Scurta Istorie a Meteorologieidoc
=== Scurta istorie a meteorologiei ===
Scurtă istorie a previziunilor meteo
Bordei Georgeta
Colegiul Tehnic Mihai Bravu București
Vremea nu lasă aproape pe nimeni indiferent. Marinar care pleacă pe mare sau pilot care urmează să ridice în aer sute de pasageri, gospodină care dorește să atârne rufe la uscat sau generali ai unei armate ce plănuiește să deplaseze trupe, oameni obișnuiți cu programul lor de zi cu zi, agricultori care depind de „hachițele“ vremii, cu toții suntem mai mult sau mai puțin legați de meteorologie.
Popoarele din vechime credeau că zeii erau responsabili și vinovați pentru orice furie a naturii. Nu se cunoștea cauza schimbării vremii, nu se putea prezice nimic, fiindcă… Poseidon sau Zeus făceau ce voiau ei în ceea ce-i privea pe greci, Osiris le schimba timpul egiptenilor… și așa mai departe.
Treptat, oamenii au reușit să facă legătura între diverse fenomene și ulterioarele schimbări ale vremii. În mod clar, activitatea lunii influența apele, unele animale se comportau în mod specific înaintea anumitor schimbări în starea vremii, felul norilor a început să-i „înștiințeze“ pe oameni despre precipitații.
Marii înțelepți ai Antichității nu puteau nici ei să rămână în afara acestei preocupări pentru vreme, așa că au gândit asupra problemelor meteo și au generat diverse opinii. Anaxagoras a încercat să arate printr-o schemă cum funcționează formarea precipitațiilor, Empedocle vedea fenomenele acestea în mod mai larg: prin combinarea elementelor fundamentale – aer, foc, apă, pământ luând naștere diversele forme de precipitații, vântul, ceața, canicula.
Aristotel a scris chiar o lucrare în care trata mai multe științe ale pământului – vremea, seismologia, geografia, lucrare de referință pentru o perioadă bună de timp și pe care a denumit-o într-un fel care va face istorie: „Meteorologia“. El a reușit să explice anumite fenomene fizice care contribuie la schimbarea vremii, cum ar fi condensarea, și a abordat problema circuitului apei în natură.
Începuturile abordării cu adevărat științifice a vremii se găsesc în perioada Renașterii, când savanții au creat primele aparate cu care aduceau măsurabilitate, obiectivitate în problematica schimbării timpului. A apărut primul termometru, creat de Galileo Galilei, iar savantul Evangelista Torricelli (1608-1647), matematician și fizician italian ilustru, a inventat barometrul cu mercur. Torricelli a introdus mercur într-un tub de sticlă lung de 1 metru, închis la capăt. Când l-a băgat cu gura în jos într-un vas în care se afla tot mercur, a eliberat capătul deschis al tubului și nivelul de mercur din tub a coborât. Nivelul mercurului se oprea mereu în jurul valorii de de 75 cm, indiferent de vreme. A fost primul aparat cu adevărat important – devenit esențial pentru navigatorii care duceau mărfuri peste mări și oceane, iar după numele savantului Torricelli a fost denumită unitatea inițială de măsură a presiunii – torr, și a fost luată în calcul până la definitiva unitate pentru presiune – pascalul -, care a căpătat acest nume după savantul Blaise Pascal, care a pus în evidență variațiile presiunii exercitate de aer în timpul ascensionării unui munte.
Încă de la 1420, în „Cronicile Brașovului“ apar referiri la fenomene meteorologice deosebite. Datorită lui Grigore Ureche știm că în anul 1504 au căzut ploi abundente, care au cauzat inundații: „Peste vară au fost ploi grele și puhoaie de apă cât s-au făcut multă înecare“, scria cronicarul în „Letopisețul Țării Moldovei“, iar despre seceta din anul 1585 scria: „Mare secetă s-au făcut în țară, cât au secat toate izvoarele, văile, bălțile…“. Dimitrie Cantemir, în 1716, a abordat în lucrarea „Descriptio Moldaviae“ și probleme de climă și geografie, ba chiar și hidrologie – „Despre apele Moldovei“.
Putem considera că preocuparea științifică și didactică pentru meteorologie pe teritorii românești a apărut odată cu introducerea în programa de studii a Școlii Vasluiene din Iași a disciplinei meteorologie, studiindu-se mai ales un manuscris grecesc obținut de la biblioteca mitropoliei.
Serviciul Meteorologic al României a fost înființat în anul 1884, fiind condus de Ștefan Hepites, la inițiativa căruia România s-a înscris printre țările fondatoare ale Organizației Meteorologice Internaționale. În anul 1908, Serviciul Meteorologic din România a fost integrat în Observatorul Astronomic și Meteorologic din București, sub autoritatea Ministerului Instrucțiunii Publice. Din anul 1908 a început sondarea sistematică a atmosferei cu ajutorul baloanelor, cercetări făcute de către stațiile meteorologice militare. Importanța cunoașterii prognozei meteo pentru agricultură a făcut ca în anul 1920 să se creeze Institutul Meteorologic Central în cadrul Ministerului Agriculturii și Domeniilor.
În 1936 s-a organizat rețeaua de observații sinoptice cu personal bugetar, iar la Constanța s-a înființat primul centru regional de prognoză.
Perioada celui de-al Doilea Război Mondial a fost fecundă în privința meteorologiei, dată fiind importanța prognozei corecte pentru operațiunile militare, așa încât din 1941 a început activitatea de sondaj din avion, iar institutul a primit un sediu pe bulevardul Magheru, în care a funcționat mai multă vreme.
După război, în 1946, Nicolae Topor a început să elaboreze pentru prima oară prognoze pe durată lungă și foarte lungă. În 1950 au fost instalate radiotelefoane în stațiile meteorologice de munte, făcându-se astfel trecerea la un sistem complex, integrat, de meteorologie.
În 1956 s-a trecut la comunicațiile meteorologice prin codul Morse, cu ajutorul telegrafului, fiind introduse teleimprimatoarele. Din 1959 s-au făcut măsurători sistematice conform cu reglementările OMM, la 4 termene de observații standard, la trei stații: București, Constanța, Cluj. În 1961, Institutul Meteorologic s-a mutat în sediul pe care îl ocupă și astăzi, pe soseaua București-Ploiești nr. 97. Calculatorul a intrat și în serviciul meteo în anul 1965, când s-au realizat primele integrări numerice ale modelelor de prognoză.
Primul radar meteo a fost instalat în anul 1967, la București, iar în 1973 a început construirea unei rețele radar naționale. Progresul științific a adus tot mai mult calculatoarele în meteorologie, metodele au tot evoluat, astfel că astăzi avem de-a face tot mai rar cu „timpul probabil“, cu care au crescut bunicii noștri, certitudinea științifică făcându-și loc din plin.
Bibliografie:
Bogdan Octavia, Câmpean Ioana.Bazele metodologice ale meteorologiei. Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir, Sibiu 2006.
Sterie Ciulache. Meteorologie, manual practic. Facultatea de geografie București.
Liviu Constantinescu. Contribuția lui Ștefan Hepiteș la dezvoltarea geofizicii. Seria geofizică tom 15, anul 1977.
Rodica Povară. Meteorologie generală, Editura Fundației România de mâine, 2006.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Scurta Istorie a Meteorologieidoc (ID: 155146)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.
