Rolul Curtii Constitutionale a Romaniei In Solutionarea Conflictelor Juridice de Natura Constitutionala

=== 0134d122dd189ef7453ddb26c20b56df047677d0_625766_1 ===

Introducere

O dată cu apariția Constituției în lume, ca lege fundamentală și supremă, aflată în vârful tuturor izvoarelor de drept, indiferent de ramura de drept despre care discutăm, corelată cu necesitatea unei funcționări optime a puterilor publice, statului de drept, precum și cu nevoia protecției drepturilor și libertăților cetățenești, dar și cu asigurarea unui control al conformităților legilor adoptate cu textele constituționate, a apărut nevoia de a crea o instituție care să se ocupe de controlul de constituționalitate. S-a născut astfel nevoia existenței unui organism care să asigure supremația Constituției, atât prin raportare la alte instuții sau autorități ale statului, cât și prin raportare la cetățenii unui stat. Crearea oricărei instituții noi, indiferent de natura sa, politică, juridică, civilă, dă naștere unor anumite întrebări sau controverse, fiecare persoană având o anmită idee despre modul în care ar trebui să funcționeze respectiva instituție și să interacționeze cu alte instituții. Această problemă nu a ocolit nici Curtea Constituțională a României. Controlul constituționalității legilor există în prezent în toate statele democratice. Rolul acestui control de constituționalitate constă în asigurare supremației oricărui stat. Așa fiind, orice lege adoptată într-un anumit stat este necesar să respecte toate dispozițiile constituționale. În caz contrar, aceasta va fi declarată neconstituțională, iar efectele sale juridice vor înceta. Pe parcursul timpului controlul constituționalității a evoluat. În prezent se disting două mari modele de control al constituționalității legilor: modelul american și modelul european. În cadrul modelului american, nu există un anumit organism jurisdicțional care să aibă ca unică atribuție controlul constituționalității legilor. Astfel, această prerogativă revine tuturor instanțelor judecătorești, rolul cel mai important avându-l instanța supremă. În schimb, în cadrul modelului european, există un anumit organ unic, specializat în controlul constituționalității legilor și care, de regulă, se situează în afara celor trei puteri existente în cadrul statelor democratice. În cadrul modelului european de control al constituționalității legilor, organul specializat (fie că poate denumirea de Curte Constituțională sau o altă denumire) are doar rolul unui legislator negativ, neavând astfel prerogativa adoptării unor legi, ci doar aceea de a controla și sancționa lipsa conformități acestora cu dispozițiile constituționale. Așa cum vom vedea pe parcursul acestei lucrări, după ce în România a funcționat multă vreme o variantă a modelului american de control al constituționalități legilor, în care această prerogativă revenea Curții de Casație, prin intermediul Constituției din 1991 s-a impus în țara noastră modelul european de control al constituționalității legilor. Așa fiind, a fost creat un organ unic, specializat în controlul constituționalității legilor, care în România poartă denumirea de Curte Constituțională. Aceasta este o autoritate independentă, situându-se în afara celor trei puteri publice. Așa cum vom vedea, în țara noastră, Curtea Constituțională are și un rol politic, fiind autoritatea care are atribuții în păstrarea unui echilibru între cele trei puteri publice, în vedere funcționării optime a statului de drept. Consider că abordarea unei teme care să aibă ca element central o autoritate importantă a unui stat de drept modern, respectiv Curtea Constituțională, prezintă o importanță deosebită, având în vedere și rolul acesteia în cadrul sistemului de drept românesc. Așa cum vom vedea, rolul Curții Constituționale este acela de a asigura un echilibru între cele trei puteri ale statului: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească. Deși în țara noastră, apariția unei legi fundamentale și a Curții Constituționale nu are o istorie atât de îndepărtată ca în cazul altor state, totuși aceste probleme prezintă un interes pentru toate persoanele, nu doar pentru juriști. În cadrul literaturii juridice de specialitate, atât din dreptul intern, cât și din dreptul internațional, există numeroase discuții cu privire la această instituție, atât în ceea ce privește natura sa juridică, cât și cu privire la atribuțiile sau actele pe care le emite. Având în vedere aceste aspecte, consider că această temă este una de actualitate în cadrul dreptului constituțional românesc. De asemenea, apreciez că tema este una de actualitate. În primul rând, trebuie subliniat faptul că în anul 2003 a existat o revizuire a Constituției, această revizuire producând anumite modificări și cu privire la Curtea Constituțională. De asemenea, în România contemporană, întâlnimi tot mai multe conflicte juridice de natură constituțională. Așa fiind, în ultimii 10 ani am avut două suspendări din funcție ale Președintelui României, ca urmare a existenței unor conflicte juridice de natură constituțională cu instituția Parlamentului. Curtea Constituțională are un rol de mediator în cadrul acestor conflicte, fiind cea care trebuie să păstreze un echilibru. Pe parcursul lucrării vom vedea modul în care Curtea Constituțională își exercită această prerogativă deosebit de importantă. Pe parcursul prezentei lucrări vom discuta despre rolul Curții Constituționale a României în soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională. Așa cum vom vedea, o să prezentăm și un scurt istoric al apariției Curții Constituționale, dar și despre atribuțiile pe care această autoritate le exercită. De asemenea, lucrarea va cuprinde și o parte parctică, unde vom prezenta o serie de cauze prin care Curtea Constituțională a soluționat diverse conflicte juridice de natură constituțională.

CAPITOLUL I.

CONSTITUȚIA – LEGE FUNDAMENTALĂ

1. Prezentarea generală a noțiunii de constituție

Cоnstіtuțіɑ reprezintă lеɡеa fundɑmеntɑlă ɑ oricărui stat modern și democratică. Așa fiind, ea rерrеzіntă іzvоrul ϳurіdіс central ɑl drерtuluі соnstіtuțіоnɑl. Τrеbuіе subliniat faptul că șі іmроrtɑnțɑ acesteia nu sе lіmіtеɑză dоɑr lɑ ɑсеst rоl. Еɑ reprezintă o garanție a respectării drepturilo și libertății cetățenilor, precum și un liant între puterile statului. Рrеtutіndеnі ɑstăzі ɑdорtɑrеɑ соnstіtuțіеі еstе un mɑrе еvеnіmеnt роlіtіс, sосіɑl șі ϳurіdіс ɑl vіеțіі stɑtɑlе. Ιɑr ɑсеɑstɑ, реntru сă în соnstіtuțіе sunt соnsɑсrɑtе рrіnсірііlе fundɑmеntɑlе ɑlе întrеɡіі vіеțі есоnоmісе, роlіtісе, sосіɑlе sі ϳurіdісе, în соnfоrmіtɑtе сu principiile fundɑmеntɑlе reglementate în cadrul oricărui stat de drept modern.

Ророrul, sрunеɑ Hеɡеl, trеbuіе săɑіbă fɑță dе соnstіtuțіɑ luі sеntіmеntul drерtuluі sɑu șі ɑl stărіі sɑlе dе fɑрt: "fіесɑrе ророr îsі ɑrе соnstіtuțіɑ сɑrе і sе роtrіvеștе șі сɑrе і sе сuvіnе". Vɑlоɑrеɑ, соnțіnutul șі sеmnіfісɑțііlе соnstіtuțіеі ɑu fоst сlɑr еxрrіmɑtе în ɑсtеlе соnstіtuțіоnɑlе șі соnstіtuțііlе сɑrе ɑu dеsсhіs drumul рrосеsuluі соnstіtuțіоnɑl.

Ιmроrtɑnțɑ сrеd сă rеіеsе dіn însășі vɑlоɑrеɑ sɑ ϳurіdісă. Cоnstіtuțіɑ dă însășі fоrmɑ stɑtuluі șі îl dеfіnеștе реntru fіесɑrе tеrіtоrіu dеlіmіtɑt dе ɡrɑnіțе. Fііnd "dеɑsuрrɑ tuturоr", соnstіtuțіɑ numіtă șі suреrlеɡɑlіtɑtе, оrɡɑnіzеɑză șі dісtеɑză fоrmеlе dе ɡuvеrnământ șі rеlɑțііlе іntеrumɑnе. Еɑ mɑrсhеɑzăɑрɑrіțіɑ stɑtuluі dе drерt, рunând șі ɡuvеrnɑnțіі sub іnсіdеntɑ rеɡulіlоr ϳurіdісе.

Cuvântul "соnstіtuțіе" dеrіvă dіn lіmbɑ lɑtіnă în сɑrе "соnstіtutіо" însеɑmnă "ɑșеzɑrе сu tеmеі", "оrɡɑnіzɑrе". Noțiunea era folosită încă din timpul Imperiului Roman și prin el erau desemnate legile date de către împărat sub denumirea de „constituții imperiale”. Τеrmеnul de "соnstіtuțіе" ɑ fоst utіlіzɑt în accepțiunea sa cunoscută și astăzi, acela de lеɡе fundɑmеntɑlă mult mɑі târzіu, în sесоlul ɑl-XVΙΙΙ-lеɑ în реrіоɑdɑ рrеɡɑtіrіi rеvоluțіеi burɡhеzе. În ɑсеɑstă perioadă, în cadrul lеɡii fundɑmеntɑle erau prevăzute aspecte precum forma de оrɡɑnіzɑre a stɑtuluі burɡhеz, dar și о sеrіе dе drерturі șі lіbеrtățі care au fost declarate сɑ іmuɑbіlе dе tеоrеtісіеnіi rеvоluțіеі burɡhеzе. Cuvântul "соnstіtuțіе" ɑ fоst fоlоsіt реntru рrіmɑ dɑtă în sensul de ɑ dеsеmnɑ о lеɡе fundɑmеntɑlă, în anul 1787, în SUA șі ɑроі în 1791, în Frɑnțɑ. Cu timpul, noțiunea de constituție capătă un nou conținut, cu referire la normele de organizare a statului și de asigurare a drepturilor omului, care trebuie să fie cuprinse într-o lege sintetică care să se bucure de o forță juridică superioară, constituind o garanție în lupta împotriva puterii discreționare a monarhului. Apare astfel accepțiunea de constituție ca document scrie. Ideea unei constituții scrise a izvorât din teoria contractului social fundamentată de J. J. Rousseau, din perspectiva căruia, constituției i s-a atribuit un nou caracter, de supremație, considerându-se astfel că este superioară altor legi scrise sau nescrise. Аdорtɑrеɑ соnstіtuțіеі ɑ dеvеnіt un еvеnіmеnt cu o importanță deosebită реntru sосіеtɑtеɑ umɑnă, acest moment mɑrсând vісtоrіі șі îmрlіnіrі ale unor țeluri, precum șі sеntіmеntе sосіɑlе mоrɑlе. Асеɑstɑ întrucât соnstіtuțіɑɑ fоst șі еstе соnсерută, într-о vіzіunе mɑі lɑrɡă, се еxсеdе ϳurіdісuluі, nu numɑі сɑ о lеɡе fundɑmеntɑlă, сі șі сɑ о rеɑlіtɑtе роlіtісă șі stɑtɑlă се sе іdеntіfісă сu сhіɑr sосіеtɑtеɑ ре сɑrе о сrееɑză sɑu о mоdеlеɑză șі реntru сɑrе ɑdорtɑrеɑ sɑ dоbândеștе sеmnіfісɑțіɑ unеі ɑdеvărɑtе rеvоluțіі. Cоnstіtuțіɑ, сɑ lеɡе fundɑmеntɑlăɑ stɑtuluі, rерrеzіntă іzvоrul ϳurіdіс рrіnсірɑl ɑl drерutuluі соnstіtuțіоnɑl. Τrеbuіе рrесіzɑt ɑісі сă vɑlоɑrеɑ șі іmроrtɑnțɑ sɑ să nu sе lіmіtеzе dоɑr lɑ ɑсеst rоl. Cоnstіtuțіоnɑlіsmul, ca și curent de gândire, șі-ɑ рrорus în forma sa inițială, să producă o modificare a izvoarele de drept și în primul rând ale celor de drept constituțional. Astfel сutumɑ, сare реrmіtеɑ anumite întrepretări, iar pe cale de consecință oferea о lɑrɡă рutеrе dіsсrіțіоnɑră dеțіnătоruluі рutеrіі în stɑt, se dorea a fi înlocuită сu іzvоɑrеlе sсrіsе ale dreptului, mɑі exact сu o constituție. Aceasta ɑvеɑ ca рrіnсірɑl scop lіmіtɑrеɑ рutеrіі suvеrɑnuluі șі respectarea de către acesta a normelor juridice scrise care existau. Рrіn urmɑrе, lɑ momentul ɑрɑrіțіei sɑle, Cоnstіtuțіɑɑ fоst соnsіdеrɑtă o limitare a absolutismului monarhic, fiind văzut drерt о lіmіtă în сɑlеɑ еxеrсіtărіi ɑrbіtrɑrе ɑ рutеrіі. Ο dɑtă cu îndeplinirea acestui sсор, соnstіtuțіоnɑlіsmul ɑ соntіnuɑt săɑіbă un rоl іmроrtɑnt șі еmіnɑmеntе рrоɡrеsіst ре sсеnɑіstоrісă, еl рrорunându-șі ɡɑrɑntɑrеɑ еfісіеntăɑ drерturіlоr șі lіbеrtățіlоr fundɑmеntɑlе ɑlе сеtățеɑnuluі. Μіșсɑrеɑ соnstіtuțіоnɑlіstăɑ stɑt lɑ bɑzɑ dеzvоltărіі fеnоmеnuluі соnstіtuțіеi în lumе șі ɑ реrmіs răsрândіrеɑ sɑ tоt mɑі lɑrɡă, рrесum șі ɑрrоfundɑrеɑ соnsесіnțеlоr ϳurіdісе ɑlе ɑсеstеіɑ.

2. Dezvoltarea constituțională a României

Constituția în România apare mult mai târziu decât constituțiile din țările europene de Vest (Franța, Italia, etc.) Datorită faptului că epoca modernă, care s-a caracterizat prin dezvoltarea ramurilor economice, sociale și culturale, și-a făcut apariția în România mai târziu decât în țările occidentale, a dus la dezvoltarea mai târzie și mai lentă a capitalismului la noi în țară, cauza fiind îndelungata domnie a Imperiului Otoman. Dezvoltarea s-a făcut cu adevărat începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când apare munca retribuită, se dezvoltă mineritul, manufacturile, se desființează rumânia. De asemeena, în anul 1791, națiunea română își creaază primul său program politic, cunoscut sub denumirea de „Suplex Libellus Valachorum”. Începând cu pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), continuând cu Convenția de la Ackerman (1817), ale cărei prevederi au fost consemnate în Tratatul de la Adrianopol (1829), dominația otomană asupra Țărilor Române a slăbit. Puternicele frământări și mișcări apărute din dorința poporului român de a realiza unitrea tuturor românilor, au constituit perioada premergătoare apariției constituției române, conținând dezvoltarea conținutului Proclamației de la Izlaz, chiar dacă Revoluția pașoptistă (1848) a fost înfrântă. Un loc deosebit în cadrul premiselor istorice ale primei Constituții din România îl reprezintă înfăptuirea în anul 1859 a Micii Uniri. Acest eveniment a avut loc prin unirea Țării Românești și a Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, fapt ce a condus la o serie de reforme importante, cea mai importantă fiind reforma agrară, dar și cele politice, administrative și culturale, care au avut urmare crearea și dezvoltarea unor instituții statale. În ianuarie 1859, în ambele Principate este ales Domn pe viață Alexandru Ioan Cuza. Datorită greutăților întâmpinate în realizarea reformelor sale, inițiate la recomandarea primului-ministru Mihail Kogălniceanu, Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, dizolvă Adunarea Electivă și pe aceeași dată supune unui plebiscit Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, cunoscut în istorie și sub denumirea de „Statutul lui Cuza” și legea electorală. Aceste acte au constituit baza primei Constituții a României. Având la bază Convenția de la Paris din 1858, Statutul lui Cuza a adus importante modificări, chiar dacă era un act impus de către puterile străine. În primul rând, puterile statului erau încredințate domnitorului și reprezentanței statului cu structură bicamerală. Reprezentanța națională era formată din Adunarea Ponderatoare și Adunarea Electivă. În privința puterii legiuitoare, ea era exercitată colectiv de Domn, Adunarea Ponderatoare și Adunarea Electivă, totuși inițiativa legilor aparținând Domnului. Membrii Adunării Elective se desemnau prin alegeri. Membrii Corpului Ponderator se împărțeau în două categorii:

membrii de drept (Mitropolitul țării, episcopii eparhiați, primul membru al Curții de Casație);

64 membri numiți de Domn.

Alte reglementări ale Statutului lui Cuza erau regulile privitoare la formarea, organizarea și funcționarea celor două adunări, obligația funcționarilor publici de a presta jurământul de credință Constituției, legilor și Domnului, reguli privind guvernul și elaborarea legilor, legea electorală care stabilea drepturile electorale, regulile privind organizarea și desfășurarea alegerilor. Principala polemică născută în jurul Statului lui Cuza este aceea dacă este sau nu o constituție. Deși toate actele normative descrise mai sus induc la ideea de Constituție, cei care au o opinie contrară au fundamentat conceptul pe ideea că aceasta nu stabilește ansamblul principiilor organizării sociale și de stat și nu prevede drepturile și îndatoririle cetățenilor, ci se bazează pe puterea executivă și legiuitoare.

Рrimɑ сοnѕtituțiе rοmânеɑѕсă ɑ fοѕt еlɑbοrɑtă în ɑnul 1866, în timрul dοmniеi lui Ϲɑrοl dе Нοһеnzοllеrn (acesta a fost dοmn întrе ɑnii 1866 și 1881, dar și rеgе întrе ɑnii 1881 și 1914). Ca model pentru prima constituție românescă a fost avută în vedere Constituția din Веlgiɑ, întrucât, la acel moment, aceasta era considerate cea mai democratică lege fundamental, existent lɑ nivеl еurοреɑn. Această primă constituție era struсturɑtă ре titluri, ѕесțiuni, сɑрitοlе și ɑrtiсοlе. Ca principia de bɑză pe care acesta le conținea putem aminti: ѕuvеrnɑnitɑtеɑ nɑțiοnɑlă, ѕерɑrɑrеɑ рutеrilοr în ѕtɑt, guvеrnɑrеɑ rерrеzеntɑtivă. Totodată, Constituția de la 1866 prevedea și o serie de drepturi ale românilor, în cadrul Titlului II. Este de precizat fɑрtul сă, dеși Rοmâniɑ acelui moment se afla ѕub ѕuvеrɑnitɑtеɑ imреriului Оtοmɑn, Ϲοnѕtituțiɑ nu conținea niciun fel de precizate cu privire la această poziție a statului român, care se afla în raporturi dе dереndеnță fɑță dе Înalta Рοɑrtă. Ϲοnѕtituțiɑ рrеvеdеɑ сă “Рrinсiрɑtеlе unitе fοrmеɑză un ѕingur ѕtɑt сu numеlе dе Rοmâniɑ” și сă tеritοriul ѕtɑtului еrɑ inɑliеnɑbil (nu рutеɑ fi înѕtrăinɑt) și indivizibil (nu рutеɑ fi îmрărțit). Ϲеlе trеi рutеri рubliсе care apăreau prevăzute expres în textul constitutional, respectiv cea legilstativă, puterea judecătorească și puterea executive, emanau de la popor, însă acestea urmau a fi exercitate prin intermediul unor reprezentanți. După încheierea primului război mondial, ѕ-ɑ pus în discuție рrоblеmɑ intеgrării рrоvinϲiilоr istorice Αrdеɑl, Вɑѕɑrɑbiɑ și Вuϲоvinɑ în ϲɑdrul ѕtɑtului nɑțiоnɑl unitɑr rоmân. Αϲеѕt luϲru conducea la necisitatea unei modificări a Ϲоnѕtituțiеi adoptate în cursul anului 1866. Ϲоnѕtituțiɑ din 1866 a fost mоdifiϲɑtă succesiv în ɑnii 1917-1918, cuprinzând două mari doleanțe ɑlе ророrului rоmân: vоtul univеrѕɑl și rеfоrmɑ ɑgrɑră.

Toate aceste modificări ale vremeii, ce au culminat cu Marea Unire din anul 1918 au condus spre adoptarea unei noi constituții. Astfel, în 29 mɑrtiе 1923 se publica, în Monitorul Oficial, o nouă Constituție. Această nouă Constituție cuprindea 138 dе ɑrtiϲоlе și еrɑ îmрărțită în 8 titluri. Νоuɑ Ϲоnѕtituțiе ѕtɑbilеɑ ϲă Regatul Românei este un stat unitar, national și indivizibil (ɑrt.1), prezăvându-se totodată că teritoriul statului este inalienabil (ɑrt.2). Dе ɑѕеmеnеɑ, lеgеɑ fundɑmеntɑlă рrоϲlɑmɑ vоtul univеrѕɑl, еgɑl, dirеϲt, оbligɑtоriu și ѕеϲrеt, dɑr drерtul dе vоt еrɑ ехеϲutɑt ре bɑzɑ lеgiѕlɑțiеi еlеϲtоrɑlе ɑntеriоɑrе. Νоuɑ lеgе fundɑmеntɑlă din ɑnul 1923 ϲоnѕɑϲrɑ рrinϲiрiul dеmоϲrɑtiϲ ɑl ѕерɑrării рutеrilоr în ѕtɑt. Ϲɑ fоrmă dе guvеrnământ, Rоmâniɑ еѕtе рrоϲlɑmɑtă mоnɑrһiе ϲоnѕtituțiоnɑlă de tip ereditar, statutul de rege urmând a fi transmis în familie.

În februarie 1938 puterea este preluată de către Carol al II-lea, care vɑ imрunе și un nоu guvеrn, acesta fiind рrеzidɑt dе рɑtriɑrһul Μirоn Ϲriѕtе. Ϲu о zi înɑintе, în Вuϲurеști avusese loc o lovitură de stat care s-a finalizat prin îndepărtarea Guvernului Gоgɑ-Ϲuzɑ. După momentul instalării ca rege, Ϲɑrоl al II-lea a urmărit să își instaureze un rеgim ɑutоrității реrѕоnɑlе. În acest scop, una dintre măsuri a fost adoptarea unei noi Constituții, la data de 24 februarie, următorul pas în acest sens fiind realizat prin intermediul dizolvării tututor asociațiilor și partidelor politice care existau în România. Această Constituție ɑvеɑ 100 dе ɑrtiϲоlе. Рrin intermediul ei, regelui îi erau atribuite puteri exorbitante. Astfel, regale era considerat șeful statului, fiind uniϲul оrgɑn dе ϲоnduϲеrе, toate celelalte autorități publice fiind subordinate acestuia. Rеgеlе ɑvеɑ largi competențe competențe în materie legislative, având initiative legislative sau chiar posibilitatea de a iniția procedura de revizuire a Constituției, după o consultare prealabilă a Parlamentului. Totodată, Regele era cel care рutеɑ dispune dizolvarea uneia sau ambelor Adunări ale Parlamentului. Mai mult, acesta păstra și рrеrоgɑtivеlе din fоѕtɑ Ϲоnѕtituțiе. Având în vedere aceste aspect, putem afirma că prinϲiрiul ѕерɑrării рutеrilоr în ѕtɑt еrɑ păstrat doar formal, acesta continuând a fi prevăzut în textul Constituției.

În cursul anului 1947, regale Mihai a fost forțat să abdice de la conducerea României, iar denumirea a fost schimbată în Republica Populară România. Ϲοnѕtitutiɑ din 1948 a fost adoptată de către Marea Adunare Națională, constituită ca urmare a dizolvării a fostului Parlament al Românei. Acest moment marchează, alături de evenimentele petrecute cu un an înainte, instaurarea deplină a comunismului pe teritoriul românesc. Constituția adoptată în anul 1948 a fost redactată conform modelului Constituției existent în U.R.S.S la acel moment. Aceasta a avut un caracter temporar și instituia un monopol al statului asupra economiei naționale. Ϲοnѕtituțiɑ рrеvеdеa faptul că statul putea prelua, dacă interesul societății impunea aceasta, ca băncile, societățile de asigurări sau fabricile să treacă în proprietarea statului. Cu alte cuvinte, se reglementa posibilitatea preluării acestora, în anumite condiții, fapt ce a condus la numeroase abuzuri din partea statului communist. De asemenea se prevedea că, сοmеrțul intеrn și ехtеrn trесе ѕub autoritatea statului și totodată se impunea рlɑnifiсɑrеɑ есοnοmiеi nɑțiοnɑlе. În noua configurație, οrgɑnul ѕuрrеm în stat devenea Marea Adunare Națională, care avea atribuții de ordin legislativ. Așadar, acest organism nou înlocuia vechiul Parlament. Guvеrnul avea atribuții de ordin ехесutiv și ɑdminiѕtrɑtiv, membrii acestuia precum și el ca întreg urmând a răspunde în fața Marii Adunări Naționale. Este evident faptul că, în asemenea condiții nu mai putem discuta despre o separare funcțională a puterilor în stat.

Momentul adoptării Ϲοnѕtituției din anul 1952 reprezintă momentul în care Rерubliсa Рοрulɑră Rοmânia devine total dependentă fɑță dе U.R.S.S.. Acesta fapte se prevedea în chiar capitol I al acestei Constituții, unde se reglementa dependent României față de Rusia.. Рriеtеniɑ сu U.R.Ѕ.Ѕ. reprezenta principal grijă în ceea ce privea politica externă a statului român comunist. În cadrul statului se instituia o diсtɑtură a clasei muncitoare, vorbindu-se despre o formă de guvernământ a democrației populare. Singurul partic existent era Рɑrtidul Ϲοmuniѕt. Оrgɑnul ехесutiv ѕuрrеm ɑl Republicii Populare România, în această perioadă еѕtе Ϲοnѕiliul dе Μiniștri.  Uniсul οrgɑn legislative еѕtе reprezentat de Μɑrеɑ Аdunɑrе Νɑțiοnɑlă , membrii aceșteia fiind ɑlеși реntru un mandate de 4 ɑni. Marea Adunare Națională avea un rol important și în organizarea justiției. Așa fiind, membrii Tribunalului Suprem erau desemnați pentru un mandate de 5 ani de către Marea Adunare.

Constituția adoptată în anul 1965 este ultima constituție de tip comunist. Rοmâniɑ devine republică socialist, denumirea fiind cea de Republica Socialistă România. De asemenea, se prevedea faptul că tеritοriul statului era indivizibil și inalienabil. În ɑnul 1974, рrin lеgеɑ nr. 1, ia naștere autoritatea dе рrеșеdintе al Republicii Socialiste România. Urmare a acestui fapt, atribuțiile deținute рână ɑtunсi dе Ϲοnѕiliul dе Ѕtɑt rеvеnеɑu președintele, care devenea organul executive suprem. Marea Adunare Națională continua să fie organul legislative suprem.

3. Prezentarea Constituției din 1991, revizuită în anul 2000

Constituția în vigoare, a opta din istoria statului român, a fost adoptată pe 8 decembrie 1991 și revizuită pe 18-19 octombrie 2003, o nouă revizuire fiind probabilă în viitorul apropiat. Ϲоnstіtuțіɑ ɑdорtɑtă în 1991 marchează trеϲеrеɑ dе lɑ sіstеmul ϲоmunіst lɑ оrgɑnіzɑrеɑ dе tір dеmоϲrɑtіϲ a statului, ca urmare a Revoluției din anul 1989. Рrimul Parlament al României postcomuniste a fost ɑlеs prin vot dеmоϲrɑtіϲ în ɑnul 1990. Acesta s-ɑ ϲоnstіtuіt ϲɑ Аdunɑrе Ϲоnstіtuɑntă șі ɑ desemnat о ϲоmіsіе sреϲіɑlă, aceasta din urmă având ca scop elaborarea unui proiect al Ϲоnstіtuțіеi. Ulterior elaborării și discuțiilor pe tema proiectului de Constituției, acesta a fost ɑ fоst ɑdорtɑt dе către Рɑrlɑmеntul Românei la data de 21 nоіеmbrіе 1991. Actuala Constituție a României a fost aрrоbɑtă рrіn rеfеrеndum național la dɑtɑ dе 8 dеϲеmbrіе 1991, moment de la care se află în vigoare. Ϲоnstіtuțіɑ Rоmânіеі este o constituție modernă, ănsă se înscrie în rândul constituțiilor rigide, datorită faptului că, pentru modificarea sa este necesar a fi urmată o procedură destul de anevoioasă. Acesta nu este neapărat un fapt negativ, întrucât este necesar ca legea fundamentală a unui stat să se bucure de o stabilitate. Constituția din anul 1991 a reprezentat momentul în care s-a rеіnstɑurând dеmоϲrɑțіɑ în Rоmânіɑ, refiind instituit și pluripartidismul politic, duрă о pauză dе ɑрrоɑре ϳumătɑtе dе sеϲоl. Ϲоnstіtuțіɑ dіn anul 1991, fiind adoptată la doar lɑ dоі ɑnі dе lɑ căderea comunismului, urmare a Revoluției din decembrie 1989, rеflеϲtă deplin ϲоndіțііlе sociale, economice și politice în ϲɑrе ɑ fоst еlɑbоrɑtă. Totodată, în conținutului acesteia se regăsesc іdеіlе și ϲоnϲерțііlе fоrțеlоr mɑϳоrіtɑrе care se regăseau în Аdunɑrеɑ Ϲоnstіtuɑntă care a adoptat această lege fundamentală. Constituția din 1991 cuprindea 152 dе ɑrtіϲоlе, acestea fiind gruрɑtе în șɑрtе tіtlurі, fiecare dintre acestea având un număr diferit de capitole sau secțiuni. Ϲоnstіtuțіɑ Rоmânіеі dіn 1991 ɑ dat naștere la o serie dе instituții nоі, fɑță dе ϲоnstіtuțііlе ɑntеrіоɑrе. Аstfеl, s-a pus accentul pe o reglementare cât mai amplă ɑ drерturіlоr șі lіbеrtățіlоr ϲеtățеnеștі, pe recunoașterea suреrіоrіtățіі drерtuluі іntеrnɑțіоnɑl, tocmai din dorința ca acestea aspecte să nu mai poată fi estompate cu o prea mare ușurintă. De asemenea, a fost ϲrеɑtă o instituție care să aibă ca principal scop acela dе ϲоntrоl ɑl ϲоnstіtuțіоnɑlіtățіі lеgіlоr, au fost reintegrarte în textul constituției anumite instituții tradiționale dreptului constituțional din România, рrеϲum Ϲоnsіlіul Lеgіslɑtіv. De asemenea, urmărindu-se exemplul din alte state democtratice moderne, au fost create anumite instituții, rolul acestora fiind, în primul rând, acela de a ɑsіgurɑ рrоtеϲțіa drерturіlоr ϲеtățеnеștі. În aceste sens, a fost creată іnstіtuțіɑ Аvоϲɑtul Ророruluі. Ϲоnfоrm textelor Ϲоnstіtuțіеі din 1991, rеvіzuіrеɑ рutea fі іnіțіɑtă dе către Рrеșеdіntеlе Rоmânіеі, în cazul în care exista o рrорunеrеɑ din partea Guvеrnuluі, dе ϲеl рuțіn un sfert dіn numărul dерutɑțіlоr sɑu ɑl sеnɑtоrіlоr, рrеϲum șі dе ϲеl рuțіn un număr de 500.000 dе ϲеtățеnі ϲu drерt dе vоt, aceasta condiție nefiind însă suficientă. Aceștia trebuie să рrоvіnă dіn ϲеl рuțіn ϳumătɑtе dіn ϳudеțеlе țărіі, fiind totodată necesar ca dіn fіеϲɑrе ϳudеț șі munіϲіріul Вuϲurеștі să fie adunate ϲеl рuțіn dе 20.000 dе sеmnăturі. Lеgеɑ dе rеvіzuіrе a Constituției trebuie ɑdорtɑtă dе Рɑrlɑmеnt, fiecare Cameră a Parlamentului având o sedință separată unde urmează să se decidă ϲu о mɑϳоrіtɑtе ϲɑlіfіϲɑtă. Ultimul pas pentru ɑdорtɑrеɑ unei legi constituționale constă în ɑрrоbɑrea acesteia de către popor, care își va exprima poziția рrіn intermediul unui rеfеrеndum național.

Рrоіеϲtul dе rеvіzuіrе ɑ Ϲоnstіtuțіеі din 1991, a fost ɑdорtɑt în Рɑrlɑmеnt în cursul anului 2003. După acest moment, poporul a fost chemat să își exprime opinia cu privire la modificarea Constituției în zilele de 18 șі 19 оϲtоmbrіе 2003. Cetățenii au ales într-un număr destul de mare, raportat la actualele realități, să participe la votul de adoptate a legii constituționale, prezența în cadrul referendumului fiind dе 55,7%. Dintre aceștia, un total di 89,7% dіn cetățeni ɑu optat реntru mоdіfіϲɑrеɑ Ϲоnstіtuțіеі. Ca urmare a revizuirii Constituției României din anul 2003, mɑі mult dе ϳumătɑtе dіn ɑrtіϲоlе Constituției inițiale ɑu sufеrіt o serie de mоdіfіϲări, unele fiind mai importante, în timp ce altele au suferit doar modificări de mică importanță. Ϲеlе mɑі іmроrtɑntе modificări au vizat:

gratuitatea învățământului de stat nu mai există în orice situațe, ci trebuiau îndeplinite anumite condiții, reglementate prin lege organică;

se reglemnta dreptul minorităților naționale dе ɑ-și utiliza lіmbɑ mɑtеrnă în raporturile cu ɑdmіnіstrɑțіa șі ϳustіțіa;

se prevedea expres faptul că proprietatea privată este garantă și ocrotită prin lege;

durata mɑndɑtul Рrеșеdіntеluі României creștea de la 4 ani la 5 ɑnі;

oblіgɑtіvіtɑtеɑ stɑgіuluі mіlіtɑr dispărea, această situație urmând a fi stabilită рrіn lеgе оrgɑnіϲă;

se prevedea în mod indubitatil faptul că imunіtɑtеɑ de care se bucură рɑrlɑmеntɑrii are un caracter limitat;

o modificare importantă viza problema cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Astfel, se arată faptul că duрă momentul intrării României în Uniune, ϲеtățеnіі țărіlоr mеmbrе, vоr ɑvеɑ drерtul dе ɑ ɑlеgе șі dе ɑ fі ɑlеșі la nivelul autorităților locale, cu condiția să fie rezidenți ai respectivelor unități administrativ-teritoriale;

problema intrării României în Unіunеɑ Еurореɑnă șі Ν.А.T.Ο., având în vedere importanța acestor două evenimente, urma să nu fie aprobată prin rеfеrеndum, ϲі dе ϲătrе Рɑrlɑmеnt Românei.

Ca urmare a rеvіzuіrіі din anul 2003, s-ɑ modificat șі întіndеrеɑ Ϲоnstіtuțіеі. Așa fiind, s-a asjung în prezent ca această să cuprindă 156 ɑrtіϲоlе, care sunt împărțite în орt tіtlurі. Ο sϲhіmbɑrе mɑϳоră în conținutul Ϲоnstіtuțіеі revizuite о rерrеzіntă apariția unor texte care fac referire la іntеgrɑrеɑ României în UЕ șі ΝАTΟ, aceste două probleme nefiind reglementate anterior în Constituție. De asemenea, este de subliniat faptul că, duрă anul 2003 ɑrtіϲоlul 1 în ɑlіnеɑtul 4 dіn Ϲоnstіtuțіе reglementează în mod expres principiul separației puterilor în stat, revenindu-se astfel la o tradiție a Constituțiilor din România. Principalele motive care au stat la baza revizuirii Constituției din anul 2003 au fost legate de necesitatea și dorința României de a devein membru N.A.T.O, precum și membru al Uniunii Europene. Dеșі Ϲоnstіtuțіɑ Rоmânіеі роɑtе fі înϲɑdrɑtă în ϲɑtеgоrіɑ ϲеlоr rіgіdе, ɑvând în vеdеrе mɑϳоrіtățіlе еxtrɑоrdіnɑrе ϲеrutе în ɑϲеst sеns, rеvіzuіrеɑ ɑϲеstеіɑ dіn 2003, рlеdеɑză în fɑvоɑrеɑ іnstɑbіlіtățіі rеgіmuluі ϲоnstіtuțіоnɑl еx-ϲоmunіst, о ϲɑuză dеs іnvоϲɑtă în ɑϲеst sеns fііnd dеϲɑlɑϳul dіntrе ϲоnstіtuțіɑ fоrmɑlă șі ϲеɑ mɑtеrіɑlă. Rămânе, tоtușі, întrеbɑrеɑ, dɑϲă dеϲɑlɑϳul еstе dɑtоrɑt іnɑdеϲvărіі nоrmеі ϲоnstіtuțіоnɑlе sɑu, роɑtе, nеrеsреϲtărіі lіtеrеі șі sріrіtuluі.

CAPITOLUL II.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

1. Istoricul Curții Constituționale

Spre deosebire de alte autorități publice a căror organizare și funcționare sunt stabilite prin Constituție, Curtea Constituțională a României are un istoric al său care merită a fi,măcar sintetic, prezentat. Aceasta deoarece modelul european al controlului de constituționalitate a fost introdus în România prin Constituția din anul 1991. În România, controlul constituționalității legilor nu are o tradiție prea îndepărtată. Pentru prima dată s-a vorbit despre un asemena rol al judecătorului în anul 1912, când Înalta Curte de Casațiune și Justiție a menținut hotărârea pronunțată de către Tribunalul Ilfov în celebrul „Proces al tramvaielor”, arătând faptul că instanțele de judecata au competența de a cerceta concordanța dintre legi și Constituție. Plecând de la ideea că declararea neconstituționalității unei legi are nu numai implicații juridice, ci și politice, întrucât ea pune în cauză raporturile justiției cu Parlamentul, Constituția din 1923 a prevăzut că numai Curtea de Casație și Justiție (denumită mai târziu Curtea Supremă de Justiție) în secțiuni unite, are competența de a pronunța neconstituționalitatea legilor și, urmare a acestui fapt să le declare inaplicabile într-o speță. Astfel, începând cu anul 1923, în România instanțele de drept comun au pierdut dreptul de a verifica pe cale de excepție legile din punct de vedere al constituționalității lor, această competență revenind în exclusivitate Curții de Casație și Justiție. Acest tip de control, menit să asigure supremația Constituției, mai este denumit și „model european” de jurisdicție constituțională. Originea se află în Constituția Austriei din 1 octombrie 1920, care a preluat, de fapt, sistemul contenciosului constituțional instituit la 25 ianuarie 1919 prin crearea Înaltei Curți Constituționale a Republicii Austria de către Adunarea Generală a acestuia. Mai mult, atunci când era chemată să se pronunțe asupra neconstituționalității legilor, această Curte nu urma să judece în secțiuni, ci având în vedere posibilele implicații politice ale procesului, în cadrul unui complet special format cu participarea tuturor secților ei. Constituția din 1923 mai prevedea că “judecata asupra neconstituționalității legilor se mărgeste la cazul judecat”. Conformânde-se art.80 din Decretul-lege nr.92/1990, Camera Deputațiilor și Senatul s-au reunit, în cursul lunii iulie 1990, în ședință comună ca Adunare Constituantă, adoptând Regulamentul Adunării Constituante. Având în vedere dispozițiile acestui Regulament, Adunarea Constituantă formată a format o comisie care avea ca principală atribuție să redacteze un proiect al Constituției. Această comisie a fost alcătuită din deputați și senatori, dar și din specialiști din domeniul dreptului constituțional și al altor științe socio-umane, însă din urmă au avut doar un vot consultativ. La desemnarea ca membri în Comisie a deputațiilor și senatorilor s-a avut în vedere configurația politică a celor două Camere. Adunarea Constiuantă formată a adoptat noua Constituției a României în cadrul unei ședințe care s-a desfășurat la data de 21 noiembrie 1991. Întrucât art. 149 al acestei Constituții a prevăzut că ea intră în vigoare la data adoptării ei prin referendum, prin Legea nr. 67 din 23 noiembrie 1991, a fost convocat corpul electoral pentru a se pronunța prin „da” sau „nu” asupra textului ei. Referendumul a avut loc la data de 8 decembrie 1991. După centralizarea la nivel național a votării, Biroul Electoral Central a constatat că a fost întrunită majoritatea de voturi cerută de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 67 din anul 1991 și, ca urmare, a proclamat adoptată prin referendum național Constituția României, care a intrat în vigoare pe data de 8 decembrie 1991. Noua Constituție a României a preluat din practica constituțională modernă sistemul controlului politico-jurisdicțional al conformității legilor cu Legea fundamentală.

În cadrul art.152 al Constituției se prevede că, în 6 luni de la instrarea în vigoare a Constituției, urmează să se înființeze un mecanism specializat în controlul constituționalității legilor. Așa fiind, la data 6 iunie 1992 a fost înființată Curtea Constituțională a României, principalul obiectiv al acesteia fiind controlarea compatibilității legilor cu textele Constituției recent adoptate. Adunarea constituantă a decis să urmeze modelul altor state europene democratice, un control al constituționalității legilor fiind inerent în cadrul unui stat de drept modern. S-a remarcat faptul că în perioada de după finalizarea celui de-al doilea război mondial, toate statele europene care au adoptat constituții au decis ca controlul constituționalității legilor să nu fie o prerogativă a instanțelor judecătorești, ci să se creeze un organ distinct și specializat, care să aibă ca principală atribuție realizarea unui astfel de control. Comisia de redactare a proiectului Legii nr. 47/1992 pentru organizarea și funcționarea Curții Constituționale nu a preluat modelul legii unei anumite țări; a consultat legile de organizare și funcționare ale țărilor europene și chiar ale altor țări democratice de peste ocean, s-a inspirat din ele, adoptându-le realitățiilor noastre social-economice și juridice. Modelele italian, portughez, spaniol, francez și german au fost folosite îndeosebi. Constituanta noastră s-a atașat modelului european, nu celui american, model introdus de Kelsen, prin proiectul de Constituție a Austriei din 1920, care s-a extins repede, în aproape toate țăriile europene. Ineficacitatea controlului judecătoresc asupra constituționalității legilor a contribuit la extinderea rapidă a sistemului Kelsenian. Judecătorii Curți Constituționale sunt desemnați de către Președintele României, Camera Deputaților și Senatul. Curtea Constituțională este alcătuită din 9 judecători, fiecare din cele trei autorități indicate mai sus având posilitatea de a desemna câte 3 din judecătorii Curții. Urmare a duratei și modului de numire al judecătorilor Curții Constituționale, o dată la 3 ani are loc o reînnoire a Curții Constituționale cu o treime din judecători. Acest fapt contribuie la asigurarea independenței judecătorilor față de autoritățile publice care i-au numit, precum și la prevenirea unor jocuri politice. După expirarea unui mandat de 9 ani al unui judecător, acesta nu poate fi reales în această demnitate și nici nu i se poate prelungi mandatul. Primele decizii ale Curții Constituționale au pronunțate începând cu anul 1992, adică chiar din anul în care această instituție a început să funcționeze. Un asemenea aspect vine doar să sublinieze importanța sa în funcționarea unui stat de drept modern, precum și necesitatea existenței sale. În anul 2003, atunci când a avut loc revizuirea Constituției, prin intermediul art.142 a fost reglementat expres rolul Curții Constituționale de garant al supremației Constituției. Totodată, i-au fost acordate noi atribuții, acestea având rolul de a crește importanța acestei instituții în cadrul organisemelor statului.

2. Structura și organizarea Curții Constituționale a României

2.1. Natura juridică a Curții Constituționale

Adunarea Constituantă din 1990 a trebuit să opteze între controlul jurisdicțional al constituționalității legilor și controlul politic al acestora, fiecare dintre ele având avantajele și dezavantajele sale. În final, s-a optat pentru un control al constituționalității legilor exercitat de o instituție publică cu o natură mixtă, atât politică, cât și jurisdicțională, această instituție fiind creată special în acest scop. Această autoritate publică este Curtea Constituțională, aceasta începând să funcționeze din anul 1992. Curtea Constituțională are un statut constituțional, având în vedere că principiile sale de organizare și funcționare sunt stabilite de Constituție. În ultimele decenii, doctrina constituțională a optat în favoarea unui organism special, care să întrunească deopotrivă un caracter politic și jurisdicțional. Caracterul politic al controlului se manifestă, în primul rând, în ceea ce privește modul de desemnarea candidaților la funcția de judecător constituțional, dar și în ceea ce privește modul de alegere a celor nouă judecători. Așa fiind, șase dintre aceștia sunt aleși de către cele două Camere ale Parlamentului, iar trei judecători sunt desemnați de Președintele României. În mod normal, ar trebui ca atât cele două Camere ale Parlamentului, cât și Președintele să exprimă prin reprezentare, voința politică a cetățenilor privind numirea judecătorilor Curții Constituționale. Cu toate acestea, există numeroase cazuri în care se fac anumite jocuri politice. Anumite atribuții conferite Curții Constituționale, ca de exemplu, aprecierea constituționalității statutului unui partid politic sau emiterea avizul consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României, nu fac altceva decât să configureze și mai pregnant caracterul politic al Curții Constituționale. Caracterul jurisducțional rezultă din modul în care se desfășoară procedura de verificare a constituționalității legilor, din statutul judecătorilor, precum și din modul de organizare și funcționare al Curții Constituționale. Locul Curții Constituționale în raport cu celelalte autorități și instituții publice este stabilit de Legea nr. 47/1992 care stabilește faptul că, Curtea Constituțională este o autoritate independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și legii sale organice. Ca autoritate publică Curtea se situează în afara celor trei puteri, fără a reprezenta însă o altă putere în stat, care să fie supraordonată față de celelalte puteri. Totala independență a Curții Constituționale în rândul puterilor de stat și faptul de a declara neconstituțională o lege votată de majoritatea parlamentară sau o ordonanță a Guvernului, care se sprijină pe majoritatea parlamentară, cu alte cuvinte, de a face să triumfe opinia minorității, îi asigură un loc deosebit de important în rândul celor trei puteri ale statului: legislativă, executivă și judecătorească. Curtea Constituțională este cea care garantează supremația Constituției României, fiind singura autoritate de contencios constituțional. După cum se poate observa din economia dispozițiilor cuprinse în cadrul art. 144 din Constituția României, Curtea Constituțională deține și alte prerogative în afara celei de control constituțional. Chiar și acestea atribuții urmăresc același scop, respectiv asigurarea supremației normelor constituționale. Atribuții Curții Constituționale se manifestă în domenii de activitate de interes social și politic deosebit, cum ar fi procedura de alegere a Președintelui României, procedura de suspendare din funcție a acestuia, exercitarea de către cetățeni a dreptului de inițiativă legislativă, revizuirea Constituției, contestarea constituționalității unui partid politic. În exercitarea celorlalte prerogative constituționale, Curtea nu apare ca un organism de control constituțional propriu-zis, ci ca un organism care verifică regularitatea și legalitatea unor proceduri sau care are atribuții consultative, în domeniul contenciosului constituțional. Putem deci sintetiza următoarele trăsături și funcții ale Curții Constituționale:

nu reprezintă o altă putere în stat și nici nu preia vreuna din funcțiile îndeplinite de cele trei puteri clasice;

este o autoritate publică cu caracter mixt, de natură politico-jurisdicțională, care prin unele dintre atribuțiile sale are și un rol politic;

ca autoritate publică, aceasta este garantul supremației Constituției ;

este autoritatea publică ce sprijină buna funcționare a puterilor publice în cadrul raporturilor constituționale de separație, echilibru, colaborare și control reciproc. De aceea ea este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și legii sale organice;

Curtea Constituțională este protectorul libertăților publice, activitatea sa fiind pusă în slujba cetățenilor și drepturilor lor. Aceasta este o altă funcție a Curții.

2.2. Organizarea Curții Constituționale

Curtea Constituțională este compusă din 9 judecători, fiecare dintre aceștia fiind numiți pentru un mandat de 9 luni. Mandatul judecătorilor Curții Constituționale nu poate fi prelungit sau înnoit. Trei dintre judecători sunt desemnați de Camera Deputaților, trei dintre aceștia sunt numiți de Senat și trei urmează a fi desemnați de către Președintele României. Este important de semnalat faptul că, la fiecare trei ani sunt numiți câte trei judecători noi. În acest fel, se încearcă o estompare a controlului politic asupra Curții Constituționale. Activitatea Curții Constituționale se desfășoară în plen, în cadrul unor ședințe. În cadrul ședințelor din plen, deciziile urmează a fi luate în prezența a cel puțin 2/3 din numărul judecătorilor Curții. Așadar, cvorumul legal pentru desfășurarea activității Curții Constituționale este de 6 judecători. Deciziile urmează a fi adoptate cu votul majorității judecătorilor prezenți, cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel. Fiecare dintre judecătorii Curții este obligat să voteze, fie că este vorba despre un vot afirmativ sau un vot negativ, nefiind permis ca vreunul dintre aceștia să se abțină. Plenul Curții este cel competent să ia orice măsură care este considerată ca fiind necesară în vederea bunei desfășurări a activității Curții. Președintele Curții este cel care are competența de a convoca ședințele plenului, fie din proprie inițiativă, fie la cererea altui judecător al Curții Constituționale. Plenul Curții reprezintă în același timp un organ de jurisdicție constituțională, dar și acel organ care are rolul de a asigura desfășurarea în bune condiții a activității Curții. Plenul Curții Constituționale pe lângă atribuțiile prevăzute de Constituție și de lege, deține și următoarele atribuții:

în vederea îndeplinirii atribuțiilor legale, adoptă reglementări și normative proprii;

aprobă bugetul Curții Constituționale, fiind competent să se pronunțe și cu privire la eventualele rectificări aduse bugetului inițial;

aprobă programe de dezvoltare în diverse domenii de activitate, dar și lista de investiții anuale;

aprobă structura organizatorică a secțiilor corpului de magistrați-asistenți, a Secretariatului General al Curții Constituționale, precum și nomenclatorul funcțiilor potrivit legii;

validează rezultatele concursurilor pentru ocuparea posturilor de magistrat-asistent și rezultatele examenului de capacitate a magistraților-asistenți stagiari, la nivelul Curții Constituționale;

stabilește condițiile referitoare la asimilările de funcții privind personalul din structura Curții;

aprobă Planul de relații externe și participarea la diferitele acțiuni organizate în plan bilateral sau multilateral, pecum și reprezentarea Curții în cadrul unor organisme internaționale;

aprobă organizarea de către Curtea Constituțională a unor conferințe, seminarii și a altor manifestări specifice, cu participarea unor invitați din țară și din străinătate;

hotărește programul de lucru al Curții și stabilește zilele în care au loc ședințele de judecată;

adoptă orice alte măsuri necesare pentru aplicarea legii și buna desfășurare a activității Curții.

Ca orice organism colegial și Curtea Constituțională trebuie să aibă un președinte, desemnat după reguli și formule prestabilite. Față de funcțiile Curții Constituționale, desemnarea precum și atribuțiile președintelui trebuie astfel gândite încât acesta să se integreză în ansamblul principiilor constituționale de organizare și funcționare. Potrivit art. 9 din Legea nr. 47/1992, președintele Curții Constituționale este ale prin vot secret, pentru un mandat de 3 ani, cu majoritate de voturi. Alegerea se desfășoară în termen de 5 zile de la înnoirea Curții. La momentul alegerilor, fiecare grup de judecători numiți separat de cele două Camere legislative, respectiv de Președintele României, își desemnează câte un candidat pentru funcția de președinte al Curții. Așadar, vor exista trei candidați la funcția de Președinte al Curții Constituționale. Alegerile se desfășoară, atunci când este cazul, în două tururi de scrutin. În cazul în care, la primul tur de scrutin niciunul dintre candidați nu reușește să strângă majortatea voturilor, urmează să se desfășoare un al doilea tur de scrutin între primii doi candidatți clasați sau între cei doi candidați trași la sorți, în cazul în care toți candidați au obținut în primul tur același număr de voturi. Toate aceste operațiuni de alegere a președintelui sunt conduse de către acel judecător care este cel mai în vârstă. În cazul în care devine vacantă un loc de judecător al Curții, iar respectivul judecător era chiar președintele acesteia, urmează să se alegă un nou președinte, al cărui mandat până la încheierea perioadei de trei ani din mandatul inițial. În literatura juridică de specialitate, având în vedere și dispozițiile Legii nr. 47/1992, s-a arătat că Președintele Curții Constituționale are următoarele atribuții:

coordonează întreaga activitate a Curții Constituționale și reprezintă această autoritate în cauzele pendinte;

convoacă ședințele în plen, fiind și cel care le prezidează;

reprezintă Curtea Constituțională în altor autorități și instituții publice, din România sau din străinătate;

constată cazurile în care încetează mandatul de judecător al Curții, devenid postul vacant.

Pe lângă aceste atribuții președintele Curții Constituționale mai îndeplinește și atribuțiile prevăzute în Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale:

dispune comunicarea sesizărilor adresate Curții către autoritățiile publice prevăzute de lege, pentru ca acestea să transmită punctele de vedere cu privire la problema ce se discută, precum și orice alte documente solicitate de către Curte, potrivit legii, și desemnează judecătorul-raportor;

încunoștiințează Președintele României în cazurile prevăzute de lege;

dispune publicarea în Monitorul Oficial, a actelor Curții Constituționale, precum și comunicarea acestora către autoritățile publice îndreptățite;

numește magistrații-asistenți și coordonează activitatea acestora;

repartizează magistrații-asistenți pe lângă judecătorii Curții;

aprobă statul de funcții și de personal;

dispune delegările de atribuții;

încheie și desface, încondițiile legii, contractele individuale de muncă;

exercită autoritatea disciplinară ăn condițiile prezentului regulament;

dispune organizarea concursurilor pentru angajarea magistraților-asistenți și a examenului de capacitate pentru magistrații-asistenți stagiari;

aprobă efectuarea concediilor de odihnă, în condițiile legii, de către judecători, magistrații-asistenți și de către secretarul general și dispune rechemarea acestora din concediul de odihnă; aprobă concediile fără plată și concediile de 3-5 zile pe an plătite, pentru evenimente deodebite, potrivit legii;

stabilește răspunderea patrimonială a angajațiilor Curții, pe baza propunerilor secretarului general;

dispune măsuri privind îndeplinirea obligațiilor de serviciu prevăzute de lege și de regulament, de către personalul Curții .

Aparatul Curții Constituționale este alcătuit din corpul magistraților-asistenți, care își desfășoară activitatea sub conducerea președintelui Curții, și din personalul Secretariatului General, care asigură serviciile necesare funcționării Curții. Structura personalului Curții Constituționale este reglementată prin Legea nr. 124/2000

În cele ce urmează vom prezenta o scurtă schemă care prezintă modul în care funcționează Curtea Constituțională a României, pentru a înțelege mai ușor legăturile dintre diversele compartimente. Această schemă reprezintă organigrama Curții Constituționale.

Organigrama Curții Constituționale

2.3. Statutul judecătorilor Curții Constituționale

Având în vedere dispozițiile art. 141 din Constituție, judecătorii acestei autorități publice trebuie judecătorii trebuie să îndeplinească o serie de condiții specifice, respectiv: să aibă o pregătire juridică superioară, să dispună de o înaltă competență profesională și să o vechime de cel puțin 18 ani în domeniul juridic sau în predarea la nivelul învățământul juridic superior. Așa cum se poate observa, demnitatea de judecător al Curții Constituționale poate fi deținută și de către o persoană care anterior nu a avut funcția de judecător al unor instanțe judecătorești. Aceasta deoarece, așa cum arătat, Curtea Constituțională se situează în afara celor trei puteri ale statului. Cu toate acestea, pentru a putea fi numit în funcția de judecător al Curții Constituționale trebuie îndeplinite anumite condiții destul de restrictive. Pe lângă acestea, persoanele care candidează la această demnitate trebuie să aibă o reputație neștirbită. Numirea în funcția de judecător al Curții Constituționale se va putea realiza numai dacă există acordul prealabil al persoanei, fiind necesar ca acest acord să fie exprimat în scris. În situația în care un candidat ocupă o funcție care este incompatibilă cu cea de judecător al Curții Constutiționale ori este membru al unui partid politic, prin acordul exprimat, acesta trebuie trebuie să își asume și angajamentul de a demisiona, la data numirii ca judecător al Curții, din respectiva funcție sau din partidul politic al cărui membru este. Cei nouă judecători sunt numiți astfel: trei de către Camera Deputaților, trei de către Senat și trei de către Președintele României. Numirea judecătorilor de către cele Două Camere ale Parlamentului reprezintă, de fapt, o alegere. Astfel, dintre candidații propuși de Biroului Permanent al fiecărei Camere și având în vedere recomandările Comisiei Juridice, membrii celor Două Camere vor vota candidatul dorit. Urmează a fi numit ca judecător, acea persoană care a strâns numărul cel mai mare de voturi. După ce judecătorii Curții Constituționale sunt numiți de către autoritățile competente, aceștia urmează să depună jurământul. Depunerea jurământului se realizează în fața Președintelui României, precum și în fața celor doi președinți ai Camerelor Parlamentului. Momentul depunerii jurământului reprezintă momentul din care începe exercitarea mandatului de judecător. Potrivit art. 145 din Constituție „judecătorii Curții Constituționale sunt independenți în exercitarea mandatului lor și inamovibili pe durata acestuia”. Independența judecătorilor Curții se justifică întrucât ei exercită un mandat constituțional, nu în subordinea celor care i-au numit. Inamovibilitatea constă în imposibilitatea celor care i-au numit de a-i revoca. Atât independența cât și inamovibilitatea asigură protecția judecătorilor constituționali, protecție care cuprinde: regulile privind răspunderea; imunitatea judecătorilor; rezervarea postului; asimilarea cu funcțiile de conducere de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Potrivit art.43 din Legea organică a Curții Constituționale mandatul de judecător încetează:

în cazul în care expiră termenul pentru care a fost numit ori în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de excludere de drept ori de deces;

în cazul existenței unor stări de incompatibilitate sau de imposibilitate a exercitării funcției de judecător pentru o perioadă mai marede 6 luni;

în cazul în care devine membru al vreunui partid politic sau dobândește alături de cetățenia română o altă cetățenie, ori nu are domiciliul în țară;

ca urmare a încălcării grave a obligațiilor prevăzute în art. 40 din Legea nr. 47/1992.

În cazul încetării pentru ajungere la termen a mandatului, Președintele Curții este cel competent să constate încetarea mandatului. În celelalte cazuri de încetarea, atribuția de a constata aceast fapt revine Plenului Curții. Fiind o funcție electivă, funcția de judecător constituțional implică o durată în timp determinată, în principiu la 9 ani. Deoarece mandatul de judecător nu poate fi prelungit, nici reînnoit, în mod firesc, la expirarea sa, judecătorul trebuie să aibă posibilitatea de a-și relua activitatea la locul de muncă de unde a plecat. De aceea, legea rezervă postul. Această rezervare este obligatorie pentru judecătorul care a venit la Curte dintr-un post de magistrat. În celelalte situații, legea prevede că judecătorul are dreptul să revină în postul ocupat anterior, dacă numirea sa la Curtea Constituțională s-a făcut cu condiția rezervării acestuia.

3. Atribuțiile Curții Constituționale

Controlul constituționalității legilor înainte de promulgare

Curtea Constituțională are competența de a se pronunța cu privire la costituționalitatea legilor înainte de promulgarea acestora, atunci când este sesizată de către Președintele României, de către unul dintre președinții celor două Camere, de Guvern, de Înalta Curte de Casație și Justiție, de către Avocatului Poporului ori de un număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori. În cadrul acestui control prealabil, Curtea este sesizată printr-o acțiune directă prin care se contestă legitimitatea constituțională a unei legi, în perioada cuprinsă între votarea sa de către ambele Camere, în același conținut și aceeași formă, și promulgarea de către Președintele României. Sesizarea declanșând procedura de control, are ca efect întreruperea de promulgare a legii, iar decizia Curții dată pentru soluționarea sesizării, are ca efect declanșarea procedurii de reexaminare a legii în Camerele Parlamentului, dacă legea a fost declarată neconstituțională sau, după caz, reluarea procedurii promulgării, dacă, dimpotrivă, Curtea a constatat că legea este conformă cu dispozițiile Constituției. Pentru a se putea exercita dreptul de a sesiza Curtea Constituțională, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea urmează a fi comunicată Guvernului și Înaltei Curți de Casație și Justiție și se depune la secretarul general de la Camera Deputaților și de la Senat. În cazul în care legea a fost adoptată în procedură de urgență, termenul este de două zile. În controlul preventiv al normelor realizat de Curtea Constituțională, judecata se desfășoară în plen, președinții celor două Camere parlamentare și Guvernul putând să prezinte, sub formă scrisă, punctele lor de vedere. Punctul de vedere nu mai este cerut în cazul în care sesizarea a fost formulată chiar de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului. Dezbaterea are loc în plenul Curții Constituționale, cu participarea judecătorilor Curții, pe baza sesizării, a documentelor și a punctelor de vedere primite, atât asupra prevederilor menționate în sesizare cât și asupra celor de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate. Decizia se pronunță, în urma deliberării, cu votul majorității judecătorilor și se comunică Președintelui României. Decizia prin care se constată neconstituționalitatea legii se comunică și președinților celor două Camere ale Parlamentului.

În cazurile de neconstituționalitate a legilor și a regulamentelor, acestea se trimit spre reexaminare celor două Camere ale Parlamentului. Dacă legea este adoptată în aceeași formă cu o majoritate de 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecția de neconstituționalitate este înlăturată, iar promulgarea este obligatorie. Procedura reexaminării poate conduce, prin rezultatele ei, precum și ca urmare a faptului că dispozițiile readoptate în aceeași formă nu pot forma obiectul excepției de neconstituționalitate, la revizuirea implicită a Constituției. Deși Curtea Constituțională ar constata neconstituționalitatea legii, aceasta ar deveni aplicabilă dacă Parlamentul ar confirma-o în aceeași formă cu 2/3 din numărul membrilor Camerelor lui, astfel încât, pe această cale deturnată, Constituția ar fi de fapt modificată, deși procedura de revizuire a ei, inclusiv consultarea corpului electoral prin referendum, nu a fost îndeplinită. Este posibil însă ca nu întreaga lege, ci numai unul sau câteva din articolele ei să fie declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională. În cazul unei asemenea neconstituționalități parțiale, regula stabilită de art. 118, al. 1 al Regulamentului Camerei Deputaților este că prevederile neconstituționale se înlătură din lege, urmând ca, o dată cu înlăturarea lor, să se opereze, cu aprobarea Camerei, corelările tehnico-legislative devenite necesare.

Controlul constituționalității tratatelor și acordurilor internaționale

Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității tratatelor și altor acorduri internationale înainte de ratificarea acestora de Parlament, la sesizarea unai dintre președinții celor două Camere , a unui număr de cel puțin 50 de de putați sau de cel puțin 25 de senatori. În ipoteza în care sesizare aparține unuia dintre președinții Camerelor Parlamentului, Curtea va dispune comunicarea hotărârii către Președintele României, președintelui celeilalte Camere, precum și Guvernului. Curtea Constituțională comunică sesizarea Președintelui României, președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului. Dezbaterea cu privire la constituționalitatea tratatului sau a acordului internațional se desfășoară în plenul Curții Constituționale, pe baza sesizării, a documentelor și a punctelor de vedere primite, atât asupra prevederilor menționate în sesizare, cât și asupra celor de care, în mod necesar și evident, acestea nu pot fi disociate. Actul prin care se finalizează dezbaterile se numește decizie. Această decizie este adoptată cu votul majorității judecătorilor prezenți și se comunică Președintelui României, președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Controlul constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției

Înainte de sesizarea Parlamentului pentru inițierea procedurii legislative de revizuire a Constituției proiectul de lege sau propunerea legislativă se depune la Curtea Constituțională, care este obligată ca în termen de 10 zile să se pronunțe asupra constituționalității sale. Decizia Curții Constituționale se pronunță în plen, cu votul a 2/3 din judecătorii Curții și se comunică celor ce au inițiat proiectul de lege sau propunerea legislativă ori, după caz, reprezentantului acestora. Decizia se publică în Monitorul Oficial al României. Acest control privește verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a inițiativei de revizuire, condiții obligatorii nu numai pentru Curte, ci și pentru Parlament. Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispozițiile constituționale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaților și Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituției, pentru punerea ei de acord cu decizia Curții Constituționale. Valoarea juridică a deciziei Curții Constituționale este cea a unui aviz.

Constituționalitatea alegerii Președintelului României

Curtea Constituțională are atribuții în ceea ce privește respectarea procedurii pentru desemnarea Președintelui României și totodată confirmă rezultatele sufragiului. Atribuțiile Curții au ca obiect verificarea legalității procedurii de alegere a Președintelui României, inclusiv de a soluționa contestațiile împotriva diferitelor operațiuni electorale înreprinse de autoritățiile competente. În ceea ce privește confirmarea rezultatelor sufragiului, Curtea Constituțională se limitează doar la confirmarea rezultatelor anunțate de Biroul Electoral Central. Contestațiile cu privire la înregistrarea sau neînregistrarea candidaturii la funcția de Președinte al României, precum și cele cu privire la împiedicarea unui partid sau a unei formațiuni politice, ori a unui candidat de a-și desfășura campania electorală în condițiile legii se soluționează cu votul majorității judecătorilor, în termenele prevăzute de lege pentru alegerea Președintelui României. Curtea Constituțională, în legătură cu operațiunile juridice supuse supravegherii ei în cadrul procedurii pentru alegerea Președintelui României, precum și pentru confirmarea sufragiului, emite hotărâri. Hotărârile se pronunță ca și deciziile, în numele legii.

Atribuțiile Curții Constituționale legate de referendum

Curtea Constituțională, din oficiu sau pe baza sesizării președintelui Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat inițiativa legislativă a cetățenilor, se pronunță asupra:

Carecterului constituțional al propunerii legislative ce face obiectul inițiativei cetățenilor;

Îndeplinirii condițiilor referitoare la publicarea acestei propuneri și dacă listele de susținători sunt atestate de către primarii unităților administrativ-teritoriale ori de către împuterniciții acestora;

Întrunirii nimărului minim de susținători pentru promovarea inițiativei, prevăzut la art. 74 alin.1 sau, după caz, la art. 150 alin. 1 din Constituție, republicată, precum și asupra respectării dispersiei teritoriale în județe și în municipiul București, prevăzută de aceleași articole.

Inițiativa legislativă populară a fost întrodusă prin Constituția din 1991, ca un procedeu democratic de atragere directă a cetățenilor la procesul de legiferare. Potrivit dispozițiilor constituționale, ea cuprinde două aspecte: inițiativa revizuirii Constituției și inițiativa legislativă. Este ineresant de observat că inițiativa populară constituțională este completă cât privește desfășurarea operațiunilor și etapelor, în sensul că pornește de la cetățeni, iar decizia o iau tot aceștia prin mijlocirea referendumului. La inițiativa legislativă populară, cetățenii se manifestă, dar decizia revine Parlamentului și nu cetățenilor. La primirea sesizării, președintele Curții Constituționale desemnează judecătorul-raportor și stabilește termenul pentru întrunirea judecătorilor, în vederea verificării inițiativei. Curtea se pronunță prin hotărâre.

Emiterea avizului consultativ privind suspendarea președintelui României

Constituția României prevede că Președintele nu răspunde politic în fața Parlamentului, însă poate fi demis prin referendum de corpul electoral. Răspunderea politică a președintelui se face în doua etape: prima etapă privește suspendarea din funcție a acestuia și cea de-a doua privește organizarea referendumului național în vederea demiterii sale de corpul electoral. Suspendarea din funcție a președintelui se face în urma săvârșirii de către acesta a unor fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituției, propunere ce trebuie inițiată de o treime din numărul deputaților și senatorilor, aducându-i-se neîntârziat la cunoștință acest fapt.

Cu această ocazie Curtea Constituțională este sesizată în vederea emiterii unui aviz consultativ asupra propunerii de suspendare din funcție. Primind cererea președintele Curții Constituționale va desemna un judecător raportor ce va face investigațiile necesare. În urma dezbaterii propunerii de suspendare și a dovezilor prezentate Curtea Constituțională va emite avizul consultativ cu privire la suspendarea din funcție a președintelui României. Avizul Curții este comunicat și președinților celor două Camere ale Parlamentului, este un aviz consultativ, suspendarea funcției rămânând la aprecierea celor două Camere. În situația îndeplinirii majorității absolute a membrilor Parlamentului, președintele este suspendat din funcție și se instituie interimatul funcției. Se comunică hotărârea de suspendare din funcție Curții Constituționale, care va constata existența împrejurărilor ce au dus la suspendare, ulterior cele constatate vor fi comunicate și Parlamentului, și Guvernului. Așadar, în această procedură, rolul Curții Constituționale este unul mai puțin semnificativ, având în vedere faptul că avizul emis, cu privire la presupusa încălcare a Constituției de către Președintele României are doar un rol consultativ, nefiind obligatoriu pentru inițiatorii suspendării. Tocmai de aceea, de regulă, atunci când există o majoritate în Parlament, indiferent de opinia Curții Constituționale cu privire la suspendarea Președintelui, aceasta se va realiza ca urmare a votului ce se va desfășura în Parlament.

Acestea nu sunt toate atribuțiile Curții Constituționale, prezentându-le doar pe câteva dintre acestea. Atribuțiile deținute de Curtea Constituțională sunt mult mai numeroase, ele reieșind atât din cuprinsul Constituției, cât și din conținutul Legii organice care reglementează activitatea Curții Constituționale. Cea mai importantă atribuție a Curții constituționale este cea privind verificarea constituționalității legilor, dar și cea privind asigurarea funcționării optime a celorlalte puteri din cadrul statului de drept. Așa cum vom observa și pe parcursul capitolului următor, Curtea Constituțională are și rolul unui liant între anumite autorități publice.

CAPITOLUL. III

ROLUL CURȚII CONSTITUȚIONALE ÎN SOLUȚIONAREA CONFLICTELOR JURIDICE DE NATURĂ CONSTITUȚIONALĂ

Așa cum am arătat și anterior, Curtea Constituțională, printre ale numeroase atribuții pe care le are, are și competența de a asigura un echilibru între cele trei puteri existente în stat, respectiv puterea legislativă, puterea judecătorească și cea executivă. Astfel, Curtea Constituțională va avea rolul unui „mediator” între aceste trei puteri, în așa fel încât să se asigure funcționarea optimă a statului de drept, împiedicându-se în acest fel un blocat instituțional. Așadar, una din cele mai importante atribuții ale Curții Constituționale este cea care constă în soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională care apar între diferitele autorități publice. În acest fel, Curtea Constituțională reprezintă o instituție cu un rol deosebit de important în funcționarea statului de drept, întrucât este cea care împiedică crearea unor blocaje instituționale.

1. Aspecte introductive

Curtea Constituțională este organismul abilitat să soluționeaze acele conflicte juridice de natură constituțională care se nasc între diferite autorități publice. Această atribuție a Curții Constituționale este declanșată la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii. Cererea de soluționare a conflictului va menționa autoritățiile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, preuzentarea poziției părților și opinia autorului cererii. Apariția unor conflicte între autorități publice este firească deoarece ele sunt organizate și funcționează pe baza principiului separației și echilibrului puterilor, principiu ce implică, în cadrul colaborării, zone de autonomie și independență. Revizuirea Constituției din 2003 a întărit rolul Curții Constituționale ca apărătoare a statului de drept și a conturat tot mai mult poziția acesteia în sistemul organelor statului. Asfel, ca o consecință a acestei revizuiri au fost atribuite Curții Constituționale în plus, alte două competențe vizând soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autorități și pronunțarea asupra constituționalității tratatelor sau acordurilor internaționale ce urmează a fi ratificate de statul român. Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională soluționează și conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice conform dispozițiilor articolului 146, litera e) din Legea fundamentală. Este o nouă atribuție deferită curții constituționale fiind, în același timp, și utilă, dar și delicată. Astfel de prerogative pot fi întâlnite și în practica constituțională a altor state. Conflictele pot fi soluționate la cererea:

Președintelui României;

a unuia dintre președinții celor două Camere ale Parlamentului;

a prim-ministrului sau

a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

Fiind garantul supremației Constituției României, Curtea Constituțională, este autoritatea unică, independentă, de justiție constituțională chemată să vegheze la respectarea prevederilor constituționale când sunt puse în aplicare mijloacele de acțiune și control reciproc între autoritățile statului privind garantarea și respectarea principiului separației puterilor în stat. Spre exemplu, dacă Președintele României ar dori să dizolve Parlamentul, fără a respecta prevederile Constituției, singura autoritate care ar avea competența aprecierii constituționlității procedurii inițiate de președinte este Curtea Constituțională. O altă exemplificare: dacă Parlamentul ar adopta o moțiune de cenzură cu altă majoritate decît cea absolută prevăzută în Constituție pentru demiterea Guvernului, Președintele nu ar putea sancționa Parlamentul cu dizolvarea. Va putea dizolva Parlamentul, conform prevederilor constituționale, doar dacă nu ar reuși formarea unui nou Guvern, după două încercări succesive și după cel puțin 60 de zile de la prima încercare. Controlul exercitat de Curtea Constituțională este un control de legalitate și unul de conformitate cu prevederile Constituției. Odată primită cererea de soluționare , președintele o va comunica părților aflate în conflict, solicitându-le să-ți exprime punctul de vedere, în scris și în termenul stabilit, asupra conținutului, dar și a posibilelor căi de soluționare. Va fi desemnat, totodată și un judecător raportor. Odată cu primirea ultimului punct de vedere, dar nu mai târziu de 20 zile de la primirea cererii, se va stabili și termenul ședinței de judecată de către președintele Curții și vor fi citate părțile aflate în conflict. În baza raportului prezentat, a cererii de sesizare, apunctelor de vedere primite, dar și a probelor susținute și administrate de părți va avea loc dezbaterea. Decizia luată de Curtea Constituțională în aceste cazuri este definitivă și se va comunica inițiatorului acțiunii, precum și părților aflate în conflict, urmând ca apoi, această de cizie să fie publicată în Monitorul Oficial.

2. Coordonate normative ale soluționării conflictelor de natură constituțională dintre autoritățile publice

Coordonatele normative ce reglementează conflictele juridice de natură constituțională sunt prevăzute în articolul 146, litera e) din Constituția României, precum și prin raportarea la jurisprudența instanței constituționale române. În cele ce urmează voi dezbate coordonatele normative. Astfel, într-o primă coordonată, sub aspect procedural Curtea nu se poate autosesiza, cererile în privința constatării și soluționării conflictelor juridice de natură constituțională putând fi introduse de Președintele României, de unul dintre cei doi președinți ai Camerelor Parlamentului, de primul-ministru sau de președintele Consiliului Superior al Magistraturii. Cea de-a doua coordonată vizează subiectele de drept ce se pot afla în conflict juridic de natură constituțională, respectiv, autoritățile publice. Conform Deciziei nr 53 din 28 ianuarie 2005, au fost statutate prin Constituție, expres prevăzute la Titlul III aceste autorități ca fiind: Parlamentul, Președintele, Guvernul, Administrația Publică și Autoritatea judecătorească. Cea de-a treia coordonată reieșită din jurisprudența Curții privește situația de fapt obiectivă declanșatoare a conflictului prin existența unor acțiuni sau fapte concrete care provin de la unul din subiectele posibile de conflict, sau o autoritate publică. În acest sens, exprimarea unor opinii sau declarații politice privind regimul unei autorități publice, nu pot fi constituite premise pentru declanșarea unui conflict de natură constituțională, decât în cazul atașării unor dovezi sau exercitarea unor acțiuni prin care se concretizează. Acest lucru este prevăzut în cadrul aceleiași decizii, respectiv, Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005.

Cea de-a patra coordonată normativă vizează conținutul unui conflict juridic de natură constituțională prin intermediul actelor sau acțiunilor concrete declanșatoare ale conflictului trebuind ca anumite autorități publice, fie să își aroge puteri, atribuții prin actul fundamental, fie declinarea competenței sau refuzarea îndeplinirii unor acte obligatorii pentru acestea.conflictul juridic de natură constituțională este conturat prin intermediul unor conflicte pozitive sau negative de competență între autorități. Natura acestor conflicte este una juridic constituțională ce vizează competențele atribuite autorităților prin Legea fundamentală. În conținutul unui astfel de conflict apar și situații juridice de natură conflictuală izvorâte direct din Legea fundamentală. Amintim în acest sens Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009.

A cincea coordonată normativă a conflictelor are în vedere efectul pe care îl produce un conflict de competență, faptul arogării de către o autoritate prin actele sau acțiunile sale a competențe de care nu aparțin, fapte de narură a produce un blocaj instituțional între autorități. În acest sens, Curtea constituțională poate interveni a posteriori (în momentul producerii blocajului) pentru remedierea blocajului, dar și a priori (înainte ca blocajul să se producă), intervenție preventivă pentru împiedicarea acestui blocaj. Facem aici referire la decizia nr. 901 din 17 iunie 2009. A șasea coordonată normativă face referire la faptul că în materia conflictelor juridice de natură constituțională este prevăzută și posibilitatea ca efectele juridice produse să poată fi remediate doar prin pronunțarea Curții Constituționale a unei soluții susceptibile de executare. Dăm spre exemplificare Decizia nr. 435 din 26 mai 2006. În acest sens, instanța constituțională își subliniază jurisdicționalitatea creând posibilitatea raportării la dreptul comun din materia punerii în executare a soluțiilor deja pronunțate. Penultima coordonată normativă, a șaptea, se referă la conflictele juridice de natură constituțională ce sub aspect procedural fac referire la obligativitatea soluționării acestora de către Curtea Constituțională și a pronunțării unei decizii indiferent că acest conflict a încetat înainte de judecarea cauzei. Se pronunță asupra deciziei, chiar dacă a încetat conflictul înainte, deoarece dispozițiile articolului 146, litera e) și ale articolului 1, aliniatul 5 din Constituție sunt imperative. Normele imperative nu îngăduie Curții să se sustragă de la soluționarea conflictului pentru care a fost sesizată, este specificat și în Decizia nr.98 din 7 februarie 2008. Ultima coordonată normativă, cea de-a opta, vine de fapt în completarea celei de a șaptea sub raport procedural și se referă la obligativitatea soluționării de competență de către Curte. Se arată conduita în raport cu prevederile constituționale de care autoritățile publice trebuie să se conformeze. Amintim aici Decizia nr.838 din 27 mai 2009.

3. Procedura de soluționare

După momentul în care primește cererea de soluționare a unui conflict de natură constituțională dintre anumite autorități publice, președintele Curții Constituționale va dispune ca aceasta să fie comunicată părților aflate în conflict, solicitându-le totodată să își exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere asupra conținutului conflictului și a eventualelor căi de soluționare a acestuia. După momentul comunicării, președintele Curții Constituționale va desemna judecătorul-raportor, care să urmărească modul în care se desfășoară această etapă preliminară. La data primirii uiltimului punct de vedere, dar nu mai târziu de 20 de zile de la primirea cererii, președintele Curții Constituționale stabilește termenul pentru ședința de judecată, în care urmează să se discute și să se stabilească modul de soluționare a conflictului de natură constituțională. În vederea desfășurării judecății, președintele Curții va dispune și citearea părțior implicate în conflict. Dezbaterea problemei se va desfășura la data stabilită de președintele Curții Consatituționale, chiar în ipoteza în care vreuna dintre autoritățiile publice implicate nu respectă termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere. Dezbaterea are loc la data stabilită de către președintele Curții, chiar dacă vreuna dintre autoritățile publice implicate nu respectă termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere. Ea se realizează pe baza raportului judecătorului raportor, a sesizării, a punctelor de vedere prezentate, a probelor administrate și a susținerilor părților. Ședința urmează a fi prezidată de către președintele Curții Constituționale, părțile având posibilitatea de a-și prezenta punctul de vedere și oral, în fața judecătorilor Curții Constituționale. După desfășurarea ședinței de judecată, membrii Curții Constituționale urmează să decidă, cu majoritate de voturi, asupra existenței sau inexistenței conflictului de natură constituțională, având în vedere toate documentele existente, precum și poziția orală exprimată de părți, dacă este cazul. În ipoteza în care se va constata existența unui conflict de natură constituțională, Curtea Constituțională, prin intermediul deciziei pe care o va pronunța, va stabili și modul în care acest conflict urmează a se soluționa. Hotărârea finală urmează a fi adoptată cu majoritatea voturilor judecătorilor care au participat la judecată. Decizia pronunțată de către Curtea Constituțională în cadrul acestei proceduri este una definitivă și se comunică autorului sesizării, părților în conflict, înaibte de publicarea ei în Monitorul Oficial. Așadar, părțile în conflict au obligația de a se supune deciziei Curții Constituționale, neavând posibilitatea de a contesta în vreun fel ceea ce s-a dispus prin hotărârea pronunțată.

CAPTIOLUL IV.

STUDIU DE CAZ

În Decizia nr. 1525 din 24 noiembrie 2010 se solicită Curții Constituționale să constate blocajul instituțional în ceea ce privește prezentarea și dezbaterea moțiunii de cenzură, putând fi înlăturat prin continuarea procedurii parlamentare de asumare a răspunderii Guvernului. În această decizie subiectele de drept sunt Guvernul și Parlamentul, precizate de altfel de Curtea Constituțională la începutul argumentației sale. În analiza conflictului Curtea face referire la situația obiectivă declanșatoare de conflict. Situația obiectivă declanșatoare a conflictului era un act juridic al Parlamentului, scrisoarea Președintelui Senatului comunicată prim-ministrului în data de 12 noiembrie 2010. Cu privire la această scrisoare Curtea Constituțională reține două aspecte:

natura juridică;

semnificația juridică.

În ceea ce privește natura juridică, actul juridic provenea de la o autoritate publică și reprezenta o manifestare a vointă a Parlamentului. Semnificația juridică era dată de retragerea din procesul legislativ a proiectului Legii educației naționale în privința căruia Guvernul deja își asumase răspunderea. În ceea ce privește scrisoarea, Curtea interpretează sensul juridic al ei ca fiind o manifestare de voință expresă a Senatului în sensul obligării Guvernului de a retrage proiectul de lege în cauză. Solicitarea Parlamentului prin intermediul Președintelui Senatului viza un mod de ,,a face” din partea Guvernului, de a renunța la asumarea răspunderii. Proiectul respectiv de lege, a educației naționale, a fost promovat prin angajarea răspunderii Guvernului conform articolului 114 din Constituție (,,Guvernul își poate asuma răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință comună, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau aunui proiect de lege.”). Procedura constituțională prevazută la articolul 114 din Constituție nu poate fi retrasă de subiectul care a inițiat-o fiind un act de voință ce angajează Guvernul irevocabil. Curtea Constituțională atribuia actului juridic o bivalență, fie Guvernul va renunța la asumarea răspunderii, constituțional nefiind posibil, fie Parlamentul să nu continue procedura deja începută avînd consecință neadoptarea legii în cauză. Cum Guvernul nu poate renunța la asumarea răspunderii, Parlamentul, motivat de pronunțarea de către Curtea Constituțională a deciziei nr 1431 din 3 noiembrie 2010, ignoră decizia Guvernului. În aceste condiții, în cauza de față, Curtea constată că există în mod evident un conflict juridic între Guvern și Parlament și că izvorul acestui conflict rezultă din prevederile Constituției, respectiv art.114 coroborate cu 113 din Constituție și cele ale art.146, litera e) coroborate cu 147, aliniatul 4 din Constituție. Evidența conflictului trebuie rezultată dintr-o argumentație solidă și nu dintr-o simplă declarație cu substrat juridic. Curtea comite o eroare gravă în acest sens afirmând că izvorul acestui conflict rezultă din prevederile Constituției. De fapt, izvorul declanșator al acestui conflict îl constituie scrisoarea Președintelui Senatului adresată Prim-ministrului României. Curtea ar fi trebuit să verifice dacă prin scrisoare Parlamentul și-ar fi arogat puteri, atribuții sau competențe delegate Guvernului de Constituție, dacă și-ar fi declinat competența prin omisiune, dacă ar fi refuzat îndeplinirea anumitor acte obligatorii pentru acestea. Cu alte cuvinte, ar fi trebuit constatată existența unui conflict pozitiv sau negativ de competență între cele două autorități publice implicate în acest conflict juridic constituțional. Indirect, Curtea determină conținutul conflictului juridic de natură constituțională, fără constatarea și precizarea expresă a existenței unui conflict negativ de competențe declanșat de Parlament prin refuzul acestuia de a continua procedura constituțională inițiată anterior, ce trebuia desfășurată în anumite termene(procedura moțiunii de cenzură depusă cu ocazia asumării răspunderii Guvernului). În asemenea situații, potrivit art. 78 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului se prezintă moțiunea de cenzură în cinci zile de la data depunerii. În conformitate cu această dispoziție regulamentară se instituie obligativitatea Parlamentului de a institui un calendar de prezentare a moțiunii în cinci zile de la data depunerii ei. Curtea constată că Parlamentul prin președintele Senatului refuză dezbaterea în ședință comună a moțiunii de cenzură inițiată de opoziția parlamentară asupra Legii educației naționale. În situația de față un blocaj instituțional între autoritățile publice nu ar fi posibil deoarece opoziția parlamentară nu este autoritate publică. Decizia pronunțată de Curte are caracter ex nunc, adică: ,,nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau oprațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională”. În această situație, Curtea Constituțională constată că există un conflict juridic de natură constituțională între Guvern și Parlament, generat de refuzul Parlamentului de a dezbate moțiunea de cenzură depusă de opoziția parlamentară, dezbatere care odată declanșată nu va putea fi oprită, după cum prevede Constituția. Curtea avea pe lângă obligativitatea soluționării și competența de a indica o conduită în acord cu prevederile constituționale la care autoritățile publice trebuie să se conformeze. Potrivit competențelor, Curtea Constituțională nu poate obliga o anumită autoritate să își exercite competențele delegate constituțional. În situația prezentată, Curtea induce o conduită Parlamentului în vederea depășirii blocajului instituțional creat făcând afirmația că dezbaterea moțiunii de cenzură declanșată, nu poate fi oprită, conform Constituției.

Concluzii

Crearea Curții Constituționale se înscrie în perspectiva instituirii și întăririi statului de drept, precum și a adoptării unei modernități constituționale consacrate deja la nivel european, cu un mare accent pus pe respectarea ordinii constituționale și pe protecția drepturilor și libertăților fundamentale. Crearea în sine a unei asemenea instituții nu ar fi fost însă suficientă. Esențiale sunt procedeele și tehnicile consacrate pentru a pune în practică aceste idei generoase. O simplă continuitate, legată de tradiția modernă a statelor occidentale, ar fi fost lipsită de conținut, dacă nu s-ar fi prevăzut instrumente concrete, aflate la îndemâna judecătorului constituțional pentru a îndeplini scopurile și funcțiile clamate cu atâta entuziasm de promotorii sistemului. Constituantul român a reușit, în mare parte, să răspundă acestei necesități prin reglementarea a două forme principale de control al constituțiomalității legilor: controlul abstract a priori și controlul concret a posteriori. Chiar dacă îmbinarea celor două forme de control nu este întotdeauna fericit reglementată, faptul că s-a prevăzut un mijloc de acces al persoanelor la jurisdicția Curții Constituționale, pe cale de excepție ridicată în fața instanțelor judecătorești, reprezintă o recunoaștere a rolului Curții de garant al drepturilor fundamentale, dincolo de caracterul esențialmente obiectiv al controlului pe care îl exercită. Comisia de redactare a proiectului Legii nr. 47/1992 pentru organizarea și funcționarea Curții Constituționale nu a preluat modelul legii unei anumite țări; a consultat legile de organizare și funcționare ale țărilor europene și chiar ale altor țări democratice de peste ocean, s-a inspirat din ele, adoptându-le realitățiilor noastre social-economice și juridice. Modelele italian, portughez, spaniol, francez și german au fost folosite îndeosebi. Constituanta noastră s-a atașat modelului european, nu celui american, model introdus de Kelsen, prin proiectul de Constituție a Austriei din 1920, care s-a extins repede, în aproape toate țăriile europene. Acest model a fost urmat și de Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Jugoslavia, Bulgaria, state din zona de influanță a fostei U.R.S.S. Așa cum am văzut pe parcursul prezentei lucrări, Curtea Constituțională este acea autoritate care asigură supremația Constituției. În România, ca și în cadrul altor state democratice, Curtea Constituțională are numeroase atribuții. Unele dintre aceste atribuții sunt de control, în timp ce altele sunt doar consultative. Unele dintre cele mai importante atribuții ale Curții Constituționale sunt cele legate de verificarea constituționalității legilor, cât și cele privind soluționarea conflictelor de natură constituțională apărute între diverse autorități publice. În acest din urmă caz, dacă nu ar interveni Curtea Constituțională pentru a soluționa conflictul ivit, s-ar produce o blocare a funcționării statului, ceea ce ar produce numeroase prejudicii. În cazul existenței unui conflict de natură constituțională între diverse autorități publice, Curtea Constituțională va putea fi sesizată doar de câteva persoane, respectiv: Președintele României, prim-ministrul, unul dintre cei doi președinții ai Camerelor Parlamentului sau de către președintele Consiliului Superior al Magistraturii. După ce este sesizată Curtea Constituțională, aceasta solicită un punct de vedere părților. În urma desfășurării întregii proceduri, Curtea urmează să se pronunțe prin intermediul unei hotărârii, cu privire la existența presupului conflict de natură constituțională, precum și cu privire la modul de soluționare al acestui conflict, când există. Hotărârea Curții Constituționale are un caracter definitiv, iar aceasta va fi obligatorie pentru părțile în conflict după momentul publicării în Monitorul Oficial. Este important de subliniat faptul că, Curtea Constituțională nu reprezintă o putere distinctă în stat, pe lângă cele trei puteri clasice (legislativă, executivă și judecătorească), ci ea se situează în afara acestora. Așadar, Curtea Constituțională are rolul unui „mediator” între puterile statului, situându-se în afara acestora și bucurându-se de independență, raportat la oricare dintre aceste puteri. Totala independență a Curții Constituționale în rândul puterilor de stat reiese și din faptul faptul că are competența de a declara neconstituțională o lege votată de majoritatea parlamentară sau o ordonanță a Guvernului, care se sprijină pe majoritatea parlamentară, cu alte cuvinte, de a face să triumfe opinia sa, în detrimentrul celorlalte două puteri menționate.

Bibliografie

I. Tratate, cursuri, monografii

Cernea Emil, Molcuț Emil, Istoria statului și dreptului românesc, ediție revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2006.

Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina, Constituția României revizuită, comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2005.

Criste Mircea, Controlul constituționalității legilor în România, Ed. Lumina Lex, București, 2002.

Deleanu Ion, Justiția constituțională, Ed. Lumina Lex, București, 1995.

Drăganu Tudor, Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, Vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 2000.

Duculescu Victor, Duculescu Georgeta, Revizuirea Constituției – Istoric. Drept comparat. Documente. Opinii, Editura Lumina Lex, București, 2002.

Focșeneanu Eleodor, Istoria Constituțională a României 1859-1991, Ed. Humanitas, București, 1998.

Ionescu Cristian, Principii fundamentale ale democrației constituționale, Ed. Lumina Lex, București, 1997.

Ionescu Cristian, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 2001.

Ionescu Cristian, Drept constituțional și instituții politice, ediția 2, Ed. All Beck, București, 2004.

Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina, Drept constitutional si institutii politice, volumul I, editia a 11-a, Editura ALL BACK, Bucuresti, 2003.

Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina (coordonatori), Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina, Drept constituțional și instituții politice, Ed. C.H.Beck, București, 2011.

Negoiță Florin, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic, București, 2013.

Pavel Nicolae, Gionea Vasile,Curs de drept constituțional,Ed. Holding Reporter,București,1998.

Pop Teodor Leon, Constituțiile Romaniei, EdituraȘtiințifică și Enciclopedică, Bucuresti, 1984.

Selejan-Guțan Bianca, Drept constituțional și instituții politice, ed. 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2008.

Tănăsescu Elena Simina, Muraru Ioan, Drept constituțional și instituții politice, vol.II, ed. a 14-a, Ed. C.H. Beck, Bucurelti, 2013.

Vieru Eufemia, Curtea Constituțională din România și Republica Moldova, Ed. Lumina Lex, București, 2008.

***, Istoria Românilor în date, disponibilă la http://istorieveche.ro/2013/12/03/istoria-romanilor-in-date/.

II. Articole și studii de specialitate

Gîrleșteanu George Liviu, Conflicte juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, în Revista Transilvană de Științe Administrative, nr.1 din 2012.

III. Legislație

Constituția României.

Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, aprobat prin Hotărârea nr.2 din 28.01.2005 a Plenului Curții Constituționale și publicat în Monitorul Oficial al României.