Sinonimia Lexicala In Romanul Fratii Jderi

=== 2bff0eb2f8b5e2cf8835ee21b42ba72e89dbdcd9_661764_1 ===

Sinonimia lexicală în romanul Frații Jderi

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Aspecte ale sinonimiei lexicale
1.1 Definitia sinonimiei
1.2 Tipuri de sinonimie
1.3 Clasificarea sinonimiei lexicale
1.4 Functiile sinonimelor
Capitolul II. Aspecte ale sinonimiei lexicale in romanul Fratii Jderi de Mihail Sadoveanu
2.1 Aspecte ale sinonimiei lexicale in romanul Fratii Jderi de Mihail Sadoveanu (aplicatii pe teorie)

Valori stilistice ale sinonimelor lexicale din romanul "Frații Jderi"

Rolul sinonimiei in literatura

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Limba unui stat este un sistem de semne structurat pe mai multe nivele, sistem ce oferă vorbitorului structuri, posibilități și opoziții funcționale (Coșeriu, 1973), din care acesta poate să aleagă ceea ce consideră necesar și potrivit pentru a-și exprima ideile.

Mecanismul vorbirii presupune o corelare cu mecanismul gândirii. În vorbire sau în scriere, subiectul realizează o activitate de selecție din totalitatea mijloacelor de expresie, ceea ce postulează sinonimia. Ch. Bally afirmă că pluralitatea mijloacelor de expresie este baza rațională a sinonimiei (Bally 1951).

Modul în care fiecare vorbitor își face această selecție, în vederea exprimării ideilor, individualizează un anumit tip de limbaj, ceea ce aduce în esență originalitate și creativitate textului.

Printre cei mai cunoscuți și originali creatori ai romanului istoric românesc se numără Mihai Sadoveanu, un mare povestitor alături de Ion Neculce sau Ion Creangă. Acesta a lasat în urmă o operă monumentală în peste 100 de volume, debutând cu o schiță Domnisoar N. Din Fălticeni, într-o revistă din București în 1897.

Preocupat de viața celor mulți și necăjiți, pasionat de istorie și îndragostit de natură Sadoveanu își concentrează o bună parte din talentul său în romanele istorice, precum: Șoimii (1904), Neamul Șoimăreștilor (1915), Zodia cancerului sau vremea Ducă-i Vodă (1929), Creanga de aur (1933), Viața lui Ștefan cel Mare (1934), Frații Jderi: Ucenicia lui Ionuț (1935), Izvorul Alb (1936), Oamenii Mariei sale (1942) sau Nicoară Potcoavă (1952).

Personalitatea și experiența lui Sadoveanu au jucat un rol important în formarea stilului său literar, una dintre caracteristicile esențiale ale operelor sale fiind prezența naturii și descrierile amănunțite ale festinurilor ritualice, obiceiurilor, evenimentelor sociale, etc. Pe de altă parte autorul se remarcă prin la forma limbii române, pe care acesta o utilizează în special în romanele istorice, fiind apreciată folosirea arhaisemelor și abordarea inventivă a lexicului românesc. Sadoveanul a avut talentul nemijlocit de a îmbina cu creativitate mai multe dialecte regionale și registre lingvistice, îndepărtându-se de simpla imitație a limbajului istoric.

Așadar, lucrarea de față își propune să analizeze și să expună tipologia sinonimiei arhaisemelor și regionalismelor folosite de Mihai Sadoveanu în romanul Frații Jderi.

În primul capitol vor fi prezentate aspecte generale privind sinonimia, definiții, tipuri și funcții ale acesteia. În cel de-al doilea capitol vor fi analizate aspectele sinonimiei lexicale în romanul Frații Jderi, cu analiză pe text, iar cel de-al treilea capitol vorbește despre importanța și relevanța utilizării sinonimelor în literatura.

CAPITOLUL I

Aspecte ale sinonimiei lexicale

Definitia sinonimiei

O scurtă definiție a sinonimiei lexicale ar fi cuprinsă în noțiunea de „echivalență lingvistică”. Aceasta din urma ar include, pe langă sinonime “orice contribuție sintactică, simplă sau complexă, care redă în structura de suprafață același conținut național din structura de adâncime (Zugun, 2000). Într-o definiție largă, sinonimia reprezintă transmiterea aceleiași informații de către două sau mai multe structuri diferite.

În ceea ce privește definirea sinonimiei lexicale, atât în lingvistica generală, cât și în cea românească, există două direcții: una semantică și una structurală. Definițiile de tip semantic prezintă sinonimele lexicale ca fiind două expresii (cuvinte, grupuri de cuvinte, enunțuri) cu formă diferită și cu același sens (Ducrat/Schaffer, 1996). În lingvistica românească aceste sinonime sunt diferite ca formă dar cu același înteles (Graur, Stati, Wald, 1971) sau cuvinte diferite ca formă care sunt apropiate sau identice ca sens. Majoritatea lingviștilor sunt de acord cu definirea sinonimelor lexicale drept corpuri fonetice diferite care transmit aceeași informație.

Definițiile de tip structural sunt bazate pe principiul comutabilității. În lingvistica generală, sinonimele sunt prezentate în două concepte diferite și anume: doi termeni sunt sinonimi când au posibilitatea de a se substitui unul pe celălalt într-un enunț izolat sau doi termini sunt sinonimi când sunt substituibili în toate contextele.

În cazul limbii române specialiștii lingviști (vezi Șerban, Evseev 1978) au definit sinonimele ca fiind atât cuvinte cu sensuri absolut identice, cât și cuvinte cu sensuri apropiate ce permit substituirea lor în anumite contexte, fără a se pierde din vedere identitatea obiectului desemnat. De asemenea există în literatura de specialitate definiții care îmbină cele două direcții menționate, opțiune extrem de convenabilă, astfel sinonimele sunt unități lexicale diferite cu același semnificant și care sunt substituibile unele celorlalte.

Tipuri de sinonimie

Noțiunea de sinonimie lexicală a apărut încă din antichitate, însă nu se poate spune același lucru despre utilizarea acestui termen în gramatică (morfologic și sintaxă), fonetică și stilistică. Cu toate acestea, preluând de la sinonimia lexicală numai conceptul, ideea generală aplicată și adoptată la fiecare nivel, a apărut și noțiunile de sinonimie fonetică (sunt sinonime fonetice două fenomene care apar în același cuvânt, cu aceeași funcție), sinonimia morfologică (sunt sinonime morfologice două structuri morfologice ce transmit aceeași informație gramaticală de tip categorial) și sinonimia sintactică (sunt sinonime sintactice două structuri sintactice care transmit aceeași informație sintactică).

Sinonimia fonetică

Sinonimia fonetică apare în cazuri de neutralizare a opozanțiilor fonologice, de pildă între s și z în cismă – cizmă sau desvolta – dezvolta. De asemenea, se consideră că tot sinonimie fonetică întalnim și atunci când lexemul se menține, modificându-se doar accentul sau lungimea, prin repetarea unor sunete: bra`vo!/bra`avo!/bravo`! (cf. Zugun, 2000). Sorin Stati aprecia că în unele limbi s înainte de p, t, k și z înainte de b, d, g reprezintă arhifonemul [s]; așadar, avem de-a face cu o sinonimie, de vreme ce există diferență de expresie și identitate de conținut fonologic (Stati, 1966). Deși sinonimia fonetică nu este o sinonimie în adevăratul sens al cuvântului, întrucât de sens nu se poate vori decât abia începând cu morfemul (cea mai mică unitate lingvistică dotată cu semnificație), totuși ea poate fi acceptată numai dacă acordăm fonemului un “sens” în accepția oferită de E. Benveniste: “Sensul unei unități lingvistice se definește ca fiind capacitatea acesteia de a integra o unitate de nivel superior” (Benveniste, 2000).

Idei originale privind sinonimia fonetică întâlnim la G.I. Tohăneanu, care apreciază că, la nivelul sunetelor, “fonetismele neliterare (populare, regionale, arhaice) creează, prin simplă raportare la formele literare corespunzătoare, cupluri de <<sinonime>>” (Tohăneanu,1976). Într-o astfel de situație s-ar găsi frome precum sară față de seară, plăce față de plăcea, rumpe față de rupe etc., atunci când scriitori optează pentru ele din motive de expresivitate.

Reputatul stilistician socotește că alegerea unei variante de accentologie (de regulă, neliterară) a unui cuvânt (gi`ngaș-ginga`ș, a`ripă-ari`pă) se încadrează tot în sfera sinonimiei fonetice. În continuare, G.I.Tohănescu consideră că și preferința, din intenții artistice, pentru „cuvintele ample, cu multe silabe, sau, dimpotrivă, pentru cele cu volum fonetic redus este, de asemenea, o ipostază a sinonimiei fonetice”. În realitate, aceste situații nu se încadrează la sinonimia fonetică, ci la cea lexicală în absentia, unde opțiunea este motivată de rațiuni care țin de simbolismul fonetic, de prozodie, de puterea de sugestie a cuvintelor etc (vezi Munteanu, 2007). O altă părare consideră astfel că formele prezentate mai sus sunt defapt variante lexicale (populare, regionale, arhaice) în raport cu forma lexicală tip (literară) și nu fenomene ale sinonimiei fonetice.

Sinonimia afixală

Se cunoaște faptul că și între afixe se stabilesc relații de sinonimie. Se poate vorbi, așadar de sinonimie prefixală (de pildă, între prefixele ne- și în- în necapabil/incapabil) sau de sinonimie sufixală (de exemplu, între sufixele –iță, -uță, -ușă, -ușcă în mierliță/mierluță/mierlușă/mierlușcă) (cf. Zugun, 2000). Mariana Andrei adaugă și sinonimia afixoidală (care poate fi prefixoidală și sufixoidală), dând și exemple: bi- și di-, demi- și semi-, mini- și micro- sunt sinonimie prefixoidale, iar –fag (din antropofag) și –vor (canivor) sunt sinonimie sufixoidale (Andrei, 2003).

Sinonimia gramaticală

Pornind dinspre principiile care ordonează sinonimia lexicală (principiul identității informației semantice și stilistice și principiul comutabilității în context), Luminița Hoarță Lăzărescu definește sinonimia gramaticală ca reprezentând “mijloace diferite de transmitere a unei informații comune […], nefiind vorba de informația semantică (și stilistică), ca în cazul sinonimiei lexicale, ci despre informația gramaticală” (Hoarță Lăzărescu, 1999). Informația gramaticală este constituită din informația gramaticală de tip categorial în morfologie și din informația sintactică (adică funcția sintactică) în sintaxă.

Sinonimia morfologică

Sunt sinonime morfologice (alomore), de pildă, formele de prezent privind- prinz, simt- simț, sau formele de viitor vor veni/ care să vină/ o să vină/ a veni/ veni-va (cf. Zugun, 2003). Pentru o abordare extinsă asupra sinonimiei morfologice, vezi studiul deja amintit al Luminiței Hoarță Lăzărescu (1999).

Sinonimia sintactică

Avem de-a face cu o sinonimie sintactică în cazuri precum sora mamei / soră mamei (atribut exprimat prin substantiv în genitiv / prin substantiv în dativ) ori s-a manifestat favorabil pentru plecarea lui / plecării lui (complement de relație exprimat prin substantiv în acuzativ cu prepoziție / substantiv în dativ) (cf. Zugun, 2000). De fenomenul sinonimiei sintactice s-a ocupat pe larg Luminița Hoarță Lăzărescu (1999).

Sinonimia lexicală

Sinonimele lexicale așa cum am prezentat mai sus, sunt definite ca “două sau mai multe cuvinte cu înțelesuri identice sau apropiate”. Astfel, sunt considerate sinonime unități lingvistice: timp-vreme, lexic-vocabular, salivă-scuipat etc. Se consideră că sinonimia lexicală este de departe „cea mai bogată, mai variată și mai complexă sinonimie” (Zugun, 2000)

Într-o altă definire a sinonimei lexicale, atât în lingvistică generală, cât și în cea românească, există două direcții: una semantică și una structurală. Definițiile de tip semantic prezintă sinonimele lexicale ca fiind două expresii (cuvinte, grupuri de cuvinte, enunțuri) cu formă diferită și cu același sens (Ducrot/Schaeffer, 1996). În lingvistica românească, aceste sinonime sunt definite ca fiind complexe sonore diferite, dar cu același înțeles (Graur, Stati, Wald, 1971) sau cuvinte diferite ca formă care sunt apropiate sau identice ca sens. O altă definiție de tip semantic, dar în termeni saussurieni (Graur, Stati, Wald, 1971) prezintă sinonimele lexicale ca semnificații diferite care exprimă aproximativ același semnificat.

Un alt gen de definiție este reprezentat de direcțiile de tip structural, bazate pe principiul comutabilității. În lingvistica generală, sinonimele sunt prezentate ca având două accepții diferite: doi termeni sunt sinonimi când au posibilitatea de a se substitui unul celuilalt într-un singur enunț izolat sau doi termeni sunt sinonimi cand sunt substituibili în toate contextele.

Sinonimia frazeologică

Același tip de relație semantică, ce se stabilește între unități lexicale, se poate institui și între unitățile frazeologice. Așadar, sunt sinonime, de pildă expresii precum: a da ortul popii, a da colțul, a-și da duhul, etc., toate însemnând a muri.

Sinonimia lexico-frazeologică

Apare atunci când raportul dintre sinonimie are loc între un cuvânt și o expresie/locuțiune. Bunăoară, seria a muri / a deceda / a pieri / a da colțul / a da ortul popii etc., ilustrează tocmai acest tip de sinonimie.

Sinonimia paremiologică

Cel care a analizat corespunzător acest termen a fost cercetătorul rus G.L.Permyakov, care definește acest tip de sinonimie ca fiind: „două sau mai multe proverbe sunt sinonime dacă transmit aceleași relații logice, se referă la aceleași entități și coincid în funcția lor pragmatică, fapt pentru care se pot substitui reciproc în unul și același context fără vreo modificare a sensului global”(Permyakov, 1979). Pot fi catalogate sinonime proverbe ca: “Buturuga mică răstoarnă carul mare”, „Picătura mică găurește piatra tare” sau „Scânteia mică face pălălaia mare”.

Alte tipuri de sinonimii sunt amintite de Mariana Andrei (2003) referindu-se la sinonime onomastice, împărțite în sinonime toponimice (ex: Bălgrad/Alba Iulia, Bizanț/Constantinopol/Istambul etc) și sinonime antroponimice (Teodora/Dora, Silvica/Ica etc).

Clasificarea sinonimiei lexicale

Sinonimele lexicale se clasifică în

Sinonime absolute sau perfecte

Sinonime relative sau parțiale

Sinonimele absolute sunt apreciate de către specialiși ca fiind excepții, într-un număr mic, în limbă (Iordan 1956 și Șerban, Evseev, 1978). Din punct de vedere semantic, stilistic și expresiv, cuvintele identice sunt redundante, prin urmare în contradicție cu funcțiile ți economia limbii care nu le tolerează și le diferențiază, apărând nuanțe de sens, stilistice, etc.

De asemenea definirea sinonimiei absolute poate fi văzută pe două direcții: una de tip structural, sunt sinonimi termenii substituibili reciproc în toate contextele (Stati, 1972) și alta de tip semantic, în care sinonimia lexicală apare între termenii care exprimă aceeași realitate și care aparțin aceluiași plan al limbii (Seche, 1977).

Sinonimia parțială sau relativă presupune deosebiri prin nuanțe semantice, prin valori stilistice, prin sfera de utilizare sau prin posibilitatea de combinare cu alte cuvinte. În literatura de specialitate accentul este pus pe opoziția sinonimie absolută, ce presupune identitate absolută în planul conținutului și substituirea în toate contextele și sinonimie relativă, ce însemnă identitate relativă în planul conținutului.

De asemenea numeroși lingviști clasifică sinonimia lexicală și după criterii morfologice, sintactice, fonetice, etc.

1.4 Funcțiile sinonimiei

Funcțiile sinonimelor depind și de modul în care concepem sinonimia. Din acest punct de vedere se deosebește sinonimia în limba și sinonimia în vorbire. În sinonimia în vorbire Zugun a deosebit sinonimia în praesentia (utilizarea în același context verbal a cel putin doua sinonime) și sinonimie în absentia (constând în selecția unui singur termen dintr-o serie sinonimică, însoțită de excluderea celorlalți)

Funcțiile sinonimelor în vorbire se referă la procesul de selecție în urma căruia se găsește cuvântul potrivit din seria sinonimică, dar și la relațiile dintre sinonime și funcțiile lor când sunt folosite în același context. Sinonimele sunt elemente active în limbă care măresc potențialul ei expresiv, capacitatea de precizare și exactitate a sensului (Iordan, Robu 1978).

Sinonimia este un fenomen care se manifestă în special în procesul vorbii. Prin alegerea utilizării unui termen sau al altuia, prin combinarea într-o frază a unor cuvinte asemănătoare ca sens, aceasta devine o sursă inepuizabilă de expresivitate, contribuind în mare măsură la precizia și finețea exprimării orale și scrise.

Funcțiile sinonimelor sunt legate strâns tipul raporturilor dintre aceste cuvinte, de posibilitatea lor de a se înlocui reciproc și de capacitatea de a nuanța cele exprimate, prin diferențierile de natură semantică și stilistică ce le individualizează.

Funcția de diversificare a vorbirii (funcție elementară, cf. A. Bidu-Vrânceanu) sau Funcția de evitare a repetiției (utilizarea seriilor sinonimice pentru evitarea repetiției, cf. G. I. Tohăneanu)

Un vorbitor sau un scriitor atent la felul în care se exprimă va încerca să evite repetarea supărătoare a unui cuvânt în aceeași frază sau la mică distanță. Exemplu: “Câtă gratitudine pentr-o privire; câtă recunoștința pentru că ar lăsa degețelele ei dulci în mâinile lui” (Mihai Eminescu).

Funcția intensificatoare

Un efect stilistic aparte se obține prin repetarea în același enunț a unor trăsături semantice prezente în conținutul unor sinonime perfecte: „Nimic de mirare; spartanii erau cunoscuți, printre altele, și pentru concizia, pentru lapidaritatea… pentru laconismul exprimării lor” (G. I. Tohăneanu). Privind lucrurile dintr-o asemenea perspectivă, devine posibilă afirmația că sinonimia este o repetiție „mascată". Această funcție de subliniere, de reliefare a unei idei se obține prin reluarea acesteia cu ajutorul sinonimelor juxtapuse, procedeu numit și repetiție semantică: „Ariile roiau limpezi, dulci și clare în mintea lui îmbătată” (Mihai Eminescu).

Funcția / Efectul de gradare

Utilizarea într-un enunț a sinonimelor poate crea, uneori, un efect de gradare atunci când ele sunt diferite sub aspectul intensității (gradului) și apar în context într-o anumită ordine: „Mă apuca spaima, groaza că în clipa următoare va izbucni violent; Această prietenie… mă făcea mandra, aproape orgolioasă” (Nicolae Breban); „Arăta foarte posomorât: era un băiat ambițios și părea deprimat că nu-i ieșiseră bine soluțiile” (Marin Preda).

Funcția de diferențiere

R.A. Budagov afirmă că funcția principală a sinonimelor, atât pentru sinonimia în limbă, cît și pentru sinonimia în vorbire „poate fi numită funcție de diferențiere, de precizare”. Aceasta este esențială pentru toate grupurile de sinonime, cu exceptia celor absolute și privește multe laturi ale fenomenului: modul de exprimare al noțiunii sau tonul emoțional prin care aceasta este redată, sfera de răspândire a sinonimelor etc.

Funcția de diferențiere rezolvă, în diacronie și contradicțiile dintre unele sinonime, cum este, de exemplu, cazul perechilor a cugeta – a gandi, pulbere – (și) praf. În sinonimia în vorbire, cercetătorii au observat că uneori se repetă sinonimele pentru a realiza o gradație care devine sursa conotației: „sârguincios și silitor, un zgârcit și un cărpănos”, acest procedeu având valori de intensitate maximă.

Funcția de diferențiere sau de opunere a unor noțiuni care, în limbajul obișnuit, se pot confunda, iar autorul intenționează, dimpotrivă, să marcheze diferența dintre ele: „Se poate face orice, dar nu se poate făuri orice, cum nu se poate săvârși orice” (Constantin Noica). Un efect umoristic se poate obține speculând intenționat opoziția dintre doi termeni: „Cap ai, minte ce-ți mai trebuie?” (Zicătoare).

Valoarea eufemistică a sinonimelor

Eufemism înseamnă cuvânt sau expresie care, în vorbire sau în scris, înlocuiește un cuvânt sau o expresie neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă, respectând paralelismul de sens) – TABU-ul in limba.

,,A zice lucrurilor pe nume" nu înseamnă, neapărat, a fi ,,realist" în exprimarea artistică. Unii scriitori uitã cã și în planul expresiei — care este indisociabil de acela al conținutului — arta se întemeiază pe disponibilitățile sugestive și transfiguratoare ale cuvântului. Tohãneanu dã exemplul lui Sadoveanu, care, de-a lungul multelor mii de pagini ale operei sale, nu și-a îngăduit sã strecoare un singur cuvãnt vulgar.

Recurgând la sinonimele cu valoare eufemistică — cuvinte sau îmbinări frazeologice —, marele prozator a demonstrat cu strălucire că arta realistă se poate lesne dispensa de limbajul obscen. Realizată artistic, „aluzia" deschisă stârnește râsul sănătos, nu mustăcirea, malițioasă și meschină. Valoarea eufemistică a sinonimelor este manifestatã mai ales în domeniul interdicției lexicale. Potrivit unor vechi eresuri (superstiții, prejudecãți) – ale căror rădăcini sunt de căutat în „animismul" primitiv (animism = formă primitivă a religiei, când oamenii credeau în spirite și în existența unor duhuri ale obiectelor, plantelor, apelor etc.) — oamenii se fereau să rostească numele „spiritelor" vrăjmașe, ale sălbătăciunilor, ale animalelor primejdioase. Așa se explică, de pildă, bogata terminologie a „diavolului" în diferite limbi, printre care și româna. Potrivit cu înfățișările pe care le ia și cu însușirile pe care le aratã, dracul este : aghiuță („sfântulețul"!), codea, comită, cornoratul, hâdachi, împelițatul, micuțul, mititelul, murgită, naiba, necuratul, nichipercea, sarsailă, spurcatul, tichiuță etc, etc.

Sinonimele metaforice

Metaforele, in special cele poetice, sunt sinonime unice, originale, deoarece ele „fac imagine". Intr-adevăr, există și altfel de metafore, cele lingvistice, pe care o lungă întrebuințare le-a întunecat. In procesul comunicării normale, noi întrebuințăm o multitudine de expresii metaforice, dar „imaginea" pe care ele o implică și-a pierdut strălucirea. Terminologia corpului omenesc, de pildă, servește adesea ca element de construcție pentru metafore: ochi de zăpadă, umăr de deal, coastă de munte, gura minei, brațele Dunării, creierii munților, măruntaiele pământului, inima pădurii, picior de plai. Toate aceste expresii intrând in deprinderile lingvistice ale vorbitorilor, nu mai sunt simțite ca metafore. Vorbitorii nu mai realizează acea balansare a fanteziei între „propriu" și „figurat", în urma căreia se produce sentimentul imaginii.

CAPITOLUL II

Aspecte ale sinonimiei lexicale in romanul Fratii Jderi de Mihail Sadoveanu

Cele trei secole ilustrate de proză istorică sadoveniană marchează zbuciumata istorie a Moldovei, capodopera acestui gen creator constituindu-l romanul Frații Jderi, care evocă epoca de glorie a Moldovei în secolul al XV-lea. Romanul se compune din trei volume, fiecare purtând un titlul semnificativ pentru esența subiectului: Ucenicia lui Ionuț (1935), Izvorul Alb (1936) și Oamenii Măriei Sale (1942).

Opera are în centru epoca de strălucire a domniei lui Ștefan cel Mare, cuprinsă în perioada 1469-1475, fiind prezentată de însuși autorul ei cu subtitlul „roman istoric” și este o epopee care reconstituie timpul și atmosfera acestei perioade cu o deosebită autenticitate a evocării, o cronică, o legendă, un poem folcloric, un roman realist, un roman de aventură, un roman de dragoste, un roman de familie, un roman social. De aceea, această operă este cunoscută ca fiind „un roman de romane”, o adevărată rapsodie națională în care se împletește frumosul cu sublimul și cu tragicul.

Ca orice roman, Frații Jderi este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acțiune complexă desfășurată pe mai multe planuri narative, organizată prin alternanță sau înlănțuite, cu o intrigă amplă și complicată. Personajele numeroase, de diverse tipologii dar bine individualizate, sunt angrenate în conflicte puternice, interioare și exterioare, iar structura narativă istorică se îmbină perfect cu ficțiunea auctorială și profilează o imagine convingătoare a Moldovei lui Ștefan cel Mare. Principalul mod de expunere este narațiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere și indirect, din propriile fapte, gânduri și vorbe, cu ajutorul dialogului, monologului interior și al introspecției auctoriale.

2.1 Aspecte ale sinonimiei lexicale in romanul Fratii Jderi de Mihail Sadoveanu (aplicatii pe teorie)

Bun cunoscător al graiului moldovean, ca și al limbii populare în general, scriitorul a fost receptiv și la limba vechilor cronici, extrăgând din toate acestea, cu discernământul unui fin simț al limbii pe care-l poseda, un material prețios de construcție pentru opera proprie. Continuator al lui Neculce și al lui Creangă, Sadoveanu duce mai departe direcția populară în literatura română. El a reușit “să stăpânească toată limba română în timp și spațiu” (observa Iorgu Iordan) realizând o adevărată sinteză între trecutul și prezentul limbii (Alexandru Rosetti).

Tocmai în această sinteză trebuie căutat specificul originalității sadoveniene și, în cele ce urmează, pe marginea unui text din romanul istoric Frații Jderi, vom încerca să stabilim ce aduce nou Sadoveanu în raport cu limba literară și firește care sunt aspectele sinonimiei lexicale în această operă.

Particularitățile fonetice nu sunt într-o mare măsură definitorii pentru Sadoveanu. Ele sunt rare și nu apar întotdeauna cu consecvență, ceea ce demonstrează că, în general, nu constituie particularități intime ale stilului său, ci au o notă de intenționalitate, pentru a da culoare locului și timpului acțiunii. În ceea ce privește lexical aceasta este unul din constituenții specificului sadovenian și, în același timp, un teren de manifestare a originalității scriitorului. În lexicul exploatat în Frații Jderi, roman al unei epoci și al unei provincii românești distincte, un loc de seamă îl ocupă arhaismele și termenii populari, urmați de regionalisme. Sursa acestora o găsim fie în cronici (Neculce – “carte de căpătâi”) sau în folclor, fie în convorbirile lui Sadoveanu cu oameni simpli din cele mai diferite locuri ale țării, întâlniți cu prilejul peregrinărilor sale cinegetice.

Sinonimia este intens exploatată de scriitor, pentru a evita repetiția supărătoare. Ea se manifestă în aceeași frază, pe aceeași pagină sau chiar la câteva pagini distanță. Scriitorul nu alternează, în cadrul sinonimiei, numai simple cuvinte, izolat (arhaisme sau regionalisme cu termeni literari), ci face să alterneze cuvintele cu expresii sau folosește uneori întregi expresii sinonimice în alternanță.

Situația se observă foarte clar la verbele declarandi, unde seria este constituită din a zice, a grăi, a vorbi, a cuvânta, sau în cazuri ca următorul:

“…urlă cu disperare călugărul sârb..”,

“se tânguia monahul sârb”.

Întâlnim sinonime din același aspect social al limbii (popular):

odaie/cămară: “la cămările slujbașilor domnești (…)”;

“Siimenii, la odăile lor (…)”; Vuiet / freamăt;

sau din aspecte sociale și teritoriale diferite:

(popular/literar): goană/fugă: “porni în goană”, “veni în fugă”;

(regional/literar): înturna/întoarce: “căpitanul Petrea Hărman se înturnase în loc”, “Vodă s-a întors cătră spătărie”;

de asemenea, din epoci diferite (arhaism/literar):

clăti/clătina: “turnul care se clătise”, “I se păru că s-a clătinat”;

năzui/tinde: “năzui să meargă”, “Își zbătea în laturi brațele, tinzând să salte în zbor”;

sau două sinonime, devenite ambele literare:

șold/coapsă: “slujitorii cu lădunci la șold”, “căpitanul (…) n-avea la coapsă sabia”.

Sunt puse la contribuție procedee morfologice pentru realizarea sinonimiei: substantiv/substantiv derivat/schimbarea valorii gramaticale: adverb devenit substantiv:

“a detunat în fundul pământului”, “adâncimile subpământene… sloboziră un freamăt”, “simțirea acelui vuiet al afundului”.

Alternanțe mai ample au loc în cazul unor expresii: a da drumul/a slobozi/a elibera:

“dădu drumul răcnetului pe care celalalt nu-l putuse elibera”;

“adâncimile subpământene… sloboziră un freamăt”.

La realizarea sinonimiei contribuie și metafora:

“zbuciumul lăuntric”/“furtuna gândurilor și inimii”;

“zbătea în laturi brațele”/“pâlpâia brațele”, metaforă care trimite la o alta, de un grad mai intens: “se duse în goană, pălălăind din nou din aripi”.

Sinonimiile metaforice sunt uneori completate prin procedee morfologice:

“înălțimea amiezii”, “adâncimea cerului”, “ca acest glas din ceruri”, unde apare pluralul abstractului, care aduce o intensificare semantică (cf. ape, cf. văzduhuri sau pluralul arhaic tării, pentru “cer”). Cât despre “adâncime” și “înălțime”, din punct de vedere semantic antonime, devin și ele sinonime – folosirea lor ca determinante pentru cer e însă un fapt banal în folclor (se poate spune, de pildă, și “o prăpastie adâncă”, dar și “o prăpastie înaltă”), raportul sus/jos implicând un unghi propriu de vedere, în conformitate cu care, în asemenea cazuri, poate fi inversat.

Valori stilistice ale sinonimelor lexicale din romanul "Frații Jderi"

În romanul Frații Jderi subiectul îl formează Moldova în timpul domniei lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Structura narativă a romanului este arborescentă, fiind construită pe două nuclee, unul în jurul domnului Ștefan, dezvoltând Ierna luptei pentru destinul național și realizând cadrul social-istoric, iar celălalt având drept centru pe Ionuț Jder, împreună cu familia lui Manole Par Negru și urmărește problema formării eroului, a luptătorului pentru apărarea ființei naționale. Ștefan devine un erou simbol al conștiinței naționale iar Ionuț Jder este încorporarea ei într-un luptător pentru destinul național.

Romanul Frații Jderi sintetizează principalele motive ale universului sadovenian, dându-i unitate, coerență, cauzalitate și coordonare. Motivul istoria și războiul intră in prim plan în timpul bătăliei de la Eipinti din finalul volumlui întâi, motivul vânătoarea și pescuitul il găsim în volumul al treilea Izvorul Alh, unde Ștefan cel Mare și Sfânt participă la o vănătoare, pretext pentru a se întâlnii cu sihastriile pe muntele Ceahlau, reluând parcă legenda întemeierii Moldovei cu vânătoarea bourului dar și legenda cu Daniil Sihastrul. Datinii și destinul alcătuiesc moivul prezent în deciziile domnului Ștefan sub forma cutumelor, precum și în comportamentul Jderilor. Motivul dragostea și natura este tratat cu discreție, când este vorba de domnul Ștefan, însă motivul satului și biserica este prezent încă de la începutul romanului.

Expresivitatea întregului roman rezultă din utilizarea a arhaismelor și a sinonimelor, precum arhimandrit, lipani, chitului, parcalabul, bastina, jold, podvezi, ocnita, sfara, pristav, cergi, etc.

Prin stilistica sinonimelor lexicale acesta crează culoarea temporală și autenticitatea istorisirii sadoveniene, la care se adaugă inspirate construcții frazeologice, cu sensul lor vechi, ce amplifică mult expresivitatea naratologică: a slobozi cuvânt, rodul pământului și al soarelui, a se afla în mare mâhnire, a se învălui întru întristare.

Valorile stilistice presupun stilistica estetică și cea lingvistică. Stilistica estetică însemnă studiul stilului, adică studiul tuturor mijloacelor folosite de un sciitor pentru a obține anumite efecte lingvistice de ordin artistic. Stilistica lingvistică diferită fundamental de cea estetică. Fiind o ramură a ligvisticii obiectul ei de cercetare il constituie limba, nu stilul, așadar mijloacele de expresie ale întregirii colectivități vorbitoare, nu ale unui singur individ sau ale unei singure opere.

În romanul Frații Jderi, valorile stilistice ale sinonmelor lexicale vin prin asocierea lor cu arhaisemele. Fiind un roman istoric o seamă de arhaisme absolute nu își au corespondente sinonimice în româna modernă pentru motivul că realitățile denumite au dispărut. Astfel terminologia dregătorilor curții domnești, a portului domnesc și boieresc, a ceremonialului de curte și a vieții militare și administrative este inevitabilă “atunci când se evocă oameni, întamplări și aspecte caracteristice veacurilor trecute”.

Există de asemenea sinonime arhaice, pentru situarea în timp a narațiunii, Sadoveanu alegând de preferință pe acelea care s-au păstrat în graiuri sau în limba populară ori pe acelea al căror sens se deslușește în context. Dintre numeroasele cuvinte ale vechimii cu ajtorul cărora Sadoveanu reconstituie atmosfera de epocă, precum lamură, libov, mașcat, naramză și strămurare.

În contextele sale comparația cu lamura întețește, la Sadoveanu, ideea de candoare, de puritate, devenind un fel de indice stilistic al gradului superlativ, pe lângă adjective cum sunt curat, limpede, etc.

G.I. Tohăneanu, în urma unui studiu aprofundat privind vacobularul sadovenian, aplecându-se în special asupra sinonimiei, are în vedere sinonimia parțială, însemnând arhaisemele semantice sadoveniene, prin care autorul întelegea actualizarea sensurilor vechi pierdute în timp ale unor cuvinte rămase în circulație. În această situație se încadrează cuvântul limbă care a avut două sensuri foarte vechi, și anume popor, neam și prizonier folosit ca informator, sensuri ce revin în evocările istorice sadoveniene. Este un procedeu predilect al sciitorului, observabil și in cazul altor cuvinte precum mișel, județ, mănunchi, viclean. Tot G.I. Tohăneanu, ne oferă un comentariu relevant privind stilistica sinonimelor sadoveniene, în capitolul Alternanța sinonimelor. Autorul Fraților Jderi nu recurgea la procedeul alternării sinonimelor din rațiuni calofile, ci din motivele ce decurg din chiar funcțiile acestora: evitarea repetiției, care este cea mai importantă la Sadoveanu, insistență asupra unei idei, repetată astfel cu mijloace lexicale sau frazeologice diferite, și valoarea eufemistică prin care aspecte considerate dezagreabile ale realitații din cauza conveniențelor sociale sunt înfățișate discret, învăluit căci scriitorul e cunoscut prin evitarea trivalității lingvistice.

Alt mijloc al echivalenței corespunzând sinonimiei lexicale este ceea ce Tohăneanu numește Sinonimia frazeologică prin care întelege “coincidența semantică dintre o sintagmă și un cuvânt”, reprezentata “în special prin locuțiuni, mai cu seamă verbale dar și prin alte îmbinări perfrastice”. Acest procedeu este des folosit în romanele și povestirile istorice, conferind “frazei sadoveniene acea aură ușoară vetustă, acel ritm domol, uneori tărăgănat, atât de potrivite cu atmosfera îndepărtatelor vremi, chemate, artistic, la o nouă viață”.

Locuțiunile sinonimice sadoveniene, în număr foarte mare, ar avea câteva virtuți ce nu pot fi ignorate precum evitarea trivialității și urâtului prin sinonime perifrastice, impregnarea de poezie prin tendința de concretizare a abstractelor în crearea de imagini, eludarea noțiunilor brutale despre moarte și omor ca și a verbelor prea deranjante de tip dicendi.

Sinonimele ar exista și la nivel fonetic, căci la nivelul sunetelor bunăoară, fonetismele neliterare (populare, regionale, arhaice) creează, prin simplă raportare la formele literare corespunzătoare, cupluri de sinonime. În această situație se află sară față de seară, plăce față de plăcea, rumpe față de rupe etc.

Câteva observații cu privire la sinonimia fonetică a lui Sadoveanu sunt semnificative pentru arta literară a scriitorului. Prima constatare ar fi aceea că fonetismele strict dialectale și strict arhaice sunt foarte rare. A doua constatare importantă este aceea că pentru situarea istorică și geografică a personajelor scriitorul moldovean recurge la acele trăsături fonetice neliterare care nu sunt specifice doar subdialectului moldovenesc, ci se regăsesc și în afara Moldovei, mai ales în unele părți din Ardeal.

Un exemplu tipic al sinonimiei morfologice prezintă timpul viitor redat la persoana I singular prin forme precum: voi citi, oi citi, am să citesc, o să citesc, ideea de viitor fiind prezentă în toate, însă nuanța stilistică însoțitoare este de fiecare dată alta. Formele populare ale acestui verb (oi citi, oi merge) s-ar explica prin mulțimea eroilor țărani și mai ales prin virtuțile evocatoare ale acestui timp verbal.

Stilistica sadoveniană este explicată prin afinitatea spirituală și afectivă a prozatorului, prin comunitatea mediului geografic și lingvistic, prin viziunea asupra istoriei și naturii, și prin cunoașterea textelor vechi și a graiurilor populare.

Între scriitorii români ai secolului al XX-lea, Mihail Sadoveanu se detașează atât prin realizarea artistică a operei sale, cu mijloace specifice, cât și prin bogăția și varietatea ei. În paginile acesteia și-au găsit reprezentarea aproape toate ținuturile României cu natura lor, oamenii munților, ai șesului sau cei de la Dunăre, țărani și orășeni provinciali cu obiceiurile, cu preocupările de toate zilele și cu graiul lor. Trecutul istoric a fost reînviat cu o rară putere de evocare de către Sadoveanu, iar folclorul i-a slujit de multe ori ca sursă de inspirație. Bun cunoscător al graiului moldovean, ca și al limbii populare în general, scriitorul a fost receptiv și la limba vechilor cronici, extrăgând din toate acestea, cu discernământul unui fin simț al limbii pe care-l poseda, un material prețios de construcție pentru opera proprie.

Continuator al lui Neculce și al lui Creangă, cum recunoaște singur, Sadoveanu duce mai departe direcția populară în literatura română. El a reușit să stăpânească toată limba română în timp și spațiu, observa Iorgu Iordan, și, adăuga Alexandru Rosetti, a realizat o adevărată sinteză între trecutul și prezentul limbii.

Tocmai în această sinteză trebuie căutat specificul originalității sadoveniene și, în cele ce urmează, pe marginea unui text din romanul istoric Frații Jderi, vom încerca să stabilim ce aduce nou Sadoveanu în raport cu limba literară și mai ales, cu ce contribuie la dezvoltarea stilului beletristic.

Particularitățile fonetice sunt într-o mare măsură definitorii pentru Sadoveanu. Ele constituie particularități intime ale stilului său, având o notă de intenționalitate, pentru a da culoare locului și timpului acțiunii.

Sinonimele și arhaismele fonetice se întâlnesc mai ales în scrierile istorice. Mai frecvente sunt fonetismele regionale (în speță, moldovenismele), prin care autorul sugerează vorbirea celor din Țara de Sus, eroii săi predilecți, dar care apar și în scrierile despre alte locuri și alți oameni, de unde se poate conchide că Sadoveanu a rămas în cele din urmă influențat de graiul ținutului său de baștină.

Iată câteva sinonime arhaice fonetice – în vocalism: cătră, întăi, stâns, și în consonantism: noemvrie, Machedonia, subt. Regionalisme (moldovene):

– ă neaccentuat apare ca a: matasă, dascal, pacat, celalalt;

– oneaccentuat, ca u: cucoș, dar: coconul;

– e neaccentuat, ca i: prietin; este însă o formă care apare consecvent la Sadoveanu, chiar în vorbirea lui curentă, ceea ce ne determină să atestăm, uneori, o “amprentă” a graiului local asupra vorbirii obișnuite a scriitorului;

– e neaccentuat, ca ă (după s): sămănat – mai degrabă un fonetism popular. Alte fonetisme moldovene: mulțămire, în laturi, roșă, paseri, mâni (“mâine”).

Faptele morfologice se atestă mai rar, ele fiind introduse în mod deliberat în operă. Desigur, frecventa de utilizare în opera literară a unor particularități poate să le impună și vorbirii obișnuite a unui scriitor, împrejurare în care este mai greu să disociem elementele folosite în mod conștient de cele folosite spontan, dar greutatea se ivește în mai mică măsură în morfologie decât în fonetică și este aproape anulată în vocabular.

Revenind la morfologie, alte particularități sunt folosite în mod deliberat:

”șaizeci de ocă” – sinonim – substantiv invariabil în număr în limba veche; inițial având accentul pe finală, prezenta și dificultăți de adaptare morfologică. În Moldova se mai folosește încă în această formă;

“obrazurile” – pluralul neutru arhaic, la Sadoveanu aduce însă și o diferențiere semantică față de obraji, pentru că înseamnă “fețe, chipuri” (prin lărgire de sens). În secolul al XIX-lea, tot ca neutru (obraze, obrazuri), însemna “personaje” (calc și asociere posibilă cu “mască”, obiect din recuzita teatrului clasic sau popular; cf. pop. obrăzar “mască”).

În privința sinonimelor – verbelor nu putem afirma că avem de-a face cu veritabile particularități morfologice, ci mai curând cu forme regionale sau populare, aparținând foneticii istorice și sintactice, dar care tind să se generalizeze și în limba literară, dând naștere unor forme paralele la Sadoveanu (pe lângă este, e, sunt):

“mi-i scris”, “îs” (persoana a III-a, plural). Azi le găsim frecvent în poezie, din necesități prozodice sau după negație, cu o utilizare destul de largă (nu-i, nu-s).

Un moldovenism frapant este “să deie”*. Întâlnim și o iotacizare: să-și ție (în loc de țină). Fapte propriu-zise de morfologie a verbului sunt doar:

simțesc – cu sufix, într-o formă care nu s-a impus în limba literară;

se descopăr – (persoana a III-a plural): “când se descopăr în răsărit genele zilei”, fenomenul este curent în literatura moldoveană a secolului al XIX-lea (ei zbor, se joc) și a apărut pentru a diferenția persoana a III-a plural de a III-a singular, dar a fost repede abandonat, încât astăzi poate fi socotit un arhaism (livresc însă), și a zbate (sens activ: “Un vânt… a început să zbată matasa albastră din boldul de pe vârful castelului”), unde schimbarea diatezei (a se zbate/a zbate) aduce și un sens nou, factitiv: “a face să fluture”.

Toate elementele care alcătuiesc originalitatea lui Sadoveanu: dozajul și fuzionarea armonioasă între arhaisme, regionalisme, neologisme, sinonime, (elemente ale diferitelor epoci sau spații geografice) și creația personală converg spre unitate printr-o notă comună, care nu tinde la autenticitate absolută, ci la a-i sugera esența.

O notă pregnantă de archaism sinonim dau în special formele vechi ale unor prepoziții: “să nu stăm întru lenevie” (spune căpitanul Petrea), forme care uneori alternează cu cele noi, populare sau regionale, cătră / spre / asupra:

– “Vodă s-a întors cătră spătărie”; “era cătră amiază”;

– “porni în goană spre pridvorul căpitanului Petrea”;

– “simțind asupra lor privirile măriei sale”; “s-a prelungit seceta asupra toamnei;

sau de cătră / dinspre:

– “se întoarse (…) de cătră boieri”;

– “râpa dinspre târgul Sucevii” etc.etc.

În lexicul exploatat în Frații Jderi – roman al unei epoci și al unei provincii românești distincte un loc de seamă îl ocupă arhaismele și termenii populari, urmați de regionalism. Se poate face o disticție între arhaisme, acestea ar putea fi numite arhaisme obiective. Între cele care se impun scriitorului prin forța lucrurilor, se disting următoarele: aprozi, (alvaniți), boiernaș, bour (balimez), chivără, lăduncă, lefegiu, panțâri, rantie, siimeni, spătărie, staroste, strajă, sutaș. După cum se observă, toate sunt substantive, fiind vorba de noțiuni în relație cu realitatea, specifice unei epoci. Astăzi, cuvintele acestea sunt dispărute din vocabularul activ al limbii române, ca și noțiunile desemnate de ele, dar când suntem obligați să ne referim la ele, nu putem inventa termeni noi, nearhaici, cel mult folosim vagi sinonime ale lor.

Alta este situația arhaismelor pe care scriitorul le utilizează în primul rând în scopuri artistice (de obicei, substantive abstracte sau verbe) și care în ultimă instanță pot fi înlocuite cu sinonime populare sau cu termeni care circulă actualmente. Este vorba despre ceea ce am putea numi arhaisme subiective. Ele aduc un coeficient de originalitate în raport cu limba literară, și prin aceasta au virtuți estetice; iată câteva:

– făptură (“constituție fizică”), strai (unul din cuvintele cu cea mai bogată sinonimie), dihanie (“spirit, geniu rău”: “dihania cutremurului”), voie (“voință, dorință”), oștean, poruncă;

– buluciți (“îngrămădiți”);

– a slobozi (în expresii), a certa (“a mustra, a admonesta”), a năzui (“a tinde, a intenționa; a încerca”), a se desface (“a rupe rândurile”), a păstra (“a reține”: “Petrea… își păstrase toiagul”, “bătrâni alvaniți care măria sa îi păstrase dintru început”).

În vorbirea lui Ștefan, după cum e și firesc, apar de asemenea arhaisme (fală, viclean; a purcede, a închina, a cerși), din intenția “autenticizării” vorbirii personajelor. Am scris “intenție”, dar ea însăși este foarte palidă, căci între vorbirea personajelor și a naratorului nu apar deosebiri frapante. Ca și arhaismele, termenii populari sunt și ei frecvenți și dau o notă proprie scrisului lui Sadoveanu. Apar în text:

– dușcă, gâtlej, șfichi, toiag, ulcică, vrăjmaș, vuiet;

– brânci, stârni, a se rândui (“a se alinia”);

– firav, ocrotitor; adv. singur “numai” (“Petrea singur nu-și pusese coif și platoșă”).

O atenție deosebită se cuvine acordată creației lexicale sadoveniene, creație care nu constă atât din procedee de formare a cuvintelor, cât din conferirea de “nuanțe” semantice, chiar de sensuri noi, unor cuvinte vechi, prin transferul metaforic, datorat unor combinații inedite de termeni:

adj. verde, în sintagma “privire verde”, capătă sensul “tânăr, vioi”;

verb. trece (“În fiece clipă putem trece, ca acest glas din ceruri”), apare ca sinonim sadovenian pentru “a pieri, a dispărea cu desăvârșire”.

Transferul metaforic este pregnant în cazuri precum este acela al verbului a zvâcni de la sensul inițial, iterativ, “a palpita”, la un sens momentan: “a țâșni”:

“dinspre partea palatului (…) zvâcni (…) o arătare firavă”, “Stratonic zvâcni în sus”, sau al verbului a străpunge, de la sensul “a perfora, a găuri”, la “a desface” (un butoi, de exemplu): “dă (…) poruncă lui Andronic pivnicer să străpungă un vas pentru slujitorii mei”. Noile sensuri au o mai mare încărcătură expresivă.

Alte câteva fapte de semantică – în ultimă instanță datorită tot unor figuri de stil – rețin în mod cu totul deosebit atenția:

frunte – cu sensul, frecvent și specific la Sadoveanu, de “față, privire”: “Vodă întoarse fruntea, ca să cunoască pe cel care grăise”;

obrazuri – cu același sens: “adusese un fior de veselie strâmbă pe obrazurile curtenilor”.

amiază – cu o nuanță dificil de surprins: “zi” sau “cer”: “paseri străine care treceau prin înălțimea amiezii pe deasupra Cetății”.

Observații aparte reclamă și verbul a cunoaște, folosit foarte des de Sadoveanu cu înțelesul de “a ști, a afla” (o sublimare a cauzei în efect), sau chiar cu sensul mai concret “a vedea”, dar cu o nuanță intensivă, de completă participare a subiectului: “Vodă întoarse fruntea, ca să cunoască pe cel care grăise”, “Eu vreau să cunosc cât de tare s-au înfricoșat oștenii mei”.

În privința lexicului se mai cuvin amintite și unele procedee de formare a cuvintelor, după modelul popular, care le dau valențe expresive mai puternice: postverbalul detunet, de la detuna (cf. și pop. foșnet, freamăt); adâncimile (plural) – pentru “profunzime”; lărgime (“să iasă la lărgime”). Exemplele din text sunt puține, dar se observă totuși că Sadoveanu manifestă predilecție pentru abstractele în -ime, chiar pentru formele lor de plural (și altele în text: “adâncimea cerului”, “înălțimea amiezii”).

Creația sadoveniană originală în planul lingvistic se manifestă cu deosebire în alcătuirea unor expresii după model popular. Expresii care apar la Sadoveanu, ca:

a da de dușcă, a da drumul (“a elibera”) sunt foarte frecvente în vorbirea populară, dar autorul creează în spiritul lor alte locuțiuni verbale sau construcții perifrastice:

“avu o tresărire” (tresări),

“sloboziră un freamăt” (fremătară),

“clopotul dădu zvon” (sună),

“fără a îndrăzni să scoată un cuvânt de răspuns” (să răspundă),

“a fi în ființă”(a exista) (“se opri să privească dacă toate ale acestei lumi mai sunt încă în ființă”). Acestea surprind aspectul acțiunii exprimate de verb (în cazurile de mai sus, mai ales aspectul incoativ), limba română neavând posibilități morfologice sintetice de exprimare a acestei categorii. Scriitorul arată, prin chiar exemplele oferite de el, că aceste expresii sunt recente, întrucât sunt încă disociabile. Iată asemenea cazuri:

“primi prin tălpi simțirea acelui vuiet al afundului” (simți),

“să purceadă împotriva lui Antihrist război” (să lupte, să pornească la luptă) (verb intranzitiv, devenit aici tranzitiv),

“otrăvit și el de aceeași groază fără margini” (îngrozit),

“bătu și el metanie” (se închină, se plecă) etc.

Alte exemple de sinonime lexicale ale arhaismelor sau regionalismelor din opera lui Sadoveanu pot fi următoarele:

Imaș (imașurile) – izlaz, pășune

Hojma – grațios sau mereu, necontentint

Meremetisească – înseamnă a repara, a reface, a dichisi

Șiac – postav aspru de lână de culoare închisă, țesut de obicei în casă, astăzi haină groasă din lână.

Prasad – pom altoit

Stihiilor – fenomen al naturii care se manifestă cu o forță irezistibilă, poetic, mai înseamnp himeră, năucă – acesta este si sensul cu care este folosit în text, însă mai este folosit și cu sensul de pustietate, singurătate sau sălbăticie

Gromovnicul – carte populară cu character astrologic, care cuprinde preziceri asupra sorții, astazi, zodiac

Căița – bonetă, scufie sau căciuliță, de obicei folosită pentru a înveli capul la nou-născuți

Gugiumanul – căciulă de samur purtată, în trecut, de domni și de boieri, ca semn al demintății lor, astazi glugă care atârnă în loc de guler la mantalele țărănești.

Mânzoc – mânz de doi sau de trei ani, se mai folosește cu sensul de gloabă sau mârțoagă

Tătuță – tătic, tată

Iznoavă – lucru nou, noutate, născocire sau în alt context, poznă, glumă, ghidușie, minciună sau scornitură

Chinovie – mănăstire în care călugării își organizează viața în comun

Colnic – cărare sau drum îngust care trece peste un deal sau prin pădure, în alt context se mai folosește cu sensul de luminiș sau boală contagioasă a oilor și a vitelor care se manifestă prin apariția unei răni care se întinde pe tot corpul

Răzășii – țăranii liberi sau posesori ai unor proprietăți de pământ (moștenită din tată în fiu), moșean, astăzi proprietary mici

Oploșise – refugiu, adăpost

Turetci – reprezintă un fel de ciorap fără talpă, făcut din dimie sau din postav, se mai numeste carâmb

Slovă – literă sau alfabet

Alvanit – albanez, poporul Albanez

Hachița – toană, capriciu, istericale

Osterie – ospătărie, birt, cârciumă

Dîrlogii – parte a căpăstrului sau a frâului de sub botul calului, de care se ține cu mîna cînd se merge la pas, curea de la căpăstru, se mai foloseste cuvântul zăbală, în alt context mai înseamnp cal neîngrijit, mârțoagă sau om de nimic, om fără slujbă

Bulboană – adâncitură într-un râu, vâltoare, vârtej în apă

Pârcălab – persoană însărcinată cu conducerea unui județ, a unui ținut, a unei cetăți, etc, temnicer, astazi cu sensul de primar, prefect

Podgbeaz – ceată de jefuitori, hoți

Arhimandritul – titlu inferior arhiereului, pe care il poartă stareții unor mănăstiri ortodoxe mai mari, stareți

Parcane – îngrăditură de lemn făcută pentru zăgăzuirea apelor, bârnă folosită la construirea unui pod, sau fortificație făcută din bârne, scânduri, zid de apărare sau parapet

Arhondaric – clădire sau aripă a unei clădiri dintr-o mănăstire rezervată oaspeților

Cuhniilor – bucătărie de vară, sau loc unde se gătește mâncarea

Pridvor – galerie exterioară deschisă, cu acoperișul sprijinit de stâlpi, așezată de regulă în partea din față a unei clădiri, case, tindă, terasă

Șătrarul – țigan nomad, negustor ambulant care vinde în bâlciuri sau la șatră

Ciurde – cireadă sau turmă de animale necomune, se mai zice la mulțime de oameni sau de copii, ceată, card

Poclăzi – țesătură de casă mițoasă, de obicei din lână nevopsită, folosită ca pătură sub șaua calului, învelitoare, pled, așternut

Părângă – prăjină, bară cu care se transport o greutate de către două persoane

Hatmanul – boie de divan în Moldova, căpitan de oștire

Hobot – basma purtată de mireasă sau în zilele noastre văl de mireasă

Șleahurile – drum de țară natural, neamenajat, bătătorit de căruțe, astazi drum de țară neasfaltat, de pământ sau pietris, în alt context mai înseamnă a vorbi deschis, fără înconjur sau pentru firul de apă curgătoare

Sumăieș – cojoc sau haină scurtă din lână

Năimit – om angajat cu ziua, luat în chirie

Astrucați – înveliți, a se acoperi cu pământ pentru a se ascunde, a înmormânt

Iarmaroc – târg ținut la date fixe, bâlci

Coropcari – negustor ambulant care umblă cu coropca, mămular, tolbaș, hoinar sau vagabond

Rătăcănile – groapă adâncă, scufundătură, hârtop

Feleșeagul (muntenilor) – obiceiul (muntenilor), tradiție

Mertic – măsură veche pentru cereal, egală cu circa 1-2 ocale

Ferchezuiește – a se îmbrăca îngrijit, a se dichisi, a se găti

Scîrnăvia – lucru murder, scârnav, faptă fără valoare sau de nimic, hoție

2.3 Rolul sinonimiei in literatura

Textele literare ne pun în față nenumărate ipostaze ale celor două componente cantitative și calitative ale sinonimiei, ale bogăției vocabularului. Creația sciitorilor oglindește cel mai bine întreaga bogație a limii, cu toatalitatea ariilor istorice și geografice ale graiurilor, cu achizițiile și inovaiile care ii pun în evidență expresivitatea, accentuând rolul polisemiei și mai ales al sinonimiei.

Fără operele scriitorilor, limba noastra nu ar fi astazi la fel de bogată, pentru că s-ar limita la elementele șsablon, moderne, neologice, evitând sinonimia și construcții expresive vechi, populare. În proza sa, Sadoveanu, relevă paradoxul limbajului artistic, înnoirea imaginii prozaice prin invechirea vocacularului, folosind sinonime din tezaurul istoric al limbii naționale. Folosind elementul vechi, Sadoveanu a construit o imagine nouă. Valorificarea fondului istoric și popular al limbii în textul operelor literare, mărește câmpul sinonimiei, dezvoltă polisemia, operează conotații care îmbogățesc limba calitativ în vreme ce dezvoltarea științei, a civilizației moderne contribuie la îmbogățirea cantitativă a limbii.

Se remarcă în operele lui Sadoveanu probelma sinonimelor fonetice, ce a fost pentru prima dată în lingvistica românească tratată de către stilisticianul Gheorghe I. Tohaneanu. Acesta consideră că tipologia sinonimiei este mai diversă decât s-a considerat până acum deoarece ea este întâlnită în toate compartimentele limbii.

În lucrarile sale: Dincolo de cuvânt, Studii de stilistică și versificație, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976, Studii de stilistică, poetică și semantică (Cluj-Napoca, 1980), Tohaneanu prezintă și argumentează aceasta problematică: “Poposind, acum la nivelul sunetelor, se poate accepta, cred, afirmația că între forma literară și cele neliterare ale aceluiași cuvânt fie ele populare, regionale sau artistice, se poate constitui un raport de sinonimie fonetică”.

În articolul „Sinonimia fonetică la Sadoveanu” autorul remarcă „în narațiunea propriu-zisă acolo unde scriitorul se desprinde de personaje, obiectivandu-se, Sadoveanu … refuză categoric accesul regionalismelor stridente. Numai in dialog, adică atunci cand prozatorul cedează locul și dă cuvantul personajelor sale, identificandu-se, până la un punct și într-un anumit sens cu fiecare dintre ele aceste restricții observate cu consecvență în narațiune, pot fi sensibil atenuate”.

Eroii lui Sadoveanu aparțin unei anumite zone geografie, unui anumit mediu social sau unei epoci bine determinate.

Procedeul de îmbogățire a lexicului, a sinonimiei se oglindește în vasta creație literară, care este o sursă vie de perfecționare a mijloacelor noastre de comunicare, domeniu în care limbajul trebuie să îndeplinească principiul străvechi al lui Aristotel, stilul trebuie să fie “limpede fără să fie comun”.

Cand fonetismele regionale patrund in naratiune „povestitorul insereaza in propria sa expunere franturi de gand ale personajelor, recurgand la tehnica monologului sau a stilului indirect liber”. Urmatoarele exemple la care apeleaza Sadoveanu sunt concludente pentru a distinge lingvistic cele doua straturi ale operei literare (narativ si dialogat): baiet / baiat, camara / camara, hulpe / vulpe.

În aceste dublete primul element al perechii sinonimice este folosit in dialog, iar cel de-al doilea este intalnit in celalalt strat al operei literare cel narativ. Astfel, Tohaneanu arata ca in ultima vreme se discuta din ce in ce mai intens despre sinonimia dincolo de cuvant, adica in afara vocabularului.

Pe de altă parte termenul de sinonimie frazeologica apare pentru prima oara in lingvistica romaneasca la Ametista Evseev (1969) si apoi la Gheorghe I. Tohaneanu in studiul „Sinonimia dincolo de cuvant”. Dupa ce se refera la problema sinonimiei sintactice, Gheorghe I. Tohaneanu atrage atentia asupra unei noi categorii de sinonime, aducand exemple din opera lui Sadoveanu. In stilul sadovenian intalnim: a se duce intr-o lume mai buna, a se duce pe calea tuturor, a se duce pe celalalt taram, a trece in intunericul cel vesnic.

Cunoașterea și cultivarea limbii creează o sensibilitate mai acută fașă de puterea cuvantului, fața de procesul de rafinare a stilului limbii literare. Studiul sinonimiei, cu jocul ei subtil, mai ales sub condeiul scriitorului ușureaza stăpânirea limbii îmbogățind și personalitatea omului: „Limba si legile ei dezvolta cugetarea”.

Pe de altă parte cercetătorii străini sunt frapați de bogăția sinonimică a limbii române. „Foarte bogată în sinonime și în sinonime aproximative, bogație datorată în mare parte pătrunderii cuvintelor împrumutate, româna prezinta anumite ușurințe pentru lexicografie pe care nu le oferă franceza”. Sinonimia este o categorie fundamentală care a ridicat numeroase probleme de interpretare pe care cercetarile de semantică au încercat să le rezolve.

O cercetare mai detaliată, provind sinonimia în literatură, a fost facută de Narcisa Forascu1 care se referă la gradul de suprapunere semantică, la tipurile de relații semantice între substituțiile lor contextuale. Aceasta a enunțat că sinonimia se organizează în clase de termeni echivalenți-numite serii sinonimice.

Folosirea termenului rămâne neclară în unele lucrări, seriile propuse ca exemple fiind alcatuite dupa criterii:

– din termenii care prezintă identitatea sub aspectul sensului, dar diferente sub aspect stilistic sau al comportamentului contextual;

– din termenii care semantic se diferențiază prin anumite trasături.

Pentru precizarea termenului de sinonimie și seria sinonimică, verificarea statutului paradigmatic al membrilor unei serii trebuie să se facă din trei perspective: componențial, contextual și stilistic.

Despre sinonime în literatura, Tudor Vianu spunea că reprezintî un procedeu social al limbii “pentru luminarea aceleiași noțiuni, un procedeu asemănător cu acela al proiectării unor fascicule de raze, din mai multe direcții, asupra aceluiași obiectiv” și adăuga: “Procedeul acumulării de sinonime, corespunde unei îndoite nevoi a exprimării: căutarea termenului propriu, care poate să nu se prezinte de la început vorbitorului și obținerea efectului stilitisc al intensificării. Seriile sinonimice devin rezultat al unor retusări succesive sau produsul tendinței de a spori încărcătura afectivă a comunicării”(Tudor Vianu).

De asemenea acesta precizează că în textul literar sinonimia își lărgește ea însăși sensul, și că acumularea sinonimelor este un procedeu oral, iar raportul de sinonimie nu se precizează numai prin întelesul fiecărui cuvânt considerat separat, ci și prin legăturile dintre diferitele cuvinte în contextul lor. Astfel raportul de sinonimie se precizează fie între întelesurile proprii ale cuvintelor, fie între un astfel de înteles și întelesul figurat, metaforic, al unui alt cuvânt.

Vianu mai vorbește despre grefe sinonimice, în momentul în care într-o serie sinonimică se creează o subserie (defapt un lanț sinonimic), relevându-i valoarea expresivă”

Concluzii

Sadoveanu este un scriitor cu individualitate distinctă în literatura română și universală. Evocând istoria unui popor, acesta reconstituie o epoca îndepărtată, nu prin rigoarea documentului, ci prin evocarea atmosferei trecutului, îmbinând liricul cu epicul într-o tonalitate de baladă și legendă (Teodor Vargolici).

Opera acestuia se caracterizează printr-o multitudine de sinonime arhaice sau regionale care pe de-o parte oferă cititorului transpunerea în timpul istoric, însă pe de altă parte îngreunează lectura, din cauza limbajului atât de îndepărtat în timp.

Rolul sinonimelor arhaice sau regionale este esențial într-o astfel de opera istorică precum Frații Jderi, însă presupun o permanentă aprofundare a textului și o analiză morfo-lexicală detaliată, pentru a dobândi o întelegere profundă a evenimentelor și a timpului în care acestea s-au petrecut.

Consider în închiere că prezenta lucrarea și-a atins obiectivele propuse, nu însă fără a constientiza faptul că sinonimia lexicală este o mica parte din ceea ce poate oferi opera lui Mihai Sadoveanu.

Bibliografie

Bidu-Vrânceanu, A., Narcisa Forăscu, Limba română contemporană, Lexicul, București, Ed. Humanitas Educațional, 2005, partea a II a, Relații semantice în limba română contemporană, 4. Sinonimia, p. 91-118.

Bidu-Vrânceanu, Angela, Cuvinte si sensuri, București, Ed. Științificã și Enciclopedicã, 1989, partea a II-a, Cap. Sinonimia, p. 112-164 3. Buca, Marin, Ivan Evseev, Probleme de semasiologie, Timișoara, Ed. Facla, 1976, Cap. Sinonimia , p. 118-141 4. Munteanu, Ștefan, Sinonimia – o perspectiva funcționala, in LLR, vol III-IV, 1996

Calu Mihai, Ana Iuliana, Sinonimia în limba română, Universitatea Danubius, Galați,

Camelia Ușurelu, Noi perspective de abordare a sinonimiei, Universitatea din București,

Cristinel Munteanu, Tipuri de sinonimie, BDD – A20757/2013, Revista “Limba Romana”, Diacronia.ro

Elena Dancila, Probleme de sinonimie morfologica in limba romana, Philologica Jassyensia, An II, Nr.2, 2006, p. 17-24,

Floarea Nicola, Sadoveanu Vocația Sacrului, Editura Marineasa, 1994

Florin Sterian, Sinonimia ca modalitate de definire lexicografică, Editura Academiei, 2015

Georgeta Corniță, Manual de Stilistică, Editura Umbria, Baia Mare, 1995,

Mihai Sadoveanu, Frații Jderi, Vol. III, Editura Literatura Română, 2004,

Tohãneanu, G. I. Dincolo de cuvânt, București, Ed. Științifica si Enciclopedica, 1976, Cap. Sinonimia in limba literaturii artistice, p. 41-67.

Șerban, Vasile, Ivan Evseev, Vocabularul românesc contemporan, Timișoara, Ed Facla, 1978, Cap. Sinonimia, p. 188-204

Victor Axenti, Unele considerații privind particularitățile sinonimiei sintactice, Buletin Științific la Universitatea de stat Bogdan Petriceicu Hasdeu, Cahul, 2009

https://en.wikipedia.org/wiki/Mihail_Sadoveanu

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2336

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A780/pdf

http://www.energetictgjiu.ro/sinonimia-lexicala-si-frazeologica-a-locutiunilor-adverbiale/

http://www.scrigroup.com/sanatate/logopedie/SINONIMIA-Sinonimia-lexicala-s74731.php

https://www.academia.edu/6019525/Sinonimia_frazeologică_în_limba_română_din_perspectiva_lingvisticii_integrale

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=2616

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A23945/pdf