Etica Si Responsabilitatea In Practica Medicala Legala

CUPRINS:

Introducere

TITLUL I. ETICA MEDICALĂ

Cap. I. Ipostaze istorice ale eticii medicale

Cap. II. Morala și etica actului medical

Cap. III. Deontologia medicală – necesitate și conținut

3.1. Deontologia și răspunderea medicală – o preocupare a învățământului de Medicină Legală

Cap. IV. Bioetica

4.1. Bioetica – concepte generale

4.2. Norma juridică și bioetica

4.3. Principii generale de bioetică

TITLUL II. RESPONSABILITATEA MEDICALĂ

Cap. I. Ipostaze istorice ale responsabilității medicale

Cap. II. Responsabilitatea actului medical

2.1. Responsabilitatea în general

2.2. Responsabilitatea morală

2.3. Responsabilitatea juridică

2.4. Responsabilitatea medicală

Cap. III. Teorii care justifică responsabilitatea medicală

3.1. Teoria rigoristă

3.2. Teoria imunității medicului

3.3. Teoria răspunderii medicale bazate pe vinovăție

3.3.1. Greșeala și eroarea în medicină

Cap. IV. Responsabilitatea medicală în diferite domenii ale practicii medicale

4.1. Responsabilitatea medicală în chirurgie

4.2. Responsabilitatea în accidente posttransfuzionale și responsabilitatea anestezistului

4.3. Responsabilitatea în urgențe

4.4. Responsabilitatea în transplante

4.5. Responsabilitatea în chirurgia estetică

4.6. Responsabilitatea în ortopedie

4.7. Responsabilitatea în obstretică și ginecologie

4.8. Responsabilitatea în psihiatrie

4.9. Responsabilitatea în deontologie și tanatologie

4.10. Responsabilitatea în stomatologie

4.11. Responsabilitatea medicului ca expert

4.12. Responsabilitatea farmacistului

4.13. Responsabilitatea în profilaxia medicală

4.14. Responsabilitatea pentru corectitudinea întocmirii actelor medicale

4.15. Responsabilitatea medicului pentru subalterni

Cap. V. Corelații în cadrul responsabilității medicale

5.1. Relația profesională medic-bolnav – implicații etico-psihologice

5.2. Responsabilitatea etică a relațiilor dintre medici

5.3. Datoria medicului către sine

5.4. Secretul profesional

5.5. Experimentul medical

5.6. Riscul medical între responsabilitate și libertate medicală

5.7. Iatrogenia

5.7.1. Iatrogeniile medicamentoase

5.7.2. Iatrogeniile de exploatare

5.7.3. Iatrogeniile de spital

5.7.4. Rolul iatrogen al cuvântului

Cap. VI. Tipuri de responsabilitate medicală

6.1. Chestiuni prealabile

6.2. Răspunderea disciplinară

6.3. Răspunderea civilă

6.4. Răspunderea penală

6.4.1. Definirea unor noțiuni

6.4.2. Infracțiuni ce pot fi săvârșite de medici

6.4.2.1. Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății

6.4.2.2. Infracțiuni contra libertății persoanei

6.4.2.3. Infracțiuni privitoare la viața sexuală

6.4.2.4. Infracțiuni contra demnității

6.4.2.5. Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul

6.4.2.6. Infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției

6.4.2.7. Infracțiuni privitoare la regimul stabilit pentru unele activități reglementate de lege

6.4.2.8. Falsuri în înscrisuri

6.4.2.9. Infracțiuni contra sănătății publice

6.4.2.10. Infracțiuni privitoare la asistența celor în primejdie

6.4.2.11. Infracțiuni contra păcii și omenirii

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Medicina considerată „știința care are ca obiect păstrarea și restabilirea sănătății și care studiază în acest scop procesele fizice, chimice și biologice ale vieții, structurile și funcțiile organismului, cauzele și mecanismele de producere a bolilor, precum și mijloacele de diagnosticare, tratare și prevenire a lor” se supune poate, celei mai aspre și riguroase etici dintre toate profesiile.

Dezvoltarea tehnologiei medicale, a constituit de-a lungul veacurilor o constantă pentru atingerea unor parametrii de eficiență maxim posibilă în înțelegerea mecanismelor vieții, prevenirea și eradicarea bolilor care o afectează. Aceste mecanisme au fost dintotdeauna pentru cercetarea medicală obiective îndrăznețe de realizat, pentru care nici un efort nu a fost prea mare. Chiar dacă progresul unui astfel de demers a fost evident benefic, în sensul că s-au făcut pași enormi în direcția cunoașterii mecanismelor vieții și stăpânirii prin acțiuni concrete a bolilor și mai ales a combaterii acestora, totuși, societatea, în ansamblu și prin organele sale, nu a fost dispusă să accepte și să-și asume insuccesele medicale care au avut un deznodământ nefericit.

În momentul de față, viața poate fi creată chiar și în eprubete în laboratoare, iar natura vieții poate fi modificată prin inginerie genetică. Tehnici medicale actuale pot asigura unui individ aflat pe punctul de a muri, datorită unor deteriorări sau nefuncționări ale unui organ vital, prelungirea vieții prin transplante de organe. Bolnavii incapabili de a mânca și de a respira pot fi hrăniți intravenos și pot respira prin metode artificiale, iar unora, aflați în pragul morții inevitabile, procesul de a muri le poate fi oprit și viața prelungită indefinit.

Tehnici ultramoderne de clonare dau posibilitatea unor medici, ca mai presus de responsabilitatea și etica medicală, „să se joace de-a Dumnezeu”.

Toate acestea produc dileme majore, atât cu privire la etică, cât și în domeniul reglementărilor legale. Evident, ele se complementează și în același timp diferă de dilemele ce presupun progresul medical.

Considerăm că într-un astfel de „nod gordian”, etica profesională a medicului este pusă în cumpăna responsabilității și este momentul în care se nasc efectele juridice ale actului medical.

Pornim de la premisa că, prin toate acțiunile sale, medicul în contact cu pacientul nu urmărește altceva decât păstrarea și restabilirea sănătății acestuia, demers pentru care pune în slujbă întreg arsenalul de tehnologii medicale, medicamente, terapii, ș.a., inclusiv cunoștințele, profesionalismul și experiența dobândită.

În lucrarea de față încercăm să înțelegem și să ne explicăm conexiunea care există între etica profesională a actului medical și pragul care determină considerarea actului medical ca fiind culpabil și, în consecință, atrage asupra medicului răspunderea disciplinară, administrativă, civilă sau penală.

Actualitatea discursului privind conexiunea și interferența dintre răspunderea și etica medicală, cât și impactul social pe care acestea îl produc, ne-a determinat să ne aplecăm atenția asupra acestui subiect devenit aproape cotidian.

În acest context, apreciem că două principii de drept își găsesc cu tărie locul și anume, pe de o parte „prezumția de nevinovăție”, iar pe de altă parte acela că „nimeni nu este mai presus de lege”.

TITLUL II

ETICA MEDICALĂ

CAPITOLUL I

Ipostaze istorice ale eticii medicale

Elementele propriu-zise de morală medicală pot fi identificate doar după laicizarea actului medical.

Odată cu apariția vindecătorului laic, se pune problema morală a actului medical. Astfel, preocuparea pentru o lege comună în vederea unei mai corecte aplicări a preceptelor medicale, fie ele și rudimentare, apare chiar în scriptele marilor civilizații antice.

Pentru Egiptul antic stau mărturie Papirusul Ebers descoperit în 1875 și Papirusul Edwin Smith descoperit în 1862 datând din vremea Dinastiei a XVIII-a, unde găsim formulări ce stabilesc diferențele dintre preotul tămăduitor și medic. Aici se recomandă medicului să nu părăsească patul bolnavului până ce acesta nu va fi scăpat de suferință și se recomandă studiul permanent și conversația cu cei mai învățați. Se cunoaște întocmirea unei culegeri de atitudini și proceduri demne de luat în considerare, în situații clinice concrete, un adevărat cod de conduită cunoscut sub numele de Cartea Sacră.

Foarte valoroasă din punct de vedere al informației este o culegere de legi din orânduirea sclavagistă – Codul lui Hammurapi (rege al Babilonului în sec. al XVIII-lea î.Hr.), în care găsim referiri la onorariile medicului și la sancțiunile penale care se aplicau în caz de culpă profesională. Nu putem vorbi însă de o morală medicală propriu-zisă întrucât normele juridice aveau un evident caracter părtinitor, în funcție de clasa și rangul social din care făcea parte atât medicul, cât și pacientul. Textul de lege reprezenta pentru acea vreme un avertisment profilactic pentru incompetență și neîndemânare, obligând la o îndelungată judecată înaintea unei atitudini terapeutice hazardate.

În Cărțile biblice și Talmudul din Regatele lui Iuda și Israel se găsesc o serie de referiri la fapte medicale ca: avortul, sterilitatea, declararea bolilor contagioase și la faptul că medicii evrei erau obligați să aibă o diplomă. Medicul avea, ca supremă obligație, apărarea vieții până la extrema limită a posibilităților, cu curaj și devotament, fără să uite că „salvând o viață umană, acționează ca și cum ar salva lumea întreagă și omorând o singură persoană acționează ca și cum ar asasina o întreagă lume”. Textele talmudice arată că medicul nu putea executa o operație fără consimțământul bolnavului, fiind responsabil față de acesta și de familia sa. Pentru elucidarea unor probleme judiciare, era indispensabilă interogarea medicilor în calitate de experți, după cum se poate constata din expresiile „fără medic nu există justiție” și „cereți aceasta medicilor”.

Textele Indiei antice cuprind de asemenea formulări referitoare la etică și responsabilitate medicală. Ayurveda – cartea despre știința vieții, conține o teorie rațională de explicare a funcțiilor organice și a perturbărilor lor, dar și un jurământ profesional al medicului patrician, cuprinzând aserțiuni despre echivalența onorariului asupra prestării, păstrarea secretului profesional, absenționism de la corupție morală și tendințe criminale. Nou formații medici indieni trebuiau să urmărească două principii indispensabile exercitării actului medical: temeinica pregătire practică și buna cunoaștere a principiilor medicinii.

În ceea ce privește spațiul european, fondatorul medicinii alopate de aici este considerat Hippocrate.

Mai târziu, concepția alopată (allos = altul, pathos = boală) se cristalizează în dictonul „contraria contrariis curantur”.

Pentru Hippocrate meșteșugul medicinii se exercita prin trei factori: boala, bolnavul și medicul. Baza metodei de cercetare a lui Hippocrate face din aceasta un mijloc complex de cunoaștere, reușind să stabilească o serie de adevăruri, unele valabile până astăzi.

Capodopera medicinii din această perioadă în domeniul eticii profesionale rămâne „Jurământul lui Hippocrate”. Nu au rost polemici privind paternitatea jurământului – se pare că datorită uriașei autorități profesionale a lui Hippocrate, tot ceea ce s-a scris în domeniul medicinii în acea perioadă a fost atribuit „părintelui medicinii”.

Merită însă observat că, încă de la începuturile constituirii medicinii ca profesiune, s-a impus luarea unui angajament – un jurământ – de către cei ce se inițiau în arta medicinii. Acest document nu s-a perimat, pentru că el cuprinde adevăruri de necontestat privitoare la profilul moral al celui care practică medicina: devotamentul față de bolnav, exercitarea funcției în interesul bolnavului, păstrarea secretului profesional. Pentru valoarea și frumusețea sa morală, jurământul a rămas simbolul înaltei responsabilități a profesiei medicale – redau câteva fragmente:

„Voi considera pe cel care m-a învățat această meserie egal părinților mei și voi împărți cu el cele necesare traiului…”

„Voi întrebuința regimurile în folosul celor bolnavi (…) și mă voi feri să-i vatăm și să-i nedreptățesc”.

„Nu voi da nimănui un medicament care să-i provoace moartea”.

Din medicina hippocratică nu a mai rămas de actualitate decât orientarea spre clinică și spre înțelegerea materialistă a patologiei, în schimb normele de comportare etică au rămas valabile în forma lor inițială.

Veriga ce leagă medicina antichității de cea bizantină și de medicina renașterii europene, o reprezintă medicina califatelor arabe – prin Rhazes – subliniind obligațiile morale și datoriile profesionale ale medicului.

Avicena, „canonul științei medicale”, oferă noi valențe morale medicinii. Astfel, autorul arată că prin obsa o operație fără consimțământul bolnavului, fiind responsabil față de acesta și de familia sa. Pentru elucidarea unor probleme judiciare, era indispensabilă interogarea medicilor în calitate de experți, după cum se poate constata din expresiile „fără medic nu există justiție” și „cereți aceasta medicilor”.

Textele Indiei antice cuprind de asemenea formulări referitoare la etică și responsabilitate medicală. Ayurveda – cartea despre știința vieții, conține o teorie rațională de explicare a funcțiilor organice și a perturbărilor lor, dar și un jurământ profesional al medicului patrician, cuprinzând aserțiuni despre echivalența onorariului asupra prestării, păstrarea secretului profesional, absenționism de la corupție morală și tendințe criminale. Nou formații medici indieni trebuiau să urmărească două principii indispensabile exercitării actului medical: temeinica pregătire practică și buna cunoaștere a principiilor medicinii.

În ceea ce privește spațiul european, fondatorul medicinii alopate de aici este considerat Hippocrate.

Mai târziu, concepția alopată (allos = altul, pathos = boală) se cristalizează în dictonul „contraria contrariis curantur”.

Pentru Hippocrate meșteșugul medicinii se exercita prin trei factori: boala, bolnavul și medicul. Baza metodei de cercetare a lui Hippocrate face din aceasta un mijloc complex de cunoaștere, reușind să stabilească o serie de adevăruri, unele valabile până astăzi.

Capodopera medicinii din această perioadă în domeniul eticii profesionale rămâne „Jurământul lui Hippocrate”. Nu au rost polemici privind paternitatea jurământului – se pare că datorită uriașei autorități profesionale a lui Hippocrate, tot ceea ce s-a scris în domeniul medicinii în acea perioadă a fost atribuit „părintelui medicinii”.

Merită însă observat că, încă de la începuturile constituirii medicinii ca profesiune, s-a impus luarea unui angajament – un jurământ – de către cei ce se inițiau în arta medicinii. Acest document nu s-a perimat, pentru că el cuprinde adevăruri de necontestat privitoare la profilul moral al celui care practică medicina: devotamentul față de bolnav, exercitarea funcției în interesul bolnavului, păstrarea secretului profesional. Pentru valoarea și frumusețea sa morală, jurământul a rămas simbolul înaltei responsabilități a profesiei medicale – redau câteva fragmente:

„Voi considera pe cel care m-a învățat această meserie egal părinților mei și voi împărți cu el cele necesare traiului…”

„Voi întrebuința regimurile în folosul celor bolnavi (…) și mă voi feri să-i vatăm și să-i nedreptățesc”.

„Nu voi da nimănui un medicament care să-i provoace moartea”.

Din medicina hippocratică nu a mai rămas de actualitate decât orientarea spre clinică și spre înțelegerea materialistă a patologiei, în schimb normele de comportare etică au rămas valabile în forma lor inițială.

Veriga ce leagă medicina antichității de cea bizantină și de medicina renașterii europene, o reprezintă medicina califatelor arabe – prin Rhazes – subliniind obligațiile morale și datoriile profesionale ale medicului.

Avicena, „canonul științei medicale”, oferă noi valențe morale medicinii. Astfel, autorul arată că prin observarea bolnavilor descoperă metode noi de tratament, care „nu se pot găsi în cărți”. El dă medicinii una dintre cele mai interesante definiții: „arta de a păstra sănătatea și eventual, de a vindeca boala apărută în corp”.

Arabii au acordat multă atenție organizării profesiunii medicale – exercitarea meseriei era condiționată de obținerea unui certificat de aptitudini, de frecventare a spitalelor, iar competența medicilor era verificată periodic.

O personalitate uluitoare a fost cea a lui Miamonide (pe numele său ebraic Moshe ben Maimon spranumit Ramban, sau în arabă Abu Imran Musa ibn Maimun) între ale cărui numeroase lucrări găsim un Jurămănt medical sub forma unei Rugăciuni adresate Divinității care inserează ideea competenței ca proflaxie a responsabilității – „îndepărtează de la mine ideea că pot totul”, a necesității studiului permanent în vederea perfecționării – „fă să fiu cumpătat în toate, dar nesățios în dragostea mea pentru știință; dă-mi puterea, voința și prilejul să-mi lărgesc cât mai mult cunoștințele!”. Legământul pledează pentru credibilitatea medicului în comparație cu alții: „Fă ca bolnavii mei să aibă încredere în mine și în meșteșugul meu; îndepărtează-i de la patul lor pe șarlatani!”.

Nu poate fi uitat reprezentantul renașterii în chirurgie – Ambroise Paré, autorul afirmației „eu tratez pe fiecare bolnav al meu ca pe un rege”.

Unul dintre cele mai elevate documente de morală medicală ale începutului de secol, îl constituie Decalogul lui Masci (profesor spaniol), un decalog al personalului sanitar. Acesta cerea personalului sanitar să onoreze bolnavii indiferent de vârstă, să acorde aceeași atenție săracului și bogatului, să respecte „nuditatea maladiei, spectacolul mizeriei și al suferinței”, să nu umilească bolnavii niciodată, să citească mereu cărți și să efectueze vizite medicale. În țara noastră, în timp ce ia ființă primul spital – la Sibiu, atestat documentar în 1292 – apare și o regulă etică importantă prin care se admitea pentru tratament gratuit orice pacient, fără deosebire de stare socială sau religie.

Desigur, pot fi date numeroase exemple ale gândirii și experienței umane în domeniul eticii medicale, dar nu exemplificarea statistică este importantă, ci ecoul în conștiința medicilor de astăzi al moralei înaintașilor.

CAPITOLUL II

Morala și etica actului medical

„Numai un om bun poate fi un medic bun.” – NOTHNAGEL

Morala este ansamblul normelor de conviețuire, de comportare a oamenilor unii față de alții și față de colectivitate și a căror încălcare nu este sancționată de lege, ci de opinia publică. (conform DEX ed. 1996, pag. 652)

Morala este deci un fenomen social ce variază în raport cu orânduirea economică. Dependența socială și de clasă a moralei este confirmată de întreaga ei istorie. Dacă de preceptele și normele moralei se ocupă morala, de fundamentarea științifică a necesității acestor norme se ocupă etica.

Etica este acea știință care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială (conform DEX ed. 1996, pag. 350). Etica se constituie ca o teorie a moralei, ca o doctrină a sa, ce argumentează științific necesitatea valorilor morale. Etica este deci disciplina științifică care se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate (conform DEX ed. 1996, pag. 652).

Specificul etic al fiecărui act medical rezidă în obiectul profesiunii medicale – OMUL. Medicina privește omul în realitatea sa de unicat, în condiția sa de neînlocuit.

Omul nu poate fi tratat ca un obiect, el trebuie considerat subiect, căci într-o concepție axiologică despre om, „cea mai inutilă viață are o valoare infinită”, viața omenească fiind temeiul moral fundamental al oricărui act medical.

Actul medical nu constituie o simplă tehnică, ci este o artă a vindecării, solicitând din partea medicului toate aptitudinile acestuia – abilitate profesională, creativitate, măiestrie și nu în ultimul rând o „armătură morală”.

Regulile comportării etice ale medicului conțin o serie de elemente aparte, deosebite, puține alte profesii angajând atât de profund toate resursele morale umane.

Un aspect mai important rezidă în faptul că medicina are de rezolvat probleme care privesc funcții vitale ale societății. Dreptul de a profesa medicina – conferit de diploma universitară – este însoțit în același timp de datoria de a vindeca. Dreptul de a vindeca este de fapt dreptul de a dispune de sănătatea omului, chiar de viața lui. Dar în același timp, acest drept de a vindeca este echivalent cu datoria de a depune tot efortul, toate cunoștințele și întreaga abilitate profesională pentru a exercita această profesie la nivelul maxim al exigențelor morale.

O importanță deosebită o are și personalitatea medicului – acesta trebuie să-și adapteze personalitatea specificului profesiunii. Descartes afirma că dacă se poate afla un mijloc care să-i facă pe oameni mai înțelepți, mai demni și mai pricepuți decât au fost până astăzi, atunci acel mijloc trebuie căutat în medicină.

Bolnavul pretinde întotdeauna mai mult medicului dacât oricărui alt om, de aceea medicul trebuie să se autoeduce pentru a reuși să îmbine înțelegerea cu existența, autoritatea cu răbdarea.

Specificul etic al actului medical este dat și de finalitatea socială și morală a profesiunii de medic – apărarea sănătății, prevenirea și eradicarea bolii – căci așa cum preciza dr. Salk, savantul care a realizat primul vaccin antipoliomielitic, „dacă înainte luptam contra morții, azi luptăm pentru viață, dacă înainte luptam contra bolii, azi luptăm pentru sănătate”.

Etica medicală se preocupă deci de aspectele morale ale practicii medicale, întregul comportament uman fiind modelat de-a lungul secolelor în jurul unor valori fundamentale: viața și libertatea. Pornind de la aceste valori, putem contrui principiile eticii medicale:

– principiul autonomiei persoanei;

– principiul binefacerii;

– principiul non-malficienței;

– imparțialității.

CAPITOLUL III

Deontologia medicală

Deontologia este doctrina privitoare la normele de conduită și la obligațiile etice ale unei profesiuni (mai ales a celei medicale) (conform DEX ed. 1996, pag. 278).

Noțiunea provine din limba greacă – „deontos” = ceea ce se cade, ceea ce este necesar și „logos” = știință.

Termenul de deontologie desemnează, în sens larg, acele teorii etice care se ocupă de studiul datoriei morale, al originii, al naturii și formelor acestora, în calitate de componentă a conștiinței morale.

Deontologia se focalizează în special asupra lumii medicale, dar ea se întâlnește și în alte domenii în care este necesară o atitudine cât mai corectă (drept, publicistică, ziaristică, etc.).

Deontologia medicală este o formă a conștiinței sociale particularizată la profesiunea medicală. Deontologia medicală privește în egală măsură toate specialitățile medicale și pe orice medic.

Din cele mai vechi timpuri medicina a fost nu numai un act tehnic, ci și o atitudine etică, știința medicală nefiind posibilă fără o conștiință morală. În domeniul medical, cel mai vechi cod deontologic este Jurământul lui Hippocrate, alături de care trebuie amintite și jurământul de inițiere Caraka Samhita din India (sec. I d.Hr.), Jurământul Asaph (text evreiesc din sec. III d. Hr.), etc.

Exercitarea profesiunii de medic, prin activitățile specifice, angajează atât medicul pentru actul medical desfășurat, în mod personal, cât și întregul corp profesional din care face parte. Greșelile comise de unii medici pot aduce prejudicii majore întregii tagme medicale. Astfel, dezvoltarea profesiunii medicale a impus înscrierea obligațiilor etice ale medicilor în coduri deontologice și organizarea de foruri profesionale, colegii sau ordine deontologice care să propage principiile de conduită etică, să vegheze la respectarea lor, sancționând abaterea de la normă.

Evoluția deontologiei duce la constituirea dreptului medical, care reglementează și garantează exercițiul acestei profesiuni, iar conținutul principal al acestui drept medical este constituit de norma medicală.

Conținutul deontologiei medicale este în esență conținutul eticii generale a unei anumite etape istorice reflectată prin specificul profesiunii medicale.

Deontologia medicală presupune prin conținutul său două laturi complementare. În primul rând ea apără bolnavul, omul, plecând de la premisa că orice viață este inedită, iar în al doilea rând apără demnitatea medicului, element esențial al încrederii bolnavului în medic.

Deontologia îl apără pe medic tocmai pentru ca acesta să poată să se dedice bolnavului, să realizeze acel echilibru râvnit între știință și etică în interesul bolnavului.

Se impune readucerea îi prim-planul atenției a concepțiilor de „valoare” în general și mai ales a celui de „valoare morală”, tocmai pentru a demonstra că acest secol nu reprezintă un moment de criză, de subdezvoltare morală cum susțin multe voci, ci, dimpotrivă, se tinde către o reafirmare a tuturor valorilor.

3.1. Deontologia și răspunderea medicală – o preocupare a învățământului de Medicină Legală

Medicina Legală este o ramură a medicinii cu caracter interdisciplinar, caracter care presupune utilizarea cunoștințelor tuturor specialităților medicale în folosul științelor socio-juridice.

Medicina Legală se constituie într-o interfață între gândirea juridică și cea biologic medicală, apare ca o știință medicală a relației dintre concretul medico-biologic și abstractul juridic, se impune ca o medicină a adevărului.

Medicina Legală a conturat un nou capitol al medicinii – deontologia medicală. În țara noastră, încă din 1895, programa analitică a cursului de medicină legală includea secretul profesional și responsabilitatea medicală.

Astfel, profesorul Mina Minovici, în discursul de deschidere a anului universitar 1897 – 1898 surprinde chintesența profesiei de medic: „medicul nu are și nu trebuie să aibă decât un singur gând, adevărul și știința, și un singur judecător, conștiința sa”.

Personalitățile care au marcat practica și literatura medico-legală au avut o contribuție de netăgăduit la evoluția ascendentă a deontologiei medicale, influența crescândă a principiilor deontologice, constituind meritul medicinii legale, pentru aceasta fiind mult mai importantă răspândirea și însușirea în continuare a normelor eticii decât revendicarea priorității structurării științifice a acestei discipline.

Astăzi deontologia nu mai este doar un capitol al Medicinii Legale, ci o premisă a întregii practici medicale.

Medicina Legală duce o luptă continuă cu mediocritatea, cu lacunele medicale care duc inevitabil la erori de diagnostic și tratament, la încălcarea spiritului de colaborare profesională între medici sau chiar la atitudini mult mai grave cum ar fi lipsa răspunsului în cazul chemării de urgență sau părăsirea neautorizată a unui caz.

Ar fi jenantă și oricum iresponsabilă alcătuirea unei liste de erori medicale – un semnal de alarmă într-un curs de deontologie – dar o atare inserare nu ar avea scopul de a dezamăgi și demoraliza, ci ar fi o provocare pentru generațiile viitoare de medici, de a evita prin profesionalism insatisfacțiile profesionale și a se realiza exigențele impuse de progresul înregistrat de actul medical.

CAPITOLUL IV

Bioetica

4.1. Bioetica – concepte generale

„Bioetica este un punct de întâlnire al tuturor celor care urmăresc destinul uman supus presiunilor științei” (C-tin. Maximilian)

Termenul de BIOETICĂ a fost introdus de medicul american Van Reusselaer Potter în lucrarea „Bioethics: Bridge to the Future” (Bioetica: pod spre viitor), publicată în 1971. În DEX ed. 1996 acest termen nu este definit. Dacă coroborăm cele două componente ale termenului, respectiv BIO și ETICA și dacă extrapolăm înțelesul dat de DEX ed. 1996 pag. 99 – „BIO – element de compunere cu sensul de „(referitor la) viață”, care servește la formarea de substantive și adjective – atunci putem considera că termenul de BIOETICĂ are, într-o accepțiune, sensul de etică a vieții. Elemente ale conceptului se regăsesc însă în cultura medicală cu mult înainte. Astfel, Hippocrate accentua principiul lui primum non nocere și pretindea elevilor săi să slujească sănătatea atât cât îi vor ajuta puterile și mintea. Maimonide, în rugăciunea-jurământ, cerea a se îndepărta de la dânsul gândul că poate totul. Când Jenner sau Pasteur au făcut descoperirile epocale cunoscute, deși nu au avut reguli bioetice, s-au condus după principiul major al interesului comunitar ce a justificat interesul științific.

Studiind implicațiile și semnificațiile etice ale descoperirilor și performanțelor biomedicale, bioetica încearcă să realizeze ceea ce Tucidide afirma: „Voi, care prin hotărârile voastre veți fi creatorii evenimentelor viitoare, bune sau rele, aveți tot dreptul de a vă gândi la consecințele lor posibile”.

În momentul de față, bioetica încearcă a da răspuns la tot ceea ce știința și tehnologia medicală o provoacă, cu alte cuvinte a da un răspuns primelor supoziții și ultimelor consecințe ale cunoașterii științifice medicale.

Bioetica nu se identifică nici cu deontologia, nici cu etica medicală, ea reprezintă ramura științifică care studiază modalități de conciliere a conflictelor dintre medicina modernă tehnologică și etica medicală clasică. Bioetica apare ca o necesitate – ea vizează totalitatea problemelor medicale în general, cele care cointeresează conștiința medicului.

Se poate vorbi astăzi de o criză a medicinii plecând de la două aspecte: micșorarea subiectivității bolnavului – redusă în multe cazuri la o fișă medicală, și o criză dată de diferența tacticii de percepere a bolnavului dintre medicina clinică, unde bolnavul este un subiect și medicina tehnică, unde acesta este un obiect.

Noile tehnologii, deși au permis o eficacitate mult mărită a investigațiilor de ordin medical, au violat dreptul la intimitate. Este în puterea și de datoria bioeticii de a constitui puntea de legătură dintre știință și drepturile omului.

Convenția de bioetică a Consiliului Europei (1993) sintetizează problema bioeticii ca o problemă de consens, de compromis (intervenții pe genomul uman), probleme controversate (statutul embrionului) și probleme de reflecție.

Bioetica actuală a cuprins întreaga lume medicală, în prezent fiind conturate două concepte bioetice teoretice. Bioetica europeană are raporturi cu toate științele umaniste tradiționale: filosofia, dreptul, istoria, teologia, antropologia. O altă latură a acestei probleme constă într-o abordare mai pragmatică, principiile fundamentale fiind subordonate mai ales aspectelor utilitariste.

4.2. Norma juridică și bioetica

„Îmi dispare puterea când îmi dispare moralitatea din mine” (Goethe)

Se pune problema dacă există reguli de drept care pot permite rezolvarea diferitelor probleme din medicina de avangardă și dacă aceste reguli sunt explicite sau subînțelese. Problema fundamentală se referă la necesitatea de a afirma sau nu o regulă de drept în acele domenii care zguduiau grav conștiința fiecaruia. Se pare că legiferarea este necesară. Orice decizie judecătorească este izvor de drept, dar jurisprudența are mai degrabă un rol de aplicare la situații concrete a unei reguli generale prealabil puse de către lege.

Este necesar, deci, ca legea să stabilească un ansamblu minim de reguli, permițând o funcționare satisfacătoare a societății. Regulile de ordin public, de utilizare generală, care se impun tuturor (deci de la care nu se poate deroga prin convenție interpersonală), trebuie să diminueze libertatea fiecăruia, dar până la punctul unde începe libertatea celuilat. Indivizibilitatea persoanei (a spiritului și a corpului), care fundamentează personalitatea juridică, are drept corolar inviolabilitatea persoanei și indisponibilitatea corpului, principii din care, legea trebuie să dezvolte consecințe.

Ordinea publică corespunde unor reguli determinate de convențiile între persoane ce contribuie la stabilirea libertăților fiecăruia în interesul general. Ființa umană este subiect de drept prin însăși nașterea sa. Identitatea corpului și a persoanei care determină inviolabilitatea corpului, fac necesar consimțământul atunci când se pune problema atingerii integrității corporale, necesitate care trebuie să se însoțească în unele situații și de protejarea persoanei împotriva ei insăși, indisponibilitatea corpului arată că nu se pot face contracte asupra propriului corp sau asupra unor părți din el, acestea neputând fi obiecte de comert. Există însă o oarecare libertate de a dispune dacă cererea este voluntară, gratuită și limitată la câteva scopuri utile, cum ar fi donarea de organe. Aceste principii tradiționale riscă să se perimeze dacă sunt stabilite noi reguli rezultând din confruntarea unora dintre principiile vechi cu cele noi: solidaritatea, dreptul fiecăruia la proprie opțiune, progresul medicinei, respectul libertății cercetării.

Pe lângă vechile izvoare de etică medicală introducerea pe scară largă a tehnologiilor și biotehnologiilor medicale a acutizat vechile probleme și a adus altele noi.

4.3. Principii generale de bioetică

Sunt acceptate astăzi câteva principii generale de bioetică:

a) interesul față de științele umane este superior științei și societății;

b) toate intervențiile în interesul biologiei și medicinii trebuie efectuate cu respectul normelor profesionale;

c) nici o intervenție nu poate fi efectuată asupra unei persoane fără consimțământul său liber și clar exprimat;

d) legea națională trebuie să prevadă dispoziții particulare de protecție în favoarea incapabililor;

e) în caz de urgență se poate efectua o intervenție în absența consimțământului;

f) corpul uman și părțile sale nu pot fi surse de profit;

g) cercetarea este liberă sub rezerva respectului ființei umane.

Există în cercetarea medicală actuală domenii care nu pot fi investigate fără ajutorul bioeticii: intervențiile pe genomul uman, statutul embrionului și fătului, transplant de organe și drepturile bolnavilor și muribunzilor.

Pentru toate cele afirmate, bioetica trebuie să-și găsească locul adecvat în învățământ, ea fiind o condiție de formare a unui viitor medic. Comunitatea Europeană și UNESCO recomandă o armonizare a studiilor medicale dintre țări pentru a se evita „derapajul deontologic” al practicii medicale.

TITLUL I

RESPONSABILITATEA MEDICALĂ

CAPITOLUL I

Ipostaze istorice ale responsabilității medicale

Preocupările pentru formularea unor legi care să ducă la o aplicare mai corectă a preceptelor medicale apar, chiar dacă într-o formă rudimentară, în scrierile civilizațiilor antice.

Cunoaștem că, în Egiptul antic, legea faraonică putea sorti morții pe cel ce recomandase o terapie nereușită. Textele Carții sacre recomandau îndepărtarea bolnavilor de la practicile inutile sau nocive și orientarea acestora către cele verificate în practică, ceea ce poate fi considerată o criteriologie pentru impunerea responsabilității medicale.

Codul lui Hammurapi din Mesopotamia considera eșecul ca o nepricepere condamnabilă sau o neglijență, putând antrena în funcție de prestație – operație sau terapie, de pacient – om liber sau sclav – pedepse ce puteau fi deosebit de grave (tăierea mâinilor pentru orbirea survenită în urma unei tentative nereușite de îndepărtare a albeții) sau sancțiuni civile (despăgubiri în bani sau sclavi).

Medicii evrei în schimb nu cunoșteau Legea talionului. Ei trebuiau să plătească anumite despăgubiri (indemnizații pentru pierderea unui organ, pentru durere, pentru îngrijiri medicale, pentru lipsa posibilității de a muncii, pentru ocară și umilire) drept reparație a pagubei.

Nu s-au păstrat însă dispoziții de lege asupra responsabilității medicilor din Grecia antică, aceasta probabil și datorită faptului că filosofii aveau opinii diferite. Platon era de părere că medicul putea fi exonerat de răspundere dacă eșecul s-a produs fără ca el să fi voit să cauzeze moartea bolnavului. El apare astfel ca un adept al imunității medicului. În Politica Aristotel recomanda ca medicul care a greșit să fie judecat doar de confrații săi, fiind primul care a arătat că numai un alt medic putea să emită un aviz tehnic asupra tratamentului efectuat.

In India antică, în conformitate cu Legile lui Manu – cod religios, moral și social – medicul era supus unei amenzi pentru tratamentul nereușit, cuantumul amenzii depinzând de casta din care făcea parte bolnavul.

Dreptul roman, un model de rigoare și logică, nu a exclus nici el responsabilitatea medicală. Lex Aquillia (sec. al III-lea î. Hr.) prevedea pedeapsa capitală pentru provocarea morții unui om liber din culpă sau nepricepere medicală și o răspundere civilă cu despăgubire pentru moartea unui sclav. Lex Cornelia aduce precizări referitoare la responsabilitatea medicului în caz de părăsire a bolnavului, de tratament neglijent urmat de moartea bolnavului-sclav. Deși sancțiunile prevăzute de legile romane erau severe, procesele pentru responsabilitatea medicilor erau foarte rare, practic ei bucurându-se de o impunitate aproape absolută.

Evul Mediu aduce în prim-plan idei precum cea a lui Paracelsius cu privire la responsabilitatea maestrului pentru erorile săvârșite de elevul său. Apar sancțiuni împotriva folosirii temerare a medicamentelor sau folosirea unor remedii neautorizate ori interzise.

În Țările Române preocuparea pentru responsabilitatea vremii este prezentă în jurisprudența vremii. Pravilele lui Vasile Lupu (1646) și Matei Basarab (1652) prevedeau posibilitatea „pierderii meseriei” în cazul „smintelii bolnavului prin nemeșteșug”. Se face distincție între răspunderea penală și cea civilă și se cuantifică despăgubirea pentru repararea prejudiciului în funcție de întinderea acestuia.

O dată cu evoluția actului medical în sine apare și o preocupare crescândă pentru cercetarea noii responsabilități medicale, deoarece, după cum spunea și Vasile Gionea în lucrarea sa Răspunderea civilă (1924): „răspunderea profesională este cel mai spinos capitol al răspunderii civile”.

CAPITOLUL II

Responsabilitatea actului medical

2.1. Responsabilitatea în general

În contextul general social, pentru consecințele pe care le suportă individul ca rezultat al unor acțiuni neconforme cu normele sociale, se folosesc în special doi termeni: cel de răspundere și responsabilitate. Astfel, expresia „responsabilitate” implică mai mult o comandă interioară în conformitate cu care trebuie să se desfășoare conduita individului. Responsabilitatea apare ca o obligație impusă ori exterioară, de origine morală și neapărat colectivă. Este vorba deci de o datorie, o obligație aflată mai ales în sfera moralei sociale.

Prin răspundere se înțelege suportarea consecințelor unui fapt sau a unei acțiuni, cât și obligația suportării măsurilor de ordin juridic când legea dictează intervenția justiției. Faptele săvârșite de o persoană prin care este vătămată o altă persoană, pricinuindu-i-se un prejudiciu fizic, moral sau patrimonial, constituie temeiul răspunderii în general.

Prin urmare, dacă responsabilitatea implică un raport între individ și colectivitate, răspunderea comportă, mai ales, un raport între autoritatea unei colectivități și individ, individul suportând acest raport ca pe ceva impus din exterior, spre deosebire de cazul responsabilității, când individul percepe raportul din interior, ca pe ceva voit, interesat.

Literatura de specialitate nu face, în general, distincție între cei doi termeni și le atribuie, în mod obișnuit, sensul de obligație a cuiva care decurge din normele instituite de societate sau o colectivitate la un moment dat, norme care prevăd obligația de a efectua anumite acțiuni sau de a se abține de la săvârșirea altora, căt și obligația de a repara prejudiciile provocate prin conduita sa.

Dintre normele care instituie comportamentul uman în societate, cele mai importante sunt normele juridice susceptibile de a fi aduse la îndeplinire prin forța de constrângere a statului. De aceea, nu întâmplător, nerespectarea normelor de drept face ca cei doi termeni – răspundere și responsabilitate – să fie utilizați cu precădere în sensul lor juridic.

2.2. Responsabilitatea morală

Răspunderea socială îmbracă diferite forme specifice. Astfel, se poate vorbi de o răspundere politică, juridică, morală, etică și civică.

Când este vorba de aprecierea comportamentului pe care individul îl manifestă în sfera sa afectivă, privind atitudinea sa ca o datorie, o obligație, de cele mai multe ori față de o altă persoană sau un grup social, atunci suntem în prezența responsabilității morale. Responsabilitatea morală este adeseori generată și de morala creștină.

Abaterea deontologică va constitui un fapt sancționat de opinia publică, dar și de conștiința medicului, în timp ce abaterea juridică devine obiectul coerciției judiciare.

Chiar și când va fi vorba de un eșec profesional, și nu de o eroare de normă, o greșeală, responsabilitatea morală va rămâne. Dacă exonerarea juridică nu eliberează medicul de remușcări, va fi deosebit de important să deosebim eroarea de greșeală, cazul nefericit de culpă, ținând seama de asumarea riscurilor.

2.3. Responsabilitatea juridică

Responsabilitatea juridică este o formă a responsabilității sociale, care cuprinde complexul de atitudini ale omului în raport cu sistemul normativ juridic cristalizat în societatea în care trăiește, în vederea însușirii, conservării și promovării acestui sistem și valorilor pe care le exprimă, în scopul menținerii și promovării ordinii juridice și binelui public.

Responsabilitatea juridică este considerată cheia de boltă a întregii răspunderi sociale, fiind consacrată legislativ și studiată în cadrul diferitelor ramuri de drept: drept civil, drept penal, drept administrativ, etc.

Responsabilitatea juridică poate fi sancționată de prevederile legale cuprinse în Codul Civil și se referă la repararea patrimonială a prejudiciului cauzat sau de prevederile legale conținute de Codul Penal când există fapte antisociale de o anumită gravitate și care îndeplinesc elementele unei infracțiuni.

În literatura de specialitate s-a considerat că “răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligații conexe care potrivit legii se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept”.

Factorii de bază pe care se întemeiază răspunderea și responsabilitatea juridică sunt exprimați de norma juridică și valoarea socială conținută și exprimată de normă.

2.4. Responsabilitatea medicală

În puține profesiuni responsabilitatea este atât de copleșitoare ca în medicină.

Dacă în limba română se spune “Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”, imperativele moralei kantiene, cât și cerințele enunțate de celebrul medic englez Sydenham sugerează că medicul trebuie să se comporte față de bolnav așa cum el însuși ar dori ca alt medic să se comporte față de el, dacă ar fi el bolnavul. Ce se întâmplă dacă, în ciuda acestui mod de abordare a bolnavului, rezultatul acțiunii medicale nu este cel dorit de ambele părți? Exonerarea de răspundere juridică nu poate îndepărta remușcările eșecului; delimitarea celor două tipuri de responsabilități constă în posibilitatea înlăturării oricărei îndoieli sau controverse științifica exprimate față de maniera medicală aplicată. În condițiile când medicul va cugeta, se va afla în dubiu, când va exista îndoiala rațională, el se va afla în fața unei erori neimputabile (in dubio non obligat), fiind cunfruntat doar cu răspunderea morală, dar nu și cu cea juridică. Când medicul își utilizează prudența, diligența și abnegația raportate la pregătirea lui profesională și în anumite condiții de lucru, făcând tot ceea ce îi stă în putință ca profesionist, nu va putea fi subiectul unei răspunderi juridice, neexistănd greșeala.

„Legile, deși sunt făcute de și pentru oameni, nu sunt legi adevărate, pentru că legile adevărate sunt cele din conștiință” Camil Petrescu.

Instituția responsabilității juridice medicale a evoluat o dată cu transformarea medicinei din artă în știință, de la incriminarea faptelor medicale doar pentru intenție până la incriminarea din culpă și pentru omisiune.

Un medic nu poate fi deferit justiției ori de câte ori nu s-a reușit eradicarea unei boli, când a făcut tot ce putea ca om și profesionist; el va pierde o bătălie și nicidecum războiul.

Sarcina delimitării tipurilor de responsabilitate revine unei comisii abilitate, care are în vedere criterii obiective dictate de o competență științifică deplină și care are dificila misiune de a face legătura dintre modelul logic aplicat de științele juridice – modelul binar (DA sau NU) – și realitatea biologică mult prea complexă pentru a fi încadrată într-o logică pur binară. Tomai de aceea Aristotel considera că este cel care trebuie să judece responsabilitatea medicală deoarece numai cel care trăiește dramatismul practicii medicale poate fi judecătorul unui medic.

Considerând actul medical ca un contract cu pacientul, Portes spunea: „dintre toate contractele, actul medical este fără îndoială cel al cărui conținut moral și phihologic este cel mai bogat și cel mai greu de sesizat prin concepte pur juridice”.

Se constată că, pe de-o parte, cadrul juridic în care se poate integra valabil actul medical „rămâne de definit”, iar pe de altă parte, că în documentele juridice moderne, desprinderea responsabilităților medicale se face adesea printr-un apel la o noțiune extrajuridică, aceea de conștiință profesională.

Astfel, soluția optimă pentru a asigura o privire obiectivă atât din punct de vedere medical cât și juridic este însărcinarea comisiilor medico-legale de a cerne adevărul separându-l de tendințele subiective, de a păstra echilibrul dintre moral și juridic, sarcină deosebit de dificilă.

CAPITOLUL III

Teorii care justifică responsabilitatea medicală

Doctrina juridică a explicat responsabilitatea medicală prin diferite teorii, demne de semnalat fiind: teoria rigoristă, teoria imunității medicului și teoria răspunderii medicale bazată pe vinovăție.

3.1. Teoria rigoristă

Această teorie consideră că actele medicului nu trebuie judecate ținând cont de mijloacele concrete avute la dispoziție în scopul vindecării, ci trebuie judecate raportându-le la rezultatele obținute de medic în munca sa.

Teoria rigoristă este o teorie a răspunderii pentru rezultat. Astfel, medicul este considerat vinovat ori de câte ori nu obține rezultatul scontat.

Contractul de rezultat apare în situațiile în care se urmărește obținerea unui rezultat concret, a unei stări deosebite față de cea inițială. În chirurgia estetică, tehnica stomatologică sau inseminația artificială se urmărește doar obținerea de rezultat, iar dacă acesta nu se produce, calitatea îngrijirilor acordate nu au nici o valoare. Neobținerea rezultatului poate fi o prezumție de vinovăție. Însă nu este o teorie care poate fi extrapolată la toate domeniile de care se ocupă medicina.

Această teză nu justifică însă factorii aleatori ce pot apărea în procesul vindecării, uneori chiar și în cele mai bune condiții de asistență medicală. Datorită acestor factori, rezultatul nu este întotdeauna cel așteptat de pacient, însă nu putem învinovății medicul pentru aspecte independente de cunoștințele sale profesionale și eforturile depuse pentru vindecarea pacientului.

3.2. Teoria imunității medicului

Aceasta se constituie mai mult într-un privilegiu acordat medicului, privilegiul imunității juridice, întrucât acesta, prin însăși natura profesiei, nu urmărește decât binele bolnavilor, neputând fi învinovățit de nici un eșec.

Această teză conferă medicului o poziție privilegiată în societate, echivalând obținerea diplomei medicale cu o garanție de impunitate, nejustificând deci științific responsabilitatea medicală.

I.G. Periețianu combătea teoria imunitară a responsabilității medicale în lucrarea sa Responsabilitatea medicală din punct de vedere penal din 1926: „Cine s-ar mai încumeta să mai susțină, la lumina marilor progrese realizate în toate domeniile medicinei, atât în interesul purtătorului acelei diplome, cât și în interesul public, că diploma se poate transforma într-un bilet de imunitate, datorită căruia imprudența și ușurința să desfășoare, fără sancțiune, o activitate nocivă în lumea suferinzilor.”

3.3. Teoria răspunderii medicale bazată pe vinovăție

Această teorie arată că medicul nu va răspunde de riscurile imprevizibile – cazul fortuit, forță majoră, deși și în aceste împrejurări va fi apăsat de răspunderea sa morală.

Răspunderea medicală urmărește, pe de o parte, protejarea intereselor bolnavului, iar de cealaltă parte, are valoare profilactică, stimulând inițiativa medicului în interesul bolnavului, evitând cazurile de urmărire pentru responsabilitate.

Această teză înlătură responsabilitatea bazată pe rezultat și oferă posibilitatea delimitării în practică a erorii de greșeală, a licitului de ilicit.

3.3.1. Greșeala și eroarea în medicină

“Este medic bun cel ce greșește rar, dar este medic sublim cel care își recunoaște greșeala” Hippocrate

Teoria generală a erorilor profesionale vorbește de erori de fapt (ce țin de natura actului medical, de natura lucrului în sine) și de erori de normă (ce țin de lacune de atitudine profesională). Prin studierea erorilor de fapt se pot trage învățăminte care ajută la dezvoltarea artei medicale, iar prin cercetarea erorilor de normă – generatoare de prejudicii – se poate încerca evitarea acestora.

Eroarea de fapt este neimputabilă. Ea nu este urmată de reprezentarea subiectivă a consecințelor ei negative, deoarece nu a putut fi prevăzută, în ciuda diligențelor atente și minuțioase. Erorile se produc în condițiile unei prudențe normale, a unei activități perfect normale și țin de imperfecțiunea științei medicale la un moment dat sau de reactivitatea specifică unui bolnav.

Un medic se află în eroare dacă orice alt medic care acționează în aceleași condiții ajunge la același rezultat. De aceea, eroarea nu este imputabilă medicului.

Eroarea de normă este imputabilă. Ea ține de domeniul conștiinței profesionale și se omologhează cu greșeala, când nu se respectă normele acceptate unanim, de obicei. Erorile de normă pot fi comisive (atunci când faci ceva ce nu trebuie) sau omisive (atunci când nu faci ceea ce trebuie), pot fi certe și îndoielnice, pot fi ușoare sau grave.

Diferențierea erorii de greșeală impune și analiza condițiilor de lucru concrete pe care le-a avut medicul la îndemână. Se caută să se afle dacă medicul a făcut, apelând la conștiinciozitate și diligență, la cunoștințele sale științifice, la tot ce era posibil în acele condiții, pentru a pune cel mai exact diagnostic și a alege cea mai bună metodă de tratament în interesul bolnavului. Dacă el a respectat cerințele unei atitudini ideale, neconcordanța diagnosticului cu realitatea va fi doar o eroare, căci orice medic ar fi ajuns la aceleași concluzii, în aceleași condiții. Dacă neconcordanța de diagnostic apare prin folosirea nejudicioasă, fără diligență și conștiinciozitate a cunoștințelor sale, în condițiile concrete de lucru, ne aflăm în situația de greșeală.

Un capitol important în analiza erorilor medicale îl constituie erorile de diagnostic. Eroarea de diagnostic apare prin formulare incompletă sau formulare greșită. Nestabilirea diagnosticului (neprecizarea conținutului bolii) constituie greșela faptică și apare prin neconcordanța totală sau parțială a diagnosticului cu realitatea, iar formularea inadecvată a diagnosticului reprezintă greșeala logică care apare prin încălcarea regulilor de raționament medical.

Eroarea poate apare chiar dacă medicul depune toată prudența, diligența și abnegația sa, însă eroarea nu ar putea să apară dacă s-ar comporta cu competență și conștinciozitate. Dacă greșeala este culpabilă, eroarea trebuie tratată ca un eșec contructiv.

CAPITOLUL IV

Responsabilitatea medicală în diferite domenii ale practicii medicale

4.1. Responsabilitatea medicală în chirurgie

“Chirurgul e singurul artist care poate sta de vorbă cu opera sa” I. Iacobovici

În epoca renașterii, Ambroise Paré, celebrul bărbier chirurg, refuzând să trateze plăgile de război cu ulei fierbinte sau fier înroșit și aplicând pansamente simple, a demonstrat că una dintre cele mai umane practici medicale este chirurgia, că scopul ei este de a aplica bolnavului procedee cât mai simple, eficiente și adecvate fiziologiei umane. Astfel, Paré a umanizat chirurgia, a mărit limitele posibilului în acest domeniu, ceea ce i-a adus pe bună dreptate titlu de mare binefăcător al omenirii.

Chirurgia ca domeniu al responsabilității autentice, implică o uriașă conștiință morală, efort fizic, aptitudini deosebite, dar și o tensiune psihică permanentă, deoarece neprevăzutul este o componentă a actului medical și numai flerul și curajul deciziei medicului pot lupta cu aspectele nedorite ale acestei profesiuni.

Responsabilitatea maximă a chirurgiei rezidă în gravitatea actului chirurgical, în evaluarea corectă și promptă a riscurilor operatorii, procedându-se chiar la delimitarea unor clase de risc.

În chirurgie se antrenează responsabilitatea pentru erori de normă din partea chirurgului, cum ar fi lipsa experienței chirurgicale, omisiunea unor examene de rutină, anamneza superficială sau neobținerea unui consimțământ pentru intervenții riscante. Chirurgul poartă răspunderea pentru ajutoarele pe care și le-a ales. Se cunosc greșeli profesionale imputabile direct medicului – pentru intervenții în stare de intoxicare, pentru uitare de fașe sau de instrumente în cavități, aplicarea unor inovații necunoscute, insuficiența pregătirilor preoperatorii.

Bine-nțeles că riscul chirurgical este o realitate și poate dejuca cele mai exacte și minuțioase previziuni, de aceea, este de datoria Medicinii Legale să afirme că în condițiile celor mai complexe proceduri medicale, riscul erorii poate fi determinat, dar nu sublimat. Astfel, nu poate fi combătută afirmația lui Chr. Bernard: “ori de câte ori chirurgia a riscat, medicina a făcut progrese”.

4.2. Responsabilitatea în accidente post transfuzionale și responsabilitatea anestezistului

Legat de activitatea chirurgului se discută responsabilitatea anestezistului, care are un rol deosebit în diminuarea agresiunii chirurgicale. Medicul anestezist poartă răspunderea atât pentru ajutoarele pe care și le-a ales, cât și pentru întreaga perioadă cât bolnavul îi este încredințat.

Responsabilitatea anestezistului a fost angajată pentru incorectitudinea medicației, lipsa investigațiilor complementare, nesupravegherea postanestezică, sechele anestezice, leziuni ale corzilor vocale provenite din intubații, greșeli de transfuzii, greșeli de anestezice ce au dus la deces.

Hemoterapia se realizează numai la indicațiile medicului curent, care decide momentul administrării, calea de administrare, cantitatea, ritmul și preparatul de sânge.

Medicul anestezist răspunde de tehnica transfuziei propriu-zise, de manipularea, conservarea sângelui, de respectarea normelor de asepsie, antisepsie și de efectuarea riguroasă a probelor de contabilitate sangvină. Grupa sangvină a bolnavului și a donatorului se va stabili prin ambele metode: Beth Vincent și Simonim și se va determina Rh-ul sângelui.

Având în vedere gravitatea accidentelor ce pot surveni prin incompatibilitate sevol (sistemul HBO, Rh) prin transmiterea prin transfuzii a unor boli infecțioase (SIDA, hepatita), prin tehnica însăși (riscul emboliei gazoase), responsabilitatea medicului anestezist, transfuzor se angajează, e o responsabilitate care se face după rezultat, iar incriminările cele mai frecvente sunt pentru culpă cu prevedere și culpă fără prevedere prin imprudență, superficialitate sau nepregătire.

4.3. Responsabilitatea în urgențe

În Codul de deontologie medicală, la articolul 32 se precizează că medicul poate refuza să îngrijească un bolnav din motive personale sau profesionale, cu excepția urgențelor.

Particularitatea responsabilității în urgențe provine din obligația de acordare a primului ajutor, care este absolvită indiferent din partea cui vine solicitarea și indiferent de specialitatea medicului solicitant. De asemenea, medicul în urgențe se va comporta ca în orice stare de necesitate sau forță majoră, putând interveni fără consimțământ și aplicând tratamente din afara sferei specialității sale.

În cazul solicitării la două urgențe concomitent, este facultatea medicului să aleagă între ele, în funcție de gravitatea relatată a cazului, iar când aceasta nu poate fi ierarhizată, medicul va răspunde cazului care se află mai aproape, pentru sporirea eficienței ajutorului.

Urgențele medicale solicită la maximum promptitudinea medicului, orice lacună în pregătirea profesională fiind acutizată, de unde și marea responsabilitate a medicului în acest caz.

4.4. Responsabilitatea în transplante

Corpul omenesc este sacru, intangibil, trebuie respectat, atât în timpul vieții, cât și după moarte, și nu poate face obiectul nici unui comerț. Acestea sunt câteva dintre ideile ce se desprind din textele tuturor documentelor referitoare la drepturile omului adoptate pe plan mondial sau regional. Sunt, desigur, vizate demnitatea ființei umane, libertatea sa fizică, respectul vieții private, interzicerea torturii și numeroase alte aspecte.

Nu se pot contesta imensele beneficii pe care tehnica transplantului le-a adus umanității, însă această practică devine tot mai controversată datorită abuzurilor înregistrate în acest domeniu, care au adus atingeri grave integrității și moralității umane. De aceea s-a impus necesitatea reglementării unor reguli în materie de transplant. Aceste reguli cuprind trei părți: o parte asupra prelevării organelor de la persoane decedate, o altă parte în legătură cu prelevările de la donatorii vii și o a treia parte care privește problematica comună a acestora.

Aceste reguli au menirea de a preveni traficul de organe și tot în această direcție se înscrie și obligația asigurării de către medicul care face transplantul că organele provin de la spitale speciale, recunoscute de autoritățile competente.

Foarte important este stabilirea unui diagnostic real de moarte, dar în același timp respectul pentru viață nu trebuie împins până la absurd prin prelungirea vieții vegetative la nesfârșit în detrimentul unui alt om cu șanse reale de viață.

Prelevarea de țesuturi și organe de la un donator viu se face după informarea acestuia despre riscuri și după consimțământul acestuia în cunoștință de cauză. Prelevarea se face de la persoane în viață numai dacă nu există vreun pericol pentru viața donatorului, iar consimțământul acestuia este dat în scris în fața medicului-șef și a doi martori.

Pentru nevoia de organe unice, acestea se recoltează după ce donatorul a încetat din viață. Preluarea organului se face cu consimțământul familiei și avizul unei echipe care conține și un medic legist, dar fără a trece peste indicațiile lăsate de cel încetat din viață.

4.5. Responsabilitatea în chirurgia estetică

Intervenția chirurgicală pentru înfrumusețare, pentru înlăturarea unui prejudiciu fizic și implicit psihic solicită un consimțământ valabil din partea subiectului, care este avertizat asupra riscurilor, chiar minore, care pot apărea. Tocmai de aceea se pune problema dacă chirurgul va răspunde numai pentru prejudiciile provocate numai în afara limitelor riscului, având în vedere că operează la solicitarea pacientului, care și-a dat consimțământul în scris.

În chirurgia estetică răspunderea va fi antrenata potrivit regulilor generale ale răspunderii medicale, nu s-a înrădăcinat ideea unei răspunderi distincte având ca argument suprem scopul nevindecător al intervenției.

Participarea medicului la un act ilicit de schimbare a fizionomiei în scopul sustragerii de la răspunderea penală este un act prohibit.

Medicii esteticieni nu se confruntă doar cu intervenții de lux, ci și cu efectele violenței, neglijenței în muncă sau chiar indiferenței.

Astfel, sub incidența chirurgiei plastice intră victimele incendiilor, accidentelor, exploziilor și este nevoie de timp, speranță și eforturi susținute pentru redarea încrederii și a potențialului funcțional al pacientului. S-ar putea vorbi în aceste cazuri de o frumusețe patetică, născută din vulnerabilitatea ființei umane și din eforturile depuse de medicii esteticieni.

4.6. Responsabilitatea în ortopedie

Ca și celelalte specialități chirurgicale, ortopedia este un domeniu de mari responsabilități, greșelile fiind evidente, iar eșecurile, deși rareori evitate, sunt greu acceptate.

Răspunderea se poate angaja pentru incompetență sau depășire a competenței, pentru intervenții greșite, aplicarea inovațiilor greșite, necunoscute sau pentru greșeli de tehnică propriu-zisă.

4.7. Responsabilitatea în obstetrică și ginecologie

Responsabilitatea obstetricianului începe cu cuplul conjugal cu problemele sterilității și fertilității și se termină cu lăuzia, perioadă în care pot apărea complicații.

În timpul sarcinii, medicul răspunde pentru evoluția corectă a acesteia, pentru administrarea de medicamente, el se poate confrunta cu probleme dificile de avort spontan sau provocat ilegal.

Și în asistența la naștere pot surveni accidente care-l încarcă pe medic de responsabilitate – nedecolarea unei placente, hemoragii prin inerție uterină, infecții puerperale.

De asemenea, medicul își poate atrage responsabilitatea pentru diagnosticul sexului la naștere, care evită dificultățile ulterioare de schimbare a sexului, căci dacă practica medicală recunoaște stările de intersexualitate, legislația în vigoare recunoaște doar două sexe, înregistrarea sexului copilului trebuie făcută imediat după naștere.

Responsabilitatea îi revine obstetricianului și pentru indicația unei ligaturi de trompe sau himenografii, pentru schimbul de copii în maternități și inseminare artificială.

Infertilitatea sau sterilitatea cuplului în Romania are un procent ridicat 10 –11%. Cei 27 de ani în care au fost interzise avorturile au dus la o patologie deosebită datorată avortului septic, lucru care explică de ce în țara noastră infertilitatea feminină este mai ridicată decât în restul Europei.

În sprijinul rezolvării acestei probleme grave vine tehnica reproducerii sexuale asistate, prin cele două centre (București și Timișoara), a căror rezultate obținute concordă cu procentajele de reușită obținute pe plan internațional.

Responsabilitatea revine medicului pentru inseminația clandestină practicată unei femei căsătorite și va fi angajată atât față de femeie, cât și față de soț. De asemenea, vorbim de responsabilitate și când, cu complicitatea soțului steril care dorește tăinuirea infertilității față de soție, medicul substituie sperma soțului cu a altui bărbat.

4.8. Răspunderea medicală în psihiatrie

Consimțământul bolnavului constituie fenomenul cel mai pregnant al respectului drepturilor omului, căci, în orice circumstanțe, dar mai ales în psihiatrie, înainte de a se încrede în medic, bolnavul dorește să fie informat și să decidă. În mod invers, orice internare sau tratament fără consimțământ ar fi un tratament inuman, degradant.

Psihiatria prezintă numeroase probleme de responsabilitate etică sau juridică, începând de la internarea de necesitate corect sau incorect apreciată și recomandată și până la internarea și tratarea unui bolnav psihic.

Internarea bolnavului trebuie făcută în condițiile legii pentru a nu suprima în nici un fel libertatea individuală a persoanei. În practica psihiatrică, ca și în alte domenii, restricțiile impuse libertății individuale a pacientului trebuie limitate la acelea de necesitate, de starea sa de sănătate și justificate de eficacitatea tratamentului.

Sunt considerați periculoși bolnavii care periclitează viața și integritatea lor cât și a celor din jur, precum și cei asupra cărora planează certitudinea săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală și prin internare se asigură profilarea lor. Astfel, în concordanță cu legislația în vigoare și în funcție de potențialul de periculozitate manifestat de bolnav, se apreciază necesitatea internării involuntare a acestuia.

În urgențele psihiatrice – tulburările acute ale gândirii, afectivității și a comportamentului – este imperios necesară intervenția psihiatrului.

Medicul psihiatru răspunde de mijloacele de protecție asigurate bolnavilor în spital, de tratamentele efectuate (mai ales a celor cu grad crescut de risc), de profilarea sinuciderilor și crimelor comise de acești bolnavi. Sunt situații când răspunderea este a spitalului sau in solidum pentru încălcarea condițiilor de pază în cazul evadării din spital.

4.9. Răspunderea medicală în deontologie și tanatologie

Moartea, ca deznodământ firesc al evoluției speciilor, merită respectul cuvenit din partea medicului. Astfel, el trebuie să acționeze cu mare atenție pentru constatarea criteriilor morții certe și pentru depistarea cazurilor de moarte suspectă sau violentă – obiectul unor examene de specialitate în medicina legală. În acest context, eliberarea de către medic a unui certificat de deces atrage responsabilitatea acestuia în cazul în care din cauza superficialității, caracterul violent al morții a fost greșit interpretat sau confundat cu moartea neviolentă.

În cazurile în care se impune recoltarea de organe de la cadavre, o mare importanță o are stabilirea momentului morții cerebrale de către o echipă formată din medic legist, un neurolog și un psihiatru, pe baza liniștii EEG-ice de minim 12 ore, cu excepția celor decedate prin intoxicații, hipotermie, a copiilor și a gravidelor. În cazurile victimelor unor crime, a actelor de sinucidere și a morților suspecte este interzisă recoltarea de organe.

În cazul comelor depășite cu viață vegetativă sau cu supraviețuire artificială, întreruperea reanimării, pentru a fi legală, trebuie făcută dacă se constată un traseu EEG plat pe o durată de peste 60 ore.

Un alt aspect îl reprezintă atitudinea deontologică și juridică a medicului față de eutanasie, subiect deosebit de controversat. Însă misiunea medicului de a lupta cu boala până în ultima clipă vine în contradicție evidentă cu grăbirea morții – chiar dacă este făcută la cererea bolnavului incurabil – iar posibilitatea reală ca sub aparența eutanasiei să se ascundă de fapt un omor, întărește argumentele care incriminează eutanasia ca omor din culpă.

Nu lipsită de importanță este problema asistenței medicale a stărilor terminale, implacabilitatea morții nejustificând nicidecum abandonul bolnavului. Dimpotrivă, acesta trebuie ajutat să moară cât mai demn, respectul pentru viață concretizându-se în asistența psihologică și terapeutica a bolnavului aflat în fața morții. Medicul va suplini astfel lipsa mijloacelor terapeutice de salvare a bolnavilor printr-o atitudine etica și psihologică corespunzătoare.

4.10. Responsabilitatea în stomatologie

Ca oricare alt medic, stomatologul are o obligație de mijloace și numai în chirurgia dentară, estetică, protetică o obligație de rezultat.

Se cunosc cazuri de imputabilitate etică și juridică pentru omisiunea asepsiei, pentru producerea de necroze estetice, neavertizarea asupra riscurilor unor intervenții, fracturarea maxilarului, scoaterea unor dinți sănătoși datorită lipsei examenului radiologic sau interpretării greșite a unor explorări.

4.11. Responsabilitatea medicului ca expert

Orice medic solicitat a fi expert este obligat la adevăr și imparțialitate, plasându-se pe poziția de om, de medic și chiar de jurist. Imparțialitatea și profesionalismul trebuie să caracterizeze orice act de expertiză pentru care este solicitat un medic. Responsabilitatea este în acest caz bivalentă – atât ca medic, cât și ca expert. Responsabilitatea medicului expert poate fi delictuală, putând fi angajată pentru greșelile în exces, fie pentru insuficienta efectuare a explorărilor sau chiar pentru neluarea consimțământului.

Responsabilitatea medicului expert este strâns legată de răspunderea pentru actele pe care le întocmește, care sunt întotdeauna oficiale, obligând la o concordanță deplină cu faptele și evidențele, evitându-se actele incorecte ce pot determina o responsabilitate față de terții prejudiciați.

Expertul fiind profesionistul care și-a câștigat o mare abilitate într-un domeniu (conform definiției – expertus peritus) activitatea lui va fi o garanție pentru ceilalți medici, pentru justiție și societate, de aceea el trebuie să dea dovadă de toată diligența și de cel mai înalt profesionalism pentru a nu se înșela.

4.12. Responsabilitatea farmacistului

Activitatea farmacistului coincide ca scop cu cea a medicului, principiile deontologiei medicale fiindu-i aplicabile.

Astfel, farmacistul trebuie să asigure calitatea preparatului medicamentos, modul de eliberare a unor medicamente care se face numai pe bază de rețetă, să prevină eliberarea medicamentelor expirate sau greșit dozate, să acorde prioritate în prepararea medicamentelor din prescripțiile emise cu titlu de urgență, să evite orice manifestare capabilă a trezi suspiciuni din partea bolnavului în medicul curant. În cazul în care farmacistul constată o eroare în prescripția dată de medic, va trebui să ia legătura cu medicul respectiv sau să facă modificarea de rigoare pe propria răspundere în cazul în care legătura este imposibil de realizat.

4.13. Responsabilitatea în profilaxia medicală

Dacă secolul al XIX-lea a fost pentru medicină un secol al diagnosticului, secolul al XX-lea al terapeuticii, secolul XXI va fi un secol în care noțiunea de profilaxie va căpăta o tot mai mare importanță.

Problemele de responsabilitate în medicina profilactică sunt legate de: nedepistarea unor afecțiuni infecțioase, asigurarea condițiilor materiale în vederea prevenirii unor boli profesionale, evitarea riscurilor de contaminare colectivă de către bolnavii de TBC sau boli infectocontagioase nedepistate la timp.

În domeniul vaccinărilor, medicul trebuie să evalueze corect riscurile tratamentului, vaccinarea putând fi evitată doar în caz de contraindicații temporare (infecții, TBC) sau definitive (afecțiuni maligne).

Codul de deontologie medicală, la articolul 83 prevede obligația morală a medicului de a aduce la cunoștință publică orice situație de care află și care influențează în rău starea de sănătate a colectivității.

Responsabilitatea în profilaxia medicală capată o tot mai mare importanță în lumea actuală. Este de ajuns să reamintim de pneumonia atipică care s-a răspândit la nivel mondial tocmai datorită neinformării de către persoanele autorizate asupra pericolului determinat de apariția acestei boli.

4.14. Responsabilitatea pentru corectitudinea întocmirii actelor medicale

Eliberarea de certificate medicale este un mijloc de acțiune paramedical care conferă medicului responsabilități deosebite întrucât aceste acte sunt opozabile și terților, putându-le aduce prejudicii. De aceea, certificatele trebuie eliberate și semnate:

– cu deosebită prudență;

– în perfectă cunoștință de cauză;

– cu bună-credință;

– cu probitate profesională;

– neinfluențat de nici o considerație străină.

Orice act medical trebuie să oglindească realitatea obiectivă, fiind interzisă eliberarea de certificate medicale de complezență sau rapoarte medicale tendențioase. Eliberarea unui astfel de certificat nejustificat, nelegal, atrage răspunderea disciplinară, administrativă, civilă sau penală a medicului, după caz. Instanța judecătorească sancționează deopotrivă eliberarea de certificate medicale false de către medici, cât și întocmirea de certificate medicale false de către persoane care nu aveau calitatea de medic.

4.15. Responsabilitatea medicului pentru subalterni

Dreptul de a vindeca este câștigat ca urmare a obținerii unei diplome universitare. Condițiile în care dreptul medicului de a vindeca poate fi delegat altor persoane sunt stipulate cu precizie. Modalitatea de efectuare va trebui supravegheată permanent de către medic. Literatura românească precizează responsabilitatea medicului pentru subaltern ca o derivare din responsabilitatea pentru faptele terților, după cum urmează:

– dacă ordinul dat de medic este greșit, este responsabil medicul, și nu executantul;

– dacă ordinul dat de medic este bun, dar este executat greșit, este responsabil executantul;

– dacă ordinul dat de medic este bun, dar este dat unei persoane care nu are competența de a-l executa, este responsabil medicul;

– dacă ordinul dat de medic este bun, dar executantul nu este supravegheat și controlat când îl îndeplinește, este responsabil medicul.

Medicul nu are voie să facă nici un fel de compromis cu subalternii, de natură afectivă sau materială, aceasta ducând la complicitate și pierderea autorității.

Concluzionând, răspunderea medicului pentru faptele subalternilor are aplicabilitate mai ales în dreptul civil, dar și în dreptul penal, unde răspunderea este individuală, dacă există condițiile întrunite pentru culpă, răspunderea fiind o răspundere pentru fapta proprie de a nu îndruma, a nu supraveghea și a nu controla personalul din subordine.

CAPITOLUL V

Corelații în cadrul responsabilității medicale

5.1. Relația profesională medic-bolnav – implicații etico-psihologice

“Bolonavul zice – destinul meu, medicul spune – unul din pacienții mei.” Gunter Gross

Profesia de medic a generat dintotdeauna raporturi complexe între medic – posesorul informațiilor științifice și al mijloacelor terapeutice și bolnav – cu particularitățile sale psihice.

Medicul este cel care poate aduce speranța în sufletul bolnavului, întrucât omul atins de suferințe fizice va avea întotdeauna nevoie de compasiune și solicitudine, iar neglijarea factorului psihologic poate creea adevărate traume atât pentru medic, cât și pentru bolnav.

Medicul își va transforma astfel meseria în misiune, îl va ajuta pe cel suferind prin intermediul tuturor științelor despre om, psihologia medicală va deveni fundamentul pe care se vor concretiza toate particularitățile relației morale dintre medic și bolnav.

E. Rist deosebește trei categorii de bolnavi: cei care acordă medicului întreaga lor încredere, alții care așteaptă de la medic soluții miraculoase și a treia categorie care manifestă neîncredere față de orice acțiune a medicului pe care-l vor controla întotdeauna prin alt medic.

De asemenea, cum arăta Parsons, și medicul poate adopta în fața unei boli diverse atitudini: de competență tehnică, universalistă, funcționărească sau de neutralitate afectivă.

O altă clasificare a relației medic–pacient este aceea care pleacă de la drepturile pacientului și calitățile medicului. Astfel, această relație poate fi:

– o relație în care medicul are rol activ, iar pacientul pasiv, acceptând „decizia” luată de medic;

– o relație în care medicul și pacientul au roluri active, cooperând pe baza informațiilor primite la luarea unei decizii, la realizarea unei proceduri terapeutice, etc.;

– o relație în care medicul are rol pasiv, de îndrumare a pacientului, care are rol activ.

Medicii trebuie să fie în permanență preocupați de creșterea calității asistenței medicale, de creșterea încrederii pe care le-o acordă pacienții, dar trebuie în același timp să nu se lase copleșiți de dramele umane, pentru a putea lua o decizie adecvată.

Dr. doc. Andrei Athanasiu propune mai multe tipuri de atitudini în relația medic–pacient, care trebuie adoptate în funcție de caz și pacient:

– tutore autoritar (fără explicații, se așteaptă la o ascultare fidelă din partea pacientului);

– mentor (oferă cunoștințe de expert);

– bun părinte;

– avocat al adevărului.

Oricare ar fi tipul de relație medic–pacient, trebuie să înțelegem că „autoritate” nu înseamnă lipsa politeții, iar „amabilitate” nu înseamnă slăbiciune. Dar, mai înainte de toate, medicul în relația cu pacientul trebuie să fie după cum spunea I. Iacobovici: „un om bun, în înțelesul înalt al acestui cuvânt și un artist în profesiunea sa”.

5.2. Responsabilitatea etică a relațiilor profesionale dintre medici

Încă de la începuturile medicinii alopate s-a pus problema relației dintre medici, în jurământul hippocratic apărând recunoștința elevului față de maestru: “pe învățătorul meu între ale medicinii îl voi socoti deopotrivă cu cei care m-au adus pe lume”.

Medicina însă a evoluat enorm și ca urmare, relațiile dintre medici au sporit în complexitate, având multiple valențe: conlucrarea profesională iminentă în cazul patologiilor de graniță, ajutorul acordat de profesioniștii cu mai multă experiență începătorilor, dar și obligațiile etice ale medicilor (înlăturarea concurenței neloiale, evitarea criticilor la adresa colegilor în fața bolnavului care subminează încrederea în medic, evitarea controverselor la căpătâiul bolnavului care dărâmă prestigiul însuși a actului medical).

Codul de deontologie medicală se preocupă și el, prin prevederile sale, de relația dintre medici. Termenul folosit pentru a se defini relația dintre medici este confraternitate, fapt ce implică datoria de a asista moral un alt medic, de a se apăra reciproc de acuze nedrepte, etc. „Medicul trebuie să-și trateze confrații așa cum ar dori el însuși să fie tratat de ei.”

Hippocrate cerea ca “medicii în consult să nu se certe niciodată și să nu se defăimeze”. De asemenea, el se ridică împotriva falsei reputații cucerite de unii medici ignoranți “de aceea trebuie să descriu greșelile medicilor”.

Decalogul lui Masci conține și el o prevedere referitoare la etica relațiilor dintre medici: “nu discuta și nu contrazice niciodată prescripțiile medicale în fața bolnavului, îi răpești încrederea în medicină, îi distrugi speranța în medicină”.

Textele tuturor jurămintelor medicale cuprind referiri la colaborarea cu ceilalți medici colegi, fără de care nu se poate concepe un act medical de eficiență maximă.

5.3. Datoria medicului către sine

“Dacă nu poți deveni rege, fă-te medic” Proverb indian

Având în vedere obiectul muncii lor – omul – medicii trebuie să țină mereu la dezvoltarea calităților fizice, intelectuale și morale, să-și multiplice calitățile ca: loialitate, perseverență, conștiința răspunderii, răbdare, compasiune, echilibru psihic pentru îndeplinirea scopului nobil al meseriei lor.

Pregătirea profesională este o datorie fundamentală a medicului către sine însuși: progresul medicinii este uluitor, fapt pe care se bazează premonițiile de genul că în etapa următoare cunoștințele medicului se vor reînnoi fundamental la circa 5-8 ani.

Dar, cum cu finețe observa Rabelais F., “știința fără conștință înseamnă ruina sufletului”.

Conștința medicală este individuală, medicul rămânând neacoperit în fața greșelilor sale și judecătorul său suprem este chiar el însuși.

5.4. Secretul profesional

La baza respectării secretului profesional medical stă dreptul fundamental al individului la intimitate și confidență. Secretul profesional reprezintă o reală formulă prin care se articulează particularitățile etice ale actului medical.

Această regulă se regăsește formulată expres, ca secret profesional încă în lumea greacă, în momentul constituirii ca profesiune a artei vindecării.

Pe parcursul evoluției științei medicale, această regulă se regăsește în medicina arabă, în medicina indiană, în medicina chineză, medicina secolului VII – XII și apare în 1598 în Statutele Facultății de Medicină din Paris.

În literatura juridică, noțiunea de secret medical a fost introdusă de un jurist-consult german, Ahasver Fritsch.

Însă în timp s-a optat pentru un secret limitat, relativ apărând și excepțiile de la “regula tăcerii”. În secolul XVII apare termenul de sănătate publică. Statul cere medicilor rapoarte asupra bolnavilor, în unele cazuri impunându-se chirurgilor să denunțe orice rană provenind dintr-un fapt antisocial.

Dacă medicul păstrează secretul medical absolut va ajunge la contradicții de genul: tratând un răufăcător, devine complice la fapta lui.

Celebru este chestionarul medicului englez Dawson, prin care cere colegilor să se exprime în legătură cu păstrarea secretului profesional în cazul unui bolnav de epilepsie, mecanic de locomotivă, care riscă să fie concediat în cazul aflării adevărului. Astfel 8,4% dintre medici au optat pentru informarea autorității competente, întrucât mecanicul suferind reprezintă un pericol social; 3,5% nu s-au pronunțat, iar 12,5% au argumentat răspunsul negativ prin aceea că, bolnavul, plătindu-le consultația, ei sunt obligați să păstreze secretul.

Legislația noastră precizează că informațiile medicale obținute de medic în exercitarea profesiei constituie secret profesional, divulgarea lor fiind deci interzisă. Însă nu constituie divulgarea secretului profesional informațiile date de medic în temeiul unei dispoziții legale.

Ce se constituie în secret profesional în cazul medicului?

Obiectul secretului profesional este constituit din tot ceea ce medicul, în calitatea sa de profesionist, a aflat direct sau indirect în legătură cu viața intimă a bolnavului, a familiei, a aparținătorilor, precum și problemele de diagnostic, pronostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala și alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei.

Secretul medical este obligatoriu si persistă și după terminarea tratamentului sau moartea pacientului, toate evidențele medicului (registre, fișe, condici, etc.) fiind păstrate ca materiale secrete. Însă interesul societății în ceea ce privește combaterea epidemiilor, bolilor venerice, bolilor cu extindere în masă primează interesului personal.

5.5. Experimentul medical

Principiul de bază al efectuării oricărui experiment pe om este acela de a nu sacrifica persoane de dragul științei. Principiile universal valabile după care trebuie să se conducă orice medic sunt: “primum non nocere” și “primum humantos, asterum scintiae”.

Astfel medicul nu poate investiga după bunul plac; în același timp actul medical este un act “pe viu” și este și un act experimental, căci încercările terapeutice nu pot fi valorificate cu certitudine absolută numai pe animal. Experimentul pe om este interzis, însă autoexperimentul nu contravine principiilor deontologice. Sunt celebre astăzi medicamentele testate pe propria persoană, numărul celor care s-au sacrificat pentru progresul medicinii fiind impresionant.

Este cunoscută astfel inocularea de germeni în autoexperimentul lui Hunter, pentru a deosebi luesul de gonoree, Mecinikov și-a inoculat agentul febrei recurente, Sevenco și-a inoculat vibrionii holerei, Simpson a studiat acțiunea cloroformului pe propriul organism, Clara Fonti a autoexperimentat transmiterea cancerului, Mina Minovici s-a autospânzurat.

Unul dintre cele mai spectaculoase autoexperimente rămâne cel al chirurgului Werner Forssman care și-a făcut primul caterism cardiac în 1929, după 27 de ani fiindu-i recunoscute meritele și decernat premiul Nobel.

Pe lângă autoexperiment, clasificarea experimentului mai cunoaște: experimentul terapeutic (cercetările făcute cu scop terapeutic), experimentul clinic (cercetările făcute fără scop terapeutic) și experimentul criminal.

Experimentul terapeutic cuprinde încercările de metode noi de explorare sau terapie medicala practicate pe bolnavi. Aceste încercări reprezintă nu numai un drept ci și o datorie a medicului, bineînțeles cu respectarea anumitor reguli precise.

Experimentul clinic urmărește soluționarea unor probleme de sănătate care nu se pot cerceta prin alte mijloace; se efectuează pe voluntari perfect informați.

Experimentul cel mai celebru și scandalos prin latura sa de experiment criminal este cel făcut de naziști pe prizonieri.

În conformitate cu declarația de la Helsinki, cu regulile de la Nürenberg și declarațiile de la Oslo și Tokyo, astfel de experimente – cercetări trebuie să se facă în condiții precis delimitate pentru a nu încălca drepturile și libertățile omului.

În țara noastră, Codul de deontologie medicală formulează un număr de reguli ce trebuie respectate în cazul experimentării umane:

a) să fie precedată de o serioasă experinentare pe animal;

b) subiectul să accepte voluntar, să fie major, în stare de libertate și perfect informat despre riscuri;

c) în cazul unor maladii incurabile la subiecți în stadiul terminal, remediul nu trebuie să provoace suferințe suplimentare și să existe șanse rezonabile de a fi util;

d) nu pot fi experimentate remedii care ar altera psihicul sau conștința morală.

5.6. Riscul medical între responsabilitate și libertatea medicală

Deși progresul tehnic este o realitate de necontestat, practica medicală conține încă aspecte neprevăzute, care pot transforma în riscuri și încărca pe medic cu responsabilități. Există un neprevăzut în cel mai exact diagnostic, în cea mai precisă intervenție chirurgicală și, cu cât o terapie este mai complexă, cu atât riscurile sunt mai mari.

Literatura de specialitate face o clasificare a riscurilor, astfel: riscurile previzibile sau imprevizibile, conștiente sau inconștiente, justificate sau nejustificate. Medicul trebuie să calculeze cât mai exact riscurile pentru a le face previzibile. Când viața unui om este în joc și cel mai mic risc trebuie evaluat pentru a-l evita și a nu periclita viața bolnavului.

Sub aspect juridic există riscuri oportune (susceptibile de o evaluare anticipată) și riscuri imprevizibile, nesupuse normării, care pot fi rezultatul unei situații de urgență, unui caz fortuit sau al forței majore. Va fi considerat mereu un risc legitim și justificat acela care îndeplinește următoarele condiții:

– salvează de la un pericol mai mare;

– pericolul este real, actual și iminent și nu poate fi evitat altfel;

– valoarea bunului supus riscului este mai mică decât aceea a prejudiciului care s-ar produce.

Riscul ilegitim este cel care apare în alte situații și nu îndeplinește condițiile enumerate, cum ar fi riscul impus de depășirea competenței sau riscul în cazul încrederii exagerate în forțele proprii.

Riscul profesional va fi tolerabil dacă medicul își ia toate măsurile de precauție dictate de discernământul său moral și profesional.

Având aceste premise, acceptarea medicală a riscului trebuie să se facă îndeplinind următoarele condiții: să fie acceptat exclusiv în interesul bolnavului, să fie acceptat liber și clar de către bolnav, să nu aibă efecte negative imprevizibile și să aibă justificare socio-umană.

De asemenea, practica medicală poate fi o sursă de riscuri chiar pentru medic: riscul de periculozitate din partea unui bolnav psihic, riscul unor false acuzații, cel al unor transferuri afective.

Profilaxia riscurilor implică prevederea, anunțarea și limitarea acestuia de către medic, care nu trebuie să fie nici prea temerar, nici prea prudent.

O problemă esențială în materie de risc este posologia riscului. Aceasta se face în condițiile aplicării oricărei terapii medicamentoase și cuprinde evaluarea riscului administrării în funcție de boală, bolnav, reactivitatea actuală a bolnavului și în raport cu proprietatea medicamentului de a declanșa reacții de intoleranță. Cel mai mic risc trebuie evaluat, calculat și controlat în așa fel încât riscul oportun să reducă la minim riscul inoportun – imprevizibil și incontrolabil. În evaluarea unor riscuri se are în vedere că, așa cum incriminarea sa excesivă ar inhiba inițiativa medicului prin lipsa de răspundere, tot așa frica față de risc ar duce la timorarea medicului care nu-i va mai putea fi util bolnavului.

Pentru a formula criterii de formulare a riscului se poate apela la două postulate. Astfel, postulatul lui Koch oferă drept criteriu de evaluare necesitatea ca riscul să nu prejudicieze libertatea individuală a bolnavului, iar postulatul lui Hamburger propune drept criteriu necesitatea ca riscul acceptat să fie întotdeauna inferior riscului evoluției spontane a bolii (need versus risk).

Evaluarea riscului trebuie raportată permanent la rezultatele scontate și la evoluția spontană a bolii, în contextul condițiilor tehnice ale spitalului și ale competenței echipei de medici. Se va ține seama de faptul că:

– Evaluarea statistică nu este echivalentă cu evaluarea cazului individual.

– Riscul se acceptă totdeauna doar în interesul bolnavului.

– Riscul trebuie acceptat liber și clar de către bolnav, respectându-se dreptul acestuia de hobeas corpus, dar și pentru acoperirea responsabilității medicului.

– Acceptarea riscului nu trebuie să aibă efecte umane negative previzibile.

– Riscul trebuie să fie util și justificat social.

– Riscul trebuie să fie acceptat doar în lipsa unei alte alternative.

– Riscul trebuie să rezolve o problemă de necesitate medicală.

Răspunderea în materie de risc este o răspundere care păstrează greșeala drept criteriu de imputabilitate.

Instituția greșelii, ca un criteriu de apreciere în răspundere, este necesară medicului în orice act medical. Și în materie de riscuri medicul va fi responsabil doar dacă s-a produs un prejudiciu din culpa sa. Medicul nu va răspunde de ceea ce este inerent noțiunii umane, dar în schimb va răspunde pentru faptele care întocmesc condițiile greșelii medicale.

Incriminarea riscurilor posibile se bazează într-un fel pe o responsabilitate fără greșeală pe care aceasta este prezumată. Deși responsabilitatea se bazează pe incriminarea doar a riscurilor cunoscute, evitabile, profilaxia riscurilor inevitabile, necunoscute constituie o problemă mai actuală a medicinii, când excesul terapeutic fac acest risc imprevizibil mult mai frecvent.

5.7. Iatrogenia

Dicționarul medieval limitează iatrogenia la implicațiile ei psihice, definind-o ca “o stare psihică reactivă determinată de atitudinea greșită a medicilor și personalului sanitar”. Mica enciclopedie de biologie și medicină definește mai larg, ca boală produsă de medic, incluzând “mai ales efectele nedorite ale medicamentelor și efectele psihosomatice ale unei comportări neadecvate”.

Prin iatrogenie (iatros=medic, genan=a produce) se definesc acele boli provocate de medic prin modul cum folosește datele obținute despre pacient și boala acestuia, cum aplică tratamentul. În sens mai larg, prin boli iatrogene se înțelege ansamblul consecințelor negative pe care le poate produce actul medical.

Se disting două componente: una deontologică, de responsabilitate a medicului și o alta de neprevăzut, în care nu este angajată răspunderea medicului.

Efectele nedorite ale actului medical sunt susceptibile de o clasificare: iatrosomatopatii – efecte negative de natură somatică și iatropsihogenii – efecte negative de natură psihică.

Gradul de participare a medicului la producerea iatrogeniilor este foarte variabil și dificil de decelat. Trebuie avut în vedere riscul medical – asupra căruia atrage atenția Hippocrate prin celebrul aforism “primum non nocere” (în primul rând să nu faci rău) – prezența sa iminentă în orice act medical și, corelat cu acest aspect, pe cel al culpei medicului.

Este greu de acceptat că sindroamele provocate prin intervenția medicului există ca un regretabil aspect al medicinii, dar acest lucru trebuie făcut și se impune nu numai acceptarea ci și prevenirea lor prin cunoașterea judicioasă a mecanismelor de producere. De aceea, se impune înalta responsabilitate morală a medicului și unde este cazul angajarea răspunderii juridice. Și acest aspect are două valențe: actul medical să ducă la formarea unui “climat de inculpare” a medicilor sau dimpotrivă, salvarea poziției legale a acestora prin practicarea unei medicini așa-zise “defensive”. Medicul va ajunge să opteze pentru suprasiguranță, ceea ce nu este întotdeauna în folosul bolnavului.

O altă clasificare a iatrogeniilor ar fi cea care distinge între iatrogenia medicamentoasă, apoi cea de exploatare și iatrogenia de inducție, comportamentul medicului.

5.7.1. Iatrogeniile medicamentoase

Savantul român Daniel Danielopolu, prin concepția “farmacodinamiei nespecifice”, a adus o contribuție meritorie în acest domeniu, arătând că orice medicament are pe lângă acțiunea specifică și una nespecifică, prin influența asupra echilibrului neurovegetativ.

Asupra toxicității medicamentelor insistă și Paracelsus, inițiatorul chimioterapiei, care arată că numai dozarea face ca un medicament să nu devină otravă.

Sintetizând cauzele accidentelor medicamentoase de pe poziția medicinii legale, Vladimir Beliș evidențiază trei împrejurări de producere a acestora: accidente datorate confuziei unor substanțe, accidente datorate greșelilor de dozare, accidente produse în cazul unei reactivități deosebite a organismului.

În primele două ipoteze, este clară culpa medicului, angajându-se responsabilitatea profesională a acestuia, în timp ce ultima ipostază îl disculpă pe medic dacă acesta a acționat cu profesionalism.

Exemple de accidente medicamentoase se pot da numeroase: șocul mortal provocat de fierul administrat intravenos, hipoacuzii după administrarea streptomicinii, insuficiența renală după consumul prelungit de fenacetină, alergiile la penicilină care alergizează 5-6% din cei care au folosit-o în doze mijlocii și pe 30% din cei cu endocardite. Aspirina, lansată în 1899, a lăsat să treacă mai multe decenii până s-a observat că poate provoca hemoragii ale tubului digestiv.

În cazul unui accident medicamentos, medicina legală trebuie să verifice dacă:

– s-a stabilit diagnosticul corect și s-a indicat medicamentul adecvat;

– s-au respectat contraindicațiile administrării medicamentului;

– administrarea a fost corectă;

– în aprecierea vinovăției față de un astfel de accident, o problemă este obligativitatea cercetării intoleranței la medicamente.

În acest scop, medicul are posibilitatea efectuării diferitelor teste intradermice sau în vitro (exemplu: testul IRD la novocaină).

În terapia cu antibiotice s-au preferat cele cu spectru redus, cu doze suficiente, pe timp limitat.

Rezultatele necropsiei se vor consemna într-un raport special de autopsie medico-legală a accidentelor terapeutice.

5.7.2. Iatrogeniile de exploatare

Mijloacele de investigație de care dispune astăzi medicul practicant sunt variate: explorări radiologice, electrice, chimice, explorări intrumentale (gastroscopie, rectoscopie, bronhoscopie) sau explorări cu ajutorul substanțelor radioactive. Astfel, se poate vorbi de două domenii ale mijloacelor de investigație: examene clinice și examene paraclinice.

Dar, este neîndoios că și în domeniul investigațiilor paraclinice trebuie să existe și să se aplice norme precise de conduită.

Astfel, investigația paraclinică nu trebuie s-o înlocuiască pe cea clinică, ci s-o completeze. Medicul are datoria să evalueze eficiența metodei pentru fiecare bolnav, hotărând acea investigație ale cărei rezultate sunt mult superioare riscului previzibil al metodei. Bolnavul va fi informat de riscul previzibil și i se va cere consimțământul.

Întotdeauna investigația bolnavului va fi precedată de anamneză și de testarea inocivității pentru bolnav a tehnicii respective.

5.7.3. Iatrogeniile de spital

La 20 aprilie 1879, Louis Pasteur formula principiile asepsiei în ședința Academiei de Chirurgie de la Paris. Cu toate acestea, infecția intraspitalicească bacteriană, parazitară, virală, fungică rămâne o amenințare care nu poate fi neglijată raportându-ne la condițiile precare existente în cele mai multe dintre spitalele țării.

Infecțiile nosocominale nu sunt însă o problemă exclusivă a spitalelor noastre, căci în numeroase țări sunt de actualitate și constituie o preocupare permanentă pentru chimiștii, microbiologii, epidermiologii din întreaga lume.

Cauzele infecțiilor nosocominale sunt multiple: existența unor relații ecologice între organismele supuse presiunii selective a antibioticelor și pacient, dotarea insuficientă a spitalelor, precaritatea măsurilor igienice și de dezinfecție, insuficienta pregătire a personalului, aplicarea nediscriminatorie a terapiei cu antibiotice și nu în ultimul rând circulația mult prea liberă a persoanelor străine în spital.

5.7.4. Rolul iatrogen al cuvântului

Boala este o dramă pentru om, tocmai de aceea nu trebuie neglijată latura umană a îndeletnicirii de medic, căruia bolnavul îi încredințează sănătatea sa, dar și psihicul său.

Astfel, pentru un bolnav cu labilitate psihică, cuvântul medicului poate deveni un factor iatrogen. Poate fi evaluată trauma psihică a bolnavului purtat de la un spital la altul pentru lipsă de loc sau de specialiști?

De aceea, într-o formulare practică se spune că activitatea medicului în relația sa directă cu bolnavul trebuie să se conducă printre altele după “normele asepsiei psihice”.

O analiză valoroasă a consecințelor greșelilor de comportament ale medicului făcută de profesorul V. Predescu în lucrarea “Psihiatria și iatrogeniile” arată că tulburările psihice iatrogene pot evolua de la anxietate, obsesii, fobii, la deliruri ipohondrice, paranoice sau la stări depresive reactive.

Prin activitățile și comportamentul medicului nu trebuie zdruncinată încrederea pacientului în medic și medicină. Comunicarea este cel mai important lucru în stabilirea ralației medic-pacient. „A ști să asculți este prima condiție a unui dialog”. Tocmai de aceea medicul trebuie să adopte o atitudine pentru fiecare bolnav în parte – căci un comportament șablon este de neconceput în contextul problemei de care ne preocupăm, acest lucru consfințind încă o dată – dacă mai este nevoie – uriașele dimensiuni morale ale actului medical.

CAPITOLUL VI

Tipuri de responsabilitate medicală

6.1. Chestiuni prealabile

Respectarea unor norme de conduită este inerentă desfășurării normale a vieții sociale. Oricine încalcă și nesocotește aceste reguli de conduită trebuie să răspundă pentru faptele sale. Întrucât normele de conduită sunt de natură diferită și răspunderea socială cunoaște clasificări diferite. Astfel, distingem răspunderea juridică, răspunderea administrativă, răspunderea morală, răspunderea politică, etc.

Răspunderea juridică este considerată “cheia de boltă” a întregii răspunderi, putând fi definită ca un “complex de drepturi și obligații conexe care, potrivit legii, se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept”. (M. N. Costin).

Încălcarea acestor norme de conduită de către medic poate atrage angajarea unei răspunderi disciplinare, civile, administrative, penale.

6.2. Răspunderea disciplinară

Răspunderea disciplinară este o formă a răspunderii juridice – specifică Dreptului Muncii – care intervine ori de câte ori persoana angajată încalcă cu vinovăție obligațiile de serviciu asumate prin contractul individual de muncă, inclusiv normele disciplinare.

Răspunderea disciplinară are următoarele trăsături definitorii:

– este o formă de răspundere juridică independentă, chemată să ocrotească o anumită valoare socială;

– are un caracter strict personal;

– se angajează numai când există o abatere disciplinară.

Abaterea disciplinară – unicul temei pentru declanșarea răspunderii disciplinare are următoarele elemente constitutive:

a) obiectul abaterii disciplinare – norma încălcată;

b) latura obiectivă – care constă într-o acțiune sau inacțiune neconformă obligațiilor de serviciu asumate;

c) subiectul abaterii disciplinare – subiect calificat;

d) latura subiectivă – comiterea cu vinovăție a faptei.

De reținut că în disciplinar nu se ia seama de diferența dintre formele și gradele vinovăției.

Articolul 39 din Legea 74/1995 arată că: „Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România, potrivit prezentei legi, nu exclude răspunderea penală, contravențională, civilă sau materială, conform prevederilor legale”.

Faptele care constituie abateri disciplinare sunt foarte numeroase, obligațiile medicului găsindu-și exprimarea de sinteză în cadrul principiilor de deontologie medicală.

Legea 74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România prevede la articolul 37 alineatul (1) că:

„Membrii Colegiului Medicilor din România, care încalcă jurământul depus, legile si regulamentele specifice privind exercitarea profesiunii de medic și nu respectă Codul de deontologie medicală, răspund disciplinar în funcție de gravitatea abaterii și li se va aplica una dintre următoarele sancțiuni:

a) mustrare;

b) avertisment;

c) vot de blam;

d) suspendare temporară, pe un interval de 6 – 12 luni, a calității de membru al Colegiului Medicilor din România;

e) retragerea calității de medic al Colegiului Medicilor din România și propunerea către Ministerul Sănătății pentru retragerea autorizației de practică a profesiunii de medic.”

Demnitatea medicului la care se referă statutul implică un sens foarte larg. Se referă la toate trăsăturile de caracter și întreaga conduită a medicului. Acestea trebuie respectate atât la locul de muncă cât și în familie și societate.

Conduita medicului față de bolnav, față de colegii săi este tratată în codul de deontologie, iar încălcarea normelor prevăzute de acest cod antrenează răspunderea disciplinară, putând culmina cu retragerea dreptului de a profesa medicina.

Competența în cadrul angajării răspunderii disciplinare revine organizațiilor deontologice medicale: Colegiile medicale. Ele au rolul de organ consultativ pentru administrarea de probe științifice în aprecierea erorilor neimputabile sau a greșelilor, cu obligația sesizării organelor de urmărire penală în cazurile în care fapta prezintă trăsăturile unei infracțiuni, așa cum reiese din conținutul articolului 17 Cod Penal.

Întocmirea dosarului în cazul încălcării unei norme de conduită deontologică revine unei comisii compuse din membrii organizației deontologice care vor cerceta cazul respectând principiul prezumției de nevinovăție:

– reclamația persoanei;

– declarația scrisă a celui reclamat;

– declarațiile scrise ale martorilor, colegilor;

– mijloace, materiale de probă făcute în urma cercetării rapoartelor la fața locului, a expertizei medico-legale.

Dezbaterile deontologice încep cu citirea sesizării și a referatului întocmit de comisia de anchetă de către președintele comisiei. Urmează audierea martorilor propuși în apărare și a celor invitați din oficiu. Vor lua cuvântul specialiștii, directorul unității, juristul, membrii comisiei. Hotărârea se ia cu majoritate de voturi din totalul de membrii și se comunică celui în cauză.

Sancțiunile pot fi următoarele:

– avertisment în plenul ședinței;

– avertisment în fața personalului sanitar din colectivul de muncă;

– mustrare cu avertisment în fața Forului Deontologic Central;

– suspendarea dreptului de liberă practică.

6.3. Răspunderea civilă

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligații în temeiul cărora o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altora prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, privilegiul pentru care este răspunzătoare.

Astfel, conform articolului 998 Cod Civil, orice faptă a omului care cauzează un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, fundamentul răspunderii civile fiind exprimat prin adagiul „neminem la edere, suum cuique tribuere” – a nu leza pe nimeni și a da fiecăruia ceea ce este al său.

Temeiul răspunderii civile îl constituie conduita ilicită care poate îmbrăca forma delictului civil sau contractual. Ambele forme sunt fundamentate pe ideea reparării unui prejudiciu cauzat altuia printr-o faptă ilicită și adeseori culpabilă.

Controversată a fost problema naturii responsabilității medicale și anume apartenența ei la domeniul contractual sau delictual. S-a susținut că în cazul în care medicii își îndeplinesc atribuțiile în slujba statului răspunderea este delictuală, iar când aceștia își practică profesiunea în cabinete particulare răspunderea este de natură contractuală.

Unii autori susțin că răspunderea civilă a medicului nu poate fi decăt de natură delictuală, având în vedere că viața, sănătatea unei persoane nu pot să facă obiectul unei convenții. Chiar dacă s-ar încheia un astfel de contract, acesta ar fi lovit de nulitate având în vedere dispozițiile articolului 963 Cod Civil potrivit căruia convențiile nu pot să aibă ca obiect lucruri care nu sunt în circuitul civil.

În cadrul medicinii liberale bolnavul alege medicul și se consideră că răspunderea medicului ar fi în această ipoteză contractuală.

În literatura juridică s-a pus problema dacă unitățile sanitare în care se acordă asistență medicală gratuită pot fi obligate să răspundă în calitate de comitenți pentru prejudiciile cauzate pacienților din culpa medicilor salariați ai unității.

Până de curând s-a susținut că medicul, în exercitarea profesiei nu are calitatea de prepus. S-a arătat că medicul acționează în calitate de prepus în cazul unor îndatoriri de servici cum ar fi: efectuarea vizitelor și contravizitelor, respectarea programului de gardă.

Numai în astfel de situații este posibilă angajarea unității sanitare în calitate de comitent. În toate celelalte cazuri, medicul răspunde singur și personal de prejudiciul cauzat pe temeiul articolelor 998 – 999 Cod Civil.

Într-o soluție pronunțată de fosta instanță supremă s-a considerat că și în situația în care medicul a cauzat un prejudiciu pacientului printr-o asistență medicală gratuită dar necorespunzătoare, unitatea sanitară este obligată să răspundă în calitate de comitent. Această orientare este întemeiată, pentru că dreptul și obligația de supraveghere și control a unității sanitare sunt indiscutabile.

Responsabilitatea medicală a fost antrenată pe calea acțiunii civile în diferite situații: în cazul în care unele injecții au atins nervii ducând la paralizia anumitor organe, în cazul aplicării excesive a razelor X, pentru arsuri cauzate în timpul folosirii cauterului, pentru faptul neabandonării unui tratament care nu dădea rezultate decât nedorite, pentru insuficienta documentare înaintea actului operator – situația că pacientul era acoolic și nu trebuia anesteziat cu cloroform, etc.

Repararea integrală a prejudiciului este un principiu al răspunderii delictuale dar, din păcate, repararea prin mijloace pecuniare nu va putea fi niciodată integrală, suferințele omenești neputând fi estompate cu bani. Culpa și responsabilitatea medicală rămân o pată profesională.

Incidența justiției este necesară în asemenea cazuri. Medicul trebuie însă protejat de lege. Practicarea meseriei nu trebuie perturbată de amenințarea justiției, ci aceasta va interveni numai în momentul în care răspunderea medicului este perfect dovedită.

Referitor la contractul medic – bolnav în cadrul medicinii liberale, putem spune că este prin excelență un contract de mijloace, de garanții și diligență. Dar faptul că în medicină este necesară o prudență maximă în raport cu circumstanțele concrete și nu o diligență medie, face ca acest contract să tindă tot mai mult spre un contract de rezultat. Astfel, prin contractul de mijloace, pacientul va avea acțiune în justiție nu numai pentru “neglijență”, ci va putea emite pretenții materiale pentru “încălcarea contractului”. În cazul contractului de rezultat se oferă pacientului o cale de acțiune suplimentară în justiție în cazul eșecului tratamentului, medicul fiind tot mai mult obligat și angajat pentru REZULTATUL muncii lui. Acest fel de responsabilitate contractuală bazată pe rezultat este evident în domenii cum sunt: chirurgia plastică, transfuzii, protetica dentară, inseminația artificială.

6.4. Răspunderea penală

6.4.1. Definirea unor noțiuni

Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice care constă în raportul penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, între stat și infractor, raport complex al cărui conținut îl formează dreptul statului de a aplica infractorului sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită și de a-l constrânge să o execute.

Un principiu fundamental este acela conform căruia „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Conform articolului 17 din Codul Penal, „infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”. Vinovăția există (articolul 19 Cod Penal) când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpă.

Fapta este săvârșită cu intenție când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte (intenția directă);

b) prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui (intenția indirectă).

Fapta este săvârșită din culpă când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;

b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.

Răspunderea penală este guvernată de o serie de principii:

– principiul legalității, care se traduce prin regula că răspunderea penală își are temeiul exclusiv în lege;

– principiul personalității, care se traduce prin regula că răspunderea penală are caracter personal;

– principiul umanismului care se traduce prin regula că răspunderea penală utilizează instrumente care prin natura și conținutul lor nu duc la umilirea și degradarea ființei umane, ci dimpotrivă, preconizează căi, metode, mijloace care să conducă la resocializarea infractorilor;

– principiul unicității care se traduce prin regula că pentru o singură infracțiune există o singură răspundere penală;

– principiul celerității care se traduce prin regula că tragerea la răspundere trebuie să se facă la timpul potrivit.

Comiterea unei infracțiuni cu intenție de către medic nu este compatibilă cu deontologia medicală, fiind de neconceput ca un medic să aibă intenția de a utiliza mijloacele profesionale de care dispune pentru săvârșirea unor infracțiuni.

Și totuși sunt săvârșite astfel de infracțiuni care reclamă atenția: infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății, infracțiuni contra libertății persoanei, privitoare la viața sexuală, infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, falsuri în înscrisuri, etc.

Fapta comisă în lipsa intenției de a face rău în cadrul profesiunii medicale este culpa medicală.

Culpa medicală poate fi clasificată astfel:

a) – cu premeditare

– fără premeditare

b) – comisivă

– omisivă

c) – imediată – când între greșeală și prejudiciu nu se interpune nici un factor cu caracter de condiție;

– mediată – când între greșeală și prejudiciu se interpune activitatea culpabilă a unei terțe persoane sau chiar a bolnavului.

d) – culpa lata (gravă);

– culpa levis (medie);

– culpa levissima (a prevederii excepționale).

Ca forme de culpă medicală avem:

1) Culpa in agendo sau comisivă – constă în imprudență, nepricepere, lipsă de cunoștințe, nepăsare, stângăcie.

2) Culpa in omitendo sau omisivă – constă în privarea bolnavului de șanse de supraviețuire, prin refuzul de a răspunde la o solicitare, refuzul intervenției, abandonul bolnavului.

3) Culpa in eligendo – alegerea unor mijloace tehnice neadecvate, delegarea obligațiilor proprii altor persoane.

4) Culpa in vigilando – nesupravegherea corectă și adecvată a subalternilor sau a bolnavului, nesolicitarea unui ajutor.

Conținutul culpei poate cuprinde:

– abateri de la umanismul medical prin intervenții fără consimțământul bolnavului, prin obținerea acestui consimțământ pe căi nelegale (șantaj, înșelăciune), încălcarea confidențialității, frauda în informare;

– abateri de la prudența comună medicală cum ar fi: faptul de a opera în stare de ebrietate, prescripții medicale ieșite din comun fără explicații suplimentare, transfuzii de sânge necompatibil sau infectat, uitarea de meșe și instrumente medicale în cavități;

– practica neautorizată – practicarea medicinii de către asistente medicale, paramedici, care se pedepsesc conform responsabilității penale și civile în cazul producerii unor prejudicii;

– culpe de tehnică medicală – prin nepregătire, ignoranță, inabilitate, imprudență, neglijență, ușurință.

6.4.2. Infracțiuni ce pot fi săvârșite de medici

6.4.2.1. Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății

Omorul

Sub raportul gravității, în cadrul infracțiunilor contra vieții, omorul ocupă primul loc. Potrivit articolului 174 din Codul Penal, infracțiunea de omor constă în uciderea unei persoane cu intenție. Aceasta este forma tip, forma simplă a uciderii, cunoscută în limbajul judiciar sub denumirea de omor simplu. Infracțiunea de omor poate întruni condițiile prevăzute de articolul 175 Cod Penal și atunci este incriminată drept omor calificat sau poate întruni condițiile prevăzute de articolul 176 Cod Penal și va fi incriminată drept omor deosebit de grav. Pedepsele sunt dintre cele mai aspre datorită rezultatului deosebit de grav – suprimarea vieții unuia sau mai multor oameni. Infracțiunile de omor se pedepsesc cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi în cazul omorului simplu, cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi pentru omorul calificat și cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi pentru omorul deosebit de grav.

Aceste infracțiuni se întâlnesc deosebit de rar în cazul medicilor, ele fiind incompatibile cu menirea medicinii de a salva vieți omenești. În cazul în care un medic s-ar face vinovat de săvârșirea unei astfel de înfracțiuni, el ar răspunde pentru una din formele calificate ale infracțiuni de omor, datorită meseriei pe care o practică. Un exemplu în acest sens este uciderea unei persoane profitând de starea de neputință a acesteia de a se apăra, neputință datorată stării fizico-patologice a victimei (boală, infirmitate) sau psihice (anestezie, stupefiante).

Uciderea din culpă

Este prevăzută în articolul 178 din Codul Penal și constituie o variantă atenuată a omuciderii.

Din cele mai vechi timpuri s-a făcut diferența între omor (faptă ce presupune intenție) și uciderea din culpă (sau din greșeală) caracteristica de bază a uciderii din culpă fiind faptul că fapta este săvârșită fără intenție.

La alineatul 2 al articolului 178 din Codul Penal este prevăzută o formă specială a uciderii din culpă – cea din culpă profesională. Aici se încadrează fapta medicului care provoacă moartea pacientului din cauza neluării tuturor măsurilor de prevedere sau din cauza lipsei de prudență în efectuarea activităților proprii meseriei de medic. Această formă specială este instituită de către legiuitor tocmai pentru cei care practică profesii sau activități cu grad ridicat de risc, unde orice clipă de neatenție poate avea consecințe grave. Exemple în acest sens sunt moartea unui pacient după operație ca urmare a uitării de instrumente chirurgicale în corpul său ori moartea pacientului ca urmare a prescrierii unui tratament greșit sau a diagnosticului greșit.

Codul Penal prevede la alineatul 4 și o formă agravantă a infracțiunii de ucidere din culpă pentru cei care o săvârșesc în exercițiul profesiei sau meseriei și se află în stare de ebrietate.

Infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani în cazul uciderii din culpă în forma simplă, cu închisoare de la 2 la 7 ani pentru uciderea din culpă profesională (alineatul 2 al articolului 178 din Codul Penal) și închisoare de la 5 la 15 ani pentru uciderea din culpă prevăzută de alineatul 4 al articolului 178 din Codul Penal.

Determinarea sau înlesnirea sinuciderii

Legea penală nu pedepsește încercarea de sinucidere, ci pe cei care înlesnesc sau încurajează alte persoane să recurgă la sinucidere. În articolul 179 din Codul Penal este prevăzută infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii, în două forme: simplă și agravată.

Latura obiectivă a acestei infracțiuni se caracterizează printr-o acțiune de determinare sau printr-o acțiune de înlesnire a sinuciderii, trebuie să fi produs un rezultat (sinuciderea sau încercarea de sinucidere), iar între acțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii și rezultat (sinucidere sau încercare de sinucidere) trebuie să existe un raport de cauzalitate.

Prin determinare se înțelege orice acțiune prin care o persoană îndeamnă și convinge, în orice mod, o altă persoană să se sinucidă.

Prin înlesnire se înțelege orice acțiune de sprijinire a victimei în realizarea hotărârii sale de a se sinucide, situație în care victima s-a determinat singură sau a fost determinată de o altă persoană să se sinucidă.

Infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii este o infracțiune intenționată, intenția putând fi atât directă, cât și indirectă.

Forma agravantă este prevăzută de alineatul 2 al articolului 179 din Codul Penal și constă în fapta prevăzută la alineatul 1 al aceluiași articol, săvârșită însă împotriva unui minor sau față de o persoană care nu era în stare să-și dea seama de fapta sa ori nu putea fi stăpână pe faptele sale.

Modalitatea cea mai întâlnită de săvârșire a acestei infracțiuni de către medici este eutanasia, practică foarte controversată.

Una dintre părerile favorabile eutanasiei arată că atitudinea față de muribunzi constituie o problemă comună științelor umaniste, religiei, dreptului și medicinii. În astfel de stări, a lua viața în mod deliberat constituie ceea ce s-a numit eutanasie, în vechime moarte dulce la cerere, astăzi, din compasiune, considerată moarte demnă. Pentru mulți și pentru unele legislații, eutanasia face parte din drepturile omului și din respactul ființei umane și nu este în realitate decât o scurtare a agoniei. Adepții acestei practici consideră că bolnavul conștient are dreptul de a-și decide soarta din timpul vieții.

Există și numeroase puncte de vedere împotriva eutanasiei, care pleacă de la ideea sacralității vieții. Toate constituțiile consideră viața ca fiind demnă, și nu moartea. Viața omenească este temeiul fundamental al oricărui act medical. Pe aceste considerente, legea română și Codul de deontologie medicală incriminează eutanasia. La articolul 24 din Codul de deontologie medicală se prevede: „Se interzice cu desăvârșire eutanasia, adică utilizarea unor substanțe sau mijloace apte de a provoca decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea și prognosticul bolii”, medicului fiindu-i interzis dreptul de a-i provoca moartea unui bolnav în mod deliberat, act ce constituie crimă, chiar dacă i-a fost cerut insistent de un bolnav perfect conștient.

Infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani în cazul formei simple și închisoare de la 3 la 10 ani în cazul formei agravate prevăzută de alineatul 2 al articolului 179 din Codul Penal.

Vătămarea corporală

Conform articolului 181 din Codul Penal, infracțiunea de vătămare corporală constă în „fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile”.

Infracțiunea de vătămare corporală gravă este prevăzută de articolul 182 din Codul Penal și are un grad mai ridicat de pericol social, determinat de producerea unor consecințe mai grave decât în cazul vătămării corporale prevăzute de articolul 181 din Codul Penal.

Infracțiunea de vătămare corporală gravă constă în „fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de mai mult 60 de zile, sau care a produs vreuna dintre următoarele consecințe: pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluțirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieții persoanei”. Forma agravată (calificată) a infracțiunii de vătămare corporală gravă este prevăzută de alineatul 2 al articolului 182 din Codul Penal și constă în aceea că fapta a fost săvârșită în scopul producerii consecințelor prevăzute în alineatul 1 al textului de lege.

În articolul 184 este prevăzută infracțiunea de vătămare corporală din culpă, care constă în fapta prevăzută în articolul 180 alineatul 2 care a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile, precum și cea prevăzută în articolul 181 sau articolul 182, săvârșite din culpă.

La alineatele 3 și 4 ale articolului 184 sunt prevăzute și agravantele constând în vătămarea corporală din culpă specială (profesională), atunci când vătămarea s-a produs ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau măsurilor de prevedere în exercițiul unei profesii sau meserii ori în îndeplinirea unei anume activități.

Medicul se poate face vinovat, în principal, de săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă în formă simplă și agravată, dar și de celelalte forme ale Infracțiunii de vătămare corporală.

Infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani în cazul vătămării corporale (articolul 181 din Codul Penal), cu închisoare de la 2 la 7 ani pentru vătămare corporală gravă (alineatul 1 al articolului 182 din Codul Penal), închisoare de la 3 la 10 ani pentru forma agravată a vătămării corporale grave prevăzută de alineatul 2 al articolului 182 din Codul Penal, cu închisoare de la 1 lună la 3 luni sau cu amendă pentru vătămare corporală din culpă (alineatul 1 al articolului 184 din Codul Penal), închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă pentru vătămare corporală din culpă (alineatul 2 al articolului 184 din Codul Penal), cu închisoare de la 3 luni la 2 ani pentru forma agravată a vătămării corporale din culpă prevăzută de alineatul 3 al articolului 184 din Codul Penal și cu închisoare de la 6 luni la 3 ani pentru forma agravată a vătămării corporale din culpă prevăzută de alineatul 4 al articolului 184 din Codul Penal.

Provocarea ilegală a avorturilor

Definiția medico-legală acceptată și în sens juridic a avortului este întreruperea cursului normal al sarcinii pe toată durata acestuia, inclusiv dacă are loc chiar în timpul declanșării travaliului sau pe parcursul acestuia.

Conform alineatului 1 al articolului 185 al Codului Penal, constituie infracțiune:

„Întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvârșită în vreuna dintre următoarele împrejurări:

a) în afara instituțiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop;

b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate;

c) dacă vârsta sarcinii a depășit paisprezece săptămâni”.

Infracțiunea este mai gravă dacă ea este săvârșită de medic (alineatul 4 al articolului 185).

În textul de lege sunt prevăzute trei cazuri în care poate să se efectueze intervenția fără a fi incriminată, dar numai de către medic:

– dacă întreruperea cursului sarcinii era necesară pentru a salva viața, sănătatea sau integritatea corporală a femeii însărcinate de la un pericol grav și iminent și care nu putea fi înlăturat altfel;

– în cazul prevăzut în aliniatul 1 litera c), când întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice, potrivit dispozițiilor legale;

– în cazul prevăzut în aliniatul 2, când femeia însărcinată s-a aflat în imposibilitate de a-și exprima voința, iar întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice, potrivit dispozițiilor legale.

Infracțiunea de provocare ilegală a avortului se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani pentru forma simplă, cu închisoare de la 2 la 7 ani pentru pentru întreruperea cursului sarcinii fără consimțământul femeii însărcinate, închisoare de la 3 la 10 ani dacă s-a produs și o vătămare corporală gravă femeii însărcinate și cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi dacă fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate.

Alineatul 4 al articolului 185 prevede: „În cazul când fapta prevăzută în alin. 2 și 3 a fost săvârșită de medic, pe lângă pedeapsa închisorii, se va aplica și interdicția exercitării profesiei de medic, potrivit art. 64 lit. c).”

6.4.2.2. Infracțiuni contra libertății persoanei

Divulgarea secretului profesional

Libertatea persoanei poate fi încălcată, desconsiderată, nesocotită prin divulgarea datelor și informațiilor de care cel căruia i-au fost încredințate sau de cel care le-a aflat în exercițiul profesiei sau funcției publice sau private.

Infracțiunea de divulgare a secretului profesional este incriminată în articolul 196 din Codul Penal și constă în „divulgarea, fără drept, a unor date, de către acela căruia i-au fost încredințate, sau de care a luat la cunoștință în virtutea profesiei ori funcției, dacă fapta este de natură a aduce prejudicii unei persoane”.

Divulgarea nu îndeplinește condițiile infracțiunii dacă se face cu consimțământul, dezlegarea sau asentimentul persoanei în cauză sau dacă este o obligatie impusă de lege (denunțarea unor infracțiuni grave contra statului ori a persoanei sau a patrimoniului, obligația funcționarului sau a altui salariat de a denunța săvârșirea oricărei infracțiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile, etc.).

În cazul medicilor este prevăzut foarte precis ce înseamnă secretul profesional (tot ceea ce medicul, în calitatea sa de profesionist, a aflat direct sau indirect în legătură cu viața intimă a bolnavului, a familiei, a aparținătorilor, precum și problemele de diagnostic, pronostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala și alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei) și este un factor deosebit de important în relația medic–pacient.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru divulgarea secretului profesional este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

6.4.2.3. Infracțiuni privitoare la viața sexuală

Violul

Potrivit articolului 197 al Codului Penal, violul constă în „actul sexual, de orice natură, cu o altă persoană, prin constrângerea acesteia, sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința”.

Forma exprimată mai sus este forma simplă a infracțiunii de viol, faptă ce se poate comite și în condiții agravante:

– fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună;

– victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului;

– victima este membru al familiei;

– s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății;

– victima nu a împlinit vârsta de 14 ani;

– fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.

Medicul se poate face vinovat de viol în forma agravată (dacă victima se afla în tratamentul său).

Infracțiunea de viol în formă simplă se sancționează cu închisoare de la 3 la 10 ani, formele angravate prevăzute la alineatul 2 al articolului 197 din Codul Penal cu închisoare de la 5 la 15 ani, în cazul in care victima nu a împlinit vărsta de 14 ani sancțiunea este închisoarea de la 10 la 20 de ani, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani.

Actul sexual cu un minor

Infracțiunea de act sexual cu un minor este prevăzută de articolul 198 al Codului Penal și constă în „actul sexual, de orice natură, cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 15 ani” sau „ actul sexual, de orice natură, cu o persoană între 15-18 ani, dacă fapta este săvârșită de tutore sau curator, ori de supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosind calitatea sa”.

Aici se încadrează medicul care întreține raporturi sexuale cu o persoană între 15-18 ani folosind calitatea sa.

Infracțiunea de act sexual cu un minor se sancționează cu închisoare de la unu la 7 ani în cazul alineatelor 1 și 2 ale articolului 198, cu închisoarea de la 3 la 12 ani dacă victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea paza sau în tratamentul făptuitorului sau dacă s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății (alineatul 3 al articolului 198) și cu închisoarea de la 7 la 15 ani dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei (alineatul 4 al articolului 198).

6.4.2.4. Infracțiuni contra demnității

Insulta

Din cele mai vechi timpuri, infracțiunile contra demnității umane au fost considerate foarte grave, deoarece „o ocară doare mai tare decât o mie de palme”. Demnitatea persoanei în societatea noastră este considerată una dintre valorile fundamentale, fiind, deci, apărată prin normele juridice penale.

Potrivit articolului 205 din Codul Penal, constituie infracțiunea de insultă „atingerea adusă onoarei sau reputației unei persoane, prin cuvinte, gesturi sau prin alte mijloace, prin expunerea la batjocură, ori fapta de a atribui unei persoane un defect, o boală sau o infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate”.

Insulta este o infracțiune comisivă, săvârșită cu intenție, care se realizează printr-o acțiune cu caracter ofensator ce aduce atingere demnității persoanei. Insulta se poate realiza prin trei modalități:

– atingerea onoarei (lovește în sentimentul de respect față de sine al persoanei);

– atingerea reputației (lovește bunul renume câștigat de persoane în societate și în colectivitate);

– atribuirea unui defect, boală sau infirmitate (creează o stare de inferioritate fizică sau psihică în raport cu ceilalți).

Medicul se poate face vinovat de infracțiunea de insultă, iar cazul cel mai de nedorit îl constituie blamarea sau defăimarea colegilor în fața bolnavilor.

Infracțiunea de insultă se pedepsește cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.

Calomnia

Potrivit articolului 206 din Codul Penal, infracțiunea de calomnie constă în „afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară ori disprețului public”.

Calomnia este o infracțiune comisivă, săvârșită cu intenție, care se realizează printr-o acțiune cu caracter ofensator ce aduce atingere demnității persoanei.

Infracțiunea de calomnie se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

6.4.2.5. Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul

Infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul au un subiect calificat – funcționarul public.

În Legea nr. 74/06 iunie 1995 privind exercitarea profesiunii de medic, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România, la articolul 3 alineatul 2 se precizează: „Medicul nu este funcționar public în timpul exercitării profesiunii medicale prin natura umanitară și liberală a acesteia”. Codul Penal prevede la articolul 147 că: „prin «funcționar public» se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145”, iar la articolul 145 se precizează că: „prin termenul de «public» se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”.

Considerăm că prevederea din Legea 74/1995 nu are ca scop scoaterea medicilor de sub influența legii penale în cazul infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, ci doar afirmarea unui statut profesional special al medicilor, diferit de cel al funcționarului public. De altfel, aceeași lege precizează la articolul 39 că: „Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România, potrivit prezentei legi, nu exclude răspunderea penală, contravențională, civilă sau materială, conform prevederilor legale”. În Codul de deontologie medicală, la capitolul III secțiunea C se vorbește despre eliberarea de documente (articolele 79, 80 și 81), însă nu este prevăzută o sancțiune sau pedeapsă pentru abuzurile în serviciu. Sancțiunile prevăzute de Legea 74/1995 și de Codul de deontologie medicală sunt de natură disciplinară.

Serviciile medicale sunt servicii de interes public în înțelesul legii penale, așa cum este prevăzut în articolul 145 al Codului Penal. Dacă admitem că medicul nu poate fi tras la răspundere de legea penală pentru infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, admitem de fapt că diploma de studii medicale obținută de medic este o garanție de imunitate, medicul fiind deasupra legii penale.

Din aceste cauze, considerăm că și medicii se încadrează în dispozițiile referitoare la infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor

Potrivit articolului 246 al Codului Penal, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor constă în „fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane”.

Latura obiectivă a infracțiunii constă fie într-o inacțiune – neîndeplinirea unui act, fie într-o acțiune – îndeplinirea în mod defectuos a unui act. Între inacțiune sau acțiune și urmarea produsă, trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de dauna, în sensul că în lipsa vătămării nu există infracțiunea.

Infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor se săvârșește numai cu intenție, cu clar rezultă din textul legal: „cu știință”.

Medicul poate săvârși această infracțiune în special în ramura administrativă (eliberarea de certificate, rapoarte, atestate, etc.).

Infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi

Potrivit articolului 247 al Codului Penal, infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi constă în „îngrădirea, de către un funcționar public, a folosinței sau exercițiului drepturilor vreunui cetățean, ori crearea pentru acesta a unor situații de inferioritate pe temei de naționalitate, rasă, sex sau religie”.

Deoarece infracțiunea comite „pe temei de naționalitate, rasă, sex sau religie”, ea se săvârșește cu intenție directă. Constatăm că forma și modalitatea vinovăției, intenției indirecte sau a culpei este exclusă.

Un exemplu ar putea fi refuzul medicului de a trata un pacient sau tratarea defectuoasă a acestuia pe temei de naționalitate, rasă, sex sau religie.

Infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 6 ani.

Neglijența în serviciu

Potrivit articolului 249 al Codului Penal, infracțiunea de neglijență în serviciu constă în „încălcarea din culpă, de către un fucționar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organism sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane”.

Spre deosebire de abuzul în serviciu, care se comite doar cu intenție, cu rea-credință, neglijența în serviciu se comite din culpă, din greșeală, din nepricepere și prin încălcarea normelor ce reglementează serviciul respectiv.

Infracțiunea de neglijență este prevăzută în două forme: forma simplă (cea prezentată mai sus) și forma agravată (când fapta a avut consecințe deosebit de grave).

Este pasibil de sancționare pentru neglijență în serviciu orice medic care acționează cu nepricepere sau cu încălcarea normelor ce reglementează serviciul medical.

Infracțiunea de neglijență în serviciu se pedepsește cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă în formă simplă și cu închisoare de la 2 la 10 ani în formă agravată.

Purtarea abuzivă

Potrivit articolului 250 al Codului Penal, infracțiunea de purtare abuzivă constă în „Întrebuințarea de expresii jignitoare față de o persoană, de către un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu”.

Lovirea sau alte acte de violență săvârșite concomitent cu întrebuințarea expresiilor jignitoare constituie forma agravată.

Infracțiunea de purtare abuzivă se săvârșește cu intenție, consumarea acesteia având loc instantaneu (în momentul întrebuințării de expresii jignitoare sau a exercitării lovirilor ori altor violențe).

Un exemplu ar putea fi pretarea medicului la adresarea de injurii pacienților, fapt incriminat atât de legea penală, cât și de regulile de conduită deontologică.

Infracțiunea de purtare abuzivă se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă în formă simplă și cu închisoare de la 6 luni la 5 ani în formă agravată.

Luarea de mită

Un loc important prin gravitatea și tradiția ei în cadrul infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul îl ocupă luarea de mită. În Grecia antică mita era atât de frecventă, încât Platon propunea să fie pedepsiți cu moartea funcționarii care primesc daruri pentru a-și face datoria.

Infracțiunea de luare de mită este prevăzută în articolul 254 al Codului Penal și constă în „fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri”.

Conform alineatului 2 al articolului 254, dacă această faptă este săvârșită de un funcționar cu atribuții de control constituie forma agravată.

Pentru a fi obiectivi trebuie să admitem că în condițiile socio-economice actuale luarea de mită este infracțiunea cea mai frecventă în cercul medical. Acest lucru se datorează atât condițiilor sociale precare, cât mai ales mentalității cetățenilor care nu concep actul medical în alte condiții.

Infracțiunea de luare de mită se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi în formă simplă și cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi în formă agravată.

Primirea de foloase necuvenite

Infracțiunea de primire de foloase necuvenite este prevăzută în articolul 256 al Codului Penal și constă în „primirea de către un fucționar, direct sau indirect, de bani ori alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia”.

Spre deosebire de luarea de mită, infracțiunea de primire de foloase necuvenite se consumă doar dacă folosul necuvenit este primit după executarea unui act privitor la atribuțiile de serviciu ale funcționarului.

Un exemplu ar putea fi primirea de daruri de către medic ca urmare a eliberării unui certificat medical.

Infracțiunea de primire de foloase necuvenite se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Traficul de influență

Infracțiunea de trafic de influență este prevăzută în articolul 257 al Codului Penal și constă în „primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu”.

Latura obiectivă se realizează – sub aspectul elementului material – prin trei acțiuni alternative:

– primirea de bani sau alte foloase;

– pretinderea de bani sau alte foloase;

– acceptarea de promisiuni de bani sau alte foloase.

Pentru existența infracțiunii de trafic de influență nu este necesar ca traficantul să fi făcut intervenția promisă și nici ca cel pe lângă a intervenit să fi efectuat actul cerut.

Un exemplu ar putea fi pretinderea de foloase de către medic pentru a influența un coleg să elibereze un certificat medical.

Infracțiunea de trafic de influență se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani.

6.4.2.6. Infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției

Omisiunea sesizării organelor judiciare

Infracțiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare este prevăzută în articolul 263 al Codului Penal și constă în „fapta funcționarului public care, luând cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile, omite sesizarea de îndată a procurorului sau a organului de urmărire penală, potrivit legii de procedură penală” (forma simplă).

Infracțiunea are și o formă agravată, care constă în săvârșirea infracțiuni în formă simplă de către un funcționar public cu atribuții de conducere sau control.

Pentru existența infracțiunii este necesar ca funcționarul să aibă cunoștințe certe despre săvârșirea infracțiuni, nu numai simple bănuieli.

Medicul trebuie să trieze cu responsabilitate informațiile deținute despre pacienți ce constituie secret profesional. Exagerarea de către medic a secretului profesional îl poate conduce la incriminarea sa pentru omisiunea sesizării organelor judiciare.

Infracțiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 5 ani pentru forma simplă și cu închisoare de la 6 luni la 7 ani pentru forma agravată.

6.4.2.7. Infracțiuni privitoare la regimul stabilit pentru unele activități reglementate de lege

Exercitarea fără drept a unei profesii

Conform articolului 281 al Codului Penal, infracțiunea constă în „exercitarea fără drept a unei profesii sau a oricărei alte activități pentru care legea cere autorizație, ori exercitarea acestora în alte condiții decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârșirea unor astfel de fapte se sacționează potrivit legii penale”.

Prin exercitarea fără drept a unei profesii sau meserii se înțelege practicarea acestora în lipsa autorizației prevăzută de dispozițiile legale (nu are relevanță dacă exercitarea s-a realizat ca o îndeletnicire sau dacă s-a efectuat numai printr-un singur act specific acelei profesii sau meserii). Subiectul activ nu va fi absolvit de răspundere nici dacă există consimțământul persoanei asupra căreia se exercită profesia sau meseria.

Infracțiunea se realizează cu intenție.

Exercitarea fără drept a profesiei de medic este comisă mai frecvent de persoane care nu au calitatea necesară practicării medicinii sau de către medici, după ce au fost suspendați prin hotărâre judecătorească sau la dispoziția Ministerului Sănătății.

Infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii se pedepsește cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă.

6.4.2.8. Falsuri în înscrisuri

Falsul material în înscrisuri oficiale

Conform articolului 288 al Codului Penal, infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale constă în „falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecințe juridice”.

Infracțiunea are prevăzută și o formă agravată, în cazul în care falsul material este săvârșit de un funcționar în exercițiul atribuțiilor se serviciu.

Falsul material în înscrisurile oficiale are ca și caracteristici principale faptul că modificarea înscrisului se face ulterior întocmirii lui și acela că prin modificare are loc o alterare materială a înscrisului (falsificarea scrisului, a semnăturii, a ștampilei, etc.).

Un exemplu în care medicul se face vinovat de fals în înscrisuri oficiale este modificarea cu bună-știință și cu rea-credință de către medic a unui raport de expertiză ulterior întocmirii sale.

Infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani în forma simplă și cu închisoare de la 6 luni la 5 ani în forma agravată.

Flasul intelectual

Conform articolului 289 al Codului Penal, infracțiunea de fals intelectual constă în „falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări”.

Infracțiunea are un subiect activ calificat, fapta putând fi comisă doar de un funcționar în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu.

Falsul intelectual are ca și caracteristici principale faptul că falsificarea înscrisului se face cu prilejul întocmirii lui și acela că falsificarea are loc la nivelul conținutului actului (trecând în cuprinsul său fapte care nu s-au petrecut în realitate sau nu consemnează fapte care s-au produs în realitate).

Un exemplu în care medicul se face vinovat de fals intelectual este emiterea unui certificat medical unei persoane pentru o boală de care aceasta nu suferă.

Infracțiunea de fals intelectual se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

6.4.2.9. Infracțiuni contra sănătății publice

Zădărnicirea combaterii bolilor

Potrivit articolului 308 al Codului Penal, infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor constă în „nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea și combaterea bolilor molipsitoare, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli”.

Prin incriminarea faptelor arătate mai sus se dorește ocrotirea sănătății publice prin prevenirea și combaterea bolilor molipsitoare la om.

Deoarece misiunea medicului este de a apăra viața, sănatatea și integritatea corporală a persoanei, această infracțiune săvârșită cu intenție este incompatibila cu profesiunea de medic. Ea poate fi săvârșită din culpă de către medicul care acționează cu nepricepere, lăsând la o parte prudența de care ar trebui să dea dovadă.

Infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor se pedepsește cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.

Traficul de stupefiante

În zilele noastre, opinia publică mondială și reglementările legale la nivel global luptă împotriva criminalității în materie de producție ilegală și trafic ilicit de droguri. Această încercare de oprire a infracționalității de acest gen rezidă în influența deosebit de nocivă a stupefiantelor asupra organismului.

Potrivit articolului 312 al Codului Penal, infracțiunea de trafic de stupefiante constă în „producerea, deținerea sau orice operațiune privind circulația produselor ori substanțelor stupefiante sau toxice, cultivarea lor în scop de prelucrare a plantelor care conțin astfel de substanțe ori experimentarea produselor sau substanțelor toxice, toate acestea fără drept” (forma simplă).

Traficul de stupefiante are prevăzută și o formă agravată a formei simple, atunci când infracțiunea a fost săvârșită organizat, formă care ne indică preocuparea legiuitorului de a-i imprima un caracter deosebit de grav prin pedepsele acordate.

Există de asemenea și o formă specială a acestei infracțiuni, atunci când un medic prescrie, fără a fi necesar, produse sau substanțe stupefiante, iar organizarea sau îngăduirea consumului de asemenea produse ori substanțe este forma agravată a acestei forme speciale.

Infracțiunea de trafic de stupefiante se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi pentru forma simplă, cu detențiunea pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi pentru forma agravată (săvârșită organizat), cu închisoare de la unu la 5 ani pentru forma specială (săvârșită de un medic) și cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi pentru forma agravată a formei speciale (când medicul organizează sau îngăduie consumul).

6.4.2.10. Infracțiuni privitoare la asistența celor în primejdie

Punerea în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji

Potrivit articolului 314 al Codului Penal, infracțiunea de punere în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji constă în „părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, în orice mod, a unui copil sau a unei persoane care nu are putința de a se îngriji, de către acela care o are sub pază sau îngrijire, punându-i în pericol iminent viața, sănătatea sau integritatea corporală”.

Această infracțiune este incompatibila cu profesiunea de medic, profesiune care trebuie să apere viața, sănatatea și integritatea corporală a persoanei. Însă nu s-a întâmplat o singură dată ca bolnavul să fie abandonat în stare de inconștiență în mijlocul străzii de către personalul unei ambulanțe.

Infracțiunea de punere în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani.

Lăsarea fără ajutor

Potrivit articolului 315 al Codului Penal, infracțiunea de lăsare fără ajutor constă în „omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a înștiința autoritatea, de cel care a găsit o persoan a cărei viață, sănătate sau integritate corporală este în primejdie și care este lipsită de putința de a se salva”.

Este o infracțiune care se săvârșește numai prin inacțiune.

Și această infracțiune este incompatibila cu profesiunea de medic, profesiune care trebuie să apere viața, sănatatea și integritatea corporală a persoanei.

Infracțiunea de lăsare fără ajutor se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

6.4.2.11. Infracțiuni contra păcii și omenirii

Tratamentele neomenoase

Această infracțiune face parte dintr-o grupă distinctă de infracțiuni denumite de legiuitorul român în titlul al XI-lea al părții speciale a Codului Penal “Infracțiuni contra păcii și omenirii”.

Textul articolului 358 al Codului Penal definește această infracțiune ca „supunerea la tratamente neomenoase a răniților ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sau sanitar sau al Crucii Roșii ori al organizațiilor asimilate acesteia, a naufragiaților, a prizonierilor de război și în general a oricărei persoane căzute sub puterea adversarului, ori supunerea acestora la experiențe medicale sau științifice care nu sunt justificate de un tratament medical în interesul lor”.

Ocrotirea acestor valori s-a impus în mod deosebit după cel de-al II-lea Război Mondial, în urma atrocităților săvârșite de naziști. S-au înființat tribunale internaționale pentru judecarea celor vinovați, celebru rămânând procesul de la Nürenberg care a judecat medicii naziști care au supus oamenii unor experiențe incredibil de inumane: congelare și reîncălzire pentru a studia rezistența omului la frig, administrarea de substanțe toxice pentru a studia efectele acestora, inocularea de germeni patogeni pentru a urmării evoluția bolilor și multe alte atrocități care vor rămâne mereu în memoria omenirii.

Un alt proces cunoscut este cel de la Habarovsk din decembrie 1949 când au fost judecați 12 militari japonezi, 6 dintre ei fiind medici, acuzați că au experimentat pe oameni arma bacteriologică. Probabil că principiul după care se conduceau acești fanatici ai științei medicale a fost: “parceat mundus fiat … scintia medicinae” (să moară lumea dar să trăiască știința medicală).

Legea română pedepsește infracțiunea de tratamente neomenoase cu închisoare de la 5 la 20 de ani în formă simplă (alineatul 1 și 2 al articolului 358), cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi pentru torturare, mutilare sau exterminare (alineatul 3 al articolului 358) și cu detențiune pe viață dacă faptele sunt săvârșite în timp de război (alineatul 4 al articolului 358).

Concluzii

Lucrarea de față încearcă să prezinte raporturile complexe ale medicului ca persoană specializată în domeniul grijii față de sănătatea omului în strânsă interdependență cu norma juridică care apără viața, sănatatea și integritatea corporală a persoanei.

Sub acest aspect, am urmărit să evidențiez, aspecte legate de etica actului medical și a raportului actului medical cu norma juridică în diferite etape istorice, începând cu momentul în care responsabilitatea actului medical a ieșit din sfera strictă a profesionalului și, având în vedere urmările acestuia, a căpătat valențe juridice. Valența juridică a acțiunii medicului se pune în discuție din momentul în care statul, prin instrumentele sale, se simte responsabil de ocrotirea persoanei și cu privire la acele acțiuni ale medicului derulate în timpul exercitării profesiei sale sau legate de profesia sa.

Nu putem vorbi de răspundere juridică a medicului legată strict de desfășurarea actului medical, decât în măsura în care, prin acestea, se aduce atingere vieții, sănătății sau integrității corporale a persoanei. Sub aceste aspecte, am căutat să prezentăm evoluția istorică și situația actuală a responsabilității și eticii medicale și să analizăm situația răspunderii medicului pentru acțiunile sale într-o diversitate de forme, între care, cele care ni se par a fi cele mai semnificative le considerăm cele care sunt, așa cum am arătat mai sus, legate direct de viața, sănătatea și integritatea corporală a persoanei.

Evident că nu am putut neglija și acele acțiuni care îmbracă forme de culpabilizare a medicului, care nu țin direct de acțiunea sa asupra pacientului, dar care au legătură cu activitatea medicului în afara relației sale directe cu pacientul, fiind deci colaterale actului medical în sine.

Putem concluziona că răspunderea penală a medicului pentru actul desfășurat asupra pacientului are la origine nerespectarea în practică a propriului jurământ, a Codului de deontologie medicală și a normelor legale care îi reglementează activitatea.

Dintre tipurile de responsabilitate medicală, responsabilitatea penală este cea mai gravă, cu repercusiuni și consecințe care pot marca definitiv și iremediabil atât pe medic, cât și pe pacient. Consecințele penale ale actului medical devin astfel forma cea mai gravă de sancționare a medicului pentru activitatea medicală derulată în timpul exercitării profesiei sale.

Bibliografie

1. Basarab Matei – “Drept Penal. Partea generală”, Ed. Lumina Lex, 1997

2. Beliș V. – “Tratat de medicină legală”, Ed. Medicală, 1996

3. Costin M. – “O încercare de definire a noțiunii răspunderii juridice” în RRD nr. 5/1970

4. Duțescu B. – “Etica profesiunii medicale”, Ed. Didactică și pedagogică, 1980

5. Gheorghe Boboș – “Teoria generală a dreptului”, Ed. Dacia, 1996

6. Gheorghe Boboș, George Vlădica Rațiu – “Răspunderea, responsabilitatea și constrângerea în domeniul dreptului”, Ed. Argonaut, 1996

7. Ghițescu T. – “Etica medicală”, Ed. Edimpex Speranța, 1992

8. Ion Mircea – “Vinovăția în dreptul penal român”, Ed. Lumina Lex, 1998

9. Lidia Barac – „Răspunderea și sancțiunea juridică”, Ed. Lumina Lex, 1997

10. Login O., Tudorel Toader – “Drept penal român. Partea specială”, Ed. Șansa, 1997

11. Ozun R., Poenaru E. – “Medic, societate, răspundere”, Ed. Medicală, 1973

12. Ozun R., Poenaru E. – “Medicină și adevăr”, Ed. Medicală, 1972

13. Perju-Dumbravă Dan – “Bioetică și responsabilitate medicală”, Ed. Hipparion, 1999

14. Perju-Dumbravă Dan, Mărgineanu V. – “Teorie și practică medico-legală”, Ed. Argonaut, 1996

15. Perju-Dumbravă Dan, Vieru-Socaciu Radu, Mărgineanu V. – “Medicină legală”, Ed. Dimitrie Cantemir, 1994

16. Pop Liviu – “Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Lumina Lex, 1998

17. Popescu Valentin – “Medicina în Roma antică” în ziarul “Actualitatea medicală”, februarie 1996

18. Scripcaru Gh., Ciornea T. – “Deontologie medicală”, Ed. Medicală, 1979

19. Scripcaru Gh., Ciornea T., Ianovici N. – “Deontologie medicală”, Ed. Medicală, 1979

20. Scripcaru Gh., Ciornea T., Ianovici N. – “Medicină și drept”, Ed. Junimea, 1979

21. Scripcaru Gh., Ciucă A., Astărăstoae V., Scripcaru C. – “Bioetica, științele vieții și drepturile omului”, Ed. Polirom, 1998

22. Stoica V. – “Răspundere penală pentru infracțiuni contra persoanei”, 1962

23. Terbancea M., Scripcaru Gh. – “Coordonate deontologice ale actului medical”, Ed. Medicală, 1989

24. Trif Almoș Bela, Astărăstoae V. – “Responsabilitatea juridică medicală în România. Premise pentru un viitor drept medical”, Ed. Polirom, 2000

25. Ungureanu Augustin – “Drept Penal Român”, Ed. Lumina Lex, 1995

26. Vasiu Ioana – “Drept Penal – partea specială”, Ed. Argonaut, 1999

27. *** – Codul de deontologie medicală, 1999

28. *** – Codul Penal al României, Ed. Lumina Lex, 2000

29. *** – Legea nr. 74/6 iulie 1995 privind exercitarea profesiunii de medic, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România