Rolul Kinetoterapiei In Ingrijirea Bolnavului cu Distrofie Musculara Forma Centurilor

=== 24ed786bed09a96c29b12db456dcd5c11374649f_371283_1 ===

Capitolul II

II. 1 Scop, ipoteze, obiective si sarcini

În prezent nu există un tratament curativ pentru distrofia musculară forma centurilor, ci doar îngrijiri ale tulburărilor cauzate, pentru a îmbunătăți calitatea vieții pacientului și speranța de viață.

Tratamentele existente au rolul de a preveni sau reduce deformarea articulațiilor sau ale coloanei vertebrale și de a le permite pacienților cu DM să își păstreze mobilitatea cât mai mult timp. Tratamentele pentru distrofia musculară forma centurilor, ce implică centura scapulara si pelviana, includ fizioterapia, kinetoterapia, medicația și chirurgia.

Obiective generale

Realizarea tabloului clinic al distrofiei musculare forma centurilor, stabilirea cauzelor, a simptomelor ce stau la baza diagnosticului si alegerea planului de tratament.

prezentarea catorva exerciții și programe de recuperare în cazul distrofiei musculare a centurilor pelviane și scapulare.

Obiective specifice

– stabilirea unui program de tratament zilnic, pe timpi.

– identificarea cailor de sprijinire psihosocială a pacienților diagnosticati cu DM forma centurilor.

– Identificarea metodelor de ameliorare a simptomelor si de creștere a speranței de viață,

2. Metode de cercetare

Ca metoda de cercetare în această lucrare am folosit documentarea și cercetarea lucrărilor de specialitate, pentru stabilirea metodelor de tratament in cazul DM.

Tratament

În prezent nu există un tratament curativ pentru distrofia musculară, ci doar îngrijiri ale tulburărilor cauzate, pentru a îmbunătăți calitatea vieții pacientului și speranța de viață.

Tratamentele existente au rolul de a preveni sau reduce deformarea articulațiilor sau ale coloanei vertebrale și de a le permite pacienților cu DM să își păstreze mobilitatea cât mai mult timp. Tratamentele pentru distrofia musculară includ fizioterapia, kinetoterapia, medicația și chirurgia.

Modalități ale tratamentului simptomatic

Modalitățile de tratament simptomatic sunr în principal prezentate în cele ce urmează:

Fizioterapia ajută la prelungirea mersului și prevenirea deformării articulațiilor. Prevenirea/controlarea contracțiilor membrelor inferioare se face prin exerciții de întindere (stratching) ce ar trebui să fie efectuate de cel puțin 4-6 ori pe săptămână și să devină parte din rutina de zi cu zi.

Prelungirea mersului cu ajutorul ortezelor. Ortrezele lungi de picior (OGGP) pot fi utile în jurul etapei când mersul pe jos devine foarte dificil sau imposibil. Acestea pot prelungi mersul de la 18 luni până la 2 ani și ajută la controlul deformărilor articulațiilor și la întârzierea apariției scoliozei.

Farmacoterapie. Steroizii sunt singurele medicamente cunoscute în încetinirea declinului forței musculare și funcției motorii în DM. Prednison și deflazacort sunt cele două tipuri de steroizi recomandate de obicei în DM. Este nevoie de o monitorizare atentă și intervenție în ceea ce privește efectele secundare ale steroizilor pentru că fiecare persoană poate prezenta reacții averse diferite. Momentan nu sunt recomandate alte suplimente sau medicamente care sunt uneori folosite în tratamentul DMD, incluzând coezima Q10, carnitina, aminoacizii, antiinflamatoare/antioxidante (ulei de pește, extract de ceai verde, pentoxifilina) și altele. Experții au considerat că nu există suficiente dovezi în literatura de specialitate.

Managementul complicațiilor cardiace. Scopul îngrijirii inimii în DM este depistarea timpurie și tratarea deteriorării funcțiilor mușchiului inimii. Cum această deteriorare se produce adesea silențios (fără apariția unor simptome semnificative), e necesar să fie supravegheată astfel încât să se poată trata cu promptitudine. Factorii cheie ce trebuie avuți în vedere în managementul cardiac sunt:

supravegherea prin evaluarea regulată a funcției cardiace ce trebuie să includă minim o electrocardiogramă și o ecografie;

managementul proactiv incluzând tratamentul cu inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei (ECA), betablocantele și diureticele.

Managementul gastrointestinal. (nutriție, deglutiție, și alte probleme gastrointestinale) Este necesară menținerea unui bun status nutrițional pentru a preveni deopotrivă subnutriția și supraponderalitatea este esențială din momentul diagnosticului de-a lungul întregii vieți.Greutatea și înălțimea trebuie monitorizate regulat pentru greutatea și înălțimea lor pentru a fi investigate problemele legate de deglutiți în urma slăbirii musculaturii gâtului.Constipația și refluxul gastroesofagian sunt două din cele mai comune afecțiuni observate la indivizii cu DM.

Managemntul psihosocial. Nu toți copiii cu DM prezintă dificultăți psihosociale, însă pot fi prezente tulburări de comportament și învățare,iar îngrijirea medicală nu poate fi considerată completă fără sprijin pentru bunăstarea psihosocială.. Consecințele bolii pot rezulta și în izolarea socială, abandonul social, și accesul redus la activitățile sociale. În vederea soluționării acestor aspecte este necesar dezvoltarea unui plan de intervenție personalizat.

Managementul complicaților respiratorii. Problemele respiratorii apar de obicei după ce mersul independent nu mai este posibil deoarece mușchii respiratorii devin și ei afectați. Acestea se pot preveni prin evaluarea minimă a funcției pulmonare cât timp pacientul merge (cum ar fi măsurarea CVF cel puțin anual) pentru ca acesta să se familiarizeze cu echipamentele și prin imunizare cu vaccinuri pentru a se evita infecțiile pulmonare. Ventilația non-invazivă (NIV) la domiciliu s-a dovedit eficientă în ameliorarea simptomelor și creșterea speranței de viață. NIV corectează hipoventilația din timpul somnului iar împreună cu tusea asistată manual și mecanic se poate extinde speranța de viață până la vârsta adultă. Ventilația mai poate fi , de asemenea , realizată și invaziv prin intermediul unui tub introdus chirurgical în gât (tub traheostomic).

Tratamentul chirurgical

Distrofia musculară este o afecțiune ce nu are până în prezent un tratament curativ, însă există numeroase alternative terapeutice care își propun să amelioreze starea de sănătate a pacientului și să îi îmbunătațească mobilitatea. În acest sens, se poate recomanda un program intens de fizioterapie, terapie ocupaționala, intervenții ortopedice, sau se poate apela la modalități complementare care pot permite pacientului să se deplaseze (fotoliu cu rotile, cadre de sprijin).

Nu există un tratament specific pentru niciuna din formele de distrofie musculară, însă tratamentul ortopedic (tratament chirurgical) poate fi una din principalele modalități care îmbunătățesc calitatea vieții pacientului.

Generalitati despre tratamentul chirurgical

Principalele probleme care apar în cazul copiilor diagnosticați cu distrofie musculară sunt slăbiciunea musculară cu evoluție progresivă, contracturile de țesut moale și apariția deformărilor spinale. Rolul tratamentului chirurgical este corectarea unora dintre deformități în scopul evitării pentru cât mai mult timp posibil, a internării pacientului în spital. Tratamentul chirurgical permite temporizarea cu până la 3 ani și jumatate a acestei internări, ceea ce asigură o viață mai plăcută în sânul familiei.

Tratamentul de specialitate poate fi realizat prin:

Teste funcționale;

Fizioterapie;

Utilizarea ortezelor;

Managementul fracturilor;

Intervenții chirurgicale asupra țesuturilor moi, osului și coloanei vertebrale.

Testările funcționale presupun evaluări periodice ale mișcărilor pe care anumite grupe de mușchi le pot realiza, precum și investigarea tonusului muscular general al organismului. Astfel de programe pot ajuta pentru îmbunătățirea prognosticului.

Specialistul trebuie să realizeze profilul exact al pacientului din punctul de vedere al mobilității și pe baza acestuia pacientului îi pot fi stabilite anumite ținte precise pentru terapie.

Unii specialiști sunt de părere că pacienților distrofici le poate fi organizat un program de mișcare pe care să îl îndeplinească acasă. Acest program poate include exerciții de stretching pentru membrele inferioare. Chiar dacă în unele situații clinice anumite segmente trebuie puse în aparat gipsat (în vederea managementului contracturilor în flexie ale genunchiului, de exemplu, sau contracturii articulației gleznei), trebuie încercată evitarea apariției hipotoniei musculare, sau a demineralizării osoase.

La pacienții cu distrofie musculară, contractura extremităților inferioare debutează prin apariția deformărilor ecvine. Inițial, contractura este relativ suplă și poate apărea chiar de la 6 ani. În astfel de situații se pot realiza diverse proceduri pentru lungirea tendonului lui Achile, cu sau fără imobilizarea postintervențională. Contractura șoldului și a genunchiului apar mult mai tarziu în evoluția distrofiei musculare. Cu cât pacientul va fi imobilizat mai rapid în scaunul cu rotile, cu atât și progresia acestora va fi mai rapidă.

Contractura în abducție părea inițial să ajute pacientul, permițându-i o mai mare stabilitate deoarece baza de susținere era mai mare, însa de-a lungul timpului s-a observat că o astfel de contractură face foarte dificilă poziționarea pacientului în fotoliul rulant sau chiar în paturile obișnuite (standard). În vederea ameliorării acestei poziții vicoase, se pot practica mai multe tipuri de tenotomii, care presupun secționarea sau rezecția completă a tendonului iliotibial, de la șold la genunchi, dar și a altora.

Tratamentul chirurgical al pacienților cu contracturi distrofice, în special al pacienților cu distrofie musculară forma centurilor, poate fi realizat în scop recuperator sau paleativ. Abordările terapeutice pot fi percepute ca agresive, în sensul că din start sunt tratate toate tipurile de contracturi (în toate localizările), înainte ca pacientul să aibă indicație de intervenție chirurgicală de amploare (care să îl imobilizeze în spital pentru o perioadă lungă). Dacă tratamentul se realizează în scop recuperator, se vor corecta adesea doar defectele fizice care limitează semnificativ fizioterapia sau/și purtarea ortezelor.

Tratamentul paleativ, dupa cum îi sugerează și numele, este realizat doar pentru a ameliora rapid probleme care reduc confortul pacientului, cum ar fi apariția ulcerațiilor la nivelul picioarelor, corectarea unor poziții vicioase care intervin în plasarea corecta a pacientului în fotoliul rulant. Corectarea rapidă și precoce a acestor malformații poate avea efecte impresionante asupra prelungirii perioadei pe care pacientul o petrece acasă, cu tratament ambulator. Daca nu apar alte complicații, această stare poate fi prelungită chiar și la 3 sau 4 ani.

O altă problemă foarte frecventă cu care pacienții cu distrofie musculară se confruntă în timp este scolioza. Ea apare mult mai frecvent la pacienții cu distrofie muscular forma centurilorcomparativ cu alte tipuri de distrofii, incidența de apariție în aceste situații fiind de 75-90%. Scolioza apare rapid și are tendința la evoluție foarte rapidă. Curbura coloanei este de obicei la nivel toraco-lombar sau lombar, asociind însă și cifoza toracică, hiperlordoza lombară sau modificări ale pelvisului.

Aceste modificări de postură pot avea efecte negative asupra organelor interne, dar pot ridica foarte multe probleme și în ceea ce priveste plasarea în fotoliul rulant. Adesea, ca urmare a progresiei acestor modificări (și agravării tulburării de poziție și postură), fotoliile rulante trebuie și ele modificate permanent, astfel încât să facă față necesităților pacienților, necesități care sunt în continuă schimbare. Pentru prevenirea unor complicații neurologice (în principal paralizii) apărute ca urmare a modificărilor posturale, se recomandă adesea intervențiile chirurgicale.

Detalii preoperatorii

Anterior efectuării intervențiilor chirurgicale, pacienții vor fi atent investigați, astfel încât să se poată stabili dacă starea lor generală de sănătate poate suporta o intervenție chirurgicală. Examenele preoperatorii includ evaluarea funcției cardiace, pulmonare, analiza gazelor sangvine, analize hematologice, și realizarea profilului coagulării. Datorită riscului foarte crescut de apariție a unor cardiomiopatii, se recomandă monitorizarea permanentă a pacientului pe toată durata anestezierii.

Pierderea intraoperatorie de sânge a pacientului este adesea semnificativă la pacienții cu distrofie musculară datorată disfuncției musculare, ceea ce determină o vasoconstricție ineficientă. O altă complicație foarte periculoasă la acești pacienți poate fi hipertemia malignă, mult mai frecventă la pacienții cu tulburări musculare decât la cei cu afecțiuni de altă natură. Riscurile sunt mai diminuate dacă se preferă anestezia cu oxid nitric, sedative, narcotice intravenoase și relaxante musculare non-depolarizante.

Noi posibilități terapeutice în tratamentul distrofiei musculare

Dr. Bruce Spiegelman și colegii de la Dana Farber Cancer Institute au identificat o componentă genetică cheie și o posibilă țintă terapeutică pentru distrofia musculară forma centurilor.

Dr. Spiegelman și colaboratorii au descoperit o proteină numită PGC-1alfa a cărei expresie e responsabilă de funcționalitatea "joncțiunii neuromusculare". Impulsurile electrice nervoase traveresează joncțiunea cauzând contracția musculară. Cercetări ulterioare au arătat că expresia PGC-1alfa este indusă de exercițiul fizic și activitatea neuronului motor și că aceasta mediază efectul anti-atrofic al funcționalității plăcii motorii.

Dr. Spiegelman și colaboratorii au analizat funcțiile proteinei PGC-1alfa pe modele biologice de DMD (șoarece de laborator). Au descoperit că PGC-1alfa activează expresia genelor care sunt inactivate aberant în DM.

Tratamentul cu celule stem

Studii recente în legătură cu un model de câine distrofic, susțin că injectarea cu mezangioblaști, celule stem derivate din vasele de sânge, scade severitatea bolii. Cu toate acestea, interpretarea autorilor a rezultatului (concluziilor) nu a considerat că pot exista beneficii din utilizarea concomitentă a medicamentelor imunosupresoare. O afectare severă a proteinelor distrofice produce o fragilitate a sarcolemei care duce la necroză fibrelor musculare. La băieții cu DM, cicluri repetate de leziuni ale membranei și necroza musculară duce la înlocuirea miofibrelor cu țesut conjunctiv fibros și grăsime. Aceasta apare de asemenea la rasă de câine golden retriever distrofic care prezintă DM, pe când modelul de șoarece cu distrofie utilizat pe scară largă (care posedă un defect genetic similar) prezintă un fenotip clinic și o patologie mult mai puțin severă. S-au folosit mai multe strategii pentru a înlocui gena proteinei distrofice, cum ar fi corectarea defectului genetic printr-o livrare (distribuire) virală a înlocuirii genelor mini-distrofice.

Extrapolarea studiilor de pe șoareci la oameni în scopul tratamentului clinic al acestora, poate fi foarte dificilă. Studiile de MTT la oameni au început în 1990, inițial fără mare succes, deși au fost sesizate ceva ameliorări legate de condițiile dezvoltate pe maimuțe. Aceste studii combinate identifică principalele probleme: de a găsi o sursă superioară de donatori de mioblaști cu o capacitate mare de replicare, crescând supraviețuirea celulelor donor după distribuția intramusculară sau sistemică, sporind dispersia și expansiunea acestor celule donatoare normale și să eficientizeze fuziunea cu celulele musculare distrofice. Din cauza acestor motive, de peste 7 ani, atenția s-a concentrat asupra celulelor stem ca o sursa alternativă promițătoare de mioblaști donatori normali pentru o eficientizare a MTT.

Au fost explorate tipuri diferite de celule stem pentru tratamentul DM, iar scenariul ideal al unor celule stem derivate din măduva osoasă care circulă pentru a ajunge la toți mușchii, a fost dezamagitor și irelevant clinic.

Vasele de sânge au fost recent identificate ca o sursă promițătoare de celule stem numite mezangioblaști. Aceste celule au fost inițial extrase din aorta dorsală de embrioni de șoareci și s-a susținut că au o mare capacitate de a forma mușchi și de a repopula mușchi scheletic bolnav la șoarecii cărora le lipseste alfa-sarcoglycanul (o parte din complexul membranar glicoproteina – dystrophina). Aceste experimente s-au extins mai recent la rasa golden retriever distrofică care prezintă simptome asemănatoare cu cele din DM. În aceste situații, mezangioblaștii s-au extras din vase de sange din musculatura scheletică a unor pui de câine și celulele au fost injectate sistematic într-o arteră femurală a unui câine cu distrofie cu vârsta cuprinsa între 75-159 de zile. În anumite situații, celule autologe au fost corectate genetic înainte de a fi injectate înapoi în același câine. În alte cazuri, celule normale heterologe s-au injectat la câini distrofici care fuseseră imunosupresați (cu ciclosporină sau rapamycină sau rapamycină cu IL-10) pentru a preveni respingerea imunologică a celulelor străine. De asemenea, câinii au fost tratați cu steroizi, deși regimul și doza nu sunt stabilite și durata încă este neclară. Este de remarcat faptul că, în comparație cu mai mult studiații mezangioblaști ai șoarecilor, cei ai câinilor și oamenilor au o durată de viață mai scurtă.

S-a concluzionat ca mezangioblaștii injectați, în special celule stem heterologe, îmbunătățesc starea câinilor cu distrofie. Aceste observații importante au generat mari așteptări legate de capacitățile acestor celule stem. Totuși câteva probleme necesită o clarificare:

Se știe că ciclosporina și alte medicamente antiinflamatorii pot reduce severitatea distrofiei musculare. Beneficiile ciclosporinei sunt exemplificate printr-un trial clinic MTT care a concluzionat ca ciclosporina singură determină o îmbunătățire a stării de sanatate a tinerilor de sex masculin cu DM, pe langă alte dovezi puternice la experiențele pe șoareci mdx care sunt accentuate de trialuri clinice recente pe tinerii prezentând DMD prin terapie combinată cu steroizi și ciclosporină. Posibilitatea combinării medicamentelor imunosupresoare cu steroizi ce au efecte benefice superioare steroizilor singulari asupra patologiei distrofice și că acest tratament singular poate reprezenta o alternativă în cazul complicațiilor transplantului de mezangioblaști în musculatura distrofică, împreună cu imunosupresia și steroizii, necesită o evaluare riguroasă.

Ceea ce rămâne destul de neclar este până unde (limita) mezangioblaștii per se au un impact semnificativ asupra funcției musculaturii distrofice, comparativ doar cu tratamentul medicamentos.

Posibilitatea utilizării de celule stem în tratamentul bolilor neuromusculare, cum ar fi DM a generat un mare interes. Mezangioblaștii oferă o nouă sursă de celule stem care poate fi transmisă prin sânge cu posibilitatea de a forma mulți mioblaști care să înlocuiască defectele genetice în DM sau în alte miopatii. Înainte ca trialurile clinice să fie luate serios în seamă, totuși, este necesar ca trialurile clinice la câinii cu distrofie și șoareci să fie atent controlate.

Un mod de tratament este cel care implica balneofizioterapia. Tratamentul balneofizioterapeutic are ca scop modificări ale excitabilității și conductibilității nervului suferind, pe deoparte pentru a restabili funcționalitatea lui normală, pe de altă parte pentru a inhiba reflexe nociceptive dureroase care întrețin iritarea. Mai putem să influențăm și mecanismele patogenice vasomotorii sau inflamatoare locale care întrețin iritația. Aceste posibilități de tratament s-au dovedit a avea rezultate deosebit de favorabile în distrofiei musculare.

Hidroterapia este aplicarea în scop profilactic si curativ al unui număr variat de proceduri care au la bază apă la diferite temperaturi și sub diverse stări de agregare ca și unele tehnici strâns legate de acestea.

În distrofiile musculare se pot folosi următoarele proceduri:

Împachetarea cu nămol

Se pregătește nămolul prin amestecarea lui cu apă fierbinte până ce se realizează o masă vâscoasă. La temperaturi de 30-400 C se aplică nămolul pe cearșaf, într-un strat gros de 2-3 cm. Se aplică nămolul pe părțile laterale și anterioare ale corpului evitând regiunea precordială.

Pentru evitarea congestiei cerebrale se pune o compresă rece pe frunte. Durata este de 20-40 min. După terminarea procedurii, bolnavului i se aplică un duș cald.

Acțiunea nămolului:

– mecanică – producând excitația pieli datorită micilor particule componente.

– termică – temperatura crescută a corpului cu 2-30 C.

– chimică – prin resorbția unor substanțe pe care le conține nămolul.

Nămolul activează producerea de histamină în piele, apare o transpirație abudentă cu eliminarea crescută de acid uric din metabolismul proteic. Sunt mobilizate depozite sangvine producându-se intensificarea circulației în anumite teritorii.

Băile de abur

Se folosește caldura umedă sub formă de vapori, ele aduc un aport mare de caldură ridicând într-un timp relativ scurt temperatura corpului. Pentru ca băile de abur să fie mai ușor suportate se pleacă de la o temperatură inițiala de 38-420C și se urcă treptat la 50-55°C.

Durata lor variază în raport cu boala și rezistența organismului de la 5-30 min, iar dacă dorim să mărim transpirația dăm bolnavului 250-500 ml ceai sau apă.

În timpul procedurii se pune o compresă la cap, ceafă, inima. Baia de abur se termină cu o procedură de răcire, baie sau duș rece.

Băile de abur fiind proceduri puternice nu se pot aplica la un pacient mai mult de 2-3 ori pe săptămână. Sunt intens hipertermice și intens diaforetice, dar transpirația nu se poate evapora.

Baia de lumină cu becuri electrice

Utilizează razele infraroși în spații închise și sunt și proceduri de sudație, de traspirație.

Baia de lumină cu becuri se efectuează: complete în dulapuri de lemn cu becuri, iar parțial în dispozitive adaptate. Durata este de 5-20 min. iar după terminarea lor se face o procedura de răcire.

Caldura radiantă produsă de băile de lumina este mai penetrantă decât cea produsă prin băile de abur sau aer cald iar transpirația începe mai devreme.

Împachetările cu parafină

Pentru aplicarea parafinei, se topește într-un vas o cantitate de parafină albă în așa fel încât să mai rămână câteva bucăți neâncălzite, în scopul evitării supraâncălzirii.

Cu ajutorul unei pensule late se pensulează repede regiunea interesată de mai multe ori până ce se realizează un strat de parafină de 0,5-1 cm grosime.

Peste stratul de parfină se pune o bucată de flanelă și se acoperă regiunea cu pătura.

Durata este de 30 min. Regiunile păroase se rad sau se ung cu ulei înainte de aplicarea parafinei. Pe regiunile nepăroase înlăturarea parafinei se realizează foarte ușor din cauza transpirației produsă de parafină.

Se repetă manevra de 2-3 ori introducând de fiecare dată segmentul la un nivel inferior față de precedentul. Când temperatura devine suportabilă extremitatea se lasă în parafină un timp mai îndelungat.

Parafina provoacă o supraîncălzire profundă și uniformă a țesuturilor. Pielea se încălzește la 38-400 C provocând o transpirație locală abundentă. Aceste proprietăți ale parafinei produc prin căldura emanată o relaxare a fibrelor musculare, facilitând exercițiile kinetoterapeutice, și accelerând metabolismul muscular.

Baia de jumătate sau halbbad

Această baie se efectuează într-o cadă mai mare decât cele obișnuite, cu apă la temperatura de 32 grade C.

Se umple cada până la înalțimea de 28-30 cm, ce trebuie să acopere jumătatea inferioară a bolnavului până la ombilic. Bolnavul se așează în așa fel încât în baie în spatele lui să rămână un spațiu suficient pentru manipulațiile tehnicianului. Bolnavul este fricționat ușor pe mâini, torace și abdomen.

Tehnicianul se așează la stânga și puțin în spatele bolnavului ia în mâna dreaptă un vas special cu capacitate de 1,5 l și face 10-15 turnării rapide asupra spatelui și umerilor bolnavului, realizate prin lovirea și proiectarea în același timp a apei din cadă asupra corpului pacientului. Ulterior execută fricțiuni rapide cu apă pe spate și parțile laterale ale toracelui în direcție verticală de sus în jos și invers. Tehnicianul se mută apoi și execută aceleași turnării și fricțiuni și pe fața anterioară a corpului.

Halbbadul poate fi completat cu o turnare energică executată de la 1-1,5 m asupra toracelui și abdomenului în scopul stimulării respirației, circulației și creșterii tonicității muschilor din regiunea interesată. Durata băii este de 3-5 minute.

Această manevră acționează prin componenta sa termică și mecanică, fiind astfel excitantă, tonifiantă, sedativă și antitermică.

Baia caldă simplă.

Se execută într-o baie obișnuită cu apă la temperatura de 36-370 C și cu durată totală de 15-30 sau 60 de minute. Acționează prin factorul termic și presiunea hidrostatică a apei.

Efectul final este antispastic și sedativ general, efecte extrem de dorite în distrofia musculară.

Electroterapia este aceea parte a fizioterapiei, care studiază utilizarea acțiunii diverselor forme ale energiei electrice asupra organismului, cu scop curativ sau profilactic.

Curenții diadinamici – au efecte spectaculoase în distrofia musculară, dar efectul lor în formele ușoare este moderat.

În general, durata procedurii este de 4-8 minute. Dacă depășim această durată se va diminua eficacitatea analgetică.

Ritmul sedințelor este determinat de stadiul afecțiunii. Dacă intensitatea dureri este mare aplicăm de 2 ori pe zi, dacă este mai mică, o singură procedură pe zi.

Numărul ședințelor pentru o acțiune analgetică satisfăcătoare sunt utile în număr de 8-10 sedințe consecutive, eventual cu o pauză de 7-10 zile după care se reiau. În scop dinamogen putem folosi peste 10 sedințe.

Curentul galvanic – cu intensități de 8-15 mA, cu durata de 10-30 minute, zilnic o ședință, 10-15 ședințe pe serie.

Curentul galvanic este foarte mult folosit în distrofii musculare, sub forma galvanizărilor simple longitudinale sau a ionogalvanizărilor cu CaCl2.. În formele cu tulburări de sensibilitate există riscul de arsură locală.

Sub forma băilor galvanice bicelulare sau tetracelulare, curentul galvanic este eficient în suferințele neurologice sau musculare de orice fel.

Curentul Träbert – Sunt curenți cu impulsuri cu o frecvență de 140 Hz, câte un impuls de 2 msec, urmat de o pauză 5 msec, la care tot catodul este electrodul activ antalgic. Durata tratamentului este de 15-20 minute, cu creșterea treptată a intensității. Se repetă de 1-2 ori pe zi. Se recomandă o doză de intensitate de 15-20 mA, și 6-8 ședințe.

Atât curentul diadinamic, cât și curentul Träbert determină o puternică senzație, cu aspect vibrator, o excitație a mecanoreceptorilor țesuturilor de sub electrozi. Efectele antalgice se explică tocmai prin această senzație.

Curenții interferențiali – au un bun efect decontracturant. Se aplică sub forma a două seturi de electrozi în cruce pe regiunea lombară sau la nivelul membrelor, manual, la o frecvență de 100 Hz timp de 10 minute. Aplicațiile se pot face zilnic sau la 2 zile, în număr de 6-8 ședințe.

Printre efectele acestui tip de curent se numără cele excitomotorii pe fibrele musculare striate cu inervație normală și pe musculatura netedă, analgetic, miorelaxant, termic superficial și profund.

Ultrasunetul – se folosește în formele cu suferințe musculo-tendinoase, sau cu manifestări vasculo-vegetative. Se indică ultrasunet cu hidrocortizon paravertebral lombar, pe membrul superior și inferior, cu o durată de 4-6 minute. Aplicațiile se pot face zilnic sau la 2 zile, 6-15 ședințe.

Ultrasunetul determină un efect caloric dar și o excitație vibratorie, care acționează asupra proprioreceptorilor.

Curenții exponențiali – se folosesc pentru stimularea musculaturii total sau parțial denervate în distrofiile musculare, stimulând toate fasciculele nervoase responsabile de controlul musculaturii.

3. Studiul de caz – anamneza, obiective, program de recuperare

Anamneza

Băiat, in varsta de 9 ani, 31 kg, 141 cm

Baiatul este al doilea copil, provenit dintr-o familie, in care nu au fost semnalate probleme medicale, si are ca antecedente personale patologice, 2 fracturi concomitente la gambe in urma cu 4 ani.

Băiatul a acuzat dureri de 2 luni la nivelul membrelor inferioare, accentuate de drumuri din ce in ce mai scurte, si a fatigabilitatii. Acest fapt a motivat internarea la spitalul teritorial, unde au fost ilustrate ca patologice: titrul ASLO, valorile VSH si transaminazelor; in cursul acestei internari, a fost tratat cu penicilina.

In momentul internarii in spital, examenul obiectiv arata:

– articulatii indemne clinic, cu acuze subiective de durere in articulatia sacroiliaca dreapta;

– miscari de rotatie interna si adductie la nivelul soldului drept dureroase si limitate;

– atitudine cifoscoliotica;

– sistem muscular cu tonicitate si volum normale;

– puncte sinusale maxilare dureroase.

– S-a continuat cu realizarea anamnezei familiale (in figura de mai jos)

Astfel, aflam ca: trei veri primari ai mamei, cu varste de 38, 29 si 27 ani, prezinta modificari ale mersului de grade variate, care nu interfera semnificativ activitatea cotidiana; bunicul matern este imobilizat la pat cu o afectiune de tip progresiv, pentru care nu a fost investigat.

Examenul clinic la aceasta internare arata:

– hipertrofie moderata a muschilor gambei si fesieri, care sunt contractati, descoperind relieful osos;

– scaderea fortei musculare la nivelul membrului superior;

– oboseala marcata la parcurgerea distantelor mici si urcatul scarilor;

– dificultate la ridicarea de pe podea in picioare.

Electromiograma concluzioneaza asupra leziunii cronice de fibra musculara, cu viteze de conducere nervoasa normale.

Exerciții aplicate în distrofia musculară

Deși dovedit efectul benefic al metodelor balneofizioterapeutice, precum și a diferitelor tehnici de masaj, în cazul distrofiei musculare, este necesar un program riguros de exerciții pentru toate segmentele membrelor.

Datorită aceleiași structuri musculare, și anume de mușchi striat, există și posibilitatea efectuării și a unor exerciții pentru tonifierea mușchilor respiratori și abdominali. Mușchii faciali sunt o categorie aparte de mușchi, datorită inervației extrem de bogate, ei sunt supuși în permanență la exerciții. Mimica, expresia facială, vorbitul, clipitul, și alte gesturi, antrenează în permanentă aceste structuri musculare, ei fiind astfel mai puțin afectați în cadrul acestei patologii. Totuși, în unele cazuri grave de distrofie musculară, aceștia își pot pierde din tonus.

Pentru recuperarea distrofiei musculare forma centurilor pelviane și scapulare, kinetoterapeutul trebuie să execute un program de exerciții intens și regulat, îndemnând pacientul sau aparținătorii acestuia să continue programul și în afara ședințelor de kinetoterapie, ducând astfel la rezultate mult mai favorabile asupra contracției și relaxării musculare.

Program de încălzire, cu o durata de 6-8 minute:

– Pacientul este situat în decubit dorsal,, cu membrele pe lângă corp, iar terapeutul va reliza o priză în treimea distală posterioară a brațului, efectuând astfel o mișcare de flexie a umărului; se repeta de 10 ori, apoi pauza de un minut.

– Pacientul este așezat cu cotul sprijinit, antebrațul și mâna întinse pe masă, și cu trunchiul elevat; astfel, prin acest exercițiu, greutatea trunchiului va fi susținută de musculatura brațului, antrenând-o; se repeat de 10 ori si iar pauza de un minut

– Pacientul în decubit dorsal, cu piciorul în poziție relaxată, este rugat să flecteze degetele piciorului, în timp ce terapeutul exercită o forță asupra acestora; exercițiul antrenează tendoanele degetelor și mobilizează articulațiile, crescând ulterior și forța musculară; se repeat de 10 ori.

Program propriu zis de exercitii:

Exercițiile membrului superior

Policele și degetele II-V

Mișcările degetelor sunt extraordinar de complexe. La nivelul falangelor distale se inseră tendoanele mușchiului flexor profund al degetelor II-V, respectiv tendonul mușchiului flexor lung al policelui, responsabile de mișcările principale, dar grosiere ale degetelor, fără funcționalitatea acestora, degetele fiind practic inerte. La nivelul falangelor medii se inseră tendoanele mușchiului flexor superficial, respectiv tendonul flexor scurt al policelui pe falanga proximală a acestuia, responsabile de mișcările fine și de precizie ale degetelor. De foarte multe ori, aceste mișcări sunt dificil de recuperat. Tendoanele mușchilor extensori, de pe fața posterioară a antebrațului realizează mișcările antagoniste.

Totodată, lucrând segmentele distale ale membrului, se mobilizează într-un anumit procent și segmentele imediat proximale.

Pentru recuperarea prin exerciții a policelui și degetelor II-V, terapeutul se poate folosi de niște benzi elastice, care vor susține anumite mișcări. Pacientul trebuie așezat în decubit dorsal, pentru ca terapeutul să aibă o mai mare deschidere în ceea ce privește efectuarea exercițiilor pasive, dar și active.

Policele:

– Pentru recuperarea extensiei policelui, terapeutul fixează policele cu o bandă elastică și execută mișcări repetate de tracțiune în extensie a policelui, apoi relaxarea acestuia. Acest exercițiu va produce antrenarea tendonului extensor al policelui, implicit și a mușchiului;

– Flexia policelui se poate executa cu ajutorul unei bande elastice dispuse circular la nivel metacarpian, ce flectează falanga proximală a policelui, punând în mișcare tendoanele flexorilor;

– Terapeutul poate executa suplimentar și o mișcare de flexie pasivă a falangei distale, antrenând astfel tendonul flexor lung al policelui; exercițiul se poate face și fără ajutorul bandei elastice, flectând individual și împreună falangele, apoi relaxandu-le;

– Pentru antrenarea mușchilor abductori ai policelui, terapeutul va fixa o bandă elastică la nivelul falangei proximale, apoi distale a policelui, tracționându-le în abducție, apoi relaxându-le brusc;

– Exercițiile de adducție pot fi realizate manual de către terapeut, ca și mișcarea de opoziție, prin „lipirea” policelui de degete, respectiv prin aducerea policelui în palmă; pacientul poate fi rugat să contracte anumite segmente, sau să le relaxeze voluntar; după fiecare exercițiu, mâna trebuie lăsată să cadă în poziția ei fiziologică;

– Pentru refacerea forței musculare, terapeutul va pune o presiune cu 2-3 degete pe falangele policelui, pacientul fiind rugat să se opună acestei presiuni; prin exericții repetate, a crește forța musculară; exercițiul se poate executa pentru mișcările de abducție, opoziție, flexie, atât la nivelul falangei proximale, cât și celei distale;

– Pentru exersarea tuturor funcțiilor policelui, ce asigură 60% din funcția mâinii, pacientul este rugat să execute toate mișcările descrise mai sus într-un mod activ, respectiv: extensie, flexie, abdocție, adducție sau opoziție, alternându-le între ele la sugestiile terapeutului.

Se efectueaza un numar de 10 repetari cu pause de 1 minut intre ele.

Articulația radiocarpiană

Articulația radiocarpiană este formată din epifiza distală a radiusului și oasele carpiene. Este o articulație cu un grad de mobilitate mediu, care însă completează într-o foarte mare măsură funcția mâinii.

Antrenarea regiunii carpiene atrage dupa ea și un procent de mobilitate al articulației cubitale, mușchii având originea și inserția pe formațiunile osoase menționate, respectiv pe epicondilii humerali, astfel antrenăndu-se totți mușchii ce au origine și inserție comună sau apropiată. Printre exercițiile ce se pot efectua, se numără următoarele:

– Cu mâna în pronație, întinsă pe masă, terapeutul tracționează mâna în extensie de la nivelul articulației radiocarpiene, cu tracționări și relaxări consecutive; pentru efecte mai bune, se recomandă tracționarea articulației împreună cu extensia maximă a degetelor II-V;

– Păstrând poziția de pronație, terapeutul terapeutul execută exerciții de înclinare mâinii de partea ei radială, într-un unghi cât mai mare, pentru antrenarea mușchiului și tendonului flexor radial al carpului; exercițiul se poate efectua și cu mâna pacientului în cea a terapeutului;

– În aceeași poziție, terapeutul înclină mâna articulația spre bordul cubital, într-un unghi maxim, cu înclinări și readuceri în poziție consecutive; aceste exercițiu mobilizează mușchiul și tendonul flexor ulnar al carpului;

– Pacientul așează mâna pe masă, în poziție neutră, sprijinită pe bordul cubital al acesteia; terapeutul aplică o ușoară priză pe marginea radială a indexului sau policelui, pacientul fiind rugat să execute o înclinare a mâinii spre bordul radial, învingând cât mai mult din această presiune;

– Cu membrul superior în supinație, întins pe masă, sau așezat în mâinile terapeutului, acesta execută mișcări de flexie maximă din articulația radiocarpiană, cu relaxări consecutive; pacientul poate fi rugat să opună o forță, sau să adauge o forță la aceste mișcări, în funcție de posibilități și evoluția recuperării; exercițiul poate fi îmbunătățit dacă se realizează concomitent și flexii ale degetelor II-V;

– Pacientul cu membrul superior în pronație, întins pe masă, iar cotul și vârful degetelor imbilizate de către terapeut, este rugat să ridice podul palmei cât de sus posibil;

– Pacientul cu membrul superior în supinație, distal și proximal imbilizate de către terapeut, este rugat să ridice articulația radiocarpiană de la nivelul mesei, cât de sus posibil;

– Terapeutul realizează extensia degetelor și articulației radiocarpiene, rugând pacientul să se opună mișcării de extensie; astfel, se poate redobândi forța musculară;

– Terapeutul roagă pacientul să închidă pumnul cât mai puternic, și să execute concomitent o flexie din articulația radiocarpiană, într-un unghi cât mai mare; dacă pacientul nu poate executa exercițiul, va fi ajutat de către terapeut, până la redobândirea funcției.

Se efectueaza un numar de 10 repetari cu pause de 1 minut intre ele.

Antebrațul

Antebrațul este segmentul care cuprinde toate pântecele musculare ce efectuează prin inserțiile lor tendinoase mișcările mâinii și ale degetelor.

Fața anterioară a antebrațului cuprinde formațiuni vasculonervoase importante, așeazte destul de superficial, iar fața posterioară are din punct de vedere anatomic reliefuri musculare proeminente, dar în cazul distrofiei musculare se diminuează considerabil.

Exercițiile propuse pentru recuperarea musculaturii antebrațului au în vedere contracții și relaxări consecutive, mobilizări maxime ale articulațiilor distale și proximale, prin mișcarea cărora se vor contracta pântecele musculare interesate:

– Pacientul în șezut, cu membrele inferioare întinse, se sprijină înapoi pe fețele palmare ale mâinilor, forțând astfel articulația radiocarpiană în hiperextensie, contractând astfel puternic pântecele musculare ale extensorilor, în special extensorul de degete și brahioradialul, care este nevoit să susțină și o parte din greutatea brațului și trunchiului;

– Terapeutul sugerează pacientului aflat în poziția descrisă anterior să ridice periodic și consecutiv câte unul din membrele superioare, pentru câteva secunde, sprijinindu-se în celalalt; dacă pacientul nu reușește să realizeze exercițiul, va fi ajutat de către terapeut până la recuperarea forței musculare;

– Pacientul se așează în șezut, sprijinit pe palme, da această dată cu vârfurile degetelor orientate posterior, și articulația radiocarpiană orientată anterior; astfel se contractă grupul de mușchi antebrahiali posteriori, ce trebuie să susțină și o parte din greutatea brațului și a trunchiului;

– Terapeutul sugerează pacientului, să ridice pe rând câte o mână, atât pentru a o relaxa, cât și pentru a solicita la capacitate maximă forța celuilalt membru;

– Pacientul în șezut este rugat să aducă membrele superioare pe lângă corp, cu mâna în supinație, introdusă sub coapsă; acesta este un exercițiu extrem de favorabil pentru mobilizarea grupelor de mușchi flexori, dar și a atriculațiilor mâinii;

– Pacientul în șezut este rugat să așeze palmele în poziție de pronație, sub coapsă, astfel antrenând pântecele musculaturii flexoare, și într-o foarte mică măsură pe cele extensoare;

– Pacientul în decubit dorsal , cu mâna sprijinită în articulația cotului, este rugat să închidă pumnul, iar terapeutul aplică cu mâna o presiune de intensitate mare pe pumnul pacientului, pe care acesta este invitat să o învingă; acest exercițiu contractă toate grupele de mușchi antebrahiali;

Se efectueaza un numar de 10 repetari cu pause de 1 minut intre ele.

Brațul

După cum este binecunoscut, brațul dispune de o musculatură voluminoasă, atât pe fața anterioară, dar mai ales pe fața posterioară, unde în partea superioară, musculatura antebrațului este îmbrăcată de mușchiul deltoid.

Pentru antrenarea acestor grupe musculare sunt necesare exerciții prin care să se exercite o forță suficient de mare:

Dintre exercițiile pentru recuperarea brațului, se pot menționa:

– Pacientul este așezat în decubit lateral, cu fața posterioară a membrului superior lipită de trunchi; este rugat să flecteze brațul pe antebraț cu degetele în extensie, încordând astfel musculatura anterioară a brațului, mai ales bicepsul brahial;

– Pacientul așezat în aceeași poziție, dar cu pumnul flectat la maxim, este invitat să flecteze antebrațul pe braț cât mai puternic posibil;

– Pacientul în șezut, cu brațul lipit de trunchi, este invitat să flecteze fața anterioară a antebrațului pe braț, cu o greutate strânsă în palmă, de la nivelul patului, până la un unghi maxim, conform posibilităților; fiind implicată și o greutate, mușchii brațului sunt ceva mai solicitați;

– Pacientul în aceeași poziție, este rugat să flecteze antebrațul pe braț cu o greutate în mână, însă de această dată fața posterioară a acestuia; va fi urmărit îndeaproape de către terapeut;

– Pacientul în decubit dorsal, cu brațul întins pe pat, iar antebrațul în afara patului, în continuarea acestuia, cu o greutate moderată strânsă în pumn; terapeutul invită pacientul să execute flexii repetate ale antebrațului pe braț; forța gravitațională a antebrațului însumată cu cea a greutății va stimula la capacitate mai mare musculatura anterioară a brațului, dar și pe cea posterioară.

Se efectueaza un numar de 10 repetari cu pause de 1 minut intre ele.

Articulația umărului

Articulația umărului este o articulație mare și foarte complexă. Ea este responsabilă de „legarea” membrului superior la trunchi, iar orice modificare a acesteia poate avea consecințe nefaste asupra bolnavului, datorită prezenței în imediata vecinătate a pachetului vasculonervos axilar, de dimensiuni considerabile.

Umărul poate executa mișcări dintre cele mai variate: rotații, adducții, abducții, extensii, flexii, circumducții.

Dintre exercițiile practicate pentru recuperarea funcțiilor acestei articulații, se pot aminti următoarele:

– Pacientul este așezat în decubit ventral, cu brațul atârnând la marginea patului; terapeutul mobilizează pasiv membrul superior în articulația umărului, executând atât flexia, cât și extensia;

– Pacientul în decubit dorsal, cu membrul superior așezat lângă trunchi, este rugat să realize mișcări de flexie maximă a brațului în articulația umărului, cu cotul în extensie, sau chiar hiperextensie;

– Pacientul așezat în decubit dorsal, la marginea patului, cu brațul atârnând în jos, în pozție de extensie din articulația umărului, este rugat să aducă umărului cel puțin la nivelul patului, în funcție de posibilități; dacă pacientul nu poate realiza exercițiul, este ajutat de terapeut;

– Pacientul este rugat să stea sezând, în timp ce terapeutul execută pasiv mișcări de rotație internă, rotație externă și circumducție în articulația umărului; acestea sunt mișcările ce solicită cel mai mult acest complex articular.

Se efectueaza un numar de 10 repetari cu pause de 1 minut intre ele.

Exercițiile membrului inferior

Piciorul

Piciorul este un segment deosebit de important al corpului nostru. Pe picior ne sprijinim și mergem, ceea ce înseamnă că dacă acesta nu funcționează la capacitate maximă, mersul normal și fără sprijin auxiliar este practic imposibil.

Scheletul piciorului este deosebit de complex și bine articulat, fiecare fețișioară articulară a oaselor articulându-se în mod corespunzător cu celelalte. La nivelul plantei se găsesc și numeroase inserții ale musculaturii gambei, mușchi puternici care au nevoie de puncte de inserție ca atare.

Formațiunile vasculonervoase se găsesc, asemeni mâinii, într-un număr foarte mare la nivelul plantei.

Dintre exercițiile ce grăbesc recuperarea piciorului, le vom aminti pe cele ce urmează:

– Pacientul este așezat în decubit dorsal, cu membrul inferior în triplă flexie, și cu o pernă așezată sub bolta plantară; pacientul este rugat să împingă perna;

– Pacientul este așezat în decubit dorsal, cu membrul inferios în extensie; terapeutul realizează o priză a feței plantare, și execută o mișcare pasivă de flexie a degetelor, dar și a articulațiilor mici ale piciorului;

– Pacientul în decubit dorsal cu membrul inferior extins, terapeutul face priză pe fața plantară și inițiază mișcarea de flexie a piciorului în timp ce pacientul o finalizează; acest exercițiu are și varianta cu decubit lateral;

– Pacientul în decubit dorsal cu membrul inferior extins, terapeutul face priză pe antepicior și pe degete, executând extensia piciorului și a degetelor;

– Pacientul așezat în decubit dorsal cu membrul inferior în triplă flexie, iar terapeutul face priză pe calcaneu, iar cealaltă priză pe partea anterioară a degetelor, ridicând calcaneul de pe sol și executând extensia piciorului;

Se efectueaza un numar de 10 repetari cu pause de 1 minut intre ele.

Articulația coxofemurală

Articulația coxofemurală este probabil articulația cu volumul osos cel mai mare., din întreg organismul. Ea este constituită din extremitatea proximală a femurului ce conține un col femural și capul femural ce ocupă spațial vorbind o treime dintr-o sferă, și cavitatea în care acesta se potrivește, parte a osului coxal, și anume acetabulul.

Articulația șoldului susține toată greutatea trunchiului si organelor interne, capului și membrelor superioare, ce sunt repartizate echivalent ca forță pe cele două articulații coxofemurale.

Pentru această articulație pot fi efectuate un număr foarte mare de exerciții, care de care mai complexe, din care putem aminti următoarele:

– Pacientul în aceeași poziție, iar terapeutul inițiază mișcarea de flexie a coapsei pe abdomen, din articulația coxofemurală; pacientul este rugat să continue mișcarea;

– Pacientul este așezat în decubit ventral, iar sub coapsa acestuia se introduce o pernă, păstrând poziția cateva minute; în acest mod, este realizată o extensie continuă din articulația șoldului;

– Pacientul este așezat în decubit ventral, iar terapeutul execută o priză la nivelul treimii medii a coapsei cu o mână, și a gambei cu cealaltă mână, și execută pasiv flexia articulației șoldului; are și varianta cu decubit lateral; (40)

– Pacientul este așezat în decubit dorsal, cu coapsele depărtate, între care se intrăduce o pernă mai tare, menținându-se această poziție în abducție câteva minute;

– Pacientul aflat în decubit ventral sau dorsal, iar terapeutul execută o abducție și o adducție consecutive a copsei, cu membrul inferior în extensie; acest exercițiu ajută la exersarea mușchilor abductori și adductori;

– Pacientul aflat în decubit dorsal, cu membrele inferioare în poziție neutră, este rugat să și le încrucișeze; poziția este menținută mai mult timp, pentru a avea o eficiență maximă;

– Terapeutul flectează genunchiul pacientului aflat în decubit dorsal cu membrele inferioare în extensie, și așează planta pe genunchiul opus, așezând o greutate pe acesta, pentru a antrena și mai bine musculatura susținătoare a articulației coxofemurale;

– Pacientul în decubit dorsal, sau în șezut, iar terapeutul execută o flexie a articulației genunchiului, și o abducție a coapsei împreună cu acesta.

Se efectueaza un numar de 10 repetari cu pause de 1 minut intre ele.

Program de răcire:

– Pacientul în decubit dorsal cu genunchiul flectat sau extins, iar terapeutul face priză în treimea distală a coapsei posterioare și execută flexia șoldului; se mai poate executa din decubit lateral, șezând și combinată cu flexia sau extensia piciorului; se repeat de 5 ori apoi pauza 1 minut.

– Pacientul este așezat în decubit dorsal, iar cu ajutorul unei benzi elastice, terapeutul va poziționa piciorul în flexii, apoi relaxări consecutive ale acestuia; astfel, se antrenează articulațiile mici ale piciorului, articulația talocrurală, dar și mușchii flexori ai gambei; se repeat de 5 ori apoi pauza 1 minut.

– Pacientul este așezat pe un scaun, cu fața la spalier, la o distanță de o lungume de membru, și se prinde cu mâinile de una din bare, mai sus de nivelul capului, cu trunchiul aplecat înainte; pacientul este rugat să realizeze tracțiuni pe spaliere; astfel, se mobilizează atât articulație umărului, dar se și tonifică mușchii umărului și ai brațului; se repata de 5 ori.

Capitolul III

Analiza și interpretarea rezultatelor

În urma efectuării exercițiilor de mai sus, s-a constatat:

– Diminuarea durerii;

– Creșterea circulației venoase;

– Creșterea ratei metabolismului celular;

– Vasodilatația capilarelor.

Au fost studiate mai multe modele de exerciții fizice la oameni suferind de DM, precum exerciții active asistate, exerciții active de rezistență și exerciții izokinetice, pentru a determina care dintrea acestea cauzează îmbunătățiri sau deteriorări ulterioare la persoanele cu DM.

Exercițiile active asistate / active de rezistență

Exercițiile active asistate constau din mișcarea corpului sau a părților componente ale acestuia, prin propriile eforturi individuale, dar acompaniate de ajutorul unui membru al unei echipe de terapie sau de un dispozitiv, cum ar fi un aparat de exerciții.

Exercițiile active de rezistență constau în mișcarea sau efortul corpului / părților componente ale acestuia efectuate total prin eforturile proprii ale individului împotriva unei forțe de rezistență.

Rezultatele au arătat că persoanele cu DM au avut îmbunătățiri la cantitatea de greutate ridicată la un anumit punct al acestui studiu. Totuși, o ușoară scădere a cantității de greutate ridicată din valorile picurilor înregistrate s-a observat la sfârșitul anului la băiatul cu DM, dar totuși au fost mai înalte decât valorile inițiale. Cu cât au fost mai puternici mușchii inițial, cu atât mai mari au fost creșterile în forță care au fost făcute la un moment dat pe parcursul studiului. Rezultatele studiului demonstrează că exercițiile de rezistență pot crește puterea persoanelor cu DM. Totuși, nici o îmbunătățire funcțională nu a fost de durată. Acest lucru s-ar putea datora faptului că nu au fost efectuate exerciții de rezistență non-funcțională. Se pot recomanda exerciții care mimează activitățile zilnice pentru a apărea îmbunătățiri în testele funcționale.

Exerciții izokinetice

Rezultatele studiului au arătat o creștere ușoară, dar nesemnificativă în rotația quadricepșilor exersați comparativ cu cei neexersați. Nu au fost măsurate nivelurile creatin-kinazei (CK), astfel că nu se poate determina afectarea musculară cauzată de exercițiu.

Rațiunea folosirii acestui tip de exerciții este prevenirea afectărilor musculare asociate cu rezistența externă constantă dinamică (aparate, greutăți). Eliminarea afectării musculare este o necesitate pentru a preveni necroza celulelor musculare prezentă la persoanele cu DM.

Rezultatele studiilor de mai sus sugerează că persoanele cu DM care fac exerciții fizice ar putea să-și îmbunătățească puterea musculară prin exerciții de rezistență. Nu au fost încă elucidate, totuși, tipul, intensitatea, durata și frecvența acestora.

Concluzii

Deși dovedit efectul benefic al metodelor balneofizioterapeutice, precum și a diferitelor tehnici de masaj, în cazul distrofiei musculare, este necesar un program riguros de exerciții pentru toate segmentele membrelor.

Datorită aceleiași structuri musculare, și anume de mușchi striat, există și posibilitatea efectuării și a unor exerciții pentru tonifierea mușchilor respiratori și abdominali. Mușchii faciali sunt o categorie aparte de mușchi, datorită inervației extrem de bogate, ei sunt supuși în permanență la exerciții. Mimica, expresia facială, vorbitul, clipitul, și alte gesturi, antrenează în permanentă aceste structuri musculare, ei fiind astfel mai puțin afectați în cadrul acestei patologii. Totuși, în unele cazuri grave de distrofie musculară, aceștia își pot pierde din tonus.

Pentru recuperarea distrofiei musculare, kinetoterapeutul trebuie să execute un program de exerciții intens și regulat, îndemnând pacientul sau aparținătorii acestuia să continue programul și în afara ședințelor de kinetoterapie, ducând astfel la rezultate mult mai favorabile asupra contracției și relaxării musculare.

Bibliografie

Anatomia membrelor; K. Brânzaniuc, S. Seres-Sturm, University Press Tg. Mures, 2003;

Curs de masaj clasic; S.R Yumeiho, 2010;

Curs de neurologie; R. Balașa, I. Pascu, Editura University Pres Tg. Mureș, 2002;

Curs de ortopedie și traumatologie; I. Baier, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, 2010;

Fiziologie neuromusculară; A. Habor, Editura University Press Tg. Mureș, 2005;

Genetică medicală; C. Pașcan, University Press, Tg. Mures, 2008;

Kinesiologie funcțională; D. Nemeș, A. Gogulescu, Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” Timișoara, 2006;

Kinetologie medicală – Ergofiziologie – Kinetoterapie, C.R. Chiribuc, Editura Tana Cart, București, 2011;

Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare; T. Sbenghe, Editura Medicală București, 1987

Neuromuscular Disease – Evidence and Analysis in Clinical Neurology, Michael Benatar, Humana press, New Jersey, SUA, 2006;

Tratamentul ortopedico-chirurgical și kinetoterapia în afecțiuni ale aparatului locomotor; M. Nicolescu, Timișoara, 2010;

www.descopera.ro

www.medlive.ro

www.romedic.ro

www.wikipedia.org