Ingrijiri Specifice Asistentului Medical Acordate Pacientilor cu Poliartrila Reumatoida

ÎNGRIJIRI

SPECIFICE ASISTENTULUI MEDICAL

ACORDATE PACIENȚILOR CU POLIARTRILTĂ REUMATOIDĂ

MEMORIU EXPLICATIV

Este o boală cu care se confruntă tot mai mult lumea medicală ,incidența ei crescând în ultimi ani foarte mult.

Poliartrita Reumatoidă (poliartrita cronică evolutivă) este o inflamație poliarticularăcronică care evoluează îndelung cu puseuri acute, localizate cu predilacție la articulațiile mici ale extremităților simetrice și cu modificări morfologice de osteoporoză și teste biologice pentru factorii reumatoizi

Este cea mai invalidantă dintre formele de reumatism.

Semne :

Astenie fizică

Parestezi

Scădere ponderală

Fatigabilitate

Din cauza educației sanitare precare în țara noastră multe persoane care sunt predispuse la apariția bolilor reumatismale nu se adresează în prima fază a bolii medicului , ajungând în ultima fază când aproape nu se mai poate face nimic devenind dependenți total de alte persoane.

Asistentului medical îi revine rolul de a informa pacienții care suferă de această afecțiune în ce constă profilaxia bolii și tratamentului pe care va trebui să- l urmeze timp îndelungat

În stadiul I,II, asistentul medical trebuie să ajute pacienții încurajându-i, să le acorde încrederea necesară pentru a depăși această stare de incapacitate fizică.

Îl poate pune în lagătură cu persoane care urmând tratamentul ți indicațiile medicale au auvt o evoluție favorabilă , putându-se descuraca fără ajutor.

Când afecțiunea a determinat apariția inflamațiilor, sechelelor invalidante, asistentul medical trebuie să recomande noi activități pentru reintegrarea lor socială

”VIAȚA , ACEST DAR PREȚIOS , DUMNEZEIESC,

ESTE ADESEORI , CU ADEVĂRAT ,

NUMAI ÎN MÂINILE ASISTENTULUI MEDICAL”

FLORENCE NIGHTINGALE

( 1820-1910 )

PLANUL PROIECTULUI

MEMORIU EXPLICATIV

CAPITOLUL I – INGRIJIRI SPECIFICE ASISTENTULUI MEDICAL

ACORDATE PACIENTILOR CU POLIARTRITĂ REUMATOIDĂ

I 1. NOTIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE

I.2. DEFINIȚIE. ETIOLOGIE. CLASIFICARE.

I.3. EVALUAREA UNOR SEMNE, SIMPTOME, PROBLEME ALE PACIENȚILOR CU POLIARTRITĂ REUMATOIDĂ

I.4.PARTICIPAREA ASISTENTULUI MEDICAL LA ACTE DE INVESTIGATIE

I.5. PARTICIPAREA ASISTENTULUI MEDICAL LA INTERVENȚII AUTONOME SI DELEGATE

I.6. EVALUAREA ( EVOLUȚIE, COMPLICAȚII, PROGNOSTIC )

I.7. EDUCAȚIE PENTRU SĂNATATE

I.8. MASURI DE SECURITATE A MUNCII IN DOMENIUL SANITAR

CAPITOLUL II

PLAN DE INGRIJIRE A PACIENȚILOR CU POLIARTRITĂ REUMATOIDĂ

II.1 CULEGEREA DATELOR

II.2 ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

II.3 PLANIFICAREA INGRIJIRILOR

II.4 APLICAREA ÎNGRIJIRILOR

II.5 EXTERNAREA PACIENTULUI

CAPITOLUL III

EVALUAREA FINALĂ

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL III

EVALUARE FINALĂ

CAPITOLUL III

ANEXE

CAPITOLUL II

PLAN DE INGRIJIRE A PACIENȚILOR CU POLIARTRITĂ REUMATOIDĂ

POLIARTRITA REUMATO IDĂ DEFORMAREA ARTICULAȚIILOR

1. NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE A MEMBRELOR SUPERIOARE ȘI INFERIOARE

SCHELETUL MEMBRELOR SUPERIOARE

Oasele care alcătuiesc scheletul membrelor superioare se împart în oasele centurii scapulare și oasele extremității libere a membrului superior.

Centura scapulară este alcătuită din clavicula și omoplat.

Scheletul extremității libere a membrului superior se subîmparte, la rândul lui în scheletul brațului, reprezentat de humerus, scheletul antebrațului alcătuit din radius și ulna (cubitus) și scheletul mâinii, format din oasele carpiene, metacarpiene și falange.

OASELE CENTURII SCAPULARE

Centura scapulară se compune din două oase:

clavicula

scapula (omoplat)

Clavicula – este un os lung, pereche, așezat în partea anterioară și superioară a cutiei toracice, între stern și omoplat. Ea are forma literei „ S ” și este formată dintr-un corp și două extremități:

extremitatea sternală – se articulează cu sternul;

extremitatea acromială – se articulează cu acromionul omoplatului;

Scapula ( omoplatul) – este un os lat, pereche, așezat în partea posterioară a cutiei toracice. El are o formă triunghiulară, cu baza în sus.

Scapula prezintă:

două fețe – anterioară

– posterioară

trei margini – vertebrală

axilară

superioară

trei unghiuri – superior

inferior

lateral

Pe fața posterioară a scapulei se află o proeminență osoasă, numită spina scapulei, care împarte fața posterioară în două fose: fosa supraspinoasă, situată deasupra spinei scapulei și fosa infraspinoasă, situată dedesuptul spinei scapului.

Spina scapulei se prelungește lateral cu o formațiune osoasă numită acromion, care are o față articulară pentru claviculă, cu care formează articulația acromioclaviculară. La nivelul unghiului lateral al scapulei se găsește o scobitură denumită cavitatea glenoidă, în care intră capul osului humerus, formând articulația scapulohumerală. Deasupra cavității glenoide se află o proeminență numită apofiza coracoidă, iar pe marginea superioară a scapulei se vede scobitura numită incizura coracoidă.

Oasele extremității libere a membrului superior sunt:

humerusul – formează scheletul brațului

ulna si radiusul – alcătuiesc scheletul antebrațului

oasele carpiene, metacarpiene și falange – alcătuiesc scheletul mâinii

Acestea din urmă se împart în trei segmente:

segment proximal – format din oase carpiene

segment mijlociu – format din oase metacarpiene

segment distal – format din falage

1. SCHELETUL BRAȚULUI

Humerusul – este un os lung, pereche, care formează scheletul brațului.

El este alcătuit din: – corp sau diafiză

– două extremități sau epifize superioară și inferioară;.

Corpul, de forma unei prisme triunghiulare cu marginile mult rotunjite, prezintă în partea mijlocie, proeminența osoasă, numită tuberozitate deltoidiană și șanțul nervului radial.

Extremitatea superioară prezintă:

corpul humeral

tuberculul mare

tuberculul mic

șanțul intertubercular

Corpul humeral – este o formațiune osoasă a cărei suprafață articulară are mărimea unei treimi dintr-o sferă. El intră în cavitatea glenoidă a scapulei, cu care formează articulația scapulo humerală. Corpul humeral este circumscris de un șanț, numit colul anatomic.

Tuberculul mare și tuberculul mic sunt proeminețe osoase care delimitează sanțul intertubercular.

Extremitatea inferioară a humerusului este turtită anteroposterior și prezintă:

condilul humeral

trohleea

epicondilii medial și lateral

fosa coronoidă și oleocraniană.

Condilul humeral – este o față anterioară sferică prin care humerusul se articulează cu capul radiusului.

Trohleea – este tot o față articulară de forma unui scripete sau mosor prin care humerusul se articulează cu ulna.

Epicondilii sunt proeminențe osoase așezate pe părțile laterale ale epifizei inferioare și servesc pentru inserația unor mușchi.

Foseta coronoidă este o gropiță așezată pe fața anterioară, deasupra trohleei, în care pătrunde apofiza coroidă a ulnei.

Foseta oleocraniană este o scobitură așezată pe fața posterioară, în care pătrunde apofiza oleocraniană a ulnei.

2. SCHELETUL ANTEBRAȚULUI

Ulna (cubitus) – este un os lung, preche, care împreună cu radiusul formează scheletul antebrațului. Ea se compune dintr-un corp și două extremități superioară și inferioară. Corpul de forma unei prisme triunghiulare, prezintă trei fețe și trei margini. Marginea dinspre radius (laterală) este ascuțită și poartă numele de creastă interosoasă a ulnei.

Extremitatea superioara prezintă:

incizura trohleară

olecranul

apofiza coronoidă

tuberozitatea ulnară

incizura radială.

Incizura trohleară – este o scobitură de formă semilunară ( de unde și denumirea de incizură semilunară) așezată pe fața anterioară a extremității superioare a ulnei. Această incizură reprezintă suprafața articulară în care intră trohleea humerusului, formând o parte din articulația cotului.

Olecranul – este o proeminență osoasă care delimitează posterior incizura trohleară. În mișcarea de extensie a antebrațului pe braț, ciocul olecranului, intră în fosa olecronică a epifizei inferioare a humerusului.

Apofiza coroidă – este tot o proeminență osoasă, care mărginește anterior incizura trohleană. În timpul mișcării de flexiune a antebrațului pe braț, vârful apofizei coronoide pătrunde în fosa coronoidă a epifizei inferioare a humerusului.

Tuberozitatea ulnară – este o proeminență osoasă care se găsește sub apofiza coronoidă; pe ea se inseră mușchii.

Incizura radială – are forma unei scobituri situate pe fața laterală a apofizei coroide. Această incizură este o suprafață articulară prin intermediul căreia extremitatea superioară a ulnei se articulează cu circumferința capului radial.

Extremitatea inferioară a ulnei – este alcătuită dintr-o parte sferică, numită capul ulnei și dintr-o proeminență ascuțită, numită apofiza stiloidă a ulnei.

Capul ulnei prezintă o față articulară carpiană care se articulează cu osul piramidal prin intermediul unui cartilaj.

Radiusul – este un os lung, pereche, care împreună cu ulna formează scheletul antebrațului. El este așezat lateral, iar ulna medial. Articulațiile radiusului cu cele ale ulnei permit răsucirea acestui os peste ulnă, respectiv realizarea celor două mișcări fundamentale ale antebrațului: pronația și supinația.

Radiusul este alcătuit dintr-un corp și două extremități.

Corpul, de formă rotundă în partea superioară și de prismă triunghiulară în cea inferioară, prezintă:

creasta interosoasă

tuberozitatea radială

Creasta interosoasă – a radiusului este reprezentată de muchia medială a acestui os și orientată către creastă interosoasă a ulnei, de care se prinde printr-o membrană de țesut conjuctiv.

Tuberozitatea radială este o proeminență osoasă așezată la partea superioară a corpului pe care se așează mușchii.

Extremitatea superioară a radiusului are forma cilindrică și poartă denumirea de cap radial. Aceasta prezintă o suprafață articulară scobită, așezată pe fața superioară, numită foseta capului radial, în care intră condilul humerusului cu care se articulează, o circumferință, care prezintă pe partea medială o față articulară pentru ulna numită circumferința articulară; aceasta intră în incizura radială a ulnei, cu care se articulează.

Extremitatea inferioară a radiusului prezintă o proeminență osoasă care pleacă de pe fața laterală și se prelungește în jos, numită apofiza stiloidă a radiusului și o scobitură așezată pe partea mediană, numită incizura ulnară.

În această incizură, care este o suprafață articulară, intră capul ulnei cu care se articulează.

Epifiza inferioară a radiusului mai prezintă o față articulară pentru oasele carpiene, denumită fața articulară carpiană. Articulația dintre epifiza inferioară a radiusului și primul rând de oase ale corpului se numește articulația radiocarpiană.

3. SCHELETUL MÂINII

Oasele carpiene – sunt în număr de opt, formează corpul sau segmentul proximal al scheletului mâinii. Ele sunt așezate pe două rânduri, unul superior și altul inferior.

Oasele carpiene se articulează, pe o parte, între ele, iar pe de alta, cu oasele antebrațului și cu cele metacarpiene.

Rândul superior este alcătuit, dinafară înăuntru, din următoarele patru oase: scafoid, semilunar, piramidal și pisiform. Acestea se articulează cu epifizele inferioare ale oaselor radius și ulna.

Rândul inferior este alcătuit, dinafară înăuntru, din următoarele patru oase: trapezul, trapezoidul, osul mare și osul cu cîrlig. Acestea se articulează cu oasele metacarpiene.

Oasele metacarpiene – sunt în număr de cinci, alcătuiesc metacarpul sau segmentul mijlociu al scheletului mâinii.Ele sunt numerotate de la I la V,rând de oase ale corpului se numește articulația radiocarpiană.

3. SCHELETUL MÂINII

Oasele carpiene – sunt în număr de opt, formează corpul sau segmentul proximal al scheletului mâinii. Ele sunt așezate pe două rânduri, unul superior și altul inferior.

Oasele carpiene se articulează, pe o parte, între ele, iar pe de alta, cu oasele antebrațului și cu cele metacarpiene.

Rândul superior este alcătuit, dinafară înăuntru, din următoarele patru oase: scafoid, semilunar, piramidal și pisiform. Acestea se articulează cu epifizele inferioare ale oaselor radius și ulna.

Rândul inferior este alcătuit, dinafară înăuntru, din următoarele patru oase: trapezul, trapezoidul, osul mare și osul cu cîrlig. Acestea se articulează cu oasele metacarpiene.

Oasele metacarpiene – sunt în număr de cinci, alcătuiesc metacarpul sau segmentul mijlociu al scheletului mâinii.Ele sunt numerotate de la I la V, începând din dreptul degetului mare. Sunt oase tubulare formate dintr-un corp și două extremități. Extremitatea proximală este numită bază, iar cea distală, cap.

Bazele oaselor metacarpiene se articulează cu rândul inferior al oaselor carpului. Capul oaselor metacarpului se articulează cu primele falange ale degetelor mâinii.

Falangele – alcătuiesc scheletul segmentului distal al mâinii. Ele sunt în număr de 14. Fiecare deget, cu excepția celui mare (police), are câte trei falange numite, de sus în jos, proximală, medie și distală. Fiecare falangă este alcătuită dintr- un corp și două extremități. Extremitatea proximală poartă numele de bază iar cea distală de cap. Primele falange, respectiv rândul proximal, se articulează cu capetele oaselor metacarpiene fiecărui deget în parte. De asemenea, falangele se articulează între ele.

SCHELETUL MEMBRELOR INFERIOARE

Se împarte în:

oasele centurii pelviene

oasele extremității libere a membrului inferior.

Centura pelviană, alcătuită din cele două oase coxale, leagă oasele membrelor inferioare de scheletul trunchiului,

Scheletul extremității libere a membrului inferior se subîmparte, la rândul lui, în scheletul coapsei, reprezentat de femur, scheletul gambei, alcătuit din tibia și fibulă și scheletul piciorului, format din oasele tarsine, metatarsiene și falange.

Oasele centurii pelviene

Centura pelviană este formată din două oase coxale, care împreună cu osul sacral și cu coccisul formează bazinul.

OSUL COXAL

Coxalul este un os pereche, de formă neregulată, care provine din sudarea a trei oase primitive, și anume ilion, ischion și pubis. Până la vârsta de 15 -16 ani, cele trei oase componente ale coxalului sunt articulate între ele prin cartilaje. După această vârstă, cartilajele interarticulare se osifică, așa încât la adult oasele respective sunt complet sudate, formând osul coxal. La adult coxalul are două fețe (medială și laterală), patru margini (anterioară, posterioară, superioară și inferioară ) și patru unghiuri.

Fața medială a osului coxal prezintă:

fosa iliacă internă

linia arcuată

fața articulară auriculară

Fosa iliacă internă – reprezintă o concavitate corespunzătoare osului ilion. Linia arcuată – o creastă osoasă rotunjită, este situată în partea inferioară a fosei iliace interne.

Fața articulară auriculară – reprezintă o suprafață articulară pentru osul sacral și este asemănătoare ca formă cu pavilionul urechii.

Fața laterală a osului coxal prezintă:

fosa iliacă externă

acetabulum

gaura obturatoare

Fosa iliacă externă – este o suprafață triunghiulară, concavă în partea ei mijlocie, corespunzătoare aripii osului iliac și brăzdată de trei creste numite linii fesiere (posterioară, inferioară și anterioară), pe care se inseră mușchii fesieri.

Acetabulum, o cavitate articulară situată aproape în mijlocul feței externe, are contur aproximativ circular. Această cavitate este mărginită de o circumferință numită sprânceana acetabulului. În fundul acetabulului se află o scobitură, numită fosa acetabulară. În acetabulum intră capul osului femur, formând articulația coxofemurală.

Gaura obturatoare este un orificiu situat sub acetabulum și delimitat de oasele ischion și pubis.

Marginea anterioară – prezintă trei proeminențe osoase, numite:

spina iliacă anterosuperioară

spina iliacă anteroinferioară

tuberculul pubic

Marginea posterioară – prezintă două proeminențe osoase, numite:

spina iliacă posterosuperioară

spina iliacă posteroinferioară

marea incizură ischiatică, o scobitură adâncă situată sub splina iliacă posteroinferioară;

spina ischiacă, o proeminență osoasă sitată sub marea incizură ischiatică;

mica incizură ischiatică, situată sub spina ischiatică,

tuberozitatea ischiatică – situată în partea inferioară a acestei margini;

Marginea superioară poartă numele de creastă iliacă . Pe ea se inseră mușchii abdominali.

Marginea inferioară prezintă o suprafață articulară, numită fațeta pubiană sau fața articulară simfizară, care servește la articularea celor două oase coxale.

BAZINUL OSOS SAU PELVISUL

Bazinul osos rezultă din articularea celor două oase coxale cu osul sacru. El face parte din scheletul trunchiului, constituind etajul inferior al acestuia. Bazinul este împărțit în două etaje:

superior – numit bazinul mare;

inferior – numit bazinul mic,

separate între ele prin linia terminală, la formarea căreia ia parte și linia arcuată a celor două coxale.

În alcătuirea bazinului mare intră oasele iliace, respectiv fosele iliace interne, iar în cea a bazinului mic intră osul sacru, așezat posterior, gaura și membrana obturatoare, așezate lateral.

În bazinul mic sunt adăpostite organe ca: vezica urinară, uterul, rectul, prostata.

OASELE EXTREMITĂȚII LIBERE

A MEMBRULUI INFERIOR

Oasele extremității libere a membrului inferior sunt:

femurul – formează scheletul coapsei;

tibia și fibula – alcătuiesc scheletul gambei;

oasele tarsiene, metatarsiene, falange – alcătuiesc scheletul piciorului;

Scheletul piciorului se subîmparte în trei segmente:

segment posterior format din oasele tarsiene;

segment mijlociu format din oasele metatarsiene;

segment anterior format din falange;

Tot în alcătuirea scheletului extremității libere a membrului inferior mai intră rotula sau patella, un os situat în tendonul mușchiului cvadriceps femural.

FEMURUL – este un os lung, pereche, care formează scheletul coapsei. El se compune din:

corp sau diafiză;

două extremități sau epifize superioare și inferioare;

Corpul are formă asemănătoare cu o prismă triunghilară cu fețele convexe și netede. Pe muchia posterioară a corpului se găsește o creastă osoasă, numită linia aspră a femurului.

Extremitatea superioară prezintă :

capul femurului,

gâtul( colul) femurului,

trohanterul mare,

trohanterul mic,

creasta intertrohanteriană

Capul femurului – este o formațiune osoasă de formă aproape sferică, prevăzută cu o suprafață articulară. El intră în acetabulul osului coxal, formând articulația coxofemurală.

Gâtul (colul) femurului – are o formă aproape cilindrică și măsoară aproximativ 5cm. Colul împreună cu corpul femurului formează un unghi de circa 120 – 130º.

Trohanterul mare și trohanterul mic sunt două proeminețe osoase situate la locul de unire dintre colul și corpul femurului, între ele găsindu – se creasta intertrohanteriană, pe care se inseră mușchii.

Extremitatea inferioară ușor turtită anteroposterior, este alcătuită din:

condilii femurali: medial, lateral

epicodilii femurali: medial, lateral

trohleea femurală

groapa (incizura) intercondiliană

Condilii femurali – sunt două mase osoase voluminoase, ovoide, așezate unul medial și altul lateral. Ei se articulează, pe de o parte, cu tibia, iar pe de alta, cu rotula, formând articulația genunchiului.

Epicodilii femurali – sunt două proeminețe osoase situate de o parte și de alta a epifizei inferioare. Pe aceste proeminețe se inseră mușchi.

Trohleea femurală – este o suprafață articulară asemănătoare unui scripete sau mosor, situată pe fața anterioară a epifizei, respectiv a condililor femurali. Ea se articulează cu rotula.

Groapa intercondiliană – este o scobitură situată între cei doi condili, pe fața posterioară a epifizei.

TIBIA – este un os lung, pereche, care împreună cu fibula formează scheletul gambei. Este alcătuită din :

corp

două extremități: superioară, inferioară.

Corpul are forma unei prisme triunghiulare, prezentând trei fețe: medială, laterală, posterioară și trei margini: anterioară, medială și laterală.

Marginea anterioară, numită creasta tibiei, este ascuțită, proeminând sub piele. Marginea laterală, numită creasta interosoasă, servește la fixarea membranei interosoase a gambei.

Extremitatea superioară prezintă:

– condilii tibiei: medial, lateral;

– cavitățile glenoide ale tibiei: medială, laterală

– tuberozitatea tibiei

– fața articulară pentru capul fibulei

Condilii tibiei sunt două mase osoase voluminoase, situate de o parte și de alta a epifizei superioare a tibiei.

Cavitățile glenoide ale tibiei sunt fețe articulare ușor concave, în care intră condilii femurali, cu care se articulează tibia.

Tuberozitatea tibiei este o proeminență osoasă așezată pe fața anterioară a epifizei superioare. Pe ea se fixează tendonul rotulei. Fața articulară pentru capul fibulei este situată pe condilul lateral.

Extremitatea inferioară prezintă:

– maleola medială (internă), o proeminență osoasă cu vârful în jos, care se articulează cu osul astragal;

– fața articulară pentru fibulă

– fața articulară pentru trohleea astragalului.

FIBULA (PERONEUL) – este un os lung, pereche, care împreună cu tibia formează scheletul gambei. Tibia este așezată medial, iar fibula lateral. Se compune din:

corp

două extremități superioare, inferioare

Corpul fibulei – reprezintă o creastă interosoasă pe care se prinde membrana interosoasă a gambei.

Extremitatea superioară numită capul fibulei, prezintă o suprafață articulară pentru codilul lateral al tibiei și o proeminență osoasă numită vârful capului sau apofiza stiloidă a fibulei.

Extremitatea inferioară prezintă o formațiune osoasă care coboară sub nivelul extremității inferioare tibiei denumită maleola laterală sau externă, care se articulează cu astragalul și o suprafață articulară pentru tibia.

ROTULA (PATELLA) -este un os scurt, turtit anteroposterior, de formă triunghiulară, situat în masa tendonului cvadriceps femural, în partea anterioară a genunchiului. Pe fața posterioară a rotulei se găsesc două fețe articulare pentru condilii femurali (trohleea femurală).

OASELE TARSIENE – în număr de șapte, formează tarsul sau segmentul posterior al scheletului piciorului. Ele sunt așezate pe două rânduri, unul anterior și altul posterior. Oasele tarsiene se articulează pe de o parte, între ele, iar pe de altă parte, cu oasele gambei și cu metatarsienele. Rândul posterior este alcătuit din talus (astragal) și calcaneu iar rândul anterior, este alcătuit din cuboid și cele trei oase cuneiforme. Talusul sau astragalul se articulează osul navicular, cu epifizele inferioare ale oaselor tibia și fibula, formând articulația talocrurală (glezna).

OASELE METATARSIENE – în număr de cinci, alcătuiesc segmentul mijlociu al scheletului piciorului. Ele sunt numerotate de la I la V, începând din dreptul degetului mare al piciorului. Sunt oase tubulare alcătuite dintr-un corp și două extremități. Extremitatea posterioară este numită bază, iar cea anterioară, cap. Bazele oaselor metatarsiene I, II și III se articulează cu oasele cuneiforme I, II ȘI III, iar bazele oaselor metatarsiene IV și V, cu osul cuboid. Capul oaselor metatarsiene se articulează cu primele falange ale degetelor piciorului.

FALANGELE – alcătuiesc scheletul degetelor sau scheletul segmentului anterior al piciorului. Ele sunt în număr de 14. Fiecare deget, cu excepția celui mare (haluce), are câte trei falage: proximală, mijlocie și distală. Fiecare falangă este alcătuită dintr-un corp, o bază și un cap. Primele falange respectiv rândul proximal, se articulează cu capetele oaselor metatarisene corespunzătoare fiecărui deget în parte. De asemenea, falangele se articulează între ele.

ARTICULAȚIILE

Articulațiile sunt organele de legătură dintre oase. Ele asigură oaselor diferite grade de mobilitate, permițând acestora să – și îndeplinească funcția fundamentală de pârghie în cursul efectuării mișcărilor imprimate de mușchi. În același timp, articulațiile permit oaselor să formeze cavități (cutia creniană, cușca toracică, bazinul) în care sunt adăpostite organe de importanță vitală.

După gradul lor de mobilitate, ele se împart în două mari categorii:

articulații fixe sau sinartroze;

articulații mobile sau diartroze;

După situația lor topografică, articulațiile se împart în:

articulațiile craniului;

articulațiile trunchiului;

articulațiile membrelor inferioare;

articulațiile membrelor superioare;

Sinartrozele – sunt articulațiile fixe, în care oasele articulate nu efectuează mișcări sau mișcări foarte reduse. Ele nu au cavitate articulară, iar oasele care le compun sunt unite prin tesut fibros, cartilaginos sau osos.

După natura acestui țesut, sinartrozele se împart în:

sindesmoze;

sincondroze;

sinostoze;

Sindesmozele sunt articulații fixe în care oasele se leagă între ele prin țestut conjuctiv fibros. După felul țesutului conjuctiv fibros care unește oasele într-o sindesmoză, acestea se subîmpart în:

sinfibroze;

sinelastoze

suturi

Sinfibroze sunt articulații fixe cu legătură dintre oase făcută prin – un țesut conjuctiv fibros în care predomină fibrele colagene.

Sinelastozele sunt articulații fixe cu legătura dintre oase făcută prin țesut conjuctiv fibros în care predomină fibrele elastice.

Exemplu: articulațiile dintre arcurile vertebrale:

Suturile sunt articulații fixe la care legătura dintre oase este asigurată prin membranele foarte puternice, alcătuite din fibre scurte și dese. După aspectul marginilor oaselor care intră în componența suturii se deosebesc:

suturi netede;

suturi dințate;

suturi scuamoase;

gonfoza;

Suturi netede sau plane se caracterizează prin marginile netede, drepte fără dinți ale oaselor care vin în contact ( exemplu: sutura internazală, sutura osului lacrimal cu oasele vecine).

Suturile dințate se caracterizează prin zimțurile pe care le prezintă oasele ce -vin în contact și care se interpătrund (exemplu: sutura sagitală dintre oasele parietale;sutura coronară dintre osul frontal și oasele parietale; sutura lambdoidă dintre osul occipital și oasele parietale ).

Suturile scuamoase sau solzoase sunt articulații la care marginile oaselor care vin în contact sunt tăiate pieziș, astfel încât ele se suprapun (exemplu: sutura temporoparietală).

Gonfoza este o articulație fixă între rădăcinile dinților și alveolele dentare. Această sindesmoză se realizează prin intermediul ligamentelor alveolodentare.

Sincondrozele sunt articulații fixe în care oasele se leagă între ele prin țesut cartilaginos. Datorită elasticității tesutului cartilaginos, acest tip de articulație permite oaselor un oarecare grad de mobilitate. Este important să reținem ca periostatul de pe un os se continuă fără întrerupere cu periostul de pe celălalt os, acoperind cartilajul interosos, ca și în cazul articulațiilor sternocostale. La vârsta copilăriei, sincondrozele sunt mai frecvente decât la adult (exemplu: articulațiile celor trei piese ale sternului: manubriul sternal,corpul și apendicele xifoid, articulațiile celor trei piese ale coxalului: ilion, ischion și pubis, articulațiile celor cinci vertebre sacrale, articulațiile celor patru – cinci vertebre coccigiene și epifizele tuturor oaselor lungi cu diafizele lor sunt legate prin intermediul unui cartilaj. La maturitate, acest cartilaj se osifică adică se sudează sau formează o sinostoză.

Sinostozele sunt articulații fixe în care oasele se leagă între ele prin țesut osos. Ele iau naștere prin osificarea tesutului conjuctiv fibros și cartilaginos al sindesmozelor respectiv sincondrozelor la adult și la bătrâni.

Diartrozele sunt articulații mobile în care oasele articulate efectuează mișcări de diferite amplitudini. După gradul de mobilitate al oaselor articulate, ele se împart în două categorii: artrodii (articulații mobile) și amfiartroze (articulații semimobile).

ELEMENTELE COMPONENTE ALE ARTRODIILOR

Elemente caracteristice oricărei diartroze:

fețele articulare;

cartilajul articular;

capsula articulară;

ligamentele articulare;

membrana sinovială;

Elemente specifice anumitor diartroze:

cadrul glenoidal;

discurile interarticulare;

meniscurile;

ligamentele intraarticulare;

Fețele articulare sunt zone netede de pe suprafața oaselor prin care se face articularea. Forma acestor fețe variază de la un os la altul: sferică, ovoidă, scripete (trohlee), plane, elipsoidale.

Cartilajul articular este reprezentat de țesutul cartilaginos hialin care acoperă fața articulară a unui os. El este lipsit de vase și nervi, protejează fețele articulare ale oaselor.

Capsula articulară formează o învelitoare în jurul articulațiilor. Este alcătuită din fascicule de fibre colagene așezate paralel între ele, care sar de pe un os pe celălalt reprezentând periostul oaselor care se articulează. Orientarea grupelor de fascicule din capsulă este determinată de direcția forțelor mecanice ce se exercită asupra articulației respective.

Ligamentele articulare sunt componente principale ale diartrozelor alcătuite din țesut conjuctiv fibros în care predomină fibrele colagene.

Unele ligamente se află în interiorul articulației (ex.: ligamentul rotund al femurului care leagă capul femural de fosa acetabulară)- ligamente interosoase.

Alte ligamente articulare se leagă la exteriorul articulației – ligamente capsulare. Acestea au rolul de a frâna unele mișcări și a înlesni altele.

Membrana sinovială este o foiță conjuctivă subțire care căptușește fața internă a capsulei articulare.

Pătura externă a sinovialei este formată din țesut conjuctiv dens, cu numeroase fibre colagene și rare fibre elastice.

Pătura internă a sinovialei este formată din țesut conjuctiv lax cu fibre mai puține, cu substanță fundamentală mai multă și cu celule mai abundente.

Cadrul glenoidal este o formație fibrocartilaginoasă de forma unui colac prismatic dispus în jurul anumitor cavități articulare. Se găsesc la articulația scapulohumerală și coxofemurală.

Discurile interarticulare sunt formate din țesut fibrocartilaginos, au rol de a face adaptabile suprafețele celor două oase din diartroză. Se găsesc în articulația temperomandibulară și sternoclaviculară.

Meniscurile se aseamănă cu discurile, dar prezintă în plus un orificiu central, prin care se stabilește o comunicare între cele două cavități articulare ce iau naștere ca rezultat al prezenței meniscului. Meniscurile sunt formate din țesut cartilaginos și se întâlnesc în articulațiile genunchilor.

AXE ȘI TIPURILE MIȘCĂRILOR ÎN ARTRODII

Axul mișcării – este o linie imaginară care trece prin articulație și în jurul căreia se face mișcarea de rotație.

Se deosebesc următoarele tipuri de mișcare:

flexia – când segmentele articulare se apropie unul de altul;

extensia – când segmentele articulare se depărtează unul de altul;

adducția – când segmentele articulare se apropie de planul mediosagital al trunchiului;

abducția – când segmentele articulare se depărtează de planul mediosagital al trunchiului;

rotația – când segmentele articulare, membrele sau trunchiul se rotesc în jurul unui ax vertical, în afară sau înăuntru;

circumducția – mișcarea de rotație combinată cu flexia, extensia, adducția și abducția.

Flexia și extensia se produc în jurul axului transversal, adducția și abducția se produc în jurul axului anteroposterior, rotația internă și externă, în jurul axului vertical, iar circumducția, in jurul unor axe variabile.

CLASIFICAREA ARTRODIILOR

După numărul oaselor care intră în componența articulației:

articulații simple – participă două oase ( în articulațiile coxofemurală, scapulohumerală, interfalangiană);

articulații compuse – iau parte mai multe oase (în articulația cotului, a genuchiului, a gleznei, a mâinii);

După gradul de mobilitate și după forma suprafețelor articulare:

articulații uniaxiale – nu îngăduie mișcări decât în jurul unui singur ax de rotație, de obicei transversal. Fac parte: articulația cotului, articulațiile degetelor, articulația tibiofibulotalară.

articulații biaxale – îngăduie mișcări în jurul a două axe perpendiculare una pe cealaltă. Fac parte: articulația radiocarpiană, articulația genunchiului, articulația sternoclaviculară.

articulații triaxiale – îngăduie mișcări în jurul a trei axe perpendiculare între ele. Fac parte: articulația coxofemurală, articulația scapulohumerală.

După forma suprafețelor articulare:

articulații trohleare(articulație în balama sau ginglim) – suprafața articulară a unui os are formă de scripete sau mosor (trohlee), iar suprafața articulară a celuilalt os este prevăzută cu o creastă osoasă care intră în șanțul trohleei. Fac parte: articulația dintre trohleea humerală și incizura trohleară a ulnei (articulația humeroulnară) din cadrul articulației complexe a cotului, articulația dintre trohleea talusului și epifizele inferioare ale tibiei și fibulei extensie în jurul axului transversal (articulația tibiofibulotalară sau articulația gleznei). Sunt uniaxiale și permit mișcări de flexie și de extensie în jurul axului transversal.

articulații trohoide, suprafața articulară a unui os are formă de cilindru gol, iar suprafața articulară a celuilalt os are formă de cilindru plin, care intră în cel gol (segmentul gol îl cuprinde pe cel plin). Fac parte: articulația dintre circumferința articulară a capului radial și incizura radială a ulnei; articulația dintre circumferința articulară a capului ulnar și incizura ulnară a extremității inferioare a radiusului; articulația dintre dintele axisului și arcul anterior al atlasului. Aceste articulații sunt uniaxiale.

articulații elipsoidale, suprafața articulară a unui os de formă elipsoidală este convexă, iar suprafața articulară a celuilalt os, tot de formă elipsoidală, este concavă (cavitate glenoidă). Sunt articulații biaxiale ( flexie – extensie, adducție – abducție).

articulații șelare, o suprafață articulară este convexă transversal și concavă anteroposterior, realizând aspect de șa.

articulații sferoidale, suprafața articulară a unui os de formă sferoidală este convexă, iar suprafața articulară a celuilalt os, tot de formă sferoidală, este concavă. Astfel de articulații sunt: articulația scapulohumerală, articulația coxofemurală. Aceste articulații sunt triaxiale, ele permițând mișcări de flexie – extensie, adducție – abducție, rotație internă și externă, precum și mișcări de circumducție.

Amfiartrozele – sunt diartroze care au o mobilitate redusă, purtând numele și de articulații semimobile. În amfiartroze, suprafețele articulare sunt aproape plane, ele fiind lipsite de incizuri și de cavități articulare, precum și de capete articulare, elemente caracteristice artrodiilor. Cele mai reprezentative sunt: articulațiile dintre corpurile vertebrale, articulațiile tarsometatarsiene și simfizele (pubiană și sacrococcigiană).

NOȚIUNI DE FIZIOLOGIE A OASELOR

Pentru organismul nostru oasele au mai multe roluri principale astfel:

alcătuiesc aparatul de susținere al organismului (scheletul), reprezentând suportul părților moi și determină impreună cu acestea forma corpului;

formează pereții rezistenți ai unor cavități care protejează organe de importanță vitală ( ex.: cutia craniană, canalul vertebral, bazinul osos);

participă alături de sistemul muscular la alcătuirea aparatului locomotor;

formează elemetele figurate ale sângelui;

COMPOZIȚIA CHIMICĂ A ȚESUTULUI OSOS

Compoziția chimică a osului variază c vârsta și alimentația, mai ales în cursul osificării. La omul adult, țesutul este format din substanțe organice în proporție de 40% și din substanțe anorganice, în proporție de 60%.

Substanțele organice care intră în compoziția țesutului osos sunt de natură glucidică, lipidică și protidică și formează matricea organică sau osteoidul, care reprezintă o parte din substanța fundamentală a țesutului conjuctiv.

Componenta organică principală a osului este reprezentată de o proteină care poartă numele de oseină, asemănătoare cu colagenul. Alături de oseină, matricea organică mai cuprinde osteoalbuminoidul, proteină de tipul elastinelor, și osteomucoidul, o mucoproteină în compoziția căreia predomină acidul mucoitinsulfuric.

Tot din grupul proteinelor, în componența organică a osului mai intră și enzimele (fosfatazele alcaline și acide, fosforifazele).

Dintre glucide menționăm glicogenul și diferiți acizi organici, printre care acidul lactic și acidul citric.

Lipidele se găsesc în cantități ceva mai mari decât proteinele. Ele joacă un rol deosebit de important în alcătuirea structurii membranelor și a organitelor celulare.

La substanțele organice sus-menționate se mai adaugă vitaminele, îndeosebi A, D și C.

Substanțele anorganice alcătuiesc o componentă minerală a osului și sunt reprezentate de apă și de diferite săruri minerale în care predomină fosfatul tricalcic (85% ). Osul mai conține carbonat de calciu (12%), cantități mici de fluorură de calciu, sulfați, cloruri, fluoruri, fosfați și carbonați de sodiu, potasiu, fier și aluminiu.

În substanța minerală a osului se mai găsesc și cantități mici de hidroxid de calciu. Componenta minerală a osului este reprezentată în cea mai mare parte de compuși ai calciului și fosforului, raportul dintre calciu – fosfor variind între 1,5 și 2.

METABOLISMUL OASELOR

Oasele reprezintă sediul unor procese metabolice active, începând de la primele puncte de osificare și până la bătrânețe și moarte. Cele mai reprezentative și mai intense procese metabolice se întâlnesc în perioada de osificare și de creștere a oaselor în lungime și lățime. După terminarea creșterii, respectiv după vârsta de 25 ani, procesele metabolice din oase continuă să se producă, asigurând multiple funcții pe care le au oasele în organismul uman.

Reacțiile metabolice de la nivelul oaselor sunt centrate în jurul a două procese fundamentale:

formarea oseinei, respectiv a matricei organice a țesuturilor;

depunerea de substanțe minerale în această matrice;

Formarea oseinei, substanță organică complexă de natură mucoproteică care conține ca grupare prostetică acidul condroitisulfuric, este rezultatul unei activități intense de biosinteză proteică ce are loc în osteoblaste. Osteoblastele sunt celulele tinere ale țesutului osos care se diferențiază din celulele mezenchimale și al căror rol principal costă în elaborarea substanței fundamentale organice a țesutului.

Depozitarea substanțelor minerale în matricea organică, reprezintă cel de al doilea proces metabolic fundamental care se produce în timpul osificării. Procesul de mineralizare a oseinei este deosebit de complex, el aflându- se sub controlul a numeroase enzime, hormoni și vitamine. Dintre enzimele care intervin în metabolismul oaselor atât în faza de osificare cât și după terminarea acesteia sunt fosfatazele, enzime secretate de osteoblaste.

Vitaminele intervin în metabolismul calciului și al fosforului, care se depun în oase, păstrând raportul calciu / fosfor în jurul valorii de 1,5. Vitaminele D, corectează atât absorbția calciului la nivelul intestinului cât și retenția de calciu în oase. Vitamina A influențează metabolismul osului în creștere, limitând multiplicarea osteoblastelor și a osteoclastelor.

Hormonul paratiroidian prezintă o importanță deosebită în procesul de osificare. El are proprietatea de a mobiliza calciul din oase și de a influența excreția acestuia prin rinichi. Mai intervin de asemenea hormonul de creștere hipofizar precum și hormonii sexuali.

METABOLISMUL CALCIULUI

Procesul de fixare a calciului în oase sub forma sărurilor minerale complexe poartă numele de mineralizare, iar procesul invers, de desfacere a sărurilor minerale complexe de la nivelul osului și de eliberare a calciului în sânge și în celelalte lichide ale organismului, se numește demineralizare. Între aceste două procese opuse există un echilibru constant, la menținerea căruia participă parathormonul (hormon paratiroidian), calcitonina( hormon tiroidian), etc.. Acestora li se mai adaugă vitaminele din grupul D, vitaminele din grupul A, vitaminele din grupul C.

Echilibrul dintre procesul de mineralizare și cel de demineralizare a osului este reprezentat de echilibrul fosfocalcic al organismului, care presupune nu numai fixarea calciului și a fosforului, ci și absorbția, repartiția, eliminarea, reglarea și rolul calciului și al fosforului ăn organism.

Absorbția calciului are loc în tranzitul intestinal, în partea superioară a intestinului. Factorii determinanți în absorbția calciului sunt:

forma sub care se prezintă calciul în alimente;

raportul dintre calciu și potasiu (cu cât concentrația fosforului este mai mică, cu atât absorbția calciului este mai mare);

vitaminele D;

acidul citric;

Repartiția calciului prezintă următoarea particularitate:

99% din calciul total existent în corp este depozitat în țesutul osos,

1% din calciu în celelalte țesuturi și tumori;

Eliminarea calciului din organism se face prin rinichi și prin intestin, principala cale fiind cea renală.

Bilanțul calciului (diferența dintre aport și eliminare)este:

pozitiv la copiii aflați în creștere ( calciul se fixează în oase);

egal cu zero la adultul normal;

negativ la bătrâni (oasele se descalcifiază);

Bilanțul calciului este în funcție și de aportul alimentar, astfel în condițiile unei alimentații lipsite de calciu are loc o mobilizare a calciului din oase, care la adult duce la decalcifierea oaselor – osteomalacie – .

Reglarea cantitățiide calciu din organism se realizează prin intervenția a numeroși factori:

activitatea de filtrare-reabsorbție a nefronilor;

hormonul paratiroidian;

vitaminele din grupul D;

Rolul calciului în organism:

ionul de calciu are rol în excitabilitatea neuromusculară;

influențează permeabilitatea membranelor celulare și pe aceea a peretelui capilar, care scade concomitent cu scăderea calciului sanguin,

este cel mai imprtant element constitutiv al oaselor și al dinților;

joacă rol important în activitatea unor enzime;

METABOLISMUL FOSFORULUI

Absorbția fosforului are loc în segmentul proximal al intestinului subțire, unde aciditatea este încă apreciabilă din cauza sucului gastric incomplet neutralizat. Fosforul este introdus în stomac odată cu alimentele, în special sub forma compușilor organici, care sun hidrolizați. În organism, fosforul se găsește în:

sânge sub formă de ortofosfați mobozaci și bibazici și esteri fosforici;

țesuturi, concentrat în oase și dinți.

Eliminarea fosforului din organism se face prin urină și fecale. Prin fecale se elimină fosforul introdus odată cu alimentele, dar neabsorbit, iar prin urină se elimină fosforul absorbit.

Reglarea cantității de fosfor din organism este determinată de: hormonul paratiroidian care favorizează eliminarea fosforului prin rinichi.

Rolul fosforului în organism:

participă la alcătuirea țesutului osos și a țesutului dentar alături de calciu;

ia parte la formarea structurii membranelor celulare prin prezența sa în fosfolipidele existente în stratul mijlociu al acestor membrane;

intervine în metabolismul intermediar al altor substanțe prin proprietatea pe care o au esterii monofosfatici, difosfatici și trifosfatici ai unor substanțe de a forma legături macroenergice;

I. 2. DEFINIȚIE. ETIOLOGIE. CLASIFICARE

DEFINIȚIE

Poliartrita reumatoidă, întâlnită în literatură și sub numele de poliartrită cronică evolutivă, este o suferință caracterizată de o inflamație cronică infiltrativ-proliferativă a sinovialei articulare. Ea se exprimă clinic prin artrita prezentă la mai multe articulații, de unde și numele de poliartrită.

Prevalența bolii este apreciată a fi între 0,3 și 2% , iar incidența ei variază între 0,9 și 1,5 ‰ / an. Vârful incidenței se întâlnește în decadele a patra și a cincea ale vieții. Femeile fac această boală de 2 – 3 ori mai des decât bărbații.

ETIOLOGIE

Cauza poliartritei reumatoide este recunoscută ca și în cazul altor boli reumatice sau nereumatice, etiologia este probabil multifactorială, situație în care factorii de mediu interacțioaneză cu un genotic susceptibil.

Susceptibilitatea genetică este argumentată de studii familiale și corelări cu antigenele de histo

compatibilitate.

Agregarea familială a suferinței cu boli înrudite sau cu anomalii „ imune” cu sau fără expresie clinică este semnificativ mai mare decât cea constatată la membrii unor familii martor.

În ceea ce privește HLA, tipurile DR-4 și DR-1, se întâlnesc mai frecvent la bolnavi. Reamintim că HLA, DR-4 și HLA, DR-1 sunt antigene din clasa II ale complexului major de histocompatibilitate.

Ca toate aceste antigene ele sunt compuse din două lanțuri polipeptidice denumite α și β. Lanțul α se întâlnește într-un număr foarte mic de tipuri, pe când lanțul β este prezent în multiple varinate ceea ce dă diferențele dintre indivizi ( polimorfism alelic).

Incidența la bolnavi a antigenelor de histocompatibilite menționate este variată în funcție de zona geografică și de rasă. Frecvența mai mare a bolii la femei ridică și problema rolului factorilor endocrini în geneza suferinței.

Femeile care au purtat o sarcină, au o susceptibilitate mai mică de a face boala. De asemenea în timpul sarcinii, semnele clinice ale bolii sunt mai reduse.

Factorii agresori sunt exogeni și endogeni. Între factorii de mediu, cei mai importanți și mai discutați sunt factorii infecțioși.

Microorganismele implicate în etiologia poliartritei reumatoide sunt multiple, dar pentru niciunul dintre ei nu s-au adus argumente convingătoare.

CONDIȚII FAVORIZANTE

Vârsta. După majoritatea autorilor, debutul bolii se situează între 20 – 45 ani. Vârsta medie ar fi de 42 ani. Nu este exclusă apariția bolii în copilărie, după cum nu sunt rare cazurile chiar după 55 de ani.

Sexul. Boala afectează predominant sexul feminin.

Profesia. Până în prezent nu se cunoaște o statistică prin care să se demonstreze incidența bolii în raport cu profesia bolnavului. Cu toate acestea sunt unele profesii care favorizează apariția poliartritei reumatoide, cum ar fi: hamalii, spălătoresele.

Factorii climatici. Fără a cunoaște precis natura acțiunii lor, se acordă un rol incontestabil frigului și curenților de aer rece, care se asociază frecvent cu debutul bolii.

Factorii neuropsihici. S-a subliniat de către unii autori, că sunt unii indivizi cu un anumit comportament psihotic, care prezintă o receptivitate mai mare față de boală, în raport cu alții, alcărui echilibru nervos nu este perturbat.

Factorii endocrini. Rolul lor este neprecizat, dar cu siguranță este real dată fiind frecvența crescută a bolii la femei, în perioada postmenopauză și tratamentul cu corticoizi.

Factorii metabolici. S-au evidențiat anumite perturbări ale metabolismului unor aminoacizi (trioxina, triptofan), dar ele sunt nespecifice.

Factorii circulatorii periferici. Pe considerentul că bolnavii cu poliartrită reumatoidă prezintă în mod frecvent extremități reci, s-a emis ipoteza că acești bolnavi ar manifesta o rezistență capilară diminuată.

Factorii genetici. Rudele bolnavilor fac de 2 – 3 ori mai frecvent boala sau au teste pozitive pentru factorul reumatoid.

CONDIȚII DETERMINANTE

Printre condițiile determinante au fost semnalate:

menopauza;

expunerea la frig și umiditate;

traumatismele fizice și psihice;

infecțiile;

ROLUL INFECȚIILOR

Poliartrita reumatoidă are de obicei, aspectul unei boli infecțioase, atât din punct de vedere clinic, cât și a unor investigații de laborator, dintre care amintim: febra, tahicardie, limfoadenopatie, splenomegalie, leucocitoză, VSH accelerat ( sinovita cu leziuni granulomatoase).

Au fost luate în discuție mai multe bacterii: mycoplasme, virusuri.

Clostridium perfringens – au un număr crescut în fecalele bolnavilor, care au o cantitate crescută de alfatoxină.

Mycoplasmele ( mycoplasm pneumoniae) – produce artrita experimentală la porc și șoareci. La om datele sunt nesigure.

Virusurile herpetice (Herpes Simplex, virus tip I – agentul herpesului bucal), și paravirusul B-19 – virusul rubeolei, au fost incriminați datorită următoarelor fapte:

celule sinoviale în poliartrită au în culturi în proprietăți care sugerează pătrunderea în genom a unui ADN viral;

aceleași celule sinoviale în cultură, rezistă la efectul citopatogenical al virusului rubeolei, ceea ce inseamnă dovada pentru infecție virală preexistentă;

introducerea de lichid sinovial filtrat, acelular de la poliartrita reumatoidă reproduce boala la șobolan;

la 80% din bolnavi, s-au identificat în ser anticorpi antivirotici specifici;

bolnavii au un număr crescut de limfocite B circulante infiltrate viral.

ROLUL IPOTEZEI AUTOIMUNE

prezența hipergamaglubulinemiei la majoritatea bolnavilor;

în serul pacienților sunt prezenți numeroși autoanticorpi:

factorul reumatoid

anticorpi antinucleari

anticorpi antifibrina

anticolagen

depunerea de gamaglobulină denaturată în leziunile reumatoide, în special în nodulii reumatoizi a fost demonstrată cu ajutorul anticorpilor fluorescenți;

infiltrațiile limfoplastmocitare constituie leziunea principală în sinovita reumatoidă;

poliartrita reumatoidă răspunde bine la tratamentul cu hormoni corticoizi, în special în primele stadii de evoluție;

poliartrita reumatoidă se asociază cu alte boli autoimune ( sindrom Sjogren);

limfocitele T supresoare sunt scăzute ca număr și activitate, ceea ce duce la accentuarea activității limfocitelor B secretate de anticorpi;

în lichidul sinovial se găsesc ragocite, celule care conțin gamaglobuline, factor reumatoid și complement, în timp ce hipocomplemetemia este un argument pentru formarea complexelor imune circulante fagocitate, apoi de leucocite.

ROLUL PATOGENAL FACTORULUI REUMATOID

Factorul reumatoid este un anticorp de Ig M, mai rar de tip Ig G sau Ig A, secretat de plasmocitele sinoviale ca o reacție la apariția unor molecule de Ig G denaturate (deficit de galactoza prin absența glicozilării).

În urma reacției dintre Ig G și factorul reumatoid, apar complexe imune care fixează complementul și sunt fagocite de polimorfonucleare neutrofile, macrofage și sinoviocitele de tip A.

Ragocitele sunt celule polimorfonucleare, care au fagocitat complexe imune ce se vizualizează ca granulații intracelulare.

.

I.3. EVALUAREA UNOR SEMNE, SIMPTOME, MANIFESTĂRI DE DEPENDENȚĂ, PROBLEME ALE PACIENTULUI CU POLIARTRITA REUMATOIDĂ

SEMNE

astenie fizică

parestezie

scădere ponderală

fatigabilitate

În evoluția bolii se deosebesc patru stadii:

stadiul I (polialgic) dominat de durere

stadiul II (polialgic) în care alături de durere, apar:

redoare articulară

tumefacții

deformări articulare

stadiul III (proliferativ), dominat de:

artrofii musculare

anchiloze

subluxații

stadiul IV (terminal) reprezentând ultima parte din evoluția bolii, apare după 15 – 20 ani de la debut, bolnavul devenind un invalid care-și petrece toată viața în pat.

DEBUTUL

Poate fi precedat în unele cazuri de semne prodromale. Acestea sunt nespecifice și constau în:

astenie fizică

scădere ponderală

parestezii ale extremităților

senzație de frig sau de răcire a extremităților

Debutul este de obicei insidios prin:

redoare matinală

tumefierea părților moi periarticulare la nivelul pumnilor, articulațiilor metacarpofalangiene, interfalangiene proximale, metatarsofalangiene. Uneori pot fi afectate și alte articulații:

genunchi

coate, umeri.

Există și debuturi atipice.

Monoartrita reprezintă o modalitate frecvent întâlnită în stadiul incipient de evoluția a poliartritei reumatoide. Durerea și tumefacțiile sunt localizate la nivelul articulațiilor mari și anume genunchi, articulațiile tibio – tarsiene.

Oligoartrita – se caracterizează prin artrite acute și subacute de scurtă durată, cu caracter recidivant, afectând pumnii și articulațiile metacarpo – falagiene.

Debutul poliarticular acut. Această formă poliarticulară de debut evoluează cu febra 39ºC, artralgi intense migratorii, impotența funcțională absolută. Durerea și tumefacția sunt localizate predominant la nivelul mâinilor.

Debutul cu dureri articulare fără tumefacție etichetate frecvent cu poliartralgii. Durerile sunt însoțite de diminuarea mișcărilor articulare. Iar VSH-ul este accelerat.

Debut cu poliartralgii episodice însoțite de tumefacții de scurtă durată.

Debutul cu redoare matinală generalizată.

Debut cu tumefacții articulare nedureroase – care evoluează progresiv spre distrucția articulară.

PERIOADA DE STARE

I. Etapa exudativă

Caracteristic pentru această perioadă este sindromul poliartropatic inflamator, cu o evoluție subacută sau cronică, la care se adaugă adesea un cortegiu de semne generale și extraarticulare și care în mod frecvent preced pe cele articulare.

Simptome clinice generale:

febra

inapetența

scădere ponderală

fatigabilitate

Simptome articulare:

Durerea îmbracă intensități diferite, mergând de la cele moderate, până

la cele hiperalgice. Ea prezintă un caracter continuu și are o predominantă matinală; apare spontan, dar poate fi exacerbată prin mobilizare sau la presiune. Se manifestă la un număr mare de segmente articulare:

la nivelul membrelor inferioare, primele atinse de inflamația reumatoidă sunt picioarele, urmate de genunchi. Mai rar sunt afectate șoldurile.

rahisul cervical constituie segmentul vertebral cel mai frecvent, afectat. Mult mai rar sunt afectate articulațiile sacroiliace sterno – claviculare și temporo-mandibulare.

Tumefacția – se produce în mod simetric și ea este generată de proliferarea sinovialei, de îngroșarea capsulei articulare, la care se asociază și edemul părților moi periarticulare.

Limitarea mișcărilor. Dacă în perioada prodromală și cea de debut există ca simptom important jena articulară, în perioada de stare se constată o marcată limitare atât activ cât și pasiv, până la impotența funcțională totală și anchiloza.

II. Etapa productivă

Devierile articulare – determină schimbări în poziția reciprocă a oaselor determinând formarea unui unghi între cele două oase. Acest fenomen se produce ca urmare a contracturării prelungite a unor grupe musculare, precum și a retracțiilor fibroase și care devin în timp ireductibile. Una dintre cele mai caracteristice devieri, este cea cubitală a mâinii.

Deformațiile articulare – rezultă din extinderea procesului inflamator la cartilaj și segmentul osos, din retracția fibroasă și din contractura musculară din vecinătate.

Deformarea articulară se produce neuniform, prin creșterea lichidului intraarticular ca și prin hipertrofia extremităților osoase. Întâlnim deformarea în „ gât de lebădă”, deget „în butonieră”, deformarea „în M”.

c) Anchilozele – rezultă din distrucția cartilajului care este invadat de un țesut fibros, formând anchiloza osoasă, după care este înlocuit cu un țesut osos, producându – se anchiloza osoasă care fixează în mod permanent elementele articulare. Degetele de la mână se fixează în rectitudine, în hiperextensie sau zig – zag, în flexie ( mână în gheară).

O mare frecvență o au anchilozele coatelor, care se instalează prin limitarea progresivă a extensiei și flexiei coatelor. La nivelul umerilor, anchilozele îi fixează în adducție și rotație internă.

În funcție de localizare distingem următoarele forme de anchiloze:

– anchiloza genunchilor reprezintă una dintre cele mai severe invalidități, fixând în semiflexie articulațiile;

– articulațiile coxo – femurale. În cazuri grave, se produc și anchiloza articulațiilor coxo – femurale. În general, leziunea reumatoidă la acest nivel este cu mult mai rară. Se tinde către fixarea coapsei în poziția de semiflexie și adducție.

– articulațiile temporo – mandibulare – duc la importante dificultăți în masticație și la retrognație, dând aspectul de „facies de pasăre”;

– articulațiile sacro – iliace sunt anchiloze în mod excepțional și nu determină ca în spondilită, leziuni osifiante.

SIMPTOME EXTRAARTICULARE

Modificări musculare

Contracturile musculare contribuie la deformările articulare prin hipertonia musculară pe care o provoacă;

Artrofia musculară nu este generată numai prin imobilizarea segmentelor musculo – osoase, ci și datorită interesării musculaturii prin procesul reumatoid: ea reprezintă modificarea esențială mai ales pentru cvadriceps și mușchii mâinii.

Modificări la nivelul pielii și fanerelor

Tulburările la acest nivel sunt mai caracteristice pentru extremități;

Tegumentele regiunii palmare a mâinilor apar deosebit de subțiate, prezentând o transparență crescută și sunt fine la palpare, chiar atunci când bolnavul a exercitat o profesiune manuală. Răcirea extremităților este un simptom aproape obișnuit la acești bolnavi. Mai rar găsim tegumentele mâinilor calde și umede.

Fanerele

La nivelul fanerelor, unghiile prezintă cele mai importante modificări: uscăciunea, freagilitatea, prezența unei striviri longitudinale, ceea ce conferă aspectul denumit al „ unghiilor de cadavru”.

Noduli subcutanați

– Numărul lor variază de la câțiva, până la 100, existând o corelație între existența, numărul și gravitatea evoluției bolii. Sediul cel mai frecvent afectat este juxtaarticular unde se produce o presiune maximă. Astfel, întâlnim la coate și regiunea occipitală. Dimensiunile lor variază de la un bob de mazăre, până la mărimea unei nuci.

Modificări ale țesutului limfoid

– Splenomegalia se întâlnește ca frecvență în proporție de 10 – 15% din cazuri. Ea poate varia ca mărime de la splenomegalia moderată, la ce importantă.

Asocierea splenomegaliei adenopatiei și leucopeniei caracteri8zează sindromul Felty.

Adenopatiile apar în aproximativ 20 – 90% din cazuri și pot începe chiar din stadiul precoce al bolii. Hipertrofiile ganglionare sunt prezente cu o frecvență mai mare în stadiul exudativ. Sediul lor mai frecvent este regiunea axilară, oleocreniană și inghinală. Ei se caracterizează prin aceea că nu sunt dureroși, nu aderă de planurile profinde, nu supurează.

Modificările oculare

– Irita este rară la adult și mult mai frecvent o întâlnim la tinerii care prezintă poliartrita juvenilă. De obicei, debutează acut. O formă deosebită este irita plastică difuză care se poate vindeca spontan, dar deseori se încheie cu sechele ce pot deveni definitive.

Iridociclita reprezintă leziunea cu cea mai mare frecvență în poliartrită reumatoidă.

Scleromalacia performantă apare întotdeauna pe un teren reumatic. Este des întâlnită la femeile care au depășit 50 de ani și i se recunoaște un mecanism imunologic de producere.

Sclerita nodulară necrozantă este similară scelromalaciei performante, cu excepția faptului că aici fenomenele inflamatoare sunt mult mai întinse.

Simptome cardiovasculare

cianoza

spasme vasculare

extremități reci uneori sindrom Reynaud.

Vasculita necrozantă reprezintă o manifestare care este greu de deosebit de boala Kussmaul – Maier (poliartrita nodoasă). Când sunt prinse vase de calibru mic se produc nevrite ischemice, iar la nivelul degetelor, leziuni arteritice.

Studii recente au demonstrat existența pericarditei, a leziunilor valvulare și chiar a insuficienței cardiace. Mortalitatea în poliartrită reumatoidă este estimată la aproximativ 20%.

Modificări pleuro – pulmonare

Manifestările pleurale se întâlnesc extrem de rar în poliartrită reumatoidă față de existența afectării pulomonare, pe care o găsim mult mai frecvent: fibroza pulmonară interstițială alături de sindromul Kaplan (noduli pulmonari rotunzi la muncitorii silicotici din minele de cărbuni).

Modificări digestive

Se caracterizează prin existența achiliei, element explicativ pentru anorexia din poliartrita reumatoidă: unii autori au descris manifestări de hepatită reumatoidă care se comportă clinic și biologic ca o hepatită cronică persistentă.

Modificări renale

La acest nivel apare o complicație constantă în poliartrită reumatoidă și anume amiloidaza care se traduce prin albuminurie și cilindrurie. Puncțiile biopsice renale confirmă existența amiloidozei.

PROBLEMELE PACIENTULUI CU POLIARTRITA REUMATOIDĂ

Disconfort din cauza durerilor articulare

Limitarea progresivă a mobilității

Intoleranța la efort fizic

Alimentație inadecvată în deficit

Dificultate de a se odihni

Alterarea dinamicii familiale

Risc de pierdere treptată a capacității de muncă, de autoservire și autoîngrijire

Risc de pierdere a stimei de sine

Dificultate de a participa la activitățile recreative

Anxietate

Risc de accidente

Risc de imobilitate totală.

I.4. PARTICIPAREA ASISTENTEI MEDICALE LA TEHNICILE DE INVESTIGAȚIE ÎN POLIARTRITA REUMATOIDĂ

EXAMENUL REUMATOLOGIC

Evidențiază o anemie normocromă sau hipocroma-microcitară, o întâlnim la majoritatea bolnavilor cu poliartrită reumatoidă și care nu răspunde la tratamentul cu fier, doar se ameliorează în cazul unei evoluții favorabile a bolii. În aproximativ 25% din cazuri se întâlnesc leucocitoza cu neutrofilie, îndeosebi în puseul inflamator.

Mult mai rar apare leucopenia. Trombocitele cresc în fazele ale bolii și sunt scăzute în sindromul Felty.

Testele de inflamație acută sunt:

VSH – crește moderat la debut, dar foarte mult în puseele evolutive. Este utilă pentru diagnostic deși este nespecifică, dar este utilă pentru urmărirea evoluției și răspunsurile la tratament.

Scăderea și normalizarea VSH-ului este semnul de evoluție favorabilă: unii bolnavi însă, păstrează VSH-ul crescut în ciuda unei ameliorări clinice evidente.

Valorile care apar frecvent în poliartrită reumatoidă sunt de 50 – 100mm./h., în special în fazele active.

Recoltarea sângelui venos pentru VSH cu sistem vacutainer

Prezintă avantajul că asigură:

calitatea probei sanguine

scuritatea personalulul sanitar

confortul pacientului.

Materiale necesare:

pernă pentru sprijinirea brațului, mușama, tăviță renală, mănuși sterile;

garou sau bandă Esmarch, soluție pentru dezinfectarea locală a tegumentului;

tampoane de vată, comprese sterile,

vacutainer de culoare neagră cu 0,4ml citrat de Na 3,8%;

ace sterile pentru puncții, protejate într-o carcasă bicoloră,

holder – tub din material plastic, ce prezintă la partea superioară amboul unde atașăm acul de puncție prin înfiletare, iar la partea inferioară prezintă două aripioare.

Pregătirea pacientului:

Psihic – i se explică pacientului cu 24h înainte, necesitatea efectuării examinării.

Fizic – recoltarea se face dimineața pe nemâncate;

– se așează pacientul în decubit dorsal, confortabil, cu membrul în abducție, în extensie și supinație.

Efectuarea tehnicii:

asistentul medical se spală pe mâini cu apă și săpun;

îmbracă mănușile sterile;

verifică banda de siguranța a acului, integritatea și valabilitatea lui;

prin mișcări de răsucire se îndepărtează capacul alb al carcasei;

înfiletează capătul cu filet în holder

se aplică banda Esmarch la o distanță de 7 – 8cm. deasupra locului puncției;

se recomandă pacientului să strângă pumnul, venele devenind astfel turgescente

se fixează vena cu policele mâinii stângi la 4-5 cm sub locul de puncționat

se dezinfectează locul ales pentru puncție

se îndepărtează carcasa colorată a acului

Asistentul medical execută puncția astfel:

puncționează vena

desface banda Esmarch

holderul este ținut între degetul arătător și mediu al mâinii drepte

introduce tubul în holder și astfel va fi străpunsă diafragma gumată a dopului

după prelevarea sângelui se scoate tubul din holder prin mișcări de împingere asupra aripioarelor laterale și se imprimă mișcări ușoare de înclinație – răsturnare, pentru omogenizarea cu aditivul;

se retrage acul din venă și se face o compresiune asupra locului puncției timp de 1 – 3min. fără a flecta antebrațul pe braț.

acele utilizate se depun în containerul destinat

Pregătirea probelor pentru laborator:

vacutainerele se etichetează; pe etichetă se scrie: numele și prenumele pacientului, secția, numărul salonului și patului și denumirea analizei.

se trimit la laborator imediat, aranjate într-un stativ

Îngrijirea ulterioară a pacientului:

se supraveghează starea generală a pacientului

Complicații care pot apărea:

hematom

amețeli, paloare, lipotimie

străpungerea venei

dacă sîngele nu va fi aspirat în tub, se va controla dacă a fost atașat corect la holder.

Proteina C reactivă este prezentă la toți bolnavii cu poliartrită reumatoidă și semne clinice de acitivitate inflamatorie, existând o bună corelație cu accentuarea VSH –ului. Pentru aceasta se recoltează 5ml sânge simplu nehemolizat.

Determinarea proteinei C reactivă înaintea insituirii tratamentului antiinflamator este importantă pentru evaluarea eficienței tratamentului.

Fibrinogenul crește în fazele evolutive ale bolii.

Recoltarea sângelui se face prin puncție venoasă cu vacutainer de culoare albastră, care conține 0,5ml citrat de Na 3,8%.

EXAMENUL BIOLOGIC AL SÂNGELUI

Electroforeza proteinelor serice

În forma comună se evidențiază o hiposerinemie cu hiperglobulinemie.

În stadiile incipiente și în formele cu debut acut creșterea globulinelor se referă la α 2-globuline.

Imunoelectroforeza

Testul are valoarea în diagnosticul poliartritei reumatoide în contextul simptomelor clinice și a altor investigații.

Imunofluorescența

Este utilă în precizarea diagnosticului de poliartrită reumatoidă, în formele seronegative ale poliartritei juvenile, când testul Waaler – Rose este negativ și unele forme de colagenoze majore.

TESTE DE DEPISTARE A FACTORILOR REUMATOIZI

Factorii reumatoizi sunt imunoglobuline G, M, A, D, circulante sau sinoviale cu activitate de anticorpi anti I g G umane sau a altor specii.

1. Testul Waaler – Rose – evidențiază activitate aglutinantă a serului reumatoid și hematiile de oaie sensibilizate în prealabil cu antiser antihematii de oaie. Aglutinarea este considerată pozitivă când titrul este egal sau mai mare de 1 /64. În stadiul incipient sau de debut când simptomatologia afecțiunii este mai neconcludentă, sensibilitatea reacției este scăzută .

Recoltarea sângelui se face prin puncție venoasă direct în eprubetă (fără seringă, într-o cantitate de 5 -10ml). După coagulare se desprinde cheagul pe peretele eprubetei și după 30min. se decantează serul într-o eprubetă direct sau prin aspirație cu o pipetă Pasteur sterilă.

Serul nehemeofilizat are o culoare gălbuie, cel hemofilizat este roz.

2.Testul de fixare a latexului – este cunoscut principiul reacției care pune în contact serul de cercetare și gamaglobilină umană. Testele sunt pozitive la aproximativ 80% din bolnavii cu poliartrită reumatoidă, dar sunt nespecifice.

Testul Latex dă denumirea reacției pozitive și în lupusul eritomatos diseminat, hepatita cronică activă și uneori chiar la pacienții sănătoși.

Alte investigații imunologice:

Anticorpii antinucleari – apar la 30% din cazurile de poliartrită reumatoidă, aparținând grupei Ig M, se evidențiază în special în poliartrită reumatoidă juvenilă și în sindromul Felty mai frecvent cu manifestări viscerale.

Celule lupice – apar la 5 – 10% din pacienții cu poliartrită reumatoidă, iar fenomenul de autofagocitoză generatoare de celule B Helper, adaugă încă 5% la procesul inițial.

Complementul seric – este normal sau ușor crescut. În lichidul sinovial al poliartritei reumatoide găsim complementul sub valoarea lui normală. Uneori scade până la prăbușirea totală.

Examenul lichidului sinovial

Lichidul sinovial este extras prin puncție articulară și aduce date utile în diagnosticul, stadializarea și tratamentul bolii.

În poliartrita reumatoidă, lichidul este de tip inflamator prezentând:

– vâscozitate scăzută datorită slabei concentrații de acid hialuronic

– proteinele sunt crescute atingând valorile din ser

– leucocitele cresc până la 1000-5000/mm, în lichid apărând ragocite până la 30%.

Ragocitele apar și în alte reumatisme, dar în proporție mult diminuată.

Complementul seric este scăzut în lichidul sinovial.

PUNCȚIA ARTICULARĂ

Definiție. Puncția articulară reprezintă realizarea unei comunicări instrumentale între cavitatea articulară și mediul extern.

Scopul puncției

Explorator:

– punerea în evidență a prezenței lichidului articular

– recoltarea lichidului articular în vederea examinării sale

Terapeutic:

– evacuarea lichidului

– administrarea medicamentelor în cavitatea articulară (produse cortizonice, anestezice locale, substanțe de contrast pentru examenul radiologic).

Indicații:

– artrite acute sau cronice, traumatisme articulare însoțite de hemartroză.

Contraindicații:

– procese inflamatorii tegumentare în zona în care urmează să se facă puncția articulară.

Locul puncției

– se puncționează mai frecvent articulațiile genunchiului, cotului, umărului, gleznei.

Materiale necesare

materiale de protecție a patului

materiale pentru dezinfecția pielii tip III

instrumentar și materiale sterile :

ace de 4-5 cm lungime;

seringă de 5 ml pentru anestezie;

ace de 8-10 cm lungime cu diametrul de 0,2-5 mm pentru aspirat lichidul;

pense;

mănuși;

câmp chirurgical;

tampoane;

comprese.

Alte materiale:

– romplast;

– feșe;

– tăviță renală;

– pahar conic gradat;

– medicamente antiinflamatoare;

– antibiotice;

– substanțe de contrast radiologic.

Pregătirea pacientului

– psihic – se informează cu privire la scopul puncției.

– fizic – se așează într-o poziție care să permită executarea puncției cu articulația relaxată; eventual articulația se așează pe o pernă, se îndepărtează pilozitatea.

Execuția puncției: se face de către medic, ajutat de una sau două asistente în sala de tratament sau în salon.

Îngrijirea ulterioară a pacientului

– se asigură repausul regiunii

– se supraveghează starea generală și semnele vitale

– se menține pansamentul compresiv și imobilizarea în atelă timp de 24-48 de ore.

Pregătirea produsului pentru examinare

– se pregătesc eprubetele cu lichid pentru trimiterea la laborator: se etichetează

menționându-se examenul cerut (citologic,bacteriologic)

– examenul macroscopic se face imediat, măsurându-se cantitatea și apreciindu-se aspectul lichidului (seros, purulent, sanguinolent).

Se reorganizează locul de muncă.

Notarea puncției în foaia de observație

– se notează cantitatea și aspectul lichidului extras.

Complicații

imediate – lezarea pachetului vasculonervos

tardive – infecție.

Biopsia de sinovială – se realizează cu ajutorul trocarului Pelley Byckel și permite studiul histologic al sinovialei.

EXAMENUL RADIOLOGIC

A. În stadiul incipient apar:

tumefacția părților moi periarticulare în aproximativ 20-25% din poliartrite

osteoporoza se manifestă în aceleași proporții ca și tumefacția, reprezentând unul din cele mai importante și precoce semne radiologice

pensarea interliniului articular, traducând distrugerea ireversibilă a cartilajului articular

eroziunile marginale constituie o particularitate a contururilor articulare, fiind predominante la nivelul capetelor metacarpienelor, metatarsienelor și falangelor. Ele afectează țesutul osos cortical și subcortical al suprafeței articulare, mai ales la periferia acestuia.

geodele constituie un aspect radiologic caracteristic în poliartrita reumatoidă și se datorează lizei țesutului osos subcondral în proliferarea sinovială. Apare la aceleași articulașii ca și modificările precedente, dar și la oasele carpului.

B. În stadiile avansate apar:

deformări articulare cu fixarea articulației în flexie

subluxațiile articulațiilor metatarsofalangiene stau la baza deviației cubitale a degetelor.

anchiloze osoase cu ștergerea spațiului articular.

Pregătirea pacientului pentru explorarea radiologică

a sistemului osteo-articular

Explorarea radiologică a sistemului osteo-articular se efectuează de către medic prin radiografii. Citirea radiografiilor se face la negatoscop.

Scopul radiografiilor : – studierea morfologiei osului și funcționalităților unor articulații osoase din sistemul osteo-articular pentru stabilirea diagnosticului de luxație, fractură sau altă afecțiune care modifică structura osului.

Pregătirea psihică a pacientului

– se anunță pacientul și i se explică necesitatea tehnicii, precum și condițiile în care se efectuează (examinare în obscuritate și cu ajutorul unor aparate speciale).

Pregătirea fizică a pacientului de medic în funcție de regiunea ce se examinează.

se dezbracă regiunea ce urmează a fi examinată

la femei, părul lung se leagă pe creștetul capului și se îndepărtează mărgelele și lănțișoarele de la gât, cât și obiectele radioopace din buzunar.

se ridică pansamentul (dacă există ) de pe regiunea ce urmează a fi explorată

unguentele sau alte forme de medicamente se îndepărtează prin spălare cu alcool sau benzină

dacă membrul examinat nu poate fi menținut fără atele în poziția necesară, se vor folosi atele transparente pentru razele X

se administrează pacientului un medicament analgezic, în cazul în care mișcările îi provoacă durere (fracturi, luxații, artrite acute)

se efectuează o clismă evacuatoare în cazul radiografiilor oaselor bazinului, nu se execută în traumatisme recente

se administrează substanțe de contrast după ce în prealabil i s-a făcut testarea pacientului, sau se umple cantitatea articulară cu aer sau oxigen pentru evidențierea cartilajelor articulare, dacă medicul solicită

se ajută pacientul să se așeze și să păstreze poziția indicată de medic în funcție de regiunea ce urmează a fi examinată.

Îngrijirea după tehnică

– se ajută pacientul să se ridice de pe masa de radiografie și să se îmbrace

– pacientul este condus la pat

– examenul radiologic efectuat se notează în foaia de observație.

1.5. PARTICIPAREA ASISTENTULUI MEDICAL

LA ACTELE TERAPEUTICE

INTERVENȚII AUTONOME ȘI DELEGATE

Tratamentul etiologic al poliartritei reumatoide fiind necunoscut, îngrijirea corectă a pacienților are o importanță deosebită.

În numeroase cazuri, articulațiile se deformează și în cazuri grave, anchilozează, motiv pentru care bolnavii necesită o deservire totală, inclusiv toaleta zilnică și alimentația, aceștia nefiind capabili de nici o mișcare.

Intervenții autonome

a) Asigurarea condițiilor de microclimat

Bolnavii cu poliartrită reumatoidă necesită de obicei un tratament îndelungat, în perioade lungi de spitalizare. Ei vor fi amplasați în saloane călduroase, cu umiditate scăzută, însorite și luminoase.

Ventilația să fie bună și permanentă.

Se vor evita saloanele mari, aglomerate, întrucât acești bolnavi, de obicei se jenează din cauza infirmității lor.

Acțiunile terapeutice în poliartrita reumatoidă urmăresc ca obiectiv principal oprirea sau întârzierea evoluției procesului inflamator, în progresiunea sa spre distrugerea ireversibilă a cartilajului articular, cu întregul său cortegiu de de consecințe estetice și funcționale.

Mișcările fizice sunt obligatorii și trebuie să urmărească bolnavul pe toată perioada evoluției acestei boli cronice.

Durata repausului în general, în poliartrita reumatoidă, trebuie să acopere un interval de timp suficient pentru a obține dispariția sau, cel puțin ameliorarea semnificativă a simptomatologiei și semnelor bolii.

Atitudine aprofilactică prevede să nu se cedeze în nici un fel considerentelor de comoditate ale bolnavului, indicând repausul pe un pat tare cu următoarele recomandări:

postura este decubit dorsal cu spatele sprijinit de câteva perne, coapsele și gambele în extensie completă pentru a evita atitudinile vicioase ale coloanei cervicale și ale membrelor inferioare. Interzicerea cu desăvârșire a pernei sub genunchi, ci dimpotrivă asigurarea extensiei complete cu ajutorul sacilor de nisip.

menținerea coatelor în flexie și o poziție intermediară între pronație și supinație a pumnului în ușoară extensie;

b) Asigurarea repausului

Mai ales în timpul crizei evită durerea și spasmele musculare produse de inflamația articulară.

Repausul are efect favorabil asupra simptomelor generale și trebuie menținut de la câteva zile în formele ușoare de boală, până la 2 – 3 săptămâni în formele grave, fără a-l prelungi prea mult datorită consecințelor negative ale inactivității musculare.

Poziția bolnavului în pat trebuie să fie cât mai corectă, evitând atitudinile vicioase și realizând exerciții în special pentru mușchii de postură.

c) Alimentația bolnavului

În formele acute ale bolanvului, precum și în perioada de acutizare a formelor cronice trebuie să se asigure nevoile calorice necesare cu alimente cu un conținut ușor digerabil.

Trebuie să cuprindă cantități suficinete de proteine. Pe măsură ce se atenuează simptomele, alimentația trebuie să fie din ce în ce mai substanțială, asigurând proporția fiziologică a glucidelor, lipidelor și a proteinelor pentru a preveni și combate denutriția.

Pe perioada tratamentului cu antiinflamatoare steroidine ( Cortizon) și nesteroidine ( Indomentacin, Piroxicam) regimul alimentar este desodat.

Îngrijiri generale

Aranjarea patului și asigurarea poziției adecvate a bolnavului, constituie una din cele mai importante sarcini de îngrijire. Poliartrita reumatoidă este însoțită de durere. Poziția bolnavului trebuie adaptată localizării durerilor. Membrele dureroase vor fi susținute sau imobilizate cu ajutorul unor perne moi sau cu plăci de latex, îmbrăcate în pânză.

În puseurile poliartritei reumatoide, cea mai mică mișcare poate provoca dureri violente, insuportabile. În aceste cazuri, extremitățile interesate pot fi imobilizate pentru câteva ore sau zile în atele sau aparate gipsate și necăptușite, fără să fie nevoie de bandijonare.

Unii pacienți cu poliartrită reumatoidă deja se internează cu un oarecare grad de contracturi. Reeducarea lor în poziții fiziologice, se poate încerca prin tracțiuni sau cu ajutorul sacilor de nisip de 1 – 3kg. Sacii se vor înveli cu pânză albă, se așează 4 – 5 degete deasupra articulațiilor și niciodată pe articulație. Durerile provocate de greutatea lor, dispar de obicei în câteva minute.

e) Psihoterapia

Bolnavul cu poliartrită reumatoidă prezintă uneori modificări ale personalității și o pronunțată tendință de a-și exprima starea emoțională în acuze somatice.

În acest contex, medicul trebuie să acorde o importanță deosebită climatului psihologic în care se desfășoară activitatea terapeutică, să stabiliească relații afective cu pacientul și să-i explice în mod clar natura suferinței și limitelor posibilităților terapeutice actuale.

Această atitudine trebuie avută în vedere mai ales în situații de răscruce ale unui tratament îndelungat cu analgezice ( Algocalmin, Fortral) și antiinflamatoare

( Indometacin, Diclofenac, Fenibutazonă).

Supravegherea bolnavului

Bolnavul este supravegheat permanent, observându-se articulațiile ( aspectul, poziția, gradul de tumefiacție, culoarea și temperatura locală).

Intervenții delegate

Tratamentul în poliartrită reumatoidă este complex și de lungă durată în vederea recuperării funcționale a bolnavului, prin aceasta înțelegându-se refacerea capacității funcționale a bolnavului ( O.M.S) pentru ca aceasta:

să poată fi încadrat în munca sa anterioară

să poată fi trecut într-o altă activitate, conformă cu starea sa

să corespundă unei munci asistate sau ajutate

să se autoservească

Participarea asistentului medical la tratament

Pregătirea pacientului pentru administrarea medicamentelor

pacientul este informat asupra efectelor, urmărite prin administrarea medicamentelor, respectiv a eventualelor efecte secundare.

Scopul tratamentului

– calmarea durerii și inflamațiilor

– prevenirea deformațiilor

– corectarea deformațiilor (când există )

– îmbunătățirea capacității funcționale

– controlul manifestărilor sistemice.

Tratamentul antiinflamator:

are ca scop de a suprima sau de a reduce inflamația și de a calma durerea

un aspect care trebuie reținut este faptul că nu influențează prea mult cursul evolutiv al bolii, încât într-o boală cum este poliartrita reumatoidă, ele trebuie administrate în definitiv, până la stingerea procesului, situație care survine destul de rar și foarte tardiv

riscurile unor tratamente urmate tip îndelungat sunt numeroase

conducerea tratamentului este dificilă din cauza riscurilor unor medicamente administrate timp îndelungat, toleranței și răspunsul diferit al bolnavilor; existenței unor asocieri morbide și complicații, necesită o experiență îndelungată și o observație strânsă a bolnavului;

ele acționează asupra membranei sinoviale și pot fi considerate ca situate la reducerea dintre tratamentul simptomatic și patologic al bolii.

1. Antiinflamatoarele nesteroidiene:

Aspirina și Indometacinul: Acțiune antiinflamatoare a acidului acetil salicilic

apare la doze mai mari de 3 gr/24 h.

Acestea produc intoleranță gastrică la mai mult de 20% din bolnavi. De aceea, se foloseste cu protectoare gastrice .

Indometacinul este folosit la doze de 50 -100 mg% 24h sub forma preparatelor orale sau supozitoare.

In afara intoleranței gastrice ca efecte secundare se înscriu amețeli, cefalee, somnolență.

Alte inflamatoare nesteroidiene cu efecte variabile de la bolnav la bolnav. Asocierea lor este puțin indicată iar aspirina scade nivelul seric al Indometacinului sau Neproxenului la administrarea simultană.

2. Corticoterapia sistemică:

Deși este foarte eficace în ameliorarea simptomatologiei clinice și biologice trebuie evitată pentru a nu influența evoluția bolii.

Sunt utilizate frecvent Prednisonul și Prednisolonul, dozele de Prednison maxim recomandate sunt de 0,1 mg/kg corp/24h, fiind suplimentate la nevoie cu medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene în cantități mai mici decât cele uzuale.

Corticoterapia determină unele complicații.

Cele mai frecvente sunt: ulcerul gastric și duodenal care trebiue prevenit prin administrarea protectoarelor gastrice.

Trebuie să se aibă în vedere faptul că:

– în aceste cazuri perforația gastrică este asimptomatică.

– osteoporoza care poate fi combătută prin anabolizante, săruri de calciu.

Menopauza instalată în această perioadă agravează osteoporoza, de aceea se impune tratament suplimentar cu estrogeni.

Tratamentul de fond:

Săruri de aur (crizoterapia) – au efecte terapeutice mai ales când sunt administrate la începutul bolii. Ameliorarea clinică devine evidentă după două luni de tratament inițial, dozele sunt administrate progresiv pentru a testa toleranța la drog.

D. Penicilamina – se prescrie numai la eșecul cu sărurile de aur.

– efectul favorabil apare după 3-6 luni de tratament

– efectele adverse digestive, cutanate, renale, citopenie pierderea temporară a gustului impun oprirea curei la 25% din pacienți

Antimalaricele de sinteză – cea mai des folosită este HIDROXICOLORACHININA

Sunt puțin utilizate datorită complicațiilor oftalmologice (retinopatie) pe care le produc, ele sunt indicate în special în poliartrită reumatoidă cu anticorpi anticelulari și celule lupice.

Imunosupresoarele sunt din ce în ce mai utilizate pe baza conceptului cu privire la patogenia imunologică a poliartritei reumatoide. Eficacitatea este îndoielnică, cele mai folosite sunt Ciclofosfamida (Endoxonolul), Azotioprina (Imuran), Metotrexat.

Tratamentul local :

Constă în:

– administrarea locală (infiltrate intrarticulare în burse sau în tecile sinoviale) de preparate cortizonice sau Diprofos, după evacuarea exudatului

– sinoviorteza este un procedeu care urmărește sclerozarea pancreasului care este foarte abundent.

– se folosește substanțe iritante sau radioizotopi de itriu sau săruri de aur injectate intraarticular

Tratamentul fizical :

– aplicații locale calde: parafină, infraroșii, comprese cu Sulfat de Magneziu (pentru sedarea durerilor premergătoare excitațiilor terapeutice )

– băi generale: calde, minerale sau plante de preferință în asociere cu proceduri kinetice

– gimnastică medicală interesând toate articulațiile afectate, practicată zilnic

– radioterapia locală indicată în special la începutul bolii atunci când bolnavul prezintă mici tumefacții, mai ales la nivelul mâimilor și picioarelor

– electroterapia este un prețios adjuvant terapeutic; se aplică bolnavilor chiar la pat

– procedurile ortopedo – chirurgicale se aplică când sunt deteriorări mari articulare, cu anchiloze mai ales în poziții vicioase.

Recuperarea :

Poliartrita reumatoidă este una dintre afecțiunile reumatice cu cel mai puternic caracter invalidant, care determină infirmități uneori destul de grave, făcând din bolnavi adevărații dependenți sociali. Din această cauză se impune măsuri terapeutice eficiente care pot duce la prevenirea acestor invalidități, fie la refacerea ”pe cât posibil ”, a capacităților fizice, atât de lezate, a acestor bolnavi.

Acestea se realizează prin recuperare și presupune perseverență, răbdare și mai ales cooperare între bolnav și medic.

Evaluarea deficitului motor:

Înainte de aceasta, însă trebuie să ne dăm seama în ce constă deficitul motor, cu alte cuvinte trebuie să testăm și să evaluăm funcțiile musculare și articulare, să facem bilanțul articular și muscular.

Bilanțul articular constă în testarea mobilități articulare, având in vedere că mișcarea dintr-o articulație se face în jurul unei axe și sub un anumit unghi.

Bilanțul muscular se apreciază clinic,dinamometric și electromiografic.

I.6. EVOLUȚIE, COMPLICAȚII, PROGNOSTIC

EVOLUȚIE

De obicei este cronică, având pusee evolutive și perioade de remisiune, uneori de lungă durată. La majoritatea bolnavilor există tendința ca fiecare nou puseu să afecteze un nou grup de articulații sau să agraveze starea articulațiilor afectate anterior.

Apariția leziunilor articulare este centripetă, inițial localizându-se la articulațiile mici periferice, ca apoi să progreseze spre spațiile mari ale centurilor.

În final, poliartrita reumatoidă determină impotența funcțională prin apariția deformărilor, subluxațiilor, anchilozelor.

STADIILE POLIARTRITEI REUMATOIDE

După intensitatea osteoporozei a deformațiilor și a anchilozelor sunt:

Stadiul precoce ( I )

– fără leziuni distructive, dar cu discretă osteoporoză și capacitate funcțională completă

Stadiul moderat ( II ):

– osteoporoză

– durere

– redoare

– atrofie musculară

– capacitate funcțională încă normală

Stadiul sever ( III ):

– osteoporoză

– leziuni distructive mari

– deformări articulare ( subluxațiile )

– capacitate funcțională limitată.

Stadiul terminal ( IV ):

– osteoporoză

– leziuni distruuctive mari

– atrofii musculare întinse

– mari deformări articulare și infirmitate importantă, bolnavul fiind obligat să stea în pat sau în fotoliu.

COMPLICAȚII

Bolnavii cu forme benigne, cu puseuri discrete si perioade lungi de remisiune aproape completă, spontană sau post terapeutică. Uneori evoluția este atât de favorabilă, încât pune în discuție diagnosticul inițial.

Bolnavii cu forme maligne cu evoluție continuă, ducând la importante leziuni distructive osteocartilaginoase cu importante manifestări extraarticulare (vasculita).

Acești bolnavi, au în ser titruri mari de factor reumatoid. Deseori poliartrita reumatoidă este corticodependentă.

Vasculita reumatoidă și subluxația atlanto-axoidiană pot pune în pericol viața bolnavilor.

O altă complicație a poliartritei reumatoide este amiloidaza – acumulare predominantă în rinichi, ficat, splină, dar și în alte organe a unei substanțe eozinofilice colorabilă pozitiv cu roșu Congo.

Manifestări clinice curente celei renale sub forma sindromului nefrotic

Evidențierea amiloidului prin biopsie rectală sau gingivală, dar mai ales prin biopsie renală.

Prognosticul vital al poliartritei reumatoide este întunecat prin apariția amiloidozei.

Nu există o terapie specifică a acestei complicații, se recomandă vitaminoterapia, vitaminele C, A, grupul B, tratament simptomatic și dietă în funcție de starea renală.

Amiloidoza renală evoluează spre insuficiență renală și cronică .

PROGNOSTIC

Este rezervat, datorită caracterului invalidant al bolii. Depinde însă de depistarea cât mai precoce a bolii și de instituirea a timpurie a tratamentului.

Poliartrita reumatoidă este o boală care, corect tratată, nu duce, în mod obligatoriu la infirmitate.

VITAL

Întălnim prognosticul

FUNCȚIOMAL

PROGNOSTICUL VITAL

este bun, căci bolnavii cu ploartrită reumatoidă mor relativ rar, prin însăși boala reumatismală

amiloidoza întunecă evident prognosticul (media de supraviețuire este de trei ani de la apariția semnelor de amiloidoză )

apariția unor infecții intercurente poate întuneca prognosticul, găsind un organism debilitat de boală lungă, cronică cașectizată (în stadii avansate ) și un teren favorabil la organismul supus corticoterapiei și/sau eventual terapiei imunosupresive.

PROGNOSTICUL FUNCȚIONAL

Este mediocru, dar variabil în funcție de forma bolii și de tratamentul aplicat

Deficitul funcțional articular face ca după câțiva ani de evoluție, majoritatea bolnavilor să nu-și poată continua preocupările profesionale din cauza incapacității de a face față ritmului de muncă obișnuit, din cauza fatigabilității care apare după căteva ore de activitate susținută, sau din cauza dificultăților de a se deplasa la locul de muncă;

o serie de activități intelectuale care oferă satisfacții deosebite, morale, pot fi continuate în condiții bune o lungă perioadă de timp ( medici, cercetători, cadre didactice );

mulți bolnavi pot continua a îndeplini o serie de activități la domiciliu, ceea ce înseamnă temperatură constantă, evitarea dificultăților de transport și abordarea unui ritm propriu ( de obicei lucrări artizanale );

este uimitoare calitatea și finețea unei broderii și dantele pe care le pot efectua bolnavele cu poliartrită reumatoidă, în ciuda unor deformații importante la nivelul mâinilor;

Toate eforturile din partea medicului și a bolnavilor trebuie îndreptate spre menținerea capacității funcționale și utilizarea posibilităților restante funcționale în adaptarea bolnavului la îndeplinirea actelor vieții curente.

I.7. EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE

Asistentul medical din dispensarele medicale teritoriale, din întreprinderi și instituții, școli, prin activitatea sa, contribuie la prevenirea formelor inflamatorii și a formelor cronice degenerative de reumatism, cât și la apariția unor complicații grave, cu modificări scheletice invalidante.

Măsuri de prevenire primară:

educația populației pentru o alimentație echilibrată, care determină păstrarea greutății corporale ideale și să prevină tulburările metabolice .

educarea populației pentru evitarea tutunului, consumului de droguri, de alcool în exces

încurajarea paciențiilor unei forme de activitate fizică

evitarea factorilor traumatici și a celor mecanici – posturi vicioase, suprasolicitări fizice.

Măsuri de prevenire secundară

prezentarea la controalele periodice ,clinice și de laborator ( ex. în RAA, examenul ASLO )

evitarea factorilor climatici ( frig, umezeală ) care favorizează apariția puseelor acute ale bolilor degenerative reumatismale

tratarea corectă a bolilor metabolice și endocrine

evitarea ortostatismului prelungit și a eforturilor fizice mari

continuarea tratamentului prescris, medicamentos și fizioterapic de recuperare.

Măsuri de prevenire terțiară

se adresează persoanelor care prezintă infirmități, sechele invalidante

se recomandă noi profesii pacienților cu poliartrită reumatoidă, pentru reintegrara lor socială ( legatul cărților, cartonajul, țesutul covorașelor, împletitul de coșuri sau textile ).

I.8. MASURI DE SECURITATE A MUNCII

IN DOMENIUL SANITAR

Normele de securitate a muncii în domeniul sanitar sunt reglementări cu aplicabilitate natională și cuprind prevederi minimal obligatorii pentru desfășurarea diferitelor activități in condiții de securitate .

La locurile de muncă în care se desfașoara diverse activități in domeniul sanitar vor fi repartizate numai persoane care au fost instruite din punct de vedere al securității muncii .

Astfel persoanele care lucrează in domeniul sanitar vor fi informate cu privire la :

riscurile la care sunt expuse privind contactarea unor boli ;

părțile periculoase ale echipamentelor tehnice utilizate : butelii de oxigen, aparatura electrica in cazul resușcitarii cardio-respiratorii , etc;

dispozitivele de protecție existente în serviciul de radiologie (ecran de protecție, manuși, șorturi) ;

mijloacele de protecție și autoprotecție pentru a evita contaminarea cu produsele de excreție (urină , materii fecale, spută, lichid de așcită, etc.) ;

modul de intervenție în caz de avarii sau accidente ;

semnificația marcajelor și inscriptiilor, diverselor ambalaje (recipiente de sticlă, cutii, flacoane, etc.) ;

semnificația tablițelor de avertizare cu semnul de pericol biologic, de iradiere, etc ;

purtarea echipamentului de protecție alcatuit din :

halat alb ;

calotă ;

papuci ce pot fi ușor decontaminați

se interzice efectuarea oricărei intervenții cu mâinile umede la echipanemtele tehnice – electrice și se interzice descompletarea echipamentului electroizolant (podele, covoare, electroizolant ,etc.) ;

în secțiile de anestezie , terapie intensiva si bloc operator unde se lucreaza și cu gaze narcotice inflamabile, se interzice purtarea îmbrăcămintei din fibre sintetice sau lană ;

se interzice ca in timpul desfășurării unor tehnici medicale să se manânce sau să se atinga gura sau fața cu mâinile ;

se vor utiliza grupuri sanitare separate de cele destinate bolnavilor ;

depozitarea rezidurilor menajere se va face separat de cele rezultate din activitatea medicala ;

se cere respectarea întocmai a procedeelor de lucru privind examinarea , învestigarea si aplicarea tratamentelor .

Vestiarele echipamentului individual de protecție vor fi separate de cele pentru imbracămintea personală de exterior .

Echipamentul de protecție se utilizează numai în incinta spitalului, acesta va fi schimbat cu hainele personale la ieșirea din tură, dupa o spălare si aseptizare a mâinilor .

Tehnica spălării mâinilor ar trebui sa dureze 15-30 secunde. Pe mâinile ude aplicăm 3-5 ml săpun sau un antiseptic care este special si se freacă mainile

5 secunde pentru fiecare din cei 6 pași arătați mai jos .

Pot fi folosiți pe mâna curată 3 ml alcool sau gel.

Când ar trebui spălate mâinile ?

ori de câte ori mainile sunt vizibil murdare ;

înainte de contactul cu pacientul ;

înainte de baie ;

dupa contactul cu sangele sau cu produsele de excreție ;

dupa îndepartarea mânușilor ;

înainte si dupa părăsirea saloanelor ;

înainte de mânuirea hranei ;

înainte de procedurile aseptice : îngrijirea unei răni, injecții, puncții, etc ;

înainte de contactul cu orice pacient.

Cei 6 pași ai spălării mâinilor :

mâinile – pe fețele palmare ;

mâinile – pe fețele dorsale ;

palmele – interdigital ;

degetele – cu palma opusă ;

policele – cu palma opusă ;

unghiile – prin rotatii cu palma opusă ;

PLAN DE ÎNGRIJIRE AL PACIENTEI M.R.,

CU POLIARTRITĂ REUMATOIDĂ,

STADIUL II

II.1 CULEGEREA DATELOR

II.1.1. DATE PRIVIND IDENTITATEA PACIENTULUI

DATE RELATIV STABILE

Nume: M

Prenume: R

Vărsta: 45 ani

Sex: feminin

Naționalitatea: română

Religia: ortodoxă

Starea civilă: căsătorită

Ocupația: pensionară

DATE VARIABILE

Domiciliul: urban

Condiții de viață și de muncă: locuiește într-o casă cu trei camere, salubră împreună cu soțul ei si cei doi copii.

Gusturi personale și obiceiuri:

– vizionează programe TV,

– nu consumă alcool, nu fumează

– bea o cafea / zi

Mod de petrecere a timpului liber:

– îi place foarte mult să tricoteze

– se ocupă de îngrijirea florilor

– vizionează filme de comedie

II.1.2 DATE PRIVIND STAREA DE SĂNĂTATE ANTERIOARĂ:

1.2.a) Date antropometrice

Greutatea: – 51 kg

Înălțimea : – 1,64 m

Grup sanguin: – B III

Rh +

1.2.b) Limite senzoriale

Alergie: – nu prezintă la medicamente sau alimente,

Proteză: – prezintă proteză dentară

Acuitate vizuală: – în limite normale

Acuitate auditivă: – în limite normale

Acuitate tactilă: – în limite normale

Alimentația: -orar neregulat al meselor,

– masticașie îngreunată datorită protezei dentare,

– hidratate insuficientă

– consumă alimente bogat în glucide

Somn: – 4-5 ore pe noapte

Mobilitatea: deficitară

Eliminări: – micțiuni fiziologice,

– diureză normală D = 1200 ml/24 h

– scaun normal

1.2.c) Antecedente heredo-colaterale:

Mama : hipertensiune arterială (HTA)

Tata : diabet zaharat (DZ).

1.2.d) Antecedente personale: – FIZIOLOGICE

– PATOLOGICE

Antecedente personale fiziologice:

– menarha: – la 15 ani

– nașteri: – 3

– avorturi: – 2

– ultima menstruație: 11-X-2006, flux normal, regulat.

Antecedente personale patologice :

– apendicetomie la 17 ani

– diagnostic: poliartrită reumatoidă stadiul I-II, 2000

II.1.3. Informații legate de boală:

1.3.a) Motivele internării:

– redoare matinală poliarticulară prelungită

– tumefierea gleznelor, genunchilor bilateral

– redoare lombară

– deficit de locomoție

– durere vie la nivelul articulațiilor mici ale mâinilor

1.3.b) Istoricul bolii:

Pacienta cunoscută cu Poliartrită Reumatoidă Stadiul I-II seronegativă diagnostic precizat în anul 2000, în urma internării în secția de Reumatologie, în tratament cu METOTREXAT 7,5 mg/săpt. și INDOMETACIN 2cp/zi se internează pentru redoare matinală poliarticulară prelungită, deficit de locomoție, redoare lombară , tumefacția gleznelor și genunchi bilateral.

1.3.c) Diagnosticul la internare:

Poliartrită Reumatoidă Seronegativă Stadiul II

1.3.d) Data internării: 20-XI- 2006

1.3.e) Examenul pe aparate:

Tegumente și mucoase: – normale

Sistem ganglionar: – nepalpabil

Sistem osteoarticular: – redoare poliarticulară matinală, durere vie și tumefiere la nivelul articulațiilor metacarpofalangiene și interfalangiene proximale, tumefierea gleznelor și genunchilor, bilateral, deficit de locomoție

Aparat respirator:

– torace: – normal conformat

– sonoritate pulmonară: – normală

– murmur vezicular: – prezent – frecvența respirației: – 18 r/min

Aparat cardiovascular:

– tensiunea arterială (T.A.): – 120/mm Hg

– AV-78/min

– zgomote cardiace ritmice

Aparat digestiv:

– dentiție: – proteză dentară

– limbă: – normală

– abdomen: – normal

– tranzit intestinal: – prezent

Aparat uro-genital:

– rinichi: – nepalpabili

– loji renale: – libere

– diureză: – normală (1200 ml/ 24 h)

– micțiuni fiziologice

Sistem nervos central:

– orientată temporo – spațial

II.2.1. ANALIZA ȘI SATISFACEREA NEVOILOR FUNDAMENTALE

II.2.2. PROBLEME DE DEPENDENȚĂ

Disconfort datorat durerilor articulare

Imobilitate moderată

Dificultatea de a dormi și a se odihni

Aimentație și hidratare inadecvată în deficit

Anxietate

Dificultatea de a-și asigura îngrijirile igienice

Dificultatea de a participa la activități recreeative

Cunoștințe insuficiente

II.2.3. STABILIREA GRADULUI DE DEPENDENȚĂ

Pacienta este temporar dependentă de o persoană datorită scăderii rezistenței organismului și a necunoașterii regimului alimentar și a tratamentului, dar participă la tehnicile medicale prescrise.

Nivel II. de dependență majoră 24 puncte.

II.2.4. DIAGNOSTICUL NURSING

Disconfort fizic din cauza durerii poliarticulare și redori matinale manifestată prin gemete, crisparea feței evitarea mișcărilor.

Imobilitate moderată din cauza procesului inflamator articular manifestată prin diminuarea mișcărilor, a mobilității articulare.

Dificultatea de a dormi și a se odihni din cauza durerilor articulare, manifestată prin treziri frecvente.

Alimentație și hidratare inadecvată în deficit din cauza pierderii obișnuinței alimentare manifestată prin dificultatea de a respecta regimul alimentar.

Anxietate din cauza necunoașterii prognosticului bolii, manifestată prin stare depresivă, apatie.

Dificultatea de a îndeplini activități recreative din cauza stării depresive și durerii manifestată prin dificultarea de a participa la diferite activități

Dificultatea de a se îmbrăca și dezbrăca, de a-și asigura îngrijirile igienice din cauza motricității membrelor superioare, manifestată prin neîndemânare.

Cunoștințe insuficiente despre boala sa, evoluție și tratament datorită lipsei de informații manifestată prin frică, iritabilitate.

II.3 PLANIFICAREA ÎNGRIJIRILOR

II.3.1. OBIECTIVE

1. Pacienta să înregistreze o ameliorare a stării generale, durerile articulare și redoarea matinală să dispară treptat în 8 zile.

2. Pacienta să prezinte o diminuare a procesului inflamator la articulațiile cuprinse in 7 zile

3. Pacienta să-și îmbunătațească treptat gradul de mobilizare până la dobândirea totală a independenței, în satisfacerea nevoilor fundamentale, în circa 10 zile

4. Pacienta să prezinte un somn liniștit, odihnită corespunzător vârstei în circa 4 zile.

5. Pacienta să respecte regimul alimentar restrictiv și să înțeleagă importanța lui în cadrul bolii în decurs de 6 zile.

6. Pacienta să beneficieze de confort psihic în decurs de 6 zile.

7. Pacienta să-și poată efectua îngrijirile igienice fără dificultate în circa 7 zile

8. Pacienta să coopereze cu echipa de îngrijire, să aibă încredere în ea pe perioada spitalizării

9. Pacienta să acumuleze căt mai multe cunoștințe despre boala sa (evoluție, tratament, alimentație), pe perioade de spitalizare.

II.3.2. INTERVENȚII

Asigur condiții de microclimat (salon cu temperatură optimă, umiditate scăzută, cu aerisire și confort necesar, pat cu somieră rigidă pentru a favoriza poziția corectă a coloanei lombare).

Ajut pacienta pentru satisfacerea nevoii de a fi curată, de a se îmbrăca și dezbrăca.

Supraveghez tensiunea arteriala, pulsul și temperatura.

Recoltez sânge pentru VSH, Proteina C reactivă , determinarea Waller –Rose.

Administrez tratamentul prescris: antialgic (Algocalmin), antiinflamator A.I.N.S (antiinflamatoare nesteroidiene): Indometacin; corticoterapie cu Prednison, Metotrexat.

Asigur alimnentația adaptată problemelor care le prezintă pacienta, un regim hiposodat și hipocaloric

Învăț pacienta să execute exerciții respiratorii.

II.4. APLICAREA ÎNGRIJIRILOR

EXAMENE PARACLINICE

TRATAMENTUL

II.5. EXTERNAREA PACIENTEI

DATA EXTERNĂRII : 28 XI 2006

Diagnosticul medical la externare:

POLIARTRITĂ REUMATOIDĂ SERONEGATIVĂ STADIUL II

Starea la externare : ameliorat

Bilanțul autonomiei :

1. Pacienta are o respirație normală, amplă cu frecvența de 18/min,circulație relativ normală cu puls și tensiune arterială în limite normale.

2. Pacienta se alimentează singură conform regimului impus.

3. Pacienta prezintă eliminări fiziologice normale.

4. Pacienta se mișcă activ, cu efort fizic dozat și capacitate de efort fizic. Dimineața, mobilitatea articulară s-a restabilit.

5. Pacienta prezintă un somn odihnit.

6. Pacienta se poate îmbrăca și dezbrăca singură, dar într-un interval de timp mai mare.

7. Pacienta prezintă temperatura corporală în limite normale.

8. Pacienta prezintă tegumente integre , normal colorate .

9. Pacienta nu se poate împotrivi agresiunilor.

10. Pacienta comunică cu cei din jur, a învățat să-și exprime nevoile,emoțiile și sentimentele.

11. Pacienta poate acționa conform propriilor credințe și valori.

12. Pacienta nu se poate antrena în toate activitățiile sale preferate.

13. Pacienta se poate recreea.

14. Pacienta învață cum să își păstreze sănătatea și să acumuleze lucruri noi despre tratament.

RECOMANDĂRI LA EXTERNARE

Să evite frigul și umezeala, eforturile fizice mari,ortostatismul prelungit, mersul pe teren accidentat, dar și sedentarismul.

Va continuua tratamentul la domiciliu cu Prednison 5mg 2cp/zi timp de 10zile, Indometacin 1cp/zi timp de 10zile.

Va menține un regim hiposodat și hipocaloric impus de tratamentul cu Prednison.

Va consuma un regim format din lapte, brînză și alte alimente bogate în calciu.

Va respecta normele de igienă personală.

Se va prezenta la dispensarul teritorial pentru controlul periodic

Va fi informată asupra riscurilor la care se expune în cazul nerespectării tratamentului.

PLAN DE ÎNGRIJIRE A PACIENTEI P.L.

CU POLIARTRITĂ REUMATOIDĂ,

STADIUL III.

II.1. CULEGEREA DATELOR

II.1.1 DATE PRIVIND IDENTITATEA PACIENTEI:

DATE RELATIV STABILE:

Nume:P

Prenume: L

Vârsta: 59ani

Sex: feminin

Reloigia: ortodoxă

Naționalitatea: română

Starea civilă: căsătorită

Ocupația: pensionară

DATE VARIABILE

Domiciliul : urban

Condiții de viață și de muncă: locuiește la bloc într-un apartament cu 2 camere împreună cu soțul ei, în condiții salubre.

Gusturi personale și obiceiuri:

– vizionează programele TV, citește presa îi plac plimbările la munte,

– ocazional consumă cafea îndulcită cu zahahrină,

– nu consumă alcool, nu fumează.

Mod de petrecere a timpului liber:

– urmărește serialele preferate,

– îngrijește florile din balcon.

II.1.2. DATE PRIVIND STAREA DE SĂNĂTATE ANTERIOARĂ

1.2.a) Date antropometrice:

Greutatea: – 75kg

Înălțimea: – 1,67m

Grup sanguin: – A II

Rh +

1.2.b) Limite senzoriale

Alergii : – nu prezintă alergie la medicamente sau alimente ,

Acuitate vizuală: – în limite normale

Acuitate tactilă: – în limite normale

Acuitate auditivă: – în limite normale

Alimentație: – preferă mâncărurile grase , făinoase, lactate,

– mese neregulate,

– hidratare insuficientă.

Eliminări: – diureză prezentă, 1000ml/zi

– transpirații minime ,

– scaun de culoare și frecvență normală.

Somn : – întrerupt, treziri frecvente, stări de neliniste,

Mobilitate : – limitarea amplitudinii mișcărilor.

1.2.c) Antecedente heredo-colaterale:

Mama: cardiacă

Tata : HTA

1.2.d) Antecedente personale: -FIZIOLOGICE

-PATOLOGICE

Antecedente personale fiziologice:

– menarha 16 ani

– nașteri 2

– avorturi 1

– menopauza la 47 ani

Antecedente personale patologice:

– bolile copilăriei

– apendicectomie la18 ani

– amigdalectomie la 25 ani

– P.R. seropozitivă în anul 2000, corticodependentă tratată cu Metotrexat și Indometacin

II.1.3. INFORMAȚII LEGATE DE BOALĂ:

1.3.a) Motivele internării:

– poliartralgii( pumni, coate,umeri)

– tumefacții la nivelul articulațiilor mici ale mâinilor bilateral (metacarpofalangiene și interfalangiene proximale), hipotrofia mușchilor interosoși ai mâinii, degete „în formă de butonieră”.

– deficit de locomoție

– dureri articulare

-redoare matinală poliarticulară prelungită

1.3.b) Istoricul bolii:

Pacienta, cunoscută cu P.R. seropozitivă din 2000 corticodependentă (inițial Prednison doze mari , de 4 ani 10mg/zi, tratament de fond cu Tauredon 2 ani 2000-2002 iar de 3 ani cu Metotrexat 40 mg/săpt., asociind cu Indometacin.)

Se internează pentru poliartralgii, redoare matinală prelungită, dureri articulare, deficit de locomoție.

1.3.c) Diagnosticul la internare:

POLIARTRITĂ REUMATOIDĂ SEROPOZITIVĂ STADIUL III

1.3.d) Data internării: 11-X-2006

1.3.e) Examenul pe aparate:

Tegumente și mucoase: subțiate, netede, pigmentate.

Sistem ganglionar: nepalpabil

Sistem osteoarticular: poliartralgii (pumni, coate, umeri) tumefacție la nivelul articulațiilor mici ale mâinilor bilateral, deficit de locomoție , dureri articulare , redoare matinală poliarticulară prelungită.

Aparat respirator: – torace normal conformat

– sonoritate pulmonară

– murmur vezicular prezent

– FR=22r/min

Aparat cardio-vascular: – TA=130/80mmHg

– AV=76 b/min

– zgomote cardiace ritmice

Aparat digestiv: – dentiție deficitară

– limbă normală

– abdomen normal

– tranzit intestinal prezent

Aparat uro-genital: – loje renale libere

Sistem nervos: – orientată temporo-spoțială

II.2.1. ANALIZA SATISFACERII NEVOILOR FUNDAMENTALE

II.2.2. PROBLEME DE DEPENDENȚĂ

Alterarea mobilității fizice.

Alimentația inadecvată din punct de vedere calitativ și cantitativ.

Deshidratare.

Dificultatea de a dormi și a se odihni.

Dificultatea în a se îmbrăca și dezbrăca.

Alterarea tegumentelor și mucoaselor.

Dificultatea de a.și acorda îngrijiri igienice.

Dureri articulare.

Anxietate.

Dificultatea de a acționa conform proprilor credințe și valori.

Neputința (imposibilitatea de a se realiza).

Dificultatea de a efectua activități recreative.

Dificultatea de a învăța.

II.2.3 STABILIREA GRADULUI DE DEPENDENȚĂ

Pacienta prezintă o dependență majoră datorită diminuării mobilității membrelor superioare șiincapacității în satisfacerea nevoilor fundamentale.

Nivel III dependență majoră (31puncte)

II.2.3. DIAGNOSTIC NURSING

Alterarea mobilității fizice datorită deformărilor articulare

(deviații ulnare ) manifestată prin reducerea capacității funcționale.

2. Alimentația inadecvată din punct de vederea calitativ și cantitativ datorită neputinței de adaptare la regim datorită obiceiurilor alimentare greșite manifestate prin ingestie de alimente ce nu satisfac nevoile organismului.

3. Deshidratare datorită lipsei cunoașterii nevoilor de hidratare a organismului manifestat prin uscăciunea pielii și a mucoaselor

4. Dificultatea de a dormi și a se odihni, datorită durerilor articulare manifestate prin ore de odihnă insuficiente.

5. Dificultatea ăn a se îmbrăca și dezbrăca datorită deformărilor la nivelul extremitățiilor manifestate prin neîndemânare de a se îmbrăca și dezbrăca.

6. Alterarea tegumentelor și mucoaselor datorită procesului inflamator manifestat prin tegumentesubțiate netede ,pigmentate, unghii uscate și friabile, nodozității cutanate.

7. Dificultatea de a–și acorde îngrijiri igienice datorită reducerii capacității funcționale manifestată prin dificultăți în îngrijirile zilnice.

8. Disconfort fizic legat de durerii articulare datorită procesului inflamator, manifestate prin față crispată, plângeri și văicăreli.

9. Anxietate datorită riscului pierderii concepției despre sine manifestată prin îngrijorări, nervozitate.

10. Dificultatea de a acționa conform proprilor credințe și valori datorită durerilor articulare manifestată prin deficit de locomoție.

11. Neputință datorită pierderi treptate a capacității de muncă, de autoservire și autoîngrijire manifestată prin incapacitatea de a rezolva problemele.

12. Dificultatea și incapacitatea de a efectua activități recreative datorită durerilor intense la nivelul articulațiilor manifestată prin dificultatea de a efectua o activitate preferată.

13. Dificultatea de a învăța datorită lipsei de pregătire psihică manifestată prin dificultatea de a înțelege informația.

II.3. PLANIFICAREA ÎNGRIJIRILOR

OBIECTIVE:

Pacienta să beneficieze de o alimentație corespunzătoare din punct de vedere calitativ și cantitativ in timp de 7 zile.

Pacienta să fie echilibrată hidric și nutrițional în timp de 3 zile.

Pacienta să îmbunătățească gradul de mobilizare până la redobândirea totală a independenței în satisfacerea nevoii în timp de 10 zile.

Pacienta să prezinte un somn liniștit,odohnitor și să beneficieze de un număr de ore corespunzător vârstei în decurs de 3 zile.

Pacienta să se poată îmbrăca și dezbrăca singură în timp de 4 zile.

Pacienta să prezinte tegumente și mucoase curate și integre să –și poată efectua îngrijirile în timp de 7 zile.

Pacienta să prezinte dureri de intensitate redusă până la dispariție, ameliorarea durerii matinale în 6-7 zile.

Pacienta să coopereze cu echipa de îngrijire, să aibă ncredere în ea, să conștientizeze rolul pe care îl are echipa de îngrijire în ameliorarea, satisfacerea stării de sănătate pe perioada spitalizării.

Pacienta să-și păstreze imaginea de sine pe perioada de spitalizare.

Pacienta să poată realiza și aprecia obiectiv activitățiile sale în decurs de 7 zile.

Pacienta să prezinte o stare de bună dispoziție să-și recapete încrederea în forțele proprii în 7 zile.

Pacienta să acumuleze cât mai multe informații despre alimentația corespunzătoare, regulile de igienă și tratamentul pe care trebuie să-l urmeze.

INTERVENȚII:

Explic pacientei importanța regimului alimentar impus de medic.

Sfătuiesc pacienta să consume o cantitate mare de lichide.

Asigur condiții optime de microclimat.

Explorez si identific gradul de mobilizare al pacientei.

Planific un program de exerciții fizice la indicația medicului și a kinetoterapeutului.

Măsor funcțiile vitale și le înregistrez în foaia de observație.

Învăț pacinta tehici de relaxare înainte de culcare (lecturi plăcute, exerciții respiratorii).

Informez pacienta cu privire la importanța menținerii tegumentelor curate pentru prevenirea infecțiilor.

Discut cu pacienta importanța repausului total sau parțial la pat.

Explic pacientei și o pregătesc pentru recoltarea sângelui și a urinii pentru determinarea VSH-ului; Hb; LATEX; PCR; Fibrinogen, test de disproteinemie și pentru examenul sumar de urină și urocultură.

Încurajez pacienta să-și exprime sentimentele în legătură cu problema sa.

Orientez pacienta spre alte activității recreative decât cele anterioare în raport cu capacitățile sale.

Ajut pacienta în recuperearea fizică și psihică

Explorez ce activități recreative îi produc plăcere pacientei

Planific ativități recreative împreună cu pacienta

Explorez nivelul de cunoaștere al pacientei privind boala, modul de manifestare .

Stimulez dorința de cunoaștere, motivez importanța acumulări de noi cunoștințe.

Învăț pacienta categoriile de alimente din ghidul alimentar și echivalentele calitative și cantitative ale principilor alimentare în vederea înlocuiri unui aliment cu altul.

II.4. APLICAREA ÎNGRIJIRILOR

TRATAMENTUL

EXAMENE PARACLINICE

II.5. EXTERNAREA PACIENTEI

DATA EXTERNĂRII :18 XI 2006

Diagnosticul medical la externare:

POLIARTRITĂ REUMATOIDĂ SERONEGATIVĂ STADIUL III

Starea la externare : ameliorat

Bilanțul autonomiei:

Pacienta prezintă o respirație normală

Pacienta se alimentează singură, respectând regimul impus

Pacienta prezintă un somn liniștit odihnitor

Pacienta are mobilitate relativ bună

Pacienta se poate îmbrăca și dezbrăca singură

Pacienta prezintă tegumente normal colorate

Pacienta nu se poate proteja împotriva agresiunilor

Pacienta comunică cu cei din jur exprimându-și emoțiile, nevoile, sentimentele.

Pacienta acționează conform propriilor sale credințe

Pacienta se poate recreea

Pacienta încearcă să învețe cum să-și păstreze sănătatea și dorește să acumuleze noi cunoștințe despre boală și tratament.

Recomandări la externare:

Pacienta va evita frigul, umezeala, efortul fizic mare, ortostatismul prelungit, sedentarismul.

Pacienta va continua tratamentul la domiciliu cu Prednison 10mg 2cp/zi , Diclofenac 2cp/zi, 10zile

Pacienta va urma un regim alimentar hipocaloric, hiposodat impus de tratamentul cu cortizonice

Pacienta va consuma un regim alimentar format din lapte, brânză și alte alimente bogate în calciu , proteine vitamine.

Pacienta își va păstra regulile de igienă personală

Pacienta va continua tratamentul balnear și fizioterapeutic în stațiuni balneare ca: Olănești, Herculane, Mangalia, Eforie Nord.

PLAN DE ÎNGRIJIRE AL PACIENTEI M. R.

CU POLIARTRITĂ REUMATOIDĂ, STADIUL IV

II.1. CULEGEREA DATELOR

II.1.1 DATE PRIVIND IDENTITATEA PACIENTEI:

DATE RELATIV STABILE:

Nume:M

Prenume: R

Vârsta: 60ani

Sex: feminin

Religia: ortodoxă

Naționalitatea: română

Starea civilă: căsătorită

Ocupația: pensionară

DATE VARIABILE

Domiciliul : urban

Condiții de viață și de muncă: locuiește într-o casă cu 4 camere împreună cu soțul ei, cei doi copii fiind plecați în altă țară

Gusturi personale și obiceiuri:

– vizionează programele TV, citește presa, îi plac plimbările la munte

– ocazional consumă cafea îndulcită cu zaharină, 1-2 cești/zi

– nu consumă alcool, nu fumează.

Mod de petrecere a timpului liber:

– vizionează seriale de telenovelă, știri, documentare T.V.

II.1.2. DATE PRIVIND STAREA DE SĂNĂTATE ANTERIOARĂ

1.2.a) Date antropometrice:

Greutatea: – 60kg

Înălțimea: – 1,55m

Grup sanguin: – 0

Rh +

1.2.b) Limite senzoriale

Alergii : – nu prezintă alergie la medicamente sau alimente ,

Proteze : – prezintă proteză dentară

Acuitate vizuală: – diminuată, miopie (dioptrie – 3,50)

Acuitate tactilă: – în limite diminuate

Acuitate auditivă: – în limite normale

Alimentație: – orar neregulat al meselor

– hidratare insuficientă.

Eliminări: – diureză prezentă, 1000ml/zi

– transpirații minime ,

– scaun de culoare și frecvență normală.

Somn : – întrerupt,4-5 ore pe noapte, treziri frecvente, stări de neliniste

Mobilitate : – deficitară.

1.2.c) Antecedente heredo-colaterale:

Mama: HTA

Tata : Diabet zaharat.

1.2.d) Antecedente personale: -FIZIOLOGICE

-PATOLOGICE

Antecedente personale fiziologice:

– menarha 14 ani

– nașteri 2

– avorturi 0

– menopauza la 40 ani

Antecedente personale patologice:

– bolile copilăriei

– apendicectomie la 17 ani

– amigdalectomie la 20 ani

– P.R. seropozitivă în anul 1990, corticodependentă, tratată cu Metotrexat și Indometacin

II.1.3. INFORMAȚII LEGATE DE BOALĂ:

1.3.a) Motivele internării:

– durere la nivelul genunchilor, umerilor, coatelor și articulațiilor coxofemurale

– astenie generalizată

– slăbiciune și atrofie musculară

– capacitate funcțională redusă si infirmitate importantă

– deviația ulnară a degetelor, degete ”în butonieră”

1.3.b) Istoricul bolii:

Pacienta, cunoscută cu P.R. seropozitivă din 1990 corticodependentă, se internează pentru dureri la nivelul genunchilor, coatelor, umerilor, articulației coxo femurale, slăbiciune și atrofie musculară, astenie generalizată, capacitate funcțională redusă și infirmintate importantă, deformări articulare la nivelul articulaților metacarpofalangiene și interfalangiene proximale.

1.3.c) Diagnosticul la internare:

POLIARTRITĂ REUMATOIDĂ SEROPOZITIVĂ STADIUL IV

1.3.d) Data internării: 1-II-2007

1.3.e) Examenul pe aparate:

Tegumente și mucoase: – uscate, palide

Sistem ganglionar: – nepalpabil

Sistem osteoarticular: – dureri permanente la nivelul metacarpofalangienelor și interfalangienelor proximale, deviații ulnare ale degetelor, dureri la nivelul umerilor, coatelor, genunchilor, șoldului, deficit funcțional sever.

Sistem muscular: – slăbiciune și atrofie musculară

Aparat respirator: – torace normal conformat

– sonoritate pulmonară

– murmur vezicular prezent

– FR: 17r/min

Aparat cardio-vascular: – TA= 130/70mmHg

– AV= 68 b/min

– zgomote cardiace ritmice

Aparat digestiv: – dentiție: proteză dentară

– limbă normală

– abdomen suplu, nedureros la palpare

– tranzit intestinal îngreunat

– nu prezintă greață, vărsături

Aparat uro-genital: – loje renale libere

Sistem nervos: – orientată temporo-spațială

II.2. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

II.2.1. ANALIZA ȘI SATISFACEREA NEVOILOR FUNDAMENTALE

II.2.2 PROBELME DE DEPENDENȚĂ

Dificultatea de a se alimenta și hidrata.

Constipația.

Deficit de locomoție.

Insomnie.

Incapcitatea de a se îmbrăca și dezbrăca

Incapacitatea de a-și acorda îngrijiri igienice.

Stare depresivă.

Comunicarea inficace la nivel afectiv.

Vinovăție, culpabilitate.

Dficultatea de a-și asume roluri sociale.

Incapacitatea de a efectua activități recreative.

Cunoștințe insuficiente despre boală.

II.2.3. STABILIREA GRADULUI DE DEPENDENȚĂ

Pacienta prezintă dependență majoră datorită deformațiilor la nivelul membrelor superioare necesitând ajutorul unei persoane pentru îngrijiri zilnice.

Nivel III dependență majoră (39 puncte)

II.2.4. DIAGNOSTIC NURSING

Dificultatea de a se alimenta și hidrata protezei dentare, deformărilor articulare la nivelul mâini manifestată prin dificultatea de folosire a obiectelor pentru a se alimenta .

Constipație datorită lipsei de exercițiilor fizice manifestată prin absența scaunului de mai multe zile.

Deficit de locomoție datorită durerilor articulare și atrofiei musculare, manifestată prin greutate la mers

Insomnie datorită durerilor la nivelul articulațiilor manifestată prin treziri frecvente.

Incapacitatea de a se îmbrăca și dezbrăca datorită deformării articulare,

manifestată prin dificultatea de a se îmbrăca și dezbrăca .

Incapacitatea de a-și acorda îngrijiri igienice datorită mobilizării îndelungate la pat în perioada dureroasă manifestată prin neputință de a-și acorda îngrijirile necesare.

Stare depresivă datorită pierderii stimei de sine manifestată prin astenie, apatie.

Comunicare ineficientă la nivel afectiv, datorită absenței unor persoane apropiate,maifestată prin apatie, tristețe.

Vinovăție, culpabilitate datorită neacceptării bolii, manifestată prin perceperea bolii ca o pedeapsă.

Dificultatea de a-și asuma roluri sociale datorită izolării manifestatăprin capacitatea de a se ocupa de familie.

Incapacitatea de a efectua activități recreative datorită durerii la nivelul articulațiilor manifestată prin dificultatea de a se concentra în cazul unei activități recreative

Cunoștințe insuficiente datorită inaccesibilității la informație manifestată prin incapacitatea de a aduna informații.

II.3. PLANIFICAREA ÎNGRIJIRILOR

II.3.1 OBIECTIVE

1. Pacienta să – și recapete mobilitatea articulară la nivelul mâinilor, în 7 zile.

2. Pacienta să aibă un tranzit intestinal normal, în 2 zile.

3. Pacienta să prezinte dureri diminuate la nivelul membrelor superioare și inferioare , în decurs de 3 zile.

4. Pacienta să prezinte un somn calitativ și cantitativ, în 4 zile.

5. Pacienta să se poată îmbrăca și dezbrăca singură, în 7 zile.

6. Pacienta să – și poată efectua îngrijiri igienice fără ajutor, în 6 zile.

7. Pacienta să – și exprime diminuarea depresiei, în 2 zile.

8. Pacienta să se poată afirma, să aibă percepție pozitivă de sine, în 3 zile.

9. Pacientă să fie echilibrată psihic, în termen de 4 zile.

10.Pacienta să fie conștientă de propria sa valoare și competență.

11.Pacienta să prezinte o stare de bună dispoziție, în termen de 7 zile.

12.Pacienta să acumuleze noi cunoștințe, în termen de 7 zile.

II.3.2. INTERVENȚII

Asigur repausul la pat până la dispariția durerilor articulare.

Asigur alimentația pacientei adoptate la problemele care le prezintă aceasta, regim hiposodat și aportul de lichide, 2500 ml /zi

Stabilesc împreună cu pacienta, un orar regulat de eliminări în funcție de activitățiile sale.

Administrez la indicația medicului laxative (Dulcolax).

Asigur condiții de microclimat.

Informez pacienta în vederea recoltării urinii și sângelui.

Planific un program de exerciții specific anumitor grupe musculare, în funcție de articulațiile afectate și capacitatea pacientei.

Măsor și notez funcțiile vitale : T.A., A.V., F.R.

Învăț pacienta tehnici de relaxare, exerciții respiratorii.

Informez pacienta cu privire la importanța menținerii curate a tegumentelor și mucoaselor pentru prevenirea infecțiilor.

Observ obiceiurile și deprinderile igienice ale pacientei.

Încurajez pacienta la lectură, activități preferate pentru a înlătura starea de anxietate și depresie.

Pun în vedere capacitatea și talentele, realizările anterioare ale pacientei.

Ajut pacienta să identifice motivele comportamentului său, apreciez posibilitățile fizice și intelectuale.

Explorez ce activități recreative îi produc plăcere pacientei, stabilesc dacă sunt în concordanță cu starea sa fizică și psihică.

Planific activități recreative împreună cu pacienta.

Stimulez dorința de cunoaștere a pacientei.

Motivez importanța acumulării de noi cunoștințe.

Verific dacă pacienta a înțeles corect sfaturile transmise și dacă și-a însușit noile cunoștințe.

II.4. APLICAREA ÎNGRIJIRILOR

TRATAMENTUL

EXAMENE PARACLINICE

II.5. EXTERNAREA PACIENTEI

DATA EXTERNĂRII: 8-II-2007

STAREA LA EXTERNARE: ameliorat

BILANȚUL AUTONOMIEI

Pacienta are o respirație normală, FR=18r/min

Pacienta se alimentează singură respectând regimul impus

Pacienta prezintă mobilitate relativ bună

Pacienta se îmbracă și dezbracă singură

Pacienta prezintă un somn liniștit

Pacienta nu mai este anxioasă, comunică cu cei din jur

Pacienta se poate recreea

Pacinta încearcă să învețe cum să-și păstreze sănătatea

Pacienta execută singură tehnici de relaxare și exerciții respiratorii care îi favorizează somnul

Pacienta prezintă eliminări fiziologice normale

Pacienta prezintă tegumente integre, normal colorate

RECOMANDĂRI LA EXTERNARE

Pacienta va evita frigul, umezeala, efortul excesiv

Pacienta va urma tratamentul la domiciliu cu Metotrexat 4cp/zi,

Prednison 2 cp/zi, Dicarbocalm 3cp/zi, Xanax la nevoie

Va urma un regim alimentar hipocaloric, hiposodat

Va respecta normele de igienă personlă

= EVALUAREA FINALĂ =

BIBLIOGRAFIE

1. Gheorghe Mogos – COMPENDIU DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE

Editura stiintifica

2. Dr. Roxana Maria Albu – ANATOMIA SI FIZIOLOGIA OMULUI

Editura Universul 2001

3. Stefania Pelmus Giersch – BIOLOGIE SI PATOLOGIE UMANA

Editura CD Press 2002

4. Cezar Th. Niculescu – BIOLOGIE

Editura Corint 2004

5. Eugen Popescu – COMPENDIU DE REUMATOLOGIE

Editura Tehnica – 2002

6. I. Stoica, M.Stoicescu – GHID PRACTIC DE REUMATOLOGIE

Editura Medicala –1974

7. V. Ciobanu , H.D. Bolosin – POLIARTRITA REUMATOIDA

Editura Medicala – 1983

Corneliu Borundel – MEDICINA INTERNA

Editura ALL MEDICALL – 2002

Lucretia Titirca – GHID DE NURSING

Editura Viata Medicala 2003

Lucretia Titirca – TEHNICI DE EVALUARE

Editura Viata Medicala 2003

12. Lucretia Titirca – INGRIJIRI SPECIALE ACORDATE PACIENTILOR DE CATRE ASISTENTII MEDICALI

Editura Viata Medicala 2004