Simbolistul George Bacovia Si Bacovianismul Saudoc

=== Simbolistul George Bacovia si bacovianismul sau ===

Vășcan Claudia-Bianca

RO-EN

Anul 1

Simbolistul George Bacovia și „bacovianismul” său

Scopul acestei lucrări este de a vă prezenta un mic studiu legat de un subiect foarte important care s-a dezbătut în istoria literaturii române moderne. Este vorba despre poetul simbolist George Bacovia și curentul său literar, „bacovianismul”, care s-a desprins din unul dintre cele mai cunoscute mișcări literare ale poeților români, simbolismul. În această lucrare, voi dezbate curentul literar al poetului, temele folosite, precum și geneza mișcării literare simbolistice și caracteristicile sale. George Bacovia a fost unul dintre mai cunoscuți simboliști ai literaturii române. Exprimând o mare admirție pentru poeții moderni francezi și influențându-se din operele lor, George Bacovia a devenit titularul unor volume de versuri scrise într-o tehnică unică în literatura română. Fiind văzut de către critica literară, la început, un poet minor, Bacovia va recunoaște treptat o receptare favorabilă, ajungând la recunoașterea sa ca cel mai important simbolist din literatura română și unul dintre cei mai cunoscuți scriitori lirici ai poeziei române moderne. Miracolul că Bacovia a trăit 76 de ani a ajutat la descoperirea sa, căreia i-a dat propiul său nume, „bacovianism”. Această idee vine, cumva, din Eminescu și se găsește și la câțiva dintre descendenții noștri, cum ar fi Alexandru Macedonski sau Ion Minulescu. George Bacovia și Mihai Eminescu pleacă de la premisa că acestă idee, pentru Eminescu, reprezintă un pattern, structura de adâncire a bacovianismului fiind circumscrisă eminescianismului. Disjuncțiile la cei doi poeți sunt redate prin seriile: ataraxie-angoasă, satanic-masochism, lumină-întuneric, tonal-atonal. La ambii, feminismul este perceput ca un product decandentist al societații, monotonia covergând în ambele cazuri. Poetul George Bacovia se încadrează în perioda interbelică, opera sa poetică fiind dominată de simbolism și expresionism. Simbolismul reprezintă un curent modern ce presupune la nivel formal si informal, inovații aduse poeziei. Se utilizează simbolul, care reprezintă un element al existenței umane și care dobândește conotații aparte, exprimând astfel stări afective. El a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Franța, ca o reacție a retorismului romantic și a impersonialității parsiene. Cuvântul „simbolism” vine din limba greacă, „symbolon”, sugerând un semn, o stare sufletească anonimă. Numele curentului este dat de articolul manifest „Le symbolisme” al inițiatorului mișcării literare, Jean Moreas, publicat în revista „Le Figaro” (1860). Poezia simbolistă poate fi definită ca poezia sensibilității pure, poetul simbolist nefiind interesat de poezia de idei, poezia naturii sau poezia socială. Stările sufletești confuze, care nu pot fi lămurite clar și care sunt transmise pe calea sugestiei reprezintă obiectul poeziei simboliste. În simbolism, modul de exprimare a legăturilor ascunse dintre lucruri se realizează prin sugestie, cultivând imagini muzicale, olfactive, coloristice în imagini complexe. O importanță majoră în acest curent este reprezentată de cultivarea simbolului. La romantici, acesta este folosit pentru a exprima, a materializa o idee, iar la simboliști are funcția de a sugera. Poeții simboliști resping ideea limbajului discursiv, ei exprimă vagul, anticipând pentru cititor o descriptare a limbajului. În literaratura română, simbolismul s-a manifestat aproape sincronic cu simbolismul european, avându-i ca reprezentanți pe Alexandru Macedonski, Ion Minulescu, Ștefan Petică și George Bacovia. George Bacovia este unul dintre marii poeți originali de după Eminescu. În poezia sa, el valorifică diferite teme și motive simboliste autentice, pe care le preia de la poeți francezi, prelucrându-le cu mare măiestrie. Aceste motive sunt: motivul poetului damnat, motivul ploii, motivul singurătății, motivul târgului provincial, motivul toamnei dezolante, motivul parcului solitar, motivul iubirii (iubirea fiind văzută într-o manieră opusă romantismului), motivul vagabondului și alcoolismului, precum și motivul morții și a descompunerii materiei. „Bacovianismul” este o expresie individualizată a curentului neoromantism din prima jumătate a secolului al XX-lea, apărând drept simbolism, un simbolism contopit cu nostalgia eminescianismului. George Bacovia este cel care construiește spații înfricoșătoare pentru a evita închiderea. Cultivă o atitudine repliabilă în fața socialului, fiind un scriitor al marginii și având o atitudine antinarcisiacă. Bacovia se cantonează în necuvânt, perceput ca o corporalitate intrinsecă a sinelui. În „bacovianism”, autorul relevă diferite elemente simbolice, prin care recunoaște imposibilitatea radiografierii exhaustice. Ipostazele bacoviene în tradiționalismul romantic și ale simbolismului sunt cele care au precedat „bacovianismul”. Acesta este expresia unor practici literare ireparabile deoarece este rezultatul unor circumstanțe particulare, independente de voința eului liric (mediul epigonic în care s-a ivit, criza limbajului artistic, experiența bolii). „Bacovianismul” s-a conturat cel mai deplin în momentul în care autorul a început să își diversifice modalitățile de scriere. Pendularea în mai multe convenții literare a fost generată de o neconștientizată criză a limbajului artistic, Bacovia apelând la mai multe stiluri literare, prin simplul motiv că niciunul nu îl mulțumea. Acest curent îl caracterizează pe George Bacovia deoarece exprimă sentimentul izolării, o nostalgie incurabilă, precum și monotonia vieții citadine. Universul imaginat de Bacovia poate fi reprezentat printr-o rețea de cercuri în mișcare și în dispariție, terifiantă reducție la un punct inert. Geometria textului bacovian descrie o rotire în descreștere și cădere, sugestie a iminentului crepuscul. Această rotire este realizată de „corb”, care la Bacovia este simbolic, reprezentând moartea. „Cercul bacovian se instituie ca un simbol și ca un blestem al mișcării infinit repetabile (mecanice) și al spațiului închis, inert” (V. Fanche 1994: 6) deoarece mereu te afli în mișcare, o desfășurare care înglobează spațiul limitat al lumii. Cercul bacovian în relație cu motivul labirintului este tributar, având o manieră a cripticului. Universul bacovian stă sub simbolul „plumb”. Această descoperire a acestui simbol, al produsului final în care se transformă universul și omul, determină o schimbare radicală a discursului liric în literatura română. Inadaptibilitatea sa nu greva atât asupra societății, cât se afla în el. Conflictul cu societatea, dacă și-ar fi avut originele numai în sistemele mediului ambient, poate că era un conflict rezolvabil. În orice caz, unul preferabil răului interior, conflictului sau conflictelor lăuntrice. Incapacitatea adaptive este denumită „proiecția expresivă exagerată”. Istericul încearcă să compenseze prin demonstrabilitate tot ce pierde prin hiponoie, hipobulie sau sugestibilitate. E un efort de convingere a anturajului că suferă, că are nevoie de ocrotire și avantajare. În textul bacovian, apetența deschiderii reclamă impulsul contrar, într-o mișcare dialectică de acțiune și reacțiune, prin care limitarea și ilimitarea își găsesc justificarea deopotrivă în conștiința alienată a eului liric. George Bacovia construiește acele spații indeterminate cu scopul de a de a evita închiderea. Deoarece constă în superlativizare, în manieră expresionistă, a unei senzații, arta bacoviană proclamă imperialismul monotoniei, ca urmare a tehnicii refrenului, care amplifică într-o manieră ascendentă nevroza. Exegetul relevă strategiile de elaborare a tăcerii: metamorfoza dialogului în monolog litanic, surdinizarea etapizată a vocabulelor, translarea ego-ului într-un dublu camuflat. Acesta etalează „spectacolul insolit al alunecării cuvintelor în spațiile goale ale necuvintelor, al golirii progresive de sens, ce sfârșește în golul nonsensului…” (V. Fanache 1994: 50). În concluzie, George Bacovia împreună cu „bacovianismul” său relevă elementele definitorii ale simbolismului, unde ,,spațiul bacovian este locul în care realul se combină cu virtualul într-un chip liber-fantezist” (Albu Andreea-Diana 2009: 35). A scrie despre Bacovia înseamnă a scrie despre durere, modestie, injustiție, complexe și obsesii.

Bibliografie:

Bădărău George- Simbolismul, Iași, Institutul European, 2005

Albu Andreea-Diana- Monografie asupra universului bacovian, Timisoara, Eurobit, 2009

Ion Caroian- Bacovia, sfârșitul continuu, Editura Cartea Româneasc

V. Fanache- Bacovia, ruptura de utopia romantică, Editura Dacia Cluj, 1994

Georgeta Bacovia-Agatha- Poezie sau destin: George Bacovia, ultimii săi ani de viață, București, Editura Cartea Românnească, 1981