Rolul Informatiei In Era Globalizariidocx

=== Rolul informatiei in era globalizarii ===

UNIVERSITATEA „VALAHIA” TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

SPECIALIZAREA MANAGEMENTUL INFORMAȚIILOR

Lucrare de disertație

ROLUL INFORMAȚIEI

ÎN ERA GLOBALIZĂRII

Coordonator științific,

Prof.univ.dr. Leonardo BADEA

Masterand,

Laurențiu ȘTEFAN

Târgoviște

2016

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul I. GLOBALIZAREA – ÎNTRE REALITĂȚI ȘI PERSPECTIVE

Conceptul de globalizare – nuanțări, critici, аvantaje

Societatea momentului sub influența globalizării

Marile crize economice globale

Capitolul II. TEORII PRIVIND GLOBALIZAREA

2.1. Analiza lui Joseph Stiglitz

2.2. Rolul globalizării în viziunea lui Paul Krugman

2.3. Rolul globalizării în viziunea lui Thomas Friedman

2.4. Previziunile lui Alvin Toffler

Capitolul III. ROLUL INFORMAȚIEI ÎN ERA GLOBALIZĂRII

3.1. Vectorii societății informaționale și a cunoașterii

3.2. Societatea informatică – societatea momentului

3.3. Cunoașterea și informația

3.4. Rolul internetului în dezvoltarea societății actuale – Studiu de caz

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

„Globalizarea nu este un fenomen economic

și/sau politic; este cea mai dramatică mutație

pe care specia umană a cunoscut-o în istorie.”

E. O. Chirovici

INTRODUCERE

Dezvoltarea tumultoasă a tehnologiei informației a însemnat trecerea într-o nouă eră, în care cunoașterea a devenit un factor de progres fundamental, iar capacitatea de integrare a sistemelor socio-umane este un obiectiv major și complex. Apariția sistemelor digitale de producere și transmitere a informației influențează în mod decisiv progresul uman și reprezintă viitorul tuturor domeniilor vieții sociale.

Analizând aceste lucruri, constatăm că revoluția tehnico-științifică, începută în a doua jumătate a secolului trecut s-a transformat într-o revoluție informațională, fundamentată pe trei mari piloni: globalizare, transnaționalizare și internaționalizare.

Fenomenul globalizării informaționale este parte a fenomenului, cunoscut sub accepțiunea de globalizare, privit ca o formă de organizare a principalelor tendințe și contrarietăți, guvernante în lumea de azi. Globalizarea trebuie să însemne dezvoltarea armonioasă a planetei trebuie să aibă câștig de cauză în fața dezvoltării capitalului care trebuie să rămână doar un instrument de schimb, fără a-i subjuga pe oameni și nu o entitate independentă guvernată de propriile legi.

Consider, că este foarte potrivit să delimităm conceptual acest fenomen special al prezentului, pentru a sintetiza cea mai bună formulă a noțiunii de globalizare susținută a pieței de bunuri simbolice, sedimentate într-un capital cultural, definibil prin conceptul de capital informațional.

Informația înseamnă și determină putere și este inseparabil legată de cunoaștere precum și de valoarea standardelor și a sistemelor de referință acceptate în lumea de azi. Accesul dar și utilizarea informației sunt profund corelate cu emergența rețelelor de internet, a programelor și aplicațiilor specifice la scară globală.

Prezenta lucrare de disertație abordează aspecte referitoare la rolul pe care îl joacă informația în procesul de globalizare, alegerea fiind motivată de amploarea pe care a avut-o și o are fenomenul globalizarii.

Subiectul studiului a determinat conținutul și structura lucrării, care include: introducere, trei capitole, concluzii și recomandări, bibliografie. De asemenea, lucrarea include tabele și figuri (grafice).
În introducere este argumentată actualitatea temei, importanța fenomenului globalizării

și structura lucrării.

În primul capitol „Globalizarea – între realități și perspective” sunt descrise aspectele teoretice referitoare la conceptul de globalizare, influența globalizării asupra societății actuale, dar și o scurtă prezentare a marilor crize economice cu care s-a confruntat omenirea de-a lungul anilor.

În capitolul doi „Teorii privind globalizarea” am prezentat analize, teorii sau previziuni ale unor mari economiști ai lumii privind procesul de globalizare.

Capitolul trei „Rolul informației în era globalizării” reprezintă substanța principală a lucrării. Aici sunt evidențiate aspecte esențiale referitoare la vectorii societății informaționale și a cunoașterii, rolul societatății informatice, conceptele de cunoaștere și informație. Tot în cadrul acestui capitol am realizat un studiu de caz privind rolul internetului în dezvoltarea societății actuale.

Ultimul capitol „Concluzii și propuneri” cuprinde concluziile și propunerile referitoare la tema lucrării, respectiv rolul informației într-o societate guvernată de fenomenul globalizării.

Așadar, scopul lucrării este acela de a evidenția importanța deosebită a informației în apariția, propagarea și dezvoltarea procesului de globalizare și influența globalizării în dezvoltarea societății.

Îmi fac o placută îndatorire adresând mulțumiri cu totul speciale pentru contribuția și ajutorul venit din partea domnului prof.univ.dr. Leonardo BADEA, care, cu mult tact pedagogic, competență profesională și înțelegere, mi-a acordat o parte din timpul său prețios și mi-a îndrumat pașii în realizarea acestei lucrări de disertație.

Capitolul I

GLOBALIZAREA – ÎNTRE REALITĂȚI ȘI PERSPECTIVE

1.1. Conceptul de globalizare – nuanțări, critici, avantaje

Globalizarea poate fi definită prin interdependența economiei care se manifestă între state, ca urmare a creșterii coeficientului de dependență față de economia mondială. Pe de altă parte, globalizarea poate fi concepută ca procesul diminuării taxelor vamale, al renunțării la politica vamală și la restricțiile de circulație a mărfurilor, serviciilor, tehnologiilor și capitalurilor, pe măsura dezvoltării schimburilor economice. Procesul de globalizare ce se desfășoară de ceva vreme, influențează considerabil problema securității. Devine evident că toate eforturile direcționate spre asigurarea securității unui obiect luat în parte – stat, societate, firmă, persoană etc., trebuie să își aducă contribuția la asigurarea securității globale, adică a securității umane, a întregii planete. De aici reiese că securitatea statului, societății, persoanelor nu poate fi asigurată pe deplin fără a asigura securitatea planetară.

Răspândirea „globală“ a termenului este de dată recentă. În anii ’80 nu era folosit aproape deloc nici în literatura de specialitate, cu atât mai puțin în vorbirea de zi cu zi. Pentru ca, după aceea, să fie prezent pretutindeni. Înțelesul pe care ni-l transmite noțiunea este acela de tendință care cuprinde tot globul, își face loc la nivelul lumii de azi. Globală fiind, o asemenea tendință ar întruchipa interese de ansamblu, desprinse de cele particulare ale statelor. Ceea ce ar reprezenta un îndemn de a respecta fenomenul sau măcar de a ne raporta cu încredere la el, dacă nu cu speranță.

După atâtea tentative de a impune interese particulare, abordări specifice, care au generat de-a lungul istoriei numeroase conflicte, nedreptăți sau umilințe, în sfârșit a venit vremea unor fenomene și preocupări care transcend interesele locale și regionale, care prefigurează o epocă de o anumită armonie sau cel puțin caracterizată prin efortul de a pune de acord interese diverse și de a face acest lucru pornind de la tendințe și abordări „globale“ sau măcar cu o anumită arie de cuprindere. De îndată ce căutăm să căpătăm o înțelegere mai concretă a noțiunii de globalizare, încep să apară întrebările și nedumeririle. În primul rând, care este raportul dintre globalizare și regionalizare? Vrem, nu vrem, regiunile economice există. Ele sunt îndeobște constituite și pe principii geografice.

Atunci când se analizează mai îndeaproape procesul globalizării și se descoperă faptul că el exprimă și promovează interese și opțiuni ale statelor dezvoltate și cu deosebire ale celui mai avansat în acest moment în lume, SUA, se concluzionează la fel de pripit: globalizare egal americanizare. Autorul american Joseph Nye recunoaște: „ideea că globalizarea înseamnă americanizare este frecventă, dar simplistă“.

Și după opinia mea echivalarea este simplistă, ceea ce nu înseamnă că este lipsită de temei, cum voi încerca să arăt, dar, în domeniul social și politic, importantă nu este realitatea propriu-zisă; ci cum percepem noi această realitate, ce reprezentări se formează în mintea noastră în legătură cu un fenomen sau altul. În ultimă instanță. noi operăm cu propriile percepții, cu propriile înțelegeri ale fenomenelor și proceselor. Iată un exemplu edificator al forței acestor reprezentări, independent de fenomenul, faptul, declarația care le-a pus în mișcare. Fostul ministru de externe francez. Hubert Vedrine, promova o abordare nuanțată a raportului globalizare–americanizare, precizând deschis: „…globalizarea nu este împlinirea unui plana American, chiar dacă marile firme americane au sprijinit-o și au profitat cel mai mult de pe urma acesteia. Este adevărat că SUA au promovat politica ușilor deschise în sectorul commercial, care a fost și politica britanicilor în secolul al XIX-lea. Americanii obțin cele mai multe avantaje din acest proces de globalizare din mai multe motive: datorită faptului că globalizarea are loc în limba engleză, că globalizarea este concepută în lumina principiilor economice neoliberale, că americanii impugn abordarea lor legislative, financiară și tehnică și că promovează individualismul”.

O altă problemă asupra căreia ar trebui să medităm mai mult este aceea a factorilor care declanșează și alimentează tendința spre globalizare. Și aici intervin interpretări confuse, care duc la percepții deformate; mai devreme sau mai târziu, acestea vor influența evoluția propriu-zisă a globalizării. De ce anume este declanșat acest proces? După opinia mea, de masive și radicale transformări tehnologice și economice, care instituie, accentuează și consacră interdependența între fenomene, între state, între popoare. Datorită unor evoluții tehnologice, economice, politice, mediatice, raportul dintre parte și întreg se schimbă radical; partea nu numai că nu mai poate fi analizată și tratată separat de întreg, care, în cazul nostru, reprezintă economia mondială, lumea de azi în ansamblul ei; ea nu poate fi înțeleasă separat de întreg pentru că trăiește din ce în ce mai mult sub influența, sub presiunea întregului. Dacă vom înțelege astfel lucrurile, avem șanse să identificăm dimensiunea obiectivă a procesului de globalizare, generată de transformări tehnologice, economice și mediatice care afectează pe toată lumea. Din această perspectivă, Anthony Giddens avea dreptate să sublinieze că „globalizarea nu înseamnă doar dominația Occidentului asupra restului lumii; ea afectează SUA, așa cum afectează și celelalte țări”. Că SUA au o poziție particulară în acest proces, iarăși nu încape îndoială. Dar această poziție nu decurge din faptul că globalizarea este strict o proiecție americană, ci pentru că această țară, ca și Anglia în secolul al XIX-lea, se află în prim-planul proceselor desemnate prin termenul de globalizare. Prin poziția pe care o ocupă în domeniul cercetării, tehnologiei, economiei, mass media, SUA valorifică mai bine noua tendință și îi conferă, în același timp, un conținut american mai pregnant. Dar nu este nici o îndoială că, dacă Franța ar fi avut poziția SUA, globalizarea ar fi căpătat o mai pregnantă coloratura franceză; așa cum, dacă ne-am imagina că India ar fi astăzi singura superputere a lumii, atunci globalizarea ar fi împrumutat, cu siguranță, un mai pregnant specific indian. Mi se pare extrem de important să descifrăm aceste lucruri, spre a ne putea reprezenta un adevăr fundamental pentru tema de față. Globalizarea nu este un proces pus la cale de cineva; el prezintă legături de substanță cu fenomene definitorii pentru lumea de azi, cum ar fi modernizarea, extinderea formei democratice de conducere și a economiei de piață, afirmarea unei noi vârste a revoluției tehnologice. Globalizarea este cea mai recentă formă pe care procesul modernizării o cunoaște în zilele noastre.

Înțeleasă ca ipostază a modernizării, globalizarea ne atrage atenția asupra unui fapt precis: astăzi, dezvoltarea nu poate avea loc decât ținând cont de tendințele și procesele implicate de globalizare. Strategiile de dezvoltare, prin urmare, vor diferi mult de cele elaborate cu un deceniu sau două în urmă. Astăzi, dezvoltarea înseamnă în primul rând asimilarea noilor tendințe, plierea pe noile procese care alcătuiesc conținutul globalizării, cadrul modernizării.

Ascensiunea globalizării se asociază în multe abordări cu evoluția tehnică spectaculoasă din ultimele decenii. Este important să subliniem o asemenea perspectivă, întrucât ea este abordată uneori în treacăt sau tratată superficial, majoritatea autorilor preferând să se concentreze asupra dimensiunilor politice ale globalizării – subiect fără îndoială mai tentant și de mai mare impact. Și, totuși, fără înțelegerea suportului tehnic al globalizării ne scad șansele de a descifra componenta obiectivă a acestui proces și, mai ales, faptul că el afectează toate statele, și toate țările lumii sunt nevoite să creeze strategii definitorii de adaptare la noua tendință și de valorificare a potențialului său.

Globalizarea face trimitere, prin esența termenului, la o dimensiune fizică, geografică, ea scoțând în evidență un proces sau o suită de procese care sunt nu numai prezente la nivelul întregului glob, ci care domină sau încep să domine activitatea la scară planetară. Fără îndoială, nu putem vorbi de globalizare, ca tendință, ca rezultat, fără a lua în considerație prefacerile tehnologice care ne-au eliberat de tirania distanțelor, ne-au permis să dispunem în momentul de față de o rețea geografică a interacțiunii umane și să comunicăm aproape instantaneu orice operație sau orice informație în orice parte a globului. Comprimarea timpului și spațiului, suspendarea distanțelor pe care le necesită globalizarea sunt rezultatul unor transformări generate de dezvoltarea complexului de tehnologii microelectronice și informatice, a biotehnologiilor și a noii științe a materialelor. Răspândirea acestor tehnologii, extinderea și universalizarea noilor rețele informatice au creat nu numai uneltetele de comunicare rapidă, ci au și consacrat interdependența dintre țările, regiunile și puterile globului. Numai pe această bază a devenit posibilă globalizarea.XXX

Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT) urmărea de fapt să asigure un regim comercial liber și global pentru statele capitaliste, În toată această perioadă s-au adoptat măsuri importante pentru liberalizarea comerțului, care au reprezentat tot atâția pași în realizarea unui capitalism integrat.

Al doilea val al globalizării, afirmat cu putere în anii ’90, se deosebește prin câteva caracteristici. El are la bază afirmarea unor tehnologii (microelectronica, computerele, robotica, telecomunicațiile, noile materiale și biotehnologia). Este rezultatul unei transformări tehnologice de tip seismic, care a și generat un nou tip de economie, economia bazată pe cunoaștere (knowledge-based economy). Actorii noului val nu mai sunt guvernele, ci corporațiile, marile companii care acționează la nivel global. Ele au realizat forța noilor tehnologii, ele le-au promovat, ele sunt noii vectori de progres. Deja procesul este scăpat de sub controlul guvernelor, Iată cum îl descrie L. Thurrow:

„Al doilea val al globalizării nu este un proces pe care guvernele să-l poată porni sau opri, accelera sau încetini; ele nu pot nici măcar să aleagă dacă vor sau nu să participe la el, Țările subdezvoltate pot opta – pot refuza să furnizeze forța de muncă și infrastructura necesare pentru participare – dar aceasta înseamnă implicit abandonarea propriului proces de dezvoltare. Nu exisă altă cale de a atinge prosperitatea. Țările dezvoltate nu pot nici măcar opta. Ele au trecut deja de punctul de la care se mai pot întoarce. Corporațiile lor s-au angajat într-o economie globală, s-au restructurat deja pentru a se adapta acestei economii globale și nu se pot întoarce săservească doar economiile naționale, chiar dacă ar dori acest lucru“.

Oricât de importante ar fi salturile tehnologice, ele nu se pot răspândi, ele nu pot fi mai ales valorificate dacă nu sunt însoțite de un salt în educație, în nivelul de pregătire al populației. Acest salt s-a făcut sau este pe cale să se facă în cele mai multe dintre țările în curs de dezvoltare. Ceea ce explică și rolul tot mai important pe care acestea îl joacă pe piața international. Statele în curs de dezvoltare au ridicat mult nivelul de alfabetizare și instruire a populației, au dezvoltat strategii de pătrundere pe piața internațională, și-au sporit considerabil puterea în comerțul internațional și folosesc adesea cu inteligență piața internațională pentru propria industrializare.

Ceea ce atrage atenția în acest al doilea val este schimbarea raportului dintre corporații și stat, Statul de unde provin și statul în care încearcă să-și plaseze activitățile.

Forța ieșită din comun a corporațiilor multinaționale vine din faptul că ele dețin un fel de monopol al cercetării și al tehnologiilor de vârf, În felul acesta, ele sunt dorite de către oricine vrea să progreseze, să se apropie cel puțin de un anumit stadiu de prosperitate. De aceea, corporațiile multinaționale dețin un avantaj extrem de important în negocierile cu diverse state. Știu că ele aduc tehnologia de ultimă oră, purtătoare de progres, aducătoare de prosperitate și își impun propriile condiții. Pentru că statele au mai mare nevoie de corporații decât corporațiile de state, raportul de forte dintre guverne și corporațiile multinaționale s-a schimbat în favoarea corporațiilor.

Companiile aduc cu ele câteva atuuri cardinale: tehnologie, piețe, furnizând, totodată, rețelele de distribuție. Conștiente de atuurile de care dispun, nu numai că nu plătesc taxe guvernelor, dar pretind ele taxe de la guverne în schimbul facilităților asigurate. Statele pot refuza să facă asemenea oferte financiare avantajoase. Numai că, în acest caz, corporațiile multinaționale își pot muta sucursalele în altă parte.

Schimbarea despre care este vorba nu se limitează doar la statele în curs de dezvoltare. Există o adevărată competiție pentru curtarea firmelor de prestigiu, competitive în care sunt antrenate și statele dezvoltate.

Dacă avem în vedere faptul că marile corporații aparțin tot marilor țări, o să ajungem la concluzia că, de fapt, globalizarea servește primei treimi a lumii dezvoltate, care își impune regula. De aceea, în ultimul timp se vorbește despre globalizarea de sus, aceea promovată de marile corporații.

Actorii economici internaționali au devenit, indiscutabil, firmele multinaționale. Este tot atât de adevărat că acestea nu lucrează total independent de statul pe teritoriul cărora au luat naștere și unde au locațiile principale. Statele respective au cedat către firmele lor majoritatea activității comerciale pe care, altădată, o desfășurau ele înseși. De pildă, 80% din comerțul SUA este derulat de către companiile multinaționale. Și această proporție nu este deloc o excepție. Majoritatea statelor dezvoltate lucrează prin intermediul acestor „brațe“ specializate, performante și care obțin cote enorme de profit.

Noi cu adevărat în procesul globalizării de astăzi sunt consecințele intersectate pe care le induce întâlnirea dintre fenomene noi, sau dintre fenomene clasice, dar care cunosc faze calitative distincte de evoluție. Deci avem de-a face cu o realitate nouă, configurată de confluența unor procese. Este foarte important să înțelegem caracterul complex al globalizării, fără de care nu putem să ne reprezentăm cât de cât exact fenomenul și evoluția sa.

Important este să ne reprezentăm globalizarea în complexitatea sa. Din această perspectivă, Giddens respingea raportările stereotipe la procesul globalizării doar în termeni economici: „Aceasta este o greșeală. Globalizarea este politică, tehnologică și culturală, la fel cum este economică“.

O altă noutate care marchează astăzi procesul de care ne ocupăm este conștiința globalizării, construită, în principal, prin intermediul media, dar alimentată în mare măsură de faptul că astăzi simțim interdependența. Ne preocupă ceea ce se întâmplă în lume nu numai din dorința de a cunoaște, dintr-o curiozitate în sine: ne preocupă și pentru că știm că ceea ce se întâmplă într-o parte sau alta a lumii ne afectează într-un fel sau altul. Este pe cale să se formeze un humus psihologic al globalizării – și nu neapărat doar la elite – produs de experiențele trăite ale interdependențelor. Media au accelerat acest proces, l-au înfățișat în diferite feluri, dar nu s-au substituit interdependenței propriu-zise; ele doar au luminat-o, au reflectat-o, au consacrat-o.

Cei mai mulți dintre autorii care se ocupă de globalizare semnalează faptul că beneficiile acesteia rămân inegal distribuite. Nu poți diminua și cu atât mai mult înlătura consecința negativă dacă nu cunoști din vreme procesul și nu adopți din timp măsuri adecvate.

Globalizarea reprezintă nu numai un proces extrem de important, ci și o adevărată provocare pentru țările dezvoltate și în curs de dezvoltare. Ea va inversa ierarhiile, va transforma cu rapiditate modelele de dezvoltare și-i va impune drept beneficiari pe cei care au știut să o studieze mai din vreme și să se replieze cu promptitudine și inteligență.

Globalizarea ca proces din ce în ce mai important al lumii contemporane suscită discuții vii, alimentează interpretări și poziții uneori chiar contradictorii. Există, pe de altă parte, o sumedenie de reproșuri, obiecții, abordări critice ale acestui proces, bazate pe cifre și date reale, care nu pot fi puse la îndoială. Ele ridică semne de întrebare majore privind direcția procesului, valorile pe care le servește acesta, conotația lui politică și socială. Primul și cel mai important în această privință se referă la „sâmburele inegalitar“ al globalizării, la distribuirea inegală a beneficiilor.

Economia bazată pe cunoaștere răspândește și accentuează inegalitățile. Inegalitățile între veniturile salariale, inegalitățile între firme și chiar inegalitățile între țări. Noul tip de economie inversează tendințele în direcția apropierii veniturilor, caracteristice perioadei anterioare, și inaugurează o epocă dominate de inegalitate. Inegalități mai întâi la nivelul salariilor. Statisticile arată că veniturile capitalului cresc, pe când cele ale forței de muncă scad. Explicația ar putea fi găsită în faptul că forța de muncă este mai abundentă comparativ cu capitalul la nivel global decât în interiorul statelor dezvoltate.

Dacă urmărim raționamentul lui Lester Thurrow, se creează, de fapt, două tipuri de raporturi problematice, Primul se referă la relația dintre companii și guverne. Este adevărat că marile companii multinaționale au devenit atât de bogate, de influente, încât dispun de un potențial de cercetare puternic și independența lor față de guverne s-a accentuat. Totuși, autorul american supralicitează atunci când consideră că raportul pur și simplu s-a inversat în favoarea companiilor. Pătrunderea pe piețele lumii nu este lucrul cel mai ușor. Iar companiile folosesc influența guvernelor în această directive. Până la urmă, consecința acestui proces este în plan politic. Mai curând credem că avem de-a face cu un proces invocat, menit să absolve statele de răspunderea pe care o poartă în această privință. Nu putem să negăm faptul că marile firme au un rol mai important astăzi. Dar nici nu se poate trece cu vederea existența tandemului strategic dintre marile companii multinaționale și stat.

Al doilea registru este alcătuit din raporturile dintre instituțiile globale care ar putea reglementa tendințe și procese la nivel global și guvernele naționale. Un guvern global ar putea reglementa instituții financiare globale, dar nimeni, și cu atât mai puțin SUA, nu ar fi dispuse să confere unei autorități globale puterea de a reglementa direct și de a controla propriile sale instituții financiare.

La nivel retoric, globalizarea este prezentată ca o tendință obiectivă, desprinsă de interese particulare sau regionale. În fond, păstrând, neîndoielnic, un caracter obiectiv, globalizarea promovează interese și valori ale celor mai puternici din punct de vedere tehnologic și economic, fie că este vorba despre state sau despre firme.

Într-o perioadă de eforturi considerabile pentru promovarea globalizării au apărut fenomene de instabilitate, chiar amenințări extrem de îngrijorătoare. Terorismul este una

dintre ele, ca și proliferarea armelor de distrugere în masă. Crima organizată cunoaște proporții teribile. Se estimează că sumele de bani provenite din crima organizată se ridică la nivel mondial la aproape un trilion de dolari, cam cât valoarea produsului intern brut al statului Italian. Numai sumele rezultate din traficul de droguri s-ar ridica la aproape 500 de miliarde de dolari anual, mai mult decât veniturile realizate din industria petrolului, de două ori mai mult decât veniturile obținute din industria de automobile.

În fața acestor fenomene, trebuie să fim mai prudenți atunci când vorbim despre diminuarea rolului statului și creșterea prezenței și importanței factorilor nonguvernamentali. Când apar asemenea pericole, problema răspunderii pentru prezența și extinderea lor devine vitală. Și rolul statului în ecuația factorilor care să asigure un front eficient de luptă nu poate fi nici măcar diminuat, cu atât mai puțin eliminat.

1.2. Societatea momentului sub influența globalizării

Primul pas înspre o globalizare de succes s-a vrut a fi însăși trecerea la economia de piață și deschiderea piețelor de capital pentru țările sărace. Laureatul premiului Nobel pentru economie in 2001, Joseph Stiglitz, aduce însă în prim plan limitele liberalizării, arătând că sistemul economic și politic al țărilor în curs de dezvoltare, pur și simplu, nu a făcut față presiunilor la care au fost supuse de către creditorii lor, organisemele financiare internationale. Scopul principal al economiei globale este acela ca toate țările să se omogenizeze într-un tot unitar. Globalizarea este un termen foarte uzitat căruia îi putem atribui numeroase semnificații. Prin acest termen putem înțelege dezvoltarea piețelor financiare globale, creșterea corporațiilor transnaționale și dominația lor crescândă asupra economiilor naționale. Majoritatea problemelor pe care oamenii le asociază globalizării, incluzând pătrunderea valorilor de piață în acele domenii de care ele nu aparțin în mod tradițional, pot fi atribuite acestor fenomene. S-ar putea discuta totodată despre globalizarea informației și a culturii, despre răspândirea televiziunii, a Internetului și a celorlalte forme de comunicare și despre mobilitatea crescută a comercializării ideilor.

Globalizarea mai poate fi definită ca un set de structuri și procese economice, sociale, tehnologice, politice și culturale care reies din caracterul schimbător al producției, consumului și comerțului de bunuri.

Există patru caracteristici principale care pot explica originile globalizării:

– integrarea în piețele mondiale ale economiilor naționale;

– tranziția de la economia ,,high volume" (cantitate mare) la cea „high value" (valoare mare), care rezultă din cunoașterea tot mai bună a produselor și serviciilor folosite pe piață;

– sfârșitul bipolarității între capitalism și socialism în privința costurilor de producție;

– configurarea noilor blocuri economice.

Globalizarea este de dorit din mai multe puncte de vedere. Globalizarea oferă un grad

de libertate individual pe care nici un stat nu-1 poate asigura. Concurența liberă la scară globală a eliberat talentele antreprenoriale și creative și a accelerat inovațiile tehnologice. Însă globalizarea are și latura ei negative. În țările mai puțin dezvoltate, mulți au suferit din cauza globalizării fără a primi un sprijin în ceea ce privește sistemul de securitate socială. Este posibil ca locuitorii din țările dezvoltate să nu fie pe deplin conștienți de urmările devastatoare ale crizelor financiare deoarece acestea au tendința de a lovi mai crunt în țările în curs de dezvoltare.

Într-un sens larg, globalizarea economiei mondiale poate fi definită ca fiind procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependințelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin

mai curând globale decât naționale, cerând la rândul lor o soluționare mai curând globală

decât națională.

Abordată din punct de vedere economic și financiar, globalizarea poate fi definită drept întărirea și lărgirea legăturilor dintre economiile naționale pe piața globală a bunurilor, serviciilor și mai ales a capitalurilor.

O definiție asemănătoare este prezentată și într-un raport al Fondului Monetar Internațional din 1997: „fenomenul globalizării economiei mondiale reprezintă integrarea internațională aflată în strânsă creștere, atât a piețelor de bunuri și servicii, cât și a celor de capital”. Din punct de vedere strict economic, al eficacității alocării și întrebuințării resurselor, globalizarea economică apare ca un proces rațional, de natură să livreze un volum mai mare de bunuri și servicii. Globalizarea economică implică, așadar, în esență globalizarea procesului de elaborare a producției interne brute a statelor lumii.

Factorii economico-comerciali care au accentuat adâncirea fenomenului de globalizare a economiei mondiale includ libera circulație a mărfurilor, liberalizarea serviciilor, liberalizarea piețelor de capital, liberalitatea investitorilor străini de a întemeia firme și alți factori cu caracter legislativ și administrativ prielnici globalizării.

Globalizarea naște insecuritate, pe cele mai diverse cai ale terorismului politic transnațional, ale traficului ilegal de arme și mijloace letale neconvenționale, de droguri și persoane, ale migrației clandestine, ale proliferării armelor de distrugere în masă, ale agresiunii economico-financiare, și provocării de catastrofe de mediu. Securitatea globală este grav afectată de controlul pe care crima organizată îl execută asupra tot mai multor teritorii pe piețe interne și externe, de violență, corupție, șantaj, amenințări, contrabandă, de erodare continuă a stabilității și autorității statale. De aici necesitatea unei abordări preventive, sistematice, coordonate, a problematicii securității globale, a armonizării politicii statale și internaționale de combatere a crimei organizate și terorismului, a tuturor aspectelor negative, insecurizate ale globalizării, a intrării actualelor instituții și mecanisme de acțiune globale, a sporirii legăturilor și funcionalității acestora.

Globalizarea a multiplicat relațiile care se stabilesc între oameni din locuri îndepărtate, i-au determinat să schimbe între ei valori, idei, și de ce nu să-și modifice stilul de viață. Oamenii călătoresc din ce în ce mai mult și chiar foarte departe, în locuri la care cu câțiva ani în urmă nici măcar nu visam. Televiziunea ajunge până la familiile din cele mai îndepărtate zone rurale din China. Poți asculta muzică braziliană la Tokyo, poți viziona filme africane în Bangkok, să vezi o piesă de teatru a lui Shakespeare în Croația, sau să asculți știrile din toată

lumea de la CNN.

În general, globalizarea se bazează pe libertate: libertatea de a face comerț cu restul lumii, de a capitaliza în avantajul relativ al fiecărei țări; libertatea de a investi acolo unde profiturile de capital sunt mai mari, la un nivel de risc tolerabil, libertatea de a deschide afaceri în țara pe care o alegi, fie că este o afacere care să obțină profituri mari ori o parte de piață mai mare, sau să caute în mod individual, salarii și/sau condiții de muncă mai bune. În principiu, într-un mod foarte simplu, se poate spune că prosperitatea economică se asociază, în principal, cu progresul tehnic, care permite creșterea mai rapidă a productivității și, ca atare, salarii și profituri mai mari. Liberalizarea comerțului ajută țările în curs de dezvoltare să deprindă și să adapteze noile tehnologii printr-o mai bună cunoaștere a tehnologiei reprezentate în bunuri și servicii care se importă din țările dezvoltate. Liberalizarea capitalului permite investiții străine directe mai mari în țările în curs de dezvoltare, și acest lucru înseamnă nu doar locuri de muncă noi, salarii mai mari, ci și transferul de cunoștințe și tehnologie spre muncitorii locali.

Globalizarea deschide lumea spre competiție internațională și induce o mai bună alocare de mână de lucru, capital și tehnologie prin aceea că dă fiecarei țări care intră în competiție posibilitatea de a-și specializa producția potrivit relativelor ei avantaje comparative în factorii de producție. 

Analizând globalizarea din punctul de vedere al evoluțiilor actuale, putem constata că ea îmbracă mai multe aspecte:

– economic, pus în evidență de criza economică globală actuală;

– instituțional, apărut pe fondul perimării instituțiilor internaționale înființate după cel de-al doilea război mondial;

– geografic, generat de efectul mutării centrului de greutate al lumii contemporane, spre est, spre Asia;

– ierarhic, cauzat de redistribuția rolurilor interpretate de principalii actori pe scena relațiilor internaționale.

În lucrarea sa, “Mecanismele globalizării” (2008), Joseph Stiglitz identifica următoarele aspecte ale fenomenului globalizării: circulația internațională a ideilor și informațiilor; experiențe culturale comune; societate civilă globală; mișcare ecologistă globală; cooperaremai intensă între țările lumii, prin intermediul intensificării circulației bunurilor și serviciilor, a capitalului și a persoanelor.

Cu privire la speranțele asociate globalizării, Stiglitz afirma că: “marea speranță a globalizării constă în faptul că va contribui la creșterea nivelului de trai din întreaga lume: țările sărace vor avea acces la piețele străine pentru a-și putea vinde produsele, investitorii străini vor putea pătrunde pe piețele lor pentru a facilita obținerea unor produse noi la prețuri mai mici, iar granițele se vor deschide, astfel încât oamenii să poată călători în alte țări pentru a se instrui, pentru a lucra și pentru a trimite acasă banii câștigați, ca să-și ajute familiile și să pună bazele unei noi afaceri”.

Comunicarea și fluxurile de comunicare moderne au o importanță mai mare în procesul globalizării decât suntem tentați să credem la prima vedere. Mai întâi pentru că sistemul mass media a captat cu o repeziciune ieșită din comun tehnologia modernă, plasând-o în ceea ce a reprezentat dintotdeauna pentru presă o provocare: lupta cu timpul, transmiterea cât mai rapidă a informației. Tehnologia modernă nu numai că a prilejuit un salt în această privință – transmiterea informației și chiar a imaginii în timp real –, dar a sprijinit mass media să instituie un fel de monopol asupra informației. Reușind o adevărată performanță în transmiterea rapidă a informației, media realizează, de fapt, gestionarea acesteia. Aici nu este vorba doar despre viteza de transmitere, ci despre ceva mult mai important, cel puțin din perspectiva temei de față. Deschizând televizorul, noi trăim cu realitatea lumii lângă noi, sistemele noastre de referință, criteriile de judecată, în fond substanța evaluărilor se schimbă, chiar fără să ne dăm seama. Un eveniment de la capătul lumii reflectat stăruitor în media devine mai apropiat chiar și pentru un locuitor al unui sat decât ce s-a întâmplat în satul vecin. Aceasta nu rămâne și nu poate rămâne fără urme în conștiința noastră, în felul nostru

de a judeca și aprecia.

Pe acest fond se înregistrează, firesc, o accentuare a interesului de a studia legătura dintre comunicare, mass media și tendințele spre globalizare. Cert este că există un mare interes pentru a studia fenomenele de comunicare în mediul internațional, de a surprinde corelațiile și influențele reciproce dintre aceste procese și globalizare. Comunicarea nu numai că exprimă, dar și organizează procesul de globalizare. Organizează acest proces deoarece multiplică și structurează relațiile de interdependență prin intermediul rețelelor.

1.3. Marile crize economice globale

În evoluția noastră crizele pot fi definite ca fiind situații caracterizate de o instabilitate pronuțată, sunt deci însoțite de o volatilitate și de o incertitudine în creștere. În situații de criză (orice formă ar îmbrăca ea) ne aflăm într-o permanentă stare de neliniște și de nesiguranță legată de viitor, teamă sau chiar panică. Instinctul nostru de aparăre și de conservare ne îndeamnă să ne comportăm uneori irațional și să accentuăm și mai mult această volatilitate deoarece fiecare dintre noi, cu capacitatea cognitivă pe care o avem filtrăm informația și înțelegem fenomenul în felul nostru transpunându-l apoi într-un anumit comportament legat de piață. Crizele economice pot lua forma unei depresii economice și uneori pot duce la colaps economic.

Situații de criză economică au existat în toate epocile umanității. Perioada de dezvoltare a societății și a economiei capitaliste nu a făcut decât să aducă momente de criză mai frecvente si mai ample. De asemenea, răspândirea la nivelul întregului glob a modului capitalist de viață socială a dus la mondializarea fenomenelor de criză.

Din 1907 până în prezent, omenirea s-a confruntat cu mai multe situații majore de criză, dintre care două se caracterizează printr-un impact violent și de durată asupra economiei întregii lumi. Cele două crize care au generat recesiune la nivel global sunt Marea Depresiune Interbelică, care s-a întins între anii1929 și 1933 și Criza Economica Mondială, care s-a declanșat în anul 2007 și mai este resimțită, în unele zone ale lumii, chiar și în prezent. Putem spune că cele două mari crize au un factor esențial comun, și anume faptul că ambele au izbucnit în SUA și s-au propagat ulterior în întreaga lume.

Criza sistemului bancar din SUA (1907). Această criză mai este cunoscută și sub denumirea "The 1907 Banker's Panic", deoarece a fost generată de colapsul sistemului bancar. Pe fondul recesiunii existente la momentul respectiv, au avut loc numeroase falimente cu rezonanță, retrageri masive de bani și o scădere generală a încrederii în bănci. Este esențial de menționat că la momentul respectiv nu exista nicio instituție a statului care să garanteze depozitele populației sau care să injecteze, la nevoie, lichidități în economie. În acest sens, Trezoreria SUA împreună cu banca JP Morgan au asigurat lichiditățile necesare sistemului bancar, ceea ce a dus în mod implicit la restabilirea încrederii în sistemul bancar și la încetarea crizei (în februarie 1908).

Hiperinflația din Germania (1918 – 1924). Rata de schimb între marcă și dolar era de 4 la 1 în 1914, urmând ca în mai 1923 să ajungă la 1 miliard la 1. Motivul acestei hiperinflații a fost acela că Germania și-a recunoscut vina (prin semnarea Tratatului de la Versailles din 1919) de a fi declanșat Primul Război Mondial. Ca și consecință, s-a angajat să plătească Aliaților despăgubiri în valoare de 226 miliarde de mărci (sumă redusă ulterior la 132 miliarde). Această datorie era mai mult decat împovăratoare pentru Germania, întrucât depășea totalul aurului sau devizelor deținute de această țară. Pentru a reduce hiperinflația și a face suportabilă rata anuală de plătit ca despăgubire de razboi, respectiv 2 miliarde de mărci și 26% din exporturi, guvernul german a introdus reforma monetară la sfarșitul anului 1923. Ca și o paranteză, este de menționat faptul că plățile către Aliați au fost suspendate de către Hitler când acesta a ajuns la putere, apoi au fost reluate după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, apoi au fost suspendate din nou în anul 1953 și reluate în 1990 după căderea Zidului Berlinului. Cu alte cuvinte, după 90 de ani, Germania încă mai plătește despăgubiri pentru Primul Război Mondial.

Marea Depresiune Interbelică (1929 – 1933). Marea Depresiune Interbelică s-a instalat în luna august a anului 1929. În perioada precedentă acestui eveniment SUA au fost învăluite într-o vrajă a optimismului în ceea ce privește dezvoltarea economiei și consumul fără limite al cetățenilor care achiziționau la momentul respectiv aproape orice. Debutul crizei a fost la bursa, care a căzut cu 40% în perioada 29 octombrie-13 noiembrie 1929, pierzându-se 30 de miliarde de dolari. Indicele Dow Jones a scăzut cu 89%, urmând să depașească maximul atins înaintea crizei după 26 de ani.

Principalele efectele ale acestei crize au fost:

– rata somajului a avut o creștere de la 3% la 25% (un sfert din americanii apți de muncă fiind șomeri);

– producția industrială a scăzut cu 52%;

– prețurile au scăzut cu 33%;

– în timpul crizei falimentau, în medie, 2-3 bănci pe zi (în condițiile în care în perioada premergătoare crizei se înființau câte 4-5 bănci pe zi);

– o treime dintre bănci fie au fost preluate, fie au dat faliment.

Deși oficial criza s-a încheiat în 1933, economia Americii și-a revenit complet după

criză abia în 1940.

Criza petrolului (1973). Această criză a izbucnit la data de 15 octombrie 1973 și a fost cauzată de statele arabe membre ale O.P.E.C. (plus Egipt și Siria). Datorită faptului că Statele Unite ale Americii și alte țări dezvoltate au sprijinit acțiunile politico-militare ale Israelului, statele arabe menționate au decis stoparea livrării de petrol către acestea.

Aceasta a fost pentru prima dată când o resursă naturală a fost utilizată ca un instrument de reglare a raporturilor politice internaționale. Țările importatoare au fost grav afectate, prețul petrolului crescând spectaculos, cu 300% (de la 3 $ la 12 $ pe baril).

Criza bursei Souk Al-Manakh din Kuwait (1982). Criza bursei Souk Al-Manakh este direct legată de Criza petrolului din 1973. Bursa în discuție funcționa în paralel cu cea oficială și a cunoscut o creștere remarcabilă a indicilor bursieri în urma exploziei prețului petrolului din 1973. Mulți arabi s-au îmbogățit în urma tranzacțiilor efectuate la această bursă.

În anul 1977, când bursa oficială a clacat și Guvernul a trebuit să adopte reguli rigide de tranzacționare, jucătorii s-au îndreptat către bursa neoficială Souk Al-Manakh, care se situa deja pe locul 3 în lume în privința capitalizării, oferind astfel suficiente motive de încredere. Colapsul acestei burse a avut ca efect falimentul sau naționalizarea tuturor băncilor din Kuwait, cu excepția uneia singure.

Criza economică mondială începută în anul 2007. Vara lui 2007 marchează începutul turbulențelor de pe piețele financiare mondiale. Aceste turbulențe au fost reprezentate de anumite împrumuturi cu probleme prin care băncile acordau credite în schimbul unor garanții minime. Astfel, băncile au ajuns să se confrunte cu problema lipsei de lichidități, întrucât populația nu a mai fost capabilă să ramburseze creditele. Pe acest fond a apărut criza de lichidități care s-a extins mai întâi din SUA în Europa și mai apoi pe toate marile piețe financiare, afectând în cele din urmă întreaga economie mondială.

Criza economică s-a accentuat cel mai mult din a doua jumătate a anului 2008, când numeroase bănci de investiții din lume s-au declarat falimentare, și încă nu a fost depașită în totalitate nici până în prezent, întrucât ce părea o criză economică globală s-a transformat într-o criza a datoriilor statelor lumii.

În opinia prof.univ.dr. Ana Bal, principalele cauze ale ultimei crizei economico-financiare și ale propagării ei ar fi următoarele:

– dereglementare și eliminarea restricțiilor din legea Glass-Steagll (lege adoptată în 1933,

prin care se interzicea băncilor comerciale să se implice în activități specifice băncilor de investiții și tranzacțiilor cu titluri financiare);

– existența unui volum mare de creanțe în economia mondială;

– politicile economice neadecvate;

– gestionarea corporativă specifică băncilor de investiții;

– modelul de creștere economică bazat pe consum;

– propagarea rapidă a crizei se datorează mecanismelor de mobilizare de resurse financiare suplimentare de către operatorii financiari.

Criza economico-financiară international a afectat puternic și economia din România. Criza economică a avut efecte diferite în toate domeniile de activitate. În țara noastră, sectoarele cele mai afectate de criza mondială au fost: producția industrială, industria prelucrătoare, construcțiile, exporturile și importurile. Criza a avut un impact foarte mare asupra pieței forței de muncă, numărul șomerilor ănregisrtând creșteri semnificative de la an la an.

Capitolul II

TEORII PRIVIND GLOBALIZAREA

2.1. Analiza lui Joseph Stiglitz

Joseph Stiglitz (născut la 9 februarie 1943), laureat al Premiul Nobel în economie, în 2001 pe baza lucrărilor privind economia informației, a fost șeful grupului de consilieri economici ai președintelui Clinton (1993-1997) și vicepreședinte al Băncii Mondiale (1997-2000).

Stiglitz consideră că problemele acestui fenomen, numit globalizare, sunt într-o mare măsură cauzate de faptul că globalizarea economică evoluează într-un ritm mai rapid decât cea politică (''am devenit interdependenți din perspectiva economică înainte de a învăța cum să trăim împreună în mod pașnic''), iar consecințele economice ale globalizării depășesc capacitatea noastră de a înțelege și de a modela globalizarea, precum și de a face față prin intermediul proceselor politice (Stiglitz, 2005).

Și cum în viziunea sa reforma globalizării este o chestiune politică, Stiglitz a prezentat câteva dintre principalele aspect politice:

Deși globalizarea ar fi trebuit să le aducă avantaje fără precedent, a ajuns să fie dicreditată atât de țările dezvoltate cât și de cele în curs de dezvoltare (în ambele categorii de țări, interesele coorporatiste sunt promovate în dauna altor valori). Referitor la acest aspect, autorul prezintă trei situații diferite:

1. țările care au refuzat recomandările FMI și au căutat soluții potrivite situațiilor lor particulare – a fost cazul țărilor asiatice („tigrii asiatici”, China, India, Malaezia). Acestea au obținut rezultate economice semnificative (uneori spectaculoase);

2. țările latino-americane, care au acceptat fără rezerve soluțiile recomandate de FMI – s-au confruntat cu cele mai mari obstacole, trecând prin mari perioade de criză (cazul Argentinei și nu numai);

3. URSS și țările foste satelite, cărora li s-a sugerat „terapia de șoc”, au cunoscut mari impedimente în gestionarea tranziției spre economia de piață – Africa prezintă un caz particular și rămâne cu cele mai mari dificultăți.

Autorul consideră că globalizarea trebuie salvată chiar de partizanii săi.

În legătură cu nemulțumirile provocate de globalizare, Stiglitz semnalează cinci probleme:

1). Regulile jocului care caracterizează globalizarea sunt injuste. Ele au fost concepute pentru

a fi în profitul țărilor industrializate avansate;

2). Globalizarea favorizează promovarea valorilor materiale, înaintea altora – ca preocuparea pentru protejarea mediului ambiant sau a vieții însăși;

3). Modul în care este gestionată globalizarea privează țările în curs de dezvoltare de o mare parte a suveranității lor. Ea reduce considerabil libertatea lor de a lua decizii în domenii esențiale ale bunastării cetățenilor lor. În acest sens, ea subminează democrația;

4). Partizanii globalizării au pretins că toata lumea va câștiga din punct de vedere economic; însă există numeroase probe contrarii, atât în țări în curs de dezvoltare cât și în cele dezvoltate; sunt mulți perdanți, de ambele părți;

5). Sistemul economic recomandat cu insistență țărilor în curs de dezvoltare – iar în unele cazuri chiar impus – este neadecvat și le-au produs adesea pagube enorme. Mondializarea nu trebuie să fie sinonimă cu americanizarea, nici în politica economică, nici în cultură. Ori, adesea ea apare astfel și aceasta provoacă ranchiune.

În cazul unei integrări economice globale, absolute, lumea va deveni asemenea unei singure țări, iar salariile muncitorilor necalificați vor fi asemănătoare oriunde în lume. Desigur eliminarea tuturor tarifelor și a barierelor comerciale nu va aduce automat la o integrare completă sau egalizarea salariilor. În trecut diferențele salariale se mențineau în principal din cauza a doi factori: primul constă în capitalul insuficient din țările în curs de dezvoltare (tehnologie veche = muncitori mai puțin productivi); al doilea factor este decalajul informatic dintre țările dezvoltate și țarile în curs de dezvoltare (tehnologia a rămas în urmă).

Totuși, aceste impedimente în calea uniformizării salariilor, tind să dispară. În ultimii ani afluxul de informații dinpre țările dezvoltate înspre țările în curs de dezvoltare, a crescut. Astfel există un imbold puternic de creștere a salariilor în China și India, fapt care va avea drept rezultat scăderea salariilor muncitorilor necalificați din Occident.

În opinia lui Stiglitz, țările industrializate avansat pot reacționa față de provocările globalizării în trei moduri:

– prima metodă ar fi ignorarea problemei și acceptarea inechităților crescânde (cei care adoptă această poziție evidențiază avantajele subiacente ale unei economii de piață și capacitatea sa de a răspunde la modificări. Totuși nici în Europa și nici în America acestă abordare nu dă rezulate. În timp ce unii au de caștigat în urma globalizării, mulți au de pierdut. Însă chiar și în absența globalizării, inechitățile ar spori. Modificările la nivel tehnologic, s-ar putea dovedi în

final, un factor important;

– a doua abordare, constă în a opune rezistență unei globalizări echitabile. Din acestă perspectivă, acum este momentul ca America și Europa să utilizeze puterea lor economică pentru a se asigura ca regulile jocurilor, vor fi mereu în avantajul lor. Puterea generează putere, iar prin folosirea puterilor economice combinate, pot cel puțin să își apere poziția și chiar să o consolideze. Această concepție nu se bazează pe principiul corectitudinii sau moralității, ci pe cel de realpolitik (astfel, deși SUA pretinde că susține comerțul echitabil, a luat măsuri de protecție împotriva asaltului de produse străine și a deplasării resurselor înspre alte țări). Însă prea mulți au beneficiat deja de pe urma globalizării pentru a le permite Americii și Europei să facă pași înapoi din fața globalizării, să se retragă din acest proces. În țările în curs de dezvoltare, foarte mulți au avut de pierdut ca urmare a globalizării ca să le fie permis țărilor dezvoltate să modeleze globalizarea în favoarea lor;

– a treia abordare – să facem față globalizării și să o remodelăm; din punctul de vedere al Americii, a face față globalizării înseamnă recunoșterea faptului că acesta va însemna o presiune în sensul diminuării salariilor muncitorilor necalificați. Statele puternic industrializate trebuie să continue procesul de instruire a forței de muncă, să-și consolideze sisteme de protecție și să amplifice evoluția sistemelor de impozitare a veniturilor. Din păcate, în America și în alte locuri, strategiile au evoluat în direcție opusă.

În concepția lui Stiglitz, problema deficitului democratic din instituțiile internaționale are două soluții:

– prima soluție constă în reformarea structurii acestor instituții;

– a doua soluție constă în aprecierea atentă a hotărârilor luate la nivel mondial.

Globalizarea înseamnă că evenimentele dintr-o anumită zonă a lumii produc consecințe în altă parte, pe masură ce, ideile și informațiile, produsele și serviciile, capiatalul și oamenii se deplasează cu mai mare usurință în afara frontierelor. Agenda acțiunilor de tip colectiv ar trebui să aibă în vedere subiectele ce reprezintă domeniile importante care ar putea avantaja întreaga comunitate globală.

În timp ce lumea este tot mai globalizată, tot mai multe domenii vor oferi oportunități pentru acțiunile colective, domenii în care acest tip de acțiuni nu va fi doar de dorit, ci și necesar (pacea, sănătatea, conservarea și ocrotirea mediului înconjurător).

Pe termen lung, cele mai importante schimbări necesare pentru a eficientiza globalizarea sunt reformele în vederea diminuării deficitului democratic. Fără astfel de reforme, există un pericol real de zădărnicire a oricăror initiative.

Principalele elemente ale oricărui ansamblu de reforme în viziunea lui Stiglitz ar fi:

– modificarea structurii voturilor în cadrul FMI și Banca Mondială prin acordarea unei puteri

de decizie mai mari, țărilor în curs de dezvoltare;

– modificări în privința reprezentanților fiecărei țări (acum sunt doar miniștrii comerțului și finațelor);

– adoptarea principiilor reprezentării (țările importante ar trebui să fie însoțite la negocieri de reprezentanții fiecărei grupări mari).

Deorece aceste schimbări vor fi dificil de pus în practică, este important să adoptăm următoarele reforme referitoare la maniera de operare al instituțiilor internationale:

– creșterea transparenței;

– reformarea regulilor referitoare la conflitele de interese;

– o deschidere mai mare care să includă modificarea unor proceduri;

– creșterea capacității țărilor în curs de dezvoltare de a se implica într-adevăr în procesul decizional;

– intensificarea resposabilizării;

– proceduri judiciare mai bune;

– eficientizarea aplicării legislației internaționale.

Dispunem de un sistem imperfect de guvernare globală lipsit de un guvern global, iar una dintre imperfecțiuni este limitarea capacității noastre de a aplica acorduri comerciale și de a stopa externalizările negative. Trebuie să facem uz de instrumentele disponibile, inclusiv de sancțiunile comerciale.

Dacă vrem ca globalizarea să funcționeze, Stiglitz consideră că avem nevoie de un regim economic internațional în care bunăstarea țărilor dezvoltate și a celor în curs de dezvoltare să fie mai ușor asigurată: un nou contract social global între țările dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate. Acesta ar trebui să cuprindă în principal următoarele:

– un angajament al țărilor dezvoltate în legatură cu o abordare comercială mai echitabilă, care să promoveze cu adevărat dezvoltarea;

– promovarea cercetării și o abordare nouă a proprietății intelectuale;

– un acord al statelor dezvoltate care să includă compensații pentru serviciile ecologice prestate de țările în curs de dezvoltare;

– recunoașterea faptului că împreună dispunem de o singură planetă, iar incălzirea globală reprezintă o amenințare reală – prin urmare toate statele trebuie să limiteze emisiile de gaze cu efect de seră;

– țările dezvolate ar trebui să își ia angajamentul să plătească sume adecvate țărilor în curs de

dezvoltare în schimbul resurselor naturale ale acestora;

– prelungirea tratatului referitor la ștergerea prin prescriptive a datoriilor;

– transformarea arhitecturii financiare mondiale care să reducă echilibrul instabil al acesteia;

– o diversitate de reforme instituționale.

O modalitate de a obține un echilibru sporit, este consolidarea Consiliului Economic și Social din cadrul Organizației Națiunilor Unite. Consiliul ar putea să aibă atribuții importante în stabilirea agendei globale, ar putea purta dicuții despre reforma financiară globală care vizează dificultățile țărilor în curs de dezvoltare; de asemenea ar putea susține o reformă a sistemului de rezerve global.

Nemulțumirile referitare la globalizare, așa cum a fost gestionată până acum, scot în evidență nemulțumirile legate de rezulatele obținute și absența proceselor democratice. Diminuarea deficitului democratic ar însemna un mare pas înainte în eficientizarea globalizării în ambele perspective.

2.2. Rolul globalizării în viziunea lui Paul Krugman

Paul Robin Krugman (născut la 28 februarie 1953) este laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 2008, pentru lucrările sale în domeniul schimbului comercial. 

În prezent, majoritatea modelelor de comerț internațional au la bază teoriile lansate de Paul Krugman, care țin seama de economiile de scară și de preferințele consumatorilor pentru diversitate. Astfel, pentru a avea o creștere regională trebuie ca politicile regionale să promoveze și exploateze în mod optim atractivitatea unei zone. Noua geografie economică (NGE) propusă și promovată de Krugman are la bază ipoteza că o regiune este mai dezvoltată în comparație cu alte regiuni ca rezultat al capacității sale de a atrage noi firme și forță de muncă specializată și datorită faptului că exploatează eficient economiile de scară și varietatea lor. Cu toate că abordarea nu are o viziune optimistă asupra efectelor unor politici regionale, se poate afirma că reprezintă un punct de plecare al strategiilor de dezvoltare ce nu trebuie pierdut din vedere.

Autorul consideră că globalizarea este consecința a interdependențelor crescânde dintre țări pe fondul liberalizării comerciale și internaționalizării piețelor (Krugman, 1996).

Paul Krugman apără globalizarea atât pe cea comercială, cât și pe cea financiară, însă propune introducerea unor controale selective asupra circulației capitalului la nivel mondial, cu efect în evitarea crizelor.

Krugman a concluzionat că globalizarea a fost un factor determinant în propagarea ultimei crize economice mondiale. El consideră că propagarea rapidă a crizei s-a datorat în principal mecanismelor de mobilizare de către operatorii financiari a resurselor excedentare.

Profesorul american Paul Krugman explică propagarea cu repeziciune la nivel mondial a crizei din SUA prin fenomenul numit de el „multiplicatorul financiar internațional”. În viziunea sa, acesta constă în transmiterea modificărilor de prețuri ale activelor financiare prin efectele lor asupra balanțelor instituțiilor financiare cu un nivel ridicat de îndatorare prin „leverage” (efect de levier).

În domeniul finanțelor, efectul de levier (leverage) este un termen general pentru tehnicile de multiplicare a câștigurilor sau a pierderilor. Modalitatea comună pentru a atinge efectul de levier sunt banii împrumutați, achiziționarea de active fixe și utilizarea instrumentelor derivate. Paul Krugman afirmă că analiza mai multor cazuri de contagiune pe plan internațional a indicat efectul de levier drept cauza principala a acesteia (Paul Krugman, 2008).

Recunoașterea acestui fapt ar avea două implicații importante, sublinia acesta:

– problema centrală a băncilor este lipsa de capital și nu a lichidităților;

– există largi externalități încrucișate presupuse de salvările de firme (o injecție de capital într-o parte a lumii poate avea efecte pozitive în cealaltă parte a ei).

Acest efect de levier de care amintea Paul Krugman, privit la scara mondială, în coroborare cu gradul ridicat de interdependență al economiei mondiale poate fi văzut și ca un produs al globalizării.

În ultimii douăzeci de ani, procesul de globalizare a atras după sine creșteri economice importante în majoritatea economiilor lumii. Acest proces de creștere economică susținută, manifestat la scară planetară a condus spre sporirea nivelului de trai precum și creșterea acumulărilor de capital. Aceste acumulări excedentare de capital au susținut politicile expansioniste promovate de băncile centrale, conducând spre rate ale dobânzii foarte reduse, și automat spre o explozie a creditării, fenomen caracteristic în special perioadei de după 2002. Prin urmare, acestă explozie a creditării a condus spre manifestarea la nivel mondial a efectului de levier descris de Paul Krugman.

2.3. Rolul globalizării în viziunea lui Thomas Friedman

Thomas Loren Friedman (născut pe 20 iulie 1953) este un jurnalist american, editorialist și scriitor. Este autorul mai multor cărți pe tema afacerilor externe, a globalizării, a Orientului mijlociu și a mediului și este câștigătorul a trei premii Pulitzer.

Thomas Friedman definește globalizarea drept „proces de integrare la nivel mondial a

piețelor financiare, statelor-națiune și tehnologiilor în cadrul unei piețe libere capitaliste la o scară nemaiîntâlnită până în prezent” sau ca „proces ori ansamblu de procese care cuprind

transformarea într-o organizație spațială a relațiilor sociale și tranzacțiilor, exprimate prin fluxuri transcontinentale și rețele de activități, interacțiuni și putere”. Practic, globalizarea înseamnă în același timp libertate și dependență, uniformitate, mișcări libere de bunuri, oameni și idei la scară mondială, trăsături locale combinate și confundate cu cele mondiale, lumea întreagă regăsindu-se astfel în fiecare localitate și, concomitent, fiecare localitate, regiune sau națiune regăsindu-se pe întreg mapamondul.

De altfel, există multă ipocrizie în ideologiile economice cele mai populare. Iată ce susține Thomas Friedman, un fervent apărător al globalizării economice: „cu cât pieței îi vor fi lăsate mai multe competențe și cu cât economiile naționale vor fi mai deschise comerțului liber și concurenței, cu atât mai eficiente și mai prospere vor fi aceste economii.”

Referitor la globalizare, tonului pesimist al lui Joseph Stiglitz i se contrapune, însă, tonul optimist al lui Thomas Friedman, comentator economic de mare succes în S.U.A. Ne referim, mai exact, la cartea sa „Lexus și măslinul. Cum să înțelegem globalizarea” (2001). Ideile-pilon ale lucrării lui Thomas Friedman sunt: concurența neîngrădită pe piața internațională și generalizarea democrației occidentale.

Concurența neîngrădită pe piața internațională este în mod evident o utopie, atâta timp cât economiile cele mai performante ale lumii apelează la măsuri protecționiste. Opiniile lui Thomas Friedman sunt, în mod evident, bine intenționate și generoase, dar unele afirmații sună strident, cum ar fi aceea că, din punct de vedere cultural, globalizarea înseamnă americanizarea globului, sau că: „în sistemul globalizării, Statele Unite reprezintă acum singura superputere dominantă și toate celelalte națiuni îi sunt subordonate într-un grad sau altul”. Deoarece sub anumite aspecte, și într-un anumit mediu, aceste observații pot fi populare, trebuie spus că nu atât America domină globalizarea, cât America și alianțele din care face parte, sau, mai exact, Occidentul și aliații săi neoccidentali, nume puternice în desfășurarea globalizării, cum ar fi Japonia.

2.4. Previziunile lui Alvin Toffler

Alvin Toffler, un cunoscut scriitor, sociolog și futurolog american, s-a născut la 3octombrie 1928. El este autorul cărții “Șocul viitorului”, carte ce a fost publicată în 1970 și a devenit cunoscută în lumea întreagă. Alvin Toffler este un important consultant pentru comunitățile militare și de spionaj din lume, este o voce influentă în domeniul afacerilor și cel intelectual, dar și laureat al fundației McKinsey, pentru contribuția în literatură.

În anul 2010, cabinetul de consultanță strategică Toffler Associates, înființat de Alvin Toffler, a lansat pe internet previziunile celebrului futurolog pentru următorii 40 de ani. Alvin Toffler prevedea că până în anul 2050, la nivel mondial, se vor întâmpla următoarele:

– Africa de Sud va avea o perioadă de creștere economică susținută, iar Orientul Apropiat va

deveni un ghem de religii, de mișcări religioase (secte) și de etnii;

– știința și tehnologia se vor dezvolta într-un ritm foarte rapid, iar majoritatea oamenilor nu vor fi capabili să facă față cantității enorme de informații și vor avea în vedere să se deconecteze de la acest ritm de viață halucinant, alegând să trăiască într-un stil simplu de viață;

– nevoia de apă potabilă din zonele defavorizate ale globului se va rezolva printr-o mai bună filtrare a apei, ceea ce va conduce la eradicarea mai multor boli din tările aflate în curs de dezvoltare;

– China își va confirma poziția de mare putere economice mondială majoră și va atrage de partea sa aliați ca Brazilia și India pentru a controla schimburile comerciale și a influența schimbul valutar, dar și țări precum Venezuale și țări africane, pentru a-și asigura necesarul de resurse energetice;

– pentru următoarele patru decenii Alvin Toffler prevede că din ce în ce mai mulți oameni își vor cultiva propriile legume și își vor produce singuri hrana pentru a nu mai depinde de marii producători și distribuitori;

– la nivel mondial, monopolul asupra metalelor rare îi va aparține Chinei, fapt care va afecta economia Statelor Unite ale Americii. SUA vor depinde de China pentru a-și asigura metalele rare necesare fabricării de automobile hibrid, radare, component de armament și central eoliene;

– din ce în ce mai multe femei vor ocupa posturi importante la nivel mondial, ponderea acestora în funcțiile de conducere crescând într-un ritm rapid;

– vor crește fără încercările grupărilor religioase de a intra în guverne și în alte structuri de conducere;

– datorită dezvoltării formelor alternative de energie, vor exista o serie de „învinși într-o lume post-hidrocarburi” printre care se vor număra Iran, Irak, Arabia Saudită, unele țări din Golful Persic, dar și Rusia și Venezuela;

– schimbările climatice vor continua să aibă loc într-un ritm alarmant și vor cauza conflicte, iar topirea calotei glaciare din Antarctica va duce la descoperirea unor noi bogății minerale și petrolifere; creșterea nivelului oceanelor va provoca mai multe populații să-și părăsească locuințele și să migreze în alte locuri;

– creștinismul se va extinde în partea sudică a globului, în timp ce musulmanii vor migra în număr mare în țările occidentale, influențând politicile guvernamentele și atitudinile politice;

– schimbările climatice vor continua să aibă loc într-un ritm alarmant și vor cauza conflicte, iar topirea calotei glaciare din Antarctica va duce la descoperirea unor noi bogății minerale și petrolifere; creșterea nivelului oceanelor va provoca mai multe populații să-și părăsească locuințele și să migreze în alte locuri;

– fenomenul de îmbătrânire a populației se va accentua la nivel global și va determina o

creștere de patru ori a cheltuiellor pentru îngrijiri medicale ale persoanelor în vârstă în anul 2050, în timp ce sistemul american al asigurarilor medicale pentru bătrâni nu va mai exista în forma în care exista în prezent;

– producția în masă va dispărea, urmând să fie înlocuită de obiectele de manufactură realizate la cerere;

– în viitor, retelele sociale vor avea o influență covârșitoare asupra omenirii, iar creșterea vitezei internetului și performanța videoconferințelor vor face posibil un nou sistem de lucru care va permite angajaților sa nu mai meargă la birou, ci lucreze din orice zonă a lumii în care s-ar afla;

– căsătoria între personae de același sex va deveni o “modă” la nivel mondial.

Acestea sunt principalele previziuni ale lui Alvin Toffler. Câteva dintre previziunile sale, precum creșterea ritmului catastrofelor natural, migrația musulmanilor, rapiditatea transmiterii informației și "moda" căsătoriilor între homosexuali și s-au adeverit deja. 

Capitolul III

ROLUL INFORMAȚIEI ÎN ERA GLOBALIZĂRII

3.1. Vectorii societății informaționale a cunoașterii

Societatea cunoașterii, reprezintă mai mult decât societatea informațională, înglobând-o de fapt pe aceasta. Cunoașterea este informație cu înțeles și informație care acționează. Prin urmare, societatea cunoașterii nu este posibilă decât grefată pe societatea informațională și nu poate fi separată de aceasta. Societatea informațională fondată pe cunoaștere înseamnă mai mult decât progresul tehnologiei și aplicațiilor informaticii și comunicațiilor.

Cunoașterea nu mai este doar o componentă a economiei moderne, ci devine un principiu organizațional de bază al existenței noastre. Trăim într-o societate a cunoașterii pentru că ne organizăm realitatea socială pe baza cunoașterii de care dispunem.

Un vector al societății cunoașterii este un instrument care transformă societatea informațională într-o societate a cunoașterii. Au fost definite două clase mari de vectori ai societății cunoașterii: vectori tehnologici și vectori funcționali.

Vectorii tehnologici ai societății cunoașterii sunt:

– internetul, dezvoltat prin extensiune geografică, utilizarea de benzi de transmisie până la cele mai largi posibile, trecerea de la protocol de comunicare IP4 la IP6, cuprinderea fiecărei instituții în rețea, a fiecărui domiciliu și a fiecărui cetățean;

– tehnologia cărții electronice, diferită de cartea pe Internet, dar și prin CD-uri;

– agenții inteligenți – sisteme expert cu inteligență artificială folosiți pentru data mining și chiar knowledge discovery;

– mediul înconjurător inteligent pentru activitatea și viața omului;

– nanotehnologia și nanoelectronica (care va deveni principalul suport fizic pentru procesarea informației, dar și pentru multe alte funcții, nu numai ale societății cunoașterii dar și ale societății conștiinței).

Vectorii funcționali ai societății cunoașterii sunt:

– managementul cunoașterii pentru întreprinderi, organizații, instituții, administrații naționale și locale;

– managementul utilizării morale a cunoașterii la nivel global;

– cunoașterea biologică și geonomică;

– sistemul de îngrijire a sănătății la nivel social și individual;

– protejarea mediului înconjurător și asigurarea societății durabile și sustenabile printr-un management specific al cunoașterii;

– aprofundarea cunoașterii despre existență;

– generarea de cunoaștere nouă tehnologică;

– dezvoltarea unei culturi a cunoașterii și inovării; un sistem de învățământ bazat pe metodele societății informaționale și a cunoașterii (e-learning).

În viitor, numărul vectorilor funcționali va crește datorită faptului că din ce în ce mai multe domenii de activitate vor fi tot mai dependente de cunoaștere.

3.2. Societatea informatică – societatea momentului

Societatea informațională fondată pe cunoaștere înseamnă mai mult decât progresul tehnologiei și aplicațiilor informaticii și comunicațiilor. În cadrul ei se integrează și dimensiunile:

– socială (cu impact asupra îngrijirii sănătății, solidarității și protecției sociale, muncii și pieții muncii, educației și formării continue etc.);

– ambientală (cu impact asupra utilizării resurselor și protecției mediului);

– culturală (cu impact asupra conservării și dezvoltării patrimoniului cultural național și internațional, promovării pluralismului cultural, necesității protecției minorilor, dezvoltării industriei multimedia și producției de conținut informațional);

– economică (cu dezvoltarea unor noi paradigme ale economiei digitale și a ale noii economii bazate pe cunoaștere, inovare, cultură antreprenorială și managerială, educație a cetățeanului și a consumatorului).

În general, societatea informațională se poate defini ca fiind societatea bazată pe informație. În sens modern se poate vorbi de o societate bazată pe informații de la utilizarea calculatoarelor în economie, în domeniile stiinței și tehnicii etc. și acest lucru este plasat în timp ulterior construirii calculatorului ENIAC din 1947, adică în a doua jumătate a anilor ’50. Astăzi, prin apariția diverselor tehnologii, limbaje de programare, sisteme de operare, programe specializate etc, se utilizează formularea «Tehnologiile informației și comunicații» (IT&C) ce înglobează o mare diversitate de procesare a informațiilor și o mare utilizare a acestor prelucrări în toate domeniile de activitate. Totuși, la nivelul fiecărui stadiu de dezvoltare al societății omenești a existat din totdeauna o fundamentare pe informație.

Informația este forma primară de obținere a cunoașterii. Dintre exemplele semnificative

enumerăm următoarelor momente: ABAC-ul (3000 Î.Ch.), hârtia (50 Î.Ch.); tiparnița (1452); ziarul (1700); telegraful (1837); fotografia (1839); telefonul (1876); electricitatea (1882); tabulatorul (1890); filmul (1891); radio-televiziunea (1920-1936); robotul (1921); tranzistorul (1947); display-ul grafic (1953); microprocesorul (1971), tehnologia Web și rețeaua Internet (1991).

Toate aceste momente și-au adus aportul la o mai bună utilizare a informației în societate și la nivele de creștere ale cunoașterii și bunăstării omului. Cu alte cuvinte, se poate spune că societatea globală informațională nu este altceva decât societatea omenească normală din toate timpurile cu amprentă de modernism informațional specific avalanșei informaționale și de cunoaștere. Astăzi, se dorește trecerea de la o societate informațională la o societate a cunoașterii, și anume în perioada 2010-2030. Programele europene (FP6, FP7) sunt cocepute și elaborate pentru atingerea acesor deziderate.

Societatea informatică reprezintă o nouă etapă a civilizației umane, un nou mod de viață calitativ superior care implică folosirea intensivă a informației în toate sferele activității si existenței umane, cu un impact economic și social major. Societatea informatică permite accesul larg la informație membrilor săi, un nou mod de lucru si de cunoaștere, amplifică posibilitatea globalizării economice și a creșterii coeziunii sociale. Suportul tehnologic al noii societăți se constituie prin convergența a trei sectoare: tehnologia informației, tehnologia comunicațiilor, producția de conținut digital.

Progresul tehnologic a permis apariția unor noi servicii și aplicații multimedia, care combină sunetul, imaginea și textul și utilizează toate mijloacele de comunicație (telefon, fax, televiziune și calculatoare). Dezvoltarea acestor noi mijloace de comunicație și de tehnologia informației reprezintă un factor important de creștere a competitivității agenților economici, deschizând noi perspective pentru o mai bună organizare a muncii și crearea de noi locuri de muncă. Totodată se deschid noi perspective pentru modernizarea serviciilor publice, a asistenței medicale, a managementului mediului și noi căi de comunicare între instituțiile administrației publice și cetățeni. Accesul larg la educație și cultură – pentru toate categoriile sociale, indiferent de vârstă sau de localizarea geografică – poate fi de asemenea realizat cu ajutorul noilor tehnologii.

Societatea informatică integrează obiectivele dezvoltării durabile, bazată pe dreptate socială și egalitate a șanselor, protecție ecologică, libertate, diversitate culturală și dezvoltare inovativă, restructurarea industriei și a mediului de afaceri.

Schimbările majore din ultimii ani – creșterea exponențială a comunicațiilor mobile și a utilizatorilor de Internet, contribuția sectorului Tehnologiei Informației și Comunicațiilor (TIC) la creșterea economică și la crearea de locuri de muncă, restructurarea/reingineria companiilor și a business-ului în general pentru a beneficia mai eficient de noile tehnologii, dezvoltarea accelerată a comerțului electronic – susțin tranziția de la era industrială la cea post-industrială, trecerea la "noua economie".

Noile tehnologii digitale fac ca accesul, stocarea și transmiterea informației să fie din ce în ce mai facile și mai accesibile ca tarife. Dispunând de informația digitală, aceasta poate fi transformată în noi valori economice și sociale, creând imense oportunități pentru dezvoltarea de noi produse și servicii. Informația devine resursă-cheie și factor de producție pentru economia digital.

Începând cu anii '90 penetrarea rapidă a calculatoarelor personale (PC), evoluția tehnologiilor software, dezvoltarea explozivă a rețelelor de comunicație de date și a serviciilor bazate pe Internet au produs schimbări profunde la scară mondială.

Aceste evoluții s-au datorat în mare măsură atât progreselor tehnologice cât și promovării unor politici noi privind privatizarea și promovarea competiției pe piața TIC, noilor reglementări tehnice și juridice în domeniu, noilor strategii naționale și regionale de dezvoltare a societății informatice.

Toate țările dezvoltate și-au elaborat și implementat politici guvernamentale susținute privind cercetarea, dezvoltarea și adoptarea noilor tehnologii, consolidarea infrastructurilor informaționale naționale, formarea și atragerea de specialiști în domeniul TIC (inclusiv din alte țări), educarea populației adulte, cooperarea cu sectorul privat și încurajarea investițiilor în această nouă ramură economică, promovarea de proiecte guvernamentale menite să demonstreze utilitatea serviciilor specifice societății informatice.

3.3. Cunoașterea și informația

Cunoașterea reprezintă tot ceea ce oamenii știu și poate exista de asemenea în procesele organizaționale, produse, servicii, facilități și sisteme dar se poate obține valoare doar cu ajutorul persoanelor. Proprietatea cea mai importantă a cunoașterii o reprezintă faptul că este regenerabilă – nu se epuizează odată cu utilizarea și valoarea sa rezultă din transmiterea și gestionarea acesteia. Un punct de vedere tradițional este punerea cunoașterii într-o structură ierarhică: date, informații, cunoaștere și înțelepciune.

Cunoașterea este un proces prin care omul își dezvoltă capacitatea de a se raporta la zone tot mai extinse ale existenței. Prin cunoaștere omul pătrunde în structurile tot mai profunde ale realității, descoperind și formulând în limbaj, legile care guvernează existența

și dezvoltarea obiectelor și fenomenelor.

Cunoașterea este considerată o adevarată unealtă de bază și i se recunoaște rolul esențial, în loc să fie subînțeleasă și, în consecință, ignorată în analizele economice, Însă “cunoașterea” este considerată, simultan, și un produs al proceselor economice.

Informația reprezintă unul dintre conceptele fundamentale ale societății contemporane. Termenul desemnează elementele noi in raport cu alte cunoștințe prealabile despre realitatea înconjurătoare cuprinse în semnificația unui simbol sau grup de simboluri (mesaj vorbit, text scris, date numerice, indicatori economico-sociali etc,) care:

– constituie o noutate; prezintă interes pentru primitor;

– sporesc gradul de cunoaștere al acestuia.

Deci informațiile reprezintă datele noi ale cunoașterii umane privind orice domeniu al naturii și vieții economico-sociale. În sens larg putem spune că informația este o comunicare, o știre care face cunoscut cuiva starea și condițiile de desfățurare a unor procese și fenomene economice, sociale, politice, științifice, tehnice, culturale etc.

Informațiile au devenit, în societatea modernă, una din principalele resurse care asigură desfășurarea eficientă a activității umane în toate domeniile: stiință, economie, ocrotirea sănatății, cultură, învățamînt etc. Întregul univers al activității și existenței umane este străbătut de către un volum imens de informații.

Informația, în societatea contemporană, care tinde a deveni informațională, constituie o resursă tot mai importantă. Această situație obligă societatea modernă să acționeze pe două fronturi:

1. pentru producerea de noi informații;

2. pentru asigurarea cadrului și mijloacelor moderne de culegere, stocare, prelucrare și utilizare a informațiilor disponibile.

Informația reprezintă nu numai o resursă importantă care stă la baza desfășurării activității umane, ci și un rezultat, un produs al acestei activitaățti. Informațiile sunt rezultatul creației intelectuale a omului și al procesului de inovare, desfășurat de acesta.

Producerea informațiilor se realizează prin activitățile de cercetare științifică, de cunoaștere, în general, desfășurate asupra naturii și vieții economico-sociale, Informațiile produse se prezintă într-o multitudine de forme, și anume: invenții, inovații, raționalizări, studii și documentații, programe de calculator, sisteme moderne de organizare și management, proiecte Know-how, studii de fezabilitate, asistență tehnică, consultanță etc.

Conștiente de rolul crescând al informației în realizarea progresului economico-social, țările dezvoltate și chiar unele în curs de dezvoltare alocă importante resurse financiare, materiale și umane activităților creatoare de informație, în special cercetării științifice și

progresului tehnic.

Datele științifice arată că în țările dezvoltate cotele din PIB rapartizate pentru finanțarea cercetării științifice și a progresului tehnic ajung să egaleze bugetul anual al tarilor în curs de dezvoltare. Costul ridicat al obținerii informației se datorează faptului că vremea cercetatorului singuratic, care, cu mijloace modeste, realiza descoperiri epocale, a trecut. Acum este necesară organizarea muncii de cercetare și creație în colective capabile să folosească tehnica și tehnologia modernă, asigurându-se, în continuare, libertate deplină de gândire și acțiune cercetătorului.

În prezent, tot mai multe țări sunt preocupate, de elaborarea unor strategii privind activitățile generatoare de informații, în special cele de inovare și de integrare în strategiile de dezvoltare micro și macroeconomico-sociale. Cercetarea științifică și inovarea au devenit activități cu caracter strategic.

Informația este deci, un bun produs de către om prin activitățile de creație intelectuală, în cadrul cărora un loc principal îl ocupă cercetarea științifică și inovarea. Acest produs al muncii omenești îmbracă, în societatea contemporană, forma de marfă deoarece:

– este destinat satisfacerii unor nevoi sociale, nevoile diverșilor utilizatori ai acestui produs deosebit al minții omenești;

– circulă de la producători la cei care au nevoie de el pentru a-l utiliza prin acte de vânzare-cumpărare.

Producerea informațiilor prin actele de cercetare, cunoșstere și inovare este un proces continuu și nelimitat. El a însoțit întreaga evoluție a societății omenești, stând la baza progresului și dezvoltării acesteia. În felul acesta stocul de informație se îmbogățește neîntrerupt pe măsură ce procesul cunoașterii umane evoluează. Ca bun economic, informația nou produsă are caracter de unicat. Ea nu se reproduce prin simpla repetare a procesului care a creat-o.

Informația, este, un bun necorporal, care nu se materializează (concretizează) prin sine însuși, ci se manifestă prin intermediul altor elemente concrete ale vieții economico-sociale. Astfel, informația încorporată în diferite produse și servicii nu se vizualizează precum elementele de ordin material, consumate pentru producerea acestora.

Consumul informației are, de asemenea, un caracter deosebit. Prin consum informația nu se uzează fizic și nu se distruge fiind, de asemenea, inepuizabilă. Ea rămâne permanent o resursă disponibilă și utilizabilă la parametrii inițiali. Doar dinamica cunoașterii umane generatoare de noi informații poate determina un proces de perimare a acesteia, similar uzurii

morale.

3.4. Rolul informației în dezvoltarea societății actuale – Studiu de caz

Începutul noului mileniu găsește societаteа modernă într-o structură informаționаlă bаzаtă pe аccelerаreа tehnologiei informаției și comunicațiilor; condițiа esențiаlă а succesului societății informaționale este аdoptаreа tehnologiei informației și comunicațiilor în toаte domeniile de аctivitаte.

Din punct de vedere informаtic ultimele decenii аle secolului XX аu mаrcаt аpаrițiа, perfecționаreа și аpoi răspândireа cаlculаtoаrelor personаle. Ultimul deceniu аl secolului este cаrаcterizаt de cuvаntul cheie conectivitаte; s-а produs  fuziuneа între tehnologiа informației și comunicații, născându-se un nou termen: TIC (Tehnologiа Informației și Comunicаției). Mаjoritаteа cаlculаtoаrelor de аstăzi sunt folosite înterconectаt în rețele locаle LАN (Local Area Network) și în rețele de аrie lаrgă WАN (Wide Area Network), ceeа ce conferă tehnologiei informației un rol determinаnt în аsigurаreа legăturilor de аfаceri, științifice, instituționаle sаu de nаtură umаnă, între persoаne și instituții.

Noile reguli аle societății informaționale se аplică аtât lа nivel economic, dirijând nouа economie, dаr și lа nivelurile politic, sociаl, аdministrаtiv, culturаl, trаnsformând reаlitаteа într-o nouă formă de percepere virtuаlă; termenii folosiți lа nivelul societății moderne includ e-business, e-commerce, e-leаrning, e-mаil, e-governement, e-heаlth, аtât lа nivelul Europei cât și lа nivelul României.

Societаteа informаționаlă redefinește o economie și o societаte în cаre colectаreа, stocаreа, prelucrаreа, trаnsmisiа și utilizаreа cunoștintelor și informаțiilor, joаcă un rol esențiаl. Societаteа informаționаlă reprezintă o nouă etаpă а civilizаției umаne, cаre implică folosireа intensivă а informației în toаte sferele аctivității și existenței umаne, cu un impаct economic și sociаl mаjor. Societаteа informаționаlă permite аccesul lаrg lа informаție, un nou mod de lucru și de cunoșstere, аmplifică posibilitаteа globаlizării economice.

În societățile din „аl treileа vаl”, mаteriа primă prioritаră este informаțiа, produsul este cunoаștereа, echipаmentele industriаle sunt cаlculаtoаrele, iаr muncа mаnuаlă este înlocuită de efortul intelectuаl. Importаnțа informației și а sistemelor de comunicații pentru societаte și economiа globаlă se intensifică odаtă cu vаloаreа și cаntitаteа informației trаnsmisă și stocаtă pe аceste sisteme. Pentru multe orgаnizаții, informаțiа și tehnologiile cаre o fаc posibilă reprezintă cele mаi vаloroаse bunuri аle orgаnizаției.

Globаlizаreа conduce lа o tot mаi аccentuаtă concurență, dаr și lа o cаlitаte mаi bună а vieții prin аccesul lа informаțiile disponibile în formаt electronic indiferent de locаțiа geogrаfică și lа oportunități noi într-un mediu de аfаceri cаrаcterizаt de reducereа ciclurilor economice.

Cа societаte, devenim din ce în ce mаi dependenți de аccesul rаpid lа informаție. Pe mаsură ce аceаstă solicitаre crește, tot mаi multă informаție este stocаtă și trаnsmisă electronic, ceeа ce duce lа schimbаreа modului în cаre compаniile аbordeаză аfаcerile.

Informаțiа, produsele informației, precum și costurile și beneficiile rezultаte din informаție devin din ce în ce mаi mult trаnsnаționаle, Informаțiа este "putere", eа аre o vаloаre, iаr cаpаcitаteа de а stocа și procesа аnumite informаții poаte furnizа un importаnt аvаntаj аsuprа competitorilor.

Informаțiа vehiculаtă аstăzi nu mаi poаte fi cаtаlogаtă cа exclusiv militаră, politică sаu de аltă nаtură; eа аre întotdeаunа consecințe economice.

Internetul și rețelele locаle, medii importаnte pentru informаțiа economică

În secolul XX, cel mаi mаre eveniment tehnologic și sociаl în аcelаși timp а fost аpаrițiа internetului cа o implementаre concretă а rețelelor de cаlculаtoаre pe scаră lаrgă, contribuind mаsiv lа exploаtаreа distribuită а informației economice. Dezvoltаreа internetului а depins evident de tehnologie, dаr în egаlă mаsură de fаctori sociаli cаre s-аu îmbinаt cu fаctorii tehnologici pentru cа internetul să аjungă ceeа ce а devenit аstăzi.

Rețelele de cаlculаtoаre în generаl și internetul în speciаl, nu reprezintă numаi un fenomen tehnologic, ci și unul sociаl, prin pаrticipаreа utilizаtorilor, din ce în ce mаi numeroși, lа structurаreа lui аctuаlă. Odаtă instаurаt în fibrele societătii, internetul а produs și produce consecințe noi pentru societаte. Cel mаi importаnt dintre аcesteа este procesul de globаlizаre despre cаre аcаdemiciаnul Mihаi Drăgănescu аfirma: "În esență societаteа informаționаlă este societаteа cаre se bаzeаză pe internet. De аsemeneа, globаlizаreа este o consecință, cu prioritаte а internetului. Аtunci se poаte spune cа globаlizаreа este un fenomen specific societății informаționаle. Dаtorită legăturii dintre societаteа informаționаlă și globаlizаre, ceeа ce îndreptățește аfirmаțiа că globаlizаreа este o consecință fireаscă а societății informаționаle, întrucât societаteа informаționаlă se dovedește а fi un proces cаre

nu mаi poаte fi oprit, globаlizаreа este și eа un proces inevitаbil".

Modul de lucru în rețeа și internetul se dovedesc а fi аtât de pline de succes, copiind și îmbunătățind modul de а fаce cumpărаturi și căile de а fаce аfаceri, încât în curând, mаi repede decât orice previziune а oricărui expert, economiа pe Internet vа constitui ceа mаi mаre pаrte а infrаstructurii economiei globаle.

Reаlizаreа аfаcerilor pe internet este rаpidă și lа costuri relаtiv reduse – motive irezistibile pentru cа firmele să considere аfаcerile electronice pe Internet cа аlternаtive viаbile. Economiа internet а crescut mаi rаpid decât se întrevedeа аcum cаțivа аni. Ceeа ce а pornit cа un cаnаl аlternаtiv pentru mаrketing s-а trаnsformаt rаpid într-un sistem economic complet constând din:

– comunicații vаriаte și rețele de comunicații lа prețuri scăzute, cаre folosesc tehnologiile și stаndаrdele Internet;

– аplicаții și cаpitаl umаn cаre permit conducereа аfаcerilor prin аceаstă înfrаstructură de rețele;

– piețe electronice înterconectаte cаre opereаză folosind infrаstructurа de rețele și аplicаții existentă;

– producători și întermediаri cаre furnizeаză o mаre vаrietаte de produse și servicii pentru а fаcilitа eficiențа și lichiditаteа;

– un cаdru legаl, încă încomplet, pentru conducereа аfаcerilor electronice.

Folosireа internetului аduce numeroаse beneficii și permite obținereа de аvаntаje concurențiаle, Internetul permite firmelor să își lărgeаscă аfаcerile în moduri cаre nu аr fi fost posibile înаinte. Este o nouă lume а аfаcerilor, unа plină de posibilități, reаlizаtă de emergențа mediilor de cаlcul distribuite, unde firmele pot beneficiа de comunicații rаpide, metode аvаnsаte de colectаre а dаtelor, lаnțuri de furnizori electronici și аlte аvаntаje аle аcestei noi ere а procesării informației. Аceste soluții аu mărit – și vor mări în continuаre – eficiențа cu cаre firmele opereаză precum și rezultаtele lor finаnciаre – dаr аu mărit în аcelаși timp și riscul de insecuritаte informаtică. Аceste conectări sunt nediscriminаtorii; ele trаverseаză frontiere și conecteаză firme, școli, cămine și guverne. Nu există niciun control аl аccesului în rețele precum internet.

Economiа viitorului vа fi mаi globаlă, electronică și se vа bаzа pe internet

Dacă secolul XX se spune pe drept cuvânt că a aparținut tehnologizării culminând în ultimii ani cu informatizare și dezvoltarea ciberneticii prin produsele finite – calculatoarele, secolul viitor se spune că va fi al comunicațiilor. Dacă la început au fost semnalele morse, telegraful apoi telefonul, care a revoluționat comunicațiile, lucrurile au evoluat puternic la sfârșitul acestui secol culminâd în zilele noastre cu un nou și puternic concept numit Internet.

Numit și rețeua rețelelor, internetul își are originea în ARPANET (Advanced Research Projects Agency Net). Internetul este mai mult decât o sumă de conexiuni, desigur nimeni nu a prevăzut cum această trecere de la o rețea militară la una publică și comercială ne va afecta felul în care gândim despre informație și comunicare.

Pentru a merge mai departe, avem nevoie de o scurtă referire la originea internetului: În perioada anilor ‘60, Departamentul de Apărare a Statelor Unite avea nevoie de o rețea de comunicare în cazul unui atac nuclear. RAND, o corporație militară, a propus centralizarea comunicațiilor într-o rețea. Această rețea conținea noduri capabile să transmită și să primească mesaje. Fiecare nod își avea propria adresă, astfel încât mesajul putea transmis unui anumit nod. Departamentul apărării pentru proiecte avansate (The Defense Department's Advanced Research Projects Agency), cunoscut sub numele de ARPA sau DARPA, a decis să extindă această rețea. În 1969, primul "Interface Message Processor", predecesorul router-ului de azi, a fost instalat la UCLA (University of California in Los Angeles) și astfel ARPANET-ul a început să se extindă, ARPANETUL includea câteva servicii care sunt și azi foarte importante în Internetul de actual, cum ar fi FTP-ul (File Transfer Protocol), remote login (TELNET) si E-mail (Electronic Mail). În timp ce ARPANET-ul începe să crească, companii ca Xerox dezvoltă tehnologia rețelelor locale (LAN). Rețeaua cu cel mai mult impact a fost Ethernet-ul, rețea ce permitea conectarea mai multor calculatoare împreună. Prima versiune avea teoretic o rata de transfer de 3 Mbps și mai târziu 10 Mbps. Cercetătorii de la ARPANET au început să creadă că ar fi folositor să conecteze LAN-urile la ARPANET. Pentru a putea realiza acest lucru a fost dezvoltat un protocol pentru a putea conecta tipuri diferite de echipamente.

În 1983 creșterea internetului a fost impulsionată de apariția versiunii 4.2 BSD de UNIX care conținea și protocolul TCP/IP ((Transmission Control Protocol)/Internet Protocol).

Internetul nu este numai un fenomen tehnologic, ci și unul social, prin participarea utilizatorilor, din ce în ce mai numeroși, la structurarea lui actuală. Dezvoltarea internetului a depins evident de tehnologie, dar în egală măsură de factori sociali care s-au îmbinat cu factorii tehnologici pentru ca internetul să ajungă ceea ce a devenit astăzi. Odată instaurat în fibrele societății, internetul a produs și produce consecințe noi pentru societate. Cel mai important dintre acestea este procesul de globalizare.

Accesul la tehnologia informației și comunicațiilor în Uniuniea Europeană

Dezvoltarea societății informaționale este considerată de către forurile de conducere ale Uniunii Europene, ca finnd esențială pentru a răspunde cerințelor societății și ale economiei uniunii. Tehnologiia informației și comunicațiilor (TIC) are un impact divers asupra vieții de zi cu zi a cetățenilor, atât acasă cât și la locul de muncă (de exemplu în cazul achiziției de produse online sau al comunicării). Politicile UE variază de la reglementarea unor sectoare întregi, precum comerțul electronic, până la încercarea de a proteja viața privată a persoanelor.

La nivel mondial, la finalul anului 2015, ponderea utilizatorilor de internet din Uniunea Europeană, era de 12 % (aproximativ 403 milioane utilizatori), conform datelor furnizate de Internet World Stats.

În UE, unul dintre dintre cele mai utilizate mijloacele de promovare a unei societăți bazate pe cunoaștere și informații este accesul la internet în bandă largă (broadband), generalizat și la prețuri accesibile. Acest tip de acces la internet (banda largă), este cel mai răspândit în statele membre ale Uniunii Europene: în anul 2015 a fost utilizat de 78% dintre gospodăriile UE-28.

Procentual, în anul 2015, gospodăriile din UE cu cea mai mare pondere (peste 90%) privind accesul la internet au fost în Danemarca, Olanda, Cipru, Luxemburg, Suedia, Finlanda și regatul Unit (conform tabelului 3.2). Cifrele raportate de aceste țări arată minim 9 din 10 gospodării s-au bucurat de acces la internet în anul 2015. 

Figura 3.1. Ponderea utilizatorilor de internet din U.E. la nivel mondial

Putem observa că, la nivel mondial, sunt 3.366.261.156 utilizatori de internet, dintre care 402.937.674 provin din Uniunea Europeană (tabelul 3.1) Notabil este și numărul persoanelor care accesează Facebook-ul la nivel mondial.

Tabelul 3.1. Utilizatorii de internet la nivel mondial

Sursa: Internet World Stats

În figura 3.2 putem observa rata de penetrare destul de ridicată (79,3%) a utilizatorilor de internet din UE la nivel mondial.

Figura 3.2. Rata de penetrare a internetului la nivel mondial

În tabelul 3.2 am prezentat situația utilizatorilor de internet din Uniunea Europeană și ponderea acestora în raport cu populația totală a Uniunii. Tabelul cuprinde și numărul persoanelor care accesează rețeaua de socializare Facebook, o unealtă de comunicare utilizată de tot mai multe personae la nivelul țărilor membre ale Uniunii Europene.

Tabelul 3.2. Utilizatorii de internet în tările membre ale Uniunii Europeane

Sursa: Internet World Stats

La nivelul Uniunii Europene, țările cu cei mai mulți utilizatori de internet sunt Germania (71.7 milioane utilizatori), urmată la distanță de Regatul Unit (59.3 milioane utilizatori), Franța (55.4 milioane utilizatori), Italia (37.7 milioane utilizatori), Spania (35.7 milioane utilizatori) și Polonia (25.7 milioane utilizatori). Topul țărilor cu număr mare de utilizatori este completat de Olanda (16.1 milioane utilizatori), Romînia (11.2 milioane utilizatori), Belgia (9.6 milioane utilizatori) și Suedia (9.2 milioane utilizatori).

Figura 3.3. Topul țărilor cu cel mai mare număr de utilizatori de internet (mil. utilizatori)

Accesul la tehnologia informației și comunicațiilor în România

Penetrarea internetului a crescut exponențial în România în ultimii ani, iar, la finele anului 2015, la nivel național 11,2 milioane de utilizatori (tabelul 3.2), conform unui studiu al Biroului Român de Audit Transmedia (BRAT). 

Din numărul total al gospodăriilor românești, mai mult de jumătate (56,3%) au acces la rețeaua de internet la domiciliu, marea majoritate a acestora (70,9%) concentrându-se în mediul urban.

Conform Biroului Român de Audit Transmedia (BRAT), utilizarea internetului nu trebuie comparată neapărat cu accesarea unor site-uri de conținut. Ea urmărește multe alte țeluri: 75% dintre utilizatori întrebuințează internetul pentru e-mail, 77% pentru navigarea pe rețelele de socializare, 63% pentru accesarea unor site-uri de produse și servicii, 84% pentru căutarea de informații cu ajutorul motoarelor de căutare, 20% pentru jocuri de noroc și/sau pariuri sportive, 59% urmăresc materiale video online, 25% îl folosesc pentru servicii bancare și 37% pentru dating și flirt.

Figura 3.4. Scopul utilizării internetului în România

La nivel teritorial, la sfârșitul anului 2015, conectarea la internet a fost mai răspândită în locuințele din regiunea București-Ilfov (76,7%), urmată la mare distanță de regiunile Vest (61,3%), Nord-Vest (58,3%), Sud-Est (51,8%) și Centru (50,2%). Cele mai mici ponderi ale gospodăriilor cu conectare la internet, se află în regiunile Sud Muntenia (46,1%), Sud-Vest Oltenia (47,1%) și Nord-Est (48,3%).

Figura 3.5. Accesul la internet în principalele regiuni din România

Din punct de vedere al mărimii gospodăriei, există o legătură între numărul de persoane din gospodărie și interesul crescut pentru conectare la internet. Prin urmare, familiile cu compuse din 4 persoane au acces la internet acasa în procent de 78,5%, fiind urmate de familiile cu 3 persoane cu o pondere de 78,2% și familiile cu 5 sau mai mulți membri cu o pondere de 65,2%, iar gospodăriile cu 2 persoane beneficiază de conexiune la internet cu o proporție de 42,3%.

Marea parte a gospodăriilor (84,7%) folosesc PC-urile pentru accesarea internetului de acasă. Calculatoarele portabile gen netbook, laptop sau tabletă sunt utilizate de către una din trei gospodării. Într-o mult mai mica măsură sunt utilizate alte dispozitive, cum ar fi telefoanele mobile și smartphonurile (20%).

Pentru accesarea internetului de acasă, tipurile de conexiune utilizate sunt în procent de 88,2% conexiunile broadband fixe (conexiunile de bandă largă fixe), urmate la mare distanță de conexiunile broadband mobile (conexiunile de bandă largă mobile) cu o proporție de 24,5% și de conexiunile narrowband (conexiunile de bandă îngustă) cu o pondere de 9,1%.

În anul 2015, cele mai multe gospodării care au ales să utilizeze conexiunile broadband fixe la internet, au provenit din regiunile București-Ilfov cu o proporție de 16,3%, Nord-Est cu o pondere de 14,3% și Nord-Vest cu un procentaj de13,4%.

Conexiunile broadband mobile au fost preferate la nivelul gospodăriilor din București-Ilfov (cu o pondere de 20,1%), urmate de cele din regiunile Nord-Vest și Sud-Muntenia (cu procentaje de 16,3% respectiv 16,0%).

Figura 3.6. Tipurile de conexiune la internet utilizate în România.

Mijlocul cel mai utilizat de transmitere a informației la nivel mondial – calculatorul – este considerat cea mai mare invenție a secolului XX și influențează în diverse moduri viețile tuturor. Inventat de informaticianul American Bill Gates, calculatorul și-a pus amprenta în toate domeniile de activitate și a înlesnit foarte mult comunicarea între oameni.

În anul 2015, în România, din totalul persoanelor cu vârsta cuprinsă între 16 și 74 ani,

cel puțin 70% au folosit cel puțin o data un calculator. După forma de rezidență, în mediul urban numărul gospodăriilor care dețin un calculator îl depășește de aproximativ două ori pe cele din mediul rural (figura 3.7).

În ceea ce privește analiza pe regiuni, ponderea gospodăriilor care au un calculator acasă este cea mai mare în București-Ilfov (78,1%), urmată de Vestul (70,7%) și Nord-Vestul  țării (67%). Ponderile cele  mai  mici s-au  înregistrat  în  regiunile de Sud-Est (54,4%), Sud-Muntenia (54,8%) și Nord-Est (55%).

Figura 3.7. Structura gospodăriilor dotate cu calculator, pe medii de rezidență.

Pe regiuni de dezvoltare, proporții relativ reduse ale utilizatorilor de calculatoare se înregistrează între persoanele de 16-74 ani din regiunile: Nord-Est (63,3%), Centru (61,7%), Sud-Est (60,2%), NordVest (59,0%), Sud-Vest Oltenia (56,8%) și Sud-Muntenia (54,2%), iar proporțiile cele mai ridicate în regiunile București-Ilfov (81,3%) și Vest (73,5%).

Figura 3.78. Utilizatorii de calculatoare în principalele regiuni din România

Pe sexe, procentul bărbaților care utilizează calculatorul îl depășește cu puțin pe cel a femeilor: 72,1% față de 68,2%.

Mai mult de jumătate dintre persoanele cu vărsta între 16 și 74 ani care trăiesc în mediul rural, nu au folosit niciodată calculatorul. La persoanele tinere, care trăiesc în localități din mediul rural cu vârste cuprinse între 16 și 34 ani, proporția celor care nu utilizează calculatorul este destul de scăzută (22,7%).

Odată cu înaintarea spre grupele de vârstă superioare, vârsta persoanelor își pune “amprenta” asupra folosirii calculatoarelor, în sensul diminuării continue a ponderii utilizatorilor

Tabelul 3.3. Structura persoanelor de 16 – 74 ani, după utilizarea calculatorului, pe grupe de vârstă, în anul 2015

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Globalizarea a trecut de stadiul dezbaterilor teoretice. Ea reprezintă deja un proces major al zilelor noastre care modelează din ce în ce mai vizibil evoluția lumii contemporane.

Analiza pe care am întreprins-o, arată că globalizarea continuă să fie asociată cu percepții și înțelegeri depășite, în timp ce sensuri și conotații noi nu apar cu pregnanța de care ar trebui să se bucure.

Globalizarea nu reprezintă, simplu, politica ușilor deschise; ea întruchipează mai degrabă un proces care deschide ușile multor probleme grave ale societății contemporane, cum sunt consecințele sociale ale dezvoltării, rolul statului în stăpânirea proceselor definitorii ale lumii de contemporane, raportul dintre globalism și regionalism, dintre partea dezvoltată a lumii de astăzi și cea în curs de dezvoltare. Putem căpăta o imagine reprezentativă asupra globalizării ca fenomen social și economic și din faptul că ea a început să fie judecată și evaluată – la nivelul guvernelor, dar și a omului obișnuit – prin consecințe. Fenomenele negative care încep să fie din ce în ce mai mult asociate cu globalizarea – de la accentuarea dramatică a inegalităților la extinderea terorismului, a crimei organizate –, care folosesc interdependențele lumii de astăzi pentru a-și extinde aria de influență, ridică în mod acut problema răspunderii statului și a organismelor statale în controlul și orientatea globalizării. Asocierea excesivă a globalizării doar cu acțiunea firmelor multinaționale, a altor factori neguvernamentali transformă acest proces într-o entitate mai puțin controlabilă și de evoluția căreia nu răspunde nimeni precis.

Cu totul nouă în evoluția procesului de care ne ocupăm este conștiința globalizării. Ceea ce ne arată că importantă nu este doar evoluția procesului propriu-zis, ci și cum este el înțeles, perceput, judecat și apreciat. Experiențele trăite ale interdependențelor, judecata din ce în ce mai răspândită că împărțim același pământ fac din conștiința globalizării un factor esențial în devenirea procesului propriu-zis de globalizare.

Globalizarea este un fenomen atotcuprinzător de care nu se îndoiește nimeni. Întrebarea este ce face ea din globul nostru, din lumea de astăzi. Dacă am judeca prin prisma a ceea ce s-a întâmplat până în prezent, rezultă limpede că globalizarea consolidează regiunile bogate și dezvoltate ale lumii și accentuează decalajele dintre acestea și regiunile sărace. Ca formă recentă a modernizării, globalizarea a impus trei centre de putere și de dezvoltare ale lumii de astăzi: Statele Unite, Uniunea Europeană și țările puternic dezvoltate din (Asia Japonia, China, India și Malaezia). Datele arată că activitatea economică, tehnologică, comercială cea mai intensă are loc în cadrul țărilor care aparțin acestor centre și între ele. Lumea dezvoltată concentrează din ce în ce mai multă putere politică și economică, iar redistribuirea bogăției reprezintă o problemă de viitor.

Globalizarea aduce schimbări esențiale în comunicații și economie, în reconfigurarea piețelor internaționale, în sistemul instituțional, în modul de viață, în relațiile și mentalitățile umane, induce o nouă morală. Globalizarea este un proces ce lărgește cadrele determinate ale schimbării sociale la nivelul lumii ca întreg.

Literatura de specialitate consemnează o abundență de abordări critice, de obiecții, chiar de imputații la adresa globalizării. Cele mai multe se concentrează în jurul a ceea ce am numi „sâmburele inegalitar“ al globalizării. Nu ar fi corect dacă nu am îndrepta tăișul reproșului și spre noi înșine. Ca orice proces nou, modernizarea prezintă și oportunități, șanse care le surâd celor care știu să le identifice, le sesizează mai din vreme, le valorifică mai inteligent. Din acest punct de vedere, globalizarea reprezintă o adevărată provocare, iar evoluția unor țări din Asia arată că globalizarea deschide noi șanse pentru dezvoltare, cu condiția să existe o pregătire temeinică a acestei dezvoltări, mai ales din perspectivă umană. Chiar dacă a debutat ca un proces care a indus o serie de tendințe negative, globalizarea are un potențial de afirmare încă puțin explorat și nu încape nici un fel de îndoială că, mai bine orientat, el va căpăta notele unui proces geopolitic fundamental al zilelor noastre.

O analiză obiectivă a procesului de globalizare de până acum, atestă faptul că avantajele economice înclină mai mult spre țările dezvoltate și către marile puteri economice unde își găsesc originea societăție transnaționale. În acest sens acționează și mecanismul financiar mondial care prin instituțiile sale – Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Organizația Mondială a Comerțului – dominate de marile puteri economice, avantajează într-o proporție covârșitoare țările dezvoltate implicate în acordarea de credite, infăptuirea investițiilor străine directe, instituțiile, societățile transnaționale și statale creditoare obțin profituri ridicate. Globalizarea, pe lângă faptul că este discutată și tratată sub diferite forme din prisma tuturor palierelor societății în care trăim, reprezintă un fenomen inevitabil.

În concluzie, globalizarea este o realitate probabil ireversibilă și orice țară care-și pregătește temeinic viitorul se vede nevoită să interfereze cu ea.

Astăzi globalizarea există pur și simplu, iar noi suntem oarecum predestinați să trăim sub semnul acesteia, sub spectrul ei și să-i facem față. Nimic din ceea ce se întamplă acum în societatea noastră nu rămâne necontaminat de flagelul globalizării. Globalizarea a devenit simbolul vremurilor în care trăim. Singura șansă care ne rămâne este să încercăm să dobândim o viziune echilibrată asupra globalizării, care să ne ajute în plan concret să-i fructificăm din plin avantajele și oportunitățile, iar de cealaltă parte să-i sesizăm pericolele pentru a le putea atenua din timp efectele.

Globalizarea. ca toate fenomenele umane. nu este nici ceva bun în sine, nici ceva rău în sine. Putem spune că prezintă chiar mai multe aspecte pozitive decât negative. Însă idolatrizându-i excesiv principiile și uitând de ceea ce înseamnă la nivel personal factorul uman, globalizarea poate deveni un agent al sfârșitului civilizației umane în forma în care aceasta a evoluat de-a lungul timpului.

Globalizarea se va desfășura în continuare sub influența unei puternice forțe ce va determina schimbări spectaculoase pe planeta noastră în următoarele două decenii și care este “noua economie mondială, un concept mai larg și mai interesant decât cel de noua economie axată pe Internet”

BIBLIOGRAFIE

Resurse bibliografice:

1. Bauman, Z. – Globalizarea și efectele ei sociale, Editura Antet, București, 1999;

2. Berca, A. – Crizele economice și ciclicitatea lor, Editura Institutul European, Iași, 2011;

3. Dinu, M. – Globalizarea și aproximările ei, Editura Economică, București, 2004;

4. Dinu, M. – Globalizarea. Modelul explicativ. Seria sinteze, Editura Economică, București, 2006;

5. Drăgănescu, M. – De la societatea informațională la societatea cunoașterii, Editura Tehnică, București, 2003;

6. Drăgănescu, M. – Globalizarea și societatea informațională, Studiu pentru grupul ESEN II, Academia Română, București, 2001;

7. Friedman, T. – Lexus și măslinul: cum să înțelegem globalizarea, Editura Fundației PRO, București, 2001;

8. Friedman, T. – Pământul este plat. Scurta istorie a secolului XX, Editura Polirom, Iași, 2007;

9. Giddens, A. – Consecințele modernității, Editura Univers, București, 2002;

10. Giddens, A. – Sociologie, Editura Bic All, București, 2000;

11. Krugman, P. – Întoarcerea economiei declinului și criza din 2008, Editura Publica, București, 2009;

12. Rischard, J.F. – Al doisprezecelea ceas, douăzeci de probleme globale, douăzeci de ani pentru a le rezolva, Editura Millenium Press, București, 2004;

13. Stiglitz, J. – Globalizarea. Speranțe și deziluzii, Editura Economică, București. 2005;

14. Stiglitz, J. – Mecanismele globalizării, Editura Polirom, Iași, 2008;

15. Thurow, L. – Globalization and the Tower of Babel, England, 2003;

16. Toffler, A. – Al treilea val, Editura Lucman, București, 2001;

17. Toffler, A. – Șocul viitorului, Editura Politică, București, 1973;

Resurse WEB:

1. http://www.brat.ro – Biroul Român de Audit Transmedia;

2. http://ec.europa.eu/eurostat/statistics – Eurostat – Biroul de statistică al Comisiei Europene;

3. http://www.insse.ro – Institutul Național de Statistică;

4. http://www.internetworldstats.com – Internet World Stats;

5. http://www.rejournal.eu – Romanian Economic Journal.