Sinuciderea In Inchisori
=== abb401fbd12f24b93f26d05188e84212361a3642_648359_1 ===
UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE
Universitatea de Medicina si Farmacie Gr. T. Popa Iasi
SPECIALIZAREA
SINUCIDEREA ÎN ÎNCHISORI
PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENT
2018
FACULTATEA
SINUCIDEREA ÎN ÎNCHISORI
PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENT
2018
CUPRINS
INTRODUCERE
CAP. 1.ABORDAREA TEORETICĂ A CONDUITEI SUICIDARE
1.1.Reperele conceptuale ale fenomenului suicidar……………………………………………1
1.2.Factorii de risc pentru suicid ………………………………………………………………3
1.3.Tipurile de sinucidere ………………………………………………………………………5
1.4.Manifestări …………………………………………………………………………………8
CAP. 2.COMPORTAMENTUL AUTODISTRUCTIV ÎN MEDIUL PENITENCIAR …….12
2.1.Psihologia persoanelor deținute …………………………………………………………13
2.2.Sănătatea morală a deținuților ……………………………………………………………15
2.3.Investigarea efectului traumatic al pedepselor private de libertate……………………………….19
2.3.1.Frica și decadența în penitenciar ……………………………………………………….19
2.3.2. Autorănirile–fenomen cronic în închisori ……………………………………………..20
CAP. 3.SINUCIDEREA ÎN ÎNCHISORI
3.1.Sinuciderea- repere generale ……………………………………………………………..24
2.3.2. Autorănirile–fenomen cronic în închisori ……………………………………………..22
3.2.Actul suicidal în rândul deținuților ………………………………………………………27
3.3.Stigma și suicidal …………………………………………………………………………31
3.4.Principii ale intervenției în mediul penitenciar………………………………………….. 34
3.5.Beneficii ale îmbunătățirii sănătății mentale în închisori……………………………… 39
4.1.Evaluare psihologică clinic ………………………………………………………………41
4.2.Evaluarea riscului de suicid și a riscului reprezentat de deținut pentru ceilalți ………….43
CAP.5.ORGANIZAREAȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII
5.1.OBIECTIVE TEORETICE………………………………………………………………47
5.1.1.Obiective generale……………………………………………………………………… 47
5.1.2.Obiectivele cercetării ………………………………..…………………………………48
5.1.3.Obiective practice ………………………………………………………………………49
5.2.Ipoteza lucrării……………………………………………………………………………50
5.3.Motivele cercetării ………………………………………………………………………50
5.4.Metodele de cercetare ……………………………………………………………………51
5.5.Eșantionul de subiecți ………………………………………..…………………………51
5.6.Desfășurare a cercetării………………………………………………………………… 52
CAP. 6.REZULTATE ȘI DISCUȚII……………………………………………………… 58
CONCLUZII …………………………………………………………………………………64
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………..65
INTRODUCERE
Problema suicidului se impune tot mai categoric ca una cu valență globală, iar suicidul devine tot mai frecvent un mod de comportament, la care recurge individul în situații critice. În fiecare minut pe glob are loc o tentativă de suicid. Conform ultimelor date, anual în lume decedează prin suicid aproximativ 873000 de persoane, inclusiv 163000 în regiunea europeană. De altfel, în Europa, în grupul de vârstă 15-35 de ani suicidul ocupă locul doi după accidentele rutiere ca motiv de deces.În ultimii 45 de ani, rata suicidului, la nivel mondial, a crescut cu aproximativ 60 %, aceasta fiind una dintre cele trei cauze principale de deces în rândurile peroanelor cu vârste cuprinse între 15 și 44 de ani. Tentativele de suicid sunt, însă, de peste 20 de ori mai frecvente decât sinuciderea propriu-zisă. Statisticile atestă că între 8 și 30 de milioane de oameni anual încearcă să-și pună capăt zilelor, dar numai o pătrime din aceste evenimente ajung în vizorul rețelei medicale. Peste 90% din toate cazurile de sinucidere sunt asociate cu tulburările mintale (în special, depresia și consecințele cauzate de consumul de alcool și de substanțe narcotice).
Suicidul este totuși consecința unui complex de factori socioculturali și are un risc mai mare de apariție în timpul perioadelor de criză socioeconomică, familială sau individuală (de exemplu, pierderea unei persoane dragi, șomajul, probleme de onoare, divorțul, abandonurile, dezmembrarea familiei). În acest context, preocuparea pentru diagnosticarea timpurie și, în special, pentru recuperarea pacienților cu comportament suicidar devine extrem de importantă nu numai pentru serviciul psihiatric, dar și pentru întregul ansamblu de servicii sociale care au în vizor protecția omului. Suicidul nu este o problemă nouă, dar tendințele acestui fenomen, relaționarea lui directă cu viața socială, care în condițiile progresului tehnologic vertiginos devine tot mai solicitantă pentru condiția psihică destul de fragilă a ființei umane, au făcut ca interesul specialiștilor să se orienteze tot mai insistent spre factorii de dezadaptare, care dezechilibrează viața psihică.
Printre factorii cel mai frecvent incriminați ca fiind generatori de tensiuni și situații critice sunt: urbanizarea rapidă, instabilitatea economică, intensitatea proceselor de migrație, rata crescută a divorțurilor, încălcarea stereotipurilor de viață sub influența schimbărilor socioeconomice, accentuarea insecurității sociale, marginalizarea.
În plus, creșterea numărului de migranți și a șomerilor, pierderea entității și antagonizarea grupurilor sociale, pierderea tradițiilor și relațiilor dintre generații sporesc tendințele distructive și cele autolitice.
În conformitate cu studiile lui Durkheim , sinuciderea nu poate fi explicat prin formele sale individuale, și din moment ce sinuciderea-rata este pentru el un fenomen distinct în sine, el continuă să se refere la curenți cortegiu sociale de sinucidere. Acești concomitenți ai sinuciderii sociale vor servi pentru a pune orice sinucidere individuală în contextul său etiologic adecvat. Durkheim susține că individual formele de sinucidere pot fi clasificate corespunzător. Acum că cele trei tipuri etiologice – egoiste, altruiste și anormale – sunt posibile, spune el, să descrie modelele comportamentale individuale ale celor care exemplifică aceste tipuri. În celălalt mod – încercarea de a se sinucide prin investigarea tipurilor individuale – Durkheim a pretins inițial că este neputincioasă. Durkheim urmărește să demonstreze că există forme individuale de suicid care prezintă tipuri mixte, cum ar fi-ego anomice, the-altruistă anomice, ego-altruistului. Astfel, statisticile disponibile pentru Durkheim nu sunt corelate cu fenomene biologice sau cosmice, ci cu fenomene sociale, cum ar fi societatea familială, politică și economică, grupurile religioase.
Lucrarea SINUCIDEREA ÎN ÎNCHISORI tratează o temă de actualitate deoaree închisorile și problemele ce derivă din starea de detenție a deținutului sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri, apariția lor fiind legată de apariția statului și a dreptului.Existența acestora a fost determinată de necesitatea sancționării celor care încălcau normele de conduită stabilite și de aceea, întregul proces evolutiv al închisorilor, al diferitelor sisteme penitenciare trebuie privit ca un fenomen social-istoric.Pornind de la necesitatea construirii unei asemenea paradigme, lucrarea își propune să evidențieze principalele dificultăți epistemologice implicate de procesul apropierii celor două științe, în vastul efort de deschidere spre social și a sociologiei spre cazul clinic în care sunt implicați deținuți .
Concluziilе ofеră o analiză succеptibilă și pеrtinеntă asupra lucrării deoarece, de aici reiese faptul că pierderea unei legături semnificative cu familia și înlocuirea cu anturajul neadecvat din penitenciare,stă la originea aparitiei diferitelor efecte nedorite asupra psihicului deținutului direct implicat.
Bibliografia еstе sеlеctivă și dе actualitatе, dând acestei lucrări calitatea de a fi prezentată la sesiunea din anul 2018
=== abb401fbd12f24b93f26d05188e84212361a3642_648359_2 ===
CAPITOLUL 1
ABORDAREA TEORETICĂ A CONDUITEI SUICIDARE
1.1.Reperele conceptuale ale fenomenului suicidar
Pentru a aprofunda pe larg tema propusă trebuie făcută o scurtă incursiune în teoria conduitei suicidare deoarece poate avea loc în absența unei tulburări psihice (motivat cultural, motivat emoțional de disperare sau decepție, motivat de dorința de a protesta, motivat de altruism sau având motivații obscure cum ar fi rușinea sau dorința de a lăsa familiei banii rezultați din plata asigurării de viață) sau în contextul tulburărilor psihice (depresie, anxietate, schizofrenie, psihoze halucinatorii, tulburări de personalitate caracterizate prin impulsivitate crescută, alcoolism cronic) sau unor boli organice handicapante sau dureroase (de exemplu neoplasm cu metastaze osoase).
Noțiunea de suicid tinde să fie înlocuită cu cea de conduită suicidară, care înglobează suicidul reușit, tentativele suicidare, ideile de sinucidere, sindromul presuicidar. Depresia de intensitate psihotică este una dintre cauzele cele mai frecvente ale comportamentului suicidar.
Caracteristicile suicidului în depresie sunt:
●există intenția reală de a muri;
●este planificat, se iau măsuri pentru a reuși;
●este aleasă o metodă sigură, violentă: spânzurare, împușcare, aruncare de la înălțime, aruncarea în fața unui tren, mașină, ingestie de medicamente cu potențial letal în cantități mari, venesecție ;
● momentul ales: când persoana este singură și mai ales noaptea (depresia e maximă);
●persoana fie nu lasă scrisori, fie lasă scrisori în care preia asupra sa responsabilitatea actului suicidar.
În schizofrenie, suicidul împrumută caracterul bizar al bolii, iar intenția suicidară poate să dispară brusc. În psihoze cu halucinații auditive, acestea pot dicta pacientului să se omoare. Ea apare fie ca o descărcare a tensiunii psihice insuportabile, fie ca o soluție univocă în fața eșecului existențial aparent, generat de trăirea ideilor delirante depresive.
Ideea de suicid reprezintă o dorință tranzitorie de autodistrugere, cu proiecția teoretică a actului, fără punerea lui în practică, dorința fiind generată numai de încărcătura afectivă de moment.
Șantajul cu suicidul apare la persoanele cu o structură psihică labilă sau la persoanele cu un coeficient de inteligență scăzut, cu scopul de a obține mai multe drepturi, un plus de libertate. Îl întâlnim mai des la femei și adolescenți.
Tentativele suicidare sunt, aparent, sinucideri ratate din motive independente de voința făptuitorului, cel mai frecvent tehnice (mijloace de sinucidere neadecvate sau fortuite, intervenția unor persoane străine). Datele statistice arată însă că există diferențe semnificative în ceea ce privește sexul și vârsta celor care nu reușesc. Tentativa suicidară pare a avea cel mai adesea semnificația unei nevoi crescute de afecțiune și atenție din partea anturajului, față de care subiectul se simte izolat, subestimat, respins. Tentativa de sinucidere poate fi repetată.
Sindromul presuicidar a fost descris de Ringel ca fiind caracterizat prin strângerea câmpului de conștiință și a afectivității și înclinația către fantasmele suicidului.
Suicidul disimulat (travestit) este o acoperire, o disimulare a actului suicidar sub forma unui accident. Individul alege această modalitate de a se sinucide pentru a nu-și culpabiliza rudele, prietenii sau pentru a-i proteja pe aceștia de reacțiile anturajului.
Raptusul suicidar este rezultatul unei tendințe greu reprimabile de dispariție, a unui impuls nestăpânit. Persoana „se aruncă în suicid”, folosind orice mijloc are la îndemână.
Suicidul cronic (parasuicidul) constituie de fapt echivalențele suicidare, cum ar fi automutilările, refuzul alimentar, refuzul tratamentului, conduitele de risc, alcoolismul, toxicomaniile, asemănându-se prin caracterul simbolic, prin tendința de autodistrugere cu comportamentul suicidar, dar realizând o deturnare a actului, greu explicabilă pentru ceilalți și chiar pentru sine.
Conduita suicidară presupune organizarea comportamentului în vederea acestui scop, un fel de „regizare” a actului suicidar. Individul își vizitează locurile din copilărie, foștii prieteni, își scrie testamentul, după care se sinucide. Nu este posibil să vedem un nebun în orice sinucigaș. Spre deosebire de fapta unui om normal, ce rezultă dintr-un motiv obiectiv, fapta celui alienat nu are legatură cu circumstanțele exterioare1. [Cf.sursei nr.1]
1. E. Zamfir – pg.65,2016
Sinuciderea nu este nici pe departe o prelungire a stărilor psihopatice și aceasta se poate deduce și din faptul că țările cu cei mai puțini subiecți cu tulburări psihopatologice au numarul cel mai ridicat de sinucideri. Astfel în condndiții identice, degeneratul ajunge mai ușor la sinucidere decât omul sănătos, dar acest lucru nu se datorează în exclusivitate stării sale.
1.2.Factorii de risc pentru suicid
Contextul psihosocial poate juca un rol predictiv în actul suicidar. Principalele coordonate care anunță precipitarea suicidului sunt:
●evenimente de viață defavorabile, mai ales dacă persoana este tratată umilitor;
●rupturi afective recente (divorț, eșec sentimental);
●șomaj, schimbări sau conflict profesional;
●pierderea unei persoane apropiate;
●afecțiuni somatice cronice;
●abuz de alcool;
●izolare socială.
Statutul marital. Rata suicidului la celibatari este dublă față de rata generală a suicidului. Persoanele singure prezintă o rată a suicidului de patru ori mai mare decât în loturile-martor. În rândurile persoanelor văduve, riscul suicidar este de aproape 4 ori mai mare la bărbați decât la femei.
Suicidul în funcție de sex. În timp ce femeile au un procent mai ridicat de tentative suicidare față de bărbați, numărul actelor suicidare este mai mare la bărbați. Femeile se sinucid mai puțin decât bărbații pentru că sensibilitatea lor e mai degrabă rudimentară. Trăind mai mult decât bărbatul în afara vieții comune, femeia este mai puțin influențată de aceasta, deci societatea îi este mai puțin necesară pentru că este mai puțin înzestrată cu sociabilitate. Totodată, se întâlnesc și explicații care se bazează pe bioritmurile omului .Bioperiodicitatea este o proprietate fundamentală a materiei vii, prezentă la toate nivelurile de organizare a acesteia, deoarece toate funcțiile biologice se desfășoară în timp.
2. Miler Paul, 2003,pg.331
În același organism viața și moartea se intrigă, fapt ce a dus la afirmația cunoscută că moartea naturală este pregătită timp de o viață. Incidența deceselor pe parcursul unei zile astronomice, cu un maxim în timpul nopții, cu deosebire în partea a doua a nopții, demonstrează ritmurile circadiene de mortalitate.
În cadrul bioritmurilor cu frecvență joasă sunt cuprinse și ritmurile cu perioada de 30 ± 5 zile: ciclul fizic, emoțional, intelectual și ciclul intuițional cu perioada de 38 de zile. Așadar, P.Miler consideră că zona critică pentru ritmul fizic se caracterizează printr-o adaptare proastă la efort. Zona critică pentru ritmul emoțional se caracterizează prin potențial conflictual, sentimente de frustrație, depresie.
Zonele critice pentru ritmul intelectual se caracterizează prin posibilitatea de a apărea raționamente greșite, greutăți de învățare și memorare, în exprimare. Zonele critice pentru ritmul intuițional se caracterizează prin scăderea independenței, încrederii în sine, a confortului psihic, fanteziei, scăderea așa-numitei inspirații. În rezultatul studiului întreprins de către P.Miler s-a dovedit existența unei conexiuni între ziua producerii suicidului și dispunerea bioritmurilor fizic, emoțional, intelectual și intuițional.
Faptul că în 41,25% din cazuri ziua producerii actului suicidar a coincis cu o zonă critică a unui bioritm sau cu asocierea de zone critice pledează pentru urmărirea evoluției bioritmurilor, evoluție care ar putea fi luată în considerație ca unul dintre factorii de atenție într-o posibilă încercare de predicție a fenomenului suicidar.
Habitatul. Suicidul este mai frecvent în aglomerările urbane.
Statutul profesional. Sinuciderile sunt mai frecvente la cei fără statut profesional sau cu statut profesional nesigur. Profesia intervine în măsura în care ea implică un anumit nivel intelectual, precum și un anumit mod de viață. Există anumite profesii cu un risc suicidar mai crescut. De exemplu, la militari rata suicidului este mai ridicată cu cel puțin 25% decât în rândurile civililor.
Factorii meteorologici și cosmici. Suicidul este mai frecvent primăvara și toamna, corespunzător frecvenței crescute a debutului și recăderilor în psihoze. În afară de factori bio-psiho-sociali ai suicidului, în literatură de specialitate se evidențiază doi factori cosmici care ar putea influența sinuciderea: clima și temperatura sezonieră3 .[Cf.sursei nr.3]
3.Durkheim,pg.441,2000
S-a dedus că adevărată cauză a diferențelor ce apar între popoare, din punctul de vedere al sinuciderilor, trebuie găsită în felul în care civilizația este distribuită în țările respective și nu în caracteristicile climei. Unele studii arată că ordinea anotimpurilor din punctul de vedere al sinuciderilor este: vara, primă- vara, toamna, iarna, de aici se deduce că, prin acțiunea exercitată asupra funcțiilor cerebrale, căldura îl împinge pe om la sinucidere. Însă, cercetările contemporane arată că între variația temperaturii și variația sinuciderii nu există nici o legătură, pentru că în țări diferite, dar în care temperatura este identică într-o anumită perioadă, numărul sinuciderilor este total diferit.
Ziua poate fi favorabilă sinuciderii pentru faptul că afacerile sunt mai numeroase și deci viața socială este mai intensă. Acțiunea directă a factorilor cosmici nu poate explica variațiile lunare sau sezoniere ale sinuciderilor. Sinuciderile se înmulțesc din ianuarie până în iulie nu pentru că soarele exercită o influență perturbatoare asupra organismului, ci pentru că viața socială este mai intensă. Deci, rata sinuciderilor va crește sau va scădea după cum viața socială va fi mai mult sau mai puțin activă. Deductiv, sinuciderea poate fi explicată prin indiferență și dezinteres față de viață, precum și prin mecanismul obscur, nemărturisit, al satisfacției la gândul surprizei pe care gestul îl va provoca în conștiința celorlalți oameni. Există o oboseală de gând și de corp, complet necunoscută sufletelor frustre și elementare, care anulează instinctele de conservare și depășește comportările măsurate ale organismului4.
Factorii somatici. Riscul suicidar crește în bolile somatice, precum în cazuri de durere cronică, operații chirurgicale recente sau boli în fazele terminale. Infecția cu HIV fără alte complicații nu pare să aibă un risc suicidar crescut.
Ereditatea. Suicidul este o manifestare, un simptom apărut fie în cadrul unei depresii majore, fie al unei psihoze. Așadar, nu sinuciderea este ereditară, ci boala care o cauzează.
1.3.Tipurile de sinucidere
Există patru tipuri mai importante de sinucidere:
1.Sinuciderea maniacală, care se datorează halucinațiilor sau concepțiilor delirante. Bolnavul se omoară pentru a scăpa de un pericol sau de o rușine imaginară. Halucinația apare brusc, la fel și tentativa de sinucidere, iar dacă în clipa următoare încercarea a eșuat, ea nu mai este reluată, cel puțin pentru moment.
4.Durkheim,pg.441,-442,2000
Prin urmare sinuciderea maniacă se datorează halucinațiilor sau concepțiilor delirante. Bolnavul se omoară pentru a scăpa de un pericol sau de o rușine imaginară. Halucinația apare brusc, la fel și tentativa de sinucidere, iar dacă în clipa următoare încercarea a eșuat, ea nu mai este reluată, cel puțin pentru moment.
2.Sinuciderea melancolică este legată de o stare generală exagerată de depresie și tristețe, care-l determină pe bolnav să nu mai aprecieze relațiile sale cu oamenii și lucrurile din jur. Viața este văzută în negru și i se pare plictisitoare și dureroasă. Acești bolnavi sunt foarte perseverenți în țelul urmărit.
3.Sinuciderea obsesivă nu are un motiv real sau imaginar, ci este cauzată doar de ideea fixă de a muri.
4.Sinuciderea impulsivă sau automată este la fel de nemotivată ca și cea obsesivă, dar ea apare brusc și bolnavul nu-i poate rezista.
5.Sinuciderea altruistă este un tip de sinucidere contrastant cu precedentul și provine din faptul că societatea ține omul prea dependent de ea.Termenul “altruism” exprimă starea în care Eul nu-și aparține deloc sie însuși, în care se confundă cu altceva din exteriorul său.
Sinuciderea altruistă îmbracă trei forme:
1.sinuciderea altruistă obligatorie;
2.sinuciderea altruistă facultativă;
3.sinuciderea altruistă acută.
În ceea ce privește sinuciderea molipsitoare, în familiile cu multe sinucideri se întâmplă deseori ca acestea să fie identice unele cu altele – au loc la aceeași vârstă și în același mod.Dacă sinuciderile sunt sporite de crizele industriale sau financiare, fenomenul nu se datorează sărăcirii, de vreme ce și valurile de prosperitate au aceleași efecte.
Suicidul în doi poate îmbrăca mai multe aspecte, fiind considerat o formă de suicid altruist. Exprimă situația în care cei doi sunt de acord să se sinucidă împreună. Fiecare partener poate să se sinucidă și separat. Uneori bolnavul incurabil reușește să-și convingă partenerul/partenera să „îl urmeze în moarte”. Suicidul în doi poate fi manifestat sub mai multe aspecte, fiind considerat o formă de suicid altruist. Exprimă situația în care cei doi sunt de acord să se sinucidă împreună. Fiecare partener poate să se sinucidă și separat.
Uneori bolnavul incurabil reușește să-și convingă partenerul/partenera să „îl urmeze în moarte”. Suicidul colectiv denotă un grad crescut de sugestibilitate și un inductor persuasiv, carismatic, cu un plus cognitiv. Contagiunea suicidară se bazează frecvent pe convingeri religioase sau culturale, conform cărora moartea ar avea un rol eliberator.
Sinuciderea anomică.Dacă sinuciderile sunt sporite de crizele industriale sau financiare, fenomenul nu se datorează sărăcirii, de vreme ce și valurile de prosperitate au aceleași efecte. Orice zdruncinare a echilibrului favorizează sinuciderea și omul își ia viața cu mai multă ușurință când structura socială suferă modificări importante. Orice fel de anomie – atât economică, familială, în cadrul industriei sau comerțului – favorizează creșterea ratei sinuciderilor. Sinuciderea pare, într-un fel sau altul, o supapă de siguranță ce poate fi utilă.
Ea are marele avantaj de a debarasa societatea fără nici un fel de intervenție și cât mai simplu posibil de un anumit număr de subiecți inutili și dăunători. În raport cu sinuciderea, omuciderea se manifestă în situații diferite: acolo unde omuciderea este foarte răspândită, ea oferă imunitate contra sinuciderii; dacă războaiele determină o scădere a numărului sinuciderilor, numărul omuciderilor crește; la fel se întâmplă și cu furturile și escrocheriile; sinuciderea este un fenomen mai degrabă urban decât rural, dar situația omuciderii este inversă; viața de familie are o acțiune moderatoare asupra sinuciderii, dar stimulează mai degrabă omorul.
Suicidul colectiv denotă un grad crescut de sugestibilitate și un inductor persuasiv, carismatic, cu un plus cognitiv. Contagiunea suicidară se bazează frecvent pe convingeri religioase sau culturale, conform cărora moartea ar avea un rol eliberator. Din prezentarea multiplelor aspecte ale fenomenului suicidar, pe care am incercat sa o realizam mai sus, am vrea să transpară clar că abordarea unui pacient sau a unei persoane aflate la limita de risc suicidar se poate realiza doar prin concursul nemijlocit al profesioniștilor din sănătatea mentală care pot decide oportunitatea sau necesitatea unui tratament complex și (adesea) de durată și pot trasa diferențierea individuală cu privire la abordarea terapeutică5. [Cf.sursei nr.5]
5.Durkheim,pg .443,2000
1.4.Manifestări
În cazul suicidului-amenințare, scopul nu este moartea, ci individul, prin șantaj, urmărește atingerea unor scopuri în viață. Suicidul amenințare are un caracter teatral.Suicidul-tentativă se manifestă prin ambiguitatea intenției subiectului. Este propriu femeilor, în timp ce suicidul reușit este propriu bărbaților. Intenția suicidară este o dorință trecătoare de autosuprimare, în care actul este proiectat teoretic, însă nu este pus în practică. Echivalentele suicidare caracterizează modurile de comportament care implică un risc, de care însă subiectul este perfect conștient. În urma cercetărilor a rezultat că aproximativ 2/3 din cei care s-au sinucis anterior avuseseră cel puțin o tentativă.
În toate aceste situații, specialiștii anunță univoc că este vorba de o suicidopatie, care trebuie abordată cu metode specifice medicale, psihofarmacologice și psihoterapeutice. În general, agresivitatea se manifestă ca urmare a interacțiunii dintre două categorii de factori: impulsurile latente sau manifeste din interiorul nostru și reacțiile stimulative din exterior.
Când forța agresivă cumulată în interior se orientează spre persoana care a produs-o, aceasta devine autoagresiune. Autoagresiunea cuprinde atitudini, acte, fapte, manifestări de agresivitate și violentă față de propria persoană, dar autoagresiunea cunoaște o gamă variată de comportamente care culminează cu sinuciderea.
Am consemnat aceste relevanțe, deoarece ne punem scopul să abordăm cel mai vulnerabil moment al problemei: prevenirea suicidului. Iar intenția aceasta, fie că aparține unui medic, fie altcuiva, va avea efecte nule fără a porni de la cunoașterea noțiunilor-cheie și supliciilor profunde ale acestui fenomen cu multiple determinante, dintre care cel dominant este dezechilibrul dintre forța și semnificația stimulilor interni, respectiv externi și modalitatea de răspuns a persoanei.
Aspecte psihologice cu privire la sinucidere .Există mai multe concepții, conform cărora “sinuciderea constituie prin ea însăși o nebunie specială” sau că “sinuciderea ar fi un episod al uneia sau mai multor forme de nebunie, neîntâlnindu-se la subiecții cu spiritul sănătos”6[Cf.sursei nr.6]
6.Durkheim, 2005,pg.238
În cazul adolescenților, un loc primordial în determinarea actului suicidar îl dețin tendințele agresive din copilărie. Încadrată în autoagresivitate, sinuciderea este o formă ambivalentă de autopedepsire și heteropedepsire.
Adler a emis ideea că sinuciderea la adolescent este o formă de hipercompensare față de sentimentul de inferioritate. Adolescentul recurge la sinucidere pentru a demonstra lumii importanța și valoarea lui și pentru a arăta anturajului cât pierde prin dispariția lui. Un alt factor psihologic specific personalității suicidare este carența afectivă, existentă în copilărie și adolescență. Se poate produce uneori redirecționarea autoagresivității asupra sieși, sau se poate produce fenomenul de identificare cu o persoană moartă, reală sau imaginară, eventual din literatură.
Suicidul în bolile psihice. Riscul suicidar este prezent la orice pacient cu depresie, fără să fie, însă, corelat cu severitatea depresiei. Cel mai frecvent, poate apărea la începutul și la finalul episodului depresiv. Suicidul este expresia unei pulsiuni autolitice care se înscrie în ansamblul sistemului pulsional și se relaxează pe măsură ce pacientul se cufundă în depresie. Insomnia severă din cadrul episodului depresiv este corelată cu un risc suicidar mai crescut.
Suicidul în schizofrenie. Studii recente insistă asupra suicidului ca prim simptom al psihozei, putând fi expresia unei ideații delirante, o manifestare în cadrul comportamentului halucinator determinat cel mai frecvent de halucinații auditive imperative, dar de cele mai multe ori este un act incomprehensibil. Dintre bolnavii cu schizofrenie, 10 % fac tentative de suicid, iar 2% reușesc să le realizeze. Actul suicidar în schizofrenie are unele particularități: apare mai frecvent în perioada de debut, în cele mai multe cazuri lipsește motivația, iar modul de realizare este prin mijloace atroce, brutale.
Suicidul în epilepsie. Unii clinicieni sunt de părere că suicidul în epilepsie ar fi expresia unui automatism motor epileptic, fiind comis în timpul crizei în virtutea actului automat. Epilepsia poate însă cuprinde toată gama comportamentelor suicidare, de la impulsiunea suicidară conștientă până la actul automat confuzooniric. Suicidul poate apărea în contextul depresiei reactive a unui bolnav de epilepsie, căruia îi este imposibil să se obișnuiască cu acest statut (dat fiind stigmatul cu care secole de-a rândul societatea a marcat epilepticul). Tulburările psihice intercritice pot avea în corolarul lor și conduita de șantaj suicidar.
Suicidul la retardații mintal. În oligofrenii, suicidul apare rar și nu putem vorbi de un act suicidar propriuzis, el fiind expresia unei imitații sau a tendinței de a-i sancționa pe cei din jur. Indivizii nu au conștiința reală a morții și, în consecință, a actului suicidar.
Suicidul în demențele adultului. Este expresia deteriorării corticale. Statistic, după 65 de ani numărul actelor suicidare scade. Ca act intențional și deliberat, suicidul apare mai ales în perioada de debut a bolii, când bolnavul mai are încă critica necesară evaluării pantei dezastruoase pe care a început să alunece. Trecerea la act este favorizată de stările depresive cu idei de culpabilitate, inutilitate și incurabilitate. În perioada de stare, tentativele se răresc considerabil, deoarece bolnavul nu mai are critica de la început, dar și pentru că ideile delirante „se pierd în masa demenței”.
Suicidul în alcoolism și toxicomanii. Ratele înalte de suicid printre alcoolici și toxicomani se explică prin faptul că cca 30% din alcoolici sunt depresivi și aceștia recurg la alcool sau la droguri diverse pentru a putea suporta mai ușor supliciul depresiei lor. Există și teoria unor psihologi conform căreia alcoolicul, conștient de continua degradare, recurge deznădăjduit la suicid.Suicidal prin abuz de substanță mai poate fi ocazionat de simptome psihotice (în special halucinații), apărute în timpul stării confuzionale de delirium tremens sau în urma unei intoxicații cu diferite droguri.
Există situații în care, înainte de realizarea actului suicidar, individul consumă o cantitate mare de alcool, ceea ce duce la catalogarea lui drept alcoolic. Suicidul este citat foarte frecvent în cadrul alcoolismului (aproximativ 15 % din cei cu dependență), fără a fi neapărat expresia alcoolismului. Asocierea alcoolismului cu o simptomatologie depresivă crește riscul suicidar.Bazat pe nivelele alcoolemiei, 40 % din indivizii care au o tentativă de sinucidere au consumat alcool împreună cu medicamente. Bărbații și persoanele vârstnice au nivelele cele mai crescute ale alcoolemiei.
Alte studii au arătat că indivizii alcoolici depresivi tind să caute tratament mai frecvent decât aceia care nu sunt depresivi. Există o considerabilă comorbiditate (60 %) între depresie și problemele cu alcoolul în cazurile de sinucidere. Intoxicația cu medicamente este cauza morții în 90 % din cazurile de sinucidere și este mult mai frecventă la alcoolici datorită interacțiunilor letale produse de combinarea celor două droguri. Drogurile cele mai frecvent folosite sunt antidepresivele (când pacientul a fost tratat cu ele) și tranchilizantele medii. Este evident că, atunci când medicii prescriu antidepresive, trebuie să ia cele mai mari precauții în ceea ce privește siguranța pacientului, cum ar fi supravegherea continuă a acestuia în timpul tratamentului.
Suicidul în nevroze. Este rar, nu este mai frecvent decât în populația generală. Atunci când apare, suicidul marchează o decompensare a stării nevrotice. Este de remarcat că în ceea ce privește tulburările anxioase, 20 % din cei cu tulburări de panică au un istoric de tentative suicidare. Weissman și colab. au ajuns la concluzia că tentativele de sinucidere sunt asociate cu forme complicate sau necomplicate de panică și că riscurile sunt comparabile cu cele aasociate cu depresia severă. S-a observat că asocierea crizelor de panică sau a depresiei majore cu abuzul de alcool sau droguri crește riscul tentativelor de sinucidere la femei
Suicidul în tulburările de personalitate. Acest tip de suicid cunoaște o rată surprinzător de înaltă. Poate apărea fie în cadrul episoadelor depresive apărute la un moment dat în evoluția tulburării, fie este expresia unei tentative suicidare reușite, dar inițial veleitare, formale, de natură să argumenteze un șantaj7. [Cf.sursei nr.7]
7. Durnescu Ioan,pg166,2011
CAPITOLUL 2
COMPORTAMENTUL AUTODISTRUCTIV ÎN MEDIUL PENITENCIAR
Despre mediul penitenciar s-au scris multe de-a lungul timpului, acesta representând un subiect care a avut parte de atenția specialiștilor din domeniu. Penitenciarul, de cele mai multe ori, este caracterizat de coordonate ca: crima, eșecul, disperarea, neputința și e considerat ca un univers revoltător, o lume ce se află într-o permanentă implozie psihologică.
Viața în penitenciar, la prima vedere, ar părea relativ simplă deoarece personalul ar asigura condițiile necesare pentru cei deținuți cum ar fi hrana, cazarea, igiena, securitatea, însă dacă vom cerceta puțin mai adînc mediul penitenciar ajungem la concluzia că acesta de cele mai multe ori este un mediu închis, un cîmp de forțe care se află permanent într-o luptă cu urmări atît asupra personalului din penitenciar cît și asupra deținuților ce-și ispășesc pedeapsa.
Odată ce deținutul ajunge în penitenciar la el se produce un dezechilibru al personalității, deoarece are loc o reducere atît a: comportamentului social; timpului personal; cât și a spațiului de trai. Anume acest dezechilibru al personalității poate influența deținutul să recurgă la sinucidere.
De cele mai multe ori însă apare întrebarea de ce doar o parte din deținuți recurg la sinucidere? Ce anume îi determină să comită actul în sine? Mai mult ca atât în zilele actuale persoanele aflate în detenție protestează destul de des și mai ales într-un mod în care sunt siguri că vor atrage atenția, lucru cert până la urmă. Adevărat ramâne a fi faptul că deținuții, când vine vorba de a încălca legea sunt foarte inventivi, dispun de tot felul de drepturi, însă își arată deseori nemulțumirea.
Reacția pe care uneori o pot manifesta poate deveni catastrofică și, de obicei, demască neputința individului de a se adapta la situația dată, iar ultimul eșec de care a avut parte deținutul se poate transforma destul de ușor în eșecul vieții, într-o criză de sens din care deținutul nu vede ieșirea, recurgând, de cele mai multe ori, la acte suicidale8. [Cf.sursei nr.8]
8. Durnescu Ioan,pg167,2011
2.1.Psihologia persoanelor deținute
Pentru a înțelege dramatismul acestui subcapitol – care abordează psihologia deținutului – este nevoie de analiza grupului de oameni privați de libertate. Viața în închisoare, este în mod absolut, o viață în grup:
●este anulată orice intimitate;
●totul este la vedere pentru ceilalți;
●relația interpersonală este o golire;
●risipire de sine;
●nu te poți ascunde de partea rea a conduitei celor din jur;
●capacitatea de a suporta infirmitățile sufletești ale celorlalți este depășită demul.
Studiind personalitatea ca o entitate tridimensională: morfologică, fiziologcă și psihosocială sau, în alți termini, în unitatea sa, ce-i dă coerență și organizare unitară, în biologia sa ierarhizată și condiționată de factorii interiori (endogeni) și de stimuli exteriori (exogeni), în conștiința de sine, adică a reprezentării mintale, a activității fiziologice și psihologice pe care și-o face deținutul în relațiile sale cu mediul fizic și social, patologia personalității sale poate fi legată de tulburările ivite pe perioada detenției.
În condiții normale oamenii pot fi înțeleși după legități, dar departe de echilibru, conduitele lor devin specifice.Prima intrare în penitenciar pune multe probleme în fața destinului și cu cât le va rezolva mai repede cu cât sentimentul de străin, se va diminua.Va începe cu explorarea medilui și seva termina cu învățarea argoului;se va resemna în fața uitării celor de afară și se va replia pe sine.Trecutul și viitorul vor fi abandonate pentru un prezent căruia i-au fost construite noi sensuri simbolice. În dialogul cu ceilalți, vinovăția se poate transforma în culpabilitate, dar cel mai frecvent procesul este invers9 [Cf.sursei nr.9]
Vulnerabilitatea personalității iese în prim plan: dizarmoniile, trebuința exagerată de stimă,învățările patologice, evenimentele vieții din ultimii ani, ignoranța,structura imaginii de sine și multe altele pot fi surse ale dificultăților de relaționare cu personalul și cu ceilalți deținuți.Factorul care se impune cu brutalitate, având consecințe ample asupra deținuților nou depuși, este constituit de supraaglomerarea închisorii10. [Cf.sursei nr.10]
9.Durnescu Ioan, pg. 189, 2011
10.Idem,190
Din punctul de vedere al deținutului, efectele supraaglomerării sunt situate pe multiple planuri:
●cresc sentimentele negative (mânie, depresie);
●se pierde controlul situațiilor;
●scade posibilitatea anticipării comportamentelor colegilor de cameră;
●se pierde libertatea de mișcare în spațiul atribuit.
Crește stimularea interpersonală (prin contactul ochilor, vocii, mirosului și mai ales, prin intimitatea conversației).La toate acestea se adaugă o prăbușire pihosocială:ierarhiile de dominanță sunt bulversate;agresivitatea crește;stările conflictuale și violente,de asemenea cresc;serviabilitatea scade;judecățile de valoare devin severe.
În lucrarea sa, Denis Szabo, propune următoarea clasificare pentru deținuți:
a.periculoși – înrădăcinare criminală, disocialitate, egocentrism exagerat;
b.marginali – cu deficiențe psihologice ușor de remediat;
c.imaturi – care s-au identificat cu scheme de comportament deviant, violent și criminal;
d.cu structură nevrotică – nu acceptă rolurile sociale, sunt inegali în timp, explozivi;
e.deținutul înveterat – comportament repetitiv obișnuit, agresivitate persistentă, violență și indiferență absolută în privința consecințelor, infracțiuni deosebit de grave, frecvent diagnostic psihiatric sau psihologie de anormal;
f.deținutul primejdios – criterii (infracțiune gravă,numărul de infracțiuni săvâșite anterior, starea mintală, posibilitatea cadelicventul să continue să fie o amenințare pentru securitatea publică dacă este pus în libertate:
-caracter primejdios: manie fără delir, atavism, deficiență endocrină ,psihopatie, personalitate cronic antisocială, mentalitate criminală;
-criminalul primejdios: impulsiv, agresiv, violent, incapabil de a simți culpabilitatea, rușinea, anxietate, fără ideal în viață, brutal.
f.deținutul dificil:produce greutăți autorităților corecționale din cauza personalității sale;este produsul concepțiilor specifice vieții în închisoare;refuze să se conformeze regulamentelor;are proaste relații;nu se poateavea încredere în el, poate înceta să fie dificil odată ce este în libertate;
g.deținutul pe termen lung: problematica este determinată de privarea de responsabilitate, de izolare și alienare;
h.inadaptatl social: care nu se conformează exigențelor unei pedepse de alt tip decât închisoarea,suferă de o boală sau de o deficiență mintală, are probleme speciale (sexuale, alcoolism, se droghează); din punct de vedere social, el inspiră frică;
i.deținuții cu studii sunt:mai socializați;compensează prin imaginar frustrările inerente închisorii;depun eforturi pentru a se menține la un nivel acceptabil de civilizație, vorbire elegantă,îmbrăcăminte curată, politețe cu cei din jur, legături strânse cu familia, abonați la presă, deschiși la dialog11. [Cf.sursei nr.11]
2.2.Sănătatea morală a deținuților
Urmare a particularităților mediului penitenciar și mai ales a psihologiei persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate, metodologia de recoltare a datelor va trebui înțeleasă ca un demers oarecum diferit de ce se înțelege de obicei printr-o investigație de teren;transparența fenomenologiei carcerale se află la capătul unui drum lung și anevoios,în care secvențe disparate,observate în diverse împrejurări și cu diverși protagoniști,se ajunge la înțelegerea mecanismelor de compoziție și organizare a relațiilor umane în închiosoare.Un sondaj de opinie , un interviu , un chestionar , o biografie nu pot fi obținute oricând și în orice condiții;relaționarea cu deținuții are aspectul unei trantzacții într-un câmp de forțe deseori nebănuite.
Orice contact între psiholog și deținut are o derulare rituală, în care neâncrederea reciprocă alterează la început mesajele între parteneri; abia după lungi tatonări- care pot dura săptămâni și chiar luni de zile- vine o zi în care deschiderea la dialog este totală ,în multe cazuri dramatic și o bogăție în detalii care frizează autoflagelarea.În final , fiecare partener rămâne totuși cu impresia că ar fi mai multe de spus pentru a-l face pe celălalt să înțeleagă și mai ales să-l creadă.Deseori se spune că deținutul este ,, specia care se plânge,, folosind orice prilej pentru aceasta; și cum să rateze ocazia unei convorbiri catrctice cu psihologul închisorii12? [Cf.sursei nr.12]
11.Gheorghe Florian, pg. 156, 2012
12.Idem,pg.157,2012
Și totuși , amândoi sunt vulnerabili: condamnatul pentru că are acută nevoie să reflecte într-o personalitate comprehnsivă , cum este aceea a specialistului în probleme umane , iar acesta , pentru că își cunoaște limitele în a-l ajuta pe celălalt.Un comportament poate fi considerat ca delicvent sau chiar criminal din punct de vedere al legii și al dreptului , dar va apare imediat o dificultate majoră…..Ceea ce va caracteriza deținutul este faptul că el nu a cedat niciunei norme,că nu a recunoscut importanța nici a celor morale,nici a celor juridice.Acesta este problema centrală , vina sa !
Pentru persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate,mediul penitenciar pune în ordine două genuri de probleme: de adaptare la normele și valorile specific acestui cadru de viață și de evoluție ulterioară a personalității sale.
Deținuții periculoși.Pare ușor de înțeles că unii deținuți sunt mai de temut decât alții,capacitatea lor de a face rău,de a nu repecta nici o normă și nici o autoritate atrăgând proceduri d siguranță și prudență exagerată,din partea personalului.Evoluția lor infracțională,lipsa provocărilor și a regretelor pentru faptele comise,rvendicările lor absurde,furia permanentă,agresivitatea și violența (de multe ori nejustificată) lipsa de rezonanță în fața oricărei pedepse sunt între elementele distinctive ale acestor deținuți,denumiți,în toate sistmele penitenciare,deținuți periculoși.
Deși dorința specialiștilor este de a-i trata ca o catgorie de sine stătătoare, studiul singularităților pare a fi modalitatea cea mai adecvată de a înțelege în profunzime personalitatea acestor deținuți și devenirea lor pe parcursul vieții.Sub aspectul infracțiunilor vom găsi :●criminali în serie ●teroriști ●tâlhari●traficanți de droguri ●traficanți de armament ●traficanți de carne vie ,etc.
Foarte frecvent se bănuiește la acești infractori tulburări mentale,iar expertiza psihiatrică va clarifica aspectele privind discernământul și încadrarea nosologică.Pentru penitenciar,existența unui număr mare de deținuți periculoși crează dificultăți,deoarece ei recurg deseori la acte de violență soldate de multe ori cu victime ,neținând cont de faptul că aceste violențe vor fi urmate de prelungirea anilor de detnție. 13. [Cf.sursei nr.13]
13.Paul Constantinescu ,Tamara Dobrin,L.Gavriliu,pg.232,2005
Acești deținuți infirmă anumite cauze care-i fac să recurgă la violențe:ei au de executat pedepse lungi;libertatea lor condiționată este restricționată și ca urmare numărul deținuților cazați crește peste posibilitățile normale ale unității
Deținuții cu pedpse lungi.O recentă și amplă analiză destinată relației dintre pedepsele de lungă durată și delidcvenții violenți ne oferă Sonya Snaken,profesor la Universitatea Vrije din Bruxelles ,Belgia.În ceea ce privește deținuții violenți aceștia sunt asimilați cu delicvenții periculoși.Periculozitatea este o construcție socială în care definiția diferă după ideologie,mergând de la tinerii delicvenți vagabonzi,până la cei cu tulburări psihice sau recidiviști.deși ei sunt considerați periculoși de societate sau de tribunale,în penitenciar ei sunt considerați astfel deoarece nu aduc atingere funcțiilor principale ale instituției:împiedicarea evadărilor;asigurarea ordinii și disciplinei;raționalitatea și coerența regimurilor.
Din contră,ce cu pedepse lungi sau condamnați pe viață sunt un factor de stabilitate în comunitățile carcerale.Din acest motiv,specialiștii sunt reținuți în a folosi noțiunea de personalitate periculoasă și preferă să inventarieze situațiile sau interacțiunile periculoase; nu trebuie confundate incidentele periculoase cu indivizii periculoși.
Unii cercetători consideră că putem evalua riscul prezentat de anumiți deținuți combinând datele privind comportamentul persoanei,cele privind caracteristicile personalității,particularitățile situației care a fost la originea infracțiunii și concluziile privind conduita în mediul carceral. În continuare,autoarea tratează problema pedepselor de lungă durată și a delicvenților violenți prin prisma obiectivelor pe care le urmărește executarea pedepselor:
●să împiedice evadările printr-o supraveghere eficace;
●să împiedice violențele între deținuții și abuzul de putere al personalului;
●să pregătească deținuții în vederea liberării lor14. [Cf.sursei nr.14]
Plecând de la aceste obiective,vor putea fi înțelese mai bine mecanismele care explică normalitatea și tehnicile vieții carcerale.Este vorba de :privațiunile multiple care fac referire la libertate;la bunurile materiale și la servicii;la raporturile heterosexuale;la autonomie și la securitatea personală,care devin adevărate pedepse ale încarcerării.Deținuții depun mari eforturi pentru a le neutraliza prin atitudini atât individualiste cât și de solidaritate determinată de situația lor comună.
14.Gheorghe Florian,183,2012
Pentru gardieni,cooperarea deținuților este esențială în desfășurarea programului zilnic,ei negociind permanent și făcând compromisuri deținuților este esențială în desfășurarea programului zilnic,ei negociind permanent și făcând compromisuri deținuților.Dacă se admit prea multe compromisuri pot apare tensiuni și crize care generează în violențe determinând personalul să-și impună din nou puterea.
Toate acestea sunt o consecință a naturii contradictorii a raporturilor sociale din locurile de detenție și a faptului că deținuții sunt-cel mai frecvent-indivizi solitari care depind în totalitate de distribuirea privilegiilor ,recompenselor și pedepselor pe care personalul le acordă mai mult sau mai puțin motivat.Fiind o instituție totalitară,penitenciarul-conform lui Goffman-se caracterizează prin ierarhie,rutină,ritualuri de degradare și de inițiere,clasificări birocratice și separarea de populațiile lor.
Deținuții sunt privați de atribuții iar programul zilnic este organizat și condus într-o manieră care să garanteze autoritatea personalului.Deținuții reflectează asupra situației în care se arflă și reacționează într-o perspectivă strategică,chiar dacă opoziția și rezistența lor față de putere este dispersată.Deținuții violenți creează probleme de control și au un procent mai mare de agresiuni îndreptate spre personal și ceilalți deținuți15. [Cf.sursei nr.15]
Faptul că lor li se fac deseori rapoarte de pedepsire se datorează trăsăturilor lor de personalitate dar și preocupării excesive privind securitatea lor.În acest caz,prestigiul acestor deținuți va crește și ei se vor fixa în roluri care vor face dificile schimbările.De câte ori aceștia au fost ținuți în secții cu securitate întărită,ele au avut o istorie agitată comparativ cu secțiile cu regim și pază obișnuită.
Femeile deținut sunt considerate o categorie vulnerabilă datorită reprezentării lor ca minoritate în sistemul carceral (aproximativ 5-7 % din populația carcerală) și sunt mai predispuse decât bărbații la dezvoltarea unor tulburări mintale în penitenciar.De cele mai multe ori nu se ține seama de particularitățile sau vulnerabilitățile acestui grup relativ restrâns de deținuți, iar majoritatea administrațiilor penitenciare din întreaga lume nu acordă un spațiu de deținere adecvat femeilor.Nu de puține ori, se întâmplă ca femeile să fie deținute în clădirile anexe sau în spații supraaglomerate din penitenciarele pentru bărbați. [Cf.sursei nr.16]
15.Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu,pg. 221,2000
16.Idem,pg.221-222,2000
Totuși, se întâmplă ca femeile să fie cazate în penitenciare specializate, cum este cazul celui de la Târgșor, însă, de cele mai multe ori, sunt îngreunate vizitele datorită distanței prea mari de domiciliul lor.Perioada detenției este una și mai anevoioasă pentru femei, dacă acestea au în îngrijire sugari sau sunt însărcinate.
În acest sens, au fost impuse norme privind existența în penitenciare a unor spații și servicii medicale speciale care să pregătească copilul pentru o dezvoltare normală, norme prevăzute atât de Regulile Europene privind Penitenciarele din cadrul Consiliului Europei, cât și de Regulile Minime privind Tratamentul Deținuților ale Națiunilor Unite. În plus, legislația română oferă posibilitatea femeilor care nasc în penitenciar, să-și îngrijească copiii aici până la împlinirea vârstei de un an.Un alt exemplu este oferit de Rusia, a cărei legislație prevede că femeile condamnate la o pedeapsă mai mică de cinci ani, au posibilitatea amânării executării pedepsei până când cel mai mic copil împlinește vârsta de opt ani; urmând ca apoi să se stabilească dacă mai este necesar sau nu să execute pedeapsa aplicată17. [Cf.sursei nr.17]
2.3.Investigarea efectului traumatic al pedepselor private de libertate
2.3.1.Frica și decadența în penitenciar
Nu este prea greu să ne închipuim suferințele prin care trece un deținut care vine pentru prima dată în penitenciar: o ambianță cu reguli neclare, oameni necunoscuți și ostili, obligația de a te supune unuia sau altuia, lipsa unui refugiu în care te simți în siguranță.
„Toți colegii de celulă sunt cu ochii pe tine, încerci să te arăți puternic, dar nu poți păcăli pe nimeni, singurătatea te copleșește; atunci ți se întinde o mână, ți se dă o țigară, ți se explică ce se întâmplă dacă nu faci cutare lucru, cum să eviți contactele neplăcute …..
Vrei să fii recunoscător ,să mulțumești într-un fel pentru sfaturi:devii sincer, prezinți în amănunt situația ta și a familiei, ce ajutor aștepți de la avocat sau nu știu ce persoană influentă, câți bani pui la bătaie pentru a fi din nou liber … De fapt, cel cu sfaturile asta așteaptă: să te destăinui ca să te poată manipula. Nu după mult timp îți dai seama că s-a profitat de tine conform unui scenariu exersat cu succes de nenumărate ori și, atunci, ți se face frică…18” [Cf.sursei nr.18]
17. Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu, pg.225,2000
18. E. Zamfir ,,2016 pag.181-182
Astfel, frica de penitenciar are pentru deținut mai multe surse care acționează simultan asupra lui:acțiunile altor deținuți pentru a-l intimida, amenințările făcute în fața martorilor (care sperie mai mult decât cele făcute între patru ochi), deposedarea de bunuri personale, fapt care afectează puterea de a supraviețui a individului, incertitudinea permanentă, teama de denunțători, zvonurile (care-l fac pe deținut să treacă de la o mare speranță la o mare disperare și invers), conduitele arbitrare ale unor gardieni care îl derutează pe deținut,acesta nemaiștiind criteriile pentru conduita corectă.
Având în vedere toate acestea, îi dăm dreptate întru totul Aurorei Liiceanu care consideră că: ,,Ura, ca amestec de ostilitate, intoleranță și agresivitate, este îndreptată către acele persoane sau grupuri care îl fac pe individ să se simtă într-o situație de inferioritate”.
În penitenciar frica poate lua mai multe forme:desigur pe primul loc vom găsi frica pentru propria viață, frica de o boală incurabilă sau rușinoasă, frica de a-și pierde virilitatea (fapt care duce la pierderea respectului de sine – cf. Bettelheim), frica de a cădea pradă disperării (pe care ceilalți deținuți o consideră contagioasă – cf.lui Bettelheim), frica de a cădea întrun strat de deținuți considerați subumani și care pot fi loviți de ceilalți19. [Cf.sursei nr.19]
În acest context, remediile pentru frica resimțită de un deținut sunt destul de numeroase: căutarea unui statut care să te protejeze, alianța cu un deținut puternic, izolarea de ceilalți (a nu vorbi, a nu comenta), devine anxios cu teamă de orice și oricine, crearea unei aparențe de om slab și nefericit, văicăreala permanentă .
La acestea se mai adaugă unele modalități pe care nu le întâlnim decât în penitenciare: a face astfel încât să fie considerat distins și important de către gardieni, a anticipa exigențele personalului chiar cu riscul de a deveni mai rău decât este necesar, a face provizii de alimente, a elabora un stil de viață bazat pe compromisuri, a elimina semnele de superioritate care ar atrage ostilitatea gardienilor, de exemplu, ochelarii cu ramă scumpă, a construi o imagine mitică a persecutorului pentru a face suportabile persecuțiile (cf. lui Bettelheim)20. [Cf.sursei nr.20]
În continuare, alte și alte strategii în ceea ce privește investigarea efectului traumatic al pedepselor private de libertate pot fi adoptate pentru a face față multiplelor solicitări în lumea deținuților:
19.cf. lui Bettelheim, op. cit.2006 pag. 244
20. Bettelheim ,148
●evitarea prieteniilor strânse (în genere oamenii frustrați și disperați nu leagă prietenii trainice);
●a-și vărsa agresivitatea asupra minorilor slabi;
●a inventa zvonuri din dorința de prestigiu și încurajat de aviditatea altora de a asculta (Bettelheim),replierea pe sine pentru a se proteja de decepții
●a încerca să te opui gardienilor pentru a-ți dovedi că ei sunt atotputernici.
Deținutul abandonat are o nevoie crescută de securitate și deseori,,se refugiează în boală sperând ca prin martiraj să obțină mila sau înțelegerea celui plecat și alianța cu anturajul impresionat de această „suferință”.
Ajungem astfel la concluzia lui Bettelheim: „aici totul este permis în măsura în care te ajută să supraviețuiești.”Se ajunge astfel la anumite stiluri de relaționare pe care le folosesc deținuții în efortul lor de a face față greutăților vieții de detenție,,.
Astfel, vom întâlni:
●deținutul care se teme să nu fie respins de ceilalți colegi sau de personal și face tot ce doresc aceștia („martirul”);
●deținutul care se teme să nu fie abandonat de partenerii de celulă deoarece simte că nu va putea face față lumii din închisoare;
●deținutul care se teme de orice schimbare (de celulă, de colegi, de program);
●deținutul care se teme de a nu fi înțeles corect de nimeni din jurul său;
●cel care se teme de propria slăbiciune și ca urmare se teme să-și exprime deschis frământările sufletești.
●Într-un mediu penibil și frustrant în care efortul de adaptare a epuizat resursele persoanei,nu mai rămâne decât recurgerea la mecanisme psihologice de apărare care să permită persoanei să reziste ( să suporte) o perioadă indefinită universul în care trăiește.
Desigur, aceste modalități de apărare pot fi de mai multe feluri:
●imature (somatizare,hipocondrie,introspecție,comportament pasiv-agresiv, regresie, retragere autistă);
●nevrotice (deplasare, disociație, inhibiție, intelectualizare, izolare, reprimare, sexualizare);
●narcisiace (negare, distorsiune, proiecție);
●mature (anticipare, umor, ascetism, sublimare).
Mai ales la deținuții cu pedepse lungi, după mai mulți ani de ședere în penitenciar constatăm schimbări majore la nivelul conduitei și chiar al personalității: au comportament cameleonic în orice situație, urmărind doar propiul avantaj (material și biologic cel mai frecvent), renunță la orice inițiativă, vechile convingeri sunt abandonate, mâncarea devine un obiect esențial pentru sine, depășește orice împrejurare în care-i poate „pică” ceva, este excesiv de amabil cu cei puternici și cei care primesc pachete consistente de la familie, în public își târăște picioarele, semn al suferinței și neajutorării (crede el!), obiectele și alimentele devin mai importante ca viața (Bettelheim), își trădează colegii pentru avantaje ridicole,inventează evenimente și informații pentru a beneficia de atenția personalului, își produce răni serioase doar pentru a scăpa de o pedeapsă minoră (,,Pe măsură ce trece timpul… majoritatea deținuților nu mai fac diferența între suferințele minore și cele majore).
Aceștia au ajuns la un stadiu avansat de dezintegrare a personalității și par ca niște copii nefericiți.Deținuții și-au construit astfel o nișă de rezistență într-un mediu în care nu există posibilitatea de luptă și nici de evadare .
Suntem de acord cu Simona Popescu care consideră că apatia este o formă de disperare a celui lovit, umilit, distrus, este o formă de apărare într-un mediu meschin și mediocru, este o formă de capitulare, de abrutinare, un sentiment al inexistenței, este un stilș de viață prin eliminarea amintirilor, este o revoltă mută, pietrificată21. [Cf.sursei nr.21]
2.3.2. Autorănirile–fenomen cronic în închisori
În momentele de disperare și când se simt abandonați deținuții își provoacă răni pe corp, înghit corpuri străine – cuie, ace, sârmă, cozi de linguri, termometre, lame-sau ingerează diverse substanțe toxice.Cele mai frecvente sunt tăieturile pe corp și mai ales pe brațe: cicatricle sunt arătate de multe ori cu mândrie „iată ce am avut curajul să-mi fac!”, dar de cele mai multe ori cu oarecare rușine și umilință ,,iată cât de des m-am simțit învins și părăsit!”.În alte cazuri,deținuții pot deveni distructivi mai ales atunci când sentimentul de neputință îi copleșește:reacțiile lor se îndreaptă spre alți deținuți,spre obiectele din ambianță sau spre propria persoană22.„ [Cf.sursei nr.22]
21. Yip I,pg.99.2012
22. Yip I,pg.100,2012
Individul izolat și neputincios este împiedicat în realizarea potențialităților sale senzoriale ,emoționale și intelectuale .Îi lipsește securitatea interioară și spontaneitatea,care sunt condițiile acestei realizări… S-ar părea că doza de distructivitate întâlnită la indivizi este proporțională cu măsura în care este împiedicată expresivitatea vieții”.Desigur,atunci când rănile pe care și le provoacă sunt serioase,putem lua în considerare o adevărată tentativă de sinucidere.
Pentru a clarifica această problem,în sensul de a stabili câtă,,vină,, aparține deținuților, personalului sau instituției în sine, în 2001, psihologul Cristina Pop din Direcția Generală Penitenciarelor a realizat un studio privind cauzele și caracteristicile deținuților care se autorănesc precum și obiectivele urmărite de aceștia.
În perioada analizată – primul semestru al anului – și-au provocat răni 348 de bărbați, 65 de minori și 19 femei.Metodele utilizate au fost: tăieturi pe suprafața corpului, secționarea venelor, înghițirea unor obiecte sau substanțe toxice, fracture, suturarea gurii și a pleoapelor.
Obiectivele urmărite cel mai frecvent vizau:
●impresionarea personalului pentru a obține un beneficiu (de exemplu: mutarea în altă cameră), intimidarea altor deținuți;
●impunerea în ierarhia grupului de către noii veniți;
●evitarea unor agresiuni din partea altor deținuți mai puternici;
●manifestarea ostilității față de un membru al personalului ;
●evitarea unei pedepse disciplinare ;
●căutarea adeziunii colegilor de detenție.
Iată și alte concluzii ale acestui studiu înteprins în toate unitățile de detenție din țară:
●tinerii deținuți recurg mai frecvent la autorăniri pentru că în general au o toleranță mai scăzută la frustrările inerente mediului carceral;
●cu cât nivelul de inteligență și educație al deținuților crește, cu atât frecvența autorănirilor este mai scăzută;
●femeile recurg rar la această conduit de criză din cauza valorizării aspectului lor estetic;
●lipsa țigărilor și a imposibilității de a se împrumuta motivează frecvent autorănirile la toate categoriile de deținuți;
●când făptuitorul a căutat singurătatea, rănirile produse sunt mai serioase;
●personalul cedează mai frecvent în fața cererilor deținuților care s-au automutilat când aceștia au fost condamnați pentru infracțiuni ușoare;
●pare să existe o legătură cauzală între stilul de conducere al personalului și numărul deținuților cu autorăniri de pe o secție :stilul rigid și restrictive precum și implicarea minimă în viața grupului furnizează mai mulți deținuți care se autorănesc decât stilul participative și vizibil suportiv pentru condamnați;
●cu cât un deținut are mai multe tatuaje – „îmbrăcat în tatuaje” – cu atât probabilitatea ca el să recurgă la autorănire este mai mare.
CAPITOLUL 3
SINUCIDEREA ÎN ÎNCHISORI
3.1.Sinuciderea- repere generale
Suicidul este un fenomen devastator cu efecte tragice pentru indivizi, familii și comunități. Acest comportament disfuncțional este poate forma extremă de manifestare a problemelor de sănătate psihică din viața de zi cu zi și forma cea mai violentă a comportamentului autodistructiv.Dezechilibrele emoționale și de comportament care influențează predispoziția spre suicid sunt însă preventibile. Sinuciderea este un act comis în mod deliberat de către un individ cu scopul de a-și suprima viața, fiind constatat și clasificat ca atare de autoritatea națională competentă.
Stabilirea intenției nu este un proces standardizat între țările membre ale UE, ceea ce poate duce la o subestimare a numărului total de sinucideri în populație. Din punct de vedere psihologic, sinuciderea este un proces complex care include mai multe etape, de la ideație și planificare, la tentativă, și în cel mai rău caz la suicid finalizat (OMS, 2012). Procesul începe la nivel cognitiv cu ideația suicidară care uneori este comunicată verbal sau non-verbal. [Cf.sursei nr.23]
Deși gândurile suicidare reprezintă primul pas concret spre comportamentul disfuncțional, în această fază persoana poate fi încă receptivă la măsuri informative, comunicaționale și suportive. De multe ori urmează faza de planificare în care persoana analizează modul în care va proceda și se gândește la metodele letale la care ar putea apela.Efectul major ca nivel de gravitate al depresiei la indivizi este reprezentat de actul suicidar.
Acesta nu reprezintă o formă specifică a devianței, dar poate fi considerat o tulburare de comportament extrem de gravă, având multiple implicații psihopatologice. În plus, fenomenul pare a se afla în continuă creștere, inclusiv în închisorile din România, motiv pentru care considerăm că merită a fi abordat.Dat fiind complexitatea și multiplele interpretări de care poate avea parte, este destul de dificil a formula o definiție exactă a comportamentului suicidar. [Cf.sursei nr.24]
23.Yip I., 2012,pg.208
24. Yip I., 2012,pg.209
Unii autori susțin că suicidul este o formă extremă a comportamentului evazionist prin care persoana încearcă să scape de o situație limită, cauzatoare de multă tensiune și suferință.Alții consideră sinuciderea ca pe o formă extremă de manifestare a agresivității canalizată către propria persoană.Acest fenomen este frecvent asociat cu excesul de culpabilitate care conduce către sinucidere, în vreme ce absența sentimentului menționat ar putea duce spre onor (de altfel, s-a observat că atunci când crește rata sinuciderilor, scade cea a criminalității, și invers).
În acest context, comportamentul suicidar apare ca rezultat al agresivității, pe fondul sentimentelor de frustrare, vinovăție, ostilitate, furie sau confuzie.Acesta este motivul pentru care persoanele din anturajul sinucigașului sunt șocate de gestul său, trăiesc sentimente de neputință și vină, suportând cu greu stigmatul social pus asupra acestui comportament. [Cf.sursei nr.25]
În acord cu cele expuse, sinuciderea poate fi privită ca un comportament psihopatologic, în condițiile în care dorința de a trăi este specifică ființei umane, fiind mult mai puternică decât cea de moarte. Sintetizând mai multe definiții, Cristina Neamțu privește suicidul ca pe un act deliberat, voluntar, de autosuprimare a vieții .
Ca atare, pentru a putea vorbi despre un act suicidar autentic trebuie să fie îndeplinite simultan 3 criterii:
●persoana își provoacă moartea în mod intenționat;
●nu există constrângere în acest sens din partea altei persoane;
●circumstanțele în care survine moartea sunt special create pentru a servi scopului suicidar.
Prin urmare, elementele care diferențiază suicidul de alte conduite în urma cărora survine moartea persoanei sunt date de prezența intenției autolitice, precum și de luarea tuturor măsurilor în vederea atingerii scopului propus, respectiv eliminarea factorilor care ar putea interfera negativ în acest sens. D.Pokorny și E.Schneidman (citați de S.Rădulescu și Cristina Neamțu au identificat o serie de mituri extrem de interesante legate de comportamentul suicidar laindivizi : cei care vorbesc sau amenință că se vor sinucide nu recurg la acest gest; numai oamenii care provin din medii sărace se sinucid; toți cei care se sinucid sunt bolnavi psihic; tendința spre suicid este înnăscută; suicidul survine brusc, fără avertismente și nu poate fi prevenit; copiii nu au forța de a se sinucide.
25.Yip I., 2012,pg.249-25
Alegerea unei metode (dintre peste 20 posibile) este un subiect controversat, fiind determinată de caracteristicile individuale și de mediul socio-cultural care influențează profund disponibilitatea unei metode în momentul crizei suicidare.Urmează faza de mobilizare, corespunzătoare stării de criză suicidară. În acest moment persoana este pregatită să treacă la act iar tentativa devine iminentă.
Criza este de obicei de scurtă durată, iar o intervenție care survine la momentul potrivit (ca „barieră psihologică”) poate întârzia tentativa până în momentul în care persoana iese din starea de criza. Deloc neimportant, s-a observat că această fază include și o stare de ambivalență și ezitare26. [Cf.sursei nr.26]
Uneori procesul este întrerupt de subiectul însuși în această fază sau de o altă persoană care intervine din exterior. O parte din sinucideri nu sunt planificate, ci sunt rezultatul unui implus suicidar aflat în strânsă legătură cu starea de criză și cu eliberarea bruscă a unor hormone.
Această fază impulsivă durează doar câteva minute cuprinse între primul gând suicidar și tentativa care se declanșează aproape reflex. În acest caz, persoana va allege prima metodă letală pe care o găsește la îndemână. [Cf.sursei nr.27]
3.2.Actul suicidal în rândul deținuților
Aproape fiecare deținut trăiește traumatic perioada de detenție mai ales la prima condamnare:frustrările în plan social,instinctual și în ce privește imaginea de sine îl poate face pe deținut să caute un remediu definitive al nefericirii sale.
Reacția catastrofică a individului exprimă neputința de a se adapta la situația dată:
●ultimul eșec al existenței se transformă în eșecul vieții, fapt ce poate constitui un moment de ruptură;
●o criză de sens, gestul suicidar nefiind o opțiune ci mai de grabă negarea totală a posibilității de a alege.
Pentru a înțelege correct specificul actelor suicidare în penitenciar și mai ales ce trebuie făcut pentru prevenirea lor sau ajutorarea celor care au fost salvați,continui cu prezentarea unor aspecte generale privind psihologia suicidului.
26.Yip., 2012,pg.219)
27.op.cit.Diesenhammer et al., 2009; Simon et al., 2001
Fiind o tulburare a instinctului de conservare,suicidul se prezintă ca o realitate complex a cărei fenomenologie poate lua forme diverse:
a.conduite suicidare, având ca variante suicidal propriu-zis, tentative suicidară, sindromul presuicidar și ideile suicidare;
b.echivalențe suicidare: autorăniri,anomalii ale conduitei-simularea unei boli ,refuzul îngrijirii medicale,unele renunțări la viața socială, abandonarea rolului social, diverse toxicomanii,alcoholism,imprudențe semiintenționate –sau diverse accidente de „supărare”, dintr-o eroare sau prin desconsiderarea pericolului.
În cauzele directe cele mai frecvente sunt abandonul, doliul, separarea, eșecul sentimental, depresia , stările anxioase prin care trece deținutul, schimbări în situația socială, deci în general situațiile în care acesta pierde valori de înaltă semnificație pentru el.
Pentru problematica noastră, trei forme cred că prezintă mai mult interes:
●Suicidul emotiv,care rezultă dintr-o mare anxietate ,fiind pentru subiect un mijloc de rezolvare a unei emoții puternice (teamă,mânie,tristețe);
●Suicidul pasional ,care este mai curând o conduit de disperare ,semnificând autodevalorizarea individului care încearcă astfel să se elibereze de o durere morală insuportabilă.
●A treia formă, echivalențe suicidare, sunt frecvente în mediul penitenciar datorită beneficiilor secundare aduse de îngrijirile medicale.
În general aceste conduite sunt considerate ca un „șantaj”, fără a se da o semnificație deosebită faptului că individul își folosește moartea ca o monedă de schimb trecându-se destul de ușor peste toate conduitele de revendicare ale acestuia.
Trebuie făcută însă o distincție între „șantajul cu sinuciderea” și „sinuciderea șanta”: în primul caz individul scontează că va obține beneficial înainte de trecere la act, în cel de-al doilea, după ce va muri .Ceea ce trebuie estimate în fiecare caz în parte este intensitatea dorinței de a muri și nu autenticitatea gestului ( procedeului) propiu-zis. [Cf.sursei nr.28]
De asemenea, în România după 1990 s-a observat o tendință de creștere a frecvenței acestui comportament în rândul deținuților, pe fondul unei evoluții similare valabile pentru întreaga populație a țării (așa, de exemplu, statisticele oferite de Poliția Română arătau că, în 2010, 1 din 8 deținuți a avut cel puțin o tentativă de suicid).
28.Gheorghe Florian, pg. 243, 2012
Principalii factori cauzatori ai suicidului în rândul deținuților sunt următorii:
1.factori familiali :conflicte, violență, abuz, divorț, decesul unui părinte sau membru apropiat (mai ales când acest lucru s-a produs consecutiv unui suicid) și neputința deținutului de a asista la înmormântare, alte probleme grave;
2.factori sociali:
●proveniența din medii sociale de risc;
●imaturitate social;
●izolare social;
●modelul oferit de vedete care s-au sinucis (fenomenul contagiunii sociale) etc.;
3.factori de personalitate:
●cognitivi (rigiditate, gândire dihotomică, superficialitate, tendința de a ocoli interpretările și de a trece imediat la acțiune);
●afectivi (sentimente de neajutorare, pesimism, melancolie, insecuritate, singurătate, depresie, slabă toleranță la frustrare);
● comportamentali (consumul de substanțe psihoactive);
●starea de sănătate (dizabilități, boli cronice în stadii terminale etc.).
Anturajul poate constitui un factor de risc, mai ales când grupul de apartenență valorizează comportamentul suicidar.
Nu s-a demonstrat că deținuții proveniți din medii sărace ar prezenta un risc suicidar sporit, fenomenul fiind prezent și în cazul familiilor înstărite sub aspect economic. De asemenea, deși bolile psihice constituie factori predispozanți însemnați, majoritatea sinucigașilor sunt sănătoși din acest punct de vedere.
Riscul sinuciderii este semnificativ sporit la copiii proveniți din familiile în care s-a înregistrat deja un deces, acolo unde comunicarea între membrii familiei și deșinut este deficitară, pe fondul carențelor afective prelungite, respectiv în perioadele de stres acut ori alte probleme personale.
Comportamentul suicidar ,în rândul deținuților, nu apare instantaneu, existând o serie de indicatori care îl anticipează și care, dacă sunt corect interpretați, pot preveni tragedia. Dintre aceștia, Cristina Neamțu amintește:
1.existența unor tentative autolitice anterioare;
2.amenințarea cu sinuciderea;
3.depresia cronică;
4.preocuparea consistentă și continuă pentru moarte și tot ceea ce are legătură cu ea;
5.izolarea față de prieteni și față de familie;
6..consumul de substanțe psihoactive;
7.decesul/suicidul unei persoane apropiate;
8.renunțarea la obiectele personale pe care deșinutul le valoriza și înlocuirea lor cu mijloace efective de realizare a suicidului;
9.alte tulburări comportamentale asociate .
Dacă factorii care au condus către o asemenea stare de fapt sunt eliminați, există șansele ca o nouă tentativă suicidară să nu mai aibă loc. De asemenea, contrar prejudecăților conform cărora deținuții care amenință/vorbesc în mod repetat despre suicid nu o vor și face, realitatea este cu totul alta.
Depresia cauzatoare de suicid se manifestă pe fondul tulburărilor de alimentație și de somn, dificultăților de concentrare, lipsa performanțelor, apatiei, dezinteresului față de lucrurile cândva valorizate, oboselii cronice, autoculpabilizării excessive,etc.
Pe acest fundal, deținuții se retrag progresiv din mediul pe care înainte îl frecventau cu plăcere, renunță la activitățile interesante, au probleme de comunicare etc.
Totodată, comportamentul evazionist poate reprezenta un indiciu important al riscului de suicid la deținuți.
Familia poate împovăra și mai mult situația, acuzând penitenciarul că nu a sesizat la timp semnele care prevesteau tragedia și că, implicit, nu a făcut nimic în acest sens. Este posibil să urmeze un val de acuze reciproce, fiecare căutând să se disculpe și să caute responsabilitatea în altă parte.
Pe acest fundal, este posibil ca sinuciderea unui deținuținut să fie luată drept exemplu negativ și de către alți colegi de cameră ce văd în actul suicidar soluția universală pentru toate problemele cu care se confruntă.
În consecință, crearea unui climat afectiv congruent între forurile de răspundere și deținuți, construirea unui mediu social cu impact pozitiv asupra acestora ( ținând cont de faptul că sunt privați de libertate), managementul adecvat al situațiilor conflictuale și frustrante, limitarea mediatizării unor astfel de comportamente ( indiferent cât de aducătoare de audiență ar fi ) pot reprezenta câteva soluții aflate la îndemâna forurilor de răspundere pentru reducerea ratei sinuciderilor în rândul deținuților.
În concluzie, comportamentul suicidar în rândul deținuților ar putea fi considerat ca rezultat al depresiei, frustrărilor acumulate, situațiilor problematice din familie, consumului de alcool/droguri, dificultăților de comunicare cu persoanele de aceeași vârstă, singurătății, ușurinței procurării mijloacelor care să faciliteze un asemenea act etc.
Ca urmare a faptului că în societatea europeană contemporană un astfel de gest este condamnat sociocultural, sinuciderea unui deținuținut afectează grav climatul și mediul din care acesta făcea parte, generând sentimente de culpabilitate, furie, regret și neputință din partea tuturor celor din anturajul lui 29. [Cf.sursei nr.29]
3.3.Stigma și suicidul
Deținuții pot avea adesea sentimente de vină sau rușine legate de faptele pe care le-au comis sau legate de consecințele faptului că au fost încarcerați, pentru ei, pentru familie sau prieteni.
Acestor aspecte li se adaugă stigma și discriminarea cu care se pot confrunta datorită tulburărilor mentale de care suferă. Stigma și marginalizarea socială pot accentua izolarea socială iar rezultatul cumulativ al acestor factori poate duce la o creștere a riscului de suicid. În mediul penitenciar femeile și tinerii au cel mai mare risc spre suicid.
Astfel, probabilitatea ca un tânăr să se sinucidă în închisoare este de 18 ori mai mare decât probabilitatea ca acesta să se sinucidă în comunitate30. [Cf.sursei nr.30]
Similar, una din zece femei va încerca să-și curme viața în perioada în care este încarcerată. Ca și caz aparte, identificarea riscului suicidar și prevenirea lui necesită o atenție sporită respectiv instrumente eficiente de intervenție și evaluare.
În acest sens, pot fi organizate traininguri pentru personalul care nu este de specialitate (asistente, gardieni), în urma cărora aceștia să poată recunoaște semnele riscului de suicid, folosindu-se de proceduri standard, cum ar fi fișele de observație create special pentru astfel de cazuri (construite în baza literaturii de specialitate), fișe ce fac referire la situații, circumstanțe și comportamente ce ar putea indica acest risc.
29.Valentin Cosmin Blândul ,2013,pg.176
30.Ramona Moldova, Oana Musat Cobeanu, Silviu Matu, Daniel David,2014,pg.348
Evaluarea factorilor de risc (de exemplu, un istoric care cuprinde auto-vătămare, prima încarcerare, o sentință mai severă decât cea așteptată, un istoric care cuprinde tulburări mentale, mai ales depresie, psihoză sau tulburare bipolară, consum cronic de alcool sau droguri) și a comportamentelor ce ar putea indica creșterea riscului de suicid (de exemplu, izolarea socială, refuzul vizitatorilor, autoneglijare, refuzul mâncării, o schimbare puternică a dispoziției, lipsa motivației și a planurilor de după eliberare, donarea propriilor posesii) pot fi decisive în prevenția suicidului în mediul penitenciar. [Cf.sursei nr.31]
În plus, pot fi stimulați o serie de factori protectivi ce ar putea reduce riscul de suicid, cum ar fi suportul social (crearea unor relații de încredere, în cadrul cărora individul să se poată destăinui, implicarea în activitățile grupului sau în organizații religioase), legăturile familiale (individul este responsabilizat prin prisma impactului pe care l-ar avea sinuciderea lui asupra familiei, iar în cazul femeilor, asupra copiilor lor), resursele personale (o stimă de sine ridicată, mecanisme de coping puternice, abilități de rezolvare a problemelor, sentimentul că viața are scop și sens) și un mediu securizant (sentiment de siguranță, împărțirea celulei cu un alt deținut, lipsa accesului la diverse modalități de a comite suicid etc.).
Evaluarea riscului de suicid și a riscului reprezentat de deținut pentru ceilalți În condițiile în care rata sinuciderilor este semnificativ mai ridicată în penitenciare decât în populația generală (în parte pe fondul unei prevalențe mai mari a tulburărilor psihice), evaluarea riscului de suicid se impune cu necesitate atât în cadrul screeningului inițial cât și periodic, pe parcursul detenției.
Literatura de specialitate indică o abordare directă în evaluarea acestui risc, respectiv întrebări explicite adresate deținutului despre gândurile, intențiile și planurile sale.
Trebuie luate în considerare câteva particularități ce țin de vârstă sau personalitate, în sensul că deținuții tineri sunt mai impulsivi decât cei mai în vârstă, iar cei cu un comportament dificil și necooperant pot în realitate să ascundă sentimente de disperare și incapacitatea de a face față situației, motiv pentru care trebuie evaluați cât mai obiectiv.
Evaluarea riscului de suicid trebuie realizată în echipă, folosind informații de la mai multe surse – familie, gardieni, medic generalist, condițiile în care riscul de suicid fluctuează în timp, evaluarea trebuie repetată în mod periodic32. [Cf.sursei nr.32]
31.Ramona Moldova, Oana Musat Cobeanu, Silviu Matu, Daniel David,2014,pg.348-349
32.Idem,pg.340,2014
Dacă facem referire la principalele categorii de deținuți predispuși la a comite un act suicidar, câțiva factori de risc trebuie luați în considerare:
●deținuți aflați pentru prima dată în arest preventiv, cei care în urma procesului de judecată au obținut o sentință mai lungă decât se așteptau sau cei al căror status s-a modificat de puțin timp (au trecut de la a fi în arest preventiv la ispășirea unei sentințe);
●deținuți ce au în antecedente un istoric de tentative de suicid;
●deținuți ce au un istoric de tulburări mentale (în special depresie sau psihoze);
●deținuți ce au un istoric de consum abuziv de alcool sau alte droguri;
●deținuți care suferă de boli fizice cronice sau foarte dureroase;
●deținuți ce sunt condamnați pentru crimă sau delicte sexuale;
● deținuți cu dificultăți în comunicare și mecanisme de coping foarte slabe;
●deținuți cu un istoric de agresiune sexuală sau abuz sexual;
●deținuți izolați din punct de vedere social, atât în interiorul penitenciarului cât și in afara lui.
În afara acestor situații, un risc deosebit îl reprezintă abuzul de droguri. Astfel, deținuții care sunt în curs de dezintoxicare sunt predispuși spre a dezvolta idei suicidare.
De asemenea, detinuții care au consumat cocaină înaintea intrării în detenție sunt și ei predispuși spre suicid, ca reacție la absența acestui drog, ce are o durată de viață scurtă în fluxul de sânge și nu are substitut.
La fel, deținuții care se află în proces de depășire a unei cure de dezintoxicare, pot prezenta un risc crescut spre depresie, anxietate și auto-agresiune, fapt ce nu trebuie considerat în mod necesar un efect al drogurilor, ci un posibil semn al unei tulburări mentale anterioare consumului de droguri sau al unui distres ascuns.
La fel de relevante sunt orice alte circumstanțe stresante pentru deținut, cum ar fi actele de agresiune ale celorlalți deținuți îndreptate împotriva lui, cu accent pe agresiunea sexuală, înfățișările la tribunal și deznodământul lor, recursurile, problemele maritale/relaționale, problemele cu familia în general, izolarea socială, respingerea cererii de eliberare condiționată, doliul, problemele disciplinare, apropierea eliberării, eliberarea altor deținuți, comemorarea unei morți, mutări frecvente în cadrul închisorii, interogatoriile, tentativa de suicid a unui alt deținut, a unui membru al familiei sau a unui prieten.
În plus, printre comportamentele ce ar putea indica un posibil risc de suicid se numără evitarea companiei celorlalți sau refuzul de a primi vizitatori, neglijarea igienei personale și a alimentației, refuzul de a participa la muncă, la activități educaționale sau care implică colaborarea, o modificare semnificativă a dispoziției sau comportamentului, absența motivației, a planurilor de viitor, dăruirea obiectelor personale și punerea în ordine a afacerilor personale.
Evaluarea riscului reprezentat de deținut pentru ceilalți constituie următorul pas în cadrul evaluării clinice. Ne interesează aici:
1.Istoricul deținutului (pentru a identifica posibili factori de risc) cum ar fi comportamente violente sau suicidale anaterioare;
●dovezi ale unei instabilități sociale, în sensul schimbării frecvente a locului de muncă sau a locuinței și al unui număr redus de relații interpersonale;
●complianță redusă la tratamentul psihiatric;
●abuz de droguri ;
●apartenența la un grup social ce încurajează violența (atât în trecut cât și în prezent);
●factori declanșatori ai actelor de violență anterioare sau ai decompensărilor;
●factori de stres recenți, în mod deosebit confruntarea cu o pierdere majoră sau posibilitatea unei astfel de pierderi (deces în familie, divorț, etc.);
●întreruperea recentă a medicației;
2.Evaluarea mediului deținutului, pentru a stabili dacă acesta are sau nu acces la potențiale victime sau la mijloacele necesare realizării unei agresiuni. În cazul unei tulburări delirante, o atenție deosebită trebuie acordată persoanelor ce apar în delirul pacientului (colegi de celulă, membri ai familiei, gardieni);
3.Evaluarea stării mentale, în special identificarea unor idei delirante de persecuție sau de pasivitate, a unor emoții aferente unui comportament violent (furie, ostilitate, suspiciune) sau a unor amenințări specifice facute de către deținut;
În final, această evaluare trebuie să arate cât de mare este riscul reprezentat de deținut pentru ceilalți, dacă este specific sau general, imediat sau nu, constant sau nu și care este cea mai bună intervenție pentru a reduce acest risc (tratament psihiatric, plan de management, etc.).
În ajutorul celor ce acordă servicii de asistență poate veni construirea unui instrument de observație și evaluare, bazat pe informațiile amintite anterior, care să poată permite, în baza unui scor general, o estimare aproximativă a gradului de risc reprezentat de deținut pentru sine sau pentru ceilalți (cu titlu de exemplu, vezi Brief Risk Indicator Checklist, www.prisonmentalhealth.org). Dacă, în urma evaluării istoricului medical, a stării mentale, a riscului de suicid și a riscului reprezentat de deținut pentru ceilalți, se consideră necesară evaluarea psihiatrică de specialitate, pasul următor este o recomandare în acest sens.
În cazul în care circumstanțele nu constituie o urgență, controlul de specialitate este de regulă solicitat pentru motive ca:
●deținutul constituie un pericol pentru sine sau pentru ceilalți;
●este posibil să sufere de o tulburare mental;
● este posibil să necesite spitalizare și implicit tratament;
● deținutul este foarte afectat de boala mentală de care suferă;
● nu poate să desfășoare activități zilnice obișnuite și nu poate fi îngrijit în mod adecvat în interiorul penitenciarului.
Trimiterea urgentă către un control de specialitate (luându-se în considerare inclusiv transferarea deținutului într-o locație adecvată condiției sale sau tratamentului impus) este de regulă recomandată în situații cum ar fi:
●prezența unor simptome psihotice ce determină un distres sever;
●un comportament periculos sau care împiedică funcționarea normală a individului;
●mediul penitenciar nu mai este sigur pentru deținutul cu o anumită tulburare psihică;
●refuzul tratamentului și deteriorarea stării de sănătate până la punctul în care este necesară intervenția de urgență;
●deteriorare fizică puternică, determinată de boala psihică (refuzul alimentației);
●deținutul prezintă un risc foarte ridicat de suicid, necesitând supraveghere directă continuă etc.
În cazul în care este necesar transferul, acesta trebuie realizat în cel mai scurt timp posibil33.[Cf.sursei nr.33]
33.Ramona Moldova, Oana Musat Cobeanu, Silviu Matu, Daniel David,214,pg.316
3.4.Principii ale intervenției în mediul penitenciar
Pe lângă factorii predispozanți sau favorizanți care țin de experiențele trecute ale persoanelor aflate în detenție (copilăria în custodia autorităților, violență în familie sau abuz sexual), există anumiți factori ce țin de mediul penitenciar și care pot avea un impact negativ asupra sănătății mentale.
Astfel, cunoscând faptul că mediul penitenciar are un efect negativ asupra sănătății mentale a deținuților (în urma privării de libertate, a suprapopulării, a lipsei de intimitate, a condițiilor improprii de igienă sau a agresiunilor de orice tip, a calității proaste a serviciilor de sănătate, a insecurității privind viitorul și în lipsa unor activități semnificative, etc.), ne putem aștepta la o agravare a stării de sănătate a celor ce au deja tulburări mentale, la dezvoltarea unur tulburări în cazul celor ce încă nu au fost diagnosticați respectiv la o creștere a nivelului de stres și a sentimentului de ineficacitate în rândul personalului, în lipsa unei strategii coerente de management a dificultăților ce rezultă din cele de mai sus.
Prin urmare, stabilirea unor principii de bază în ceea ce privește promovarea sănătății mentale în închisori se dovedește esențială. Literatura de specialitate dedicată sănătății publice în mediul penitenciar nu are o tradiție lungă în a aborda sănătatea mentală (atât în ceea ce privește prevenția, evaluarea sau intervenția).
Bunele practici sunt acele abordări (în cazul de față privind evaluarea și intervenția în mediul penitenciar) care țin cont de date valide sau dovezi empirice (inclusiv date ale studiilor științifice sau opinii ale experților). Rolul bunelor practici este acela de a sugera strategii optime de a aborda un domeniu34.[Cf.sursei nr.33]
În condițiile unei prevalențe a bolilor mentale și a unei rate a suicidului semnificativ mai ridicate în cadrul penitenciarelor decât în populația generală, promovarea sănătății mentale în acest mediu devine esențială, atât pentru deținuți cât și pentru personalul ce interacționează cu aceștia. Vorbim în acest context de noțiunea de prevenție (în raport cu boala psihică), prevenție ce poate fi primară, secundară și terțiară.35 [Cf.sursei nr.33]
34. op.cit.Livingston, 2009
35.op.cit. David, 2006
2.Prevenția primară constă în intervenția ce previne instalarea bolii. Astfel, prevenția primară descrie intervenția care se realizează la nivelul populației sănătoase dar care prezintă risc spre boală, înainte de debutul bolii, pentru a preveni instalarea acesteia.
Se au în vedere factorii de risc, factorii predispozanți sau alți factori etiologici. Deseori, intervenția primară se realizează la nivel de grup (selecționat sau comunitar).
2.Prevenția secundară constă în intervenția ce are loc imediat după apariția bolii și este menită să prevină evoluția și complicațiile acesteia (de exemplu, reducerea riscului de suicid sau reducerea frecvenței comportamentelor auto-mutilante etc.
3.Prevenția terțiară are loc în cazul bolilor cronice și urmărește reducerea problemelor determinate de complicațiile bolii (prevenția terțiară se exprimă spre exemplu în creșterea calității vieții persoanelor cu tulburări mentale severe).
Prevenția este un principiu solid care stă la baza politicilor organismelor internaționale preocupate de sănătatea mentală în mediul penitenciar.
Practic, următoarele activități s-au dovedit deja eficiente în întărirea rezilienței emoționale a indivizilor și în întărirea comunității :
●prevenția sau tratamentul tulburărilor emoționale prin tehnici cognitivcomportamentale și/sau spirituale;
●practicarea regulată a exercițiilor fizice;
●cursuri sau muncă efectivă;
●dezvoltarea de aptitudini și folosirea resurselor personale ale deținuților (de exemplu, oferirea de suport colegilor lor);
●învățarea de strategii de comunicare, anti-bullying și anti-mobbing (bullying: agresiune repetată împotriva unei persoane aflată într-o poziție mai slabă decît cel/cei care agresează, agresiune ce poate fi fizică, verbală, de tip manipulativ, sub forma unor zvonuri, etc.;
●mobbing: comportament abuziv prin care se urmărește anihilarea celui ce este văzut ca o amenințare);
În cazul celor ce suferă deja de tulburări mentale severe, deci în cazul prevenției terțiare, sunt încurajate practicarea regulată a exercițiilor fizice, educația și munca regulată, precum și accesul la diverse activități.
Prevalența tulburărilor mentale și a tulburărilor de personalitate în rândul deținuților acuzați sau condamnați pentru diverse infracțiuni este mult mai mare decât prevalența tulburărilor în rândul populației generale de aceeași vârstă. De altfel, mulți dintre ei raportează în experiența lor evenimente despre care se știe că sunt factori de risc pentru dezvoltarea unor probleme de sănătate mentală: provin din case de copii sau au fost crescuți sub custodia statului,au un istoric care cuprinde abuzuri sexuale sau excluderea din școală, au un nivel al educației scăzut și un statut socio-economic modest iar mulți dintre ei se găsesc deja în postura de a fi părinți .Evaluarea și intervenția psihologică în rândul deșinuților, au câteva particularități.
În cadrul procesului de evaluare se va încerca obținerea de informații din cât mai multe surse: familie, angajați ai serviciului social, alte persoane implicate. Cel care realizează evaluarea trebuie să se aștepte la comorbidități ale tulburărilor sau problemelor de sănătate mentală și să le investigheze.
De exemplu, abuzul de substanțe poate fi consecința unei tulburări de comportament sau un mijloc de a face față unei probleme emoționale; între 30 și 50% dintre deținuți cu un debut precoce al unei tulburări de comportament suferă și de ADHD .
Trebuie investigate în mod sistematic: fobiile, obsesiile, simptomele depresive, impulsivitatea, probleme de atenție, hiperactivitate, probleme de învățare, comportamentul delincvent, agresiv sau încălcarea regulilor, consumul de substanțe și relațiile cu familia sau aparținătorii legali. Cele mai frecvente tulburări de personalitate întâlnite la deținuți sunt tulburarea de personalitate antisocială, tulburarea de personalitate paranoidă și cea de tip borderline.
Este important să fie identificate persoanele în care are încredere sau are relații strânse întrucât aceștia pot fi incluși în programul de intervenție. Problemele emoționale și de comportament ale deținuților sunt într-o mare măsură expresii ale relațiilor deteriorate cu familia și covârstnicii, și de aceea intervenția psihologică în rândul acestora va consta în mare măsură în a încerca modificarea mediului și a relațiilor din viața lor sau în a-i învăța cum să facă mai bine față acestora. Tulburarea de conduită descrie un pattern persistent și repetitiv de comportamente care încalcă drepturile fundamentale ale altora, ori normele sau regulile sociale majore corespunzătoare vârstei36. [Cf.sursei nr.36]
36.Ramona Moldova, Oana Musat Cobeanu, Silviu Matu, Daniel David,214,pg.317
Aceste comportamente pot fi încadrate în patru grupe principale de comportamente antisociale: comportament agresiv (care cauzează sau amenință cu vătămarea fizică alți oameni sau animale), comportament non-agresiv (care cauzează pierderea sau prejudicierea proprietății altora), fraudă sau furt și violări serioase ale regulilor (de ex., viol, cruzime fizică). Tulburarea apare deseori împreună cu alte probleme care trebuie identificate și abordate.
3.5.Beneficii ale îmbunătățirii sănătății mentale în închisori
Promovarea sănătății mentale în închisori aduce beneficii detinuților, personalului dar și comunității, în general. Plecând de la premiza că scopul final al sistemului este acela de a reintegra individul în societate, protejarea sănătății mentale a acestuia mărește posibilitatea unei bune reacomodări în comunitate, după ispășirea pedepsei, fapt ce reduce posibilitatea unei recidive.
În consecință, acest fapt aduce beneficii comunității prin scăderea riscului producerii unor noi infracțiuni, reducerea numărului celor ce se reîntorc în închisori și, implicit, scăderea costurilor determinate de întreținerea acestora. Principalele beneficii care ar putea fi obținute de pe urma ameliorării sănătății37. [Cf.sursei nr.37]
Sănătatea mintală în penitenciare includ:
•îmbunătățirea abilităților de a se confrunta cu situațiile dificile sau stresante;
•creșterea bunăstării emoționale și fizice;
•pentru persoanele incarcerate;
•abilitatea de a folosi într-un mod constructiv timpul petrecut în închisoare și de a construi planuri realiste pentru viitor;
•o mai bună incluziune socială după perioada de încarcerare și creșterea probabilității de reabilitare;
•creșterea satisfacției în muncă;
•creșterea încrederii și îmbunătățirea abilităților sociale;
•pentru angajații închisorilor;
•reducerea probabilității de a dezvolta tulburări mentale.
37. Ramona Moldova, Oana Musat Cobeanu, Silviu Matu, Daniel David,214,pg.317
•pentru comunitate
•îmbunătățirea relațiilor deținuți /angajați;
•o societate mai incluzivă, cu o probabilitate mai mare de
•reabilitare după eliberare;
•scăderea nivelului de tensiune și stres;
•creșterea moralului;
•îmbunătățiri consecvente în sănătate mentală și fizică;
•reducerea numărului de agresiuni
•un climat mai sigur;
•reducerea tulburărilor mentale în rândul deținuților eliberați;
•recrutarea mai ușoară și reținerea pe termen mai lung a angajaților;
•creșterea siguranței generale
CAPITOLUL 4
APLICAȚII CLINICE ÎN MEDIUL PENITENCIAR
Screeningul stării generale a deținutului la intrarea acestuia în custodia penitenciarului este absolut necesar. Screeningul psihologic este de altfel o componentă esențială a serviciilor destinate sănătății mentale.Screeningul psihologic poate să vizeze distresul emoțional, gândurile automate negative sau credințele iraționale (cunoscute ca și factori de vulnerabilitate generală pentru o categorie largă de tulburări psihice, personalitatea sau diverse simptome care ar putea avea legătură cu categoriile generale de diagnostic cum ar fi tulburările anxioase sau afective, tulburările în legătură cu o substanță sau tulburările de personalitate.
Scopul screeningului psihologic este acela de a depista rapid situațiile de urgență sau persoanele care au nevoie de o intervenție rapidă. De regulă, în cadrul screeningului psihologic ne interesează să stabilim prezența consumului excesiv de alcool sau alte droguri (fiind cunoscută comorbiditatea acestora cu tulburările mentale), prezența unui istoric de agresivitate (orientată împotriva celorlalți sau a propriei persoane – spre exemplu, auto-mutilarea), prezența în trecut a unor tentative de suicid precum și istoricul psihiatric (dacă există).
Există deja o serie de instrumente traduse și adaptate pentru populația românească ce pot fi utilizate în cadrul screeningului psihologic; menționăm aici:
Interviul clinic structurat pentru DSM-IV-TR, (SCID),
Modul de Screening Opțional (Structured Clinical Interview for DSM-IV-TR; First et. al, 2002),
Interviul Clinic Structurat pentru Tulburările Clinice de pe Axa II a DSM-IV-TR – SCID II38. [Cf.sursei nr.38]
38. Ramona Moldova, Oana Musat Cobeanu, Silviu Matu, Daniel David,214,pg.318
4.1.Evaluare psihologică clinică
Psihodiagnosticul se referă la cunoașterea acelor factori psihologici ai subiectului uman care pot fi relevanți în anumite situații sau pentru diverse activități. Specific, psihodiagnosticul clinic vizează cunoașterea factorilor psihologici cu relevanță pentru sănătate și boală39. [Cf.sursei nr.39]
Cunoașterea acestor factori psihologici se realizează prin procesul de evaluare clinică, apelând la metode precum testarea psihologică, sau interviul clinic (liber, semistructurat, structurat).
Vom descrie în continuare prototipul psihodiagnosticului și evaluării clinice, respectiv principalele etape de parcurs:
1.În cadrul celei de-a doua etape se realizează o investigare detaliată a comportamentului și a funcțiilor psihice. Principalele aspecte care pot fi urmărite în cadrul interviului și testării psihologice vizează funcția perceptivă (eventuala prezență a halucinațiilor), alterarea mimicii, gesticii, interacțiunilor sociale, a posturii sau comportamentului motor, starea memoriei, gândirii și inteligenței, atenția, personalitatea, dispoziția afectivă, prezența unor sentimente de derealizare sau depersonalizare, prezența unor obsesii sau compulsii, orientarea în timp și spațiu și prezența sau absența conștiinței bolii. La finalul acestei etape se clarifică și definitivează diagnosticul nosologic.
2.Într-o primă etapă sunt investigate și evaluate simptomele pacientului (debut, evoluție), posibilele tulburări mentale și de personalitate. Este investigată și prezența altor tulburări somatice, istoricul medical al pacientului (alte internări) precum și stresorii psihosociali cu care se confruntă acesta (condițiile socio-economice, situația familială, suportul familial, situațiile stresante cu care se confruntă). La finalul acestei etape se poate stabili un indice global de funcționare al individului evaluat, indice care oferă o perspectivă generală asupra stării acestuia. În urma parcurgerii acestei etape este propus un diagnostic nosologic ipotetic și sunt identificați factori ipoteci care au declanșat, favorizat, predispus și menținut simptomatologia.
39.op.cit.(David, 2006)
3.Cea de-a treia etapă a psihodiagnosticului și evaluării clinice este una de aprofundare și identificare a particularităților specifice individului diagnosticat.
Avem în vedere aici cele patru nivele de analiză a subiectului uman: subiectivafectiv (emoțional), cognitiv, comportamental și psihofiziologic. Parcurgerea acestor etape de psihodiagnostic și evaluare clinică ne permite atât stabilirea unui diagnostic nosologic cât și clarificarea modului în care acest diagnostic se particularizează la individul evaluat. În mod evident, demersul psihodiagnosticului și evaluării clinice în penitenciare trebuie să țină cont de particularitățile acestui mediu, în sensul adăugării unor unor puncte de interes și relevanță majoră, pe care le vom descrie în cele ce urmează.
Ca un prim exemplu, dacă demersul de psihodiagnostic și evaluare clinică este realizat de profesioniști, screeningul psihologic poate fi realizat și de către paraprofesioniști, cu condiția instruirii și supervizării acestora de către personal calificat în psihodiagnostic și evaluare clinic (spre exemplu, psihologi cliicieni).
4.2.Evaluarea riscului de suicid și a riscului reprezentat
de deținut pentru ceilalți
În condițiile în care rata sinuciderilor este semnificativ mai ridicată în penitenciare decât în populația generală (în parte pe fondul unei prevalențe mai mari a tulburărilor psihice), evaluarea riscului de suicid se impune cu necesitate atât în cadrul screeningului inițial cât și periodic, pe parcursul detenției.
Trebuie luate în considerare câteva particularități ce țin de vârstă sau personalitate, în sensul că deținuții tineri sunt mai impulsivi decât cei mai în vârstă, iar cei cu un comportament dificil și necooperant pot în realitate să ascundă sentimente de disperare și incapacitatea de a face față situației, motiv pentru care trebuie evaluați cât mai obiectiv.
Evaluarea riscului de suicid trebuie realizată în echipă, folosind informații de la mai multe surse – familie, gardieni, medic generalist, asistente. De asemenea, în condițiile în care riscul de suicid fluctuează în timp, evaluarea trebuie repetată în mod periodic40. [Cf.sursei nr.40]
40. .Ramona Moldova, Oana Musat Cobeanu, Silviu Matu, Daniel David,214,pg.317
Dacă ne referim la principalele categorii de deținuți predispuși la a comite un act suicidar, câțiva factori de risc trebuie luați în considerare:
•cei ce suferă de boli fizice cronice sau foarte dureroase;
•cei ce au un istoric de tentative de suicid;
•cei ce au un istoric de tulburări mentale (în special depresie sau psihoze);
•cei ce au un istoric de consum abuziv de alcool sau alte droguri;
•cei ce au un istoric de agresiune sexuală sau abuz sexual;
•cei ce sunt izolați din punct de vedere social, atât în interiorul penitenciarului cât și in afara lui.
•cei ce sunt condamnati pentru crimă sau delicte sexuale;
• cei ce au dificultăți în comunicare și mecanisme de coping foarte slabe
•cei aflați pentru prima dată în arest preventiv, cei care în urma procesului de judecată au obținut o sentință mai lungă decât se așteptau sau cei al căror status s-a modificat de puțin timp (au trecut de la a fi în arest preventiv la ispășirea unei sentințe);
În afara acestor situații, un risc deosebit îl reprezintă abuzul de droguri. Astfel, deținuții care sunt în curs de dezintoxicare sunt predispuși spre a dezvolta idei suicidare. De asemenea, detinuții ce au consumat cocaină înaintea intrării în detenție sunt și ei predispuși spre suicid, ca reacție la absența acestui drog, ce are o durată de viață scurtă în fluxul de sânge și nu are substitut.
La fel, cei ce se află în proces de depășire a unei cure de dezintoxicare, pot prezenta un risc crescut spre depresie, anxietate și auto-agresiune, fapt ce nu trebuie considerat în mod necesar un efect al drogurilor, ci un posibil semn al unei tulburări mentale anterioare consumului de droguri sau al unui distres ascuns.
La fel de relevante sunt orice alte circumstanțe stresante pentru deținut, cum ar fi actele de agresiune ale celorlalți deținuți îndreptate împotriva lui, cu accent pe agresiunea sexuală, înfățișările la tribunal și deznodământul lor, recursurile, problemele maritale/relaționale, problemele cu familia în general, izolarea socială, respingerea cererii de eliberare condiționată, doliul, problemele disciplinare, apropierea eliberării, eliberarea altor deținuți, comemorarea unei morți, mutări frecvente în cadrul închisorii, interogatoriile, tentativa de suicid a unui alt deținut, a unui membru al familiei sau a unui prieten.
În plus, printre comportamentele ce ar putea indica un posibil risc de suicid se numără evitarea companiei celorlalți sau refuzul de a primi vizitatori, neglijarea igienei personale și a alimentației, refuzul de a participa la muncă, la activități educaționale sau care implică colaborarea, o modificare semnificativă a dispoziției sau comportamentului, absența motivației, a planurilor de viitor, dăruirea obiectelor personale și punerea în ordine a afacerilor personale.Evaluarea riscului reprezentat de deținut pentru ceilalți constituie următorul pas în cadrul evaluării clinice.
Ne interesează aici:
a.Evaluarea mediului deținutului, pentru a stabili dacă acesta are sau nu acces la potențiale victime sau la mijloacele necesare realizării unei agresiuni. În cazul unei tulburări delirante, o atenție deosebită trebuie acordată persoanelor ce apar în delirul pacientului (colegi de celulă, membri ai familiei, gardieni);
b.Evaluarea stării mentale, în special identificarea unor idei delirante de persecuție sau de pasivitate, a unor emoții aferente unui comportament violent (furie, ostilitate, suspiciune) sau a unor amenințări specifice facute de către deținut. În final, această evaluare trebuie să arate cât de mare este riscul reprezentat de deținut pentru ceilalți, dacă este specific sau general, imediat sau nu, constant sau nu și care este cea mai bună intervenție pentru a reduce acest risc (tratament psihiatric, plan de management, etc.).
c.Istoricul deținutului (pentru a identifica posibili factori de risc) cum ar fi comportamente violente sau suicidale anaterioare; dovezi ale unei instabilități sociale, în sensul schimbării frecvente a locului de muncă sau a locuinței și al unui număr redus de relații interpersonale; complianță redusă la tratamentul psihiatric; abuz de droguri ; apartenența la un grup social ce încurajează violența (atât în trecut cât și în prezent); factori declanșatori ai actelor de violență anterioare sau ai decompensărilor; factori de stres recenți, în mod deosebit confruntarea cu o pierdere majoră sau posibilitatea unei astfel de pierderi (deces în familie, divorț, etc.); întreruperea recentă a medicației.
În ajutorul celor ce acordă servicii de asistență medicală primară poate veni construirea unui instrument de observație și evaluare, bazat pe informațiile amintite anterior, care să poată permite, în baza unui scor general, o estimare aproximativă a gradului de risc reprezentat de deținut pentru sine sau pentru ceilalți42. [Cf.sursei nr.42]
42. .Ramona Moldova, Oana Musat Cobeanu, Silviu Matu, Daniel David,214,pg.320
Dacă, în urma evaluării istoricului medical, a stării mentale, a riscului de suicid și a riscului reprezentat de deținut pentru ceilalți, se consideră necesară evaluarea psihiatrică de specialitate, pasul următor este o recomandare în acest sens. Există câteva recomandări pe care organismele internaționale le fac cu privire la trimiterea deținutului la un control de specialitate .
În cazul în care circumstanțele nu constituie o urgență, controlul de specialitate este de regulă solicitat pentru motive ca: deținutul constituie un pericol pentru sine sau pentru ceilalți, este posibil să sufere de o tulburare mentală, este posibil să necesite spitalizare și implicit tratament, deținutul este foarte afectat de boala mentală de care suferă, nu poate să desfășoare activități zilnice obișnuite și nu poate fi îngrijit în mod adecvat în interiorul penitenciarului.
Trimiterea urgentă către un control de specialitate (luându-se în considerare inclusiv transferarea deținutului într-o locație adecvată condiției sale sau tratamentului impus) este de regulă recomandată în situații cum ar fi prezența unor simptome psihotice ce determină un distres sever, un comportament periculos sau care împiedică funcționarea normală a individului; mediul penitenciar nu mai este sigur pentru deținutul cu o anumită tulburare psihică; refuzul tratamentului și deteriorarea stării de sănătate până la punctul în care este necesară intervenția de urgență; deteriorare fizică puternică, determinată de boala psihică (refuzul alimentației); deținutul prezintă un risc foarte ridicat de suicid, necesitând supraveghere directă continuă etc. În cazul în care este necesar transferul, acesta trebuie realizat în cel mai scurt timp posibil43. [Cf.sursei nr.43]
4.3.Tehnici de intervenție
Intervenția vizează, în sens larg, factorii psihologici implicați în sănătate și boală la nivel cognitiv (de exemplu, modificarea gândurilor automate negative, a cognițiilor iraționale), comportamental (de exemplu, modificarea comportamentelor dezadaptative), și psihofiziologic (de exemplu, modificarea diver;ilor parametric fiziologici prin relaxare).Specific, în tulburările mentale, tratamentul psihologic vizează modificarea tabloului clinic (i.e., emoții negative disfuncționale) prin intermediul intervenției la nivelul mecanismelor etiopatogenetice (i.e., cogniții centrale iraționale).
43. .Ramona Moldova, Oana Musat Cobeanu, Silviu Matu, Daniel David,214,pg.321
Putem interveni psihologic însă, așa cum am detaliat anterior, și înainte de instalarea bolii, la nivelul populației sănătoase care prezintă risc spre boală – intervenția se adresează în acest caz factorilor de risc care ar putea predispune anumite persoane la a dezvolta tulburări emoționale în viitor (presupunând, de exemplu că se vor confrunta cu diverse situații stresante).
Serviciile psihologice în sănătate și boală sunt livrate de obicei de personal specializat (psihologi clinicieni, consilieri psihologici, psihoterapeuți), în urma absolvirii unui program adecvat de pregătire academică și/sau profesională.
Pe lângă serviciile oferite de specialiști, mai multe studii (Eijk et al., 2004; Mynors Wallis et al., 2000) au arătat că o serie de intervenții psihologice de bază, care nu necesită neapărat pregătire de specialitate și care pot fi foarte utile în prevenția sau managementul tulburărilor mentale respectiv în dezvoltarea personală, pot fi aplicate cu succes și de către persoane care nu au o astfel de pregătire (de exemplu, asistente medicale, medici, profesori).
Astfel de intervenții oferite de paraprofesioniști pot viza creșterea abilităților de rezolvare de probleme sau a abilităților de comunicare, rezolvarea conflictelor, autocunoașterea și dezvoltarea personală, etc. și s-au dovedit a fi eficiente inclusiv în managementul unor tulburări mentale cum ar fi depresia, tulburările legate de consumul de substanțe sau de comportament alimentar.
Astfel, este important să reținem că paraprofesioniștii supervizați și coordonați de profesioniști pot obține rezultate eficiente în diverse intervenții psihologice; ca o direcție viitoare, mai ales în condițiile în care resursele44. [Cf.sursei nr.44]
44.Ramona Moldova, Oana Musat Cobeanu, Silviu Matu, Daniel David,2014,pg.321-320
CAPITOLUL 5
ORGANIZAREAȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII
5.1.OBIECTIVE TEORETICE
5.1.1.Obiective generale
Pornind de la premise că factorii favorizanți ai comportamentului suicidar la deținuți sunt afecțiunile psihiatrice (tulburări de comportament, depresie,consum de substanțe psihoze),izolarea socială ,bolile fizice ,scăderea stimei de sine ,predispoziția familială (istoric familial de abuz sau neglijare,afecțiuni psihiatrice, familie disfuncțională),factori stresori externi (problem de disciplinare,pierderi interpersonal, violență,orientare sexual confuză,abuz fizic sau sexual,victim abuzului , vești negative primate din afara înhisorii) ,obiectivul general al cercetării îl reprezintă sensibilizarea specialiștilor cu privire la efectele pe care închisoarea le are asupra deținuților,mai ales în plan psihic și comportamental.
Obiectivele generale acestei lucrări au fost :
1.Formarea capacității de integrare la viața socială a deținuților cu tendințe de sinucidere în antecedente;
2.Necesitatea unei strategii de prevenire și control
3.Prevenirea recidivelor
5.1.2.Obiectivele cercetării
Obiectivele acestei lucrări au importanță deoarece monitorizarea deținuților;cu tendințe de sinucidere ,a jucat și joacă un rol deosebit de important în viața socială a acestora și trebuie să se realizeze printr-un ansamblu de metode din ce în mai perfecționate care vizează menținerea și reducerea acestora într-o stare fizică și psihică satisfăcătoare.
În această idee obiectivele lucrării au fost :
1.consultarea literaturii de specialitate pentru a stabili gradul de actualitate a temei propuse și nivelul la care se află cercetările în domeniu ;
2.redactarea unei lucrări care să cuprindă desfășurarea și rezultatele finale ale cercetării în scopul popularizării acestora pentru toți specialiștii în domeniu;
3.îmbunătățirea statusului emoțional al deținuților,supuși cercetării ,dar care în trecut au avut tendințe de sinucidere pentru a evita pe viitor alte recidive;
4.ameliorarea funcției de coordonare și control a acestor deținuți;
5.pe baza observațiilor din literatura de specialitate, precum și a rezultatelor cercetării, am urmărit proiectarea unui program de intervenție, centrat pe integrarea socială și pe creșterea nivelului respectului de sine a deținuților cu tendințe de sinucidere ,în antecedente ,proveniți din diferite medii sociale.
5.1.3.Obiective practice
Am ales această temă pentru lucrarea mea ,deoarece, pe parcursul stagiilor efectuate am constatat efectele favorabile ale unei implicări profesionale și satisfacția deținuților cu tendințe de sinucidere în antecedente ,proveniți din diferite medii sociale.O altă motivație care a contribuit la alegerea acestei teme a fost ideea de a aduce în actualitate literatura de specialitate care-i vizează pe deținuții cu tendințe de sinucidere în antecedente , aflați în prezent sub influența tratamentului psihoterapeutic,ținând cont de faptul că motivul acestora a fost diferit de la caz la caz.
Astfel motivele acestei lucrări sunt :
1.Studiul vizând incidența, și evaluarea tuturor posibilităților de a identifica deținuți neadaptați la mediulprivativ de libertate;
2.Analiza diferențelor între datele de referință, existente în literatura de specialitate și cele efectuate în cadrul acestui studiu ;
3.Realizarea evaluării inițiale;
În urma interviurilor, situația impusă mi-a permis să utilizez metoda observației participative și să analizez cu mai multă atenție și mai mult interes aspecte ușor de evitat și întâlnite des la deținuții care în trecut au avut tendințe de sinucidere.
Pentru atingerea obiectivelor am stabilit următoarele tematici:
●Interviurile și discuțiile care au contribuit din plin la îmbunătățirea stării deținuților care au avut tendința de sinucidere,pentru a afla motivele ;
●Reducerea și evitarea cât mai mult a recidivelor;
●Creșterea nivelului de integrare și adaptare la viața socială ,după ce au aceștia au terminat ședințele de psihoterapie;
●Intensificarea activității de supraveghere minuțioasă ,din partea supraveghetorilor,în vederea prevenirii recedivelor.
5.2.Ipoteza lucrării
Pornind de la observațiile din literatura de specialitate, am presupus că:
1.În general , subiecții care în trecut au avut tendința de a se sinucide ,dar din varii motive au eșuat,au o imagine de sine negativă mai accentuată;
2.Dacă prin aplicarea unui program de psihoterapie corespunzător conceput special pentru pacienții supuși cercetării, putem obține o scurtare a timpului de aplicare a acestuia;
3.Se presupune că există o relație semnificativă între închisoare și problemele de afectivitate ale deținuților ( părăsiți de membrii familiei odată cu intrarea lor în închisoare) de unde denotă faptul că au o imagine de sine negativă, mai accentuată comparativ cu deținuții care au păstrat legătura cu membrii familiei.
4.Presupunem că închisoarea generează disfuncții comportamental-adaptative pentru o parte din deținuți deoarece aceștia se simt străini ,abandonați,regret faptele pentru care au fost încarcerați , comparativ cu deținuții care nu sunt la prima abatere ,sunt obișnuiți cu mediul de detenție și totuși păstrează legătura cu familia.
5.3.Motivele cercetării
Lucrarea are o abordare psihosociologică de tip explorativ,având ca scop principal evidențierea repercusiunilor pe care închisoarea o are asupra deținuțilo .La o primă întâlnire cu grupul de deținuți ,supuși cercetării ,s-a urmărit observarea și evaluarea unor aspecte comportamentale cognitive deoarece pe lângă simptomele comune specifice deținuților cu tendințe suicidale ,unii din ei prezentau o serie de tulburări de comportament specifice.S-a încercat intervievarea lor prin alte metode.În urma cercetărilor efectuate am constatat că deținuții cu tendințe de suicid în antecedente formează un lot cu nevoi comune tuturor ființelor umane dar și faptul că manifestarea nevoilor este diferită de la un pacient la altul.
5.4.Metodele de cercetare
Ca metode de cercetare în vederea desfășurării acestei lucrări, acumulării datelor , prelucrării deținuților și interpretării rezultatelor care au condus la formularea unor concluzii finale, s-au folosit metode ca:
Metoda documentării teoretice .Documentarea teoretică a presupus căutarea resurselor bibliografice în care era tratată problema cercetată, consemnarea și selectarea acestor probleme, urmate de prelucrarea și interpretarea rezultatelor obținute .Din studierea surselor bibliografice, m-am informat despre problemele și nevoile deținuților cu tentative de suicid în antecedente pentru a afla motivul ce i-a determinat să recurgă la astfel de metode.
Metoda anchetei s-a desfășurat în 2 faze diferite :
I FAZĂ a constituit deplasarea la IML și anchetarea fișelor, a 10 pacienți deținuți în urma sinuciderilor ,în perioada ianuarie –mai 2018 ;
a II a –FAZĂ s-a efectuat pe baza observației fișelor în care erau menționate motivele deținuților supuși cercetării,cu tendințe de suicid în antecedente.
Metoda observației a constituit una dintre mijloacele principale de investigație directă a realității, a reprezentat punctul de plecare în obținerea materialelor faptice, concrete, care au constituit apoi baza analizei;
Metoda experimentlă .Experimentul a constat într-un sistem complex de cunoaștere a realității, caracterizat prin utilizarea raționamentului experimental ce a prelucrat fapte provenite din observație.Experimentul a presupus o stare activă a deținuților supuși cercetării cu tendințe de suicid în antecedente și a implicat o activare metodică care a fost orientată spre un scop precis de verificare a ipotezei .
5.5.Eșantionul de subiecți
Lotul l- a, -constituit pe un eșantion de 9 pacienți decedați în urma suicidului în perioada ianuarie-mai 2018.
Trebuie să menționez faptul că datele informative,în ceea ce privește acest lot , au fost culese din fișele de evidență de la IML, din orașul ;
Lotul II- format dintr-un eșantion de 9 pacienți , a fost ținut sub observație ,în vederea prevenirii,desfășurate la Cabinetul ;
La o primă întîlnire cu deținuții, s-a urmărit observarea și evaluarea unor aspecte comportamentale, emoționale – sociale, cognitive
5.6.Desfășurare a cercetării
Pentru cercetare am selecționat 3 pacienți ,cu vârste cuprinse între 55,30 și 16 ani, dintr-un eșantion de 9 deținuți ,în perioada ianuarie -mai 2015 ( ultimii 5 luni) în cadrul Cabinetului .Metodele de sinucidere , ca și motivele variind de la caz la caz.De asemenea cercetarea s-a efectuat sub forma interviului în care am urmărit particularitățile motivelor care au dus la tentative de suicid deoarece la o primă întîlnire cu cei 3 deținuți supuși cercetării s-a urmărit observarea și evaluarea unor aspecte comportamentale, emoționale – sociale, cognitive.Faptul că primul deținut supus cercetării are vârsta cea mai înaintată și principala sa trăsătură de personalitate este interpretativitatea, își pune puternic amprenta pe mesajul elaborat și transmis.Reducerea cantitativă și calitativă a mesajului este evidentă, precum și influența particularităților psihologice, mai vizibilă decât în cazul bărbaților.De asemenea, finalul povestirilor, redate de femei, este mai elaborat decât în cazul bărbaților, iar accentul pus pe stările afective ale personajelor prezentate este deosebit de marcat.Implicarea sufletească în cele povestite de deținuții cu suicid în antecedente este o altă caracteristică a acestora, care îi diferențiează de cei care au dus până la final actul suicidal.
Cu ocazia interviurilor a rezultat că pentru deținuții cu tentative de suicid în antecedente ,este mai important să comunice pentru că, ei cred că golul interior , pe care spun că îl resimt ,se diminuă ,și tot odată îi fac să reflecteze asupra faptelor lor.Recunosc că pentru ei viața și gândurile lor suferă grade de comparație: înainte de a încerca să se sinucidă și după ce au eșuat fiind salvați în ultimul moment de terți persoane ,pentru că acum totul este diferit, trebuie mereu să fie atenți la tot ce se întâmplă în jurul lor.Plăcerea de a transmite mesaje, conduita ca și când ar participa la un joc relevă faptul că funcția limbajului de evaziune (cel puțin simbolică) din mediul frustrant, este mai accentuată acum după ce tentativa de suicid a eșuat ..
Așadar lotul I. Evidența deținuților decedați prin suicid în lunile ianuarie – mai ,2018, aflați în evidența IML, din orașul este prezentată în tabelul nr.1
Lăsând de-o parte aceste evidențe, pentru care nu se mai poate face nimic din nici un punct de vedere ( moral, medical, social) îmi voi îndrepta toată atenția asupra lotului nr.II,pentru a fi sigur că, acești deținuți cu tendințe de suicid în antecedente , nu vor mai recidiva ,indiferent care ar fi motivul invocat de ei.
Etapa I a constat dintr-un interviu de grup,câte 40 de minute cu fiecare grup,timp în care echipa medic-psiholog a purtat discuții cu fiecare grup,pe teme legate de specificul vârstei (aspecte fiziologice,psihoemoționale,relația cu familia , după intrarea lor în închisoare,relația cu supraveghetorii,perspective),s-a realizat un desen de grup ,urmat de completarea unui chestionar individual.
Tabelul 2.Frecvența deținuților cu tendințe de suicid în antecedente , este prezentat în tabelul nr.2
Pacientul nr.1
Nume- S.Z-55 de ani, fără ocupație , 4 clase
Motivul arestării:Tâlhărie și tentativă de omor
Caracterizare psihologică: realism îngust, labilitate afectivă diminuată, mare nevoie de sprijin, prezintă neâncredere excesivă, se adaptează greuîn mediul penitenciar, crede că toți din jur îi vor răul, interpretativitate, nevroză accentuată, nu are teamă de nimeni, și nu crede că el singur se poate vindeca.Este convins că psihoterapeutul, îl va ajuta să se vindece ,motiv pentru care a apelat la cabinet.
Relatare: Ne aflam într-o cameră, 10 bărbați. Aicea e un complot. E și un șef al lor. E o hartă pe perete. Pe masă există băuturi și diferite fotografii care arată scopul lor pe care vor ei să îl aplice sau să-l execute mai bine spus.Unul dintre indivizi e dezorientat probabil de hotărârea și de planul acela pe care îl explică șeful bandei. Ceilalți sunt toți atenți, privesc planul și ordinul șefului.Părerea de rău pentru tot ceea ce fac, nu se vede așa de bine reușită, deoarece întotdeauna există cineva care trebuie să arate, să zicem organelor în drept, legii, ce vor să facă acești oameni și părerea mea este că nu vor reuși și nu vor putea să execute spre exemplu planul pe care îl au.Repet nu credeam că le va reuși planul, dar sunt convins că ei au fost mereu cu garda sus și pregătiți mereu să se apere în cazul în care cineva îi descoperea.Și s-a întâmplat fapta . Adică ei au furat , și pe mine a căzut vina ,pentru că ei m-au acuzat .Când am făcut fapta (tentativă de sinucidere prin spânzurare) mă gândeam ,cu ce față mai ies eu în satu meu ș ice o sa le spun la copii mei acasă.Am 8 copii , nu am carte multă ,dar am muncit pentru ei cum am putut eu . Dar așa rușine nu am pățit . Adică vin niște bogați , ma fac să mă bag în banda lor ,cu gându că îmi dau și mie ceva pentru familia mea ,ei au furat m mie nu mi-au dat nimic , dar în schimb a venit miliția să mă ducă la arest.În momentul ăla nu am știut decât că nu vreau să trăiesc cu rușinea și am pus funia la pom .Norocu meu a fost băiatu meu că m a găsit la timp dare u eram leșinat.După ce mi-am revenit în simțiri ,am aflat că s-a dovedit că nu eram eu de vină iar șefu bandei déjà plătea pentru fapta lui .Mă întrebați de ce am venit aici ? Am venit să vă spun fapta ce am pățit-o și să mă vindec pentru că mi am dat seama că era să mor degeaba.Cu alte cuvinte, eu consider că până mă vindec ,am nevoie de ajutor , simt eu că trebuie să fac ceva pentru că am în minte mereu imaginea când mă căuta poliția acasă.
Pacientul nr.2.
Nume .-B.C.-30 de ani, fără meserie, agricultor 10 clase
Motivul arestării:Tentativă de omor
Caracterizare psihologică: Tip extravertit, se supraapreciează, se teme de boli, prezintă neîncredere, anxietate, nevroză excesivă, tendințe interpretative accentuate, este convins că toată lumea vrea să-l omoare.
Relatare: motivul pentru care am vrut să-mi închei socotelile cu viața ( tentativă prin substanțe halucinogene), pentru mulți poate ar părea hilar , dar pentru mine era ceva serios .Așadar mă aflam într-o căsuță mică unde era și un grup de mai multe personae. La un moment dat, tata, după ce a băut mult, mi-a spus că degeaba muncesc cu el pământurile și degeaba vreau să rămân cu el în casă că tot nu îmi va da niciodată mai mult decât mi-a dat. Adică doar 1 hectar de vie.
Și tot el mi-a spus că toată averea și munca și pământurile lui le va da fratelui meu avut cu o altă femeie, pentru că pe el îl iubește mai mult, iar pe mine din cauza mamei mele care la acea dată se afla și ea în casă, mă urăște mult.
Ș-așa eram supărat pe amândoi penâtru că,cu o toamnă înainte vroiam să mă însor cu o fată de la noi din sat care îmi purta pruncul, dar ei atât de răi au fost că nu au vrut-o, au bătut-o și au gonit-o, până când ea mai slabă de înger a pierdut copilul și a și plecat din sat și nu i-am mai dat de urmă.Dar recunosc că îmi era tare dragă, iar pe ei din momentul ăla, recunosc că i-am urât. Și cu toate astea tot am tăcut și am îndurat toate ocărele lui. Și ea mă mai ocăra din când în când mai ales când era băută. Dar el era și mai rău.
Și cum vă spun, în seara când am luat pastilele și am vrut să mor, recunosc că eram băut, dar mi s-au adunat atunci în minte tot răul și chinul pe care l-am îndurat lângă ei o viață întreagă, nu am mai putut suporta, am luat pastilele și mi-am pierdut cunoștința.
A doua zi la spital când m-am trezit am aflat ce am făcu și recunosc și acum după 3 luni de când am vrut să mor,că îmi pare rău pentru că era să mor și nu se merita ,fiindcă nu aveam penntru cine.REcunosc că am făcut o mare greșeală,îmi pare rău,și cu ajutorul dumneavoastră vreau să mă vindec ,pentru că sunt moment când simt nevoia să mai încerc odată dar acum să fie definitive , și în același timp , simt că de fapt aș vrea să trăiesc . Dar pentru ce sau pentru cine ? Singur nu pot răspunde
Pacient nr.3
Nume .-P.M.46 ani, elev, 10 clase,
Motivul arestării:Crimă
Caracterizare psihologică: tendință de a se sacrifica, este obișnuit să piardă, este obișnuit să renunțe, nu exploatează imediatul, tip impulsiv, are moment de depresie, psihastenie, sintome isterice (plânge), pronunțat sentiment al limitelor, se adaptează greu, tendințe interpretative ridicate.
Relatare:motivul pentru care am vrut să mor (tentativă sinucidere prin înec ),acum dacă mă uit în urmă,văd și eu că nu își avea rostul ,
și vă spun cu regret că îmi pare rău.
Am vrut să mor pentru un amic de-al meu de la mine din sat pentru că m-a mințit.
Mi-a spus că mă duce la muncă în Germania în agricultură, dar acolo nu am știut că era în cârdășie cu patronul, mi-a luat actele, pașaportul și puținii bani rămași, și m-a lăsat pe mâna neamțului care mi-a făcut viața un calvar.
Munceam 12-14 ore pe zi doar cu apă fără mâncare și păzit de câini și paznici ca să nu fug. Așa m-am amârât 6 luni, până când am reușit să fug. Dar tot ma prins patronul și ma batut rău de frică să nu mă duc la autorități
Aveam în suflet doar ura și dorința de a termina cu viața pentru că pentru mine totul era terminat.Norocul meu a fost că în momentul când m am aruncat în apă m a văzut un pescar și m-a salvat . Mă gândesc cu teamă că ce se va întâmpla cu mine , când voi reveni acasă,pt că nu am nimic pe lume , iar oamenii vor râde de mine. În spital ,o doamnă asistentă m-a trimis la dumneavoastră , și mi-a spus că mă puteți ajuta .
CAPITOLUL 6
REZULTATE ȘI DISCUȚII
Voi începe acest capitol prin a menționa faptul că în prezent este pe deplin demonstrat că bolile psihice sunt provocate de cauze ereditare,congenitale sau câștigate pe parcursul evoluției individului,remarcându-se,de asemenea,că factorii care acționează negative asupra creierului preced apariția fenomenelor abnorme de conștiință și că influența lor este cu atât mai gravă cu cât aceștia acționează mai precoce asupra structurilor cerebrale în formare.
Contribuția mea personală a constat în ținerea sub observație a unui eșantion de 9 de deținuți ,cu vârste cuprinse între 16 și 77 de ani , ca urmare a unor tentative de sinucidere în antecedente ,iar retroactiv,am supus interviului 3 deținuți în urma motivelor mai sus menționate. Menționez că la cei 3 deținuți s-a efectuat o observare mai atentă ,în prealabil cu relatările acestora.În cadrul cercetării s-a dorit o analiză amplă asupra eșantionului de deținuți,pentru a preântâmpina în viitor , eventualele recidive.
Tabelul Nr. 3 Distribuția pe grupe de vârste a deținuților cu tentativă de suicid în antecedente
Graficul .1. Distribuția pe grupe de vârste a deținuților
cu tentativă de suicid în antecedente
Tabelul nr.4. Repartiția deținuților cu tentativă de suicid în antecedente în funcție de mediul de proveniență
Graficul nr.2. Repartiția pe mediul de proveniență
Rural – 0,45 %
Urban – 0,36 %
Repartiția după mediul de proveniență arată o predominanță crescută la deținuții cu tentativă de suicid în antecedente din mediul rural (0,45 % ) față de cei din mediul urban (0,36% ).
Tabelul nr.5. Repartiția pacienților în funcție de sex
Graficul nr.3. Repartiția pacienților în funcție de sex
Tentativa de suicid în antecedente are o predominanță mai mare în rândul bărbaților (0,54 %) comparativ cu femeile , când se constată o incidență procentuală scăzută de 0,27 %.
Tabelul nr.6.Starea civilă a pacienților cu tentativă de suicid în antecedente
Graficul nr.4. Starea civilă a pacienților cu tentativă de suicid în antecedente
Tabelul nr.7. Motivul cauzator de suicid în antecedente
Graphic 5. Motivul cauzator de suicid în antecedente
Conform unor studii recente, riscuri există însă și în cazul deținuților căsătorite, cu un rol agravat în cazul recăderilor.De menționat că pe parcursul cercetării s-au observat diferențe mari în ceea ce privește adresabilitatea la serviciile sanitare de specialitate.
Tabelul nr.8. Metoda folosită în tentativa de suicid
Grafic 6. Metoda folosită în tentativa de suicid
Din grafic și tabel , se poate observa că cea mai folosită metodă pe care au folosit-o deținuții , în încercarea lor de a se sinucide ,a fost otrăvirea (0,36 %) comparativ cu metoda de spânzurare 0,27 % și ingerarea de substanțe necunoscute 0,18 %.Inventarierea studiilor de caz, prezentate atestă că majoritatea pacienților, supuși cercetării, prezentau serioase deficiențe de socializare.Până la un anumit punct aceste tendințe au putut fi considerate un fel de criză, când în general mulți deținuți afișează coflicte independente, în care există, pericolul de sinucidere.Studiile de caz prezentate au relevant faptul că în aceste momente, intervenția unor factori și circumstanțe determină ruperea de echilibrul comportamental, contribuind la luarea hotărârii de a se sinucide.
Fără a avea pretenția stabilirii ponderii și ierarhiei acestor factori delictogeni, cazurile prezentate au făcu referire la anumite situații și contexte ce au vizat motivele care au contribuit la tentative de suicid.
În cazul Disfuncțiilor și carențelor educative ale mediului familial, factorii de risc familial sunt cei mai prezenți și intenși în mecanismul cauzal al tentative de suicid, între aceștia situându-se, ca pondere și intensitate următorii factori :
●dezorganizarea vieții personale;
●deprecierea morală și afectivă a climatului conjugal;
●deprecierea relațiilor afective dintre pacienți și familie;
●delicvențe ale stilului educative
Așadar ,cntrolul suicidului este o problemă care nu poate fi lăsată doar în seama persoanei direct implicată: penitenciarele ,instituțiile, supraveghetorii,membrii familiei și toți cei apropiați , trebuie să-și ia măsurile necesare pentru a preveni aceste fapte.În același timp,studiile epidemiologice demonstrează că bolile psihice exprimă o concentrare în focar a cauzelor de morbiditate general și a factorilor sociali negativi,dinamica lor diferă în decursul timpului relevând în consecință și criteriile care se impun în organizarea asistenței psihiatrice contemporane.Cu alte cuvinte ,relația socio-epidemiologică ne relevă în plus că pe lângă cauzele biogene sau psihogene în provocarea tulburărilor pshice ,care duc la suicid,factorii factorii economic- culturali se răsfrâng totodată în mod semnificativ asupra dinamicii acestora,caracteriyând astfel integrative însuși nivelul de sănătate mintală în evoluțiua unei anumite societăți.Ca o analiză finală, psihicul uman pune în prim plan abordările particulare și combinate în tratarea diverselor probleme ,și , de asemenea , plasează o prioritate asupra acelor factori comuni .
CONCLUZII
Ca o concluzie la cele relatate în această lucrare menționez faptul că medicina contemporană are o orientare predominant profilactică,vizând nu numai pe indivizii bolnavi ci întreaga populație. Societatea alocă o parte importantă din mijloacele sale materiale pentru înfăptuirea unui complex de măsuri economice ,sociale,culturale și sanitare ,care să conducă la îmbunătățirea și consolidarea stării de sănătate a populației.
Acceptând natura sufletului ca ființă peste firea lucrurilor,mentalitatea arhaică i-a acordat totodată o anumită naivă amplasare,în corpul pe care îl animă. Din literatura de specialitate redau o listă de modalități concludente din punct de vedere practic care pot avea efecte în împiedicarea apariției fenomenelor ce pot degenera fenomen sinucidal:
●Promovarea unei atmosfere destinse: o vorbă bună spusă la timp, o glumă de calitate, o bătaie pe umăr, un compliment sincer, a te face că nu vezi o abatere fără consecințe și alte modalități asemănătoare;
●Eliminarea conduitelor și deciziilor arbitrare (injuste și ilegale în același timp): nimic nu poate înfuria mai mult și submima spiritul de dreptate și echitate decât ordinele absurde și excesele nemotivate;
●Eliminarea surselor de frustrare relativă ;
●Eliminarea ambiguităților în probleme semnificative ;
●Sondaje de opinie ,realizate periodic pe problemele esențiale;
●Pregătirea din timp a oricăror schimbări;
●Stabilirea clară a obiectivelor;
●Eliminarea surselor de frustrare.
Așadar , itinerarul psihiatric are ca plan director un concept original bio-psiho-social,dinamic și totodată unitar ,privind procesualitatea psihică în condiții normale și psihologice .
Acest concept tridimensional-elaborat și dezvoltat de autori în spiritual tradițional al orientării determinist științifice și umaniste ale psihologiei,se finalizează prin succesiunea dialectic a celor trei părți component ale itinerarului propus:
Crochiu psihognoseologic,Semnificația și implicațiile diagnosticului psihiatric,Relația bio-psio-socială-factor definitoriu în terapia psihiatrică.
BIBLIOGRAFIE
Miler Paul-Istoria sinuciderii, Editura Humanitas , București,2003
Durkheim-Suicide
Gheorghe Florian-Fenomenologie Penitenciară, editura Oscar Print,București,2012
Durnescu Ioan – Frica și decadența în penitenciar, Editura Polirom, București, 2011
Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu- Întoarcerea Tragicului , Editura Meridiane , București ,2005
E. Zamfir – Psihologie socială,Editura Iris,București,2016
Bettelheim-Decăderea umană în închisori,New York,2006
Yip I., -Fenomene umane și disfuncționale în penitenciare,Editura All,București,2012
Ramona Moldova, Oana Mușat Cobeanu, Silviu Matu, Daniel David-Aplicațiile intervenției psihologice în mediul penitenciar,Editura Meridiane,București,2014
John Wytt-Sinuciderea asistată,Editura Tibicus,Timișoara,2015
Valentin Cosmin Blându- Abordări teoretice ale unor tulburări de comportament la deținuți,Editura Polirom,Iași,2013
V.Angheluță,Șt.Nica-Udangiu- Psihiatrie Epidemiologică,Editura Medicală,București ,2003
Alexandru Olaru-Introducere în psihiatria practică,Editura All,2000
Petre Brânzei-Itinerar Psihiatric,Editura Junimea , București,1989
Mitrofan I.C.Ciupercă C-Incursiune în psihosociologia familiei,Editura Mihaela Press, București,1998
Adler A – Cunoasterea omului, Editura științifică, București, 1991
Ajuria Guerra J- Manual de psihiatrie, Masson, Paris, 1974, reeditată , la editura All, București ,2003
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sinuciderea In Inchisori (ID: 155217)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.