Sechestrul Asiguratordoc

=== sechestrul asigurator ===

UNIVERSITATEA CRESTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR”BUCURESTI

FACULTATEA DE DREPT CLUJ – NAPOCA

Programul de studii DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT:

Adrian Gabriel Nasui Sălăgean Septimin Călin

Cluj-Napoca

2 0 1 6

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………..

CAPITOLUL 1. Clasificarea măsurilor asigurătorii. Sechestrul asigurător……………..

CAPITOLUL 2. Poprirea……………………………………………………………………

CAPITOLUL 3. Sechestrul judiciar………………………………………………………….

CAPITOLUL 4. Sechestrul asupra navelor civile…………………………………………..

CAPITOLUL 5. Măsuri provizorii în materia dreptului de propietate intelectuală……….

CONCLUZII…………………………………………………………………………………….

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………

Introducere

În cadrul codului de procedură civilă sunt reglementate, ca măsuri asiguratorii, trei subunități, în speță sechestrul asigurator, pentru care sunt realizate precizări în articolele 591-596, poprirea asiguratorie, reglementată în articolul 597 și sechestrul judiciar, care este prevăzut în articolele 598-601.

Măsurile asiguratorii au ca scop reglementarea situațiilor în care este necesară permiterea unui creditor să folosească poprirea, sechestrul asigurator sau sechestrul judiciar înainte de a avea un titlu executoriu care să îl îndreptătească să solicite executarea silită. Aceste măsuri sunt menite să asigure creditorului bunurile pe care le va putea valorifica în urma obținerii titlului executoriu, proprietarul acestora nemaiputând să le înstrăineze in timpul ce decurge de la lansarea acțiunii în instanță pâna la intrarea în posesia titlului executoriu. Atunci cand creditorul va intra in posesia titlului, va putea să valorifice bunurile indisponibilizate anterior prin aceste măsuri sau va putea intra în posesia lor, având drept de usufruct. În consecință, măsurile asiguratorii sunt, de fapt, măsuri de prevedere, care protejează creditorul, în sensul că îi conferă garanția viabilității bunurilor la momentul executării.

Măsurile asiguratorii sunt foarte importante într-un process civil deoarece acestea reprezintă posibilitatea pe care reclamantul o deține de a solicita instanței să dispună măsuri de indisponibilizare și conservare care au ca scop ămpiedicarea pârâtului, pe durata de desfășurare a procesului, să distrugă, să deterioreze sau să înstrăineze bunul care constituie obiectul acțiunii înaintate instanței initial sau activul patrimonial atunci când acțiunea introdusă în instanță are ca obiect o sumă de bani sau un bun căruia i se poate asocial o valoare financiară.

Această măsură poate fi solicitată instanței pe tot parcursul actului procesual, până în momentul în care este comunicată părților hotărârea judecătorească definitive, atunci când este detectată posibilitatea ca, în cazul în care nu sunt luate măsurile asiguratorii, executarea hotărârii să devină imposibilă.

În urma acestei solicitări, instanța de judecată pote dispune punerea unui sechestru pe bunurile sau pe sumele de bani care aparțin pârâtului, indiferent dacă acestea se află în posesia acestuia sau nu, poate să îi interzică pârâtului să săvârșească anumite acțiuni de natură să prejudicieze bunurile sau banii, să suspende vânzarea bunurilor atunci când este solicitată scoaterea de sub sechestru numai în cazul în care valoarea bunurilor și/sau insumarea valorii bunurilor și a sumelor de bani de care dispune pârâtul nu depășesc valoarea totală a acțiunii introduce în instanța de judecată, respective în speța în care se face cererea de dispunere a măsurilor asiguratorii.

În esență, măsurile asiguratorii au rolul de a proteja creditorul, acesta putând să se asigure, in acest fel, că își poate recupera prejudicial în urma emiterii sentinței definitive.

Noul Cod de Procedură Civilă adduce câteva modificări importante și în privința măsurilor asiguratorii. O primă modificare se observă, cu ușurință, încă din momentul în care este lecturat titlul “Măsuri asigurătorii și provizorii”, în speță apariția termenului “provizorii”, modificare apărută prin Legea 76/2012 și vine să intregească denumirea Titlului IV, care include, în noua variantă și articolul ce reglementează ,,măsuri provizorii în materia dreptului de proprietate intelectuală”.

CAPITOLUL 1

Clasificarea măsurilor asigurătorii și provizorii

Măsurile asigurătorii și provizorii prevăzute de Noul Cod de Procedură Civilă preiau, din Codul de Procedură Civilă din 1865, sechestrul asigurător și poprirea asigurătorie. Mai mult decât atât, în Noul Cod de Procedură Civilă sunt încadrate în această categorie și măsurile provizorii, precum sechestrul judiciar, sechestrul asupra navelor civile și măsurile provizorii în materia dreptului de propietate intelectuală.

Măsurile provizorii sau temporare sunt acele măsuri care pot fi retrase și care nu sunt irevocabile. Acestea pot fi impuse în cadrul unei proceduri care le vizează în mod special sau în cadrul unei proceduri de fond.

Aceste măsuri asigurătorii sunt clasificate, în funcție de scopul lor, astfel:

Măsuri asigurătorii, ce au ca scop asigurarea unor bunuri sau a unor sume de bani prin înființarea popririi asiguratorie sau a sechestrului asigurător. Prin luarea acestor măsuri, bunurile și, respectiv sumele de bani pe care creditorii au dreptul să le recupereze vor fi conservate în starea lor la momentul depunerii cererii și nu pot fi înstrăinate sau deteriorate. Tot în această categorie a măsurilor asigurătorii se află și sechestrul judiciar, care presupune indisponibilizarea unui bun ce formează obiectul litigiului sau a altor bunuri prin încredințarea pazei acestora unui administrator-sechestru în condițiile prevăzute de lege, care vor fi detaliate pe larg în paginile ce urmează. Sechestrul asigurător al navelor civile face, și el, parte din aceeași clasă, iar în Noul Cod de Procedură Civilă capătă valențe moderne prin noile reglementări pe care legiuitorul le-a încuviințat în legislația în vigoare în acest moment și care vor fi explicate în cele ce urmează.

Măsuri provizorii, care sunt aplicabile tuturor litigiilor de proprietate intelectuală, indiferent că drepturile de proprietate intelectuală apărate pe calea justiției sunt patrimoniale sau nepatrimoniale și fără a avea relevanță izvorul juridic al acestor drepturi și au ca scop tocmai apărarea drepturilor de propietate intelectuală.

Sechestrul asigurător

“Sechestrul asigurător este acea măsură asigurătorie la care apelează creditorul unei sume de bani, și care constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile urmăribile ale debitorului, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii date în procesul principal, în scopul valorificării bunurilor în momentul în care creditorul va obține un titlu executoriu.”

“Sechestrul asigurător constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau/și imobile urmăribile ale debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui terț în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume de bani va obține un titlu executoriu.”

Această măsură poate fi înființată în favoarea unui creditor care nu are încă un titlu executoriu, dar care are o creanță constatată în scris care este considerată exigibilă și poate face dovada faptului că a intentat cerere de chemare în judecată pentru această speță. Creditorul poate, în acest caz să solicite instanței să fie instituit sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale debitorului, în valoare maximă egală cu valoarea înscrisă în cererea de chemare în judecată. Instanța poate, în cazul în care consideră necesar acest lucru, să îl oblige pe creditor la plata unei cauțiuni al cărei cunatum va fi stabilit tot de aceasta.

Sechestrul asigurător este un mijloc procedural care este pus la îndemâna creditorului pentru a fi conservată, pe timpul judecării cauzei, averea debitorului, prin aceea că este prevenită înstrăinarea prin imposibilitatea de a perfecta actele de înstrăinare de bunuri mobile ale debitorului de rea-credință, care, prin aceasta, ar putea pune în pericol executarea silită a hotărârii în momentul în care creditorul o va obține cu mențiunea definitivă. Sechestrul asigurător este o măsură asigurătorie, care, prin funcția pe care o îndeplinește odată cu înființarea sa, permite indisponibilizarea unei cantități de bunuri mobile ale debitorului-pârât, care urmează să fie suficiente pentru a stinge creanța reclamantului, în cazul în care, în momentul în care creditorul va obține o hotărâre judecătorească definitivă, debitorul nu va dori să iși execute, de bunăvoie, obligația.

În ceea ce privește calitatea procesuală, creditorul interesat să indisponibilizeze o anumită cantitate de bunuri mobile ale debitorului său are calitate procesuală activă, iar sechestrul asigurător se poate înființa în limita creanței sale, pentru a-și păstra scopul de a asigura realizărea acestei creanțe atunci când ea va fi constatată prin hotărâre judecătorească definitivă, în cazul în care debitorul nu-și va executa obligația din propia voință de a se supune hotărârii pe care instanța de judecată o va da în cauza respectivă.

De asemenea, debitorul titularului cererii de înființare a sechestrului are calitate procesuală într-un astfel de litigiu, aceasta fiind, de această dată, una pasivă.

Pot face obiectul înființarii măsurii sechestrului asigurător bunurile mobile și imobile ale debitorului-pârât, fără a se face distincție de posesie, chiar dacă acestea se află la el sau la un terț, până la acoperirea valorii creanței pretinse de către creditor. Pentru a se putea stabili dacă bunurile acoperă valoarea creanței, reclamantul-creditor are obligația de a indica în cerere cuantumul creanței, ce rezultă din actul scris care constată existența acestei crențe sau din cererea principală de chemare în judecată.

Cererea înaintată instanței de judecată ce va încuviința sau nu măsura sechestrului asigurător trebuie să conțină și motivele pentru care creditorul solicită această măsură. În acest sens, creditorul va menționa, în primul rând, dacă creanța reclamantului este constatată prin act scris sau nu.

În cazul în care creanța este constatată prin act scris este necesar a se arăta, în continuare, care este actul constatator al creanței, care este valoarea crenței și data la care aceasta a devenit exigibilă. De asemenea este indicat a se arăta faptul că, pentru această creanță a fost intentată o acțiune în justiție. În cazul în care creanța nu a devenit exigibilă este necesar a se justifica, în plus, de ce creditorul consideră a fi necesară înființarea măsurii sechestrului asigurător, ținând cont de faptul ca instanța de judecată va aprecia ca întemeiată cererea fie dacă debitorul a micșorat, prin fapta sa, asigurările pe care le-a dat creditorului, fie dacă debitorul nu a dat asigurările promise, fie dacă se poate demonstra că există pericolul ca debitorul să încerce a se sustrage de la urmărire sau a-și ascunde ori a-și risipeasci averea. Odată cu acestea, este indicat a se arăta că se va depune cauțiunea care va fi fixată, în acest sens, de către instanța de judecată.

În cazul în care nu există un act scris prin care să fie constatată creanța este necesar a se arăta că a fost inițiată procedura judiciară în vederea recuperării acesteia și că a fost plătită, de către reclamant, o cauțiune egală cu jumătate din valoarea reclamată prin acțiunea principală.

Legiuitorul a prevăzut faptul că se poate cere administrarea oricărui mijloc de probă, în limita celor admise de legislația în vigoare, cu respectarea regulilor de drept comun în materie.

În ceea ce privește înscrisurile, se depun, în mod obligatoriu, actul constatator al creanței, în cazul în care acesta există, o copie după cererea principală de chemare în judecată și dovada înregistrării acestei cereri la instanța de judecată, în speșă certificatul de grefă menit să ateste faptul că există înregistrat un proces de fond în acest sens pe rolul instanței.

Asemenea oricărei cereri, este necesar a se timbra, taxa judiciară de timbru fiind de 91 000 lei, iar timbrul judiciar de 1 500 lei, așa cum sunt prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, respectiv de art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 32/1995, cu modificările și completările ulterioare.

Condițiile de înființare ale sechestrului asigurător în procesul civil erau stipulate în Vechiul Cod de Procedură Civilă în articolul 591 și au fost păstrate în aceeași formă și în Noul Cod de Procedură Civilă, în cadrul articolului 952, după cum urmează:” Condiții de înființare

(1) Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanță este constatată în scris și este

exigibilă, poate solicita înființarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile și

imobile ale debitorului, dacă dovedește că a intentat cerere de chemare în judecată. El poate fi

obligat la plata unei cauțiuni în cuantumul fixat de către instanță.

(2) Același drept îl are și creditorul a cărui creanță nu este constatată în scris, dacă dovedește

că a intentat acțiune și depune, odată cu cererea de sechestru, o cauțiune de jumătate din

valoarea reclamată.

(3) Instanța poate încuviința sechestrul asigurător chiar și atunci când creanța nu este

exigibilă, în cazurile în care debitorul a micșorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau

nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la

urmărire sau să își ascundă ori să își risipească averea. În aceste cazuri, creditorul trebuie să

dovedească îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute la alin. (1) și să depună o cauțiune, al

cărei cuantum va fi fixat de către instanță.”

Potrivit art. 592 alin. 2 al Noului Cod de procedură civilă, același drept de a cere aplicarea sechestrului asigurător îl are și creditorul a cărui creanță nu este constatată în scris, dacă dovedește că a intentat acțiune și depune, odată cu cererea de sechestru, o cauțiune de jumătate din valoarea reclamată.

În conformitate cu Noul Cod de Procedură Civilă, se poate încuviința sechestrul asigurător și în cazul în care creanța este declarată neexigibilă, însă numai cu condiția ca debitorul să fi micșorat “prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească averea. În aceste cazuri, creditorul trebuie să dovedească îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute la alin. (1) și să depună o cauțiune, al cărei cuantum va fi fixat de către instanță.”

Cu privire la competență, Noul Cod de Procedură Civlă nu modifică reglementările existente în Vechiul Cod de Procedură Civilă, în schimb, formularea vine să completeze acest aspect, menționându-se clar, de această data faptul că instanța competentă să judece cererea de înființare a sechestrului asigurător este cea care a judecat procesul în primă instanță. Această completare se datorează faptului că au existat situații în care cererea de înființare a sechestrului asigurător a fost adresată instanței de judecată care judecă apelul deoarece procesul se afla în faza respectivă, situații în care procedura nu a fost îndeplinită correct. Astfel, Noul Cod de Procedură Civilă vine să preîntâmpine astfel de situații, cu toate că nu au fost semnalate în număr mare: “(1) Cererea de sechestru asigurător se adresează instanței care este competentă să judece

procesul în prima instanță.” În acest moment, legiuitorul prevede clar și exclude posibilitatea existenței unei practice neunitare, fiind clar faptul că numai instanța de judecată care a judecat cauza ăn primă instanță este aptă pentru a judeca cererii de înființare a sechestrului, ca măsură asigurătorie.

Ca procedură de soluționare a cererii de încuviințare a sechestrului asigurător adresată primei instanțe, Noul Cod de procedură Civilă dispune, în articolul 953, alineatul 2, deciderea de urgență de către instanță asupra cererii mai sus menționate în camera de consiliu, fără să fie necesară citarea părților în toate aspectele sale, prin încheiere executorie, stabilind suma până la care instanța decide să incuviințeze sechestrul, cunatumul cauțiunii în cazul în care instanța consideră necesară această masură și termenul pe care creditorul îl are la dispoziție pentru a depune cauțiunea. Astfel, în raport cu înscrisurile depuse de către creditor la dosarul prin care este solicitată înființarea sechestrului asigurător, instanța de judecată va suma până la care sa incuviințeze măsura, pentru ca aceasta să fie acoperitoare pentru creditor, fără, însă, a indisponibiliza bunurile debitorului în mod inutil, fără a se prejudicia, astfel, dreptul debitorului la a-și administra bunurile asupra cărora nu este necesară înființarea măsurii după bunul plac. Tot în funcție de înscrisurile depuse de părți la dosar, instanța va aprecia are este cuantumul cauțiunii pe care creditorul este onligat să o plătească, precum și termenul in acre acesta trebuie să se încadreze cu plata acesteia. De aceea, depunerea înscrisurilor complete este necesară în vederea unei aprecieri corecte de către instanța de judecată.

În Vechiul Cod de Procedură Civilă, din 1865, nu era indicată o anumită formă pe care cererea de încuviințare a sechestrului asigurător trebuia să o aibă, fapt pentru care exista o practică neunitară, deoarece unele persoane menționau bunurile pentru care solicitau încuviințarea, iar alții nu. În aceste condiții, au existat și soluții de respingere a cererii, motivarea instanței referindu-se la acest aspect. Constatată fiind această practică neunitară cauzată de tăcerea textului de lege, legiuitorul a specificat, în articolul 953, alineatul 1 al Noului Cod de procedură Civilă faptul că petentul creditor nu are obligația de a individualiza bunurile, această mențiune venind să ușureze sarcina creditorului, considerându-se că acest aspect ține de punerea sub sechestru a bunurilor, astfel că nu s-a considerat necesar să i se atribuie creditorului o astfel de sarcină. Punerea în executare a sechestrului este atribuită ca sarcină executorului, astfel că identificarea bunurilor va fi realizată de acesta, după ce i se înmânează încheierea de sechestru. Astfel, Noul Cod de Procedură Civilă vine să tranșeze o problemă în care practica era neunitară, deoarece majoritatea intanțelor cereau creditorului să indice bunurile și să le identifice. Odată elucidată această problemă prin noul text de jege prevăzut în NCPC, executorul va identifica bunurile asupra cărora se va înființa măsura sechestrului asigurător în cazul în care instanța de judecată va decide în acest sens, însă acum, este cu atât mai importantă depunerea, la dosarul cauzei, a unei doveri cu privire la valoarea creanței, pentru ca executorul să poată identifica și indica numai acele bunuri care să acopere valoarea creanței, ci nu toate bunurile debitorului.

După soluționarea de urgență a cererii, instanța de judecată comunică direct creditorului soluția, debitorului urmând să îi fie comunicată de către executorul judecătoresc, odată cu luarea măsurii, conform aleneatului 3, al articolului 953. Astfel, executorul judecătoresc va comunica decizia debitorului odată cu indicarea bunurilor asupra cărora se va dispune înființarea măsurii și va da posibilitatea acestuia de a contesta decizia instanței de judecată, conform prevederilor aceluiași alineat, conform căruia termenul în care încheierea poate fi contestată este de 5 zile de la data comunicării. Legiuitorul a prevăzut ca singură cale de atac admisă apelul, adresat instanței ierarhic superioare. Termenul legal pentru depunerea apelului este de 5 zile de la data comunicării, iar judecarea acestuia se realizează, conform aceluiași articol, “de urgență și cu precădere, cu citarea în termen scurt a părților.”

Alineatul 4 al articolului 953 din Noul Cod de Procedură Civilă menționează aplicarea dispozițiilor articolului 998, alineatul 4 și în cazul sechestrului asigurător, articol ce prevede faptul că ”pronunțarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea ordonanței se face în cel mult 48 de ore de la pronunțare”. În acest mod, decizia de înființare a sechestrului asigurător nu poate fi amanita prea mult, pentru ca scopul acestei măsuri să poată fi păstrat, inclusiv în timpul procesului ce necesită judecarea admisibilității acestei măsuri provizorii.

Reglementările privitoare la executarea măsurii privind sechestrul asigurător sunt cuprinse în articolul 954 din Noul Cod de Procedură Civilă, care pune în sarcina executorului judecătoresc îndeplinirea măsurii în conformitate cu prevederile prezentului cod cu privire la executarea silită, fără a mai fi necesară o autorizare în acest sens. Astfel, îndeplinirea obligațiilor prevăzute în titlul executoriu se vor realiza, conform articolului 622 din noul Cod de Procedură Civilă după cum urmează:” (1) Obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. (2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. (3) Executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităților sau a altor sume acordate potrivit legii prin titlu, precum și a cheltuielilor de executare. (4) Executarea unor obligații de a face, precum înscrierea sau radierea unui drept, act sau fapt dintr-un registru public, emiterea unei autorizații, eliberarea unui certificat sau predarea unui înscris și altele asemenea, se poate obține la simpla cerere a persoanei îndreptățite, făcută în temeiul unui titlu executoriu, fără a fi necesară intervenția executorului judecătoresc, dacă prin lege nu se dispune altfel. În caz de neconformare a debitorului, creditorul poate recurge la executarea silită în condițiile prezentului cod.”

Alineatul 2 al aceluiași articol prevede deplasarea executorului, în cel mai scurt timp posibil, la locul în care se află bunurile, atunci când sechestrul asigurător se înființează pe anumite bunuri, pentru aplicarea sechestrului asupra bunurilor urmăribile, insă aplicarea se va realiza numai în măsura necesară realizării crenței. Aplicarea sechestrului trebuie realizată fără a notifica, în prealabil, debitorul.

În alineatul 3 este prevăzută de către legiuitor situația în care bunul pe care este înființat sechestrul să fie supus unor formalități de publicitate, situație în care sechestrul asigurător trebuie înscris de îndată în cartea funciară, registrul comerțului, Arhiva Electronică de Garanții Reale

Mobiliare sau în alte registre publice, după caz. Astfel, sechestrul va fi opozabil oricărei persoane va dobândi vreun drept asupra imobilului respective după înscriere. Prevederile alineatului 3 vin să ajute această măsură în vederea ducerii la îndeplinire a scopului înființării sale deoarece, odată înscrisă sarcina în cartea funciară va fi imposibilă înstrăinarea bunurilor, în cazul în care debitorul va fi de rea credință, nemaifiind, astfel, necesare alte proceduri în instanța de judecată pentru a desființa acte de vânzare cumpărare realizate în mod abuziv în perioada în care acțiunea de soluționare a acestui litigiu se află în desfășurare.

Ultimul alineat al acestui articol prevede dreptul la contestație la executare pe care îl are orice persoană interesată cu privire la modul în care este dusă la îndeplinire măsura sechestrului judiciar. Astfel, în cazul în care sunt constatate erori de procedură la înființarea măsurii sechestrului asigurător, sau chiar abateri de la procedură, legiuitorul prevede posibilitatea contestării executării, pentru a apăra atât drepturile creditorului, cât și pe cele ale debitorului.

Articolul 955 al Noului Cod de Procedură Civilă prevede desființarea de drept a sechestrului asigurător în cazul în care cauțiunea nu este depusă în termenul fixat de instanța de judecată. Constatarea se realizează prin încheiere definitivă, nefiind necesară citarea părților, conform prevederilor aceluiași articol de lege. Astfel, creditorul este obligat la a-și îndeplini obligațiile legale pentru a putea beneficia de protecția bunurilor ce urmează a-i stinge creanțele pe care debitorul le-a acumulat, prin plata cauțiunii stabilită de către instanța de judecată în raport cu prevederile legale în acest sens.

Situațiile în care se poate realiza ridicarea sechestrului asigurător sunt prevăzute de legiuitor în articolul 956 din Noul Cod de Procedură Civilă. În primul alineat legiuitorul oferă debitorului posibilitatea de a solicita, printr-o cerere care se soluționează în camera de consiliu, ridicarea sechestrului în cazul în care a oferit o garanție îndestulătoare. Astfel, cererea se va solutiona de urgență, cu citarea în termen scurt a părților. Încheierea instanței cu privire la această cerere poate fi contestată prin apel, în termen de 5 zile de la pronunțare, adresat instanței superioare ierarhic, acesta urmând a fi judecată de urgență și cu precădere. În această situație sunt protejate ambele părți. Pe de o parte este protejat creditorul prin faptul că garanția oferită de către debitor va putea acoperi crențele în cazul în care instanța va aprecia, prin hotărâre definitive, ca acestea sunt exigibile, iar pe de altă parte, va proteja dreptul debitorului de a-și administra bunurile după bunul plac, odată ce a depus o garanție care să înlăture motivele cererii de înființare a sechestrului asigurător.

A doua situație în care este posibilă ridicarea sechestrului asigurător este prevăzută în alineatul 2 al aceluiași articol și se referă la cazurile în care cererea principală, în baza căreia a fost încuviințat sechestrul a fost anulată, respinsă sau perimată prin hotărâre definitivă sau dacă creditorul a renunțat la judecarea acesteia. În aceste situații instanța se pronunță prin încheiere definitivă, fără să fie necesară citarea părților.

Privind valorificarea bunurilor sechestrate legiuitorul prevede, prin articolul 957 din NCPC (Noul Cod de Procedură Civilă) că acest procedeu este realizabil numai după ce creditorul este în posesia titlului executoriu. Astfel, se reiterează scopul măsurilor asigurătorii, și anume acela de a proteja, precum și statutul acestora ca măsuri provizorii, ce permit numai conservarea bunurilor pe perioada în care cererea principal este judecată, acestea urmând a-și înceta acțiunea odată ce o hotărâre definitive a fost pronunțată în speța respectivă.

În cadrul dispozițiilor speciale prevăzute în cadrul articolului 958, respectiv în situațiile în care este competentă ca instanță de judecată curtea de apel, calea de atac va fi recursul, prevederile privind procedura de soluționare despre care am discutat mai sus și ridicarea sechestrului asigurător rămânând aceleași, iar aplicarea acestora se va realiza în mod corespunzător.

O situație deosebită o reprezintă rezoluțiunea contractului prin care debitorul a obținut bunul asupra căruia se înființează sechestrul asigurător. Cu toate că un bun este imobilizat prin înființarea sechestrului asigurător în condițiile prevăzute de legislația în vigoare, el poate fi scos din patrimoniul debitorului numai în situația în care, un bun asupra căruia s-a transmis dobânditorului dreptul de propietate , în schimbul unei contraprestații, fie că este vorba despre o sumă de bani, fie că există, între părți, un contract de schimb sau de rentă viageră nu este achitat integral, situație în care înstăinătorul poate opta pentru rezoluțiunea contractului, solicitând repunerea sa în situația anterioară, prin redobândirea bunului, cu restituirea prețului primit, în cazul în care dobânditorul solicită acest lucru.

Astfel, rezoluțiunea reprezintă o metodă de aplicare a efectelor rezilierii, însă, aplicarea să poată fi efectuată și retroactiv și pe viitor.

CAPITOLUL 2

Poprirea

“Poprirea asigurătorie este o măsură asigurătorie dispusă de instanță, ce determină indisponibilizarea sumelor de bani, titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente și care are drept scop asigurarea creditorului asupra posibilității de realizare efectivă a executării silite dacă va obține titlu executoriu.”

Conform articolului 969 din Noul Cod de Procedură Civilă, această măsură asigurătorie se poate înființa “asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente, în condițiile stabilite la art. 952.”

Astfel, poprirea, ca măsură asigurătorie se va înființa în aceleași condiții care sunt prevăzute și pentru sechestrul asigurător, respectiv în cazul în care creditorul nu este în posesia unui titlu executoiu la data la care depune cererea de înființare a popririi asigurătorie, dar care deține o creanță exigibilă care este constatată în scris, spre exemplu printr-o factură fiscal ce a fost semnată de primire și, totodată, acceptată de către debitor, putând fi obligat să plătească o cauțiune în cazul în care instanța de judecată consideră necesară această măsură. De asemenea, potrivit alineatului 2 al articolului 952, creditorul poate să solicite instanței să înființeze poprirea asigurătorie și în cazul în care creanța nu este constatată în scris numai dacă depune, în același timp cu cererea, o cauțiune ce reprezintă jumătate din valoarea reclamată. Pentru situațiile în care creanța nu este exigibilă, legiuitorul a prevăzut posibilitatea de încuviințare a popririi asigurătorie dacă “debitorul a micșorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească averea.” Chiar dacă aceste condiții sunt îndeplinite, creditorul este obligat să facă dovada îndeplinirii celorlalte condiții prevăzute la alineatul 1 și detaliate mai sus și să depună o cauțiune a cărei valoare va fi stabilită de către instanța de judecată.

În materie procesual civilă poprirea asigurătorie se înființează în conformitate cu dispozițiile art. 969-970 din noul Cod de procedură civilă (art. 597 din vechiul Cod de procedură civilă) și are ca obiect sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente. Aceasta înseamnă că poprirea asigurătorie se referă în realitate la creanțe pe care debitorul poprit le are față de o terță persoană, iar nu la bunuri care îi aparțin acestuia.

“De asemenea, dispozițiile privind înființarea, aducerea la îndeplinire, ridicarea sechestrului asigurător se aplică în mod corespunzător p.a. în cazul în care poprirea a fost înființată ca măsură asigurătorie și nu a fost desființată până la obținerea titlului executoriu, se va comunica terțului poprit copie certificată de pe titlul executoriu în vederea îndeplinirii obligațiilor prevăzute de lege cu privire la consemnarea sumei de bani sau plata directă creditorului urmăritor”.

Scopul popririi asigurătoare este limitat la indisponibilizarea sumelor de bani sau a efectelor pe care un terț le datorează debitorului urmărit. În mod obișnuit, într-o poprire intervin trei subiecți de drept și se stabilesc tot atâtea raporturi juridice. Subiecții popririi sunt: creditorul urmăritor denumit creditor popritor, debitorul urmărit, denumit și debitor poprit și terțul poprit. Între acești trei subiecți se stabilesc următoarele raporturi juridice: un raport de creanță între creditorul popritor și debitorul poprit; un raport de aceeași natură între debitorul poprit (care aici are rolul de creditor al terțului) și terțul poprit; un raport procesual între creditorul popritor și terțul poprit, care ulterior, prin efectul validării popririi, atunci când este necesar, se transformă într-un raport de creanță.

În ceea ce privește poprirea asigurătorie, Noul Cod de Procedură Civilă a fost modificat în sensul în care legiuitorul a considerat necesară îndreptarea unei probleme apărute în practică, în speță citarea și comunicarea tuturor terților intervenienți. Astfel, în prevederile Noului Cod de Procedură Civilă este specificat faptul că nu este necesară indicarea terților popriți, însă, în cazul în care nu se pune problema unei popriri bancare, terții trebuie, totuși individualizați.

În cazul sumelor de bani asupra conturilor bancare, nu se poate vorbi decât despre poprire asigurătorie, întrucât măsura vizează creanțe pe care debitorul le are împotriva instituției de credit. Într-o asemenea situație, suntem de fapt în prezența a unui contract de împrumut de consumație, în temeiul căruia banca este împrumutatul, iar clientul este împrumutătorul băncii care, în schimbul sumei de bani încredințate dobândește un drept constând într-o creanță bănească față de banca obligată astfel să-i restituie la cerere suma depusă, precum și, după caz, dobânda aferentă. Pe cale de consecință, clientul dobândește doar un drept de creanță, întrucât, potrivit art. 2.191 alin. (1) C. civ., „prin constituirea unui depozit de fonduri la o instituție de credit, aceasta dobândește proprietatea asupra sumelor de bani depuse și este obligată să restituie aceeași cantitate monetară, de aceeași specie, la termenul convenit sau, după caz, oricând, la cererea deponentului, cu respectarea termenului de preaviz stabilit de părți ori, în lipsă, de uzanțe.”

Deoarece obiectul măsurii popririi asiguratorii este constituit în ”soldul creditor al contului”, ceea ce se rezumă, de fapt, la creanța pe care clientul o are față de bancă în raport cu dinamica specifică unui cont bancar (care poate să presupună și alimentări viitoare), poprirea are ca obiect nu numai acele sume de bani aflate în cont la data înființării ei, ci și sumele de bani cu care contul poate fi alimentat ulterior prin depunere sau transfer. În acest sens, în lipsa altor prevederi legale, art. 167 C. pr. pen. se completează cu dispozițiile legale de drept comun în materia popririi, respectiv cele cuprinse în Codul de Procedură Civilă, care reglementează expres mecanismul funcționării popririi asupra sumelor de bani viitoare. Pe cale de consecință, atunci când, în cadrul unui proces penal, se înființează poprirea asigurătorie asupra conturilor bancare, aceasta vizează atât disponibilul existent în cont la data înființării măsurii, cât și sumele de bani cu care va fi alimentat contul.

Aceasta înseamnă, totodată, și că, în momentul în care organul care înființează, în baza unei decizii a instanței de judecată, măsura asigurătorie are în vedere și sumele de bani cu care contul bancar poate fi alimentat ulterior înfăptuirii măsurii, indiferent de denumirea dată măsurii în actul eliberat de instanța de judecată prin care se instituie măsura (poprire ori sechestru), aceasta urmează a fi calificată drept poprire. Cu alte cuvinte, echivocul cu privire la terminologia folosită nu ar putea, în nicio situație, să conducă la înființarea unui sechestru asupra unor bunuri viitoare, această specificitate regăsindu-se numai în cazul popririi asigurătorii.

În articolul 780, alineatul 5 sunt prevăzute categoriile de sume de bani care nu pot fi supuse popririi, în consecință nici măsura popririi asigurătorii nu poate fi înființată cu privire la acestea deoarece s-ar perima imobilizarea lor, creditorul fiind, astfel prejudiciat în momentul în care va avea în posesie sentința instanței de judecată prin care să își poată revendica sumele de bani pe care debitorul i le datorează. “(5) Nu sunt supuse executării silite prin poprire:

a) sumele care sunt destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de lege și asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziție;

b) sumele reprezentând credite nerambursabile ori finanțări primite de la instituții sau organizații naționale și internaționale pentru derularea unor programe ori proiecte;

c) sumele aferente plății drepturilor salariale viitoare, pe o perioadă de 3 luni de la data înființării popririi. Atunci când asupra aceluiași cont sunt înființate mai multe popriri, termenul de 3 luni în care se pot efectua plăți aferente drepturilor salariale viitoare se calculează o singură dată de la momentul înființării primei popriri.”

Un alt caz în care poate fi instituită măsura popririi este la solicitarea executorilor judecătorești sau ANAF adresare băncilor, în conformitate cu dispozițiile legale, asupra conturilor bancare ale acestuia, măsură ce are ca scop achitarea datoriilor pe care clientul le are către o persoană sau instituție, cum ar fi fiscul.

În aceste situații, se va solicita, practice, blocarea de către bancă a contului, în așa fel încât clientul să nu mai poată avea acces la sumele de bani disponibile în acesta, respective să nu mai poată retrage banii din cont, nici prin intermediul cardului, nici la ghiseul bancii, nici prin efectuarea de transferuri sau plăți prin prezentarea la bancă sau online, prin aplicațiile de internet banking pe care băncile le pun la dispoziția clienților săi.

În conformitate cu legislația în vigoare, banca este obligată ca la data la care este sesizată de către executorul judecătoresc să indisponibilizeze atât sumele de bani existente în cont în momentul în care măsura popririi a fost comunicată instituției bancare, cât și sumele de bani provenite din încasările pe care debitorul le înregistează ulterior înființării măsurii, până la congruența cu suma creanței ce face obiectul cererii de instituire.

“Din momentul indisponibilizării și până la achitarea integrală a obligațiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării executării silite prin poprire, terțul poprit (adică banca) nu va face nicio altă plată sau altă operațiune care ar putea diminua suma indisponibilizată, dacă legea nu prevede altfel”

Prevederile legii cu privire la sumele de ban ice pot face sau nu obiectul popririi se respectă și în această situație, astfel că banca nu poate bloca accesul la toate sumele dintr-un cont. Sumele de bani care fac excepție în acest sens sunt cele destinate plății salariilor, a pensiilor sau veniturile destinate asigurării mijloacelor de existent, așa cum sunt ele stipulate în legislația în vigoare. În acest sens, legiuitorul prevede că doar o treime dintr-un salariu sau pensie poate fi indisponibilizată în vederea achitării datoriilor, iar în situația în care există mai multe popriri înființate, se blochează doar jumătate din valoarea veniturilor.

Există și venituri despre care legiuitorul prevede că nu pot fi incluse în sumele de bani asupra cărora se înființează măsura popririi asigurătorii, indiferent de tipul datoriilor. Din acestea fac parte alocațiile de stat pentru copii, care sunt virate de stat în contul părintelui sau a tutorelui legal, indemnizațiile pentru copii, care sunt acordate de stat parintelui care se ocupă de îngrijirea copilului în primul sau în primii doi ani de viață, acordat în raport cu salariul cu care părintele a fost încadrat în muncă cu 24 de luni înainte de nașterea copilului, ajutoarele acordate pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum și orice alte asemenea indemnizații cu destinație speciala, stabilite conform legii. Aceste venituri special sunt excluse din sumele de bani asupra cărora se poate înființa măsura popririi asigurătorie deoarece ele sunt destinate fie persoanelor aflate în îngrijirea debitorului, care nu au nicio calitate în procesul în care este dispusă măsura popririi și care sunt incapabile a se îngriji singure, fie sunt de natură să achite taxe școlare sau elemente necesare îngrijirii de zi cu zi și au fost acordate numai în urma îndeplinirii unor condiții special prevăzute de legislația în vigoare. Astfel, sunt protejate persoanele aflate în îngrijirea debitorului, precum și dreptul acestuia de a se putea îngriji.

Poprirea asigurătorie, este, în consecință, o măsură ce aplică principiile sechestrului asigurător din prisma asigurării sumelor de bani, în momentul în care sechestrul asigurător se referă la bunuri. Astfel, condițiile, domeniul de aplicare precum și procedura de soluționare, executarea măsurii, desființarea de drept și ridicarea măsurii rămân aceleași pe care le-am detaliat și în cazul sechestrului.

Codul de procedură fiscală precum și legislația subsecventă, în speță NCPC lasă stabilirea necesității, dar și a stabilirii momentului de instituire a măsurilor asigurătorii la discreția organelor de control al agenților comerciali, organe de control ce pot dispune măsurile provizorii precum poprirea asigurătorie chiar înainte de finalizarea controlului, finalizare ce determină și emiterea unui titlu de creanță a societății în favoarea instituției financiare a statului, în cazul în care aceasta consideră că agentul economic este predispus la a se sustrage de la plata obligațiilor fiscal ce pot rezulta în urma controlului financiar-contabil.

Procedura prin care aceasta măsură este posibilă este următoarea: în baza procesului verbal întocmit de către organul de control împuternicit de către Direcția Antifraudă prin care sunt vizate acțiuni sau documente ce pot fi încadrate ca evaziune fiscal realizată de către agentul economic, se estimează prejudicial ce devine, din acel moment, o creanță fiscală. Acest proces verbal va constitui probă în instanță în vederea instituirii măsurii asigurătorie a popririi, care, de cele mai multe ori, este încuviințată în limita a 150% din prejudicial estimate. Astfel, instanța de judecată înștiințează banca în vederea instituirii popririi asigurătorii până la finalizarea controlului de fond și la constatarea neregulilor, precum și a valorii reale a creanței ce se va recupera în baza unui process de fond pentru care se va înregistra o nouă cerere.

Există și situații în care cererea de judecare a creanței confirmate în urma controlului de fond să fie transformată într-o cerere ce se supune Codului Penal, din cauza naturii neregulilor constatate în urma controlului.

Această situație lipsește contribuabilul de posibilitatea de a aduce argumente în vederea apărării cauzei pe fond, dat fiind faptul că nu există o decizie de impunere care poate fi atacată de către debitor. Mai mult decât atât, aceasta situație poate conduce la blocarea activității agentului economic, ce paote avea drept efect eliminarea contribuabilului de pe piață, în condițiile în care are conturile blocate. Se întrevede, aici, necesitatea efectuării unor prevederi legale care să stabilească foarte clar faptele pentru care această procedură să fie îndeplinită, dar care să de aposibilitatea agentului economic de a se apăra, pentru a-și putea demonstra nevinovăția și pentru a i se permite să își continuie activitatea financiară.

Pentru a nu perturba activitatea agentului economic, măsurile asigurătorii ar trebui să vizeze, în primă instanță, sechestrul asupra bunurilor care nu sunt folosite în mod direct sau nemijlocit în desfășurarea activitații principale a agentului economic, în al doilea rând activele, stocurile și materiile prime folosite în activitatea operațională și, în ultimul rând poprirea conturilor.

În acest mod, poprirea sumelor din conturi trebuie să fie complementara sechestrului asigurător de bunuri, iar instituirea acesteia să fie ordonată numai în cazul în care prejudiciul estimat nu este acoperit de valoarea bunurilor sechestrate.

CAPITOLUL 3

Sechestrul judiciar

Conform articolul 971, din Capitolul III al Noului Cod de Procedură Civilă sechestrul judiciar constă în indisponibilizarea bunurilor ce formează obiectul litigiului sau, în condițiile legii, a altor bunuri, prin încredințarea pazei acestora unui administratorsechestru desemnat potrivit art. 975.

În consecință, pentru înființarea sechestrului judiciar, trebuie să existe un proces asupra proprietății sau a altui drept real principal, asupra posesiei unui bun mobil sau imobil ori asupra folosinței sau administrării unui bun proprietate comună. Prin urmare, litigiul trebuie să se circumscrie unui asemenea obiect, pentru că, în caz contrar, sechestrul judiciar nu va putea fi încuviințat. Înființarea, în această situație se va putea face numai la cererea persoanei interesate punerea sub sechestru judiciar și doar dacă această măsură este necesară pentru conservarea dreptului respectiv.

O altă condiție de înființare este detaliată în alin. 2 al art. 972 din Noul Cod de Procedură Civilă. Conform acesteia, încuviințarea sechestrului judiciar se poate realiza și fără să existe un process în trei situații prevăzute concret, și anume atunci când sechestrul judiciar se încuviințează asupra unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa, în cazul în care „asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că va fi sustras, distrus ori alterat de posesorul său actual” (lit. b, alin. 2, art. 972, NCPC) sau atunci când sechestrul judiciar se dispune asupra unor bunuri mobile care alcătuiesc garanția creditorului, când acesta învederează insolvabilitatea debitorului său ori când are motive temeinice de bănuială că debitorul se va sustrage de la eventuala urmărire silită ori să se teamă de sustrageri sau deteriorări.

O modificare față de vechiul Cod de Procedură Civilă este notată în alineatul 3, articolul 972 din Noul Cod de Procedură Civilă, și anume obligația parții care a obținut instituirea sechestrului judiciar de a introduce acțiunea la instanța competentă, pentru a iniția demersurile pentru constituirea tribunalului arbitral sau pentru a solicita punerea în executare a titlului executoriu, într-un termen de cel mult 20 de zile de la data încuviințării măsurii asigurătorii.

A fost salutată introducerea acestui text, în condițiile în care, în reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865 era posibilă introducerea acțiunii – în cele trei situații prevăzute de art. 599– fără a fi stabilit un termen pentru introducerea acțiunii de fond, iar creditorul putea amâna introducerea acțiunii până la împlinirea termenului de prescripție.

Articolul 973 reglementează problemele de competență a instanțelor de judecată în privința înființării sechestrului judiciar astfel: „Cererea pentru înființarea sechestrului judiciar se va adresa instanței învestite cu judecarea acțiunii principale în cazul prevăzut la art. 972 alin. (1), respectiv instanței în circumscripția căreia se află bunul în cazurile prevăzute la art. 972 alin. (2).” Astfel, în contextul în care s-a precizat că, în cazul în care nu există acțiune de fond, competența materială aparține tribunalului (întrucât judecă toate pricinile care nu sunt date expres în competența judecătoriei), iar competența teritorială se determină având în vedere locul unde se află bunurile; în cazurile în care există acțiune de fond, cererea va fi una accesorie, iar competența va aparține instanței care judecă acțiunea principală.

Sechestrul judiciar reprezintă o măsură cu caracter facultativ, împrejurare care rezultă din simpla lectură a dispozitiilor art. 972 , NCPC. Așadar, instanța nu este obligată să încuviințeze cererea decât dacă reclamantul învederează împrejurări care să justifice luarea unei măsuri atât de grave pentru pârât. Asemenea împrejurări pot fi reprezentate de acțiunile prin care debitorul deteriorează bunul în litigiu ori îl privează pe celălalt coproprietar de fructele sau veniturile la care este îndreptățit. Instanța nu trebuie să procedeze la sechestrarea tuturor bunurilor ce formează obiectul judecății, ci numai cu privire la acelea față de care o atare măsură se vădește a fi necesară.

Cererea de sechestru judiciar se judecă de urgență și este necesară citarea părților. În cazul în care cererea este admisă de către instanța de judecată, aceasta din urmă îl poate obliga pe reclamant la darea unei cauțiuni. Nedepunerea cauțiunii fixate de instanța de judecată în termenul fixat de aceasta atrăge cu sine desființarea de drept a sechestrului asigurător. În cazul bunurilor imobile este necesar să se procedeze și la înscrierea sechestrului în cartea funciară. Încheierea ședinței este supusă numai apelului, care trebuie înregistrat în termen de 5 zile de la pronunțare, la instanța ierarhic superioară.

Avocat Dr. Rosu Claudia subliniază, în articolul „Modificări aduse Noului Cod de procedură civilă prin Legea nr. 76/2012 (XI)” faptul că, „spre deosebire de sechestru asigurător, cel judiciar se judecă de urgență în camera de consiliu, cu citarea părților. Încheierea este executorie și este supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunțare.”

Procedura sechestrului judiciar, ca și a celui asigurător de altfel, poate fi folosită și în cadrul litigiilor comerciale. În condițiile economiei de piață apar frecvente cazuri care justifică adoptarea unor măsuri de conservare a patrimoniului și în litigiile comerciale. De aceea jurisprudenta recentă a statuat în sensul admisibilității măsurilor asigurătorii și în litigiile comerciale, bineînteles dacă sunt întrunite toate cerințele prevăzute de Codul comercial.

În perioada în care bunurile se afla sub sechestru judiciar acestea sunt încredințate în pază unui administrator-sechestru. Paza bunului sau bunurilor sechestrat/e poate fi încredințată unei persoane desemnate de comun acord de către părți, în cazul în care acestea din urmă reușesc să decidă în acord asupra unei persoane căreia să îi fie încredințată de către instanța de judecată paza și să îndeplinească condițiile necesare. În cazul în care părțile nu pot ajunge la un acord în vederea desemnării unei persoane de comun acord căreia să îi fie încredințată paza bunurilor, instanța va numi din oficiu o persoană căreia să îi fie încredințat bunul, aceasta persoană putând să fie însuși deținătorul bunului. În situația în acre este numit un terț în condițiile de față, acesta trebuie să fie o persoană care nu are niciun interes, direct sau indirect, în procesul cu pricina.

Persoana numită de către instanța de judecată, în aceste condiții, poate fi, în ultimă instanță, un depozitar. Drept urmare, în caz de rea-administrare a bunurilor, depozitarul este cel care răspunde potrivit regulilor de la depozit. De altfel, depozitarul trebuie să asigure păstrarea bunului aflat sub sechestru judiciar care i-a fost încredințat de către instanță ca un bun proprietar. Persoana desemnata în calitate de administrator-sechestru poate face toate actele de conservare și de administrație cu privire la bunurile indisponibilizate, poate încasa orice venituri și sume datorate și poate plăti datorii cu caracter curent, precum și cele constatate prin titlu executoriu. Ea este îndreptățită să stea în judecată, în numele părților litigante, cu privire la bunul pus sub sechestru, dar numai cu autorizarea prealabilă a instanței care a numit-o.

Administratorul-sechestru va primi bunul/bunurile în pază în baza unui proces verbal pe care executorul judecătoresc, sesizat de către partea interesată îl va semna la locul în care se află bunurile asupra cărora a fost încuviințată măsura sechestrului judiciar. Un exemplar al acestui proces verbal de predare-primire va fi înmânat și instanței care a aprobat cererea.

Pentru munca depusă persoana desemnată ca administrator-sechestru poate primi o sumă drept remunerație, numai în cazul în care administratorul-sechestru nu este una și aceeași persoană cu deținătorul, fiind la latitudinea instanței de judecată să stabilească cunatumul remunerației și modalitățile de plată.

Hotărârea de admitere a cererii de încuviințare a sechestrului judiciar are un caracter provizoriu. Efectul hotărârii dăinuie, în principiu, până la sfârșitul procesului, când administratorul-sechestrul va trebui să predea bunul părții care l-a dobândit în urma judecății, fie că această persoană este deținătorul inițial, fie că este reclamantul. Hotărârea pronunțată în această materie prezintă unele particularități ce sunt determinate de faptul că instanța nu dezleagă fondul cauzei, ci adoptă simple măsuri de conservare a patrimoniului.

Legea permite numirea unui administrator provizoriu, în cazuri speciale. Măsura poate fi adoptată de președintele instanței și ea prezintă câteva particularități importante ce se cuvin să fie subliniate în continuare.

Mai întâi, este de remarcat faptul că, potrivit textului comentat, măsura se adoptă de către președintele instanței de judecată, iar nu de către instanța de judecată care a admis cererea de încuviințare a măsurii sechestrului judiciar. Legea nu determină, în mod expres, despre care președinte este vorba. În mod evident, legea are în vedere președintele instanței competente să judece și cererea obișnuită de sechestru judiciar. Or, această instanță este cea competentă și pentru judecarea cererii principale.

Măsura la care se referă textul comentat poate fi adoptată numai „în cazuri urgente”, conform articolului 976 din Noul Cod de Procedură Civilă. Urgența trebuie să fie apreciată în concret de către instanța de judecată. Deși legea nu determină semnificația sintagmei pe care o folosește și la care ne-am referit, instanța va trebui să țină cont de faptul că nu poate avea în vedere numai împrejurări menite să justifice o atare măsură numai pentru simpla conservare a dreptului respectiv. Aceasta deoarece o astfel de situație justifică numai adoptarea sechestrului judiciar, ca măsură asigurătorie, iar nu și în condițiile speciale ale textului la care facem referire aici. De aceea, considerăm corect ca textul să aibă în vedere împrejurări mai grave menite să pună în pericol posibilitatea de a fi conservate, ulterioar, bunurilă, cum este cazul unei posibile deteriorări iremediabile sau vânzari a acestora.

Tocmai datorită acestui fapt, legea dispune ca măsura numirii unui administrator provizoriu să se dispuneă prin încheiere irevocabilă, care poate fi dată fără citarea părților.

O ultimă caracteristică pe care considerăm că este necesar să o exemplificăm este aceea ca numirea unui administrator provizoriu să poată dura numai până la soluționarea cererii de sechestru judiciar. Aceasta poate însemna că nu numai administratorul beneficiază de o numire temporară, în acord cu termenii legii provizorie, ci că însăși măsura adoptată de președintele instanței de judecată să fie necesar a fi reputată ca având aceeași trăsătură a temporalității.

Încetarea sechestrului judiciar este o chestiune absentă în Noul Cod de Procedură Civilă, deoarece acestal nu prevede când încetează măsura asigurătorie a sechestrului judiciar.

Ținând cont de scopul pentru care este instituit, putem considera că sechestrul judiciar încetează în următoarele cazuri:

– atunci când hotărârea asupra fondului rămâne definitivă și irevocabilă, moment în care administratorul va preda bunul sau bunurile pe care le-a avut în pază persoanei împuternicite de către hotărârea emisă de instanța de judecată, procedura de predare fiind aceea a procesului verbal de predare-primire în baza căruia administratorul-sechestru a preluat bunul de la executorul judecătoresc. Bunul va fi predat, cel mai probabil, împreună cu fructele acestuia și veniturile încasate, părții căreia i-a fost atribuit prin hotărâre.

– măsura poate să înceteze și înainte de soluționarea procesului asupra fondului, prin demisia sau înlocuirea administratorului-sechestru. Cererea de înlocuire se rezolvă după regulile aplicabile la instituirea sechestrului.

– măsura provizorie a sechestrului juduciar poate să înceteze și înainte de comunicarea de către instanța de judecată a hotărârii irevocabile în cazul în care bunul sau bunurile asupra cărora a fost încuviințată măsura sunt prinse sub incidenșa rezoluțiunii contractului prin care debitorul a obținut bunul asupra căruia se înființează sechestrul judiciar. Cu toate că un bun este imobilizat prin înființarea sechestrului judiciar în condițiile prevăzute de legislația în vigoare, el poate fi scos din patrimoniul debitorului numai în situația în care, un bun asupra căruia s-a transmis dobânditorului dreptul de propietate , in schimbul unei contraprestații, fie că este vorba despre o sumă de bani, fie că există, între părți, un contract de schimb sau de rentă viageră nu este achitat integral, situație în care înstăinătorul poate opta pentru rezoluțiunea contractului, solicitând repunerea sa în situația anterioară, prin redobândirea bunului, cu restituirea prețului primit, în cazul în care dobânditorul solicită acest lucru.

Astfel, rezoluțiunea reprezintă o metodă de aplicare a efectelor rezilierii, însă, aplicarea să poată fi efectuată și retroactiv și pe viitor.

În consecință, sechestrul judiciar este o măsură asigurătorie menită să protejeze bunurile asupra cărora se află pe rol un proces ce urmează a stabili propietarul de drept al acestora, prin indisponibilizarea lor și darea în paza unui administrator-sechestru.

CAPITOLUL 4

Sechestrul asupra navelor civile

În secțiunea a 2-a, „Dispoziții speciale privind sechestrul asigurător al navelor civile”, Noul Cod de Procedură Civilă reglementează, prin articolul 959 și următoarele, pentru prima data, procedura de înființare a sechestrului asupra navelor civile ca măsură asigurătorie. Această speță era reglementată până acum, în România, de articolul 20 din Constituția României; articolele 727, 951 și urm., 959 și urm. NCPC; Conventia Internațională de la Bruxelles din 10 mai 1952 pentru unificarea anumitor reguli asupra sechestrului asigurător de nave maritime, Convenția internațională de la Bruxelles din 10 aprilie 1926 pentru unificarea anumitor reguli privitoare la imunitățile vaselor de stat.

Instituirea sechestrului asigurător asupra navelor civile primește o reglementare complexă și relativ modernă în cadrul NCPC. Atunci când spun complexa mă refer la faptul că, pentru a solicita înființarea sechestrul asupra navelor civile, profesionistul dreptului trebuie să aibă în vedere dispozițiile speciale cuprinse în art. 960 și urm. NCPC, referitoare la sechestru asigurător, precum și dispozițiile generale aplicabile sechestrului asigurător, indiferent de obiectul acestuia, cuprinse în art. 951 și urm. NCPC prin care legiuitorul face referire la particularitățile acestei măsuri asigurătorii asupra navelor civile.

Această reglementare se explică prin regimul juridic particular al navelor, care nu sunt simple bunuri mobile, împrumutând unele caracteristici ale bunurilor imobile (e.g., acestea trebuie înmatriculate), în consecință trebuie aplicate norme în conformitate cu particularitățile pe care acestea le reprezintă, ca bunuri.

Textul de lege din NCPC reamintește că aceste dispoziții se aplică „în mod corespunzător” cu respectarea convențiilor internaționale asupra sechestrului navelor, la care Romania este parte. Aceasta dispoziție este firească, în condițiile în care Constituția României prevede, în art. 20, că „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

„Astfel, este imperativ necesar să menționăm faptul că, la nivel internațional, principalele convenții ce fac referire la sechestrul navelor, despre care face vorbire NCPC, sunt reprezentate de Conventia Internațională de la Bruxelles din 10 mai 1952 pentru unificarea anumitor reguli asupra sechestrului asigurător de nave maritime (ratificată de România prin Legea nr. 91/1995 și publicată în Monitorul Oficial al României nr. 255/08.11.1995), Convenția internațională de la Bruxelles din 10 aprilie 1926 pentru unificarea anumitor reguli privitoare la imunitățile vaselor de stat (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 60/13.03.1937) și de o noua Convenție asupra sechestrului asigurător de nave maritime, adoptată la Geneva în 12 martie 1999 și intrată în vigoare pe 14 septembrie 2011, la care România nu este încă parte (a se vedea, în acest sens, www.treaties.un.org).„

Este important de menționat faptul că, indiferent de reglementările amintite mai sus, sechestrul asigurător al navelor civile nu reprezintă o modalitate de executare silită. Acesta se referă numai la imobilizarea sau indisponibilizarea navei în port, fiind utilizat de creditor ca „modalitate de presiune față de debitor pentru a-l incita pe acesta să își achite datoriile”.

În accepțiunea Convenției Internaționale de la Bruxelles din 10 mai 1952, creanța maritimă este afirmarea unui drept sau a unei creanțe, având o serie de cause, la punctele o, p, q, fiind menționate creanțe care pot face obiectul unei cereri de înființare a sechestrului asupra navelor maritime, mai exact:„ o) propietatea contestată a unei nave, p) propietatea contestată a unei navesau posesia sa ori exploatarea sa, sau drepturile la rezultatele exploatării unei nave în copropietate, q) orice ipotecă maritimă și orice garanție”.

Articolul 960 din Noul Cod de Procedură Civilă reglementează condițiile în care poate fi înființat sechestrul asupra navelor civile, după cum urmează:

„(1) În cazuri urgente, cererea de înființare a sechestrului asigurător asupra unei nave se poate

face chiar și înaintea introducerii acțiunii de fond. În acest caz, creditorul care a obținut

instituirea sechestrului asigurător este obligat să introducă acțiunea la instanța competentă sau

să inițieze demersurile pentru constituirea tribunalului arbitral într-un termen de cel mult 20

de zile de ia data încuviințării măsurii asigurătorii.

(2) Cererea de sechestru se judecă de urgență în camera de consiliu, cu citarea părților.

Încheierea este executorie și este supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunțare.

(3) Neintroducerea acțiunii în termenul prevăzut la alin. (1) atrage desființarea de drept a

sechestrului asigurător. Aceasta se constată prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților.”

Înființarea sechestrului asupra navelor civile se supune reglementărilor din Noul Cod de Procedură Civilă prevăzute pentru sechestrul asigurător, această masură fiind încadrată în cadrul măsurilor asigurătorii și provizorii, însă, în secțiunea a doua, în cadrul articolului 960 sunt detaliate dispozițiile speciale necesare pentru înființarea sechestrului asigurător al navelor civile.

O altă problemă vizează condițiile de înființare a sechestrului: nava, chiar dacă este în port, nu poate fi sechestrată, pentru că se consideră că este pe punctul de plecare, atunci când documentele de călătorie se află în mâna căpitanului. Sunt, așadar, anumite condiționări care presupun o urgență mai mare.

„Un alt element de noutate, care a creat un impact și asupra altor măsuri asigurătorii, este acela că în materia sechestrului navelor, plecând de la o practică internațională bazată pe convențiile internaționale în materie maritimă și fluvială și de la urgența specifică sechestrului navelor, există posibilitatea introducerii acțiunii sechestrului chiar înainte de introducerea acțiunii de fond. La sechestrul asigurător obișnuit, asupra celorlalte bunuri mobile și imobile, nu există posibilitatea introducerii cererii de sechestru înainte de introducerea acțiunii de fond. Regăsim această posibilitate numai la sechestrul judiciar, dar nu și la sechestrul asigurător.

Legiuitorul a fost prudent, și a reglementat două variante posibile: una dintre acestea este introducerea acțiunii de fond, cealaltă este declanșarea procedurilor arbitrale în termen de celmult de 20 de zile de la data încuviințării măsurii, neîndeplinirea uneia dintre aceste condiții conducând la sancționarea cu încetarea de drept a măsurii asigurătorii. S-a dorit, prin această condiționare, limitarea posibilităților de abuz din partea creditorului, care ar întârzia în mod nepermis introducerea acțiunii de fond, prelungind, în acest mod, sine die efectul măsurii

asigurătorii.”

În ceea ce privește competența, prin articolul 961 din Noul Cod de Procedură Civilă, legiuitorul prevede faptul că este competentă pentru soluționarea unui litigiu având ca obiect sechestrul asupra navelor civile instanța de judecată aferentă locului în care se află nava, fără a se ține cont de intanța de judecată la care s-a introdus acțiunea de fond sau la care aceasta urmează a fi introdusă.

„Astfel, competența este mai largă decât în prezent. În ceea ce privește acțiunea de fond, în legea de organizare judecătorească nr. 304/2004 se prevede o competență specială în cazul navelor civile sau comerciale, maritime sau fluviale: Tribunalele Constanța și Galați. În

materia sechestrului asistăm la o desprindere față de soluția clasică, aplicabilă acțiunii de fond, din cauza urgenței maxime și faptului că nava, deși este concepută ideal ca bun imobil, prezintă dezavantajele de urmărire pe care le are orice bun mobil. Din acest motiv, s-a optat ca orice tribunal din țară, unde s-ar afla nava, să fie competent să judece cerere de sechestru, chiar dacă nu ar fi competent și în ce privește soluționarea fondului (de exemplu,tribunalele Giurgiu, Brăila etc.”

Articolul 962 din Noul Cod de Procedură Civilă precizează care sunt condițiile în care nu se poate înființa măsura sechestrului, acesta fiind interzis. Articolul 1 face referire la navele gata de plecare, iar cel de-al doilea precizează faptul că nava poate fi considerată gata de plecare atunci când comandantul are la bord certificatele, toate documentele navei, precum și permisul de plecare, predate comandantului de căpitănia portului. Această precizare se regăsește și în codul commercial al României din 16 aprilie 1887: „ Vasul de plecare nu poate fi pus sub sechestru și nici urmărit. Vasul se consideră că este gata de plecare, când căpitanul are asupra-și hârtiile de navigație necesare pentru călătorie.”

„Documentele necesare unei nave pentru a fi considerată gata de plecare, în conformitate cu prevederile naționale și internaționale se regăsesc structurate în continuare.

Toate navele trebuie să aibă, în permanență, la bord:

Certificat de naționalitate

Certificat internațional de tonaj al navelor (1969), emis în conformitate cu prevederile convenției internaționale din 1966 cu privire la măsurărea tonajului navelor (Tonnage), prevăzute în articolul 7 al legislației mai sus menționate.

Certificat internațional de bord liber, eliberat de autorități conform reglementărilor din convenția internațională din 1969 asupra liniilor de încărcare , așa cum sunt menționate în articolul 16

Certificat internațional de scutire pentru bordul liber conform prevederilor convenției internaționale din 1966 asupra liniilor de încărcare reglementate prin articolul 16

Informația asupra stabilității la navele de pasageri și la navele de mărfuri, reglementată de convenția internațională din 1974, pentru ocrotirea vieții omenești pe mare (SOLAS), regula II-1/22

Certificat pentru echipajul minim de siguranță, eliberat în conformitate cu prevederile convenției internaționale din 1974, pentru ocrotirea vieții omenești pe mare (SOLAS) (amendamentele din1989), regula V/13 (b)

Certificate pentru comandanți, ofițeri și marinari în conformitate cu Convenția internațională privind standardele de pregatire a navigatorilor, brevetare/atestare și efectuare a serviciului de cart (STCW 1978) prevăzute în articolul 6

Certificat internațional de prevenire a poluării cu hidrocarburi conform cu prevederile Convenției internaționale din 1973 pentru prevenirea poluării de către nave (MARPOL73/78) anexa I, regula 5. Acest certificat trebuie să fie, in mod constant și obligatoriu , însotit de:

1. Fișa de construcție și echipament pentru nave altele decât petroliere (Formular A) sau

2. Fișa de construcție și echipament pentru petroliere (Formular B)

Plan de urgență de bord contra poluării cu hidrocarburi realizat conform cu prevederile convenției internaționale din 1973 pentru prevenirea poluării de către nave (MARPOL73/78) Anexa I, regula 26

Document de conformitate (copie), emis de către autorități în conformitate cu convenția internațională din 1974, pentru ocrotirea vieții omenesști pe mare (SOLAS) Cap. IX/4

Certificatul de management al siguranței emis conform cu Convenția internațională din 1974, pentru ocrotirea vieții omenești pe mare (SOLAS) Cap. IX/4

2. Suplimentar cerințelor deja enumerate mai sus privind documentele necesare la bordul unei nave pentru a putea fi gata de plecare, navele de pasageri trebuie sa dețină:

Certificat de siguranță pentru nava de pasageri eliberat conform cu Convenția internațională din 1974, pentru ocrotirea vieții omenești pe mare (SOLAS), Regula I/12, (a), (i), așa cum a fost modificată prin amendamentele GMDSS.

Certificatul mai sus menționat trebuie suplimentat cu: Lista echipamentului pentru Certificatul de siguranță pentru nava de pasageri (Formular P)

Certificat de scutire conform prevederilor Convenției internaționale din 1974, pentru ocrotirea vieții omenești pe mare (SOLAS)

Navele de pasageri care execută transporturi speciale trebuie să dețină și următoarele documente, în plus față de cele solicitate mai sus.

Certificatul de siguranță pentru navele de pasageri care execută transporturi speciale, așa cum este stipulat în acord STP, regula 5

Certificatul de spațiu pentru navele de pasageri care execută transporturi speciale, menționat în SSTP, regula 5

3. Suplimentar certificatelor deja enumerate mai sus, navele de marfă trebuie să mai aibă la bord:

Certificat de siguranță a construcției pentru nava de mărfuri, prevăzut în Convenția internațională din 1974, pentru ocrotirea vieții omenești pe mare (SOLAS), așa cum a fost modificată prin amendamentele GMDSS.

Certificat de siguranță a echipamentului pentru nava de mărfuri așa cum prevede Convenția internaționala din 1974, pentru ocrotirea vieții omenești pe mare (SOLAS), așa cum a fost modificată prin amendamentele GMDSS.

Acest certificateste necesar să fie suplimentat cu:

Lista echipamentului pentru Certificatul de siguranță a echipamentului pentru nava de mărfuri (Formular E)

Certificat de siguranță radio pentru nava de mărfuri , conform prevederilor Convenției internationale din 1974, pentru ocrotirea vieții omenești pe mare (SOLAS), așa cum a fost modificată prin amendamentele GMDSS.

Acest certificat este necesar să fie suplimentat cu:

Lista echipamentului pentru Certificatul de siguranță radio pentru nava de mărfuri (Formular R)

Certificat de scutire așa cum este prevăzut de Conventia internațională din 1974, pentru ocrotirea vieții omenești pe mare (SOLAS)

Document de conformitate cu cerințele speciale pentru navele care transportă mărfuri periculoase reglementat de Convenția internațională din 1974, pentru ocrotirea vieții omenești pe mare (SOLAS)

Manifest sau plan de arimare mărfuri periculoase așa cum este specificat în Convențiile SOLAS 1974, regula VII-5 și MARPOL 73/78, Anexa III, regula 4

Document privind autorizarea transportului de grâne în acord cu Convenția SOLAS 1974, regula VI/9 și Codul internațional de reguli de siguranță pentru transportul de grâne în vrac, Partea A, paragraful 3

Certificat de asigurare sau altă garanție financiară în legatură cu răspunderea civilă pentru pagubele produse prin poluare cu hidrocarburi, așa cum prevede Convenția internațională privind răspunderea civilă pentru pagubele produse prin poluare cu hidrocarburi (CLC 1992)în articolul VII

4. Suplimentar cerințelor menționate mai sus în conformitate cu cadrul legislativ aferent, toate navele care transportă substante chimice lichide nocive în vrac trebuie să dețină la bord:

Certificat internațional de prevenire a poluării pentru transportul substanțelor lichide nocive în vrac (Certificat NLS) conform cu Convenția internațională din 1973 pentru prevenirea poluării de către nave(MARPOL 73/78)

Jurnalul de înregistrare a mărfii prevăzut de Convenția internațională din 1973 pentru prevenirea poluării de către nave(MARPOL 73/78)

5. Suplimentar cerințelor din secțiunile anterioare, după caz, toate navele tanc pentru produse chimice trebuie să mai dețină la bord:

Certificat de conformitate pentru transportul produselor chimice periculoase în vrac, în acord cu BCH Code Secțiunea 6 sau

Certificat internațional de conformitate pentru transportul produselor chimice periculoase în vrac emis de IBC Code, conform Secțiunii 1.5

6. Suplimentar cerințelor prevăzute în sectiunile de mai sus, după caz, toate navele tanc pentru gaze lichefiate trebuie să dețină la bord:

Certificat de conformitate pentru transportul gazelor lichefiate în vrac, conform cu GC Code, Secțiunea 1.6 sau

Certificat internațional de conformitate pentru transportul gazelor lichefiate în vrac, conform cu IGC Code, Secțiunea 1.5

7. Suplimentar cerințelordetaliate în secțiunile 1 și 3 expuse mai sus, după caz, toate ambarcațiunile de mare viteză trebuie să dețină la bord:

Certificat de siguranță pentru ambarcațiuni de mare viteză, conform cu Convenția SOLAS 1974, regula X/3; Codul pentru ambarcațiuni de mare viteză, Secțiunea 1.8

Permis de exploatare a unei ambarcațiuni de mare viteză emis de HSC Code

Secțiunea 1.9

Certificate diverse – Nave speciale

Certificat de siguranță pentru nave speciale conform cu Rezoluția IMO A.534 (13) Secțiunea 1.7

Certificat suplimentar pentru nave de servitute în larg care transportă cantități limitate de NLS MARPOL 73/78, Anexa II, regula 13 (4)

Sisteme de scufundare

Certificat de siguranță pentru sistemele de scufundare pentru ambarcațiuni cu portanță dinamică

Permis de operare pentru ambarcațiuni cu portanță dinamică pentru unități mobile de foraj în larg

Certificat de siguranță pentru unitățile mobile de foraj marin privind nivele de zgomot

Raport privind măsurarea zgomotelor”

„Căpitănia portului poate opri, în aceste condiții, de fapt, temporar nava, chiar și în absența unei hotărâri judecătorești (în legea specială se prevedea un termen de 24 de ore). Spre exemplu, în situația în care se cunoaște că s-a depus cererea de sechestru, se face o cerere rapidă la căpitănia portului, solicitându-se oprirea temporară a plecării navei până la soluționarea cererii de sechestru. În acel moment, căpitănia portului, având cunoștință de acestea, nu eliberează permisul de plecare, nava fiind, în aceste condiții, în prevederile legii ce permit înființarea sechestrului. Este o măsură provizorie, care se ia, de obicei, de către instanță, însă aici, având în

vedere specificul, se adoptă de căpitănia portului (măsura este oarecum echivalentă, păstrând proporțiile, cu materia suspendării executării: acea suspendare provizorie acordată până la judecarea cererii de suspendare sau, în materia sechestrului judiciar, numirea administratorului provizoriu până la judecarea cererii de sechestru judiciar, pentru a nu dispărea interesul de judecare a cererii provizorii).

În cadrul articolului 963, legiuitorul reglementează situațiilor în care se poate realiza autorizarea efectuării de călătorii. Astfel, după ce măsura înființării sechestrului asigurător a fost încuviințată, la cererea creditorului care are un privilegiu asupra unei nave, a unui coproprietar al navei sau chiar a debitorului, instanța care a dispus măsura asigurătorie poate ordona ca nava să întreprindă una sau mai multe călătorii, stabilind în același timp toate măsurile preventive care, după împrejurări, ar fi necesare.”

Alineatul 3 al aceluiași articol 963 vine să condiționeze plecarea navei de transcrierea încheierii de încuviințare în registrele autorității maritime respective și înscrierea mențiunii corespunzătoare în actul de naționalitate.

Același articol de lege atribuie cheltuielile necesare pentru deplasarea navei parții care a solicitat călătoria, în timp ce navlul atribuit călătoriilor asigurate de instanța de judecată poate fi adăugat la prețul navei după ce au fost deduse cheltuielile mai sus menționate.

Articolul 964 din Noul Cod de Procedură Civilă prevede posibilitatea strămutării sechestrului î.ființat asupra unei nave în anumite situații când, „pentru motive temeinic justificate, la cererea debitorului sau, după caz, a creditorului, instanța care a dispus sechestrul asigurător poate încuviința schimbarea navei sechestrate cu alta.”

Referitor la obiectul sechestrului asigurător prevăzut de art. 959 și urm. NCPC, urmează a fi observat că acesta nu priveste decât navele civile.

În consecință, urmează a fi exclus, de principiu, sechestrul mărfurilor transportate de aceste nave, care este supus (exclusiv) dispozițiilor generale privitoare la sechestrul bunurilor mobile, cuprinse în art. 951 și urm. NCPC. Art. 965 NCPC nu prevede o soluție clară în privința mărfurilor reprezentate în conosament și aflate la bordul unei nave. „Creditorul posesorului legitim al conosamentului poate proceda la sechestrarea mărfurilor reprezentate în conosament, aflate la bordul unei nave. Dacă nu se solicită deopotrivă și sechestrarea navei, creditorul va trebui să ceară și descărcarea mărfii.”

„De asemenea, urmează a fi exclus sechestrul carburantului navei civile care, în principiu, va fi supus dispozitiilor generale, deși chestiunea este discutabilă (Curtea de casație franceză a hotărât, într-o deja celebră decizie din 13 ianuarie 1998, că acesta este supus regimului specific prevăzut pentru sechestrul asigurător al navelor întrucat sechestrul carburantului echivalează cu sechestrul navei, golind astfel de conținut prevederea specială” – J.-B. Racine, op. cit., nr 11 urm.; față de dispozițiile cuprinse în NCPC, problema pare a prezenta un interes mai redus). De principiu, sunt excluse ambarcațiuni de agrement (spre ex., velierele, scuterele de mare, ambarcațiunile de tip „zodiac” etc.) întrucât acestea nu pot fi încadrate în categoria „navelor”.

Dimpotrivă, destinația navei (spre ex., navă de pescuit, de comerț, de croazieră etc.) este indiferenta pentru aplicarea dispozițiilor speciale. O singură rezervă urmează a fi facută prin raportare la art. 727 NCPC, care prevede condițiile speciale în care pot fi urmărite bunurile destinate exercitării profesiei sau ocupației debitorului.

În ceea ce privește natura creanței pentru care creditorul poate solicita instituirea unui astfel de sechestru, este de observat că legea română nu face nicio distincție între creanțele maritime și cele nemaritime (sau terestre).

Lipsa acestei distincții, care, de altfel, nu este deloc întâmplătoare, și apare ca firească prin raportare la principiul unicități patrimoniului debitorului, face ca reglementarea internă a sechestrului asigurător al navelor civile, compusă din art. 959 și urm. NCPC, și dispozițiile Convenției de la Bruxelles din 1952 să fie diferite din punctul de vedere al domeniului de aplicare, iar aceasta întrucat Convenția nu se aplică decât creanțelor maritime, pe care le definește la art. 1 pct. 1. Dispozițiile dreptului intern referitoare la sechestrul asigurător asupra navelor civile se aplică chiar dacă creanța nu are un caracter maritim, iar creditorul este complet străin acestei activități, neavând nicio legătură cu exploatarea navei.

Teoretic, Convenția se aplică cu preeminență, în virtutea dispozițiilor constituționale citate. Cu toate acestea, aplicarea Convenției este circumstanțiată de prevederile acesteia cuprinse în art. 8 alin. (1) și alin. (2). Spre exemplu, dacă se solicită în România sechestrul unei nave aflate sub pavilionul unui stat care a aderat la Convenție, dispozițiile acesteia sunt aplicabile, conform art. 8 alin. (1), iar dispozitiile legii interne nu pot fi invocate, deoarece aceasta ar duce la încălcarea dispozițiilor constituționale, lăsând, astfel, prioritare normele prevăzute de Convenție.

Altfel spus, sechestrul navei în cauză poate fi solicitat doar pentru o creanță maritimă, în accepțiunea dată acestei noțiuni de către Convenție. În schimb, situația prevăzută de art. 8 alin. (2) al Convenției menționate este mai dificilă, aceasta putând lăsa locul unor interpretari contradictorii.

În consecință, asupra unei nave româneațti se va înființa sechestrul asigurător după reglementările NCPC, dacă creditorul este de naționalitate română, dispozițiile Convenției urmând a se aplica dacă creditorul este străin.

Este lesne de remarcat, totodată, faptul că textul Convenției nu instituie condiția ca nava să aparțină debitorului, ceea ce îl deosebește de art. 951 NCPC, care prevede posibilitatea indisponibilizării ”bunurilor debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui terț”.

De asemenea, art. 3 alin. (1) din Convenție prevede că „orice reclamant poate sechestra fie nava la care se referă creanța, fie oricare alta navă aparținând celui care era, în momentul nașterii creanței maritime, proprietarul navei la care această creanță se referă”.

Convenția face referire expresă la nava care a creat creanța ce face obiectul fondului, dând, astfel, expresie concepției anglo-saxone care atașează creanța navei, iar nu debitorului, recunoscând, în acest mod, existența unei obligații în rem. NCPC pare a permite aceeași interpretare, prin derogare de la principiile dreptului civil, care presupun legătura creditor-debitor în cazul drepturilor de creanță (dreptul de creanță a fost definit ca fiind „acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva”; în esență, dreptul de creanță este caracterizat, în principal, de imposibilitatea creditorului de a-si exercita dreptul sau fără concursul altei persoane, debitorul .

Dispozițiile art. 956 NCPC referitoare la ridicarea sechestrului sunt aplicabile corespunzător în privința sechestrului navelor civile.

Art.966 NCPC investește căpitănia portului în care se află nava în vederea executării sechestrului; aceasta din urmă nu va elibera documentele necesare navigației și va refuza plecarea navei din port sau radă. Această prevedere se regăsește și în prevederile Convenției, care dispune:„ Navele pot fi oprite de a pleca din port sau radă și în cazurile cțnd căpitănia primește reclamații scrise prin care se cere reținerea navei , pentru pretenții de neplata mărfii încărcate, pretenții rezultând din avaria comună, avarii, abordaje, asistență sau salvare, despăgubiri, taxe, tarife și altele asemenea.”

CAPITOLUL 5

Măsuri provizorii în materia dreptului de propietate intelectuală

„Legiuitorul a reglementat procedura de instituire a măsurilor provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală în Noul Cod de procedură Civilă prin articolele 977-978, aferente Capitolului IV, Titlul IV, articolele 996-1001 NCPC, articolul 64 din Legea nr. 64/1991, articolul 91 din Legea nr. 84/1998, articolul 53 din Legea nr. 129/1992, articolul 139 din Legea nr. 8/1996, articolele din OUG nr. 100/2005 privind măsurile provizorii, respectiv: articolul 9 alin. (3) privind interzicerea provizorie a săvârșirii faptei presupuse ca fiind faptă de contrafacere prin instituirea sechestrului asupra mărfurilor suspectate a fi mărfuri contrafăcute, pentru a împiedica introducerea sau circulația lor în spațiul comercial, articolul 6 alin. (2) privind conservarea probelor prin descrierea detaliată, cu sau fără prelevare de eșantioane, instituirea sechestrului asupra mărfurilor litigioase și, după caz, al materialelor și instrumentelor utilizate pentru a produce și/sau a distribui aceste mărfuri, precum și documentele în legătură cu acestea, articolul 9 alin. (4) privind asigurarea reparării pagubei prin sechestrul bunurilor mobiliare și imobiliare ale persoanei despre care se presupune că a încălcat un drept de proprietate industrială protejat, inclusiv blocarea conturilor bancare și a altor bunuri, comunicarea documentelor bancare, financiare sau comerciale ori accesul la informații pertinente cauzei.”

Deoarece și-au dovedit utilitatea în activitatea juridica desfășurată pe astfel de spețe, este folosit frecvent și textul oficial al Directivei 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 cu privire la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (care a fost folosită ca bază în legislația internă prin OUG nr. 100/2005 în materia drepturilor de proprietate industrială și prin articolul 62 din OUG nr. 123/2005 în materia dreptului de autor și a drepturilor conexe), precum și dispozițiile articolului 50 din „Acordul privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerț (Acordul ASDPIC sau Acordul TRIPS)”.

În ceea ce privește drepturile de propietate intelectuală,nu sunt aplicabile dispozițiile articolelor 359 din Noul Cod de Procedură Civilă, 951-976 din Noul Cod de Procedură Civilă și 1063 din Noul Cod de Procedură Civilă, deoarece, prin dispozițiile regăsite în cadrul legilor speciale în materia drepturilor de proprietate intelectuală s-a prevăzut în mod expres faptul că ‘‘dispozițiile procedurale aplicabile sunt cuprinse în dispozițiile Codului de procedură civilă privitoare la măsurile provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală’’, care, la rândul lor, fac trimitere la procedura ordonanței președințiale.

Proprietatea intelectuală poate fi segmentată în două mari domenii: pe de o parte avem dreptul proprietății industrial, iar pe de altă parte putem discuta despre drepturile de autor. Reglementările juridice ce se referă la proprietatea intelectuală ce derivă din situațiile în care oamenii,în activitatea lor profesională și personală, realizează și folosesc opere științifice, literare, artistice, dar și creații intelectuale, în această categorie intrând și activitățile jurnaliștilor desfășurate în redactarea de materiale de presă, lucrările realizate de elevi și student prin studiu amănunțit sau cele pe care le redactează la finalul unui ciclu de învățămând în vederea obținerii diplomelor de absolvire, industriale, între care se regăsesc descrierile de produse, sloganuri, concepte de piese și ansambluri, ambalaje și semnele distinctive ale activității industrial, precum sigla, culorile incluse în reprezentarea vizuală a brandului, elemente vizuale utilizate în materialele de comunicare pentru asocierea de brand etc.

Obiectul dreptului de autor este constituit de elemente din creațiile intelectuale: din operele științifice (ex. studii, articole publicate în reviste de specialitate sau pe platform online, prelegeri, seminarii etc.), literare (ex. proză, opera lirice , dramaturgie, critică literară) și artistice (opere muzicale, picture, sculptură, coregrafie, fotografie ș.a.m.d.).

În cadrul propietății intelectuale regăsim două categorii de obiecte asupra cărora se poate discuta despre dreptul de autor, și anume, semne distinctive ale activității industriale și creații intelectuale industriale, așa cum au fost ele detaliate în paragraful anterior.

„Codul de procedură civilă reglementează măsurile provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală, indiferent de izvorul lor, patrimonial sau nepatrimonial, și indiferent de izvorul acestora.”

Conform cu articolul. 977 alin. (1) din Noul Cod de Procedură Civilă „dispozițiile prezentului capitol reglementează măsurile provizorii necesare pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală, indiferent de conținutul lor, patrimonial sau nepatrimonial, și indiferent de izvorul acestora”. Așadar, măsurile provizorii la care face referire art. 978 sunt aplicabile tuturor litigiilor privind proprietatea intelectuală, fără a se tine cont de faptul că drepturile de proprietate intelectuală ce necesită a fi apărate pe calea justiției sunt patrimoniale sau nepatrimoniale, fără a conta în decizia instanței izvorul juridic pe care aceste drepturi îl au.

Analizând alin. (2) al art. 977 mai sus menționat, măsurile provizorii necesare ce trebuie avute în vedere pentru protecția altor drepturi nepatrimoniale au fost prevăzute la art. 255 din Codul Civil. Dacă facem o analiză comparative a dispozițiilor art. 255 din Noul Cod Civil și pe cele ale art. 978 din Noul Cod de Procedură Civilă putem decuce faptul că intenția legiuitorului a fost aceea de a clarifica raportul dintre cele două dispoziții, astfel: art. 255 din Noul Cod Civil face referire la apărarea drepturilor nepatrimoniale, în general, iar art. 978 din Noul Cod de Procedură Civilă face referire și la protecția drepturilor nepatrimoniale de proprietate intelectuală; în consecință, în materia apărării drepturilor nepatrimoniale art. 255 din Noul Cod Civil reprezintă norma generală, iar art. 978 din Noul Cod de Procedură Civilă vine să constituie o normă specială; este necesar a preciza faptul că cele două prevederi prezintă multiple asemănări ca și conținut.

Cerințele intrinseci ale cererii de instituire a măsurilor provizorii sunt prevăzute de către legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art. 194 NCPC: numele, prenumele sau, după caz, denumirea părților; adresa de domiciliu, reședința sau sediul social al părților în cazul în care părțile suntpersoane juridice; în cazul în care părțile nu sunt prezente în persoana, ci prin delegat, numele și prenumele, domiciliul sau reședința reprezentanților acestora; obiectul cererii; motivele cererii de ordonanță președințială; probele; semnătura.

În ceea ce privește dreptul legal pe care o persoană îl are pentru a se constitui ca parte reclamantă într-un process prin care se solicită instituirea măsurilor provizorii atât titularul dreptului de proprietate intelectuală, cât și orice altă persoană care exercită dreptul de proprietate intelectuală cu consimțământul titularului.

„În plus față de prevederile specifice materiei drepturilor de proprietate industrială, art. 139 alin. (1) coroborat cu alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe prevede că au calitate procesuală activă de a formula cereri de instituire a măsurilor provizorii, în numele și pentru titularii de drepturi, organismele de gestiune și asociațiile de combatere a pirateriei, conform mandatului acordat în acest sens.”

„Au calitate procesuală pasivă persoanele care săvârșesc faptele de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală și intermediarii ale căror servicii sunt utilizate de către un terț pentru a încălca un drept de proprietate intelectuală [art. 91 alin. (4) Legea nr. 84/1998; art. 61 alin. (4) Legea nr. 64/1991; art. 53 alin. (4), Legea nr. 129/1992; art. 139 alin. (5) Legea nr. 8/1996; art. 9 alin. (2) O.U.G. nr. 100/2005].”

Conform cu dispozițiile art. 4 din OUG nr. 100/2005 „au calitate procesuală activă în cereri de instituire a măsurilor provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate industrială:

– titularii drepturilor de proprietate industrială, potrivit dispozițiilor legislației aplicabile;

– orice persoană autorizată să utilizeze drepturile de proprietate industrială, în special beneficiarii de licențe;

– persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de statul român și succesorii lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia”

Atunci când textul de lege se referă la „orice persoană” care poate fi autorizată să utilizeze drepturile de proprietate industrial, interpretările ce derivă de aici pot fi multipple, în sensul în care ar putea fi incluse și organismele profesionale însărcinate cu gestionarea drepturilor sau cu apărarea intereselor colective și individuale, dar numai în cazul ăn care legislația aplicabilă permite aceasta.

„Art. 4 lit. b) din OUG nr. 100/2005 nu face distincție între diferitele categorii de licențiați, ceea ce permite interpretarea în sensul că atât licențiații exclusivi, cât și licențiații neexclusivi sau licențiații beneficiari ai licențelor obligatorii au calitatea procesuală pentru a solicita instituirea de măsuri provizorii.”

Art. 4 din OUG nr. 100/2005 are la bază dispozițiile legale ale Directivei nr. 48/2004, care a fost redactată în termeni largi, deoarece statele membre ale Uniunii Europene reglementează diferit calitatea procesuală activă în acțiunea în contrafacere. În timp ce unele legislații permit formularea acțiunii în contrafacere de către licențiatul neexclusiv, în cazul în care există acordul expres al titularului în acest sens (spre exemplu cadrul legal din Marea Britanie sau Germania), altele includ în această categorie și licențiatul beneficiar al unei licențe obligatorii de exploatare, în cazul în care acesta a notificat titularul dreptului, care a rămas în pasivitate (prevedere ce se regăsește in legislația din Belgia).

Solicitanții drepturilor de proprietate industrială nu sunt menționați în art. 4 din OUG nr. 100/2005, cu toate că aceștia au, conform legii, calitate procesuală activă pentru formularea acțiunii în contrafacere, ulterior publicării cererii de eliberare a titlului de protecție sau notificării acesteia, însoțită de copie autentificată a cererii.

În ceea ce privește drepturile de autor ale posesorilor unui brevet de invenție, conform cu prevederile art. 64 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, „este prevăzut dreptul de a solicita instituirea măsurilor provizorii pentru:

– titularul unui brevet de invenție;

– persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de statul român și succesorii lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia;

– orice altă persoană care exercită dreptul de proprietate industrială cu consimțământul titularului.”

Pentru desenele și modelele industriale, potrivit art. 53 alin. (1) din Legea nr. 129/1992, au dreptul de a solicita, în instanță, instituirea măsurilor provizorii fie titularul unui desen sau al unui model înregistrat, fie orice altă persoana care are consimțământul titularului de a exercita dreptul de propietate industrial.

Privind dreptului asupra mărcilor, conform cu dispozițiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, au dreptul de a solicita instituirea măsurilor provizorii atât titularul dreptului de proprietate industrială asupra unei mărci, cât și orice altă persoană care are consimțământul titularului de a exercita dreptul de propietate industrială.

Drepturile de autor și drepturile conexe, sunt reglementate de dispozițiile art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, conform căreia au dreptul de a solicita instituirea măsurilor provizorii titularii acestor drepturi.

Atunci când titularii drepturilor nu pot solicita instituirea măsurilor prevăzute de lege în nume propiu, au dreptul de a solicita instituirea acestora organismele de gestiune colectivă, asociațiile de combatere a pirateriei și persoanele autorizate să utilizeze drepturile.

Așadar, „titularul dreptului de proprietate intelectuală sau orice altă persoană care exercită dreptul de proprietate intelectuală cu consimțământul titularului, poate cere instanței judecătorești luarea unor măsuri provizorii, dacă face dovada credibilă că drepturile sale de proprietate intelectuală fac obiectul unei acțiuni ilicite, actuale sau iminente și această acțiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat.”

Dispozițiile OUG nr. 100/2005 și ale Legii nr. 8/1996 exemplifică situațiile în care o persoană poate avea calitate procesuală pasivă în cererea de instituire a măsurilor asigurătorii privind drepturile de propietate intelectuală:

a) orice terț care săvârșește fapte de contrafacere (fapte de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală), precum și

b) intermediarul ale cărui servicii sunt utilizate în scopul încălcării unui drept de proprietate industrială;

c) orice altă persoană care deține în scop comercial mărfuri contrafăcute, utilizează în scop comercial servicii contrafăcute, a fost găsită în timp ce utiliza servicii contrafăcute la scară comercială, furnizează, în scop comercial, servicii utilizate în activități de contrafacere, sau a fost semnalată ca intervenind în producerea, fabricarea ori distribuirea mărfurilor sau în furnizarea serviciilor

OUG nr. 100/2005 redă, de fapt, prevederile Directivei nr. 48/2004, a cărei„ implementare și aplicare de către statele membre a fost evaluată de către Comisie”,în scopul unor clarificări și modificări ulterioare din partea legiuitorului comunitar.

Conceptul de intermediary, care se regăsește în legislația mai sus menționată este larg interpretat și permite includerea oricărei persoane ale cărei servicii sunt utilizate de către un terț, pentru a săvârși fapte de contrafacere, implicându-i chiar și pe cei care nu au relații contractuale directe cu persoana care a săvârșit fapte de contrafacere. Sunt incluși, de asemenea, în această categorie: transportatorii, furnizorii de servicii poștale, furnizorii de servicii internet, furnizorii de servicii de găzduire a site-urilor internet, administratorii site-urilor de vânzare online, administratorii site-urilor de servicii de căutare pe internet etc.

Activitatea economică realizată de intermediari este, în cele mai multe cazuri, legitimă, de aceea, legislația UE limitează răspunderea civilă a intermediarilor, expuși riscurilor de comitere a unor fapte ilicite de către clienții lor.

„Jurisprudența CJUE este în sensul că măsurile provizorii prevăzute de Directiva nr. 48/2004 pot fi instituite împotriva unui intermediar care se limitează să permită accesul la internet, chiar fără a oferi alte servicii și fără a exercita un control de drept sau de fapt asupra serviciului utilizat, dacă acesta furnizează un serviciu care poate fi utilizat de un terț pentru a contraface dreptul de autor sau un drept conex.”

În ce privește calitatea procesuală pasivă pe care intermediarii o au în cererea de instituire a măsurilor asigurătorii, în statele membre există disparități în implementarea Directivei și inconsecvențe de interpretare și aplicare a prevederilor actului normativ.

Astfel, Raportului OECP, recomandă practica instanțelor din Belgia și Danemarca de a institui măsuri provizorii de încetare a continuării activității înainte de a distinge cu privire la vinovăția intermediarului sau eventuala calitate procesuală pasivă a acestuia în acțiunea de fond în contrafacere.

„Oricare altă persoană, implicate în săvârșirea faptelor de contrafacere în scop comercial sau la scară comercială poate avea calitate procesuală pasivă în cererea de ordonare a oricăror tipuri de măsuri asigurătorii (nelimitat la dreptul de informare)”.

Conform cu dispozițiile art. 978 alin. (1) NCPC, măsurile asigurătorii în material dreptului de propietate intelectuală se aplică în cazul în care solicitantul face„ dovada credibilă că drepturile de proprietate intelectuală fac obiectul unei acțiuni ilicite, actuale sau iminente și dovada că această acțiune ilicită riscă să producă titularului dreptului un prejudiciu greu de reparat”.

Instanța va verifica, în primul rând, dacă reclamantul are calitatea de titular al dreptului de proprietate industrială, sau, astfel cum prevăd dispozițiile art. 64 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, art. 91 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, art. 53 alin. (1) din Legea nr. 129/1992, calitatea de persoană care exercită dreptul de proprietate industrială cu consimțământul titularului.

Instanța de judecată poate aprecia cu privire la valabilitatea titlului de proprietate industrială, numai dacă se raportează la elementele intrinseci, cum ar fi data limită a protecției conferite, clasele de produse și de servicii. Intanța de judecată nu poate evalua caracterul fondat al acțiunii în contrafacere.

„Câtă vreme reclamantul în cererea de ordonanță președințială invocă numai un drept născut dintr-o hotărâre judecătorească pronunțată într-un litigiu în curs, care are ca obiect soluționarea unui conflict de drepturi, prin care s-a anulat titlul pârâtului, acesta nu justifică aparența unui drept de proprietate intelectuală în patrimoniul său, iar cererea de ordonanță președințială nu este admisibilă”.

„În jurisprudență s-a statuat că reclamantul căruia nu i s-a eliberat un titlu de protecție, dar care face dovada publicării cererii sale privind dobândirea unui drept de proprietate industrială justifică aparența dreptului, aptă a fundamenta o cerere de ordonanță președințială, deoarece, în temeiul prevederilor legilor speciale, are în patrimoniul său un drept de proprietate industrială afectat de condiția suspensivă a admiterii cererii de înregistrare”.

În cazul în care se face o cerere de ordonanță președințială, iar reclamantul nu face dovada publicării cererii sale de înregistrare nu se poate considera justificată aparența unui drept, deoarece, „potrivit dispozițiilor normative substanțiale ale legilor speciale, nu poate exercita, provizoriu, nicio prerogativă conferită de un drept de proprietate industrial”.

O altă situație în care nu se poate considera îndeplinită condiția aparenței dreptului este aceea în care, în etapa soluționării recursului în procedura ordonanței președințiale, se face dovada anulării înregistrării dreptului de proprietate industrială pe care a fost întemeiată cererea.

„Acțiunea ilicită poate avea caracter actual sau iminent. Ordonanța de instituire a măsurilor provizorii poate fi dată înainte de formularea acțiunii în contrafacere în fond, sau în cursul soluționării acțiunii asupra fondului. Riscul ca acțiunea să cauzeze un prejudiciu greu de reparat este prezumat în cazul încălcării drepturilor de proprietate intelectuală, deoarece efectele patrimoniale ale încălcării drepturilor sunt amplificate în timp și sunt dificil de cuantificat.

Reglementarea măsurilor provizorii se justifică prin caracterul lor urgent. În cazul drepturilor de proprietate industrială, condiția urgenței se prezumă a fi îndeplinită, deoarece actele de încălcare a acestora sunt săvârșite în activități comerciale, în mod succesiv, iar efectele patrimoniale ale încălcării drepturilor sunt amplificate, pe măsura trecerii timpului”.

Urgența, care, de fapt, consituie condiție pentru admisibilitatea ordonanței președințiale, se apreciază cu referire la viitor și nu la trecut, aceasta este necesar să existe la momentul introducerii cererii de instituire a măsurilor provizorii. Nici în cazul în care, între părți, înainte de data formulării cererii s-au desfășurat, pe o perioadă de minim 2 ani raporturi juridice contractuale, nu se poate considera îndeplinită.

„În cazul în care prejudiciile greu de reparat sunt aduse prin mijloacele presei scrise sau audiovizuale, instanța judecătorească poate să dispună încetarea acțiunii prejudiciabile dacă prejudiciile cauzate reclamantului sunt grave, dacă acțiunea nu este în mod evident justificată, potrivit art. 75 NCC, și dacă măsura luată de instanță nu apare ca fiind disproporționată în raport cu prejudiciile cauzate. Caracterul grav al prejudiciului iminent poate fi stabilit de către instanță, prin apreciere. Poate justifica acțiunea pretins ilicită numai terțul care exercită drepturile sale cu bună-credință, cu respectarea limitelor permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privind drepturile omului la care România este parte.”

Atunci când sunt ordonate măsuri provizorii, instanța este obligată să asigure proporționalitatea între gravitatea încălcării dreptului de proprietate intelectuală și măsurile dispuse. În acest sens se are în vedere art. 22 alin. (7) din NCPC. În vederea aprecierii proporționalității în mod corect este necesar să fie asigurat dreptul la apărare al celui împotriva căruia măsurile sunt ordonate. De asemenea, este indicat a se tine cont dacă executarea măsurilor permite restabilirea situației de fapt.

„Este discutabil dacă măsurile a căror adoptare implică obligația de asigurare a caracterului confidențial al informațiilor dobândite în urma punerii lor în executare (cum sunt cele privind ordonarea comunicării documentelor bancare, financiare sau comerciale ori accesului la informații pertinente, care constituie secrete comerciale, apte să confere un avantaj concurențial pe piață) sunt măsuri care permit restabilirea situației concurențiale. De lege ferenda, considerăm că se impune adoptarea unor reglementări care să facă posibilă respectarea caracterului confidențial al informațiilor.”

În ceea ce privește condiția vremelniciei, aceasta se poate considera îndeplinită în cazul măsurilor provizorii, deoarece perioada în care sunt dispuse interdicțiilor este stabilită cu certitudine, chiar și atunci când măsurile provizorii sunt instituite înainte de introducerea acțiunii de fond. Aceasta se poate estimata prin raportare la durata estimate înprima ședință de judecată asupra fondului cauzei.

O altă condiție specifică ordonanței președințiale este neprejudecarea fondului , care este asigurată de faptul că toate măsurile provizorii au scopul de a face posibilă restabilirea situației de fapt inițiale, în conformitate cu dispozițiile art. 996 alin. (5) NCPC. În situația în care, prin cererea de instituire a măsurilor provizorii sunt invocate aspecte care, în cazul ăn care ar fi cercetate, ar prejudicial fondul, instanța, statuând asupra îndeplinirii condiției neprejudecării fondului, va decide care sunt limitele în care acesta va fi atins pentru a considera temeinicia ordonanței președințiale.

Se consideră că fondul este prejudiciat de către instanță atunci când sunt analizate comparative atât pretenții ale reclamantului, cât și ale pârâtului, ambele fiind întemeiate pe cereri de înregistrare a drepturilor, aflate în curs de soluționare în fața OSIM

Scopul acțiunii în contrafacere este de a restabili situația de fapt în conformitate cu situația de drept (restitutio in integrum) anterioară săvârșirii faptei de contrafacere. Aceasta se realizează, în primul rând, prin interzicerea exercitării de către pârât a prerogativelor dreptului de proprietate intelectuală exclusive, iar, mai apoi, cumulative, stabilindu-se despăgubiri bănești în cazul în care pârâtul a săvârșit fapta cu intenție.

Conform art. 978, alin. 6 din Noul Cod de Procedură Civilă, „ Măsurile luate potrivit dispozițiilor alin. (1)–(4) anterior introducerii acțiunii în justiție pentru apărarea dreptului încălcat încetează de drept dacă reclamantul nu a sesizat instanța în termenul fixat de aceasta, dar nu mai târziu de 30 de zile de la luarea acestora.”

În ceea ce privește repararea prejudiciului cauzat prin măsuri provizorii luate în litigii de proprietate intelectuală, NCPC reglementează, în alin. 7, art. 978 teza conform căreia se instituie regula răspunderii reclamantului pentru prejudiciul care a fost cauzat prin măsurile provizorii ce au fost luate de către instanța de judecată în urma cererii saleîn cazul în care cererea sa este respinsă ca nefondată: „reclamantul este ținut să repare, la cererea părții interesate, prejudiciul cauzat prin măsurile provizorii luate, dacă acțiunea de fond este respinsă ca neîntemeiată”. În acest alineat legiuitorul prevede trei situații în care aplicarea acestei reguli poate fi circumstanțiată de la caz la caz. În prima sutuație, în care au fost solicitate despăgubiri de către partea adversă, textul de tege prevede ca, în cazul în care instanța consideră că reclamantul nu a fost în culpa sau dacă a avut o culpa ușoară, să poată decide ca despăgubirile solicitate să nu fie acordate sau să le aprobe în parte, stabilind despăgubiri reduse pentru reclamant.

În cea de-a doua situație, în care partea adversă nu a solicitat despăgubiri, instanța de judecată poate să dispună eliberarea cauțiunii, în baza unei cereri depuse de către reclamant, în baza unei hotărâri care trebuie data cu citarea părților

A treia situație reglementează cazurile în care nu au fost solicitate despăgubiri de către partea adversă, dar aceasta se opune eliberării cauțiunii. În această situație, instanța de judecată poate dispune un termen pentru introducerea acțiunii de fond, în termen de maxim 30 de zile de la data la care a fost pronunțată hotărârea, luând notă de sancțiunea încetării de drept a măsurii de indisponibilizare înființată asupra sumei de bani care a fost depusă cu titlu de cauțiune.

Toate aceste prevederi privind drepturile de propietate intelectuală sunt menite să protejeze autorii, inventatorii și orice persoană ce deține un titlu ce îi conferă această calitate față de persoanele ce utilizează obiectul asupra căruia aceștia au drept de propietate intelectuală cu rea voință, fără a plati, în favoarea autorilor drepturile, fie că utilizează obiectele pentru uz propiu sau în cadrul unei activități menite să aducă profit. Mai mult decat atât, dată fiind internaționalizarea produselor ce fac obiectul unui drept de propietate intelectuală, a expansiunii utilizării mediului online, prin care sunt transmise opere pentru care autorul nu poate să solicite sumele de bani pentru a transmite dreptul de utilizare al acestora, este imperativ necesară intervenția asociațiilor sau a companiilor ce apără aceste drepturi, pentru a superviza aceste activități ce se desfășoară cu o rapiditate impresionantă datorită evoluției tehnologiilor.

Încheiere:

În lucrarea de față am analizat legislația în vigoare cu privire la măsurile asigurătorii, așa cum sunt ele implementate de către instanțele de judecată din România. Astfel, am observat, ca linie generală, faptul că aceste măsuri au menirea de a proteja bunurile ce fac obiectul unei acțiuni în instanță, fie ele materiale sau imateriale, în ața fel încât, posesorul de drept al acestor bunuri să le poată utiliza, în condiții bune, și după ce va intra/reintra în posesia lor. Deciziile instanței de judecată trebuie, de fapt, să dispună măsuri al căror efect se aplică numai pentru perioada de timp în care cererea înaintată instanței este soluționată, acestea urmând a înceta în momentul în care este dată o decizile definitivă în acea speță. Aceste măsuri acționează ca un scut de protecție asupra bunurilor, prentru ca acestea să nu fie deteriorate, înstrăinate sau să le fie aduse modificări iremediabile.

În primul capitol al acestei lucrări am trecut în vedere o clasificare a acestor măsuri, cu specificațiile fiecăreia și am dezbătut sechestrul asigurător, ca măsură asigurătorie menită să protejeze, prin indisponibilizarea lor, bunurile mobile sau imobile urmăribile ale debitorului, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii date în procesul principal, în scopul valorificării bunurilor în momentul în care creditorul va obține un titlu executoriu. Pentru a aprofunda modul în care legiuitorul prevede aplicarea acestei măsuri am detaliat percepția mea asupra reglementărilor Noului Cod de Procedură Civilă, a modificărilor aduse de acesta și a situațiilor din practică unde interpretările personale pot să difere.

Cel de-al doilea capitol se referă la poprirea asigurătorie, care este o măsură asigurătorie dispusă de instanță, ce determină indisponibilizarea sumelor de bani, titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente și care are drept scop asigurarea creditorului asupra posibilității de realizare efectivă a executării silite dacă va obține titlu executoriu. Această măsură asigurătorie are rolul de a conserva bunurile în vederea oferirii debitorului ocazia de a avea la dispoziție mijloacele necesare recuperării datoriilor în momentul în care se va afla în posesia unui titlu executoriu. Noul Cod de Procedură Civilă vine, și în acest caz cu modificări pe care le-am analizat în conținutul acestui capitol.

Capitolul al treilea se referă la modul în care legiuitorul reglementează înființarea sechestrului judiciar ca măsură asigurătorie, acesta constând în indisponibilizarea bunurilor ce formează obiectul litigiului sau, în condițiile legii, a altor bunuri, prin încredințarea pazei acestora unui administrator-sechestru desemnat. Prin această măsură legiuitorul dorește să conserve bunul/bunurile ce fac obiectul unui litigiu, prin darea acestora în paza unui administrator sechestru desemnat fie de părți, fie de către instanță, pentru a fi păstrat în aceleași condiții în perioada de desfășurare a procesului, până la finalizarea acestuia, astfel încât posesorul de drept al bunui/bunurilor respective să nu fie prejudiciat de avarierea, înstrăinarea sau modificarea sa.

În cadrul celui de-al patrulea capitol am prezentat normele legislative aferente sechestrului asupra navelor civile, care este introdus pentru prima data în Noul Cod de Procedură Civilă, fiind reglementat, până în acest moment de Constituția României și alte legi publicate în conformitate cu legislativul international. Sechestrul asupra navelor civile se referă numai la imobilizarea sau indisponibilizarea navei în port, fiind utilizat de creditor ca „modalitate de presiune față de debitor pentru a-l incita pe acesta să își achite datoriile”. Dată fiind noutatea introducerii acestei măsuri asigurătorii în Noul Cod de Procedură Civilă am realizat o paralelă între legislația românească ce reglementa până acum aceste aspecte, prevederile international în această materie și noile prevederi introduce în NCPC.

Ultimul capitol al lucrării de față vine să analizeze modul în care măsurile provizorii în materia dreptului de propietate intelectuală sunt reglementate de NCPC, amendamentele realizate de către legiuitor față de prevederile anterioare și felul în care aceste drepturi pot fi apărate în instanță. Dat fiind faptul că proprietatea intelectuală poate fi segmentată în două mari domenii, dreptul proprietății industrial și drepturile de autor, iar aceste două concept pot transcende granițele țării de origine, am considerat necesară analizarea legislației internationale în raport cu cea românească pentru a putea înțelege mai bine accepțiunea asupra acestor spețe în diferite culturi.

Astfel, după o analiză amănunțită a legislativului și a publicațiilor de specialitate putem conchide că utilitatea măsurilor asigurătorii este incontestabilă, la fel ca și necesitatea acestora. Modificările aduse de NCPC vin să completeze prevederile legale pentru a înlătura existența unei practici neunitare acolo unde textul de lege lăsa loc de interpretări personale și completând atât prevederile măsurilor existente, cât și paleta de măsuri asigurătorii pe care instanța de judecată le poate institui.

Europenizarea, dar și internaționalizarea legislației devine, astfel, o bază pe care legiuitorul a avut-o în vedere în redactarea modificărilor aduse noului Cod de Procedură Civilă, iar prevederile actuale vin să întregească baza legală existent până acum în România.

Bibliografie

Av. Dobrescu Bogdan, Măsuri provizorii în materia drepturilor de propietate intelectuală, 2015, http://www.raspunsurijuridice.ro/, accesat la 01.03.2016

B. Dobrescu, Drept procesual civil, 2014, http://www.raspunsurijuridice.ro/sechestrul-judiciar/, accesat la data de 14.02.2016

C. Ap. Buc., dec. nr. 271 din 28 apr. 2006, s. a IX-a civ. propr. int., în RRDPI, nr. 3/2006C. Mihăilă, Discuție privind ieșirea unui bun pe calea rezoluțiunii din patrimoniul dobânditorului său când asupra acestui patrimoniu s-a înființat sechestrul asigurător, Dreptul, Ed. Universul Juridic, 2012

C. Rosu, Modificări aduse Noului Cod de procedură civilă prin Legea nr. 76/2012 (XI),

C-557/07, LSG V. Tele2

Coltuc, http://www.coltuc.ro/blog/poprire-asiguratorie/, accesat la data de 31.01.2016

Constituția României

Dec. civ. nr. 8 din 1 feb. 2005, C. Ap. Buc., s. a IX-a civ. propr. int., în L. Z. Köroși, op. cit, pp. 92 – 93

Directiva 2000/31/EC din 8 iun. 2000 privind aspecte legale ale serviciilor în cadrul societății informaționale, în special comerțul electronic, OJCE L. 178 din 17 iul. 2000

E. Olteanu ,Drept maritim și legislație navală, 2003

G. Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, ed. All Beck, Bucuresti, 2002

G. Pipera, Noul Cod de Procedură Civilă, Note, Corelații, Explicații, 2013, Editura C.H. BeckI. Leș, Tratat de drept procesual civil, edișia a 4-a, Ed. C. H. Beck, București

I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală

I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil și procedurile speciale, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981

În Benelux, Codul judiciar, Cap. VI

J.-B. Racine, Navire: saisie et vente publique, nr 34 in Répertoire de droit commercial, Dalloz 2012

L. nr. 129/1992,

L. nr. 64/1991,

L. nr. 84/1998

L. Z. Köroși, op. cit., p. 94 și urm.; Cas, s. civ. propr. int., dec. civ. nr. 5452/2006, în RRDPI, nr. 4/2006

Lect. univ. dr. Evelina Oprina

M. Avram, A.-R. Ilie, Concursul între poprirea asigurătorie înființată în materie civilă sau penală și poprirea executorie asupra conturilor bancare, în Curierul Judiciar nr. 5/2012, p. 278

M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Ed. Națională, București, 1996

Noul Cod de Procedură Civilă

OUG nr. 100/2005

Preambulul Directivei nr. 48/2004

Raportul Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul economic și social și Comitetul regiunilor privind aplicarea Directivei 2004/48/EC [COM (2010) 779] din 22 dec. 2010

Raportul Comisiei privind aplicarea Directivei nr. 48/2004

Raportul OECP

S. Zilberstein, Drept procesual civil si procedurile speciale, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1981

S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generala

S.Sebastian, E. Huruba, A. Circa, V. Lozneanu, C. Jugastru, I. Les, Tratat de drept procesual civil, vol II, 2015, Ed. Universul Juridic

Sonia Florea, Cererea de instituire a măsurilor provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală (II). Cerințele legale intrinseci cererii de instituire a măsurilor provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală, 2015, Ed. Universul Juridic

Sonia Florea, Cererile în procesul civil. Dispoziții speciale, 2015, Ed. Universul Juridic

Sonia Florea, Considerații privind calitatea procesuală în cererea de instituire a măsurilor provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală și în acțiunea în contrafacere de fond, 2014, www.juridice.ro

T. Pop, Valorificarea creanțelor prin poprire, Ed. Științifică, București, 1972

Traian Briciu, http://www.inm-lex.ro/NCPC/doc/Brosura%20NCPC.pdf , accesat la data de 31.01.2016

www.curieruljudiciar.ro/2012/09/20/dreptul-de-a-sechestra-o-nava-civila-conform-noului-cod-de-procedura-civila/, accesat la data de 14.02.2016

www.dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-procesual-civil-partea-generala/actiunea-civila/accesat la data de 29.01.2016

www.juridice.ro/245653/sechestrul-asigurator-asupra-conturilor-bancare-confuzie-terminologica-sau-manifestare-a-autonomiei-normelor-penale.html accesat la data de 31.01.2016

www.treaties.un.org, accesat la data de 10.02.2016

www.avocatim.ro/articole/cod_procedura_11.html, accesat la data de 14.02.2016.

file.ucdc.ro/cursuri/D_4_N47_Drept_procesual_civil_II_Oprina_Evelina.pdf, accesat la data de 29.01.2016