Rolul Masajului In Scolioze

=== f748da8599dfe8211b54b943f3a94c81064c47df_314335_1 ===

CAPITOILUL 1

INTRODUCERE

Păstrarea sănătății și lupta contra bolilor se înscriu printre cele mai vechi preocupări ale omului și de aceea din cele mai vechi timpuri și până în urmă cu câteva decenii , aproape toate cuceririle științifice medicale au fost utilizate în mod exclusiv pentru a folosi vindecării bolnavului .

Din momentul în care medicina a avansat și a început să se orienteze către aspectul preventiv al activităților medicale ,obiectivele prioritare ale activității sanitare sunt astăzi cele profilactice.

De altfel , cuvântul sănătate , care evocă o stare atât de prețioasă fiecăruia , apare frecvent în vorbirea curentă .

De-a lungul anilor s-au efectuat numeroase cercetări în care atât medicina cât și noțiunile de kinetoterapie au căpătat un conținut tot mai întins și mai adânc.

Utilizarea combinată a tuturor metodelor moderne de evaluare disponibile oferă avantajul de a furniza un rezultat multiplu cât mai apropiat de starea reală de sănătate a pacientului respectiv, permițând totodată adaptarea mijloacelor terapeutice în scopul îmbunătățirii acesteia.

În această lucrare am încercat găsirea unor modalități de aplicare precoce și sistematică a mijloacelor și procedurilor recuperatorii prin care să se restabilească pe deplin capacitățile funcționale diminuate sau pierdute de un bolnav cu scolioze ,în care metoda principală predominantă este masajul.

Lucrarea ROLUL MASAJULUI ÎN SCOLIOZE tratează o temă de actualitate, ținând cont de faptul că masajul constituie un câmp larg de aplicații pentru mijloacele kinetoterapiei.

Masajul este de multe ori principalul ,,medicament,, indicat atât pentru tratamentul curativ, cât și pentru recuperarea medicală.

În realizarea acestei lucrări predomină aducerea contribuției personale, bazată pe o bibliografie selectivă și de actualitate, în vederea precizării unor aspecte particulare în care este implicată scolioza.

Lucrarea de față are un caracter unic sub aspectul abordării metodelor de intervenție, în ceea ce privește masajul în scolioze fiind structurată în V capitole :

● Capitolul 1 – se implică în aprofundarea studiului în anatomia și patologia coloanei vertebrale;

● Capitolele 2 șI 3 – aprofundează pe larg fundamentarea teoretică în ceea ce privește spondilatropatiile și spondilita anchilozantă și face o scurtă incursiune în tot ceea ce înseamnă recuperarea bolnavului.

●Capitolul 4-în aceste capitol este prezentat managementul în recuperarea funcțională a spondilitei anchilozante în care sunt evidențiate metodele și tehnicile de recuperare.

●Capitolul 5–este supus cercetărilor personale și urmărește,pe baza amplelor discuții, evoluția a 2 pacienți în urma aplicării programului special conceput pentru recuperarea lor cu ajutorul tratamentului masajului.

Menționez că această parte finală este complexă prin analiza recuperării pacienților prezentați și încheie lucrarea, nu însă înainte de a fi trecute în revistă principalele concluzii succeptibile și de a oferi o analiză pertinetă asupra recuperarii bolnavului cu scolioză cu ajutorul masajului.

Bibliografia еstе sеlеctivă și dе actualitatе , dând acestei lucrări calitatea de a fi prezentată în anul 2016.

Motivarea alegerii temei

Voi începe această lucrare prin a motiva faptul că alegerea temei a avut un scop bine determinat deoarece ,prin intermediul acestei lucrări, studiind și literatura de specialitate, am dorit să pun în lumină importanța studiilor care descriu evaluarea pacienților cu scolioză la care s-a folosit ca metodă de recuperare ,masajul, deoarece la majoritatea, aceasta constă atât în evaluări clinice și subiective cât și în observații.

Cu alte cuvinte ,motivul acestei lucrări este :

● Studiul vizând incidența, prognosticul și evaluarea tuturor posibilităților de diagnostic și tratament la pacienții diagnosticați cu scolioză;

● Gruparea procedeelor și a mijloacelor utilizate în recuperarea pacienților diagnosticați cu scolioză;

●Realizarea evaluării inițiale, aplicarea tratamentului de recuperare și evaluarea finală;

●Analiza diferențelor existente între datele de referință din literatura de specialitate și cele efectuate în cadrul acestui studiu .

CAPITOLUL 2

NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI BIOMECANICĂ A COLOANEI VERTEBRALE ȘI A ARTICULAȚIILOR SACROILIACE

2.1.Noțiuni de anatomiei

Coloana vertebrală reprezintă scheletul axial al trunchiului, fiind dispusă posterior și pe linie mediană. Ea este formată din 33-34 de vertebre, repartizate astfel: 7 cervicale, 12 toracice, 5 lombare, 5 sacrale si 4-5 coccigiene. Coloana se articulează superior, prin intermediul primei vertebre cervicale, cu craniul, iar inferior prin intermediul sacrului cu oasele coxale.

Fiecare vertebră prezintă anterior un corp vertebral și posterior un arc vertebral.

Arcul vertebral este alcătuit dintr-un pedicul, 2 lame vertebrale, 2 procese transverse, 2 procese articulare superioare, 2 procese articulare inferioare și un proces spinos.

Gaura vertebrală, delimitată în corpul și arcul vertebral, formează prin suprapunerea vertebrelor canalul vertebral, care adăpostește măduva spinării.(Figura 1)

Pentru o elasticitate și o rezistență crescută, coloana vertebrală prezintă 4 curburi normale: lordoza cervicală, convexa anterior cifoza toracală, convexa posterior lordoza lombară, convexa anterior cifoza sacro-coccigiana, convexa posterior La acestea se adaugă în plan frontal o scolioza toracică, cu convexitatea de partea mâinii dominante (cu care scrii).

SACRUL (os sacrum ) este un os median și nepereche , situat în continuarea coloanei lombare .Pe scheletul articulat este oblic îndreptat de sus în jos și dinainte înapoi , astfel că formează cu ultima vertebră lombară un unghi numit promontoriu ( promontorium) de o mare importanță obstetricală și antropologică .(Figura 2.)

Orientare:Se așează înainte față concavă , iar în sus baza osului

Fața pelvină ( facies pelvina) este concavă .Această față privește înainte și în jos , spre pelvis .

Figura 1

Pe linia mediană a feței pelvine se află o coloană osoasă ce provine din sudarea celor cinci corpuri vertebrale componente .

Fața pelvină prezintă patru linii transversale ( lineae transversae ) care indică locurile de sudură ale celor cinci vertebre .

La extremitatea fiecărei linii transversale există câte o gaură sacrală pelvină ( foramina sacralia pelvină )prin care trec ramurile ventrale ale nervilor spinali sacrali .

Pe coloanele osoase dintre găurile sacrate pelvine se inseră mușchiul piriform .Fața dorsală ( facies dorsalis ) este convexă.Această față privește înapoi și în sus.

Pe linia mediană prezintă creasta sacrală mediană ( crista sacralis mediana ) rezultată din unirea proceselor spinoase ale vertebrelor sacrale .

Sub creasta sacrată mediană se găsește un orificiu în formă de V răsturnat;este orificiul canalului sacrat sau hiatul sacrat (Hiatus sacralis) delimitat de două mici creste numite coarnele sacrate (Cornu sacale).Lateral de creasta sacratămediană se găsite de fiecare parte câte o creastă sacrată intermediară (Crista sacralis intermedia) care rezultă din Fața dorsală a sacrului și a coccigelui.

Orientare :Se pune în sus baza , iar înainte fața concavă

Fețele :Fața anterioară este concavă , iar cea dorsală , convexă .Cele două fețe prezintă trei sau patru linii transversale , rezultate din sudarea vertebrelor coccigiene.

Lateral de ele există o serie de patru găuri sacrateposterioare (Foramina sacralia posteriord) pe unde trec ramurile posterioare ale nervilor sacrați.

Lateral de găurile precedente se găsește creasta sacrată lateral (Crista sacralis lateralis) care rezultă din sudarea proceselor transverse ale vertebrelor sacrate.

Fata posterioara (dorsala):este convexă;prezintă pe linia mediană creasta sacrală mediană ce rezultă din unirea apofizelor spinoase;de o parte și de alta a acestora se afla găurile sacrale posterioare prin care trec ramurile posterioare ale nervilor spinali.

Fețele laterale, în număr de două, prezintă fața auriculară (Facies auricularis) care servește la articularea cu osul coxal o suprafață rugoasă situată înapoia precedentei, numită tuberozitatea sacrată (Tuberositas sacralis) pe care se inseră puternicele ligamente sacro-iliace.

Menționăm că în Nomenclatura Anatomică termenulde față laterală a sacrului, termen utilizat de noi, nu există, în nomenclatura anatomică apare termenul de Parslateralis, care include atât fața laterală descrisă de noi,cât și acele porțiuni ale fețelor pelvină și dorsală caresunt situate lateral de găurile sacrate.Partea laterală rezultă din fuzionarea proceselor transverse, a rudimentelor costale și a diferitelor ligamente anexate acestora și osificate.

Baza (Basis ossis sacri) prezintă:

-suprafață ovalară mediană, care este fața superioară a corpului primei vertebre sacrate;

-înapoia acestei suprafețe se găsește orificiul superior al canalului sacrat;

-lateral de suprafața ovalară se găsește o altă suprafață, triunghiulară,numită aripioara sacrului (Ala sacralis);

-două procese articulare (Processus articularis superior) destinate articulației cu procesele articulare inferioare ale ultimei vertebre lombare.

Vârful (Apex ossis sacri) prezintă o fețișoară eliptică, ce se articulează cu coccigele

Canalul sacrat (Canalis sacralis) străbate osul sacru, continuând canalul vertebral. Canalul sacrat este triunghiular în partea superioară și turtit antero-posterior în partea inferioară.

Lateral, de fiecare parte acanalului sacrat, pleacă patru conducte transversale; ele poartă numele de găuri intervertebrale.

Conductele au valoarea găurilor  intervertebrale dintre vertebrele adevărate. Fiecare conducteste separat de cele învecinate (supra și subiacente) prin câte o punte osoasă, cu direcție antero-posterioară,reprezentând pediculii vertebrali.

Conductele sacrate se bifurcă dând o ramură anterioară care se deschide la nivelul găurilor sacrate anterioare, și o ramură posterioară care se deschide prin gaura sacrată posterioară.Osul sacru al adultului prezintă, în general, diferențe sexuale (evidente): la bărbat este mai lung, mai îngust și mai curbat anterior decât la femeie.

COCCIGELE (Os coccygis, Coccyx) Este format prin sudarea a patru vertebre coccigiene (Vertebrae coccygeae I-IV). Este omologul scheletului cozii de la mamifere. Se află situat în continuarea sacrului și este format din unirea celor patru sau cinci vertebre coccigiene atrofiate. Este un os median și nepereche, prezentând de studiat două fețe, o bază, un vârf și două margini.

Orientare. Se pune în sus – baza, iar înainte – fațaconcavă.Fețele. Fața anterioară sau pelviană este concavă,iar cea dorsală, convexă. Cele două fețe prezintă trei sau patru linii transversale, rezultate din sudarea vertebrelor coccigiene .

Baza. Are o fețișoară eliptică pentru articularea cu vârful sacrului. înapoia fețișoarei pleacă în sus două procese, numite coarnele coccigelui (Cornu coccygeum) .După cum se observă, curburile sagitale sunt dobândite în cursul vieții postnatale.Curburile în plan frontal  .Sunt mai puțin pronunțate ca cele în plan sagital. În mod obișnuit întâlnim:

-curbura cervicală – cu convexitatea la stânga;

-curbura toracică cu convexitatea la dreapta;

-curbura lombară – cuconvexitatea la stânga.

Curbura toracică este primară, fiind determinată de tracțiunea mușchilor mai dezvoltați la membrul superior drept; celelalte două curburi sunt compensatorii, având scopul de a restabili echilibrul corporal. La stângaci,curburile în plan frontal sunt îndreptate în sens invers.

Conformația exterioară. Coloana vertebrală, considerată în totalitatea ei, prezintă o față anterioară, ofață posteriftlră și două fețe laterale.

Fața anterioară este formată de ocoloană cilindrică, rezultată din suprapunerea corpurilor   vertebrelor.

Fața posterioară prezintă pe linia mediană procesele spinoase, care formează împreună creasta spinală. Procesele spinoase se pot explora cu multăușurință, mai ales în timpul flectării trunchiului.

La limita dintre coloana cervicală și cea toracică se vizualizează foarte net procesul spions al vertebrei C7 (vertebraproeminentă); pornind de la acest proces spinos, se poatenumerota fiecare vertebră.

În continuarea proceselor spinoase se explorează creasta sacrată mediană, iar inplică interfesieră se pot palpa coarnele sacrate, coarnele coccigelui și hiatul sacrat.

De fiecare parte a crestei spinale se găsesc șanțuri profunde, numite șanțuri vertebrale; ele adăpostesc mușchi ce acționează asupra coloanei vertebrale.

Fețele laterale prezintă: vârful proceselor transverse, pediculii vertebrali, găurile intervertebrale și porțiunile laterale ale corpilor vertebrali. Vârful procesului transvers al atlasului poate fi palpatimediat sub procesul mastoidian.

Canalul vertebral (Canalis vertebralis) este format prin suprapunerea găurilor vertebrale.

Canalul vertebralse continuă în sus cu cavitatea neurocraniului, iar în josse deschide prin hiatul sacrat. Canalul vertebral urmăreștetoate inflexiunile coloanei vertebrale.

Diametrele canalului vertebral variază; ele sunt mai mari în regiunea cervicală și lombară, în raport cu mobilitateamai mare a coloanei vertebrale în aceste regiuni. în regiuneatoracică, unde mobilitatea coloanei vertebrale este mairedusă, diametrele canalului vertebral sunt mai mici .

2.2.Biomecanica organului axial (coloanei vertebrale)

Mișcările coloanei, indiferent de amplitudinea lor, sunt mișcări complexe, în care intervin mai multe segmente vertebrale.

Ele se realizează prin cumularea ușoarelor deplasări ale corpurilor vertebrale, care au loc la nivelul discurilor intervertebrale, precum și la nivelul celorlalte articulații.

Aceste mișcări sunt limitate de rezistența ligamentelor, forma articulațiilor intervertebrale și de gradul de compresibilitate a tesutului fibrocartilaginos din care este alcatuit discul.

Micile deplasări intervertebrale sunt posibile numai grație prezentei nucleului pulpos, care trebuie sa aiba consistenta, forma și așezare normale.

Mișcările vertebrale se execută pe nucleul pulpos ca pe un ax, nucleul jucând rolul unei adevarate bile mecanice (rulment).

Se poate înțelege ca pe un astfel de suport toate mișcările sunt posibile; totuși, acestea vor fi limitate ori călăuzite de feluritele conformații și poziții ale apofizelor articulare, de ligamentele coloanei vertebrale și de corsetul muscular al acesteia.Prin tensiunea lichidului ce se află între elementele sale componente, nucleul pulpos are proprietatea de a fi elastic.

Datorită acestei proprietăți sunt posibile mișcările coloanei vertebrale și sunt înlăturate efectele dăunătoare ale presiunilor excesive sau ale șocurilor suferite de rahis.

Intr-o atitudine de flexie forta are loc o apropiere a corpurilor vertebrale – în partea lor anterioară – prin comprimarea parțială a discului în jumătatea lui anterioară și prin împingerea ușoară posterioară a nucleului pulpos, în extensie lucrurile se petrec invers.

Daca nucleul pulpos trebuie considerat rulmentul pe care se execută mișcările coloanei vertebrale, inelul fibros ramane elementul cel mai important al discului intervertebral, care rezistă forțelor de compresiune și decompresiune.

Din punct de vedere al goniometriei normale coloana vertebrală prezintă mișcări complexe rezultate din micromiscarile cumulate ale tuturor articulațiilor intervertebrale: flexie – extensie, înclinare laterală, rotația, și ca o rezultantă a acestora – circumducția.

Mișcarea de flexie ventrală a trunchiului pe membrele inferioare se realizează prin participarea nu numai a coloanei vertebrale ci si a soldurilor.Sacrul fiind fixat, restul coloanei poate să execute în intregime o mișcare de flexie, dar nu toate segmentele participa in aceeasi măsură.

Amplitudinea cea mai mare în flexie se realizează în regiunea cervicală și în cea lombară. Mișcarea de flexie are cea mai mare amplitudine la nivelul ultimelor doua vertebre dorsale și al vertebrelor lombare.

Arcul cu concavitatea anterioară pe care-l formează coloana în intregul ei, nu este un arc de cerc, ci o linie curbă, compusă din trei segmente, și anume: unul cu raza mai mică, pe care îl formează coloana cervicala, unul cu raza mai mare pe care-l formeaza coloana dorsală, și unul cu raza mică, al regiunii lombare.

In mișcarea de flexie, porțiunea anterioară a discurilor intervertebrale este comprimată, în timp ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene, ligamentele interspinoase, ligamentul supraspinos și mușchii spatelui sunt puși sub tensiune.

In poziție ortostatică, muschii care inițiază mișcarea de flexie sunt cei ai peretelui abdominal, mai ales dreptul abdominal si cei doi oblici, psoasul iliac, precum și mușchii subhioidieni și sternocleidomastoidieni.

Odată mișcarea inițiată, grupul antagonist al extensorilor intră în acțiune și graduează flectarea trunchiului, invingand fortele gravitationale.In ceea ce privește mișcarea de extensie în poziție ortostatică, în extensie, lucrurile se petrec exact invers.

Mușchii șanțurilor vertebrale, deci muschii extensori, sunt cei care initiaza miscarea, apoi miscarea este controlata de grupul anterior.

Dacă însă miscarea de extensie se realizeaza in pozitia de decubit ventral, extensorii vor continua sa sustina miscarea.In mișcarea de extensie, porțiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt comprimate, în timp ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub tensiune.

Extensia este blocata în ultima faza de intrare în contact a apofizelor articulare și în ultima instanta si a apofizelor spinoase.Mișcarea de înclinare laterală are maximum de amplitudine in segmentul dorsal.

Când are loc și un oarecare grad de răsucire a coloanei, atunci trunchiul se inclina si mai mult lateral.Mișcarea de rotație este maximă în regiunea cervicală.

Coloana dorsală se rotește puțin și numai dacă se înclină lateral, în coloana lombara mișcarea de răsucire se execută când coloana este în extensie, mai ales în segmentul dorsolombar.

Când coloana este flectată, mișcarea de rasucire din segmentul lombar nu este posibilă, deoarece condilii vertebrelor sunt așezați vertical în articulații și opresc mișcarea; din aceeasi cauza, în flexie nu se poate face nici înclinarea laterala a segmentului lombar.

Dintre problemele de biomecanică vertebrală,trebuie să menționăm o serie de aspect care stau la baza recuperării funcționale.

Rahisul ,axul de susținere al corpului ,are ca particularitate biomecanică esențială rezistența asociată cu suplețea.

În rezistența rahisului intervin:densitatea și mineralizarea structurilor osoase vertebrale (adaptarea vertebrelor la suportarea presiunilor corporale),prezența celor trei curburi (lordoza cervical,cifoza toracală,lordoza lombară) care alternează sagital,de o parte și de alta a axului vertebral ,contribuind de asemenea la stabilitatea și echilibrul ortostatic sub acțiunea tonusului muscular postural (mici și permanente contracții ale mușchilor paravertebrali și ale mușchilor centurii pelviene).

Vertebrele lombare sunt mai voluminoase și mai rezistente,având de suportat cea mai mare parte a greutății corporale.

Curbura lombară, fiind cea mai solicitată din punct de vedere funcțional,are o patologie deosebit de bogată.

Suplețea și mobilitatea coloanei țin de caracteristicile anatomofuncționale ale articulațiilor dintre 24 de vertebre (plus sacrul), permițând mișcări în jurul a trei axe (transversal,sagital și vertical).

Mișcările au loc simultan în coloana anterioară a articulațiilor discovertebrale și în coloana posterioară a articulațiilor interapofizare.

Aceste mișcări sunt plurisegmentare,interesând totdeauna mai multe vertebre,interesând totdeauna mai multe vertebre;fiecare mișcare fundamental reprezintă adiționarea micilor mișcări intervertebrale ale segmentului respectiv.

Discurile intervertebrale (în număr de 23,întrucât în articulațiile occipito-atloidiană și atloido- axoidiană nu există discuri) reprezintă elementele biomecanice esențiale ale amfiartrozei vertebrale.

Înălțimea lor condiționează amplitudinea mobilității ,iar forma lor intervine în sensul și amploarea curburilor segmentelor vertebrale.

Inelul periferic ( format din lamele fibro-cartilaginoase,solid inserate în corticala corpilor vertebrali) menține ferm vertebrele în contact ,jucând în același timp rolul de amortizor elastic al presiunilor .

Nucleul pulpos ( situate puțin înapoia centrului discului ) este mobil,deformabil și incompresibil,jucând rolul biomecanic de ax-rotulă,amortizând și repartizând presiunile și permițând mișcările intervertebrale.

Ligamentul longitudinal vertebral anterior și posterior (echivalentul unor capsule articulare) este adherent la discurile intervertebrale și limitează flexia-extensia vertebrală.

Poziția zero,adică poziția de plecare din care se pot efectua diferitele mișcări vertebrale în ortostatism,coincide cu poziția de funcțiune.

La inspecția de față vom verifica dacă linia biclaviculară și linia spinelor iliace antero-superioare ,sunt orizontale,iar vertical coborâtă din spațiul intersprâncenar ( trecând prin nas,medio-sternal,ombilic și simfiză pubiană) cade pe suprafața de contact dintre genunchi și dintre maleolele interne

2.3.Bilanțul articular și testingul muscular al coloanei vertebrale

Intre vertebre se realizează o serie de linii articulare, care se clasifică în :

1Articulațiile corpurilor vertebrale – Suprafețele articulare ale acestora sunt date de fețele inferioare si superioare (usor concave). Intre aceste suprafete osoase se gasesc discurile intervertebrale.Acestea sunt formațiuni fibrocartilaginoase, constituite dintr-o porțiune periferică fibroasă – inelul fibros – și una centrală – nucleul pulpos. Nucleul pulpos nu are o poziție fixa, el mobilizandu-se în cursul miscarilor.

Deplasările acestuia sunt posibile, deoarece este deformabil elastic și expansibil, aceste calități fiind legate de continutul de apa.

Nucleul se afla astfel într-o permanentă presiune și este ușor de înțeles de ce orice defect al inelului fibros care-l inconjoara permite hernierea lui.

Limita inferioară a discurilor este alcatuită din lamele cartilaginoase, care protejează nucleul pulpos de presiunile excesive. In ceea ce privește vascularizația, la individul adult prezența vaselor de sânge se întâlnește numai în condiții patologice.

Nutriția cartilajului se face prin imbibitie prin lamele terminale ale suprafețelor articulare vertebrale.

Ușor de înțeles deci de ce în condițiile unor solicitări permanente ale articulațiilor intervertebrale discul nu are posibilitatea unei nutriții corespunzătoare facilitându-se astfel degenerescența precoce a acestuia, (prin diminuarea sau chiar pierderea proprietăților fizico-chimice ale acestuia). Când discul este încărcat, diminuează în dimensiune și se lățește.

Trebuie remarcat faptul că nucleul pulpos are o mare forță de îmbibiție, mărindu-și volumul în repaus, putând da (prin însumarea măririi volumului tuturor discurilor) o alungire de până la 3 cm. a coloanei vertebrale la subiectul tanar, sanatos.

Nucleul pulpos nu este inervat. Inelul fibros este inervat de ramurile nervoase provenite din nervii sinuvertebrali care inerveaza și ligamentul vertebral comun posterior (aceasta explica și caracterul durerii din hernia sau tasarea discului intervertebral).

Articulațiile lamelor vertebrale – Intre lamele vertebrale nu exista propriu zis articulații. Totuși, ele sunt unite prin ligamente speciale denumite ligamente galbene, alcatuite din fascicule de fibre elastice, care prin structura lor permit apropierea și indepartarea lamelor vertebrale una fata de alta.

Articulațiile apofizelor spinoase – Ca și lamele vertebrale apofizele spinoase sunt unite intre ele prin doua feluri de ligamente: ligamentele interspinoase si ligamentul supraspinos.

Primele se găsesc între doua apofize spinoase iar ultimul este un cordon ce se intinde pe tot lungul coloanei vertebrale. In regiunea cervicală, ligamentul supraspinos este deosebit de bine dezvoltat si prin extremitatea lui proximala se inseră pe protuberanța occipitală externa; el este denumit ligamentul cervical posterior și are rolul să mențină pasiv capul și gâtul pentru a nu se flecta inainte.

Articulațiile apofizelor transverse – Apofizele transverse sunt unite prin ligamente intertransverse.

Articulațiile apofizelor articulare sunt plane și permit numai simpla alunecare a suprafetelor articulare una peste alta.

Articulația occipitoatlantoida este o diartroză bicondiliana. Suprafețele articulare ale occipitalului sunt reprezentate de cei doi condili occipitali, care privesc în jos și înainte și în afara și au o formă convexa în toate sensurile.

Testarea bilanțului articular și muscular oferă datele obiective necesare elaborării planului de recuperare a mișcărilor fundamentale.Astfel:

2.3.1.Flexia

-La nivelul coloanei cervical:bărbia ia în mod normal contact cu sternul.Din cele 30-450 amplitudine,200 au sediul în articulațiile sub-occipitale.

-La nivelul coloanei toraco-lombare,flexia se măsoară clinic dificil,incluzând și flexia în coxo-femurale.În practică se măsoară distanța între vârful degetelor și sol.

-Bilanțul muscular analitic îl efectuăm numai la o serie de mușchi mai importanți și care se pretează la explorări funcționale.Astfel:

a.Sterno-cleido-mastoidianul ( rădăcini principale C1,C2,C3;nervul spinal):contracția sa bilateral,sinergică flectează coloana cervical,în timp ce contracția unilateral rotează capul de partea opusă.Pentru testarea simultană bilateral ,subiectul în decubit dorsal efectuează o flexie a capului .Contrarezistența se aplică pe frunte.Pentru testarea unilateral ,se rotează active capul de partea opusă ,apoi se execută o flexie anterioară;contrarezistența se aplică pe tâmplă.Mușchii accesorii pentru flexie sunt:lungii gâtului,scalenii,drepții anteriori ,pielosul gâtului.

b.Mușchii abdominali (marele drept,marele oblic, micul oblic și transversalul) :contracția simetrică flectează coloana dorso-lombară,în timp ce contracția unilateral rotează coloana.

-Marii drepți abdominali (rădăcinile D7-D10 supraombilical și D11-D12 subombilical; ultimii șase nervi intercostali).Testarea funcției de flexie se face din decubit dorsal cu genunchii flectați și tălpile pe planul de examinare și brațele în antepulsie.

-Marele oblic (rădăcinile D7-D1 ;ultimii 6 nervi intercostali,nervii abdomino-genitali) și micul oblic (D9-D10;ultimii 4 nervi intercostali,nervii abdomino-genitali).Testarea funcției de flexie a trunchiului (acționând în sinergie bilaterală) coincide cu testarea marilor drepți.

2.3.2.Extensia

-La nivelul coloanei cervical este de 30-450 (dintre care 20-300 în articulațiile suboccipitale).De obicei pentru bilanțul articular ne limităm să măsurăm distanța dintre bărbie și stern.

-La nivelul coloanei dorso-lombare este de 20-300.Unghiul de extensie include însă extensia în coxofemurale.

-Bilanțul muscular 17nalytic al numeroșilor extensori ai coloanei este dificil.În practică efectuăm o testare global a extensorilor coloanei cervical și extensorilor dorso-lombari .

2.3.3.Înclinația laterală

-La nivelul coloanei cervicale :unghiul de flexiune trasat între oriyontală biclaviculară (planul de referință) și linia bioculară este normal de 40-450 în articulațiile suboccipitale).

-la nivelul coloanei dorso lombare:unghiul de inflexiune trasat între verticala mediană a corpului (ridicată din S1) și linia S1- C7 este de 30-400.(Se pot aprecia variațiile inflexiunii laterale notând nivelul la care degetele ating zona de deasupra sau dedesubtul genunchiului omolog).

-Bilanțul muscular analitic;

a.Contracția unilaterală a extensorilor gâtului produce înclinația laterală a capului .Contrarezistența se aplică deasupra urechii.

b.Contracția unilaterală a mușchilor abdominali (marele drept, marele și micul oblic,transversul) determină inflexia laterală a trunchiului.Contrarezistența se aplică la nivelul umărului omolog.

Tot astfel,contracția pătratului lombar (menținând bazinul fix) determină inflexia laterală a coloanei lombare și coborârea coastei a 12-a.

De asemenea ,extensorii rahisului (ilio-costalul și lungul dorsal ) prin contrația lor unilaterală determină inflexia laterală a trunchiului.

2.3.4. Rotația

-la nivelul coloanei cervical:menținând bazinul fix și orientând privirea lateral,spre dreapta și stânga,planul de referință frontal blumeral, care trece prin vârful craniului descrie împreună cu planul blauricular un unghi de 60-800 (dintre care 300 în articulațiile suboccipitale).

-La nivelul coloanei dorso-lombare ,unghiul de rotație delimitat între planul frontal și linia umerilor este de 30-450.

-Bilanțul muscular analitic:

a.contracția unilaterală a sterno-cleido-mastoidianului rotează capul de parte opusă (în decubit dorsal pe un plan dur).Contrarezistența se aplică la nivelul tâmplei .(La mișcare pot colabora și extensorii gâtului în contracție unilaterală).

b.Contracția celor 4 mușchi abdominali în sergie încrucișată rotația trunchiului.

Contracția micului oblic în sinergie încrucișată determină rotația omolaterală a trunchiului,în timp ce contracția marelui oblic în sinergie încrucișată rotează trunchiul de partea opusă.Pe de altă parte,dintre extensorii coloanei,contracția transversului spinos în sinergie omolaterală contribuie la rotația trunchiului.

2.3.5.Evaluarea forței musculare- Bilantul muscular.

Mișcările coloanei vertebrale sunt produse de un mare numar de muschi, care se inseră fie pe coloana, fie la distanta de ea, cum sunt unii mușchi ai gâtului și mușchii abdominali.

Mușchii gâtului: mușchiul sternocleidomastoidian; m. scaleni; m. drept anterior al capului; micul drept anterior al capului; lungul gatului; (pielosul gatului; splenius al gatului si al capului; fasciculul superior al m. trapez)

Mușchii abdomenului: marele drept al abdomenului; marele oblic al abdomenului; micul oblic al abdomenului; transversul abdomenului; muschii lomboiliaci (patratul lombelor, psoasul iliac).Muschii posteriori ai trunchiului:

-muschiul trapez; m. marele dorsal;

-romboidul; unghiularul;

-micul dintat posterosuperior;

-micul dintat posteroinferior;

-muschii cefei (splenius, marele complex, micul complex, transversul gâtului, marele și micul drept posterior ai gâtului, marele și micul oblic posterior ai gatului);

-muschii spinali, se găsesc în santurile vertebrale formate din apofizele spinoase si coaste (m. sacrospinali, paravertebrali) sunt în numar de trei: iliocostalul, lungul dorsal și spinotransversalul; m. intertransversali și mușchii interspinoși.

2.4.Prezentarea conceptului sponilatropatiilor

Sponilatropatiile se situează printre reumatismele inflamatoare cronice cu un prignostic funcțional foarte sever,din cauza frecventelor anchiloze vertebrale și ale articulațiilor periferice pe care le provoacă.Se deosebesc de poliartrita reumatoidă prin manifestări clinice asociate.

Tabloul clinic se caracterizează la bărbați printr-o cifoză dorso-lombară caracteristică (forma Bechterew) , care se pare că ar fi consecutivă hipotoniei mușchilor extensori,legată de artritele interapofizare posterioare.(Există însă și forme clinice fără cifoză în special la femei).

Debutul bolii apare obișnuit la un bărbat tânăr între 15 și 30 de ani,prin dureri,la început intermitente și care se agravează progresiv.

Durerile sunt caracterizate pri localizarea lor în regiunea lombară și sacrată, în partea superioară a feselor.Adesea au o iradiere sciatică pe fața posterioară a coapselor ,fără să depășească genunchiul.Sunt bilaterale sau basculante.

Orarul lor este tipic inflamator,cu recrudescență nocturnă,trezind bolnavul în a doua parte a nopții.Sunt frecvent însoțite de dureri toracice inferioare ,exagerate de inspirația profundă și cu recrudescență nocturnă și de redoarea coloanei vertebrale,îndeosebi matinală,la scularea din pat și cu tendință la diminuare la cursul zilei.

Semnele clinice ale bolnavului pot fi sărace,dacă examinarea se face la sfârșitul zilei,când semnele obiective care constituie redoarea,diminuă.

Totodată,studiul mobilității coloanei vertebrale lombare arată deseori o limitare globală a mișcărilor.Trebuie căutată o limitare a excursiilor toracice.

Cifoza dorsală fiziologică se accentuează progresiv, obligând bolnavul să țină coloana cervicală în hiperextensie,pentru a putea păstra un câmp viziual în plan orizontal.

Capul și umerii sunt proiectați înainte,în timp ce toracele se imobilizează în poziție expiratorie,respirația devenind de tip abdominal.Sindesmofitoza întinsă la întreaga coloană,ca și sinostoza articulațiilor interapofizare posterioare transformă coloana într-un bloc rigid.

Lordoza lombară dispare.Cifoza dorsală fiziologică se accentuează progresiv, obligând bolnavul să țină coloana cervicală în hiperextensie,pentru a putea păstra un câmp vizual în plan orizontal.

Capul și umerii sunt proiectați înainte,în timp ce toracele se imobilizează în poziție expiratoare, respirația devenind de tip abdominal.Sindesmofitoza întinsă la întreaga coloană ,ca și sinostoza articulațiilor interapofizare posterioare transformă coloana într-un bloc rigid.

Sistemul biomecanic,,erector al rahisului,, este compromis și prin tendința la atrofie a musculaturii paravertebrale.

Sistemul biomecanic vertebro-ischio-gambier (care asigură funcția statico-dinamică a coloanei) este de asemenea compromis:bolnavul nu mai poate flecta coloana,substituind această mișcare prin coborârea trunchiului (menținut în rectitudine),cu ajutorul flexiei în coxo-femurale.

Când coxo-femuralele sunt prinse,nici această mișcare substituitivă nu se mai poate face ,ceea ce compromite grav o serie de posturi profesionale.

Un al treilea sistem biomecanic ,care este afectat frecvent,este sistemul giratoriu orizontal,ca urmare a sindesmofitozei și sinostozelor interapofizare în segmentul lombo-pelvin și cervico-toracal ,ceea ce se repercută asupra mersului (bolnavul merge cu pași mici,din cauză că,,pasul pelvian,, nu se mai poate face),iar balansul fiziologic al membrelor superioare dispare (fără a fi vorba de vreo afectare a umerilor ,ci prin blocarea sistemului giratoriu orizontal).

2.5.Criteriile de admitere în grupul spondilatropatiilor seronegative

Criteriile de admitere în grupul spondilatropatiilor seronegative evidențiate pentru prima dată de Waright și Moll în anul 1974 sunt:

-suprapunerea manifestărilor clinice din diverse entități ale grupului;

-factorilor reumatoizi sunt absenți;

– arteritele periferice sunt prezente;

-posibilitatea de atingere radiologică a coloanei vertebrale;

-nodulii reumatoizi sunt absenți;

-atingerea articulațiilor sacroiliace din punct de vedere radiologic;

-enteropatii prezente cu frecvență mare;

-tegumentele și mucoasele sunt frecvent afectate.

2.6.Epidemiologia

Un procent important de bolnavi,în majoritate bărbați tineri sunt afectați de această boală invalidantă care le reduce posibilitatea efectuării activității zilnice și în special cele profesionale,scăzându-le capacitatea de muncă făcându-i complet inapți de orice muncă.

De reținut că spre deosebire de poliartrita reumatoidă la care predomină procesele lezionare distructive, spondilatropatiile seronegative mai mult ,,construiesc ,, ;în majoritatea cazurilor,după inflamațiile sinoviale și capsulo-ligamentare urmează un proces de transformare fibroasă și soasă,realizând un tip particular de anchiloze caracterizate prin calcifierea periarticulară capsulo-ligamentară.

De atunci decurge indicația diferită a gimnasticii reeducative,care trebuie aplicată cu multă prudență în poliartrită reumatoidă și cât mai precoce și perseverent în spondilatrita anchilozantă.Există de asemenea tehnici și metode diferențiate în chirurgia reparatorie.