Sanctiunile de Drept Civil Material Nulitatea Si Inexistentadoc

=== Sanctiunile de drept civil material – nulitatea si inexistenta ===

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA"

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUȚIU"

SPECIALIZAREA „DREPT JUDICIAR PRIVAT”

Anul I, Semestrul I, Centrul Sibiu

DISCIPLINA: DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ. SANCȚIUNILE DE DREPT CIVIL MATERIAL

TEMA: NULITATEA ȘI INEXISTENȚA

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Prof. univ. dr. Ovidiu Ungureanu

MASTERAND:

2009

CUPRINS

NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL. TEORIA INEXISTENȚEI

1.1.Considerații generale

Termenul nulitate derivă de la latinescul nullitas și fr. nullite și are în mod obișnuit trei sensuri:

1) lipsă totală de valoare, de talent;

2) persoană fără competență;

3) ineficacitatea unui act juridic din cauza absenței unei condiții de fond sau de formă .

În legislația noastră civilă nu există o definiție a nulității; de aceea definirea ei, asemeni altor instituții, a revenit doctrinei. O definiție care s-a impus prin conciziunea sa este aceea care definește nulitatea ca fiind acea sancțiune "care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă".

Deși acesta definiție poate fi reținută, la o analiză de detaliu observăm că ea circumscrie conținutul noțiunii de nulitate prin caracteristici negative ("efectele contrarii normelor juridice") și nu pozitive, afirmative. De altă parte, definiția reprodusă lasă impresia că în urma sancțiunii nulității actul juridic există în continuare, că acesta ar supraviețui, ceea ce evident nu este exact. în adevăr, ceea ce rămâne dintr-un act juridic lovit de nulitate este doar existența sa materială (învelișul sau coaja sa), care însă, în contextul analizat, nu ne interesează. întotdeauna desființarea actului juridic – totală sau parțială – va desființa în aceeași măsură și efectele sale. în sfârșit, nu trebuie uitat că vorbim în primul rând de nulitatea actului juridic civil și numai apoi de nulitatea efectelor unui astfel de act.

De aceea, ni se pare mai simplu și mai logic a defini nulitatea ca fiind sancțiunea de drept civil care desființează actul juridic atunci când a fost încheiat cu nesocotirea condițiilor sale de validitate (de fond sau de formă) impuse de lege. Pentru că un asemenea act este contrar legii, el este considerat ca și când nu ar fi existat iar părțile sunt repuse în situația anterioară. Trebuie apoi reținut că nulitatea are o mare arie de acțiune; ea poate invalida toate actele juridice (acte unilaterale, bi și multilaterale).

Nulitatea este principala și cea mai vastă specie a ineficacității actului juridic civil.

1.1.1. Sediul materiei

Codul civil (art. 5, 803, 953 etc.) precum și alte actenormative cum sunt Decretul nr. 31/1954, C.fam., Legea nr. 18/1991, Legeanr.112/1995 etc. De remarcat că în materie nu există un sediu legislativ propriu-zis(unitar),reglementarea nulității fiind dispersată.

1.1.2. Scurt istoric. Concepții privind nulitatea

În dreptul roman primitiv nulitatea actului era tot una cu inexistența sa; era ca și cum actul nu ar fi avut ființă niciodată:nullum est negotium, nihil actum est. Pentru acea epocă nulitatea deriva fie din nerespectarea, fie din lipsa unei condiții pentru valabilitatea actului. Ea opera pe deplin drept fără a mai fi nevoie de pronunțarea ei de către instanță. Această nulitate era numită nulitate civilă.

Mai târziu, în epoca imperiului, dreptul pretorian – care s-a dovedit a fi "vocea vie a dreptului" – pentru a da eficiență echității și a lipsi de efecte un act care era valabil încheiat după dreptul civil, a introdus excepțiunile -exceptiones- și restitutio in integrum (repunerea în situația anterioară). Cu ajutorul lor pretorul roman putea să paralizeze inechitățile care rezultau dintr-o talmudică aplicare a dreptului civil. Astfel prin restitutio in integrum pretorul fără a pronunța în mod direct nulitatea – deoarece actul deși încheiat sub imperiul violenței era totuși valabil după dreptul civil – restituirea prestațiilor efectuate echivala de fapt cu o anulare a actului. Aceasta era nulitatea pretoriană care își avea izvorul nu în lege ci în afara ei și care nu opera de plin drept ci numai după ce era pronunțată de către magistrat prin promovarea unei acțiuni în justiție; altminteri actul era privit ca valabil și își producea toate efectele.

Se observă, așadar, că "nulitățile contemporane" inclusiv inexistența își află sorgintea în dreptul roman chiar dacă deosebirile sunt semnificative.

În doctrina civilistă din sec. al XlX-lea era dominantă concepția nulității totale și iremediabile (quod nullum est, nullum producit effectum) denumită și concepția actului-organism deoarece nulitatea actului era comparată cu boala organismului uman; teoria clasică asimila actul cu organismul susceptibil de viață, boală, moarte, vindecare etc. Mai târziu s-a trecut la concepția nulității parțiale și remediabile care proporționalizează efectele nulității în raport cu finalitatea legii și care, pe cale de consecință, înlătură doar efectele contrare legii, celelalte efecte fiind menținute.

1.1.3.Funcțiile nulității

Ca sancțiune juridică civilă, nulitatea îndeplinește o funcție preventivă pentru că părțile știind că actul lor va fi lipsit de efecte dacă nu respectă cerințele legii, vor fi diligente să-l încheie cu respectarea tuturor condițiilor legale de validitate; de asemenea o funcție represivă sancționând încălcarea săvârșită; și o funcție reparatorie prin care se asigură, pe de o parte, restabilirea ordinii de drept încălcate iar pe de altă parte, repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea sancționată și, uneori, în măsura prevăzută de lege, adaptarea sau refacerea actului juridic prin înlocuirea de drept a clauzei ilegale cu clauza conformă dispoziției legale imperative.

Nulitatea poate fi invocată independent de orice cerere de executare și pe cale de acțiune fie înainte, fie după executare (în acest din urmă caz, în scopul de a obține restituirea prestațiilor săvârșite).

1.2. Delimitarea nulității de alte cauze de ineficacitate a actului juridic civil

Pentru a contura mai precis specificul sancțiunii nulității și pentru evitarea confundării ei cu alte sancțiuni civile vom face câteva delimitări esențiale între nulitate și alte cauze de ineficacitate a actelor juridice civile.

Rezoluțiunea este sancțiunea civilă care constă în desființarea cu efect retroactiv (ex tune) a unui contract sinalagmatic cu executare imediată, la cererea uneia din părți ca urmare a neexecutării obligației celeilalte părți din cauze imputabile acesteia .

Exemplu: între două persoane s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare; deci în momentul încheierii sale actul respectiv este valabil, obligațiile părților existând reciproc. Dacă însă în momentul executării acestui contract una dintre părți nu a îndeplinit obligația sa, celălalt contractant – pentru a evita o pagubă mai mare – poate cere instanței desfacerea contractului; în acest fel, dacă instanța îi va admite cererea, el va fi dezlegat de propria obligație.

Deși are același efect (desființarea retroactivă a actului), rezoluțiunea se deosebește de nulitate prin:

domeniul de aplicare; în timp ce rezoluțiunea se aplică numai contractelor sinalagmatice cu executare dintr-odată, nulitatea se aplică oricăror acte juridice. Prin contract sinalagmatic înțelegem – așa cum am arătat – acea convenție care de la data încheierii ei, produce obligații reciproce și interdependente în sarcina ambelor părți,obligația fiecărei părți avându-și cauza în obligația celeilalte;

cauzele care o determină; câtă vreme rezoluțiunea intervine pentru cauze ulterioare încheierii valabile a actului (neexecutarea culpabilă a obligației uneia din părți) nulitatea intervine pentru cauze anterioare sau concomitente încheierii, constând în nerespectarea condițiilor cerute de lege pentru valabilitatea actului;

modul de aplicare; în timp ce în cazul rezoluțiunii, instanța chiar dacă se dovedește neexecutarea culpabilă a obligației, nu este obligată să pronunțe rezoluțiunea putând acorda mai întâi un termen de grație debitorului, în cazul nulității judecătorul nu are nici o putere de apreciere fiind ținut să constate sau să pronunțe nulitatea dacă sunt dovedite cauzele ei;

răspunderea pentru daunele pricinuite prin desființarea actului este, în cazul rezoluțiunii, o răspundere contractuală deoarece între părți a existat un act valabil,dar în cazul nulității este o răspundere delictuală deoarece actul este desființat tocmai datorită faptului că de la început el nu a fost valabil.

Rezoluțiunea poate fi judecătorească sau convențională. în orice convenție sinalagmatică, condiția rezolutorie este subînțeleasă, dreptul la acțiune îl are partea pentru care nu s-a executat angajamentul (art. 1020-1021 C.civ.).

Rezilierea (care nu trebuie confundată cu rezoluțiunea deși în limbajul curent confuzia este frecventă) este sancțiunea civilă care constă în desființarea pentru viitor a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă în timp ca urmare a neexecutării obligației uneia din părți din cauze imputabile acesteia. Rezilierea este identică în esența ei cu rezoluțiunea de care se deosebește prin domeniul de aplicare și prin lipsa caracterului retroactiv al sancțiunii. De aceea, concluzia este că rezilierea se deosebește de nulitate prin aceste trăsături și în plus prin cele arătate la rezoluțiune.

Este de reținut faptul că în cazul contractelor cu executare succesivă în timp, nulitatea nu operează retroactiv ci tot numai pentru viitor ca și rezilierea.

Exemplu: un contract de închiriere sau de muncă pe o perioadă nedeterminată poate fi reziliat de una din părți. Dar aceste contracte și-au produs toate efectele până în ziua rezilierii lor și începând cu această dată ele nu vor mai produce efecte pentru viitor.

Inopozabilitatea (în sens restrâns) este sancțiunea civilă care face ca un act juridic sau situația juridică creată prin acest act să nu producă efecte și să nu se impună respectului terțelor persoane, ca urmare a nerespectării de către părți a formelor de publicitate cerute de lege pentru ca actul să fie opozabil terților. Rezultă că un act valabil poate fi inopozabil, adică anumite persoane străine actului au dreptul de a-i ignora existența. Această sancțiune civilă se deosebește de nulitate prin următoarele:

domeniul ei privește numai actele pentru care legea prevede necesitatea respectării unor forme de publicitate (în general acte constitutive sau translative de drepturi reale) pe când nulitatea se aplică tuturor actelor juridice;

ea sancționează neîndeplinirea unor condiții de publicitate pe când nulitatea sancționează neîndeplinirea unor condiții de validitate (de fond sau de formă);

inopozabilitatea presupune existența unui act juridic valabil între părți dar lipsit de eficacitate față de terți;

actul lovit de inopozabilitate poate fi ratificat de către terțul îndreptățit a-i opune sancțiunea în timp ce actul lovit de nulitate (relativă) poate fi confirmat de către partea îndreptățită a cere anularea lui.

Inopozabilitatea este o măsură de protecție a terților.

Revocarea, prin prisma analizată, este acea sancțiune civilă care constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii.

Exemplu: revocarea donației, revocarea mandatului, revocarea ofertei, revocarea renunțării la succesiune etc.

Deosebiri față de nulitate:

întotdeauna revocarea presupune un act juridic valabil încheiat pe când nulitatea dimpotrivă;

cauzele de revocare sunt întotdeauna ulterioare încheierii actului juridic în timp ce nulitatea presupune cauze concomitente încheierii actului;

de regulă revocarea se aplică actelor cu titlu gratuit iar nulitatea oricărui act juridic civil.

Caducitatea este acea cauză de ineficacitate care constă în lipsirea de efecte a unui act juridic datorită unui eveniment independent de voința sau de culpa părților și care survine ulterior încheierii valabile a actului. în mod obiectiv, producerea efectelor actului nu poate avea loc.

Exemplu: oferta devine caducă dacă, înainte de a fi acceptată, ofertantul moare sau devine incapabil – deoarece acceptarea ofertei nu mai poate duce la încheierea contractului nemaiexistând una din părți; legatul testamentar devine caduc dacă la data deschiderii succesiunii legatarul instituit este predecedat testatorului.

Deosebiri de nulitate:

caducitatea intervine pentru cauze ulterioare încheierii valabile a actului juridic,nulitatea pentru cauze contemporane încheierii sale;

cauzele caducității sunt independente de voința părților, cele ale nulității, de regulă, aparțin părților;

efectele caducității nu retroactivează (produce efecte exnunc) deoarece pentru trecut nu s-a produs nici un efect; efectele nulității retroactivează.

1.3. Teoria inexistenței

Teoria inexistenței își are originea în materia căsătoriei și a fost creată de doctrina franceză – în sec. al XlX-lea – pentru a răspunde unei nevoi practice, în adevăr, nulitatea căsătoriei nu putea fi cerută decât în cazurile în care legea o prevedea în mod expres. Această regulă trebuia însă ocolită în acele cazuri în care legea, deși nu statua nulitatea, căsătoria nu era valabil încheiată. în alte cuvinte, pentru a ocoli regula "nici o nulitate fără text", doctrina a urmat teoria inexistenței potrivit căreia căsătoria nu este nulă, ea este inexistentă și, deci, pentru a fi lipsită de efecte juridice, nu este nevoie de un text expres în acest sens.

De la instituția căsătoriei, teoria inexistenței a fost extinsă de doctrinarii francezi (Aubry et Rau, Planiol, Colin et Capitani etc.) și la alte acte. Aceștia au distins trei grade de ineficacitate a actului juridic și anume:

actul este nul când este afectat de nulitate absolută sau de plin drept, când
violează o dispoziție a legii sancționată cu nulitatea;

actul este anulabil sau nul de o nulitate relativă, când ineficacitatea sa provine dintr-o manifestare imperfectă de voință (viciu de consimțământ sau o incapacitate);

actul este inexistent, când este lipsit de un element esențial, indispensabil
pentru formarea sa.

Din cele expuse rezultă că inexistența este sancțiunea care declară invaliditatea unui act juridic civil care s-a îndeplinit cu neobservarea condițiilor esențiale prevăzute de lege pentru existența sa; actul inexistent nefiind o realitate juridică, este un act aparent.

Dintre deosebirile mai semnificative între nulitate și inexistență, sesizăm următoarele:

nulitatea presupune un act juridic imperfect încheiat care conduce la invalidarea sa, inexistența presupune un act care nu există din punct de vedere juridic el având doar o existență fizică;

actul lovit de nulitate va produce efectele specifice până la declararea sa ca atare, actul inexistent este lipsit de orice efecte chiar de la efectuarea sa;

actul nul este susceptibil uneori de refacere sau remediere, în timp ce actul inexistent nu poate fi supus niciodată unor asemenea operațiuni;

efectele nulității constau în invalidarea actului declarat nul de organul jurisdicțional,efectele inexistenței actului operează de drept, fără a fi necesară nici o procedură;
-organul jurisdicțional în fața căruia se invocă acte inexistente, va face abstracție de ele ca și cum nu s-ar fi realizat.

În literatura noastră de specialitate conceptul de inexistență nu este împărtășit de majoritatea autorilor.

Această poziție se explică, credem, în bună măsură, și pentru că teoria actului inexistent în doctrina socialistă a fost criticată în termeni prea severi (s-a spus că este o categorie inutilă, falsă, burgheză etc); a susține această teorie însemna într-un fel a te face vinovat de lezmajestate. în ce ne privește, recunoscând că distincția dintre actele nule și cele inexistente nu a primit o rezolvare definitivă, totuși, din rațiuni de ordin practic și deopotrivă de logică juridică, considerăm că categoria disputată a inexistenței trebuie acceptată; aceasta chiar dacă legislația noastră civilă nu reglementează categoria actelor inexistente fiind cunoscută doar sancțiunea nulității absolute și a nulității relative.

Apare așadar logic ca atunci când actul este lipsit de unul din elementele sale esențiale, el să fie considerat inexistent. Oricine se va putea prevala de inexistența actului nefiind nevoie de o acțiune în justiție pentru constatarea ineficacității sale; bineînțeles, un asemenea act nu este opozabil nimănui.

1.4.Cauzele nulității

Sunt acele împrejurări care învederează lipsa unui element structural al actului juridic sau încălcarea unei condiții legale de validitate a actului.

1.4.1.Cauzele de nulitate absolută

În mod îndreptățit în doctrină s-a reținut că următoarele cauze antrenează o nulitate absolută:

nesocotirea regulilor privind capacitatea în ipoteza:

a) nerespectării unei incapacități speciale (art. 18 din Legea arendei, nr. 16/1994);

b) lipsa capacității de folosință a persoanei juridice și nerespectarea principiului specialității capacității de folosință;

lipsa consimțământului în cazul erorii obstacol

nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;

nevalabilitatea cauzei actului juridic civil în ipoteza:

a) lipsei cauzei datorate absenței scopului imediat;

b) cauzei false datorită erorii asupra scopului imediat;

c)cauzei ilicite sau imorale

nerespectarea formei cerute ad validitatem;

lipsa ori nevalabilitatea autorizației administrative;

– încălcarea ordinii publice;
-fraudarea legii;

– încălcarea dreptului de preempțiune al statului (de pildă, art. 52 din Codul silvic,Legea nr. 26/1996 sau nerespectarea dreptului de preemțiune în cazul prevăzut de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor).

1.4.2.Cauzele de nulitate relativă

Sunt considerate cauze care atrag nulitatea relativă următoarele:

– nerespectarea prevederilor legale privind capacitatea civilă a persoanei atunci când:

a) se ignoră normele privind capacitatea de exercițiu (de pildă, când actul s-a
încheiat de o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau fără încuviințarea ocrotitorului legal);

b) nu sunt observate unele incapacități speciale instituite pentru protecția unor interese particulare sau personale;

-lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil

viciile de consimțământ: eroarea (mai puțin eroarea-obstacol), dolul, violența și leziunea;

nerespectarea dreptului de preemțiune (de pildă, art. 14 alin. 1 din Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor).

1.5.Clasificarea nulităților

Dată fiind diversitatea cauzelor care le determină, nulitățile pot fi clasificate în funcție de diferite criterii. Cea mai importantă clasificare a nulităților se face în funcție de natura interesului ocrotit prin norma încălcată și numai derivat de regimul juridic care li se aplică; ea distinge nulitățile absolute de cele relative.

Trebuie reținut că din punct de vedere al efectelor produse, nulitățile absolute nu se deosebesc de cele relative: ambele lipsesc actul de efectele în vederea cărora a fost încheiat; nu există așadar, sub acest aspect, nici o diferență.

Astfel, în principiu, nulitatea absolută intervine în cazul în care la încheierea actului s-au încălcat norme juridice imperative (de ordine publică) care au ca scop ocrotirea unor interese generale pe când nulitatea relativă intervine în cazurile în care la încheierea actului s-au încălcat dispoziții legale care au ca scop ocrotirea unor interese personale (de interes privat).

Regimul juridic al nulității absolute diferă de regimul juridic al nulității relative sub trei aspecte:

Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată și chiar din oficiu de către instanța de judecată, pe când nulitatea relativă, poate fi invocată, de regulă, numai de către persoana ocrotită prin dispoziția legală încălcată la încheierea actului (sau de succesorii ei cu excepția acțiunilor intuitu personae, a procurorului în baza art. 45 C.pr.civ, a creditorilor chirografari ai părții ocrotite cu excepțiile prevăzute de art. 974 C.civ. și de ocrotitorul legal al celui incapabil);

Exemplu: dacă la încheierea actului consimțământul părții a lipsit cu desăvârșire, va putea fi invocată nulitatea absolută a actului nu numai de către partea respectivă ci și de cealaltă parte sau de orice persoană care are interesul de a fi desființat actul; în schimb, dacă o parte a consimțit la încheierea actului dar consimțământul ei a fost viciat de eroare, doi sau violență, va putea fi invocată nulitatea relativă a actului, în principiu, numai de către partea respectivă. Tot astfel, dacă un act s-a încheiat cu depășirea capacității speciale de folosință a persoanei juridice ori dacă s-a încheiat un act prohibit de lege, va putea fi invocată nulitatea absolută, de oricine și chiar din oficiu; dacă însă actul s-a încheiat de o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă, fără a fi asistată de ocrotitorul legal, nulitatea relativă va putea fi invocată de incapabilul respectiv iar nu și de alte persoane.

Așadar nulitatea absolută poate fi invocată numai de acea persoană care are un interes direct, legitim și protejat juridicește sau de către persoanele anume desemnate de lege, și nu de orice persoană străină de act. în orice caz, ea poate fi invocată și de partea responsabilă pentru nulitatea actului.

Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de excepție, fie pe cale de acțiune (acțiunea în constatarea nulității absolute fiind imprescriptibilă), pe când nulitatea relativă nu poate fi invocată decât în limita termenului legal de prescripție,acțiunea în anulare fiind prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani dacă legea nu prevede un termen mai scurt (așa, de pildă, art. 21 alin. 2 C. fam. prevede că "anularea căsătoriei (…) pentru vicii de consimțământ (…) poate fi cerută de cel al cărui consimțământ a fost viciat, în termen de 6 luni de la încetarea violenței ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei). Invocarea nulității relative,chiar și pe cale de excepție este prescriptibilă. Nu se mai aplică, în opinia noastră, adagiul latin quae temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum (acțiunea în nulitate este temporară, excepția este perpetuă). Potrivit doctrinei și jurisprudenței franceze acțiunea în nulitate relativă se prescrie în 5 ani iar cea în nulitate absolută în 30 de ani, deși această opinie nu este cu totul unitară.

Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea actului, pe când nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmarea actului de către cel îndreptățit a cere anularea lui, fie în mod expres, fie tacit (prin executarea voluntară a obligațiilor izvorâte din act). Este de reținut că și actul prin care se renunță la beneficiul de a invoca nulitatea absolută este lovit tot de nulitate absolută.

Alte clasificări ale nulităților. Nulitățile pot fi clasificate și în funcție de alte criterii.

Astfel:

După întinderea efectelor sancțiunii distingem:

Nulitatea totală care desființează actul în întregime, nepermițând ca acest act să producă vreun efect;

Exemplu: nulitatea unui contract de donație pentru neîncheierea lui în forma autentică cerută obligatoriu de ari. 813 C. civ. ca o condiție ad validitatem.

Nulitatea parțială care desființează numai o parte din efectele actului juridic sancționat și anume, pe cele care contravin scopului normelor juridice încălcate la încheierea actului; aceste clauze trebuie însă să nu constituie cauza impulsivă și determinantă a întregului.

Exemplu: într-un contract de vânzare-cumpărare pot să fie nule numai anumite clauze accesorii (clauza de arvună), clauzele principale fiind însă valabile. Se observă însă că actul trebuie să fie divizibil.

În asemenea situații, dacă clauzele lovite de nulitate nu au fost esențiale pentru părți, actul juridic va fi menținut înlăturându-se doar clauzele contrare legii (utile per inutile non vitiatur, ceea ce este valabil într-un act nu este anulat de ceea ce este nevalabil în același act); dacă însă clauzele nevalabile au constituit motivul determinant al voinței de a contracta, în așa fel încât părțile (sau una din ele) nu ar fi încheiat actul, atunci întregul act va fi declarat nul (sau, după caz, va fi anulat).

Se consideră uneori că este parțială și nulitatea actelor cu executare succesivă, care operează numai pentru viitor menținând efectele produse în trecut; de pildă, nulitatea căsătoriei putative ale cărei efecte se mențin până la pronunțare față de soțul care a fost de bună credință la încheierea ei.

În schimb, nu poate fi considerată nulitate parțială, ci totală, nulitatea care afectează numai unul din mai multe acte juridice care împreună alcătuiesc un act complex sau, după voința părților, o "unitate de acte juridice".

Exemplu: testamentul este un act complex cuprinzând nu numai legate dar putând cuprinde și o recunoștere de filiație, o instituire de executor testamentar etc; dacă un legat este nul – ca fiind făcut, de pildă, în folosul unei persoane incapabile de a primi cu titlu gratuit – nulitatea acestui legat este totală chiar dacă celelalte legate rămân

valabile; apoi chiar dacă testamentul în întregime este nul, el poate produce – prin conversiune – unele efecte ce nu depind de valabilitatea legatelor (revocarea unei oferte de vânzare prin testarea bunului oferit în favoarea unui alt legatar decât destinatarul ofertei, deoarece acesta testare învederează intenția testatorului de a nu vinde bunul legat).

În practică trebuie întotdeauna cercetată voința ipotetică a părților, respectiv dacă acestea au voit ca într-un act complex toate clauzele "să rămână sau să se prăbușească" împreună. Trebuie apoi verificat dacă nu cumva valabilitatea unui act stă tocmai la baza încheierii unui alt act juridic. în sfârșit, primul indiciu pentru existența unei voințe unitare într-un act complex îl constituie cuprinderea clauzelor într-un singur înscris.

După cum este sau nu prevăzută de lege, nulitatea poate fi:

Nulitate expresă când este anume prevăzută de un text de lege;

Nulitate virtuală (sau tacită, implicită) când sancțiunea nu este prevăzută expres de lege dar nevalabilitatea actului rezultă neîndoielnic din caracterul imperativ al dispoziției legale încălcate sau din scopul urmărit de legiuitor prin instituirea anumitor condiții de validitate ale actului;

Exemplu: art. 2 alin. 1 din Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor pervede că "Terenurile situate în intravilan și extravilan pot fi înstrăinate și dobândite prin acte juridice între vii încheiate în formă autentică" fără a stabili expres sancțiunea nulității pentru actele care nu au fost încheiate în formă autentică; sancțiunea rezultă însă implicit din caracterul imperativ al textului, din interesul general al societății urmărit prin instituirea obligativității formei scrise, ca și din principiul general acceptat al nulității absolute a actelor care nu respectă cerințele de formă impuse de lege (nulitate virtuală).

După felul condițiilor de validitate încălcate la încheierea actului juridic, nulitatea acestuia poate fi o nulitate de fond sau o nulitate de formă (atunci când forma nerespectată era cerută ad validitatem).

O clasificare controversată în doctrină este aceea care se face după felul în care operează nulitatea:

Nulitate de drept care lovește actul de plin drept, de la sine, ope legis, instanța de judecată nefiind chemată decât să o constate în caz de litigiu între părți;

Nulitate judiciară care nu operează de plin dreptei numai dacă este pronunțată printr-o hotărâre judecătorească; aceasta deoarece există o aparență a actului.

S-a spus că, de regulă, nulitățile absolute operează de plin drept iar cele relative operează numai dacă sunt pronunțate prin hotărâre judecătorească, la cererea persoanei îndreptățite a le invoca. Până la rămânerea definitivă a hotărârii, actul juridic este considerat valabil dar din momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare, el este desființat retroactiv.

Dacă părțile sunt de acord în privința sancțiunii și nici una nu pretinde executarea actului sau fiecare este de acord să restituie ceea ce a primit în temeiul actului nul, nu mai este nevoie să se facă apel la instanța de judecată; aceasta va interveni numai dacă există un litigiu între părți, urmând a constata nulitatea și a dispune restabilirea situației anterioare încheierii nevalabile a actului.

În opinia noastră și în acord cu majoritatea autorilor, credem că orice nulitate trebuie pronunțată de către instanță deo arece există o aparență a actului. Până la desființarea actului de către instanța de judecată el trebuie considerat valabil și eficace; trebuie să se dovedească că actul este nul. Așadar această distincție care își are originea în dreptul roman este astăzi artificială și lipsită de utilitate practică.

1.6.Regimul juridic al nulității actului juridic civil

Clasificare nulității actului juridic civil în absolută și relativă prezintă importanță sub aspectul regimului juridic, diferit, pe care îl are fiecare din aceste categorii de nulitate.

Această diferențiere este consecința faptului interesele ocrotite prin normele încălcate sunt deosebite, când este vorba despre interesul obștesc având nulitate absolută, iar când este vorba despre un interes particular, având nulitate relativă.

Prin noțiunea de regim juridic al nulității se înțeleg regulile cărora le este supusă nulitatea absolută sau cea relativă. Regimul juridic al nulității privește trei aspecte:

cine poate invoca nulitatea;

cât timp poate fi invocată nulitatea;

dacă poate fi sau nu acoperită nulitatea prin confirmare.

Aceste trei aspecte primesc soluții diferite, după cum este vorba de nulitate absolută ori de cea relativă.

1.6.1.Regimul juridic al nulității absolute

Regulile în care se concretizează regimul juridic al nulității absolute sunt următoarele: nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes; nulitatea absolută poate fi invocată oricând fiind imprescriptibilă; nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.

1.6.2.Regimul juridic al nulității relative

Regimul juridic al nulității relative se concretizează în următoarele reguli: nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic; nulitatea relativă poate fi invocată numai în cadrul termenului de prescripție extinctivă; nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată.

1.7.Comparație de regim juridic între nulitatea absolută și nulitatea relativă

Între cele două categorii de nulități nu există deosebire de efecte, ambele conducând la lipsirea de efecte a actului juridic lovit de nulitate, efecte care contravin unor dispoziții legale referitoare la condițiile sale de valabilitate.

Între nulitatea absolută și nulitatea relativă există însă deosebiri de regim juridic. Acestea sunt:

dacă nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanță din oficiu sau de alte organe prevăzute de lege, nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;

nulitatea absolută este imprescriptibilă, în schimb, nulitatea relativă este prescriptibilă;

dacă nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, expresă sau tacită.

2.Efectele nulității actului juridic

2.1. Considerații generale

Efectele nulității unui act juridic sunt aceleași indiferent că este vorba despre o nulitate absolută sau despre una relativă.

În esență, efectul nulității constă în desființarea actului juridic și a raportului juridic creat prin act. în consecință:

dacă actul juridic lovit de nulitate nu a fost executat și deci, nu a produs efecte juridice, sancțiunea nulității va face ca actul să nu mai poată produce efectele în vederea cărora a fost încheiat. Astfel, în cazul în care una din părți ar cere celeilalte executarea unei prestații la care s-a obligat prin actul juridic lovit de nulitate, debitorul se va putea opune la executare invocând excepția de nulitate;

dacă actul juridic lovit de nulitate a fost deja executat, în tot sau în parte, aplicarea sancțiunii nulității va avea ca efect obligația părților de a-și restitui reciproc prestațiile săvârșite și primite;

dacă, în urma încheierii actului lovit de nulitate, părțile au încheiat unele acte juridice cu terțe persoane, acte pe care nu le-ar fi putut încheia dacă n-ar fi încheiat mai întâi actul nevalabil, aplicarea sancțiunii nulității acestui act va atrage, în principiu,și desființarea actelor încheiate în temeiul lui cu alte persoane.

În legătură cu aceste trei categorii de consecințe ale sancțiunii juridice civile a nulității actului juridic, se vorbește în literatura juridică de cele trei principii ale efectelor nulității și anume: principiul retroactivității, principiul repunerii în situația anterioară și principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, adică desființarea actelor subsecvente ca urmare a anulării actului inițial.

2.2.Menținerea efectelor actului lovit de nulitate în temeiul unor principii de drept

Cu toate că nulitatea unui act juridic conduce la desființarea efectelor acelui act, există totuși situații în care nulitatea nu produce acest efect distructiv ci permite menținerea în totalitate sau în parte a efectelor actului juridic nevalabil ca și când el ar fi fost valabil.

Neaplicarea în aceste situații a consecințelor firești ale nulității actului juridic se explică și se întemeiază pe aplicarea altor principii de drept care impun această soluție.

BIBLIOGRAFIE

I.Acte normative de referință în materie

Constituția României,adoptată la 8 decembrie 1991 și revizuită prin Legea nr.429/2003,republicată.

Codul civil român,adoptat în 1864,intrat în vigoare la 1 decembrie 1865 cu modificările ulterioare.

Proiectul Codului civil

II.Cursuri, tratate, monografii, lucrări de specialitate

Beleiu,Gheorghe,Drept civil roman, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, ed. a V-a, revăzută și adăugită de Marian Nicolae și Petrică Trușcă, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1998.

Boroi,Gabriel .,Drept civil.Partea generală.Persoanele,Editura All Beck, București,2001,

Boroi,Gabriel,Stănciulescu,Liviu,Drept civil.Curs selectiv.Teste grila, Editia a II-a,Editura All Beck,București,2003.

Deleanu,I., Aparența în drept, Pandectele române nr. 2/2002, Partea a Vl-a

Leș,I., Principii și instituții de drept procesual civil, vol. I, ed. Lumina Lex, București, 1998

Ungureanu,Ovidiu,Drept civil.Introducere,Ediția a VII, Editura Rosetti, București,2005.

Ungureanu,Ovidiu,Alexandru,Bacaci,Corneliu,Turianu,Călina, Jugastru, Principii și instituții de drept civil.Curs selectiv pentru licență ,Editura Rosetti,București,2002

Weill,A.,Terré,Fr.,Droit civil.Les obligations,4 edition,Dalloz,1986.

III.Alte surse

http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_1223/Noul/Cod/Civil.html

www.scj.ro

www.cdep.ro

www.ccr.ro

www.ujr_dreptul.ro

www.euroinst.ro/SE_ro.htm

www.dreptonline.ro

www.guv.ro