Rolul Securității Private în Siguranța Națională 1

=== 3eab8527cc0ec695046cfc165b2b10622c4cdde6_351713_1 ===

Rolul securității private în securitatea națională

În secolul al XVIII-lea filozofii iluminiști au început să analizeze natura și rolul statului. Rodul cel mai prețios al strădaniilor lor a fost celebrul ”contract social”, edificat de Rousseau. Conform acestuia, statul este rezultatul unui contract între cetățeni și conducători. Cei dintâi oferă o parte din libertatea lor pentru securitate, iar liderii se asigură că-i vor proteja fără a le știrbi din drepturi. Pentru a realiza acest rol esențial, protecția cetățenilor, statul a monopolizat violența. Însă, într-o lume aflată în plin proces de globalizare, natura și profilul amenințărilor s-au diversificat. Cum resursele statului sunt limitate, iar amenințările sunt tot mai multe e nevoie de un sector privat în domeniul securității pentru a acoperi toate vulnerabilitățile.

Statul nu poate face față tuturor provocărilor, iar angajații statului sunt de multe ori demotivați, mai ales din perspectivă pecuniară. Această problemă a fost sesizată încă din antichitate, când Marius a realizat o amplă reformă militară în Imperiul roman. Esența acestei reforme a fost faptul că soldații deveneau profesioniști angajați de către stat, ceea ce rezolva problema pregătirii militare care devenea o chestiune de rutină, dar și chestiunea motivației care a devenit preponderent financiară și în plan secund, o chestiune de patriotism. În mod oficial, angajatorul era statul, dar soldații au ajuns să fie fideli mai puțin statului și mai mult șefului, ceea ce a creat numeroase tulburări interne.

După războiul din Vietnam, Statele Unite ale Americii au ajuns la concluzia că armata trebuie să devină o instituție profesionistă. Pe de-o parte, serviciul militar obligatoriu nu oferea suficient timp pentru o pregătire de specialitate suficient de trainică pentru a face față provocărilor războiului modern. Pe de altă parte, soldații secolului XX, ca și cei din antichitate, aveau nevoie de un stimulent mai consistent decât patriotismul. Pe deasupra, războiul din Vietnam a produs numeroase victime, care au inflamat climatul social. O armată bazată pe voluntariat elimină acest risc fiindcă cei care se înrolează își asumă toate pericolele. Deci, costurile de imagine devin mai mici pentru politicieni.

Încheierea Războiului Rece a fost însoțită de o masivă reducere a efectivelor militare de pe mapamond. Numeroși profesioniști din serviciile secrete și din armată au devenit șomeri sau au părăsit de bunăvoie structurile în care au lucrat. Această masă de profesioniști în domeniul securității a fost absorbită de noua tendință a firmelor private, tot mai prezente și tot mai active în domeniul securității naționale. Multinaționalele își creează propriile structuri de securitate în care au mai multă încredere decât în autorități, din motive subiective sau obiective.

În mod curent, angajații firmelor private de pază care acționează în segmentul securității naționale sunt asimilați ideii de mercenari. Deși, în legislația internațională există destulă ambiguitate pentru a-i considera agenți de protecție și pază. Chiar și în războaiele secolului XXI se menține trendul privatizării structurilor de securitate, iar statele devin tot mai deschise la cooperarea cu aceste structuri. Deși acest fapt prezintă multe avantaje prezintă și un dezavantaj major, pierderea controlului asupra unui segment important din securitatea națională, care este încredințat privaților, a căror loialitate este de multe ori discutabilă.

Companiile private de securitate, care sunt contractate atât de state cât și de multinaționale, au devenit o modă, după cum am spus, după încheierea Războiului Rece. Inclusiv în România acest fenomen a ajuns să câștige teren. A devenit celebră în ultimul deceniu din secolul trecut compania sud-africană Executive Outcomes și cea britanică Sandline International. Aceste companii au fost în repetate rânduri angajate de state din Africa și Asia pentru diverse misiuni care în mod curent ar fi fost încredințate forțelor naționale. Dar fiindcă acestea sunt într-o stare deplorabilă și este mult mai ieftin și comod să închiriezi decât să creezi, guvernanții s-au îndreptat către firmele private de securitate. Se poate spune că astfel statul a abdicat de la principiile sale directoare, cedând privaților o parte din atribuțiile sale. Acest fapt este în regulă atâta vreme cât statul este destul de puternic încât să supravegheze privații sau să le ia locul în cazul în care nu este mulțumit de serviciile prestate. Dar în perspectiva în care statul este mult prea slab pentru a-și îndeplini menirea sau prea comod, riscurile de securitate pot deveni acute.

De pildă, furtul de armament de la depozitul de armament de la Ciorogîrla din 2009 este un caz elocvent de eșec al statului. Autoritățile au încredințat paza depozitului unei firme private, care, evident, nu s-a achitat de sarcini. Rezultatul este bine știut. De unde am putea trage concluzia că statul trebuie să aibă structuri suficiente pentru a supraveghea activitatea firmelor private, care deși sunt importante, au o loialitate discutabilă și pot deveni vulnerabilități pentru securitatea națională. Dar dacă statul trebuie să plătească structuri care să monitorizeze îndeaproape activitatea firmelor private de securitate ne putem pune întrebarea legitimă de ce nu păstrează monopolul asupra violenței fiindcă oricum plătește structuri de supraveghere? Poate supravegherea este mai ieftină decât îndeplinirea efectivă a misiunilor, dar, totuși, riscurile de securitate pot fi enorme.

De pildă, cazul Edward Snowden poate arunca o oarecare lumină în chestiunea arzătoare a privatizării structurilor de securitate. O scurgere de informații de amploarea celei din cazul Snowden nu a mai existat în istoria recentă a SUA. El a lucrat până în mai 2013 la firma Booz Allen Hamilton, care oferă servicii de consultanță în diverse domenii, inclusiv securitatea națională, încă din 1914. Din această poziție a avut acces la informații clasificate pe care le-a divulgat unui jurnalist. Ce a urmat știm cu toții. Sigur, se poate obiecta că asemenea situații au existat și în momentele în care statul deținea monopol pe datele secrete. Însă amploarea și implicațiile nu sunt aceleași. Cazul Snwoden a dinamitat masiv relațiile externe ale SUA cu partenerii săi tradiționali, periclitând la un moment dat coeziunea în sfera de securitate euro-atlantică. Snowden s-a transformat treptat într-un defector fiindcă și-a plătit sejurul în Rusia cu informații despre sistemul de spionaj american.

Un alt exemplu elocvent este firma de securitate Blackwater, fondată în 1997 de foști luptători Navy Seal. În 2009, și-a schimbat denumirea devenind Xe Services, iar din 2011 are un nou nume și un nou deținător, Academi. În 2004, firma a primit un contract din partea Departamentului de Stat pentru a oferi protecție în Irak, Afganistan, Bosnia și Israel. La 16 septembrie 2007, angajați ai acestei companii care escortau un convoi diplomatic au deschis focul asupra civililor în Irak, în piața Nisour, ceea ce a dus la decesul a 17 persoane. În urma cercetărilor patru angajați ai companiei au fost puși sub acuzare. Se pune întrebarea, și pe bună dreptate, dacă firmele private sunt de încredere, dacă ele respectă procedurile și protocoalele, și dacă este înțelept ca într-o lume tot mai privatizată statul să abdice de la rolul său de bază, acela de furnizor de securitate pentru toți cetățenii?

Evident, se poate obiecta că forțele armate regulate ale SUA au fost în repetate rânduri implicate în asemenea incidente și că acest caz este aparte doar fiindcă este implicat un contractor privat. Totuși, ar fi interesant de știut dacă bugetul american a făcut economii prin cedarea de prerogative către firmele private și dacă serviciile primite au fost mai bune sau la fel de bune ca cele oferite de structurile de securitatea ale statului? Din declarațiile multor oficiali reiese că singurul mare avantaj al firmelor private de securitate este acela că statul nu-și mai bate capul cu formarea structurilor de forță ci le închiriază.

În Roma antică colectarea impozitelor era de multe închiriată către privați, ceea ce de multe ori a dus la apariția a numeroase abuzuri. În cazul abuzurilor comise de structuri statale, cel puțin în epoca contemporană, în care democrația a progresat la modul real, statul are capacitatea de a investiga și a interveni mult mai eficient decât în cazul structurilor private. Când vine vorba de structuri private lucrurile se complică sunt anumite proceduri de respectat, iar procesul de verificare și control poate întârzia. Se poate spune că structurile de securitate complementare celor ale statului sunt eficiente în măsura în care statul este destul de eficient ca să le supravegheze îndeaproape. Dar dacă statul este destul de puternic se pune întrebarea de ce ar avea nevoie de structuri de securitate private?

Un răspuns ar putea fi cererea pieții. Dezvoltarea economiei de tip capitalist a dus la apariția structurilor de securitate private în primul rând, nu necesitățile statului. Pe de altă parte, principalii contractori ai firmelor private de securitate sunt din mediul privat. Corporațiile multinaționale funcționează pe principiul eficienței financiare. Chiar dacă statul are structuri de forță pe care le poate închiria, gen jandarmerie, acestea s-ar putea să nu fie pe placul liderilor din mediul privat. Pregătirea ar putea fi necorespunzătoare pentru tipul de activități cerute sau pentru așteptările clientului. Pe deasupra, prețul cerut ar putea să nu fie tocmai competitiv, iar privații au dorința de a selecta din mai multe oferte. Capitalismul funcționează pe baza jocului dintre cerere și ofertă. În condițiile în care statul și-ar menține monopolul pe violență mediul privat ar putea suferi sincope. Privatizarea structurilor de securitate este în primul rând o cerință a mediului privat, nu a statului. În opinia noastră, când vine vorba strict de securitatea națională, statul ar putea să mențină un anumit apanaj pentru propriile structuri de forță, însă în mediul privat aceasta nu este o soluție viabilă.

În altă ordine de idei, observăm o tendință globală de a dizolva monopolurile statale. Economia globală se dezvoltă tocmai pe principiul eliminării frontierelor din calea schimburilor comerciale, în timp ce statele tind să conserve un mod de gândire de tip ”vechiul regim”, păzind cu strășnicie fiecare metru din frontierele naționale. Ideea suveranității naționale este tot mai dragă multor cetățeni ai UE, dar cedarea de suveranitate către structurile UE oferă singura șansă statelor din acest spațiu de a concura cu marile puteri economice SUA, China, Japonia etc. Economia este cu mult înaintea politicului, iar politicul ar face bine să se adapteze pentru a nu suferi un șoc fatal. În această privință, țara noastră nu face notă discordantă. Am ieșit de un sfert de secol de sub umbrela unui regim totalitar, care ne-a învățat să avem așteptări doar de la structuri statale și prin structuri statale. Etatismul a fost cuvântul de ordine, dar într-o lume multipolară și tot mai integrată ne putem întreba dacă acest fel de a gândi, de a ne crampona de eșafodajul statal clasic, nu ne creează un handicap artificial pe o piață economică tot mai competitivă.

Putem conchide că structurile private de securitate sunt o necesitate și în România. O economie sănătoasă cere asemenea structuri. Ar trebui să ne îngrijorăm dacă mediul financiar nu ar cere un asemenea tip de protecție pentru că în acest caz ar însemna că nu avem plus valoare. Înmulțirea firmelor de securitate poate fi un indicator privind dezvoltarea economică a unui stat. În plus, România ca membru NATO și UE, este un actor adânc implicat în proiectele acestor structuri suprastatale. Omul contemporan este profund atașat de ideea de confort. Această idee este total străină de participarea la un conflict militar sau la o misiune care are drept scop exportul de securitate, fapt pentru care avem nevoie de structurile de securitate privată pentru a menține cât mai mulți cetățeni în zona de confort. Lipsa acestui confort s-ar putea traduce în costuri de imagine, adică în costuri electorale pentru politicieni. Astfel, am ajuns la un alt aspect care încurajează folosirea firmelor private pentru realizarea securității naționale. Dorința politicienilor de a nu-și atrage oprobiul opiniei publice.

Trăim într-un mediu în continuă schimbare, un mediu tot mai competitiv și solicitant la care statele se adaptează tot mai greu. Rapiditatea poate fi esențială într-un asemenea climat dominat de progresul tehnologic exponențial. De aceea mediul privat poate compensa, mai ales în segmentul securității cibernetice, lentoarea proverbială a statului. Firmele de securitate private sunt tot mai populare, mai ales pe acest segment al securității cibernetice. Cu cât lumea devine tot mai dependentă de mediul privat cu atât mai mult vom avea nevoie de firmele de securitate private pentru a combate spionajul industrial sau alte amenințări la adresa securității naționale. Orice firmă privată expusă pe domeniul informațional este o slăbiciune în lanțul securității naționale. De aceea putem spune cu hotărâre: pentru o dezvoltare multilaterală, temeinică și durabilă avem nevoie de firmele private de securitate. România va trebui să facă față multor amenințări în deceniile care vor urma, iar privații vor fi mai necesari decât oricând altcândva.