Rolul Jocului Didactic In Socializarea Prescolarului

LUCRARI

Rolul Jocului Didactic In Socializarea Prescolarului

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== d8cbe58011ef46aafe994501032a031094e2788c_96585_1 ===

Capitolul 1
Conceptul de socializare

Definiția socializării

Socializarea interumană a apărut ca o reală nevoie. Omul ca ființă socială, are nevoie permanentă de comunicare, la orice nivel.

La nivel personal, un individ care se ghidează doar după principii economice, va aștepta aștepta intotadeauna un beneficiu financiar în schimbul unui sfat oferit unui apropiat, de exemplu în timp ce un individ tradițional va considera mai mult decât aberant, poate chiar, jignitor să primească bani în schimbul unei opinii.

Socializarea se realizează prin intermediul producerii unor anumite tipuri de semne sau coduri, sisteme de semne (verbale ori non-verbale) care fac parte din ansambluri care oferă astfel posibilitatea unor diverse variațiuni.

Pentru o receptare cât mai corectă însă, menită să le confere cu adevărat o anumită valoare semnificativă, este absolut necesară permanenta lor percepere atât ca și sisteme de referință pentru toate componentele ce le constituie, precum și pentru toate ansamblurile minore ce le sunt subordonate.

În acest context, dacă semnul posedă anumite semnificații diferite și uneori chiar contradictorii, doar ansamblul, ca și organizare specifică a realității create de însăși reflectarea acestei întregi realități, pot delimita într-un mod corect toate latențele semnificative actualizându-le, completându-le și chiar acordându-le o anumită valoare specifică la momentul oportun (Niculae, T., Gherghița, D., 2006, p. 31).

Procesul de socializare clasică reprezintă nu numai o simplă dimensiune intrinsecă și definitorie a culturii, ci este absolut vital pentru existența efectivă a omului și pentru desfășurarea tuturor tipurilor de activități ce produc și reproduc astfel viața societăților. (Georgiu, G., 2004, p.183)

Referindu-se tot la definirea socializării clasice, R. Adler și G. Rodman (2005, p. 264) o consideră drept un proces care implică întotdeauna răspunsul ființelor umane la comportamentul de tip simbolic (inter-personal) al altor persoane.

Așadar, toate definițiile socializării clasice relevă, în mod special, faptul că actul socializării umane este considerat drept un proces manifestat printr-un anumit tip de sistem constituit dintr-un întreg ansamblu de elemente între care există, bineînțeles, anumite relații de interdependență, având ca și obiectiv de baza transmiterea de diverse informații în vederea realizării cunoașterii.

Sunt de părere că socializarea, în general este înțeleasă ca reprezentând procesul prin intermediul căruia ansamblurile umane își transmit propria cultură, standardizează personalitatea membrilor grupului și le permit în același timp acestora să se adapteze optim la mediul social. Acest întreg proces ia naștere ca urmare a faptului că obiceiurile culturale nu se înscriu într-un patrimoniu genetic.

Socializarea mai este însă înțeleasă și ca o luare în posesie a unor anumite tipuri de roluri de către o persoană. Acceptând un anumit rol în societate, persoana în cauză acceptă și ea anumite atitudini de ordin social specifice, precum și diverse valori și tradiții culturale, devenind astfel un susținător al sistemului. Acestei concepții i se poate reproșa însă faptul că duce la formarea unui anumit comportament de tip conformist care contribuie serios la menținerea stabilității sistemului. (Iacob, L., 1996)

1.2. Tipuri și funcții ale socializării

Preocuparea cu privire la funcțiile socializării este foarte îndelungată, fiind strâns legată, în prima instanță, de numele lui Aristotel (384-322 î. Hr.) și având ca și domeniu de referință arta retoricii; această primă clasificare lua așadar în considerare funcția politică sau deliberativă (practic stabilirea prin intermediul discursului a oportunității sau chiar a inoportunității unei anumite acțiuni publice), funcțiaforensica sau judiciară, (dovedirea justeței ori a injusteței unei anumite fapte comise) și funcția de tip epideictică sau demonstrativă (elogierea ori blamarea unei anumite personalități, evidențierea sau deplângerea unui anumit eveniment etc.

Cu toate acestea însă, epoca modernă reușește să depășească toate rigorile foarte stricte ale discursului retoric, studiile întreprinse în contextul stabilirii tuturor funcțiilor comunicării pornind, în marea majoritate a cazurilor, de la analiza tuturor elementelor componente ale întregului proces de comunicare.

Roman Jakobson și M. Halle (1956, p. 125-127) propun u alt gen de abordare, mai nuanțată, prin intermediul realizării unei anumite distincții foarte clare între forma și chiar conținutul mesajului și aducerea în discuție a unor anumite noi tipuri de elemente ale procesului de comunicare: codul și canalul de transmisie.

În acest mod, aria tuturor funcțiilor socializării este astfel extinsă, acestea ajungând la șase, și anume (Jakobson, R. și Halle, M., 1956, p. 125-127):

Funcția de expresivă ori emotivă, evidențiind deci toate stările afective ale emițătorului, toate reacțiile sale la o anumită realitate exprimată prin intermediul diferitelor tipui de mijloace stilistice, interjecții, forme de tip verbal, expresii specifice etc.

Funcția de tip poetică, având în vedere astfel mesajul real, și anume modul în care este exprimat acesta, atenția receptorului fiind deci concentrată asupra semnificantului cu întregul său aspect poetic ori grafic, în acest context acesta este însă privilegiat, și nu situația reală vizată de către comunicare.

Funcția conativă, persuasivă ori retorică, având astfel în vedere receptorul de la care se așteaptă de fapt obținerea unei anumite reacții sau a unui anumit răspuns în sensul cel mai dorit de către emițător prin utilizarea anumitor tipuri de interjecții, a unei anumite forme verbale etc.

Funcția de tip metalingvistică, manifestându-se doar atunci când este necesar să se semnaleze astfel codul în care se realizează comunicarea și care își găsește deci exprimarea în gesturi, în ton, în perifraze explicative etc.

Funcția fatică, referindu-se strict la toate caracteristicile canalului de comunicare și la controlul optimei sale funcționări, fără vreo anumită legătură cu partenerii comunicării, cu întregul mesaj transmis ori cu cadrul utilizat.

Funcția de tip referențială, vizând pe lângă referința mesajului și contextul, cadrul situațional în care se desfășoară astfel comunicarea.

Problematica tuturor funcțiilor socializării a continuat așadar să-i intereseze pe cercetători; astfel, Ronald Adler precum și George Rodman au abordat astfel funcțiile socializării, tratându-le astfel din punctul de vedere al acelor trebuințe și nevoi ale ființei umane care se manifestă prin comunicare și care sunt deci de maximă importanță pentru individ.

Pornind așadar tot de la definirea socializării în general, de la stabilirea naturii sale reale, pot fi astfel evocate două aspecte deosebit de importante: întreg conținutul activității de comunicare și caracterul real procesual al acestuia; fără nicio urmă de îndoială, socializarea interumană se desfășoară într-un mod permanent și continuu, individul pornind așadar de la propria sa experiență de viață și de la tot ceea ce este considerat qafi un fapt cunoscut, asimilând astfel prin mesaje noi cunoștințe care vor putea reprezenta un anumit tip de fundament pentru cele ce urmeaa și așa mai departe, realizând în acest mod o adevărată înaintare în cunoaștere.

Așadar, ca proces, socializarea presupune o serie importantă de caracteristici, și anume: (Hariuc, C., 2002)

Permanența și continuitatea;

Caracterul de tip simbolic;

Atitudinea bipolară;

Adaptabilitatea facilă;

Reversibilitatea. Importanța reală a acestei caracteristici este relevată de către caracterul de tip interactiv pe care orice fel de act de comunicare îl presupune, chiar și în unele situații (socializarea în grup,de la distanță) în care această caracteristică apare ca fiind ceva mai puțin pregnantă.

În acest context putem identifica așadar mai mute aspecte în care se poate prezenta comunicarea: (Fârte, G.I., 2004)

socializarea reprezintă un tip de proces uman;

socializarea reprezintă un tip de proces conștient;

socializarea reprezintă procesul real prin intermediul căruia se creează o anumită semnificație;

socializarea reprezintă un tip de proces permanent;

socializarea reprezintă procesul prin intermediul căruia se construiește sensul tuturor atitudinilor, precum și comportamentul oamenilor;

socializarea se naște doar într-un context;

socializarea reprezintă un proces de tip simbolic;

socializarea reprezintă un proces în care feedback-ul are un rol absolutcrucial;

socializarea reprezintă un tip de proces deosebit de complex;

socializarea reprezintă un tip de proces absolut ireversibil.

1.3. Procesele socializării: inculturație, aculturație

Socializarea reprezintă procesul prin intermediul căruia o ființă asocială (care nu se comportă în mod sistematic așa cum o fac marea majoritate a membrilor societății) devine astfel o ființă socială, corespunzătoare tipului mediu individual al societății, prin interiorizarea treptată a tuturor modelelor specifice de comportare, atitudinilor, valorilor spațiului social în care trăiește. În cadrul acestui proces, individul își creează așadar o identitate socială (“eul social”) și se integrează în cadrul spațiului social, perpetuându-l. Întregul proces de socializare cuprinde durata vieții întregi.

Literatura de specialitate distinge două stadii ale socializării: stadiul socializării primare precum și stadiul socializării secundare. Stadiul socializării primare (cunoscut și sub denumirea de inculturație) reprezintă procesul de dobândire a tuturor modelelor de bază ale comportamentului uman și are astfel drept agenți, într-o primă fază, părinții, rudele, vecinii, grupul de joacă (“alții semnificativi” pentru copil), iar într-o a doua etapă, și alte tipuri de instanțe de socializare cu care familia cooperează, așa cum ar fi grădinița, alte familii etc.

Mecanismul sau fundamental este cel al condiționării inconștiente, întrucât copilul face tot ceea ce vede la părinți, motiv pentru care socializarea primară este strâns dependentă, în conținutul ei, de structura socială, de diviziunea muncii, de cadrul cultural (etc.) ale societății în care trăiesc părinții. (Bădescu, I., Radu, N., 1980, p. 63)

Socializarea secundară are ca drept agenți diferite instituții sociale, cea mai importantă în acest sens fiind școala. Conținutul său efectiv este legat de învățarea rolurilor instituționale, iar principalul său rezultat constă dobândirea unei pluralități de “euri sociale”. Copilul își însușește așadar limbajul specific diferitelor tipuri de instituții, împreună cu aparatul de legitimare a acestora.

Toate interacțiunile prezintă un pronunțat caracter formalizat, identificarea emoțională nu mai este totală, iar lumea rolurilor instituționale este percepută ca o lume posibilă.

Socializarea secundară (cunoscută și sub denumirea de aculturație), deși se realizează prioritar prin intermediul proceselor educative instituționalizate “le transcede în măsura în care presupune procese integrative necontrolate de școală, ca de pildă: integrarea în profesie (controlată de complexe instituțional productive), integrare socio-instituțională (controlată de complexe instituțional-educative), integrare culturală (controlată de complexe cultural educaționale), integrare în familie etc.” (Bădescu, I., Radu, N., 1980, p. 76)

În cadrul societății contemporane, întreg sistemul de educație include, pe lângă vechile instituții ale familiei, școlii și bisericii, numeroase alte instanțe de socializare secundară: organizații profesionale, politice, instituții de artă și cultură etc.

Criticii sistemului actual de educație arată că nu toți copiii beneficiază de aceleași experiențe, întrucât acestea diferă în funcție de clasa socială căreia îi aparțin, de apartenența lor rasială sau etnică, de mediul în care trăiesc și de alte variabile, prin care socializarea secundară se realizează în mod discriminatoriu.

Socializarea mai este înțeleasă și ca o luare în posesie a unor anumite roluri de către o persoană.

Acceptând un anumit rol în societate, persoana în cauză acceptă și ea anumite atitudini de ordin social specifice, precum și diverse valori și tradiții culturale, devenind astfel un susținător al sistemului. Acestei concepții i se poate reproșa însă faptul că duce la formarea unui anumit comportament de tip conformist care contribuie serios la menținerea stabilității sistemului.

Socializarea școlară este foarte importantă pentru elev și îl ajută să-și dezvolte abilitățile și aptitudinile de comunicare. Socializând, elevul face schimb de idei și de informații și se dezvoltă astfel pe plan cognitiv.

Lipsa de socializare școlară poate conduce la autoizolare și la inadaptare. O socializare școlară precară poate determina chiar și abandonul timpuriu al studiilor.

De socilalizarea școlară ar trebui să se preocupe cadrele didactice în general și să încurajeze orice fel de interacțiune pozitivă între elevi.

Învățătura din partea mamei nu presupune niciun fel de artă. Aceasta nu este altceva decât stimularea copilului spre observarea multilaterală a obiectelor care îl înconjoară, e numai un exercițiu mai ordonat al organelor de simț, al emoțiilor delicate ale inimii, un exercițiu de vorbire, memorare, gândire, precum și al capacităților fizice, naturale ale copilului. Este necesar numai un singur lucru: să ajutăm inima mamelor și, aș mai spune eu, rațiunea lor instinctivă simplă și just orientată, făcându-le cunoscute acele mijloace pe care ele trebuie să le folosească și totodată într-o astfel de formă ca ele să le poată întrebuința cu adevărat. (Epstein, J.L. & Dauber, S.L., 1991 p. 306-307)

Așadar, odată cu intrarea copilului în colectivitate, mai exact în școală, rolul mamei în educația acestuia nu mai este unul principal, așa încât acum dascălii se ocupă de acest aspect și au misiunea de a forma un adult competent care să se integreze ușor în societate, precum și în câmpul muncii.

Socializarea este așadar posibilă fiind o caracteristică importantă inclusă în zestrea biologică a omului.

Fundamentele acestui proces sunt însă bipolare: naturale precum și educaționale.

Fundamentele naturale există pentru că omul este o ființă socială și în același timp tot lui îi lipsesc instinctele (față de rudele sale apropiate), neputând astfel să-și construiască fără să învețe adăpost (locuința) ori să-și procure hrană. Aceasta reprezintă un motiv relevant pentru care imediat după naștere, o perioadă îndelungată de timp depinde fizic de părinții săi.

Abilitatea individului de a învăța precum și de a socializa reprezintă alți doi factori biologici naturali, care determină astfel socializarea interumană.

Cu toate aceste tipuri de realități biologice sociologii sunt unanimi de părere că alături de acestea și educația reprezintă un element determinant în ceea ce privește socializarea interumană.

Ca și argument în acest context, s-a utilizat exemplul copiilor sălbatici care au fost astfel descoperiți în diferite tipuri de colectivități de animale sălbatice după ce din anumite motive au fost abandonați (ori luați) din familia lor.

Toți acești copii, cu toate că s-a încercat din răsputeri socializarea lor, nu au putut deveni niciodată sociabili, rămânând în privința obișnuințelor și a comportamentului doar la stadiul de conduită animală, care nu are nicio legătură cu conduita social-umană.

Capitolul 2
Conceptul de joc didactic

2.1. Jocul: definire și caraterizare

Jocul poate fi definit așadar ca drept o activitate specific umană, dominantă în cadruș perioadei de copilărie, prin intermediul căreia copilul își satisface în mod imediat, după propriile posibilități, dorințele personale, acționând așadar perfect conștient și liber în interiorul unei lumi imaginare pe care și-o crează singur.

Jocul stimulează astfel imaginația și creativitatea și contribuie în mod semnificativ la îmbogățirea tuturor cunoștințelor acumulate de către copii. Aceștia trebuie deci să găsească răspuns la toate numeroasele problematici: cum anume să construiască, care este de fapt materialul cel mai indicat, ce fel de obiecte ar putea utiliza în activitatea de joc, cum anume să transforme un taburet într-o motocicletă etc.

În opinia la Herbert Spencer jocul este însă asimilat acele activități estetice, după cum reiese chiar din cadrul afirmației sale potrivit căreia jocurile se corelează cu activitățile estetice prin intermediul unei trăsături comune, respectiv că nu ajută cu adevărat la procesele vieții. (apud. Golu, M., 2007, p. 123-124)

Urmărind astfel cu foarte mare atenție comportamentul copilului din timpul jocului, se pot constata așadar toate lacunele din experiența personală și astfel se pot lua măsurile cele mai adecvate pentru a putea completa în acest mod toate golurile identificate.

Jocul reușește să îmbogățească deci și cunoștințele copiilor, le formează și educă astfel capacitatea efectivă a acestora de a putea opera cu toate acele tipuri de cunoștințele pe deplin asimilate.

Activitatea de joacă reprezintă așadar pentru un copil o activitate specifică dezvoltării, care prezintă numeroase benefocii și în activitatea de învățare, motiv pentru care la clasele primare, tot mai multe cadre didactice utilizează jocul în procesul instructiv-educativ.

Jocul reprezintă, de asemenea, o activitate foarte interesantă, fiind astfel o ocazie perfectă de amuzament, la care se participă doar în funcție de preferințe. Pentru copii, aproape totul este sinonim cu a se juca, a experimenta lucruri noi, a visa, a face noi descoperiri, a învăța (acesta nfiind un motiv foarte întemeiat pentru a putea transforma jocul într-un mod propriu-zis de învățare și de instruire).

În timpul jocului, copilul reflectă întotdeauna ambianța iar, prin intermediul imitației și activitatea adulților. Ca urmare a acestui fapt, jocurile tuturor copiilor reprezintă astfel forme specifice de comportare a tuturor acestora față de întreaga lume înconjurătoare, precum și reacții față de aspectele cele mai complexe care acționează așadar asupra acestora.

Jocul reprezintă deci un ansamblu foarte important de acțiuni precum și de operațiuni care urmăresc astfel mai multe tipuri de obiective de pregătire intelectuală, morală, artistică, civică, tehnică, educațională, fizică etc.

Este clar că elementul de joc ii imprimă acestuia un caracter mult mai viu dar și mai atrăgător, care aduce astfel și o mare varietate precum și o stare efectivă de bună dispoziție funcțională, de entuziasm, de relaxare și de bucurie, ceea ce previne astfel apariția inevitbilă a monotoniei și a oboselii.

Se poate discuta însă și despre înrudirea jocului cu activitățile de tip loisir care este însă foarte mare, ceea ce justifică astfel ideea potrivit căreia pe măsură ce copilul înaintează mai mult în vârstă, locul propriu-zis al jocului privit ca drept forma specifică de comportament al copilului cu privire la întreg mediul înconjurător este astfel preluat de către activitățile distractive , după cum susține Ursula Șchiopu (1970, p.13-14).

Principalele tipuri de trăsături caracteristice ale jocului sunt astfel evidențiate în cadrul studiului cunoscut sub denumirea de “Homo Ludens”, iar în acest context, activitatea de joc poate fi considerată drept o acțiune liberă, perfect conștientă de faptul că este total neintenționată și chiar situată cu adevărat în afara vieții cotidiene și rutiniere.

Prin intermediul jocului, copilul se află în poziția de inițiator în propria sa lume. În acest context, jocul determină deci sporirea semnificativă a încrederii în sine a copilului, precum și dorința acestuia de autodepășire lăsându-i astfel libertatea de a-și putea utiliza la maxim creativitatea precum și imaginația pentru propria sa plăcere însă și pentru cea a altora. Jocul îl ajută așadar pe copil să-și dezvolte tot ceea ce ține de acuitatea de tip observativ-motric și să-și coordoneze chiar mult mai bine mișcările.

La vârsta școlarității mici, jocul ajută în mod special la dezvoltarea principalelor funcții psihice, cea mai evidentă dintre acestea fiind reprezentată de limbaj. Prin urmare, atunci când vorbim despre jocul ne referim astfel la faptul că obiectele specifice devin chiar ele însele creative, fiind foarte vii și întotdeauna capabile să se hrănească efectiv cu informație, cu intenție, cu obiect și cu gest, utilizțnd în acest mod capacitățile cognitive ale copilului devenit jucător.

Așadar, jocul a fost, este și va rămâne în continuare o prezența permanentă în viața tuturor copiilor chiar și deveniți adulți, o realitate efectivă care a depășit astfel de foarte mult timp granițele generate de vârstă. Din acest punct de vedere este foarte clar faptul că jocul reprezintă așadar un fenomen concret de cultură precum și de civilizație, fiind în egală măsură și multidimensional.

2.2. Funcțiile jocului

Funcția educativă

Funcția de tip educativ se referă la ideea potrivit căreia jocul contribuie cu adevărat la:

Perfecționarea continuă a tuturor funcțiilor cognitive ale copilului care se joacă;

Implicarea efectivă a motivației intrinseci a copilului în cadrul jocului;

Dezvoltarea de tip afectiv;

dezvoltarea anumitor tipuri de aptitudini.

În altă ordine de idei, funcția educativă a jocurilor are în vedere acele tipuri de sarcini ale jobului care se referă astfel la dezvoltarea tuturor însușirilor de ordin biopsihic ale copiilor și ale elevilor, înarmarea cu anumite tipuri de abilități precum și de tehnici de muncă intelectuală dar și de munvă aplicative, dezvoltând o serie de calități care-i fac practic capabili să se integreze în mod ulterior cu mare ușurință în anumite activități sociale.

Sub amprenta idealului de tip educațional de actualitate, de la cea mai fragedă vârstă se urmărește astfel ca subiectul să fie un participant foarte activ la conturarea propriului său destin.

Funcția creativă

Creativitatea precum și chiar imaginația copilului pot fi puse destul de eficient în aplicare prin intermediul jocului.

Importanța efectivă a jocului este așadar una absolut covârșitoare – gândirea precum și memoria fiind exploatate la maxin de către copil, fără ca acesta să fie însă stresat de către părinți ori obligat să învețe.

Jocul în vederea educării precum și a dezvoltării principalelor tipuri de funcții psihice ale copilului printre care și creativitatea presupune o întreagă explorare a întreg universului, a realității; tot prin intermediul jocului, elevul reproduce și reconstruiește diverse tipuri de secvențe din viață ori chiar își creează o nouă lume, mai exact, o altă realitate. (Șchiopu, U., Verza, E., 1981, p. 28).

Funcția terapeutică

În ceea ce privește funcția teraputică a jocului, aceasta se referă la ideea de terapie prin joc, idee care reprezintă p formă de tratament psihoterapeutic dezvoltat astfel pentru a putea ajuta toți copiii cu vârste cuprinse între 3 și 12 ani. Funcția terapeutică a jocului este pusă întotdeauna în aplicare de către un psihoterapeut specializat în ceea ce literatura de specialitate numește ludoterapie.

Acest psihoterapeut lucrează de obicei cu copiii prin intermediul jocului în vederea explorării precum și a soluționării tuturor problematicilor emoționale cu care se confruntă de fapt.

Jocul utilizat ca formă de terapie are așadar meritul de a putea asigura cu adevărat un anumit spațiu securizat da și foarte confortabil în același timp. În acest context, jocul reprezintă astfel o activitate familiară tuturor copiilor și chiar îi face să se simtă mult mai relaxați în timpul unei astfel de activități.

Aria specifică ludoterapiei este întotdeauna așadar special adaptată tuturor diferitelor tipuri de nevoi ale tuturor copiilor, pentru a le putea oferi acestora siguranța de care au nevoie precum și posibilitatea unui anumit tip de contact perfect normal cu ceilalți copii din jur. Astfel, pedagogul are o nevoie reală de cunoștințe foarte solide și vaste în domeniu, nu doar cu privire la toate reacțiile specifice și la comportamentul normal al tuturor copiilor, ci mai ales, cu privire la toate stările de tip emoțional și psihic în diferite tipuri condiții speciale, care, desigur cer mai mult timp și chiar mai multă implicare.

Funcția cognitivă

Copilul, jucându-se, încă de la cele mai timpurii vârste, fără a conștientiza cu adevărat acest fapt, învață, explorează, memorează, își imaginează, acumulează noi tipuri de date, de informații, de cunoștințe, își formează și își dezvoltă astfel un întreg set de deprinderi necesare, priceperi precum și obișnuințe, toate sarcinile jocului orientând așadar întreg procesul cunoașterii

În cadrul jocului didactic, spre exemplu, funcția de tip cognitiv are un rol deosebit de important. În acest context, învățarea ca drept proces specific școlarității primește atributul propriu-zis al dirijării. Așadar, coordonarea întregului proces de tip instructiv-educativ își pune nemijlocit amprenta asupra activității de joc, ce este așadar proiectat cu anticipație, organizat în baza anumitor tipuri de sarcini didactice și evaluat astfel ca atare.

2.3. Tipuri de joc

Jocul aduce un aport foarte valoros la menținerea coeziunii efective a colectivului de copii precum și la tot ceea ce implică formarea disciplinei conștiente. Așadar, în activitatea de joc, copilul este întotdeauna constrâns să respecte inițiativa majorității colegilor săi, să le aprecieze practic munca precum și să le recunoască toate meritele; de asemenea, copilul trebuie să se obișnuiască și să respecte toate regulile jocului, să reacționeze întotdeauna în conformitate cu acestea și chiar să-și autoregleze astfel propria sa activitate.

Trebuie însă subliniată, de asemenea, influența reală pe care o dețin jocurile în ceea ce privește educarea a elevilor. Manevrând diferite tipuri de materiale artistice, realizând diverse aprecieri asupra tuturor acestora, copiii învață să aprecieze astfel mult mai bine ideea de frumos și își dezvoltă în acest mod și gustul estetic.

În cadrul literaturii de specialitate se pot identifica mai multe tipuri de clasificări ale jocurilor, dintre care am ales să prezentăm:

Jocuri didactice

Cel mai eficient precum și mai adecvat mijloc efectiv de realizare a sarcinilor școlare este reprezentat de jocul didactic. Jocurile didactice pot fi utilizate atât pentru consolidarea și pentru precizarea cunoștințelor, cât și pentru verificarea și sistematizarea lor.

Absența efectivă a implicarii în cadrul jocului didactic la anumiți elevi poate reprezenta un foarte veritabil semnal de alarmă pentru toți cei din jur, putând fi chiar expresia unei anumite tulburări, dar și expresia unor diverse tipuri de perturbări în cadrul climatului familial al copilului ca spre exemplu violența, situații complet neobișnuite care l-au determinat astfel pe copil să preia oarecum prematur anumite tipuri de sarcini care nu sunt așadar specifice vârstei lui etc.

Ca urmarea a faptului că pentru elevi jocul reprezintă principala formă de activitate precu, și modalitatea prin care se exprimă într-un mod confortabil, multe cadre didactice utilizează la clasele primare jocul didactic în predare.

Spre finalul micii școlarități însă elevul dispune de o mai mare expresivitate și chiar se poate exprima mult mai clar prin joc decât poate să se exprime prin intermediul cuvintelor, iar în timpul activității instructiv-educative este foarte important ca fiecare elev în parte să-și poată exprima cât mai bine nevoile, temerile, resursele, neajunsurile etc.

Fiecare modalitate de intervenție în parte este aleasă așadar în funcție de particularitățile esențiale ale fiecărui elev în parte.

Jocuri de rol

Jocurile de rol au menirea principală de a facilita cu adevărat formarea anumitor tipuri de abilități, de atitudini, de aptitudini etc.

De rugulă, jocul de rol la copii are o funcție de tip imitativ, aceștia imitând astfel acțiunile precum și comportamentele adulților.

Practic, jocul de rol urmărește de fapt formarea și educarea armonioasă a comportamentului precum și a conduitei umane pornind așadar de la simularea propriu-zisă a socializării dar și a interacțiunii dintre participanți și continuând chiar cu atribuirea de diverse roluri precum și cu stabilirea și respectarea unor norme și reguli specifice. Nefiind astfel un joc de tip competițional, finalitatea sa efectivă nu se fundamentează pe câștigători și nici pe pierzători.

Jocul de rol este așadar foarte important mai ales în perioada copilăriei, întrucât determină cu adevărat formarea unor anumite tipuri de conexiuni foarte importante de la nivel cerebral. Prin urmare, cu cât mai multe forme de conexiuni de acest tip se formează, cu atât și copilul se va dezvolta mult mai bine.

Jocul de rol poate fi considerat drept cea mai eficientă manieră de dezvoltare la micii școlari a tuturor deprinderilor de inițiativă, de comunicare, de soluționare de probleme, de autocunoaștere precum și de cooperare în grup.

Jocurile psihomotrice

Jocurile motrice sau de mișcare sunt foarte importante pentru copii, determinând astfel dezvoltarea fizică armonioasă.

Jocul motric reprezintă așadar atât un exercițiu cât si un mijloc foarte important de dezvoltare, fiind de fapt o activitate prepodnederent fizică, efectuată într-un mod sistematic dar și perfect conștient având astfel ca și obiectiv de bază perfecționareaefectivă a capacităților de motorii.

Acest tip de joc poate fi considerat și drept un mijloc efectiv de satisfacere a nevoii concrete de mișcare precum și de acțiune, așa încât copilul își poate satisface anumite tipuri de dorințe după propriile sale tipuri de posibilități, acționând deci într-un mod cât mai liber, de cele mai multe ori, în propria sa lume imaginară.

Jocurile cu reguli

Jocurile cu reguli față de celelalte tipuri de jocuri sunt mult mai organizate, bazându-se pe tot ceea ce implică respectarea unor diverse tipuri de reguli prestabilite, caree trebuie respectate de către absolut toți participanții.

De obicei, jocurile ce reguli nu au un subiect foarte bine determinat, așa încât acțiunile lor nu necesită deci o anumită succesiune impusă astfel de către concordanța cu realitatea efectivă la care se și referă de fapt. Aceasta astfel le conferă și mai multă libertate propriu-zisă de acțiune pe tot parcursul desfășurării, însă, această libertate este totuși limitată de regulile stricte ale jocului. Toate acestea îi orientează de fapt pe copii către tot ceea ce le este permis sau nu. (Ilica, A., 2006)

Prezența unor diverse reguli în cadrul unui anumit joc, a căror însușire de bază constă în ceea ce presupune astfel promptitudine precum și rapiditate în cadrul acțiunor contribuie așadar la tot ceea ce implică de fapt coordonarea comportării precum și a conduiteicopiilor, în funcție de toate cerințele concrete ale jocului cu reguli.

Jocurile simbolice

Jocurile simbolice reprezintă acea formă de activitate ludică în cadrul căreia copiii acceptă să-și asume anumite tipuri de roluri.

Prin urmare, toate beneficiile realității precum și ale timpulului efectiv nu mai au nicio valoare în cadrul jocului simbolic, copiii putând astfel să devină zei, spiriduși, regi, animale, prinți etc.

Jocul de tip simbolic reprezintă de fapt acea activitate ludică ce exprimă așadar capacitatea copilului de a-i atribui unui obiect care dispune de o serie de diverse particularități efective, noi tipuri de funcționalități ori însușiri importante pe care nici nu le deține însă sunt oferite de către integrarea copilului în cadrul jocului.

Jocul simbolic prezintă o serie importantă de diverse beneficii extinse astfel cu precădere pe planuș cognitiv, social precum și în cel emoțional.

Cu privire la toate beneficiile pe plan cognitiv includ astfel formarea și dezvoltarea creativității, a capacității de concentrare precum și a tuturor abilităților de planificare efectivă a tuturor activităților imaginare.

Beneficiile pe plan social includ însă încurajarea socializării precum și a interacționării dintre copii de-a lungul jocului simbolic, dar și diverse tipuri de capacități concrete de pregatire precum și de atribuire de diverse roluri. Referitor la beneficiile din plan strict emoțional, jocul de tip simbolic îi oferă deci copilului posibilitatea reală de a putea compensa tot ceea ce nu-i oferă astfel realitatea în care trăiește. Din acest punct de vedere, fantezia reușește să servească astfel cu adevărat ca drept substitut efectiv pentru realitate.

Cu toate acestea însă, deși sunt complet cuprinși de fantezie, copiilor nu le este niciodată dificil să poată menține limitele existente dintre realitate și imaginație, iar în situația în care imaginația amenință cu adevărat realitatea, copiii pot ieși foarte ușor din lumea fantasticului.

Jocul simbolic le oferă așadar copiilor posibilitatea reală de a-și putea exersa astfel diverse tipuri de abilități, sporindu-și în acest mod și capacitățile creative, confruntându-se și punându-se în acord cu toate problemele de ordin emoțional și identificând în acest mod diferite tipuri specifice de modalități de a colabora într-o echipă cu alți copii având însă același scop comun și ideal.

La vârsta preșcoalară precum și în timpul primilor ani din școala primară, copiii reușesc să treacă ușor de la jocul de tip simbolic la jocul socio-dramatic, asumându-și așadar anumite tipuri de roluri, jocul simblic dispărând astfel treptat. (Schaffer, H.R., 2010)

Jocuri de strategie

Jocurile de strategie reprezintă acele tipuri de activități ludice în cadrul cărora capabilitatea tuturor jucătorilor de a lua decizii dispune de o foarte mare influență determinantă astfel în cadrul rezultatului tuturor acestora. În toate aceste tipuri de jocuri, copiii devin practic jucători cu interese opuse, în totalitate ori parțial, acest tip de aspect cauzând adesea un anumit gen de comportament precum și o anumită strategie în tot ceea ce privește abordarea jocului.

Strategiile ori combinațiile de strategii ale jucătorilor sunt așadar recompensate cu un anumit gen de câștig.

La finalul jocului are loc însă o comparare a tuturor rezultatelor precum și o corelare a tuturor acestora cu strategiile efectuate.

Strategia reprezintă deci modul de acțiune ales de către fiecare jucător în parte ori chiar de către toți jucătorii.

2.4. Specificitatea jocului didactic

Prin intermediul jocului, copilul este așadar un inițiator în propria sa lume. Jocul determina deci creșterea semnificativă a încrederii în sine a copilului, precum și dorința de autodepășire lăsându-i astfel libertatea de a-și putea folosi la maxim fantezia și imaginația pentru propria sa plăcere dar și pentru cea a altora. Jocul îl ajută pe copil să-și dezvolte acuitatea observativ-motrică și să-și coordoneze mai bine mișcările.

În grădiniță, toate activitățile ludice se realizează prin:

􀂾 Activități la alegerea preșcolarilor;

􀂾 Activități de învățare dirijată;

􀂾 Alte tipuri de activități (de după-masă)

În învățământul preșcolar așadar trebuie incluse și activități complementare, activități de după-amiază, care reprezintă de fapt odihnă activă și exersarea anumitor tipuri de capacități fiziologice.

Toate acestea se organizează după activitățile dirijate sub forma jocurilor distractive, a jocurilor de mișcare, a audițiilor și a vizionărilor, a jocurilor de dramatizare etc. Aceste tipuri de activități continuă, completează, aprofundează toate cunoștințele și deprinderile dobândite, ori chiar pregătesc din punct de vedere psihologic următoarele tipuri de activități dirijate.

Toate activitățile ludice din grădiniță trebuie să "satisfacă așadar următoarele tipuri de cerințe: (Vlăsceanu, L., 2008, p.18)

􀂾 Să fie și să se îmbine întotdeauna în mod armonios;

􀂾 Să satisfacă toate necesitățile cognitive, afective și de mișcare ale copiilor;

􀂾 Să stimuleze întotdeauna creativitatea acestora;

􀂾 Să contribuie în mod semnificativ la socializarea acestora;

􀂾 Să asigure întotdeauna independența copiilor;

􀂾 Să asigure intotdeauna integrarea copiilor în viitoarea activitate școlară".

În legătură directă cu dezvoltarea gândirii, jocul didactic contribuie și la dezvoltarea și educarea limbajului. În acest context, în afară de jocurile didactice prin intermediul cărora se fixează, se precizează și chiar se activizează vocabularul copiilor, se planifică și jocuri speciale, care facilitează îmbunătățirea efectivă a pronunțării unor consoane ceva mai dificil de rostit pentru preșcolari. Spre exemplu jocurile „Spune cum face?” în vederea pronunțării corectă a consoanelor c, m, h, r; „Ce face Andrei?” pentru pronunțarea corectă a consoanelor r, s, ș, t, ț, precum și a unor anumite grupuri de consoane etc. Alte tipuri de jocuri didactice soluționează probleme mai complexe, și anume, în legătură cu formarea și dezvoltarea unor reprezentări generale și noțiuni, precum: animale domestice, animale sălbatice, îmbrăcăminte, încălțăminte, mobilă, veselă etc. În final, contribuția unor anumite tipuri de jocuri didactice constă în familiarizarea copiilor cu formarea pluralului („Eu zic una, tu zici multe”), cu acordul corect între predicat și subiect („Răspunde repede și bine”), cu folosirea frazelor în a căror componență să existe propoziții subordonate, cauzale sau temporale în jocul didactic „Când se întâmplă?”

Organizarea procesului de învățământ se poate realiza în mai multe moduri. Fiecare dintre aceste moduri prezintă atât avantaje cât și limite. În principal, modurile de organizare în învățământul românesc sunt următoarele: (Potolea, D., 1998, p. 141)

a) frontal (cu întreaga clasă de copii);

b) pe grupe de copii;

c) individual.

Jocul este principala formă de organizare a procesului instructiv-educativ în grădiniță deoarece el satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului. Jocul devine o formă de activitate care îi dă posibilitatea de a participa în mod direct la viața socială. De asemenea, în joc se îmbogățește și se dezvoltă o exprimare verbală nuanțată. Copilul se joacă vorbind și astfel învață toate subtilitățile limbii materne. În timpul jocului, copilul are posibilitatea să-și aplice cunoștințele, să-și exerseze priceperile și deprinderile, să-și dezvolte limbajul și să stabilească relații de cooperare cu cei din jur.

Jocul didactic ocupă așadar primul loc între "toate celelalte mijloace de tip instructiv-educativ de dezvoltare efectivă a vorbirii întrucât forma efectivă de joc antrenează cu adevărat copiii în tot ceea ce privește stimularea precum și exersarea vorbirii, fiind astfel o activitate de predare-învățare dirijată, însă, totodată și o reală strategie didactică." (Mitu F.,Antonovici Ș., 2005, p.18 ) Faptul că între copii se creează o stare de cooperare, dar și de competiție, îi determină să-și amplifice dorința de cunoaștere.

Marea majoritate a jocurilor didactice vizează îmbogățirea precum și activizarea vocabularului în foarte strânsă legătură cu extinderea sferei cognitive. Sarcina didactică, de care se leagă în mod direct sensul principal al jocului precum și atracția copilului pentru acesta, apare sub forma unor diverse tipuri de probleme de recunoaștere, de denumire, de ghicire, de comparare, urmărind așadar îmbogățirea precum și activizarea lexicului. Ca urmare, în cadrul jocurilor: „Săculețul cu surpize”, „Spune ce este?”, sarcina didactică, respectiv problema intelecuală, constă în ceea ce privește recunoașterea și denumirea mobilierului. În jocul „Ce-a găsit ursulețul?”, copiii sunt întotdeauna solicitați să recunoască și să denumească jucăriile; în jocurile „Cu ce să îmbrăcăm păpușa?”, „Ce trebuie la masa păpușii?” copiii recunosc astfel și denumesc toate articolele de îmbrăcăminte, veselă, imită și verbalizează unele acțiuni. Jocul „Ghicește ce face păpușa?” vizează recunoașterea și denumirea părților corpului omenesc și diverse acțiuni.

Un rol absolut important în vederea vorbirii îl dețin jocurile didactice repetate în cadrul etapei de jocuri și activități alese. Se organizează astfel cu toată grupa, pe echipe restrânse precum și individuale, se desfășoară doar sub îndrumarea permanentă a educatoarei. Jocurile pe grupe mici de copii, precum și cele individuale se organizează întotdeauna cu copiii care dovedesc evidente tipuri de rămâneri în urmă în tot ceea ce privește identificarea unor anumkite obiecte, denumirea lor, diferențierea precum și denumirea formelor, culorilor. Sarcinile didactice se diferențiază însă de la caz la caz. Spre exemplu, într-un caz sarcina urmărită este aceea de a-i învăța pe unii dintre copii să denumescă în mod corect unele tipuri de obiecte, într-un alt caz, să deosebească însușirile-formă, culoare, mărime. Pe calea jocului toate aceste sarcini vor rămâne nedezvăluite ca atare pentru copii. El se va juca și în fiecare zi va învăța să denumească obiectele corect, să deosebească însușirile acestora, îmbogățindu-și și activizându-și vocabularul.

Eficiența reală a tuturor jocurilor didactice de dezvoltare a socializării la preșcolari depinde așadar de maniera în care educatoarea le alege, le adaptează dar le și aplică. Interesul copiilor pentru un joc anume poate fi acu adevărat modelat de către educatoare.

Jocul didactic este unul dintre cele mai eficiente mijloace pentru dezvoltarea vorbirii și a gândirii logice a preșcolarilor.

Cadrul efectiv de organizare a tuturor jocurilor didactice la grădiniță propus de către Dan Potolea (1998, p. 143) cuprinde următoarele tipuri de componențe:

"maniera efectivă de organizare a tuturor elevilor (frontal, individual, grupal);

tipul concret de învățare;

sarcina efectivă de învățare comună ori diferențiată;

dirijarea corectă a activității de învățăre (controlată, semi-independentă, independentă);

metode, tehnici și mijloace."

Profesorul Ioan Cerghit (2002, p.279) enumeră patru "tipuri diferite de categorii de diverse elemente componente ale unui joc didactic:

modurile complexe de abordare (practic, tipurile de experiențe efective de învățare: prin intermediul receptării, prin intermediul descoperirii, prin intermediul problematizării, prin intermediul cooperării etc.);

metodele propriu-zise;

suporturile instructive și educative;

formele propriu-zise de organizare a întregii activități (de tip frontal, colectiv, micro-grupul, pe perechi, individual, mixt etc.)."

Strategia didactică pe bază pe joc didactic pentru preșcolari dispune de următoarele tipuri de caracteristici: (Potolea, D., 1998, p. 148-151)

"Îl implică întotdeauna pe cel ce învăța în anumite genuri de situații specifice actvității de învățare;

Raționalizează și chiar adecvează atunci când este cazul conținutul efectiv al instruirii la toate particularitățile psihoindividuale;

Creează anumite tipuri de premise pentru manifestarea cu adevărat optimă a tuturor interacțiunilor dintre toate celelalte componente ale procesului efectiv de instruire;

Presupune combinarea de tip contextual și original uneori, a tuturor elementelor procesului de tip instructiv-educativ;

Dispun de un caracter de tip normativ, însă nu și de rigiditatea unei anumite reguli ori a unui anumit algoritm de desfășurare, constituind astfel o componentă de tip dinamic și deschis a tuturor situațiilor de instruire, caracterizată întotdeauna doar prin flexibilitate și prin elasticitate internă;

Funcția tuturor strategiilor de instruire este de fapt aceea de a structura și de a modela înlănțuirea tuturor tipurilor de situații de învățare în care sunt astfel puși toți elevii și de a putea declanșa astfel la aceștia toate mecanismele de tip psihologic ale activității de învățăre;

Absolut toate elementele componente ale tuturor strategiilor de instruire alcătuiesc astfel un întreg sistem; între toate acestea se stabilesc însă mai multe tipuri de conexiuni, de interrelații și de interdependențe;

Strategia didactică efectivă vizează astfel întreg procesul instruirii în ansamblul său, nu doar o singură secvență de instruire;

Toate tipurile de strategii nu se asimilează deci niciodată cu lecția, întrucât acestea pot fi și trebuie chiar să fie tot timpul valorificate la maxim nu doar în cadrul lecțiilor și în cadrul tuturor activităților instructiv-educative desfășurate la clasă, ci și în cadrul tuturor tipurilor de activități desfășurate de către binomul profesor-elev;

Absolut toate strategiile utilizate au un caracter de tip probabilistic, stocastic; există așadar un foarte important număr de variabile și de subvariabile care intervin adesea în cadrul acestui proces." (Potolea, D., 1998, p. 148-151)

Construirea unei anumite bazate pe joc didactic complet adecvate tuturor tipurilor de interese ale copiilor precum și nivelului lor real de pregătire, reprezintă din acest punct de vedere o reală provocare continuă precum și un anumit efort permanent de creativitate didactică din partea cadrului didactic.

Este clar faptul că prin intermediul jocului se reflectă importante tipuri de aspecte și de episoade de viață, se reproduc variate precum și complexe forme de relații sociale. Jocul didactoc reflectă astfel existența socială reală, luând naștere așadar, ca un foarte important mijloc de manifestare precum și de dezvoltare a tuturor emoțiilor dar și sentimentelor de tip sociomoral.

Alături de activitatea învățare, de cea de muncă precum și de actul efectiv de creație, jocul didactic reprezintă una dintre modalitățile absolut esențiale prin intermediul cărora elevul din clasele primare se raportează la realitatea înconjurătoare. În acest context, prin intermediul jocului didactic, elevul învață și chiar se dezvoltă în egală măsură.

Jocul didactic este absolut esențial cu privire la educarea atenției, a abilităților precum și capacităților fizice, psihologice, morale precum și intelectuale, a trăsăturilor concrete operative ale caracterului uman, a trăsăturilor legate strict de atitudinea cu privire la colectiv, a corectitudinii, a onestității, a spiritul civic precum și a celui de competiție. Doar în acest mod, jocul didactic modelează practic toate dimensiunile etice ale conduitei elevilor. (Schipou, U., 1970, p. 53)

CAPITOLUL 3

PREȘCOLARITATEA ȘI JOCUL DIDACTIC

3.1. Utilizarea jocului didactic ca modalitate de socializare a preșcolarilor

Socializarea timpurie are un caracter propriu, indiferent ce limbă vorbește copilul (Slobin, D.I., 1971, p. 67).

Socilizarea copiilor este egocentrică, până la intrarea în școală. În grădiniță, prin intermediul jocului didactic copilul învață să vorbească mai mul spontan, experiența verbală a copilului din primii ani de viață, influențând întreaga lui evoluție psihică. Prin dezvoltarea capacității de comunicare copilul urcă anumite trepte de însușire a vorbirii:

treapta viziunii globale în care se deosebesc ansambluri mai mult sau mai puțin controlate;

treapta analizei care dă naștere unor imagini mentale;

treapta schematică , fomată din contopirea imaginilor mentale;

În practica educațională nu sunt vizibile aceste trepte, învățând limba maternă copilul își însușește mijloacele prin care poate realiza comunicarea cu ceilați, poate cunoaște cât mai deplin realitatea obiectivă.

În ceea ce privește formarea capacității de socializare la preșcolari, educatoarea trebuie să țină cont de caracteristicile esențiale ale limbajului la vârsta preșcolară:

sporirea expresivității realizate prin conținutul și structura propoziției, prin epitete, prin comparații;

trecerea de la limbajul interior la cel exterior, de multe ori copilul își susține singur dialogul, jucându-se;

dezvoltarea morfologiei și a sintaxei vorbirii;

dezvoltarea limbajului are loc odată cu apariția funcțiilor de comunicare.

Întrucât activitatea principală prin care se realizează toate activitățile din grădiniță este jocul, acesta este mijlocul principal prin care se realizează capacitatea de comunicare.

Jocul este cea mai eficientă cale pentru dezvoltarea vorbirii, a comunicării și a gândirii logice a cărui eficiența constă în faptul că la desfășurarea lui participă toți copiii, ei depunând eforturi de gândire, de exprimare, fără a conștientiza acest lucru, considerând că se joacă.

Printre jocurile care au ca scop dezvoltarea capacităților de comunicare sunt: ,,Cu ce sunet începe cuvântul?”, „Cine face așa?”, ,,Cui trimiți scrisoarea?”, ,,Spune mai departe!“

Socializarea verbală este cea utilizată de limbaj în viața cotidiană a individului, cât și în relațiile interpesronale din cadrul organizațiilor.

Socializarea verbală trebuie tratată ca parte integrată a responsabilității fiecărei persoane față de cei din jur.

Socializarea verbală se sprijină pe utilizarea cuvântului în comunicare, forma cea mai avansată de comunicare umană, depinzând de o similaritate între emițător și receptor.

O analiză nuanțată l-a făcut pe cercetătorul Martin Joos să distingă un număr de cinci trepte ale comunicării orale, ce constituie toți atâția pasi ai îndepărtării acesteia de rigorile exprimării scrise: (apud. Dinu, M., 2004, p.65 )

Socializarea verbală se desfășoară fie sub formă orală, fie sub formă scrisă. După estimările unor cecetători, vorbirii și ascultării (prin care se realizează comunicarea orală) li se dedică mai mult timp și, implicit, mai multă importanță decât scrierii și citirii (prin care se realizează comunicarea scrisă). (Fârte, G.I., 2004, p.112)

Disfuncționalități ale socializării verbale optime constau în faptul că: receptorul nu manifestă interes pentru mesaj, mesajul se transmite cu pauze lungi; înțelegerea greșită a mesajului; receptorul nu are capacitatea de a asculta și întrerupe mereu comunicarea; insuficientă dispoziție de a participa la conversație.

Pentru evoluția copilului socializarea verbală constituie unul dintre aspectele fundamentale ale adaptării. Aceasta este în același timp un factor de echilibru al copilului cu mediul înconjurător și are o serie de componente formative.

Socializarea nonverbală reprezintă în fapt cumulul de mesaje, care nu pot fi exprimate prin intermediul cuvintelor, dar care pot fi decodificate, creând înțelesuri. Toate aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.

Conform unor convingeri larg împărtășite, socializarea nonverbală predomină în raport cu toate celelalte forme de comunicare. În acest sens, în opinia lui Albert Mehrabian, din totalul mesajelor antrenate în fluxul comunicării, doar 7 procente sunt verbale, restul de 93 fiind nonverbale.

Contopită cu interpretarea comportamentelor expresive, socializarea nonverbală este determinată prin câteva caracteristici remarcabile, astfel încât este legat cu precădere de dimensiunea afectiv-emoțională, deși poate sluji și la împărtășirea cunoștințelor. Firește, fac excepție aici, ideile care se situează la un nivel înalt de abstractizare.

În contrast cu actele verbale de socializare, comunicarea nonverbala scapă de multe ori controlului minții.

Explicația in acest sens este una cât se poate de simplă: cuvintele, oricum mult mai reduse din punct de vedere numeric decât semnele nonverbale, sunt transmise în serie, în timp ce indicii și simbolurile pot tolera o transmitere simultană.

În aceste condiții, este foarte greu să poți stăpâni în fiecare moment al socializării un set eterogen de semnale nonverbale.

Mai mult decât atât, în timp ce cuvintele reprezintă semne convenționale, legate în mod arbitrar de un anumit referent, indicii, chiar fac parte din referenți. Așadar, aceștia sunt obiectivi, ieșind cel puțin parțial de sub guvernarea voinței noastre. sistem de reguli analog gramaticii, care guvernează utilizarea cuvintelor. În acest sens, regulile și normele care stabilesc gesturile dezirabile în cadrul unui club exclusivist, normele care definesc modul de a se purta al ostașului și alte asemenea clase de reglementări nu guvernează decât o parte infimă a comportamentelor nonverbale.

Se cuvine însă necesară precizarea că toate actele de limbaj nonverbal sunt profund marcate de ambiguitate.

Niciun semnal nonverbal nu poate fi interpretat corect decât în contextul celorlalte semne (verbale sau nonverbale), al istoriei relațiilor cu partenerii de comunicare (prietenie, indiferență, ostilitate etc.) și al stării noastre psihice (dacă suferim de mania persecuției vom vedea toate gesturile celorlalți pot părea amenințătoare).

Socializarea nonverbală reprezintă un domeniu vast și foarte greu de conștientizat. Din ceea ce am studiat până în acest moment am realizat cât de importantă este cunoașterea acestor coduri nonverbale, întrucât ele ne trădează când ne este lumea mai dragă.

În fapt, competența nonverbală reprezintă abilitatea indivizilor de a codifica și respectiv decodifică mesajele nonverbale în funcție de contextul social în care apar, de a estima și prezice emoțiile, atitudinile, comportamentul celorlalți în funcție de comportametele nonverbale ale acestora, de a folosi eficient elemente nonverbale pentru a obține rezultatele dorite în interacțiunile de zi cu zi.

Specialiștii în problematici de ordin social se declară tot mai îngrijorați despre pierderea aptitudinilor specifice ori a inteligenței emoționale.

Integrarea socială a tuturor preșcolarilor la comunitate face referire la ideea de complexitatea contactelor și relațiilor interumane în cadrul tuturor grupurilor sociale. Conținutul real al noțiunii generale de integrare socială este complet dependent de toate elementele specifice stabilității, echilibrului, controlului social care trebuie așadar să caracterizeze orice gen de societate. Smaranda Mezei (1993, p. 304) este de părere că integrarea socială a copiilor poate fi analizată ca:

Proces de tip social- prin intermediul căruia se realizează o permanentă modernizare și emancipare a unei unități sociale, în condițiile menținerii efective a echilibrului relativ, structural precum și funcțional al respectivei unități, implicând, în același timp, în mod absolut necesar, întărirea tuturor specificațiilor sale. În timpul acestui întreg tip de proces, prin intermediul socializării dintre individ sau grup social și mediul social se realizează diverse tipuri de schimbări atât la nivelul grupului social care se integrează precum și la nivelul întregului sistem social care integrează. În funcție de caracterul activ al individului precum și de abilitatea de răspuns real al mediului care integrează, se identifică mai multe etape specifice procesului în sine, respectiv: acomodarea, adaptarea, participarea și în final integrarea propriu-zisă care de foarte multe ori poate reprezenta o sinteză diferențiată în comparație cu elementele inițiale;

stare de echilibru social- definită prin prisma lipsei marginalității precum și prin convergența a două noțiuni aflate, inițial, într-o oarecare relație de tensiune, transformată ulterior însă, într-o relație funcțională;

apartenența precum și participarea voluntară- a individului la un între set de norme, de valori și de principii comune ale grupului, care odată însușite de cătree individ facilitează cu adevărat funcșionalitatea grupului;

rezultat al unei întregi serii de adaptări și de modificări normative- rezultat care are drept efect, eliminarea tuturor conflictelor și a tensiunilor și stabilirea unor diverse raporturi funcționale..

Astfel, se urmărește adaptarea individului la toate necesitățile sociale precum și la solicitările mediului de tip organizațional de referință (școlar, profesional) dar și elementele specifice procesului prin intermediul căruia persoana în cauză poate căpăta capacitatea de a trăi într-un anumit mediu, dobândind astfel o sertie de cunoștințe, dezvoltând principii, asumându-și obligații etc.

Inadaptarea la mediul social a unora dintre copii preșcolari vizează, în principal, problemele de socializare ale copiiloror cu cadrele didactice, cu colegii, precum și încălcarea normelor specifice colectivității respective.

La nivelul caracteristicilor nonintelectuale, evoluțiile integrării și adptarii nu sunt omogene, ci sunt inferioare celor intelectuale, în special în zona achizițiilor autocontrolului emoțional. (Neacșu, I., 2010, p. 151)

Toate jocurile didactice contribuie în mod semnificativ la tot ceea ce implică dezvoltarea socializării și îmbogățirea lexicului sub aspectul real al achiziționării de cuvinte noi. O contribuție cu adevărat importantă la pregătirea preșcolarului pentru școală o au jocurile didactice acre au în vedere dezvoltarea limbajului.

În consecință, fie ca urmare a tuturor acestor influențe, fie ca urmare a unor anumite tipuri de întârzieri ori de defecțiuni în ceea ce privește socializarea copiilor la intrarea acestora în grădiniță, diferențele semnalate astfel în tot ceea ce privește dezvoltarea comunicării acestora sunt încă deosebit de sesizabile. Toate aceste diferențieri deosebit de accentuate se mențin așadar până la intrarea copilului într-o altă colectivitate, respectiv în școală, mai ales pentru toți cei ce nu frecventează în fiecare zi grădinița. Ori, între limbaj și gândire există o reala interdependență binecunoscută.

Toate aceste tipuri de diferențieri în domeniul dezvoltării propriu-zise a socializării situează copiii în anumite poziții diferite, sub aspectele deosebit de complexe ale tuturor activităților de tip instructiv-educativ

În acest context, una dintre sarcinile instructive-educative absolut majore ale grădiniței o constituie omogenizarea relativă a dezvoltării complexe a socializării copiilor, în așa manieră încât la intrarea în școala primară, să posede toate noțiunile absolut necesare asupra însușirii tuturor cunoștințelor de bază prevăzute astfel de programă.

Dezvoltarea precum și educarea propriu-zisă a socialuzării la preșcolari se realizează atât prin intermediul activităților specifice dezvoltării vorbirii, precum și în cadrul întregului program din cadrul grădiniței. (Potolea, D., 1998, p. 161)

Dezvoltarea precum și educarea socializării copiilor preșcolari se realizează astfel în mod treptat, prin intermediul lărgirii effective a relațiilor verbale cu toți cei din jur, în toate condițiile manifestării de către copii a curiozității efective de cunoaștere a tuturor obiectelor, a tuturor însușirilor acestora, pe de o parte precum și a atitudinii interogative cu privire la originea și la cauza unor anumite fenomene, pe de o altă parte.

Cel mai eficient si mai adecvat mijloc de dezvoltare a socializării îl constituie jocul didactic.

Toate jocurile didactice destinate exclusiv dezvoltării socializării contribuie, într-o foarte mare măsură, la dezvoltarea precum si la educarea acuității auditive a auzului de tip fonematic.

Toate aceste tipuri de jocuri didactice pot fi așadar utilizate și sub formă de exerciții, eficiența efectivă a acestora depinzând astfel de maniera în care educatoarea știe astfel să le selecționeze activitățile cele mai adecvate în raport cu absolut toate situațiile concrete existente astfel la grupa de preșcolari, de maniera efectivă în care le pregătește precum și de materialul distributiv utilizat.

În acest context, propunătorul trebuie să fie foarte vigilent, pregătit întotdeauna să identifice momentul propriu-zis de aplicare a acestui tip de joc didactic.

Aceste tipuri de jocuri didactice actualizează așadar de la sine o serie de prilejuri educative, acestea trebuind astfel utilizate pe loc. În caz contrar însă, se cuvine cu adevărat să manageriem sau să moderăm corect exercițiul cu foarte mare suplețe, însă într-un mod complet deliberat, către un anumit element care trebuie așadar dobândit și care a fost astfel de stabilit anterior.

Dezvoltarea foneticii la preșcolari este foarte importantă, iar grădiniță este cea îndreptățită de act aspect.

În vederea dezvoltării sociale în cadrul acestei perioade, trebuie să se țină cont de faptul că preșcolarii prezintă mai multe stadii diferite de dezvoltare a foneticii. În acest context, "preșcolarul mare începe să înțeleagă și să aprecieze conduita socială a celorlalți și a sa proprie în raport cu anumite reguli morale implicate în relațiile dintre oameni. Astfel, unele tipuri de comportamente încep să fie valorizate sau apreciate ca fiind bune sau rele. Copilul își îndeplinește cu mai multă conștiinciozitate sarcinile primite, trăiește emoția responsabilității în anumite situații și sentimentul de a fi util celor din jur". (Șchiopu, U., 1970, p. 59)

Eficiența reală a tuturor jocurilor didactice de dezvoltare a socializării la preșcolari depinde așadar de maniera în care educatoarea le alege, le adaptează dar le și aplică. Interesul copiilor pentru un joc anume poate fi cu adevărat modelat de către educatoare.

Jocul didactic este unul dintre cele mai eficiente mijloace pentru dezvoltarea socializării și a gândirii logice a preșcolarilor.