Rolul Consiliului In Procesul Decizional In Domeniul Politicii Externe Si de Securitate Comuna a Ue Se Refera Strict la Consiliul de Ministrii

=== 576d940d303eb96d84410969c4884042b9c9821e_451694_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I ELEMENTE DE REFORMĂ INSTITUȚIONALĂ

1.1. Elemente de reformă instituțională instituite prin Tratatul constituțional

1.2. Elemnete de reformă instituțională instituite prin Tratatul de la Lisabona

1.2.1. Impactul Tratatului de la Lisabona asupra reformei Consiliului UE

1.2.1.1. Distribuirea voturilor în cadrul Consiliului

1.2.1.2. Modificarea procedurii de vot în Consiliu

1.2.1.3. Formațiunile Consiliului

1.2.1.4. Asigurarea Președinției Consiliului

ABREVIERI

alin. – aliniatul

art. – articolul

A.U.E. – Actul Unic European

C.E. – Comunitățile europene

C.E.C.O – Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului

nr. – numărul

p. – pagina

PESC – Politica externă și de securitate comună

TUE – Tratatul Uniunii Europene

TFUE – Tratatul de funcționare a Uniunii Europene

op.cit. – opere citate

urm. – următoarele

INTRODUCERE

În ultimele decenii Uniunea Europeană a cunocut o dezvoltare fără precedent, atât în ceea ce privește expansiunea către noi arii geografice, cât și în ceea ce privește creșterea nivelului integraționist.

În acest sens cea mai elocventă este succesiunea de tratate care au apărut cu o frecvență de aproximativ cinci ani între ele: Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, proeictul de Tratat instituind o Constituție pentru Europa și recent, Tratatul de la Lisaboona.

Modificările aduse de tratate în ultimii ani au adus și o modificare a raportului de forțe în bătălia veșnică ce s-a dus în domeniul unional, între suveranitatea națională a statelor membre și nivelul comunitar de reglementare și acțiune.

Dacă până în anii ’80, primul nivel (cel național) era preponderent, iar al doilea axat mai ales pe latura economică, actualele dezvoltări l-au extins pe ultimul (cel comunitar) și în arii noi, precum politica externă, cetățenia, justiția.

Această schimbare a adus după sine un mare entuziasm din partea celor care doresc o uniune apropiată ca model de statele federale, însă a declanșat și o reacție de respingere dinc e în ce mai puternică din partea celor care se tem de o asrfel de perspectivă.

Toate aceste tențințe au avut ca efect crearea proiectului de Constituție europeană, factorii de decizie europeană stabilind ca după Tratatul de la Nisa să se producă o schimbare profundă în modul de organizare și funcționare a Uniunii, schimbare pe care au dorit să o concretizeze într-un nou text de drept comunitar primar.

Tratatul de la Nisa prevedea, în „Declarația cu privire la viitorul Europei", ca anul 2001 să fie un an al dezbaterilor la nivel european având drept temă „Viitorul Europei".

În acest fel, Tratatul de la Nisa a avut un dublu merit, și anume: faptul că prin dispozițiile sale a fost deschisă calea extinderii Uniunii (prin instituții și printr-un sistem decizional eficace și solide), pe de o parte și, pe de altă parte, a evidențiat necesitatea unei dezbateri publice asupra viitorului Europei.

În perspectiva Conferinței interguvernamentale din anul 2004 -convocată pentru înfăptuirea reformei instituțiilor UE – Germania a solicitat o amplă dezbatere care să reunească toate părțile interesate, reprezentanții parlamentelor naționale și pe cei ai societății civile.

Astfel, la inițiativa președinției suedeze, la 7 martie 2001, s-a deschis la Bruxelles dezbaterea asupra viitorului Europei. Obiectivele acesteia fiind: punerea în practică a deciziei statelor participante la Summit-ul de la Nisa de a realiza un amplu dialog cu cetățenii asupra procesului unificării Europei; antrenarea tuturor mediilor politice, economice și academice, societatea civilă, precum și opinia publică europeană; abordarea provocărilor esențiale cu care Uniunea Europeană urma să se confrunte în deceniile următoare și luarea măsurilor politice instituționale corespunzătoare.

Dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene s-a desfășurat în două etape, și anume: o primă etapă a avut loc în cursul celui de-al II-lea semestru al anului 2001 angajând nivelul național; a doua etapă a început la 1 ianuarie 2002 și a constat în convocarea unei Convenții care să reunească principalele părți care au participat la dezbaterile privind viitorul Uniunii Europene.

La Laecken în anul 2001, „Cei 15”, reuniți la nivel de șefi de stat sau de guvern, s-au pronunțat asupra problemelor care urmau a fi dezbătute în anul 2004, precum și a metodelor de lucru. S-a prevăzut faptul că CIG din anul 2004 trebuia să fie una obișnuită, dar și convocarea unei Convenții care să cuprindă reprezentanți ai Parlamentului European, parlamentelor naționale și ai Comisie Europene.

Potrivit Declarației de la Laecken, Convenția a avut „drept misiune examinarea problemelor esențiale pe care le ridică dezvoltarea viitoare a Uniunii și căutarea diferitelor răspunsuri posibile”. Declarația reținea patru teme principale pe care Convenția trebuia să le examineze, și anume: repartizarea competențelor între Uniune și statele membre; simplificarea tratatelor; statutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; rolul parlamentelor naționale în viitoarea arhitectură instituțională a Uniunii.

Condusă de Valéry Giscard d'Estaing, Convenția și-a început lucrările la 28 februarie 2002. Timp de 15 luni, Convenția s-a reunit în sesiuni plenare, de două sau trei zile și, în paralel cu sesiunile plenare ale Convenției, și-au desfășurat activitatea și 9 grupuri de lucru.

După mai mult de un an de dezbateri, Convenția a ajuns la consens cu privire la Proiectul de Constituție, proiect pe care l-a transmis Consiliului European de la Salonic, din 20 iunie 2003, spre dezbatere.

Textul prezentat de către Convenție s-a materializat într-un proiect care a servit drept bază de lucru Conferinței interguvernamentale, conferință care și-a început lucrările în luna octombrie a anului 2003.

Odată cu prezentarea Proiectului de Constituție Consiliului European de la Salonic, Convenția europeană privind viitorul Europei și-a încheiat lucrările. Cu toate acestea, Consiliul European a considerat că era necesar ca anumite activități având caracter pur tehnic să fie desfășurate cu privire la Partea a III-a a Proiectului de Constituție, consacrată politicilor Uniunii. Aceste activități, însă, au primit acceptul extensiei, dar până cel târziu la data de 15 iulie 2003.

Conferința care trebuia să ia decizia finală cu privire la Proiectul de Constituție a reunit reprezentanții guvernelor celor 15 state membre ale Uniunii Europene la acea vreme și ai cele 10 state candidate la aderare care semnaseră deja Acordul de aderare; Bulgaria, România și Turcia au avut statut de observator. Comisia Europeană a participat și ea la lucrările Conferinței, iar Parlamentul European a fost asociat acestor lucrări.

Finalizarea lucrărilor CIG trebuia să aibă loc înainte de alegerile Parlamentului European, prevăzute pentru 15 iunie 2004. În consecință, Constituția trebuia semnată cât mai repede posibil, după data de 1 mai 2004, dată ce reprezintă momentul aderării celor 10 noi state membre la Uniunea Europeană.

În acest fel, Uniunea urma să beneficieze de un veritabil instrument juridic, cu valoare fundamentală, care trebuia să facă posibilă împlinirea idealurilor de unificare la nivel european și, de ce nu, statutul de federație să fie numai o problemă de timp

Pentru a-i da acestui proiect și o valoare simbolică au decis să poarte numele de Tratatul instituind o Constituție pentru Europa. Direcția spre care se îndrepta Europa fiind clară: înainte către un stat federal european, o constituție fiind specifică statelor.

Pentru a se ajunge la documentul ce avea să fie cunoscut în limbajul comun drept Constituția europeană s-a apelat la un proces lung și complicat, proces care s-a dorit a oferi noului act fundamental o legitimare democratică.

Etimologic vorbind, cuvântul Constituție provine din latinescul „constitutio”, care înseamnă „așezarea cu temei”, „starea unui lucru”. Până în secolul al XVII-lea, termenul de „constituție" era sinonim cu cel de lege.

Termenul „constituție" continuă să aibă accepțiunea de lege până în secolul al XVII-lea, când i se dă un sens nou, acela de „lege fundamentală”. Mai mult chiar, unele acte constitutive ale organizațiilor internaționale se numesc tot Constituți („Constituție" pentru Organizația Internațională a Muncii/OIM – 1919: Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cercetare UNESCO – 1945), aceasta marcând importanța deosebită ce se dorește a se acorda acestor acte.

Astfel, având în vedere cele prezentate mai sus, pentru a vedea natura juridică a Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa (Tratat constitutiv sau Lege fundamentală?), trebuie să vedem dacă acesta, prezentându-se ca o Constituție ar fi modificat sau nu natura relațiilor dintre Uniune și statele membre.

Este important a preciza că anumite aspecte din Constituție consolidau dimensiunea federală prezentă în tratate.

În înceracrea de a conchide se poate susține că, la acest moment, Tratatul insttuind o Constituție pentru Europa nu a reprezentat decât un „eșec” al construcției Uniunii Europene, el fiind înlocuit cu Tratatul de la Lisabona. Tratat care, la ora actuală, produce efecte juridice.

CAPITOLUL I

ELEMENTE DE REFORMĂ INSTITUȚIONALĂ

1.1. Elemente de reformă instituțională instituite prin Tratatul constituțional

Pentru ca Uniunea Europeană să-și poată realiza obiectivele, era necesar ca aceasta să dispună de un cadru instituțional eficace și eficient. Această dublă necesitate era cu atât mai mare cu cât Uniunea urma să se extindă la cel puțin 27 de state membre. Tratatul constituțional prelua, în esență, dispozițiile instituționale existente, însă, introducea și alte două noi instituții, și anume: un președinte și un ministru al afacerilor externe.

Sistemul instituțional al Uniunii Europene cuprindea, potrivit Tratatului, Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul de Miniștri, Comisia Europeană și Curtea de Justiție. Banca Centrală Europeană avea un rol deosebit de important în domeniul politicii economice și monetare a Uniunii.

În ceea ce privește Curtea de Conturi, aceasta asigura controlul cheltuielilor și al încasărilor Uniunii. Pe lângă aceste instituții, Tratatul menționa și două organe consultative, și anume: Comitetul regiunilor și Comitetul economic și social.

Consiliul

Consiliul, de comun acord cu președintele ales, adopta lista celorlalte persoane pe care intenționa să le desemneze ca membri ai Comisiei. Acestea urmau să fie selectate pe baza sugestiilor făcute de statele membre.

Președintele, ministrul afacerilor externe al Uniunii și ceilalți membri ai Comisiei erau supuși, colectiv, unui vot de aprobare din partea Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Comisia era numită de către Consiliul European, care hotăra cu majoritate calificată.

Atunci când Comisia nu ar mai fi cuprins resortisanți din toate statele membre, aceasta trebuia să acorde o atenție specială necesității de a asigura o transparență deplină în relațiile cu toate statele membre.

Prin urmare, Comisia trebuia să rămână în strânsă legătură cu toate statele membre, indiferent dacă acestea aveau sau nu un resortisant ca membru al Comisiei și, în acest context, să acorde o atenție specială necesității de a face schimb de informații și de a se consulta cu toate statele membre.

În cadrul Consiliului, începând cu anul 2009, majoritatea calificată ar fi fost constituită din cel puțin 55% din membrii acestuia, cuprinzând cel puțin 15 dintre membri și reprezentând statele care totalizează cel puțin 65% din populația Uniunii.

Acest aspect semnifica faptul că 12 state (într-o Uniune cu 25 de membri) sau un număr de state membre care reprezenta 35,01% din populație aveau posibilitatea de a respinge o inițiativă. Acest lucru avea drept consecință consolidarea puterilor statelor „mici" și „mijlocii" în raport cu statele „mari". Astfel, minoritatea de blocare trebuia să includă cel puțin patru membri ai Consiliului, în caz contrar, majoritatea calificată se considera atinsă.

Atunci când Consiliul nu hotăra la propunerea Comisiei sau a ministrului afacerilor externe al Uniunii, majoritatea calificată se definea ca întrunind 72% din membrii Consiliului, reprezentând statele membre care totalizau cel puțin 65% din populația Uniunii.

1.2. Elemnete de reformă instituțională instituite prin Tratatul de la Lisabona

Fiind un tratat de amendare a tratatelor deja existente, Tratatul de la Lisabona vine și modifică cele două tratate majore ale Uniunii și anume Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE, Maastricht 1992) precum și Tratatul de instituire a Comunității Europene (Roma, 1957), acesta din urmă fiind redenumit “Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene“.

Tratatul privind Uniunea Europeană, așa cum a fost el amendat de Tratatul de la Lisabona, reflectă cadrul general al Uniunii și principiile sale, incluzînd, de asemenea, și dispoziții specifice privind politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene.

Odată intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona are ca principale obiective:

Formarea unei Uniuni mai democratice și mai transparente

Crearea unei Uniuni mai eficiente, cu metodele de lucru și reguli de vot simplificate, cu instituții moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acționeze mai bine în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi

Constituirea unei Europe a drepturilor, valorilor, libertății, solidarității și siguranței, care promovează valorile Uniunii

Promovarea Europei ca actor pe scena internațională, instrumentele de politică externă de care dispune Europa urmând a fi regrupate atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici

Potrivit noului tratat, instituțiile Uniunii sunt în număr de șapte și anume:

Parlamentul European

Consiliul European

Consiliul

Comisia Europeană

Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Banca Centrală Europeană

Curtea de Conturi

Potrivit aceluiși text, fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de acestea. Instituțiile cooperează unele cu altele în mod ideal.

Trebuie menționat faptul că Parlamentul European, Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet Economic și Social și de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative.

1.2.1. Impactul Tratatului de la Lisabona asupra reformei Consiliului UE

1.2.1.1. Distribuirea voturilor în cadrul Consiliului

Unul din principalele aspecte pe care Tratatul de la Lisabona le are asupra acestei instituții îl reprezintă schimbarea numelui ei în “Consiliul”, de-a lungul timpului utilizându-se “Consiliul Special al Miniștrilor” în cazul C.E.C.O; “Consiliul Comunității Economice” și “Consiliul Comunității Europenea a Energiei Atomice” în cazul celorlalte două Comunități. Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht s-a folosit denumirea de “Consiliul de Miniștri”, iar apoi Consiliul Uniunii Europene.

În continuare această instituție reprezintă guvernele statelor membre, rolul său rămânând, în mare măsură neschimbat. Consiliul va continua să împartă prerogativele legislative și bugetare cu Parlamentul și își va menține rolul central în materie de politică externă, și de securitate comună și de coordonare a politicilor economice.

1.2.1.2. Modificarea procedurii de vot în Consiliu

Procesul de decizie

Marea noutate adusă de Tratatul de la Lisabona este reprezentată de modul în care se desfășoară procesul de decizie. Astfel, Consiliul va decide cu majoritate calificată, cu excepția cazurilor în care tratatele prevăd o altă procedură, cum ar fi votul în unanimitate. În practică, odată cu intrarea în vigoare a acestui tratat, votul cu majoritate calificată va fi extins la numeroase domenii de acțiune, regula unanimității, prezentă în numeroase domenii, va fi înlocuită de procedura votului cu majoritate calificată.

Trecerea la majoritatea calificată vizează atât domeniile tehnice, cât și anumite subiecte aparținând unor domenii foarte sensiblie, precum controlul frontierelor, azilul sau migrația. Totodată, tratatul stabilește aplicarea regulii majorității calificate și în alte domenii precum dreptul de stabilire, transporturile, politica spațială, energie, sport, turism, protecție civilă, cooperarea structurată în domeniul apărării.

Însă, numeroase domenii rămân sub incidența regulii unanimității așa cum este domeniul fiscalității, măsurile de armonizare în domeniul securității sociale și
al protecției sociale, procedura de revizuire a tratatelor, precum și cea mai mare parte a politicii externe și de securitate comune.

Cu toate acestea, în toate aceste domenii (mai puțin în ceea ce privește deciziile având impliații militare sau în domeniul militar), Consiliul European poate, în baza unui vot unanim, să împuternicească Consiliul să adopte măsuri cu majoritate calificată. Această așa-numită clauză-pasarelă este menită să evite modalitatea greoaie de modificare a regulii de vot prin amendarea tratatelor.

Prin derogare de la art. 16 alin. 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană este prevăzut că începând cu 1 noimebrie 2014 și sub rezerva dispozițiilor stabilite prin Protocolul privind dispozițiile tranzitorii, în cazul în care Consiliul nu hotărăște la propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentatnt al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 72% din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puțin 65% din populația Uniunii.

Potrivit Tratatului de la Lisabona, până la 31 octombrie 2014 rămân în vigoare următoarele dispoziții: “Pentru deliberările Consiliului European și ale Consiliului, care necesită majoritate calificată, voturile membrilor sunt ponderate după cum urmeaz: Belgia 12, Bulgaria 10, Republica Cehă 12, Danemarca 7, Germania 29, Estonia 4, Irlanda 7, Grecia 12, Spania 27, Franța 29, Italia 29, Cipru 4, Letonia 4, Lituania 7, Luxemburg 4, Ungaria 12, Malta 3, Olanda 13, Autria 10, Polonia 27, Portugalia 12, România 14, Slovenia 4, Slovacia 7, Finlanda 7, Suedia 10, Regatul unit 29“.

Deliberările sunt încheiate în cazul în care întrunesc cel puțin 255 de voturi favorabile exprimate de majoritatea membrilor, în cazul în care, în temeiul tratatelor, acestea trebuie să fie adoptate la propunerea Comisiei, în celellate cazuri, deliberările sunt încheiate în cazul în care întrunesc cel puțin 255 de voturi favorabile exprimate de cel puțin două treimi dintre membri.

Un membru al Consiliului European sau al Consiliului poate solicita, la adoptarea, cu majoritatea calificată, a unui act de către Consiliul European sau de către Consiliu,
să se verifice dacă statele membre care constituie majoritate calificată reprezintă cel puțin 62% din populația totală a Uniunii, în cazul în care se constată că nu este îndeplinită această condiție, actul în cauză nu este adoptat.

1.2.1.3. Formațiunile Consiliului

Structura formațiunilor Consiliului este amendată, în sensul separării actualului Consiliu pentru Afaceri Generale și Relații Externe (CAGRE) în două formațiuni distincte:

Consiliul pentru Afaceri Generale, cu rol de orientare-coordonare a activității tuturor celorlate formațiuni/organizări

Consiliul pentru Relații Externe, care prin excepție de la regula comună, va fi prezidat de Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate

În cadrul diferitelor formațiuni ale Consiliului locul central este oferit Consiliului Afaceri Generale, acesta asigurând coerența lucrărilor diferitelor formațiuni ale Consiliului și pregătind reuniunile Consiliului European, urmărind aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu președintele Consiliului European și cu Comisia.

Acțiunea externă

În cadrul reglementărilor privind Consiliul, Tratatul aduce o întărire a modului de acțiune externă a Uniunii, prin reglementarea unui serviciu european de acțiune ce va acționa în sprijinul Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate, care prezidează Consiliul Afaceri Externe. Acest serviciu colaborează cu serviciile diplomatice ale statelor membre și este format din funcționarii serviciilor competente ale Secretariatului General al Consiliului și ale Comisiei, precum și din personalul detașat al serviciilor diplomatice naționale.

1.2.1.4. Asigurarea Președinției Consiliului

Lisabona aduce o restructurare a sistemului de exercitare a presedinției Consiliului. Astfel, practica rotației semestriale între statele membre se menține, însă elementul de noutate este acela că un grup de trei state va putea asigura, în comun, pe o periodă de 18 luni, îndeplinirea unor funcții ale Președinției.

Acestea vor putea partaja președinția unor formațiuni ale Consiliului pentru perioade mai lungi decât cele semestriale. De altfel, factorii de decizie europeni au hotărât ca, după intarea în vigoare a tratatului de la Lisabona, Consiliul ar trebuie să înceapă pregătirea deciziei de stabilire a procedurilor de aplicare a deciziei privind exercitarea președinției Consiliului și să o aprobe, din punct de vedere politic, în termen de șase luni.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

Bărbulescu Iordan Gh., Uniunea Europeană, Editura Trei, 2001;

Bibere Octavian, Uniunea Europeană între real și virtual, Editura All București 1999;

Marie-Therese Bitsch, Histoire de la construction europeenne de 1945 a nos jours, Editions Complexe 1996;

Diaconu, Nicoleta Dreptul Uniunii Europene,Tratat, ediția a II-a revizuită, Editura Lumina LEx, București 2011 ;

Fuerea Augustin., Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București 2002;

Fuerea, Augustin Manualul Uniunii Europene, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2006;

Fuerea, Augustin Manualul Uniunii Europene,ediția a V-a, revăzută și adăugită după Tratatul de la Lisbona, Editura Universul Juridic, București 2011;

Filipescu, I.m A. Fuerea, Drept instituțional comunitar european, ediția a IV-a, Editura Actami Buucrești 1999;

Filipescu, Ion, Augustin Fuerea, Drept instituțional comunitar european, ediția a V-a, Editura Actami, București 2000;

J.C. Gautron, Droit européen, Dalloz Paris 1997;

McCormick John, Să înțelegem Uniunea Europeană. O introducere scrisă, Editura Codecs, București 2006;

Ivan, Adrian Liviu Sub zodia Statelor Unite ale Europei, CA Publishing, Cluj-Napoca 2009;

Jean Monnet, Mémoires, Ed. Fayard, Paris 1976;

Richard N. Condenhove-Kalergi, Pan-Europa, pro-Europa Tg. Mureș, 1997;

Mazilu Dumitru, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Ed. Lumina Lex, București 2001;

Mihăilă Marian, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București 2002;

Nicula, Alin Remus Parlamentul European și funcțiile sale în construcția comunitară europeană, Teză de doctorat susținută la Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca 2011;

Pascale Fontaine, Construcția europeană până în zilele noastre, Institutul European, Iași 1998;

Joël Rideau, Droit institutionnel de l'Union et des Communautés européennes, ediția a 3-a, L.G.D.J, Paris 1999;

Scăunaș, Stelian Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Drept, Ed. All Beck, București, 2005.

Ținca, Ovidiu Drept comunitar general, Editura Didactică și Pedagogică R.A, București 1999;

Voicu Marin, Drept Comunitar – Teorie și jurisprudență, Ed. EX PONTO, Constanța 2002.

Zlătescu Irina Maria, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional comunitar, Ed. Olimp, București 1999;

Legislație

Tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A. –1951 (intrat în vigoare în 1952).

Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. și EURATOM 1957 (intrate în vigoare în 1958).

Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic și o Comisie unică –1965 (intrat în vigoare în 1967).

Actul unic european –1986 (intrat în vigoare în 1987).

Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană –1992 (intrat în vigoare în 1993).

Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană –1997 (intrat în vigoare în 1999).

Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001.

Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa adoptat la 13 iunie-10 iulie 2003 ;

Tratatul de la Lisabona din 2009 ;

Surse electronice

www.europa.eu

www.europarl.europa.eu

www.mae.ro