARE BILIRUBINEI
Se face prin proba Rosin, se folosește ca soluție reactivă alcool iodat.
Tehnică: se toarnă 5 – 6 ml urină în eprubetă. Se adaugă 1 – 2 ml alcool iodat. Dacă apare un inel verde la separarea dintre cele două lichide examenul este pozitiv, adică este prezentă bilirubina în urină.
STUDIUL CANTITATIV AL ELEMENTELOR FIGURATE ȘI AL CILINDRILOR DIN URINĂ
TESTUL ADDIS – HAMBURGHER
Scop – explorator pentru a obține informația asupra stării de funcționare a rinichilor.
Pregătirea materialelor – urinar, ploscă, mușama, aleză, eprubete, materiale pentru efectuarea toaletei organelor genitale externe.
Pregătirea pacientului: psihic se anunță și se informează asupra necesității tehnicii. Va fi învățat sa nu urineze în timpul defecației – fizic se protejează patul cu mușama și aleză, se așează bazinetul sub pacient. Se face toaleta organelor genitale externe.
Tehnică – se anunță pacientul cu o zi înainte, se recomandă un regim fără lichide 24 ore. Dimineața bolnavul urinează, urina se aruncă. Se notează ora exactă a urinării. Bolnavul va rămâne culcat 100 minute fără să bea nimic. După 100 minute se face toaleta organelor genitale externe și se recoltează întreaga cantitate de urină. În mod normal urina este de aproximativ 50 ml.
EXAMEN BACTERIOLOGIC AL URINEI
UROCULTURA
Urocultura stabilește prezența bacteriilor în urină. Se efectuează din urina de dimineață, înainte de administrarea unui tratament cu antibiotice. Prima cantitate de urină emisă circa 50 ml se elimină la toaletă. Din jetul urinar se recoltează 5 ml urină într-o eprubetă sterilă. Gura eprubetei este flambată înainte și după recoltare. Produsul este sămânțat pe medii de cultură. Este citit rezultatul.
EXPLORAREA SECREȚIEI TUBULARE
NEFROGRAMA
Urmărește capacitatea fiecărui rinichi de a capta, secreta și excreta o substanță radioizotopică. Se utilizează de obicei hipuran. Proba se efectuează numai în laboratoare de medicină nucleară. Proba pune în evidență secreția la nivelul tubului proximal și excreția de la nivelul tubului distal.
Nefrograma pune în evidență tulburările existente la nivelul rinichilor, nu dă informații asupra cauzei acestor tulburări. Proba se execută dimineața fără o pregătire prealabilă. Contraindicată la gravide și la mamele care alăptează.
SCINTIGRAFIA RENALĂ
Bolnavului i se injectează o cantitate de substanță radioactivă. Cu ajutorul scintigrafului se pune în evidență repartizarea substanței de contrast în parenchimul renal.
Interpretare – în mod normal colorantul apare în vezica urinară la 5 – 7 minute de la administrare.
EXPLORAREA CAPACITĂȚII DE DILUAȚIE ȘI CONCENTRAȚIE VOLHARD
PROBA DE CONCENTRAȚIE
Pregătirea bolnavului – la ora 12 primește o alimentație solidă, fără lichide.
Recoltarea urinei se face din 2 în 2 ore începând cu ora 14. Se recoltează 4 eșantioane de urină până la ora 20; de la ora 20 până la 8 dimineața, urina se colectează doar într-o singură probă.
Interpretare – la toate eșantioanele se notează volumul și densitatea. Se consideră patologic atunci când urina se strânge în cantitate mai mare noaptea. Tot patologic se consideră și când capacitatea de concentrație este redusă și dispărută.
Contraindicații – pacientul cu edeme și pacientul cu insuficiență cardiacă.
PROBA DE DILUȚIE
Cu două zile înainte bolnavul are un regim alimentar bogat în lichide iar înainte de examen va sta în repaus la pat. La 7,30 își evacuează vezica urinară. Această urină se aruncă.
Bolnavul va bea 1500 ml de lichide timp de 30 de minute. Între orele 8 – 12 se recoltează probe din 30 în 30 minute(8 probe). Se notează cantitatea și densitatea fiecărei probe.
Interpretare – în primele 4 ore se elimină întreaga cantitate de lichid ingerată. În primele 2 ore se elimină mai mult de jumătate din cantitatea ingerată.
PROBA ZIMNISKI
Este o probă simplă. Bolnavul este ținut la pat, se administrează regim hidric normal și un regim alimentar normal, se recoltează din 3 în 3 ore urina timp de 24 ore. Se notează volumul și densitatea fiecărei probe.
Interpretare – cu cât cifrele obținute sunt mai îndepărtate una de alta cu atât capacitatea de adaptare a rinichiului este mai bună.
PUNCȚIA VEZICII URINARE
Definiție – puncția vezicii urinare se realizează prin introducerea unui ac pe cale transabdominală în interiorul vezicii urinare. Este o intervenție de urgență. Se practică numai dacă vezica urinară este supradestinsă, existând pericolul ruperii ei
Scopul:
Explorator
rar – prelevarea urinei direct din vezica urinară pentru examenul de
laborator, fără pericolul contaminării sale. Injectarea de produse de contrast pentru examenul radiologic al vezicii urinare.
Terapeutic – evacuarea urinei în cazurile de retenție acută de urină,
când sondajul vezical nu poate fi executat.
Indicații – stricturi uretrale sau hipertrofie de prostată când încercările
de pătrundere cu sonda în vezica urinară rămân fără rezultat. Traumatisme uretrale sau ale vaginului când sondajul vezical este contraindicat.
Locul puncției – pe linia mediană abdominală la 2 cm deasupra
simfizei pubiene.
Pregătirea materialelor – de protecție a mesei pe care se execută puncția. Pentru dezinfecția locului puncției tip III.
Instrumente și materiale sterile – trocar subțire sau un ac pentru injecție intramusculară de 10 – 12 cm lungime, seringi de 2 – 20 ml, ace pentru anestezie, pense anatomice și hemostatice, tub subțire din polietilenă, câmp chirurgical, comprese, tampoane, mânuși din cauciuc. Medicamente: anestezice locale, xilină 1%, vase colectoare, cilindru gradat, tăviță renală, eprubete.
Pregătirea pacientului – psihic – se informează privind necesitatea puncției, se asigură securitatea și intimitatea sa prin așezarea paravanului în jurul patului – fizică – se așează în decubit dorsal, sub bazin se introduce o pernă tare, se dezbracă regiunea abdominală, se rade părul pubian, nu urinează cu câteva ore înaintea puncției exploratoare sau dacă este puțin plina se administrează lichide sau diuretice.
Execuția puncției – se face de către medic, ajutat de una două asistente medicale, medicul împreună cu cele 2 asistente își spală mâinile, le dezinfectează. Asistentele pregătesc materialul de protecție, așează pacientul în decubit dorsal, dezbracă partea inferioară a corpului pacientului. Medicul determină gradul de umplere a vezicii urinare. O asistentă pregătește locul puncției, dezinfecția de tip III. A doua asistentă menține pacientul și în supraveghează. Prima asistentă servește seringa încărcată cu anestezic. Medicul execută anestezia locală. Prima asistentă servește câmpul chirurgical, medicul așează câmpul chirurgical sub locul puncției, prima asistentă servește mânușile chirurgicale, servește acul de puncție adaptat la seringă, medicul execută puncția, aspiră urina. Prima asistentă recoltează urina în eprubete sterile.
Medicul adaptează tubul prelungitor pentru scurgerea urinei.
Asistenta I – urmărește scurgerea urinei
Medicul retrage acul de puncție
Asistenta I dezinfectează locul puncției și îl comprimă; aplică pansament; ajută pacientul să se îmbrace
Îngrijirea ulterioară a pacientului – pacientul rămâne la pat, se supraveghează semnele vitale; se observă locul puncției; pansamentul; pentru a sesiza scurgerea în continuare a urinei, prin traiectul neoformat.
Pregătirea produsului pentru examinare – eprubetele cu urina recoltată se etichetează și se trimit la laboratorul pentru urocultură; se determină volumul de urină evacuat; se măsoară densitatea acesteia.
Notarea puncției – în foaia de observație se notează cantitatea de urină evacuată, aspectul și densitatea ei.
Accidente – puncția negativă, în cazul în care peretele abdominal prezintă un strat gros de grăsime și acul nu pătrunde profund în vezica urinară; hemoragie vezicală; astuparea acului cu flacoane de fibrină sau țesuturi; infecții postpuncționale care apar tardiv; formarea de fistule urinare.
Nu se comprimă abdomenul în timpul evacuării urinei.
PUNCȚIA BIOPSICĂ (RENALĂ)
Definiție – puncția biopsică reprezintă introducerea unui ac de puncție într-un organ parenchimatos pentru recoltarea unui fragment de țesut.
Scop – explorator – examenul histopatologic al țesutului extras pentru stabilirea diagnosticului.
Indicații – îmbolnăviri ale rinichilor – se face pentru confirmarea diagnosticului clinic sau pentru precizarea stadiului îmbolnăvirilor.
Contraindicații – rinichi unic (anatomic, funcțional)
Locul puncției – pentru puncția renală – regiunea lombară, în dreptul discului intervertebral L1 – L2 la 8 cm de linia mediană. Se preferă puncția rinichiului drept față de cel stâng pentru a evita lezarea splinei sau a unor vase mari.
Pregătirea materialelor pentru puncție – de protecție a mesei de operație; pentru dezinfectarea pielii de tip III; instrumente și materiale sterile: 2 – 3 ace Vim – Silverman, seringi de 5 – 20 ml, ace pentru anestezie, câmpuri chirurgicale, mânuși, comprese, tampoane, trusă, perfuzie, pense, hemostatice.
Alte materiale – lame de microscop, hârtie de filtru, vas cu 50 ml de ser fiziologic, tăviță renală.
Medicamente: tonice – cardiace, hemostatice, sânge, izogrup, izoRh.
Pregătirea pacientului pentru puncție
psihică – se informează asupra necesității puncției, a poziției în care va sta; se asigură că durerea este înlăturată prin anestezie;se instruiește cum să se comporte în timpul puncției.
fizică – se controlează cu câteva zile înainte timpul de sângerare, timpul de coagulare, timpul de protrombină, numărul trombocitelor; se administrează cu 2 zile înaintea puncției medicație coagulantă, tonico – capilară (vitamina C și K) care se continuă și după puncție 1 – 2 zile, se asigură poziția pentru puncția renală – decubit ventral cu un săculeț de nisip așezat sub abdomen.
Executarea puncției
este făcută de către medic ajutat de 2 asistente
se desfășoară în sala de tratament
medicul, asistenta1 și asistenta 2 își spală mâinile, le dezinfectează
asistenta 2 așează pacientul în poziția corespunzătoare locului puncției
asistenta 1 pregătește locul puncției, dezinfecție de tipul III
medicul alege locul puncției
asistenta 2 menține poziția pacientului
asistenta 1 servește medicului seringa cu acul pentru anestezie
medicul face anestezia locală
asistenta 1 servește mânușile chirurgicale sterile; servește câmpul chirurgical
medicul protejează câmpul puncției cu câmpul steril
asistenta 2 menține poziția pacientului
asistenta 1 servește acul de puncție
medicul execută puncția
asistenta 2 supraveghează pacientul pentru a sta în inspirație profundă; supraveghează pulsul, respirația, culoarea tegumentului
asistenta 1 servește seringa pentru aspirație
medicul aspiră țesutul; îndepărtează acul prin aspirație
asistenta 1 și 2 badijonează locul puncției cu tinctură de iod; aplică pansament uscat fixat cu benzi de leucoplast
Îngrijirea ulterioară a pacientului – pacientul rămâne la pat 24 – 48 ore în
decubit dorsal pentru puncția renală; se supraveghează pulsul, tensiunea arterială, pansamentul timp de 24 de ore; la locul puncției se aplică o pungă cu gheață; se administrează calmante ale tusei dacă este cazul; se controlează urina 3 – 4 zile pentru a sesiza apariția hematuriei.
Pregătirea materialelor extrase pentru trimiterea la laborator – fragmentele de țesuturi se îndepărtează din ace prin insuflare de aer cu seringa și sunt pregătite de medic sub formă de amprente pe lamă de sticlă sau sub formă de frotiuri; se întocmește buletinul de trimitere la laboratorul de anatomie patologică.
Accidente – hemoragia care se combate prin administrarea medicației hemostatice; acele de puncție se sterilizează numai prin căldură uscată; mișcarea pacientului în timpul puncției poate duce la ruperea acelor și lezarea organelor puncționate.
SONADJUL VEZICAL
Definiție – prin sondaj vezical se înțelege introducerea unui instrument tubular (sondă sau cateter) prin uretră în vezica urinară, realizând astfel o comunicație instrumentală între interiorul vezicii și mediul extern.
Scop
explorator – recoltarea unei cantități de urină pentru examenul de laborator; depistarea unor modificări patologice ale uretrei și vezicii urinare.
terapeutic – evacuarea conținutului (când aceasta nu se face spontan); executarea unor procedee terapeutice prin sondă
SONDAJUL VEZICAL LA FEMEI
Pregătirea materialelor
de protecție – mușama, traversă, mânuși sterile de cauciuc
sterile – două sonde lungi de circa 15 cm cu vârful ușor îndoit, complet, rotunjit având 1- 2 orificii laterale aproape de vârf; 1 – 2 eprubete pentru urocultură, medii de cultură în funcție de germenii căutați; ser fiziologic; casoletă cu tampoane de vată; 2 pense hemostatice.
nesterile – materiale pentru toaleta organelor genitale; tăviță renală; bazinet; paravan(când se execută în salon); recipient de colectare.
medicamente – ulei de parafină steril; oxicianură de mercur 1/5000
Pregătirea pacientului
psihic – se anunță și se explică necesitatea tehnicii
fizic
se izolează patul cu paravan
se protejează cu mușama și aleză
se așează pacientul în decubit dorsal cu genunchii ridicați și coapsele îndepărtate
se îndepărtează perna și pătura
se acoperă pacientul lăsând liberă regiunea genitală
se așează bazinetul și se efectuează toaleta organelor genitale externe
se îndepărtează bazinetul și se așează tăvița renală între coapsele pacientului
Execuție:
sondajul se efectuează în condiții de perfectă asepsie atât a pacientului și a instrumentelor cât și a mâinilor celui care o execută
asistenta îmbracă mânuși sterile
evidențiază meatul urinar
dezinfectează în oxicianură de mercur orificiul uretral de sus în jos în direcția anusului.
scoate sonda cu o pensă și o prinde între degetele mediu și inelar al mâinii drepte
lubrifiază sonda cu ulei steril
orientată cu vârful în sus sonda se introduce 4 – 5 cm
paralel cu sonda, extremitatea acesteia va fi coborâtă printr-o mișcare în formă de arc pentru a-i ușura trecerea în vezică
primele picături se lasă să se scurgă în tăvița renală, apoi în recipientele pregătite în funcție de scop (urocultură, examene biochimice) sau într-un recipient (de colectare)
extragerea sondei se face după pensarea orificiului extern prin aceleași mișcări, în sens invers
Îngrijirea ulterioară a pacientului
se efectuează toaleta regiunii vulvare
se îmbracă și se așează comod în pat
se va supraveghea în continuare
Notarea în foaia de observație
se notează tehnica și numele persoanei care a efectuat-o
cantitatea de urină(volum, densitate)
aspectul macroscopic al urinei
SONDAJUL VEZICAL LA BĂRBAT
Pregătirea materialelor – la fel ca sondajul vezical la femei
Pregătirea pacientului
psihic – se anunță și se explică necesitatea tehnicii
fizic
se așează pacientul în decubit dorsal cu picioarele întinse și ușor depărtate.
se izolează patul cu paravan
se acoperă pacientul lăsând accesibilă regiunea genitală
se face toaleta organelor genitale
sub bazin se așează o pernă tare, mușama și aleză
se așează tăvița renală între coapse
Execuție
asistenta îmbracă mânuși de cauciuc
alege sonda și o lubrifiază
dezinfectează meatul urinar cu ser fiziologic și oxicianură de mercur
între degetele inelar și mic ale mâinii drepte prinde extremitatea liberă a sondei, și cu ajutorul unei pense sterile, ținută în aceeași mână apucă sonda în imediata vecinătate a vârfului
introduce vârful sondei în meat și împinge ușor cu pensa în timp ce cu mâna stângă întinde penisul cât mai bine, pentru ca să dispară cutele transversale ale mucoasei uretrale care ar putea împiedica pătrunderea sondei în vezică
dacă pe parcursul înaintării sondei apar obstacole anatomice sau funcționale, spasme, asistenta retrage sonda și pregătește alta de calibru mai mic
pătrunderea sondei în vezică se semnalează prin scurgerea urinei prin sondă
se fixează sonda până se evacuează urina
se recoltează urina în eprubete sau recipiente pregătite în funcție de examenele de laborator ce se vor efectua
restul urinei se captează în tăvița renală sau alt recipient
îndepărtarea sondei se face cu ajutorul pensei după ce extremitatea a fost închisă prin comprimare
ÎNGRIJIREA ULTERIOARĂ A PACIENTULUI
se efectuează toaleta și se îmbracă pacientul
se schimbă lenjeria care s-a pătat cu urină. Notare în foaia de observație.
cantitatea de urină recoltată (volum,densitate)
aspectul macroscopic al urinei
numele persoanei care a efectuat-o
eventualele accidente sau incidente
COMPLICAȚII
1. Imediate
– lezarea traumatică a mucoasei uretrale; se impune întreruperea imediată a tehnicii
– crearea unei căi false prin forțarea sondei; se previne prin efectuarea sondajului cu blândețe și răbdare fără să se forțeze sonda
– astuparea sondei în cursul evacuării vezicii(oprirea curentului de urină); se destupă prin insuflare cu aer sau injectarea a câțiva ml de soluție dezinfectantă
2. Tardive
– infecțioase, prin introducerea germenilor patogeni prin manevre și instrumente nesterile
– nu se vor exercita presiuni externe asupra hipogastrului pentru a accelera evacuarea urinei
conținutul trebuie să se evacueze singur, datorită elasticității și contracțiilor vezicii urinare.
EXAMENUL SÂNGELUI
Explorarea modului în care rinichiul își îndeplinește funcțiile sale. Se urmărește concentrația în sânge a produșilor de catabolism
STUDIUL FUNCȚIEI RENALE DE DEPUNERE A CATABOLIȚILOR PROTEICI
Pentru aceasta se determină:
uree sanguină – valoare normală 20 – 40 mg %
acid uric – valoare normală 3 – 5 mg %
creatinină – valoare normală 0,6 – 1,3 mg %
STUDIUL FUNCȚIEI RENALE DE MENȚINERE CONSTANTĂ A CONCENTRAȚIEI IONILOR
Această funcție renală se apreciază prin modificarea ionogramei serice – ioni de NA+, K+, Ca+, Cl-.
Avem:
Na+=135-150 mEq/l [300-335mg%]
K+=3,5-5mEq/l
Ca+=4,5-5,5mEq/l[9-11mg%]
Cl-=95-110mEq/l[350-390mg%]
STUDIUL FUNCȚIEI RENALE DE MENȚINERE A ECHILIBRULUI ACIDO – BAZIC
1. Determinarea PH sangvin
se recoltează sânge fără garou pe heparină în condiții de anaerobioză în seringi perfect etanșe, badijonate cu ulei de parafină.
Valoarea normală a PH-ului sanguin este 7,30 – 7,40
2 Determinarea rezervei alcaline
Se recoltează 10 ml sânge pe un mediu de 50mg oxalat de potasiu. Eprubeta va fi foarte bine închisă pentru a se evita degajarea dioxidului de carbon prezent în plasmă. Valoarea normală a rezervei alcaline este de 53 – 75 Vol/CO2/100ml sânge sau 27mEq/l. scăderea sub 50Vol arată o stare de acidoză. Creșterea peste 75 Vol % reprezintă alcaloză
PH-ul sanguin și rezerva alcalină se pot determina și la aparatul ASTRUP.
STUDIUL FUNCȚIEI RENALE DE MENȚINEREA IZOTONIEI PLASMEI
Se face prin determinarea punctului crioscopic al plasmei cu ajutorul unui termometru (criometru). În condiții normale plasma are punct crioscopic =0,56 – 0,58 C
CAPITOLUL V
ROLUL AUTONOM ȘI DELEGAT AL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA PACIENȚILOR CU COLICĂ RENALĂ
Colica renală este un sindrom dureros. Ea este însoțită de agitație și o durere cu iradiere uretro – vezico – genitală, determinată de un spasm al căilor urinare superioare
Factori favorizanți – sarcină, diabet zaharat, alimentație care determină formarea calculilor la nivelul parenchimului renal.
Manifestări de dependență(semne și simptome)
durere colicativă
febră
frison
anorexie
polakiurie
Problemele pacienților
alterarea perfuziei tisulare
disconfort
durere
disurie
Obiective
combaterea durerii
prevenirea complicațiilor
combaterea infecției datorată prezenței calculilor
Intervenții
asigurarea repaosului la pat
aplicarea de căldură pe regiunea dureroasă lombară
asigurarea unui aport crescut de lichide
administrarea unei alimentații echilibrate(nu se administrează alcool, grăsimi) și alimente care predispun la formarea de calculi
Se recoltează sânge și urină pentru examenul de laborator. Se educă pacientul, să aibă un regim de viață corespunzător(să nu facă abuz de alcool, tutun, grăsimi).
EVALUAREA MORFO – FUNCȚIONALĂ A APARATULUI RENAL
Investigații radiologice
radiografie simplă
pielografie
urografie
cistografie
arteriografie
Examinări endoscopice
cistoscopia
Explorarea funcțională a aparatului renal
Examenul urinei
Sumar – macroscopic
Microscopic – sediment(elemente figurate, cilindrii)
Biochimie
Testul Addis – Hamburgher
Examenul sângelui
Uree
Acid uric
Creatinină
Ionogramă(Na,K,Ca,Cl)
pH
Rezerva alcalină
Probe clearence
Explorarea secreției tubulare
Proba cu P.S.P.(roșu fenol)
Nefrograma
Scintigrafia renală
Probe cu indigo – carmin
Proba de concentrație și diluție
Proba Zimnitki
Puncția vezicală
Sondajul vezical
Puncția biopsică
CAPITOLUL VI
CULEGEREA DATELOR
CAZ I
Pacientul C.D. în vârstă de 30 ani, cu domiciliul în Râmnicu Vâlcea,
se internează pe data de 17.04.2005 în secția de Urologie a Spitalului Județean Vâlcea cu diagnosticul de colică renală.
Este student la Politehnică și locuiește cu părinții.
Din antecedentele heredo – colaterale am aflat că pacientul provine dintr-o familie în care niciun membru nu a suferit de colică renală. Din antecedentele personale aflăm că a suferit de viroză pulmonară care a fost tratată corespunzător.
Date de laborator în ziua internării:
Glicemie – 93mg%
Bilirubinemie – T = 1,5; D = 0,9
Creatinină – 1,5mg%
Uree – 42mg
TGP – 15U.I.
TGO – 41 U.I.
Colesterol – 290g%
VSH – 60mm/h
NL – 8000/mm3
Nr. trombocite – 202000/mm3
H.t. – 31%
Problema pacientului la internare
Durerea paroxistică apărută sub formă de crize, în urma unui efort
fizic. Mai prezintă vărsături, anxietate, febră, alterarea tegumentelor, alimentație neadecvată, polakiurie, deshidratare, agitație, inapetență.
Tratament:
repaos la pat
Papaverină – 4 – 6fiole/zi intramuscular.
Scobutil intravenos compus sau Scobutil 1 – 3 fiole/zi
Novocaină – 1%, 10 – 20ml
se folosesc și asociate sub formă de perfuzie litică
antibiotice: Norfloxacină 500mg la 12 ore
hidratare parenterală prin alternanță de ser fiziologic și glucoză
CAZUL al II-lea
CULEGEREA DATELOR
Pacientul C.C., de sex masculin, în vârstă de 52 ani, căsătorit cu doi copii. Fost angajat la s.c. Oltchim s.a., Rîmnicu Vîlcea, pensionar, în prezent fumător, nu consumă alcool.
De religie creștin – ortodox, de naționalitate română, locuiește într-o casă cu soția și cei doi copii. În cursul anamnezei pe care am efectuat-o la patul bolnavului, am aflat că pacientul, nu a mai avut probleme cu aparatul renal.
Pacientul se internează în secția de Urologie, a Spitalului Județean Vîlcea, cu diagnosticul de colică renală.
A avut câteva zile dureri surde, uneori doar ca o jenă în regiunea lombară, dar acestea s-au accentuat și au dus la internarea acestuia pe data de 19.05.2005.
Durerea a fost însoțită de hematurie, disurie, vărsături, grețuri, paloare, transpirație, tahicardie.
Date de laborator:
uree 63mg
creatinină 2mg%
acid uric 4,9mg%
bilirubinemie T=0,9mg%, D=0,5mg%
tymol 2
PH urinar 6
VSH 80mm/h
Hl 8000mm3
Problemele pacientului la internare
Durere persistentă ajungând la crize, pacientul ia poziția de „cocoș de pușcă”,
la care se adaugă vărsături, febră, anxietate, stare generală alterată, alimentație necorespunzătoare.
Toate acestea duc la deshidratare, agitație, dificultate în a dormi și urina;
Tensiune arterială 180/100mmHg, puls=89.
Tratament.
repaus la pat
novocaină 1%
papaverină 4 – 6 fiole/zi intramuscular
scobutil intravenos compus sau 1 – 3 fiole/zi în antibiotice
hidratarea parenterală prin alternanță de ser fiziologic și glucoză
CAZUL III
CULEGEREA DATELOR
Pacienta M.D., în vârstă de 60 ani, sex feminin, născută la datat de 25 iunie 1946. are domiciliul stabil în Rîmnicu Vîlcea. Se internează pe data de 21 mai 2007 în secția Urologie a Spitalului Județean Vîlcea. Este adusă de fiul ei și este internată cu diagnosticul de litiază renală. Motivele pentru care bolnava s-a prezentat la spital sunt: durere intolerabilă în ambele lojă renale, febră 40 C, frisoane, disurie, polakiurie, cefalee, grețuri, vărsături, inapetență, astenie, transpirație.
Informațiile primite despre antecedentele heredocolaterale arată că părinții
săi au decedat la o vârstă înaintată și nu au suferit boli ereditare contagioase sau neoplazice.
Pacienta mai are o soră care este sănătoasă. Bolnava declară că a avut două nașteri și șase avorturi. A suferit o intervenție chirurgicală și mici intervenții datorate unor leziuni de mică amploare. De la instalarea menopauzei, bolnava prezintă tensiune arterială oscilantă.
În antecedente a mai prezentat episoade frecvente de cistită pentru care s-a tratat ambulatoriu. Pacienta este căsătorită, are doi băieți, căsătoriți, soțul este pensionar și are o pensie de 250 ron pe lună, naționalitate română și de religie ortodoxă. Are grupa sangvină 0I, Rh pozitiv.
Boala debutează brusc cu: durere, febră, frisoane, stare generală alterată.
Bolnava prezintă respirații simetrice, expirație accelerată datorată febrei cu o frecvență de 26 respirații pe minut, nu prezintă tuse și expectorație.
Aparatul cardiovascular: tensiunea arterială 170-90mmHg, pulsul 115bătăi pe minut, amplu și ritmic (abdomenul suplu și nedureros, tranzit intestinal normal).
Bolnava se alimentează corespunzător calitativ și cantitativ în raport cu nevoile organismului, respectă orele de masă.
Bolnava urinează des, în cantități mici, cu dificultate și durere. Cantitatea de urină eliminată în 4 ore este de 1000ml. Prezintă dureri datorate migrării și calculi, cu localizare în regiunea lombară și cu radiere spre fața internă a coapsei. Semnul Giordano este pozitiv în ambele loje renale.
Pacienta prezintă hipertermie (40C), frisoane, transpirații abundente.
Tegumentele și mucoasele sunt ușor hiperemiate și prezintă plăgi, dar prezintă nervi pe gât și pe membrele superioare.
CAPITOLUL VII
CONCLUZII
Pentru a întocmi aceasta lucrare practica am luat în studiul teoretic practic 3 cazuri clinice cu diagnosticul de „ Colică renală „, cu simptomatologie și evoluție aproape asemănătoare.
Îngrijirile nursing acordate celor trei pacienți sunt structurate pe cele paisprezece nevoi fundamentale, stabilite în conceptul Virginei Handerson care permit abordarea celor cinci dimensiuni ( biologică, fizică, psihică, socială, culturală ) pentru fiecare nevoie afectată.
Cu toate că fiecare pacient este o ființa unică, cele trei cazuri au numeroase aspecte comune legate de nevoile afectate.
În toate cele trei cazuri prima nevoie afectată este „ nevoia de a evita pericolele”, celelalte fiind în ordine în funcție de simptomele si semnele prezente la fiecare bolnav.
Nevoile cele mai afectate s-au dovedit a fi:
Fiziologice – a elimina;
– a menține temperatura corpului în limite normale;
– a respira și a avea o bună circulație;
– a se alimenta si hidrata;
– a dormi și a se odihni;
– a se mișca si a menține o bună postură;
– a fi curat, îngrijit și a-și proteja tegumentele.
b) De securitate: a evita pericolele.
c) Psihologice: a comunica.
Problema care deriva din afectarea și intensitatea cu care se manifestă sunt legate de receptivitatea fiecărui bolnav față de boală, de starea generala a organismului. Toți cei trei pacienți se prezintă la spital pentru dureri în lojile renale, polakiurie, micturie.
Referitor la nevoia prioritară în cele trei cazuri „A evita pericolele”, problema a fost durerea colicotivă, insuportabilă, persistentă în lojile renale cu iradiere spre fața internă a coapsei.
Alte nevoi afectate:
Nevoia de a se mișca și a avea o bună postură – având ca problemă diminuarea mișcărilor impuse de boală.
Nevoia de a se alimenta și hidrata – având ca problemă dificultatea de a se hidrata și alimenta corespunzător.
Nevoia de a dormi și a se odihni – având ca problemă imposibilitatea de a dormi.
Nevoia de a fi curat – având ca problemă dificultatea de a-și acorda îngrijiri igienice.
Nevoia de a se îmbrăca și dezbrăca – având ca problemă dificultatea de a se îmbrăca și dezbrăca.
Probleme comune în cele trei cazuri:
durere
riscul apariției unor complicații
tulburări de emisie urinară
dificultatea de a se alimenta și hidrata corespunzător
dificultate în respirație
creșterea temperaturii peste limitele normale
dificultatea de a-și acorda îngrijiri igienice.
Surse de dificultate comune:
durere
oboseală
neliniște
proces infecțios
slăbiciune
febră
neacceptarea rolului de bolnav
situație de criza.
Obiective comune pentru îndepărtarea problemelor:
combaterea durerii
prevenirea complicațiilor
normalizarea micțiunilor
echilibrarea hidroelectrolitică
scăderea febrei
ușurarea respirației.
Examinări și intervenții efectuate celor trei pacienți
VSH, hemoglobină, uree sangvină, creatinină, acid uric, glicemie, bilirubină.
Examenul bacteriologic al urinei precizează natura, sensibilitatea germenului.
Proba Addis – Hamburger – prezintă leucociturie
Examinările radiologice: radiografia renală simplă, ecografia renală, modificări de formă și volum renal.
Măsuri și notări în foaia de observație a: tensiunii arteriale; pulsul; respirația; temperatura.
Cei trei bolnavi au beneficiat de tratament etiologic, antiinfecțios, antibiotice și chimioterapice.
Pentru a preveni infecția și cronicizarea bolii, bolnavii au primit la externare următoarele recomandări:
igiena perineală strictă;
consumul abundent de lichide, 2-3l/zi;
golirea completă a vezicii la fiecare micțiune;
regim alimentar de curățare a rinichiului, fără condimente, alcool, cafea, care au efect iritant asupra cailor renale;
Evitarea expunerii la frig și umiditate, evitarea băilor reci și a efortului;
Combaterea constipației cronice;
Respectarea continuării tratamentului indicat de medic si prezentarea la control medical periodic.
BIBLIOGRAFIE
1 Borundel,C Manual de medicina interna pentru cadre medii
Ed.ALL,Bucuresti,2000
2 Bocarnea ,C. Boli infectioase si epidermiologie
Ed.InfoTeam, Bucuresti, 1999
3 Chiru,F.Chiru,G.,Morariu,L. Ingrijirea omului bolnav si a omului sanatos
Ed.Cison,Bucuresti 2001
4 Chiru,f.,Simion,S., Marcean,C., Urgente medicale,Manual –Sinteza pentru asistentele
medicale .Ed.RCR Print,Bucuresti,1996
5 Crisan,F.,Nanu,D., Ginecologie
Societatea Stiintifica si Tehnica,Bucuresti,1996
6 Daschievici,S., Mihailescu,M. Chirurgie pentru cadre medii
Ed .Medicala,Bucuresti,1999
7 Marcean,C., Mihailescu,V. Puericultura si pediatrie.Indreptarpentru asistentele
medicale
Colectia Fundeni,Ed RCR Print ,Bucuresti,2004
8 Titirca,L. Urgente medico-chirurgicale.Sinteze
Ed.Medicala,Bucuresti,1994
9 Titirca,L Manual de ingrijiri speciale acordate pacientilor
Ed Viata Medicala Romaneasca ,Bucuresti,2000
10 Mozes,C Tehnica ingrijirii bolnavului 1997
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Particularitati DE Ingrijire A Bolnavului CU Litiaza Renala (ID: 155333)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.