Rolul Comunicarii Disfunctionale cu Tatal In Alegerea Parteneriala la Femeile Tinere

=== 52ccbee5c34476473549277f1a7b5c12212b8430_644312_1 ===

1. INTRODUCERE

Astăzi, preocupările pentru analiza comunicării scot în evidență complexitatea acesteia. Dacă pentru omul obișnuit comunicarea înseamnă, în esență, a transmite informații, în cea mai mare parte utilizând cuvântul, pentru specialiștii în științele comunicării, ea a căpătat semnificații diferite. Indiferent de semnificația acordată termenului, totul gravitează în jurul informației și a gestionării interesului. Acești doi termeni definesc conținutul comunicării. Motivele, scopurile, sensurile acesteia sunt adesea diferite, funcție de actorii implicați în schimbul de mesaje.

În lucrarea de față am urmărit realizarea unei analize privind modul în care comunicarea disfuncțională cu părintele de sex masculin afectează alegerea partenerului în viața femeilor.

Cercetarea relațiilor tată-copil a crescut substanțial în ultimele două decenii. Părinții pot aduce o contribuție importantă și durabilă pentru dezvoltarea copiilor lor. Sunt necesare cercetări suplimentare pentru a răspunde la întrebările privind modul în care și în ce măsură părinții influențează pozitiv dezvoltarea copiilor. Constatările unor astfel de cercetări clarifică legăturile conceptuale dintre implicarea părinților, calitatea relațiilor cu copiii și dezvoltarea copilului.

Lamb (1997) arăta că ”multe dintre studiile referitoare la influențele paterne arată că apropierea relației tată-copil, cu consecințe suficient de extinse și interacțiuni sensibile, este un factor determinant crucial al impactului tatălui asupra dezvoltării și adaptării copilului”.

Există două niveluri de relaționare între tată și copil: relația tată-copil se referă la eforturile unui tată de a crea și menține o legătură interpersonală cu copilul său prin participare activă în viața copilului; comunicarea tată-copil se referă la eforturile unui tată de a facilita înțelegerea între el și copil prin schimbul verbal și prin mesajele nonverbale.

Studiile corelative timpurii asupra influenței paterne au arătat că trăsăturile relației tată-copil, cum ar fi căldura și apropierea, au influențe importante asupra realizării copiilor și adaptării lor psihosociale.

Conceptualizarea teoretică în acest domeniu a trecut de la accentul pus asupra caracteristicilor tatălui la dimensiunile generale ale implicării paterne la modelele specifice de implicare paternă pozitivă.

Recent, formulările teoretice privind părinții și copiii au evoluat spre un accent pe factorii contextuali și dimensiunile specifice ale relației tată-copil. Aceste eforturi au inclus un model sistemic și un cadru larg, contextual, al tatălui responsabil. În timp ce aceste modele evidențiază influențele contextuale asupra relației tată-copil, dinamica în cadrul relației tată-copil în sine este puțin discutată. Lamb (1997) a subliniat că adesea ”studiile de implicare paternă ignoră calitatea emoțională a relațiilor tată-copil” și a sugerat că un factor critic este ”modul în care părinții, mamele, copiii și alți oameni importanți din viața lor percep și evaluează relația tată-copil”.

Calitatea relației copil-tată în sine merită o atenție serioasă ca factor de mediere în modul în care părinții influențează dezvoltarea copilului. Un model bazat pe modelul de dezvoltare al lui Erikson (1959), al tatălui generativ, sugerează că relațiile de calitate dintre tată și copil răspund nevoilor copiilor și sunt susținute de ”munca generativă” a tatălui. Implicarea paternă pozitivă poate fi esența a ceea ce se conceptualizează ca ”părinți generativi”.

Modele specifice ale implicării paterne implică conectarea cu copiii și comunicarea cu copiii. Aceste constructe conceptuale reprezintă dimensiuni specifice ale implicării paterne pozitive. În plus, modelul sugerează că copiii vor beneficia de astfel de tipuri de implicare. Astfel, modelul tatălui generativ propune legături conceptuale clare între aspectele specifice ale implicării tatălui, calitatea relației tată-copil și dezvoltarea copiilor.

2. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

2.1. Tipuri de comunicare

Gerald Wackenheim (1969), într-un amplu studiu dedicat comunicării, consideră că aceasta ”este o relație între oameni în care unul dintre obiective consistă cel puțin în schimbul de mesaje. Această relație poate uni indivizi, un individ și un grup, grupuri. Dacă obiectivul schimbului este secundar, comunicarea este instrumentală; dacă acesta tinde să devină important, dacă persoanele comunică între ele cu bucurie reciprocă, fără altă ambiție decît de a sărbători întîlnirea lor. comunicarea se schimbă în comuniune”.

Astăzi, preocupările pentru analiza comunicării scot în evidență complexitatea acesteia. Dacă pentru omul obișnuit comunicarea înseamnă, în esență, a transmite informații, în cea mai mare parte utilizând cuvântul, pentru specialiștii în științele comunicării, ea a căpătat semnificații diferite. Indiferent de semnificația acordată termenului, totul gravitează în jurul informației și a gestionării interesului. Acești doi termeni definesc conținutul comunicării. Motivele, scopurile, sensurile acesteia sunt adesea diferite, funcție de actorii implicați în schimbul de mesaje.

Comunicarea se realizează pe trei niveluri: logic, paraverbal și nonverbal. Dintre acestea, nivelul logic, al cuvintelor, reprezintă doar 7% din totalul actului de comunicare, la nivel paraverbal (ton, volum, viteză) are loc 38% din comunicare, iar 55% la nivelul nonverbal (expresie facială, poziție, mișcare, îmbrăcăminte). Dacă între aceste niveluri nu sunt contradicții, comunicarea poate fi eficace. Dacă între niveluri există contradicții, mesajul transmis nu va avea efectul scontat.

Comunicarea poate fi de mai multe tipuri: intrapersonală – comunicarea în și către sine -, interpersonală – comunicarea între oameni -, de grup – comunicarea între membrii grupurilor și comunicarea dintre oamenii din grupuri cu alți oameni -, de masă – comunicarea primită de sau folosită de un număr mare de oameni.

Începuturile studiului procesului de comunicare datează dinaintea erei noastre. Acest studiu a fost impulsionat de contextul social al Greciei Antice, în care funcționa principiul ca fiecare să fie propriul avocat, lucru care a contribuit la dezvoltarea comunicării între oameni, deoarece cel care reușea să se impună prin modul de a comunica în general, devenea lider politic și făcea parte din conducerea societății. După anul 1600, problemele comunicării reapar în centrul vieții sociale, datorită diminuării rolului bisericii ca sursă unică de putere politică și datorită apariției statelor naționale, a regimurilor democratice și a universităților, toate acestea contribuind la creșterea libertății de exprimare, la dezvoltarea literaturii și sporirea numărului de publicații.

În România, până în 1989 nu au existat preocupări legate în mod expres de comunicare, ca disciplină academică de sine stătătoare, au existat însă o multime de articole sau studii publicate în diverse reviste în care se făcea referire și la comportamentul de comunicare.

Elementele de bază ale procesului de comunicare sunt transmițătorul sau sursa, persoana care inițiază comunicarea, transmite mesajul, și receptorul sau destinatarul, persoana care primește mesajul. Între cele două puncte ale comunicării se află mesajul, informația, care se codifică într-un semnal. Între transmițător și receptor se realizează un schimb de informații, respectiv comunicări sau mesaje. Mesajele se pot transmite prin intermediul limbajului verbal, al limbajelor neverbale și al limbajului paraverbal, care este o formă vocală de limbaj neverbal. O comunicare trebuie să fie astfel transmisă încât receptorul să o înțeleagă, să o poată recepționa, înregistra și accepta. Există numeroase diferențe între “a spune” și “a comunica” sau între “a auzi” și “a asculta”. “A spune” este un proces într-un singur sens, iar “a comunica” presupune transfer de informație în ambele sensuri.

Canalul reprezintă mijlocul fizic de transmitere a mesajului, numit și “drumul” ipotetic sau “calea” urmată de mesaj. Mijlocul tehnic sau fizic care transformă mesajul în semnal se numește mediu. Mediul comunicarii poate fi oral sau scris, în funcție de modalitatea de comunicare pe care o folosim: vorbim-ascultăm-observăm, deci comunicăm în mediul oral, sau scriem-citim, deci folosim comunicarea în mediul scris. Recepționarea mesajelor este facilitată de organele de simț. Modul în care este elaborat mesajul se numeste codificare. Operațiunea prin care interlocutorul analizează, interpretează și înțelege mesajul în mod corect se numește decodificare. Răspunsul receptorului la mesajul transmis ne demonstrează dacă acesta a fost bine înțeles. Reacția respectivă se numește feedback și încheie cercul comunicării, deoarece receptorul, la rândul său, codifică o informație (răspunsul la mesaj, feed-back-ul) și o comunică transmițătorului. În procesul comunicării, rolurile se schimbă mereu: receptorul devine transmițător și invers.

Comunicarea interpersonală este cea mai importantă formă de comunicare și cel mai des folosită, neputând fi evitată, existența socială a oamenilor depinde de abilitatea cu care pot angaja discuții cu alții. Acest tip de comunicare se referă la comunicarea față în față și este important pentru înțelegerea de sine și pentru construirea relațiilor cu ceilalți. Pentru a realiza acest lucru trebuie dezvoltată capacitatea de autoanaliză, autocunoaștere, autoexpunere cât și cunoasterea barierelor și factorilor perturbatori care îngreunează procesul comunicării.

În niciuna dintre ipostazele sale majore, societatea nu poate exista fără comunicare – nici în ce privește dobandirea unei experiențe comune, care presupune dialog, nici în cea de transmitere a zestrei culturale, nici în construirea acordului asupra unor probleme. Comunicarea semnifică mult mai mult decât schimbul și răspândirea de informații, ea creează și menține societatea.

Elementele principale ale unui proces de comunicare sunt: existența a cel puțin doi parteneri(emițător și receptor), între care se stabilește o anumită relație și care pot „juca” pe rând rolul de emițător și receptor; codul, cunoscut de ambii parteneri; mesajul; mijlocul de transmitere a mesajului; feed-back-ul, acel mesaj specific prin care emițătorul primește de la receptor un anumit răspuns cu privire la mesajul comunicat; canalele de comunicare, care reprezintă căile urmate de mesaje(acestea pot fi canale formale sau informale); mediul comunicării (există mediu oral, scris, vizual etc.); barierele care „reprezintă orice lucru care reduce fidelitatea sau eficiența transferului de mesaj.” (Tran, V., Stănciugelu, I., 2003, p. 20)

Particularitățile procesului de comunicare sunt: îi pune pe oameni în legătură unii cu alții; urmărește realizarea anumitor scopuri și transmiterea anumitor semnificații; are o triplă dimensiune:comunicarea exteriorizată, metacomunicarea și intracomunicarea; are anumite caracteristici printre care: se desfășoară într-un anumit context; are un caracter dinamic; are un caracter ireversibil; în situații de criză are un ritm mai mai rapid și o sferă mai mare de cuprindere; semnificația dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare, cât și între receptorii aceluiași mesaj.

Pentru a putea înțelege mai bine procesele de comunicare trebuie descifrați mai întâi termenii importanți ce formează vocabularul specific disciplinei comunicare. La prima vedere cuvinte precum cuvânt, comunicare, semnal, feed-back sau mesaj, ne par familiare și ușor de uzitat, însă la o privire mai atentă conștientizăm că acestea trebuie mai întâi bine înțelese și definite.

„Comunicarea este procesul prin care are loc schimbul de informații între indivizi, prin utilizarea unui sistem comun de simboluri, semne sau comportamente.” (Chișu, V.A., 2002, p. 146)

„Actul de comunicare se constituie ca un proces de transmitere a informațiilor, ideilor și sentimentelor, atitudinilor, opiniilor, de la un individ la altul, de la un individ către un grup social și de la acesta la altul. Comunicarea este procesul prin care se face un schimb de semnificații între persoane.” (Tran, V., Stănciugelu, I., 2003, p. 23)

În general, comunicarea privește transmiterea, perceperea și folosirea informațiilor.Procesul începe în momentul în care o persoană dorește să spună ceva. Pentru a fi recepționat mesajul așa cum se dorește, trebuie să decidă ce va spune și în ce fel. Problema de bază în comunicare este determinată de faptul că înțelesul unui mesaj poate fi recepționat sau interpretat diferit de persoana ori grupul căruia i-a fost adresat, în funcție de experiența de viață, de educație etc.

“Semnalul este orice element purtător de informație, cu condiția ca acesta să fi fost produs în mod deliberat de cineva care se așteaptă ca acesta să fie înțeles ca atare”. (Tran, V., Stănciugelu, I., 2003, p. 24) Mesajul reprezină un ansamblu de semnale transmise în cursul unui act de comunicare. „Feed-back-ul desemnează acele răspunsuri ale receptorului care formează și deformează mesajul ulterior al emițătorului. El reprezintă reversul fluxului de comunicare”. (Tran, V., Stănciugelu, I., 2003, p. 29)

2.2. Comunicarea disfuncțională

Stilul de comunicare se referă la ansamblul particularităților de manifestare caracteristice unei persoane în actul comunicativ. Stilul desemnează: modalitățile specifice de recepționare/decodificare a mesaului; modalitățile personale de prelucrare/interpretare a mesajelor; modalitățile specifice de exprimare a răspunsului, particularitățile personale de feed-back.

Toate acestea decurg din unicitatea și individualitatea ființei umane, fiind expresia personalității umane.

Conceptul de stil de comunicare se aplică doar acolo unde caracteristicile formale, general valabile ale actului comunicativ se asociază cu anumite maniere personale de receptare-prelucrare-emitere a mesajelor. Este vorba de maniere de comunicare formate în decursul dezvoltării individului, stabile și caracteristice pentru el și care se manifestă relativ independent de conținutul comunicativ vehiculat pentru el și de contextul concret în care operează (vezi persoane care comunică "elegant", echilibrat n orice împrejurare / persoane care comunmică vulgar, agresiv, în orice situație).

Stilul de comunicare este în primul rând un indicator al modului în care o persoană și structurează lumea relațiilor sociale. În al doilea rând stilul de comunicare este un indicator al modului de prelucrare a informațiilor și de transformare a acestor informații în fapte de comportament, în judecăți practice, sociale, evaluative etc

Stilul de comunicare este fundamental determinat de trei elemente: atitudinile persoanei, ca modalități constante de raportare a acesteia la viața socială, la semeni și la sine; modelele de comunicare învățate – asertiv, non-asertiv, agresiv (cu varianta sa pasiv-agresivă), manipulator; temperamentul, ca tip de reactivitate a celulei nervoase.

Stilul non-asertiv (atitudinea de fugă pasivă) – tendința de a se ascunde, de a fugi mai de grabă decât a înfrunta oamenii. Se poate menifesta printr-un exces de amabilitate și conciliere, prin tendința de a amâna luarea unmor hotărâri si adesea prin imposibilitatea luării acestora, însoțită de cedarea către alții a dreptului de a decide. La baza acestor manifestări stă o teamă maladivă de a nu fi judecat de ceilalți, ca și supărarea intensă resimțită în cazul unui eventual eșec – pentru a le evita individul preferă să se supună hotărârii celorlalți. Aceasta nu exclude un sentiment de ciudă, mânie mocnită, ranchiună.

Stilul agresiv (atitudinea de atac) – tendința de a fi mereu în față, de a avea ultimul cuvânt, de a se impune cu orice preț, chiar cu prețul lezării și supărării altor persoane. Pentru a domina, orice mijloc pare a fi utilizabil – înfricoșarea, contrazicerea, umilirea, compromiterea celorlalți, atitudinile și comportamentele șocante, răzbunarea, asumarea unor riscuri excesive. Această atitudine stimulează agresivitatea și antipatia partenerilor și are ca efect pentru persoana în cauză sentimentul de a nu fi iubită, respectată și apreciată, fapte ce o fac și mai agresivă – se crează un adevărat cerc vicios al agresivității.

Stilul manipulator (atitudinea de manipulare) – preferința pentru un rol de culise, tendința de a aștepta clipa prielnică pentru a ieși la lumină și a se pune în valoare, tendința de a căuta intenții ascunse în spatele oricăror afirmații ale celorlalți. Persoana evită să spună deschis ceea ce gândește, își schimbă opiniile după cele ale interlocutorului, îi place să fie în preajma celor mari și puternici ( ca o compensare a propriilor slăbiciuni) sperând să obțină beneficii din vecinătatea cu aceștia. Persoanele din această categorie urmăresc ca ceilalți să facă ceea ce ar dori ele, dar acest lucru să nu presupună confruntări deschise – fie ele raționale, constructive – de tip asertiv, fie ele conflictuale – de tip agresiv; este vorba mai de grabă de a aștepta ca situația să se întoarcă în favoarea lor. Adesea aceste persoane "joacă roluri" diverse, ca semn al insuficientei maturizări sociale, aceasta și în legătură cu un statut social slab, precar, nesatisfăcător. Problema indivizilor manipulatori este de a-și ascunde slăbiciunea , de a nu fi descoperiți pentru că și ei se tem de judecata celorlalți și de a nu fi marginalizați.

Stilul asertiv (atitudinea constructivă) – capacitatea de autoafirmare, de exprimare onestă, directă și clară a opiniilor și a drepturilor proprii fără agresivitate și fără a-i leza pe ceilalți; capacitatea urmăririi propriilor interese fără încălcarea nevoilor celorlalți. Persoana știe să asculte și este dispusă să înțeleagă, știe să fie ea însăși (fără simulări și "jocuri de rol") și să se bazeze pe sine. Este cea mai bună atitudine pentru că permite atingerea scopurilor propuse fără a provoca resentimentele celorlalți și chiar câștigându-le adesea simpatia.[ 9]

Comunicarea este un proces cu care ne confruntăm zi de zi, iar conflictul este un ingredient al vieții noastre cotidiene, în care unii indivizi par doar să provoace conflicte, alții le mai și rezolvă; astfel încât atunci când conflictul devine foarte intens, când escaladează, „acesta arde precum un foc toate bunele intenții ale partenerilor în comunicare”

Dezaprobarea este o metodă utilizată în special de persoanele cu o nevoie de afirmare și demonstrare a puterii având un comportament de cele mai multe ori hipercritic, dictatorial. Acestea au o mare nevoie de a fi ascultate, de a-și dovedi lor însele forța Eu-lui, poziția de anxietate.

Rezonabilitatea este o modalitate comunicațională proprie mai ales celor care manifestă o incapacitate în a-și exprima sentimentele, fie ca un deficit de expresie, fie din teamă (blocaj afectiv).

Irelevanța mesajului constituie un mod de comunicare indiferent sau evitant, prin care cuvintele persoanei respective nu au legătură cu ceea ce se întâmplă în situații sau în mediul apropiat, desemnând o manieră nonimplicativă care uneori poate abate atenția de la obiectivul discutat.

Concordanța sau congruența exprimă modalitatea de comunicare în care sentimentele se potrivesc cu convingerile și comportarea individului, fiind cea mai sanogenă pentru relațiile interpersoanle.

Stilul activ în exces mai poartă demunirea de stil dominator, sau mai expresiv stilul buldozer. Acest stil se caracterizează prin faptul că cel care comunică este excesiv de activ în comunicare, excesiv de masculin, strivindu-i pe ceilalți. În acest sens este un ”buldozer”. El spune ceea ce gândește, simte sau vrea, dar nu într-un fel care să-l ajute sau să-l protejeze pe celălalt, ci rănindu-l sau blocându-i exprimarea. El pretinde că are mereu dreptate, cel cu care comunică se înșeală întotdeauna, nevoile lui fiind cele mai importante și vrea ca acestea să fie satisfăcute primele, iar părerea celorlalți nu contează. Metodele favorite ale interacțiunii sunt de a judeca, de a critica și de a culpabiliza. Mulți bărbați preferă violența verbală și agresiunea fizică iar multe femei recurg la învinovățirea partenerului. Ambele tipuri aparțin categoriei activismului excesiv. Dominatorului îi place să dețină controlul. În comunicare acesta procedează la fel deținând controlul. Dominatorul este exact ca un perfectionist, însă acesta nu vrea să atingă perfecțiunea, el dorind doar să se impună. Un partener „activ în exces” vrea în general să dețină controlul prin luarea hotărârilor de unul singur, fără a cere părerea partenerului, dacă se poate să își extindă puterea și să-l domine cât mai mult pe celălalt. Un partener ca cel dominator îți spune ce să faci și cum să faci, te umilește și judecă. Descrie problema dintr-un punct de unde reiese că numai el are dreptate, că este superior, că nu are timp să stea la discuții, și că este în folosul partenerului să se supună. Această persoana exercită o autoritate tiranică. Nicio decizie nu este luată împreună, iar cuplul se îndreaptă rapid spre explozie și ceartă. În societate, aceștia se comportă ca și cum nimic nu s-ar fi întamplat, datorită celuilalt partener care are capacitatea de a disimula sau masca aparențele.

A domina, inclusiv în comunicare, este o formă nesănătoasă de a-ți manifesta forța personală. Dominarea este una din patologiile puterii. Atunci când domini se folosește forța de care dispui în mod natural pentru a invada teritoriul celuilalt, pentru a-l transforma în sclav sau servitor, pentru a-ți impune nevoile, minimalizându-l pe partener.

Ipotezele lui Adrian Nută, privind mecanismele psihologice care explică dominarea sunt următoarele:

a) Cel care domină este acela care este nativ înzestrat cu o pulsiune agresivă ridicată, care nu are o sensibilitate necesară pentru a deveni constient de efectele acțiunilor sale, sau nu are un eu suficient de puternic, în sensul de matur și flexibil pentru a-și gestiona sau descărca adecvat pulsiunea.

b) Domină cel care nu are obligatoriu o pulsiune agresivă ridicată, dar resimte o nesiguranță interioara. Obiceiul acestuia este de a nu recunoaște insecuritatea și se apară de ea, prin a compensa deficitul din interior de putere cu excesul exterior de putere.

In comportamentul non-verbal, dominatorul se miscă, sau deține o poziție de superioritate sau putere, ca și cum nimeni nu ar mai exista ca el. El se crede centrul lumii, buricul pamantului. Pupilele acestuia sunt contractate, ochii lipsiți de orice semnificații cum ar fi grija, tandrețe sau preocupare pentru ceilalți, sprâncenele avându-le mereu încruntate. Fruntea acestuia este mereu plină de cute „cutele luptătorului”. Postura dominatorului este una rigidă, pieptul este scos în afară, cu scopul de a amenința sau de a părea impunător. Mâinile acestuia sunt pe solduri sau la spate, impunând autoritate. Alteori mâna este semnificativă doar prin poziția degetului arătător „ degetului sageată” care reprezintă nevoia de atenție dar ș de amenintare. Mișcările mâinilor sunt rigide, abrupte și intimidante, cu pumnul strâns, uneori. Intensitatea vocii este ridicată, deoarece dominatorul vorbește tare și răspicat. Vocea înaltă, ridicată, semnifică o lupta, unde acesta trebuie să cucerească.

„A fi in relație cu un dominator înseamnă a ține dinamita în casă”, după cum spune A. Nută. Acesta pare periculos și chiar este, pentru că nu e prea amuzant să fii condus de către cineva tot timpul, fără a avea un cuvânt de spus in relație. Un alt tip de domninator este acela care lucrează asupra psihicului partenerului. Dacă aceștia nu reușesc să obțină ceea ce vor printr-un atac la psihicul celuilalt, își fac partenerii să se îndoiască de propriile percepții, judecați sau trăiri. Ei nu fac altceva decât să exploateze vulnerabilitatea partenerului pentru a se bucura „de gustul cel dulce al puterii”.

Cei care au un astfel de partener, nu sunt relaxați sau impliniți, nu vor ajunge niciodată să comunice cu o astfel de persoană, A. Nută, exprimă această neputință „ ca și cum ai pleca să cucerești Everestul,… fiind Dealul Cotrocenilor de jos de la Grădina Botanică până sus la Leu”.

Stilul pasiv în exces, mai este numit și stilul pasiv, sau papă-lapte. Cel care, in comunicare este excesiv de pasiv, este acela care se culpabilizează, se poartă foarte amabil, foarte politicos, nu își exprimă gândurile, nevoile, sentimentele, este de acord mai tot timplul fără a comenta nimic. Un asemenea partener abandonează lupa pentru nevoile lui pentru a le face pe plac altora. Partenerul ce este caracterizat de un stil pasiv, se pune în umbra celorlalți, se scuză tot timpul și tinde să se sacrifice în permanență. Acesta nu ripostează, evită discuțiile în contradictoriu și nu ripostează chiar dacă este furios. Mesajul pe care il transmite este acela: „ Nevoile tale sunt mai importante. Eu aproape că nu exist. Sunt de acord cu tine, voi face asa cum vrei tu„. Cand își face curaj pentru a spune ceva, poți auzi expresii de tipul: „Nu sunt foarte sigur…nu ma prea pricep…tu știi mai bine ca mine.” O asemenea persoară evită, amână cât mai posibil să facă față unei probleme ce presupune afirmarea personală. Într-un conflict este tăcută, se inchide în sine și se retrage. Persoana pasivă in exces nu intra într-o relație de cuplu cu credința că merită să o aibă, se îndoiește permanent de aceasta și se așteaptă să se întâmple o catastrofă dacă își exprimă nevoile. Reacția la conflic este una de abandon.

În formele cele mai grave, patternul pasiv de comunicare și interacțiune este întâlnit în tulburările de personalitate de tip depentent, evitant. Persoanele excesiv de pasive au o neîncredere puternică în forțele proprii și își pot evalua corect limitarile propriilor personalități și au problmele la luarea deciziilor.

În ceea ce privește planul non-verbal, aceste persoane se recunosc prin vocea blândă, slabă sau aproape stinsă. Pauzele și ezitările sunt des întâlnite la asemenea persoane și nu lipsește nici pronunțarea neclară a unor cuvinte. Ea speră să ghicească ce își dorește sau ce are nevoie. Capul este plecat, exprimând supunere. Aplecarea capului înseamnă: „Așa e…tu ai dreptate…voi face așa..” Are o ținută umilă asociată cu o privire de jos în sus sau cu lipsa contactului vizual.

Pulsiunea agresiva retroflectată și stima de sine redusă explică pasivitatea excesivă în relațiile interpersonale.

Persoanele cu stil pasiv în exces se autoagrează sau se autoflagelează. Ele par persoane blânde ca un mielușel, umile, sau supuse, dar înauntrul lor trăiește un persecutor. Adică o mulțime de gânduri și trăiri depresive. Hiperpasivul este o persoană care își face singur rău.

Hiperpasivului îi lipsește încrederea în valoare și capacitatea lui de a face față provocărilor vieții. Patternul disfuncțional de autoapreciere este atât de puternic, încât pentru această persoană, nevoile celorlalți contează cel mai mult. La prima vedere toată lumea și-ar dori un partener de cuplu având stilul excesiv pasiv, dar nimeni nu își dă seama cu un asemenea partener te trage mereu în jos, spre nivelul lui redus de autoîncredere. La un moment dat, te vei plictisi să iei mereu decizii de unul singur și să ai inițiativă mereu.

Persoanele extrem de pasive, trăiesc satisfacția infantilă de a nu-și asuma responsabilitatea pentru nevoile si trairile lor. Mereu exista cineva care își asumă responsabilitatea, ia deciziile în locul lor, altcineva care își asumă riscul de la greși.

A fii pasiv înseamnă a nu face aproape nimic, a-ți pierde independența, a-și nega nevoile și a trăi o viața care nu este a ta.

2.3. Comunicarea funcțională

Stilul asertiv (democratic): exprimă emoțiile și convingerile fără a afecta și ataca drepturile celorlalți, comunică direct, deschis și onest caștigand respectul prietenilor și colegilor, are capacitatea de a iniția, menține și încheia o conversație în mod plăcut, exprimă emoțiile negative fără a se simți stînjenit sau a-l ataca pe celălalt, are abilitatea de a solicita sau a refuza cereri, își exprimă emoțiile pozitive, face și acceptă complimente, spune „NU” fără să se simtă vinovat sau jenat, face față presiunii grupului și își exprimă deschis opiniile personale, își recunoaște responsabilitățile față de ceilalți; Stilul asertiv de comunicare reprezintă o combinație între cele două stiluri. Acest stil presupune în egală măsură corectitudine și putere. Oamenii asertivi luptă pentru drepturile lor dar ramân în același timp sensibili și la drepturile celorlalți în așa fel încât în lupta pentru ceea ce li se cuvine nu lezează pe nimeni. Sunt persoane relaxate și vorbesc deschis despre sentimentele lor. Stilul asertiv de comunicare presupune un echilibru între ceea ce doresc acești oameni și ceea ce-și doresc ceilalți. La baza acestui stil de comunicare stă atitudinea deschisă față de sine și față de ceilalți, ascultarea și a altor puncte de vedere și respectul față de ceilalți. Acest stil de comunicare este cel mai potrivit pentru o bună relaționare pe termen lung. Studiile arată că oamenii care abordează stilul asertiv de comunicare ajung la o bunăstare emoțională. Acest stil de comunicare îți permite să-ți susții părerea fără a fi agresiv și fără a te simți umilit.

Comunicarea asertivă nu este usoară. Ea presupune o îmbinare între a fi activ și a fi pasiv. Înseamnă un nivel considerabil de conștiență, flexibilitate internă, curaj, încredere în sine și în celălalt. A te exprima asertiv înseamnă a-ți afirma direct nevoile, percepțiile, trăirile, gândurile sau aspirațiile, rămânând deschis la ceea ce partenerul gândește, simte sau vrea. Se acționează atât pentru sine cat și pentru ale partenerului, ținând cont de acestea. Cei cu o comunicare aserivă, exprimă mesajul: „Există suficient loc pentru amândoi. Mă simt confortabil pe teritoriul meu. Nu vreau să te invadez și nici să mă invadezi.” Persoana asertivă, vorbește dar și ascultă, acceptă și negociază compromisurile, dar nu renunță la demnitate sau la nevoile lui fundamentale.

În cuplu, este bine să ceri direct și precis, să-ți exprimi nevoile și dorințele sincer și clar, dar nu să pretinzi nimic. Dar în majoritatea cuplurilor nu este așa. A cere, in cuplu înseamnă a pretinde, a emite pretenții. In relațiile de cuplu, în care cererile lipsite de pretenții și oferirea necondiționate creează și recreează misterul iubirii.

Refuzul este opusul cererii. Când pretinzi în loc să ceri cu simplitate și ești refuzat apare tristețea, furia, însa dacă ceri cu seninătate, văzând totul ca un joc și ești refuzat, seninătatea rămâne. Într-un joc nu există doar învingători, există și învinși. Este normal să fii refuzat uneori, așa cum este firesc să și pierzi. Singurele probleme în cuplu, într-o relatie apar când ești refuzat tot timplu, dar și aceste refuzuri pot avea semnificații pentru persoane. Aceasta te invată despre jocul cu parteneri nepotriviți.

Atunci când ceri fără să pretinzi este ca și cum ai accepta și răspunsul pozitiv dar și refuzul. Vocea persoanei aserive este modulată și fermă. Postura este relaxată, contactul vizual este unul foarte mare, 60%-70% din timpul interacțiunii, iar ochii exprimă deschidere și sinceritate. Există o mare corelație între mesajele verbale și semnalele nonverbale.

Se ignoră faptul că bărbatul și femeia au un fel diferit de a comunica, nu numai în relațiile funcționale, dar și în cele intime. În timp ce femeia consideră întrebările ca un mijloc de a menține vie conversația, aceleași întrebări sunt, pentru bărbat, cereri de informații. Paradoxal, deși cantitatea informațiilor schimbate poate fi foarte mare, calitatea acestora nu este la fel. Rareori partenerii își exprimă neliniștile sau nemulțumirile față de anumite atitudini sau comportamente ale celuilalt, din teama că ar genera certuri sau discuții care nu și-ar avea rostul. Acumularea în timp a acestor nemulțumiri creează conflicte mult mai grave, ce ar fi putut fi evitate dacă neliniștile respective ar fi fost discutate la timp, și care uneori pot duce chiar la distrugerea și încheierea relației.

Pentru a reuși o comunicare eficientă, interlocutorii trebuie să aibă în vedere anumite aspecte ce țin atât de vorbitor cât și de ascultător. Vorbitorul trebuie să țină seama în comunicare de: claritate- folosirea unui vocabular adecvat, pronunțarea corectă a cuvintelor; acuratețe- folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile dorite; empatie – vorbitorul să fie deschis tuturor interlocutorilor; sinceritate – evitarea stângăciei sau a rigidității; atitudine – evitarea mișcărilor bruște în timpul vorbirii, a pozițiilor prea încordate sau prea relaxate; contactul vizual – păstrarea în permanență a contactului vizual între interlocutori; înfățișare – ținuta, vestimentația să fie adecvate momentului; postură – aceasta trebuie deasemenea controlată în permanență; voce- reglarea acesteia în așa fel încăt să vorbitorul să se facă bine auzit; viteza de vorbire – să fie adecvată interlocutorilor; pauzele de vorbire – sunt recomandate când vorbitorul dorește pregătirea auditoriului pentru o idee importantă.

O bună comunicare, reușita acesteia depinde și de ascultător, iată de ce voi enumera care sunt calitățile unui bun ascultător: disponibilitatea pentru ascultare; manifestarea interesului; ascultarea în totalitate; urmărirea ideilor principale; ascultarea critică; concentrarea atenției; luarea de notițe; susținerea vorbitorului. Ca o concluzie putem spune că o bună comunicare depinde atât de anumite condiții ce țin de personalitatea vorbitorului cât și de calitățile ascultătorului.

Între tipurile de comunicare, comunicarea paraverbală ocupă un rol important.Acest lucru este uneori minimalizat dacă nu chiar trecut cu vederea. Comunicarea paraverbală se referă la ceea ce se comunică prin voce (volum,intonație, accent, ritm etc.) și prin manifestări verbale, dar fără conținut verbal, cum ar fi râsul, oftatul, tusea, geamătul etc. Deși lipsite de importanță la prima vedere acestea sunt manifestări comunicaționale și trebuie să li se acorde atenția cuvenită.Nu este deloc lipsit de importanță de exemplu oftatul unei persoane în timpul unei negocieri de afaceri, Acesta exprimă, „spune” ceva.Putem infera de exemplu fie că persoana respectivă este în dificultate, fie că s-a plictisit sau chiar că este într-o dilemă.

Într-un studiu efectuat la mijlocul anilor 1970 A. Mehrabian și M. Weiner au relevat că ponderea comunicării paraverbale reprezintă 38% din totalul actului de comunicare. Alte procente au fost 7% pentru comunicarea verbală(logică) și 53% pentru comunicarea nonverbală. Iată deci ce procentaj important ocupă comunicarea paraverbală. În concluzie inflexiunile vocii, intensitatea acesteia, râsul, oftatul, geamătul, țipătul, sunt tot atâtea forme de comunicare paraverbală pe care nu trebuie să le ignorăm ci din contră să le acordă o atenție importantă dacă vrem să avem succes în comunicare.

„Din perspectiva “Teoriei Comunicării” comunicarea nonverbală este bazată pe imagini și sunete(Watson, Hill, 1993, 40).Acest tip de comunicare este definită negativ, drept”comunicarea care nu este verbală”. (Marinescu, V.,, 2003, p. 17)

Comunicarea nonverbală se referă la la gesturi, mimică, expresii, exprimări/expresii tacite. Datorită ponderii ei mari realizată de indivizi în cadrul comunicării (53% conform A. Mehrabian și M. Weiner) ea are un rol deosebit de important.În unele cazuri ea poate veni în sprijinul, contrazice sau chiar substitui comunicarea verbală.

Disciplina care studiază ansamblul semnelor comportamentale emise în mod natural sau cultural se numește kinetică.Kinetica are la bază în mare parte studiile lui Ray Birdwhisteel un cercetător american ce a predat în universitățile din Philadelphia, Washington și Toronto.Analiza sa asupra comunicării nonverbale se fundamentează pe concepția stratificării sociale. A scris cartea Introduction to Kinetics ce reprezintă primul mare studiu sistematic al faptelor gestuale.

În concluzie,pentru a comunica eficient trebuie să ținem cont și de “limbajul trupului” nu numai de cel clasic, cel verbal Deasemenea să reținem că înțelesurile gesturilor și ale mimicii sunt uneori diferite de la o cultură la alta. Pentru a nu greși trebuie să le cunoaștem și pentru a le cunnoaște trebuie să ni le însușim.

Pe lângă kinetică o altă disciplină care se ocupă de comunicarea nonverbală este proxemica.

Proxemica este disciplina care studiază toate “acele relații spațiale ca mod de comunicare”. (Tran, V., Stănciugelu, I., 2003, p. 96) Spațiul este cel care poate influența acum comunicarea sau poate în același timp să ne comunice ceva.

O altă concepție interesantă pentru o mai bună înțelegere a comunicării este cea a lui Jurgen Habermas sintetizată în Modelul praxeologic. Conform acestei teorii “obiectivitatea lumii și subiectivitatea actorilor nu mai sunt tratate ca date predefinite. Ele sunt raportate la o activitate organizată, mediată, însă, simbolic, efectuată împreună de membrii unei comunități de limbaj și de acțiune în cadrul coordonării acțiunilor lor practice”. (Tran, V., 2000, p. 25)

Comunicarea este privită deci ca o modelare a unei lumi comune în care fiecare actor contribuie prin acțiunile sale la această construcție, interacționează și prin urmare făurește realitatea socială.În concluzie conform acestei teorii mai importante decât conținuturile comunicării interumane sunt interacțiunile dintre cei care participă la procesele comunicaționale și interdependențele dintre ansamblul comportamentelor lor.

2.4. Mizele comunicării

Comunicarea este liantul oricărui grup și legătura esențială între membrii acestuia. Influența și persuasiunea socială, propaganda, publicitatea se bazează pe elemente ale comunicării de grup, iar existența unor relații de comunicare între membrii grupului înseamnă altceva decât schimbul de mesaj sau comunicarea interpersonală. În fond, toate relațiile sociale le-am putea reduce la relații de comunicare, deoarece oamenii comunică și atunci când nu au o intenție specifică.

John Dewey, reprezentant al pragmatismului american, considera că oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun, iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să dețină în comun aceste lucruri. Mai mult, comunicarea este un mod de a exista al comunității.

Teoria comunicării a cunoscut un traseu important în dezvoltarea sa, pornind de la retorica grecilor antici și până la “analiza tranzacțională”, “programarea neuro-lingvistică”, tehnicile Școlii de la Palo Alto etc.

Comunicarea are o serie de funcții esențiale cu rol fundamental asupra grupului: ajustează comportamentele individuale; permite existența fenomenelor de influență și dominare (orice grup se stratifică, nu există grup egalitar); produce ceea ce se numește locomoția spre obiectivul grupului; facilitează realizarea sarcinii (când nu există obiectivul); asigură coeziunea grupului; valorizează grupul (fiecare grup încearcă să-și afirme individualitatea); are un rol terapeutic, protejând grupul față de exterior; este un factor de unitate socio-culturală și, în cele din urmă, face ca grupul să devină cadru de referință pentru individ. Pentru că majoritatea membrilor au nevoie de un reprezentant și nu pot trăi fără repere, iar prin comunicare aflăm care este norma comună – ce e bine, ce e rău, ce e sau nu la modă, comunicarea în cadrul grupului reprezintă un cadru de referință pentru fiecare membru al acestuia.

Imaginea de sine reprezintă o evaluare globală a propriei persoane, care nu este înnăscută, ci se formează prin învățare din experiențele pe care le are individul, din acțiunile pe care le realizează și la care participă. Experiențele din timpul copilăriei au un rol esențial în dezvoltarea imaginii de sine. Astfel, succesele și eșecurile din copilărie, precum și modalitățile de reacție a copilului la acestea, definesc imaginea pe care o are copilul despre el. Atitudinile părinților, ale profesorilor, colegilor, fraților (surorilor), prietenilor, rudelor, contribuie la crearea imaginii de sine a copilului. Încurajarea este procesul prin care părinții pot dezvolta încrederea și stima de sine a copilului. Toate aceste atitudini vor continua, pe parcursul vieții, să contribuie la crearea imaginii de sine a fiecărei persoane, la stabilirea unui statut social, al unui nivel de aspirații care își vor pune amprenta, încă din copilărie, asupra tuturor acțiunilor și comportamentelor oricărui individ. Pe parcursul vieții se formează și dispoziția de a se autoevalua, fiind învățată în procesul socializării, când persoana devine conștientă de valoarea proprie prin raportare la ceilalți.

Imaginea de sine este noțiunea care definește modul în care ne percepem propriile noastre caracteristici fizice, emoționale, cognitive, sociale și spirituale care conturează și întăresc dimensiunile eului nostru. În funcție de percepția noastră la un moment dat al dezvoltării noastre, de ceea ce ne-am dori să fim sau ceea ce am putea deveni, putem distinge mai multe ipostaze ale eului nostru: eul actual, eul ideal și eul viitor. Este modul în care cineva se simte și gândește, reprezentând propria-i opinie despre calitățile și defectele sale. Abilitatea fiecăruia de a se evalua corect și realist, de a fi capabil să se accepte așa cum e, de a își cunoaște realist potențialul și limitele personale.

Acceptarea de către o persoană a propriei puteri și a zonelor în care se mai pot aduce îmbunătățiri este bazată pe credințele și presupunerile legate de aptitudini, limitări, înfățișare, resurse emoționale, locul fiecăruia în lume, percepția potențialului și sentimentul importanței fiecăruia.

Imaginea de sine ne influențează comportamentele, de aceea este important să ne percem cât mai corect, să dezvoltăm convingeri realiste despre noi înșine. Există persoane care, deși au o înfățișare fizică plăcută, se percep ca fiind fie prea slabe sau prea grase, prea înalte sau prea scunde, insuficient de inteligente etc. Percepția de sine nu reprezintă adevărul despre noi, ci este doar o “hartă” pentru propriul „teritoriu”.

Relațiile armonioase cu membrii familiei și cu cei din jur, performanțele profesionale, asumarea unor responsabilități în acord cu resursele proprii indică o imagine de sine pozitivă, în timp ce absența motivației sau o motivație scăzută, agresivitatea defensivă, comportamentele de evitare, rezistențele la schimbare sunt principalii indici pentru o imagine de sine negativă.

Stima de sine reprezintă modul în care ne evaluăm pe noi înșine în raport cu propriile așteptări și cu ceilalți și este direct proporțională cu conștientizarea valorii noastre. Capacitatea ființei umane de a se proiecta în viitor, de a-și conștientiza, dori și anticipa devenirea prin raportarea la experiențele și succesele anterioare și credința despre propria eficacitate contribuie la întărirea stimei de sine.

Încrederea în sine nu este înnăscută și nu depinde doar de educația pe care am primit-o în copilarie când părinții noștri ne-au învățat să construim împreuna cu ei și ne-au stimulat să ne asumăm responsabilități pentru a deveni autonomi în viață. Încrederea în sine este realistă și predictibilă, deoarece se sprijină pe rezultate concrete obținute în trecut, pe experiențele reale pe care o persoană le-a trăit și care-i permit să prezică rezultatele la care se așteaptă în viitor. Deci, încredera în sine nu este oarbă și prezintă o anumită doză de incertitudine.

O bună imagine de sine este un catalizator pentru atingerea obiectivelor. În schimb, o imagine de sine slabă creează probleme cu încrederea pe care o persoană o are în forțele proprii și îi pune “bețe în roate” când vine vorba de atingerea obiectivelor personale.

Când ai o imagine de sine foarte bună îți păstrezi entuziasmul, energia și determinarea. Obstacolele sunt doar provocări pe care să le treci, nu ziduri uriașe de netrecut. Mai mult, o imagine de sine slabă nu doar îți pune piedici în drumul spre succes, îți poate crea și o sumedenie de frustrări. Când nu îți acorzi suficientă valoare, negociezi mai slab, comunici mai greu și în general acționezi cu multă frică.

Zig Ziglar, celebrul autor american de cărți de literatură motivațională, afirmă în cartea lui „Pe culmile succesului” că îi descoperim cu ușurința pe cei ce și-au format o imagine de sine nefavorabilă, întrucât îi trădează firea lor critică și geloasă. Zig Ziglar susține că persoanele cu o imagine de sine negativă sunt predispuse spre bârfe, intrigi, zvonuri și minciuni, nedându-și seama că, astfel, nu fac altceva decât să atragă atitudini ostile din partea celorlalți. Poate că cea mai evidentă manifestare a unei imagini nefavorabile este modul în care reacționează o persoană cu o astfel de imagine în fața criticilor, dar și a veseliei generale. Aceste persoane nu pot să accepte criticile sau ironiile la adresa lor, pentru că le consideră un mod prin care oamenii îi “pun într-o lumină nefavorabilă”. Reacțiile lor sunt extrem de exagerate în raport cu acțiunile în sine.

Imaginea nefavorabilă este rezultatul lipsei de motivație. De multe ori, când o persoană renunță “să lupte”, abordând o atitudine indiferentă, o face pentru că nu se vede în poziția de “învingător”.

Zig Ziglar consideră că există și o altă categorie de oameni cu o imagine negativă și o stima de sine scăzută – aceia care pun un accent deosebit pe lucrurile materiale: mașini elegante, bani, pasiuni de moment, haine moderne, coafuri sau machiaj strident. Ei trăiesc cu sentimentul că nu pot fi acceptați niciodată așa cum s-au născut. Nesiguranța și neîncrederea îi fac să recurgă la extreme, pentru a atrage atenția, impresiona și a-și face prieteni, pentru a fi acceptați în societate. Din păcate, sfârșesc prin a avea doar pseudo-prieteni.

Avem întotdeauna tendința de a acționa în funcție de imaginea pe care o percepem despre noi. Acesta este motivul pentru care vedem adesea oameni care fac lucruri ridicole sau își asumă riscuri inutile atunci când sunt pe punctul de a-și realiza visul de-o viața. De exemplu, același autor observă că foarte mulți sportivi care au petrecut ani întregi pregătindu-se pentru Jocurile Olimpice suferă adesea anumite “accidente” la antrenamente sau în timpul unui eveniment ce are loc cu puțin înaintea competițiilor sportive. Motivul – având o imagine de sine nu foarte bună și o lipsă de încredere în propriul potențial, ei nu se consideră demni de medaliile de aur și fac în așa fel încât să-și refuze răsplata. Sau, soțul și soția care suferă de o imagine de sine negativă își provoacă adesea partenerul de viață, stârnind “valuri” fără vreun motiv serios. Acest lucru creează resentimente, ceea ce duce invariabil la apariția problemelor familiale.

În lumea afacerilor, o imagine de sine nefavorabilă se manifestă prin promisiuni de moment, imposibil de realizat. În lumea marketing-ului, cei mai mulți vânzători vinovați de promisiuni deșarte și de servicii deplorabile sunt cei ce au o imagine de sine nefavorabilă. Aceștia nu acceptă ideea respingerii și consideră că trebuie să facă tot ce le stă în putință să-și convingă clienții să le cumpere produsele. Paradoxal, în domeniul afacerilor, marketingului, liderii sau managerii cu o imagine de sine nefavorabilă își încep discursul persuasiv mai degrabă prin expunerea defectelor și inconvenientelor, fără “tonus”, parcă fără un scop, având exact un rezultat contrar așteptărilor. În cazul unui eșec, aceștia abandonează repede, nu insistă, nu-și ating scopul, fiind convinși de imposibilitatea lor de a reuși.

Din cele prezentate mai sus deducem că, în mod cert, pentru stima de sine e mai important cum te crezi decât cum ești în realitate. Cei cu o stimă de sine ridicată sunt grozavi în ochii lor, dar nu neapărat și în ochii celorlalți. În orice caz, imaginea de sine favorabilă, cu atât mai mult în cazul unui lider, este esențială, ba chiar considerată un mare atu. Cei cu stima de sine crescută sunt perseverenți în cazul eșecurilor și uneori se comportă mai bine în situațiile sociale. Persoanele cu stima de sine pozitivă sunt mai fericite și mai puțin depresive. Cu sigurantă unele din problemele care apar nu pot fi evitate, nu stau sub controlul nostru pentru că de fapt singurul lucru pe care îl putem controla în viața asta este atitudinea pe care o avem față de ce ni se întamplă. Se spune că: “Viața este 10 % ceea ce ni se întâmplă și 90 % atitudinea pe care o avem față de ce ni se întâmplă” și zicala pare adevărată. Este foarte important să se înțeleagă faptul că o imagine negativă de sine se pepetuează. Comportamentul uman tinde să se repete aplicând la nesfârșit aceleași tipare. Imaginea de sine poate fi dușmanul sau prietenul nostru, depinde dacă se hrănește din eșecurile din trecut pentru a ne submina în prezent, sau dacă se hrănește din succesele trecute pentru a ne da curaj să trăim în prezent și să progresăm.

Orice om trebuie să descopere secretul conviețuirii cu propria persoană și să nu se teamă de nimic. O imagine personală sănătoasă este cheia conviețuirii cu sine. Dacă ne percepem realist și ne acordăm respectul meritat, acumulând succesele și sentimentele, păstrându-ne încrederea în sine în ciuda eșecurilor și iertându-ne propriile greșeli, ajungem într-adevăr să trăim în armonie cu propria persoană. Este important să practicăm deprinderea de a ne accepta așa cum suntem, în loc să ne forțăm să devenim ceea ce nu suntem. Acceptarea de sine ne dă încredere, în timp ce încercarea de a ține pasul cu ceilalți duce la o stare de tensiune permanentă.

O imaginea de sine negativă este vătămătoare în multe cazuri, tot aceasta fiind cea care crește și riscurile pentru tulburările alimentare precum bulimia sau anorexia, mai ales în perioada de adolescență.

Așadar, cunoașterea de sine este esențială în viața oricărui om. Fără îndoială, imaginea personală are o putere atât de mare încât impactul ei este copleșitor asupra destinului ființei umane, ea putând influența atât reușita, cât și eșecul. Există unii oameni care își accentuează aspectele negative și nu reușesc niciodată să se împlinească, să-și pună în valoare calitățile de care dispun și să-și folosească întregul potențial uman. Imaginea personală este reală, chiar dacă nu o putem atinge, simți sau vedea. Această imagine odată formată noi o socotim corectă. Ea însă, poate fi falsă – și în multe cazuri ea chiar este falsă – dar important este faptul că omul se comportă ca și cum ar fi adevărată. Imaginea personală se poate schimba în bine, dacă se dorește asta, este nevoie doar de o altă perspectivă de privire a lucrurilor, de o atitudine diferită, pozitivă. Imaginea personală, putem spune, stă la temelia întregii personalități umane. Toate acțiunile și sentimentele fiecărei persoane sunt în concordanță cu imaginea personală. Oamenii se vor comporta așa cum cred că sunt. Pentru ca omul să fie adaptabil și eficient, el trebuie să fie format ca atare de timpuriu și ajutat să-și mențină disponibilitățile pe care le are la cote înalte de funcționare.

De-a lungul timpului, comunicarea a reprezentat unul dintre principalele mijloace prin care omul s-a raportat la realitatea înconjurătoare, având în vedere faptul că individul uman este, prin esența naturii sale umane, o ființă socială. Realitatea înconjurătoare este alcătuită atât din persoane, cât și din obiecte și fenomene, din referenți, despre care individul și-a exprimat propria atitudine, propriile concepte.

Omul percepe și-și formează un model informațional-cognitiv nu numai despre obiectele și fenomenele lumii externe; el se percepe și pe sine însuși, se autoanalizează și se autointerpretează în primul rând ca realitate fizică, ca înfățișare exterioară, formându-și o imagine mai mult sau mai puțin obiectivă și completă despre Eul fizic, asociată cu judecățile de valoare corespunzătoare (frumos-urât, agreabil-deza-greabil, puternic-slab etc), iar în al doilea rând, se percepe, se autoanalizează și se autointerpretează ca realitate psihosocială, sub aspectul posibilităților, capacităților, aptitudinilor și trăsăturilor caracteriale, formându-și, de asemenea, o imagine mai mult sau mai puțin fidelă și obiectivă despre Eul său psihic, spiritual, despre statusul social, asociată și aceasta cu judecăți de valoare (capabil-incapabil, înzestrat-neînzestrat, tolerant-intolerant, bun-rău etc). Astfel, imaginea de sine ne apare ca un complex construct mintal, care se elaborează treptat în cursul evoluției ontogenetice a individului, în paralel și în strânsă interacțiune cu elaborarea conștiinței lumii obiective, printr-un lung șir de procese și operații de comparație, clasificare-ierarhizare, generalizare-integrare. Cele două componente de bază ale ei (imaginea Eului fizic și imaginea Eului spiritual, psihic și psihocial) nu numai că se întregesc reciproc, dar interacționează și se intercondiționează în mod dialectic; ele se pot afla în relații de consonanță sau de disonanță, de coordonare, având același rang valoric în complexul vieții și activității individului, sau de subordonare, uneia atribuindu-i-se o valoare (un preț de cost) mai mare decât celeilalte.

Formarea imaginii de sine nu este nici un proces exterior, care se desfășoară cumva pe lângă dinamica evolutivă a organizării interne a personalității, nici un lux complicativ inutil; dimpotrivă, ea se întrepătrunde organic și constituie o direcție esențială a devenirii personalității însăși și, sub aspect pragmatic-instrumental, reprezintă o cerință legică necesară a unei relaționali și coechilibrări adecvate cu lumea externă.

În virtutea simplului fapt că omul este o ființă intrinsec activă, imaginea de sine se include încă de la început ca factor mediator principal între stările interne de necesitate (motivație) și situațiile și solicitările externe. Modul general de raportare a individului la realitate, gradul de veridicitate și adecvare a opțiunilor, hotărârilor și acțiunilor vor depinde nemijlocit de calitatea imaginii de sine (completitudine, fidelitate, obiectivitate).

Ori, comparând indivizii între ei, se constată existența unor mari deosebiri în ceea ce privește caracteristicile structural-funcționale ale imaginii de sine. Astfel, la unii, aceasta are un caracter difuz, vag, este structurată mai mult pe criterii de ordin impresiv-subiectiv decât pe criterii de ordin cognitiv-obiectiv, este rigidă și refractară la influențe externe care reclamă schimbare; la celălalt pol se situează persoanele la care această imagine este elaborată la un grad înalt de completitudine și obiectivitate, este permanent deschisă spre lume, implică operatorii comparației, ai revizuirii critice și ai acceptării eventualelor influențe de schimbare.

Între cele două extreme se interpune o gamă întinsă de variații și nuanțe, care susțin registrul deosebirilor interindividuale în plan comportamental.

În planul cunoașterii, formarea imaginii despre sine devine posibilă datorită capacității de autoscindare pe care o posedă conștiința umană, aceea de a face propriul său suport și mecanism obiect al investigației și analizei. Prin intermediul acestei capacități, individul este în același timp și subiect (cel care realizează procesele de prelucrare-integrare a informației, și obiect (cel ce furnizează informații, cel ce este supus investigației cognitive).

Omul ajunge la o anumită imagine despre sine nu numai pe calea autoperceperii și autocontemplării izolate, ci și prin relaționare inter-personală, prin compararea succesivă cu imaginile pe care el și le formează despre alții și cu imaginile pe care alții și le formează despre el. Tocmai prin intermediul opiniilor și aprecierilor celorlalți, el începe să se raporteze la sine cât de cât obiectiv și să întreprindă o acțiune sistematică de autocunoaștere. Indiferent că ne convin sau nu, imaginile celorlalți despre noi intră necondiționat, chiar și prin intermediul inconștientului, în componența imaginii despre sine.

Din punct de vedere direcțional sau vectorial, imaginea despre sine prezintă trei fațete interconectate: fațeta „așa cum se percepe și se apreciază subiectul la momentul dat", fațeta „așa cum ar dori subiectul să fie și să pară" și fațeta „așa cum crede subiectul că este perceput și apreciat de alții". Fiecare din aceste fațete îndeplinește o funcție reglatoare specifică în organizarea și desfășurarea comportamentului, introducând medierile sale în raportul dintre solicitările interne și cele externe.

Prima fațetă ( „așa cum se percepe și se consideră -individul la momentul dat") se include ca verigă mediatoare in organizarea și desfășurarea comportamentului situațional curent, participând nemijlocit la formularea scopurilor și alegerea mijloacelor. Celalte două stau la baza proceselor interne de automodelare si autoperfecționare și a reglării relaționalii interpersonale.

Pe plan mai general, funcția 'imaginii despre sine, în unitatea celor trei fațete menționate, rezidă în obținerea și menținerea identității, căreia îi revine un rol esențial în delimitarea solicitărilor interne de cele externe, în stabilirea atât a punctelor de concordanță, cât și a celor de incompatibilitate și opoziție dintre ele. De îndată ce imaginea și conștiința de sine prind contur, individul începe să-și afirme propria sa identitate în raporturile cu lumea, opunându-se din interior oricărei uniformizări și dizolvări în ceilalți.

Și oricât de ample și intense ar fi schimburile și transferurile reciproce de experiență între indivizii unui grup, granițele identității lor individuale nu se anulează, ci, dimpotrivă, se accentuează.

A avea o identitate înseamnă, în mod practic, a fi cineva, a ocupa o anumită poziție în contextul social, a juca pn anumit rol, de a dispune de un anumit statut. Nevoia de identitate are, presupunem, un substrat biologic. Astfel, animalele de aceeași specie se constituie în diverse formații (castă, turmă), în cadrul cărora „membrii" se acceptă pentru că se recunosc reciproc. Intrușii sunt respinși, chiar dacă aparțin aceleiași specii.

Referindu-se la acest aspect, K. Lorentz spune: „în comportamentul lor față de membrii propriei comunități, animalele pe care le vom descrie constituie adevărate modele în ceea ce privește virtuțile lor sociale. Dar ele se preschimbă în autentice fiare de îndată ce au de-a face cu membri ai unei comunități diferite de cea proprie" (Lorentz, 1935).

Formele de viață socială ale omului sunt foarte diferite: familia, cercul rudelor și prietenilor, grupul socio-profesional de la locul de muncă, grupul celor care exercită aceeași profesie, organizația profesională sau politică, clasa socială, națiunea etc. Ele reprezintă tot atâtea forme de realizare a schimburilor dintre individ și colectivitate și de confruntare a solicitărilor interne și a celor externe din regiunea respectivă. (Acestea capătă semnificație deosebită în constituirea imaginii despre sine a individului în cazul în care populația este stabilă în locul respectiv și individul își petrece în cadrul ei copilăria, adolescența și tinerețea – principalele perioade în care se plămădește și se consolidează structura personalității). Semnele enumerate mai sus funcționează permanent, ele nefiind condiționate de prezența fizică a individului. Există însă altele – particularitățile bioconstituționale de rasă, talie, conformație, culoarea părului, ochilor, așa numitele semne particulare etc. – care acționează numai prin prezența purtătorului lor, individul. Ele se fixează de asemenea în imaginea despre sine și influențează modul de relaționare și comportare a individului în diferite situații și contexte. în același timp, ele servesc la diferențierea indivizilor între ei la prima vedere, înainte ca aceștia să se fi manifestat comportamental furnizând atât observatorilor externi, cât și individului însuși, informația despre unicitate.

Așa cum am subliniat mai înainte, pe lângă conștiința comunității, a asemănării cu alții, fiecare persoană posedă conștiința unicității sale individuale, a unor caracteristici proprii exclusiv ei, prin care se deosebește de toți ceilalți. Trebuie menționat că semnele acestea exterioare pot deveni principale în evaluare și autoevaluare, generând relaționări și preferințe mult prea subiective și superficiale, pentru a asigura o eficiență pptimă a activităților. Aici, dimensiunea motivațional-afectivă are o pondere precumpănitoare, devenind o frână în calea implicării mai directe a proceselor cognitive de care ține realizarea cerințelor fidelității și obiectivitătii în evaluare.

Însusirile dobândite ale identității furnizează informație despre conținutul însuși al personalității, așa cum se dezvăluie el în comportament și în performanțe. Ele încep a se releva și impune încă din primii ani de viață ai copilului, prin abilitățile manifestate în dezvoltarea mersului, a limbajului, a deprinderilor sensori-motorii, a memoriei, atenției și inteligenței. Ulterior, acestora li se adaugă performanțele școlare, rezultatele în diferite competiții sportive, artistice, științifice. Momentul însă cel mai important sub aspectul dobândirii unei identități autentice și al verificării obiective a imaginii despre sine îl reprezintă debutul integrării active în viața socială prin profesie. Dinamica ulterioară a comportamentului va depinde, pe de o parte, de performanțele efective obținute la locul de muncă și de aprecierea lor socială, iar pe de altă parte, de „fațeta proiectivă" a imaginii despre sine („cum ar dori să fie"). După acest din urmă aspect, oamenii pot fi împărțiți în două categorii: cei care, atingând un anumit plafon, caută să se mențină la acel nivel, mulțumindu-se cu ce au realizat sau realizează (Self-sufficiency), și cei la care rămâne activă o lungă perioadă de timp tendința autodepășirii, mutând de fiecare dată mai sus ștacheta aspirației și expectației. Forma superioară de manifestare a identității dobândite este, fără îndoială, creația susținută de metamotivație. O imagine despre sine în care domină metamotivația crează cele mai bune condiții pentru concordanța dintre solicitările interne și cele externe și, totodată, baza cea mai largă de inserție și integrare socială a individului.

Concluzionând, putem spune că imaginea despre sine reprezintă un gen de filtru prin care trec și se compară atât solicitările interne proprii ale individului (motivele și scopurile activității lui), cât și solicitările externe, condiționând modul concret de a proceda al persoanei la fiecare împrejurare și situație particulară. Ea se evidențiază și în modul de ierarhizare și integrare a pretențiilor, drepturilor, pe de o parte, și a răspunderilor și obligațiilor, pe de altă parte. Corespunzător, ea devine un factor optimizator și protector al echilibrului și sănătății psihice sau, dimpotrivă, un factor predispozant la dereglare și tulburare patologică.

In jurul imaginii despre sine se elaborează și mecanismele de apărare a Eului. Apărarea constă în modalități speciale de efort pentru a face față stressului psihic care rezultă din conflictul dintre solicitări (interne și externe). Recurgând la un mecanism de apărare, persoana se angajează în Self-deception în ceea ce privește natura acestor solicitări conflictuale și în felul acesta pare să se rezolve conflictul și să se reducă stressul pricinuit de el. Autodecepția sau apărarea este comună tuturor și ea capacitează pe majoritatea oamenilor să trăiască rezonabil, fără a mai continua să înfrunte problemele care sunt prea dificile pentru a se coechilibra cu ele într-un mod mai bun. De exemplu, o modalitate de a ne menține echilibrul în fața inevitabilității morții este de a înceta să ne mai gândim sau să mai vorbim despre acest subiect (cea mai mare parte a timpului). Intâlnim persoane care, în pofida faptului că suferă de un cancer incurabil, refuză să admită că sfârșitul lor este inevitabil și apropiat, făcând proiecte și planificând activități viitoare, ca și când ar mai avea de trăit încă o viață.

Pentru prima dată, o analiză sistematică a fenomenului de apărare împotriva tensiunilor psihologice nocive, bulversante a facut-o Freud. Ulterior, problema a fost abordată și de alți autori, fiecare din ei încercând să identifice și mijloacele sau mecanismele concrete prin care tendința de apărare să poată fi realizată efectiv. în acest cadru, vom enumera pe cele mai importante.

Reprimarea era considerată inițial de către Freud ca forma fundamentală a apărării, toate celelalte fiind doar variații ale ei. In esență, reprimarea este procesul prin intermediul căruia evenimentele amenințătoare generatoare de tensiune și anxietate ca și ideile și trăirile asociate cu ele sunt împinse în afara conștiinței subiectului, astfel încât acesta să nu-și mai dea seama de existența lor. Printr-o atare autodecepție, persoana se protejează împotriva unui pericol și a unei anxietăți subiective intolerabile care ar fi putut apare dacă i s-ar fi permis impulsului să se manifeste. In acest gen de apărare, persoana poate să distorsioneze mai departe realitatea amenințătoare, dezvoltând impulsul sau trăirile și ideile legate de ea.

Astfel, o persoană poate nega că este supărată, în ciuda evidenței comportamentale a stării de supărare.

Strâns legată de reprimare și negare este starea reactivă (reaction formation). în cazul acestui mecanism de apărare, persoana face un pas mai departe în negarea impulsului, afirmând vehement unul opus. Astfel, nu numai că neagă sentimentul de ură față de cineva, dar își declară cu putere dragostea pentru persoana respectivă. Incidental, una din ipotezele curente în medicina psihosomaitcă privind etiologia ulcerelor este legată de o asemenea formațiune reactivă: victima ulcerului este adesea o persoană puternic controlată, puternic ambițioasă și perseverentă, care manifestă actualmente opusul puternicelor și cronicelor impulsuri de dependență. Atitudinile dezvoltate în formațiunea reactivă sunt considerate continui pentru a edifica o calitate convingătoare și stabilă a personalității, în timp ce negarea este o manevră direcțională specific asupra unui singur eveniment.

O altă categorie de mecanisme de apărare include intelectualizarea, izolarea și anularea. In intelectualizare, subiectul se decuplează de conținutul emoțional al unei experiențe sau al unei situații și îl examinează integral din punct de vedere obiectiv, rațional. Aceasta este o apărare destinată a face față amenințărilor care își au originea în mediul extern. Un exemplu edificator al unui astfel de mecanism în funcționare normală îl găsim în experiența studentului în medicină. Prima lui analiză și disecție parțială a unui cadavru uman este o experiență potențial terifiantă și o reacție emoțională la aceasta ar putea să-1 descalifice în strădania ulterioară de a deveni un medic, care învață să abordeze țesuturile umane, suferința umană și chiar moartea într-o manieră destul de detașată, pentru a se proteja împotriva supra-implicării afective ce l-ar face ineficient în exercitarea atribuțiilor și răspunderilor medicale. Astfel, studentul trebuie să se detașeze intelectual atunci când efectuează o disecție sau examinează un organism bolnav și să se comporte în plan afectiv ca și când ar vedea asemenea lucruri în cărți sau atlase.

In mecanismul defensiv al izolării, persoana poate separa două activități mentale incompatibile după modalitatea de reducere a conflictului. Acest mecanism este strâns legat de intelectualizare, deoarece în intelectualizare subiectul izolează sau separă experiența sa emoțională de activitatea intelectuală. în izolare, subiectul poate reține ambele valori incompatibile , menținându-le separat una de alta, fără distress. In raporturile sale cu familia, o persoană poate fi amabilă și afectuoasă, în timp ce în raporturile cu alții se manifestă răutăcios și intolerant. Cele două patternuri experențiale rămân izolate unul de celălalt, întocmai cum în intelectualizare percepția și gândirea se mențin separat de sentimente.

Intim legat de intelectualizare și izolare este mecanismul anulării, în care o persoană încearcă, prin repetarea continuă a unui impuls, a unor trăiri sau acțiuni, să le slăbească și să Ie ia sub control.

In loc să dea uitării experiența perturbatoare anterioară individul poate visa la ea în mod repetat, poate discuta despre ea sau o poate re-examina recurent. Numai reactualizând-o și revăzând-o iarăși și iarăși și manipulând-o într-un anumit mod, într-un efort de a o înțelege și stăpâni, individul simte că se eliberează de stressul pe care experiența respectivă i 1-a provocat.

Spre deosebire de percepția unui obiect fizic, perceperea unei persoane este mult mai complexă, nu numai pentru că individul uman are o mulțime variată de însușiri, ci și pentru că cealaltă persoană – ca obiect al percepției – este, la rândul său, subiect cunoscător, conștient de sine și de actul percepției. Acest fapt influențează în mod activ și, de multe ori, intenționat, percepția. În acest fel, percepția interpersonală se include în mecanismul interacțiunii cu celălalt.

Un experiment clasic realizat de psihologul H. Kelley în anul 1950 a demonstrat rolul trăsăturii centrale în perceperea interpersonală. Înainte de intrarea la prima oră de curs cu un profesor nou, studenții au fost împărțiți în două grupe: primei grupe i s-a spus că profesorul este “un tip cald, harnic, critic, practic și hotărât”, iar celei de a doua grupe că este “un tip rece, harnic, critic, practic și hotărât”. După curs, studenților li s-a cerut să aprecieze expunerea: mica diferență de la începutul descrierii personalității profesorului (cald / rece) a influențat percepția pe care fiecare grupă a avut-o despre calitatea expunerii, în sensul că studenților celei de a doua grupe expunerea li s-a părut mai puțin interesantă.

Impresia pe care ne-o formăm despre ceea ce este și ceea ce face “celălalt” este ghidată de aceste informații despre manifestările sale (cum este): modul în care interpretăm informațiile depinde de ”montajul” creat prin informațiile care preced percepția. În cazul de mai sus, trăsătura centrală structurează diferit interpretarea informațiilor despre profesor pentru studenții din cele două grupe: “cald” asociat cu “hotărât” are cu totul altă semnificație decât “rece” asociat cu “hotărât”, prima combinație creând sugestia de simpatic, iar cea de a doua, de antipatic.

Ca orice alt obiect al cunoașterii, persoana celuilalt nu poate fi cunoscută “în sine”, ci “pentru sine”. Imaginea noastră despre celălalt corespunde doar parțial realității, o serie de factori de natură subiectivă și obiectivă intervenind în procesul de “subiectivizare” a percepției. Acești factori pot aparține subiectului percepător (“setul perceptiv”, experiența anterioară, abilitățile sale sociale, gradul de inteligență, trăirile afective declanșate de percepție), obiectului perceput (măsura în care el este “transparent” pentru subiect, elementele comunicării sale nonverbale, atitudinea sa în interacțiune) sau situației (natura relațiilor anterioare dintre cei doi, statutus-urile și rolurile pe baza cărora cei doi interacționează în momentul actual).

Comunicarea interpersonală începe prin comunicarea cu sine. Ea nu poate fi înțeleasă, explicată și desfășurată eficient fără o raportare la conceptul de sine, pentru că între el și lume se află o relație directă. Existența concepției despre sine este legată de conștientizarea sinelui și a celorlalți, iar comunicarea cu alții asigură dezvoltarea personalității, creșterea și afirmarea sinelui. Permanenta raportare la celalalt și la sine este un element inevitabil al interacțiunii sociale.

Maniera în care individul comunică cu ceilalți este puternic influențată de maniera în care el se percepe pe sine însuși, adică de valoarea și puterea pe care el și-o atribuie sieși. În toate formele de comunicare și indiferent de nivelul la care aceasta are loc, pivotul central al afirmării eului este conștiința de sine. Maniera în care se valorizează pe sine determină maniera sa de a comunica cu ceilalți. Conștiința de sine este forma de percepție interiorizată prin care omul se raportează simultan la sine însuși, la lumea sa interioară, ca și la exterior, la lumea în care traiește. Conștiința de sine este percepția propriei identități ca și parte a lumii. (Prutianu, Șt., 1998, p. 246)

Cercetările efectuate de către psihologi au demonstrat că deosebirea dintre om și majoritatea animalelor constă în aceea că omul posedă o imagine de sine și că numai maimuțele ar deține o imagine asemănătoare cu a acestuia. Astfel, experimentul realizat de cercetătorul Gallup s-a concretizat în rezultate uimitoare. El a aplicat o pată de vopsea de o nuanță strălucitoare pe fruntea unor cimpanzei anesteziați care, la trezire, au fost fascinați de propria lor imagine reflectată în oglindă, atingându-și în mod repetat fruntea. Ei au conștientizat faptul că ei înșiși sunt reflectați în oglindă și nu alte animale. Lewis și Brooks-Gunn continuă cercetările, aplicând experimentul asupra copilului, căruia i se punea pe nas puțin ruj. Copilul era încurajat să se uite în oglindă, iar dacă acesta se arăta surprins sau dacă își atingea nasul când se uita din nou în oglindă, cercetătorii concluzionau că el conștientiza faptul că imaginea din oglindă este a lui. (Hayes, N., Orell, S., 2003, p. 219)

În cazul omului, concepția despre sine este complexă, deoarece există mai multe aspecte diferite ale sentimentului de identitate al omului. Această concepție despre sine îmbracă mai multe forme. În primul rând, există o latură obiectivă numită imaginea de sine, o latură evaluativă numită stimă de sine, o latură care reflectă modul în care o persoană ar vrea să fie, care se numește ideal de sine, latura referitoare la competențele și abilitățile proprii, numită conștiința propriei eficiențe, o alta legată de modul în care te identifici cu grupurile sociale și pe care o numim identificare socială și nu în ultimul rând modul în care sentimentul de sine a fost modelat de contextul cultural în care fiecare individ a crescut, adică influențele culturale.

Unii cercetători au spus că semenii noștri reprezintă imaginea noastră reflectată în oglindă și că această funcție se realizează numai prin comunicare. Importantă ar fi întrebarea: Cât de mult depindem de reacțiile celor din jur? Cert este faptul că depindem într-o foarte mare măsură de reacțiile pozitive ale celor din jur, de feedback-ul pozitiv, deoarece datorită acestuia și noi, la rândul nostru, ne vedem într-o lumină favorabilă. Că acest lucru este adevărat este coroborat și de efectul pe care îl are asupra noastră un feedback negativ, o reacție negativă a celor din jur, contrară așteptărilor. Alți cercetători au descoperit că un nivel înalt al stimei de sine are efecte pozitive atât asupra sănătății, cât și asupra acțiunilor unei persoane, încurajând-o să realizeze mai mult și să fie mai mulțumită cu cât a realizat și că, la polul opus, o persoană care are permanent o stima de sine scăzuta este mult mai vulnerabilă, inclusiv la boli.

3. RELAȚIA CU TATĂL

3.1. Funcțiile familiei

Familia este un grup social complex care realizează funcții multiple. Funcțiile familiei au fost clasificate în diverse moduri. (Mihăilescu, I., 2003) Astfel, G.P. Murdock distinge patru funcții: sexuală, reproductivă, economică și socializatoare. J. Sabran deosebește: funcții fizice (cu subtipurile: funcție de reproducere, economică și de protecție) și funcții culturale (cu subtipurile: funcția de educație și de asigurare a bunăstării membrilor familiei).

În România, în studiile de sociologie ale familiei este larg acceptată și utilizată clasificare profesorului Henri H. Stahl, în care sunt puse în evidență următoarele tipuri și subtipuri:

1. funcții interne, prin care se asigură membrilor familiei un climat de afecțiune, securitate și protecție:

funcții biologice și sanitare, prin care se asigură satisfacerea nevoilor sexuale ale membrilor cuplului, procrearea copiilor, necesitățile igienico-sanitare ale copiilor și dezvoltarea biologică normală a membrilor familiei;

funcții economice, care constau în organizarea gospodăriei și acumularea de resurse necesare funcționării menajului pe bază de buget comun;

funcții de solidaritate familială, care se referă la ajutorul bazat pe sentimente de dragoste și respect între membrii familiei;

funcții pedagogico-educative și morale prin care se asigură socializarea copiilor.

2. funcții externe, prin care se asigură relaționarea familiei cu exteriorul. Aceste funcții permit evidențierea câtorva particularități ale acestora în raport cu cei care compun familia și cu societatea spre care este ea orientată (Voinea, M., 1993):

funcțiile strict specializate ale familiei ca grup social, nerealizate de alte instituții cum sunt funcția biologico-sanitară, de solidaritate familială și cea de socializare;

în raport cu membrii grupului, familia are rolul de a asigura socializarea primară, securitatea emoțională și trebuința de apartenență la grup a membrilor ei;

în raport cu sine ca grup social are rolul de a se afirma ca grup unitar și conștient de sine, de identitatea sa, capabil să asigure bunăstarea și dezvoltarea normală a personalității fiecărui membru;

în raport cu societatea externă, are rolul de a asigura forța de muncă a societății;

distincția intern-extern referitoare la funcții nu trebuie absolutizată, între ele existând interferențe, prelungiri, determinări;

Modul în care familiile își satisfac funcțiile specifice într-o societate dată este influențat de o serie de factori sociali: caracterul totalitar sau demografic al societății, nivelul de dezvoltare economică, nivelul general de instrucție și educație, legislația și politicile sociale etc. Acestor factori externi li se asociază factori interni familiali care-i asigură funcționalitatea și anume: forma legală a familiei, diviziunea rolurilor și autorității, personalitatea membrilor grupului etc.

Funcția biologică este o dimensiune esențială a familiei. În mod obișnuit, necesitățile sexuale ale indivizilor sunt satisfăcute în cadrul cuplurilor familiale. Societățile contemporane au devenit mai permisive cu privire la raporturile sexuale premaritale și extraconjugale. Cu toate acestea, familia rămâne principalul loc de satisfacere a necesităților sexuale și singura modalitate de reproducere biologică. Sexualitatea este asociată cu dragostea, cel puțin din perspectiva normelor și valorilor sociale, larg acceptate social. Afectivitatea este caracteristică și relațiilor dintre copii și părinți, părinți și copii, și dintre descendenți. Afectivitatea este una dintre principalele trăsături prin care familia se deosebește de alte tipuri de grupuri sociale. Tot familia este cea care trebuie să asigure condițiile dezvoltării biologice a membrilor ei, o sănătate fizică și psihică adecvată pentru că de acestea depinde realizarea unor performanțe profesionale și sociale, exercitarea sarcinilor în familie și, asigură climatul corespunzător unei vieți armonioase și echilibrate.

Funcția economică a familiei are mai multe componente: de producție, de profesionalizare a descendenților și de generare și gestionare a unui buget comun. În societățile tradiționale, componenta productivă era foarte importantă. Familia asigura și profesionalizarea descendenților; în mod obișnuit, copiii reproduceau profesiile părinților, mobilitatea socială și profesională fiind foarte redusă.

În familiile din societățile contemporane, funcția economică a familiei și-a diminuat mult importanța, mai ales în ceea ce privește componenta de producție și de profesionalizare a descendenței. Chiar dacă unii copii îmbrățișează profesiile părinților, formarea lor profesională este asigurată în principal de instituții educaționale exterioare familiei. În perioadele și în societățile cu o puternică mobilitate profesională și socială, familia nici nu este capabilă să asigure profesionalizarea descendenților. Foarte importantă pentru familie rămâne componenta economică referitoare la generarea și gestionarea unui buget comun. Deși a crescut independența economică a soților, administrarea unui buget comun în cadrul aceluiași menaj rămâne o trăsătură definitorie pentru majoritatea familiilor, în special a celor nucleare complete, legal constituite.

Familia nu este numai un loc de consum, ci și un loc de acumulare a unui patrimoniu. Acest patrimoniu este folosit în comun de membrii familiei și este transferat copiilor. Chiar dacă activitatea economică se desfășoară predominant în afara gospodăriei, extinderea, gestionarea și transmiterea patrimoniului continuă să reprezinte o componentă importantă a funcției economice a familiei. În perioadele de dificultăți economice, patrimoniul familial constituie un loc sigur de refugiu pentru membrii familiei aflați temporar în dificultate. De asemenea, patrimoniul poate fi un mijloc de supraviețuire a persoanelor în vârstă care nu dispun de resurse financiare necesare asigurării unor condiții de trai decente. Transmiterea patrimoniului de la părinți la descendenți este reglementată prin acte normative.

Familia este una dintre principalele instituții socializatoare ale societății, iar scopul oricărei societăți este acela de a-și menține echilibrul, ordinea socială și normativă.,,Socializarea este un proces de interacțiune socială prin care individul dobândește cunoștințe, valori, atitudini și comportamente necesare pentru participarea efectivă la viața socială.” (Mihăilescu, I., 2003) Conceptul de socializare definește procesele, mecanismele și instituțiile prin care societatea se reproduce în fizionomia personalității umane care îi este specifică, în anumite structuri de comportament ce răspund așteptărilor și prescripțiilor sociale. Cunoscuta afirmație a lui R.E. Park,,omul nu se naște uman, ci devine în procesul educației », redă sinteza procesului de socializare. Fiind un proces complex, care cuprinde educația fără să se rezume la ea, socializarea se manifestă pe tot parcursul vieții individului implicând forme și mijloace specifice de realizare. De aici decurg și rolurile socializării: socializarea formează educația, stăpânirea instinctelor și nevoilor, satisfacerea lor într-un mod prevăzut de societate; socializarea insuflă aspirații și năzuințe în vederea obținerii unor lucruri sau calități, a unui prestigiu; socializarea permite transmiterea unor cunoștințe și posibilitatea satisfacerii unor roluri; asigură o calificare profesională și alte calități necesare în viață.

În cadrul familiei, copilul își însușește normele și valorile sociale și devine apt să relaționeze cu ceilalți membri ai societății. Socializarea în familie are mai multe componente:

normativă – prin care i se transmit copilului principalele norme și reguli morale;

cognitivă – prin care copilul dobândește deprinderi și cunoștințe necesare acțiunii ca adult;

creativă – prin care se formează capacitățile de gândire creatoare și de a da răspunsuri adecvate în situații noi;

psihologică – prin care se dezvoltă afectivitatea necesară relaționării cu părinții, cu viitorul partener, cu proprii copii și cu alte persoane.

Familia realizează socializarea de bază sau primară. Copilul învață că indivizii au interese, dorințe și obiceiuri de care ceilalți trebuie să țină seama, învață că trebuie să împartă resursele limitate, învață cum așteaptă societatea ca el să se poarte, cum să acționeze pentru a-și satiface un scop, o dorință. În cadrul familiei are loc modelarea personalității copilului, trecerea de la un comportament normativ la un comportament normal. Ca mediu afectiv și protector, familia asigură copiilor îngrijirea, securitatea, subzistența și sprijinul moral și material.

Familia este pentru copil cadrul în care se asigură primele tipuri de relații sociale, de experiențe și exigențe specifice. Procesul de socializare prin familie este un proces de învățare socială prin care copilul învață că: adulții au dorințe, interese și obiceiuri și că este avantajos să se adapteze acestora; este necesar să împartă resursele (spațiul, obiectele, timpul și afecțiunea părinților); există reguli de comportare ce trebuie respectate; trebuie să se angajeze în mod real pentru a obține un lucru, a-și satisface o dorință.

Fiecare stadiu al vieții, fiecare vârstă are, după cum aprecia Rousseau, perfecțiunea care îi convine, felul ei propriu de maturitate. Din această perspectivă, clasificarea lui M.Debesse privind etapele educației este utilă înțelegerii problemelor educogene complexe ale familiei: vârsta creșei –de la naștere la 3 ani; vârsta micului faun – de la 3 ani la 7 ani; vârsta școlară –de la 6 la 14 ani; vârsta neliniștilor pubertare – de la 12 la 16 ani; vârsta entuziasmului juvenil.

Fiind vorba de o continiutate a funcției educative a familiei, trecerea de la o formă la alta include modalitățile diverse de formare a relațiilor intrafamiliale, intergeneraționale, a normelor și valorilor specifice acestora, dar pentru fiecare din aceste vârste sunt specifice acțiuni legate de îngrijire, protecție, educație. Condițiile pe care ar trebui să le îndeplinească părinții pentru realizarea socializării care are un caracter intenționat, alături de alte instanțe socializatoare sunt: să aibă conștiința necesității acțiunilor educative; să dorească desfășurarea unor activități sistematice și consistente în vederea educării copilului; să aibă clar conturată finalitatea acțiunilor educative; să aibă capacitatea de a desfășura aceste activități; să dispună de timpul necesar și de mijloacele adecvate pentru realizarea unor activități.

Socializarea în cadrul familiei este esențială pentru integrarea socială a copiilor. Dacă familia este saturată de privațiuni și ostilități, de condiții care privează copilul de afecțiune și de satisfacerea adecvată a dorințelor și aspirațiilor lui firești, viitorul tânăr poate ajunge la un conflict de adaptare. Din această perspectivă se poate aprecia că orice carență a grupului familial, slăbirea unității și coeziunii familiei perturbă viața copilului, antreneazăo serie de tulburări de comportament. Eșecurile socializării în familie au consecințe negative la nivelul comunităților și al societății. Există și situații în care socializarea în familie se face în discordanță cu normele și valorile sociale generale. Acei copii vor fi în neintegrați și în conflict permanent cu societatea. Avantajul socializării în familie, comparativ cu alte instituții sociale, este că ea se realizaează într-un climat de afectivitate, care facilitează transmiterea și însușirea valorilor și normelor sociale.

Nu este greu de constatat, cum în ciuda multor disensiuni, pe termen lung și pentru problemele mari, familia ca unitate, sau prin unii din membrii ei,,,absoarbe pozitiv bucuriile și necazurile noastre, oferind protecție materială și spirituală”. Acest lucru reprezintă ceea ce arăta Iluț P. solidaritate psihoafectivă. (Iluț, P., 2005) Este avidențiat faptul că ființa umană are nevoie de hrană și îmbrăcăminte, dar și de afectivitate și protecție. Deși și alte genuri de grupuri sociale îndeplinesc astfel de cerințe, familia este mediul ce întrunește cel mai adesea și în cel mai înalt grad asemenea calități. În acest context familia apare ca fundalul socioafectiv cel mai relevant pentru majoritatea indivizilor.

Prin ansamblul acestor funcții, familia dezvoltă relații puternice între membri, crește și își educă copiii transmițând mai departe valorile, normele și tradițiile, pregătește pe individ pentru societate și îi asigură suportul afectiv și sentimentul de securitate. Henri H. Stahl vede familia cu două mari categorii de funcții. Acestea două cuprind: funcțiile interne ale familiei și funcțiile externe ale acesteia. Astfel, funcțiile interne contribuie la crearea unui tip de viață intimă ce asigură un climat de securitate membrilor familiei și suport afectiv. Funcțiile externe asigură dezvoltarea personalității fiecarui membru în parte, asigură socializarea și integrarea sa în viața socială.

Satisfacerea acestor funcții ale familiei depinde de o serie de factori. Familia este și poate fi influențată de tipul de structurare al societății din care face parte, de nivelul dezvoltării economice, de backroundul social și cultural al statului sau al comunității în care se află, de nivelul de educație, legile statului în vigoare sau de aplicabilitatea acestor legi, de raportul familiei cu alte grupuri sociale, de locația sa geografică etc.

3.2. Funcționalitatea și disfuncționalitatea familiei

Clasificarea mediului familial funcțional este condiționat de satisfacerea mai multor trebuințe. Astfel, compensarea “trebuințelor-obligații” (trebuințe economice, de confort, de siguranță și stabilitate) cât și a “trebuințelor-aspirații” (de armonie și unitate a cuplului, de instruire, de comunicare) determină echilibrul biologic și psihic al individului și armonia conviețuirii în familie. Neîndeplinirea acestor trebuințe, generează stări de încordare și de tensiune ce afectează echilibrul individual și armonia vieții de familie. Un mediu familial pozitiv, caracterizat de coerență, echilibru, securitate, este mediul ce satisface trebuințele de siguranță, protecție, apartenență socioactivă și prestigiu. Unitatea, echilibrul și armonia vieții de familie sunt puse la grea încercare de unele evenimente stresante (neînțelegeri, eșecuri, boli) ce pot apărea în orice moment în cadrul familiei. Atunci când resursele de coeziune nu rezistă acestor evenimente stresante, atmosfera de tensiune și neînțelegerile stabilizate generând fenomenul denumit “desertism familial” care deteriorează grav relațiile de familie. În cadrul familiei se pot stabili relații pozitive (stenice) de atracție, dragoste, înțelegere, solicitudine, respect, prietenie, dar la fel de bine și opusul lor – relații de dezbinare, ură, indiferență, cu consecințe devastatoare asupra tuturor membrilor.

Datorită anumitor condiții complexe ale vieții familiale – de labilitate și confuzie afectivă, succese sau insuccese școlare și profesionale, impresii eronate sau nu de infidelitate, realizări sau dificultăți materiale etc. – au loc transformări chiar paradoxale ale relațiilor afective. Astfel relațiile de atracție se transformă în relații de ostilitate, iar relațiile de ostilitate în relații de atracție, relațiile de înțelegere se transformă în relații de dezbinare, iar relațiile de dezbinare în relații afective de înțelegere și tot astfel relațiile de dragoste se transformă în relații de ură, iar cele de ură în relații de dragoste. În aceleași condiții, favorizate de labilitatea și confuzia afectivă, se stabilizează relații contradictorii, ambivalente cum ar fi: atracție și ostilitate, înțelegere și dezbinare, dragoste și ură. Aceste relații contradictorii, o dată stabilizate, marchează profund comunicarea intra – și intergenerații. În situații extreme de neînțelegere și conflict se ajunge la destrămarea familiei și la trăirea traumatismului separării ce afectează pe fiecare dintre membrii familiei și pe copil în special. Este știut faptul că monoparentalitatea, și în mod special cea rezultată din divorț, generează un mediu familial slab educogen, întrucât ea este corelată în general cu o diminuare a activității educative și mai ales cu o eficiență mai mică a eforturilor educative.

Aceste aspecte complicate ale vieții de familie se aplică unei ființe cu trebuințe absolut speciale: copilul. Potrivit psihologului francez Henri Wallon (citat de I.Mitrofan, N. Mitrofan), pentru copil familia este o problema existențială și fundamentală, de a fi sau a nu fi, prin faptul de a se găsi așezat, prin natura sa, într-un grup destinat să-i asigure alimentația, întreținerea, securitatea, prima educație – și traseul său social ulterior. Mediul familial devine cadrul de ambianță materială, spirituală, morală în care se formează indivizii ca actori sociali, întrucât familia este cel mai apropiat și adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă a personalității copiilor. De aceea, complicațiile – care pot fi carențele – mediului familial, fie materiale, spirituale sau morale, influențează negativ și deseori decisiv dezvoltarea psiho- comportamentală și socială a copiilor, mai ales atunci când aceste carențe generează un mediu instabil și agravat de tensiune și conflict, de deșertism familial, prezent în forme ușoare în familiile “problemă” (organizate juridic) și în forme severe în familiile dezorganizate.

Specialiștii în domeniul analizei și intervenției asupra grupului familial au ajuns la o concluzie comună: dintre toate mediile ce influențează dezvoltarea umană (familie, școală, cercul de prieteni, mass media), familiei îi revin unele din cele mai importante sarcini, ea construind, deopotrivă, universul afectiv, social și cultural al viitorului adult. Prin urmare, în mod inevitabil, mediile familiale carențiale prezintă riscul de a defavoriza sau împiedica dezvoltarea normală a copiilor. Cunoașterea caracteristicilor specifice mediilor familiale este extrem de utilă în intervenția profilactică și terapeutică, în vederea prevenirii și remedierii relațiilor conflictuale defavorabile echilibrului fiecărui membru al familiei și copiilor în special. Astfel, în literatura de specialitate distingem următoarele tipuri de medii familiale carențiale: mediul familial rigid; mediul familial libertin; mediul familial naiv; mediul familial anxiogen; mediul familial conflictual; mediul familiilor dezorganizate.

În concluzie, carențele mediului familial defavorizează dezvoltarea normală și echilibrată a copiilor. Deși nu determină în exclusivitate consecințe negative asupra dezvoltării sub aspectul maturizării sociale a copiilor, carențele mediului familial prezintă însă un mare risc. Riscul constă în nerealizarea în perspectivă a tinerilor pe plan socio-cultural la nivelul capacităților și aspirațiilor. De asemenea, riscul se poate concretiza și în delincvență sau alte forme de devianță, totul având ca punct de plecare imitarea unor defecte și „vicii” de realizare socială și de integrare civică. Pe de altă parte, cazurile de nereușită socio- profesională, de delincvență a părinților. Bineînțeles că există și cazuri care nu confirmă aceste situații, sunt cazuri în care , defecte și vicii ale tinerilor nu-și găsesc explicația în modul de viață al familiei, ci în firea sugestibilă aflată sub influența nocivă a mediului extrafamilial.

De altfel, în tendințele sale, se pare că familia urmează cadrul general al societății. În urma unor studii s-a constatat că și cadrul larg societal generează și favorizează în mare parte fenomenele de deficit de integrare a individului. Un studiu de diagramă coordonat de A. Miroiu (1998) prezintă societatea românească ca fiind una încă ne-modernă, în care o mare parte din muncă este pre-industrială, serviciile sunt subdezvoltate, agricultura este ne- performantă, fără sprijin din partea statului, este o societate care își irosește resursele pentru un consum preponderent în vederea subzistenței. În plan uman – relațional, societatea este interesată să formeze numai „cetățeanul minimal”, luat în considerare doar ca alegător și ca plătitor de taxe. În această societate încrederea în legi și în instituții este una limitată. Există zone destul de mari unde există indivizi excluși sau marginalizați (săracii, șomerii, minoritarii etnici și religioși, copiii). Iar, ca o consecință, lipsa de educație, generată de sărăcie, violență, șomaj, a condus în rândul adolescenților la apariția unor comportamente deviante. Conservatorismul gândirii instituționale, efortul de păstrare al status quo-ului sporesc inerția sistemului general de educație, care este orientat spre supraviețuire/ autoconservare și mai puțin spre înnoire, dezvoltare și modernizare. Tinerii astfel educați nu-și pot imagina un mod de viață diferit de acela al părinților, temându-se de orice schimbare. Traseul social și întregul instrumentar psiho-social descurajează prin natura lor schimbările și inovațiile în această privință. De aici, atractivitatea ridicată a conduitelor ne-legale.

Conform unor autori, problemele și riscurile de socializare, definite mai recent prin termenii de „excludere socială” și „spațiu social precar” nu sunt caracteristice numai societății românești, cu ele se confruntă în măsură diferită toate popoarele și toate statele lumii în diferite etape și nivele. Este firesc ca într-o lume în care propagarea și schimbul informațiilor se produc cu viteze și în volume uluitoare, toate fenomenele sociale semnificative să se deruleze sub semnul globalizării. Nu pot fi excluse în acest caz nici fenomenul crimei, delincvența, reflectarea în plan individual al acestora și modul în care sunt concepute acțiunile de prevenire, de combatere și de anihilare a efectelor negative asupra condiției umane.

4. ALEGEREA PARTENERIALĂ

4.1. Repere în alegerea partenerială

Unele persoane își formează în timpul copilăriei și adolescenței un tip ideal de partener, care de cele mai multe ori nu se întâlnește în viață. În general, bărbații sunt atrași de calitățile fizice ale fetei, în timp ce pentru fată mai importante sunt inteligența, modul de comportare felul lui de a fi (liniștit sau nervos).

În alegerea perechii de viață, mulți tineri sunt influențați de experiența de familie, respectiv de relațiile dintre părinți. În general, alegerea partenerului trebuie făcută după ce aceasta a fost cunoscut în diferite situații, în acțiuni de grup și mai ales în timp.

În ciuda faptului că are un caracter obligatoriu, căsătoria este supusă unor numeroase determinări, întrucât ea declanșează multiple consecințe sociale, afective, morale și juridice care privesc atât partenerii cuplului cât și descendenții acestora. Studiile consacrate alegerii partenerului și deci constituirii familiei, degajă ideea determinării mai mult sau mai puțin evidentă a acesteia, ceea ce l-a determinat pe psihologul francez HENRI SALVAT să afirme că “alegerea unui tovarăș de viață, continuă să fie un fenomen social. Posibilitățile acestei alegeri, în pofida mobilității geografice sau sociale sporite, nu sunt un joc al hazardului”.

Sociologul american Ruben Hill, în cea ce privește căsătoria a constatat că: individul caută un partener asemănător sieși; vârsta la care se realizează căsătoria a crescut continuu; succesul căsătoriei depinde atât de partener, cât și de momentul în care se perfectează opțiunea; căsătoriile între persoane de rase, naționalități, religii diferite sunt mai vulnerabile.

Henri Dicks stabilește trei grupe care acționează în opțiunea maritală: presiunea socială, religia și banii; conștiința personală și interese personale; atracția inconștientă.

Studiile realizate în cadrul Școlii Sociologice de la București în perioada interbelică sub conducerea profesorului Dimitrie Gusti și Xenia Costa-Foru, au condus la următoarele concluzii privind motivația căsătoriei: motivarea prin obiceiuri și tradiții; motivarea prin impunere din partea rudelor și a colectivității; motivarea prin propria determinare a individului. (Pârvulescu, I., Ridzi, R., 2004, pp. 24-25)

Alegerea partenerului, deși un act de opțiune individuală, nu depinde numai de motivele, scopurile, dorințele și sentimentele viitorilor soți. Codul familiei denumește cerințele legale la căsătorie ca fiind condiții de fond și impedimente.

Condițiile de fond sunt: vârsta matrimonială; comunicarea reciprocă între viitori soți a stării sănătății lor; consimțământul viitorilor soți la căsătorie; diferența de sex. Impedimente la căsătorie (piedici, împiedicări): starea de persoană căsătorită; rudenia firească sau de sânge, în gradul oprit de lege, adică între rudele în line dreaptă la infant, iar între cele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv; rudenia și relațiile rezultate din înfiere, căsătoria fiind oprită între următoarele persoane: între înfietor sau ascendenții săi, pe de o parte, și înfiați sau descendenții săi pe de altă parte;între cei înfiați de către aceeași persoană; starea de tutelă, căsătoria fiind oprită pe timpul tutelei între tutore și persoana minoră aflată sub tutelă; starea de alienație sau debilitate mintală ori de lipsă temporară a discernământului.

Există și alte influențe. Homogamia, potrivit căreia cei care se aseamănă se căsătoresc a fost în general confirmată ca factor ce acționează în opțiunea maritală. În acest sens P.Iluț spune: “Mariajele sunt, la scară statistică, puternici homogamice, se căsătoresc proporțional mai mult între ei cei de aceeași etnie, clasă socială, vârstă apropiată etc.” (Iluț, P., 1995)

Alături de homogamie – spune Gh.Gordoș – într-un număr relative redus de familii poate fi întemeiată și heterogamia, înțeleasă ca fenomen prin care indivizii cu date socio-profesionale diferite creează cupluri conjugale.

Vicinitatea reprezintă tendința de apropiere afectivă între sexe, determinată de proximitatea spațială. Ea se află într-un raport de interacțiune cu afinitatea; ne plac cei care ne sunt aproape sau tindem să ne apropiem de cei pe care îi iubim.

Omofilia este un concept creat de R.K.Merton, care desemnează fenomenul pentru căsătorie a persoanelor care aparțin aceluiași statut social. Ea desemnează deci, atracția corespunzând similititudinii de statut social. (Pârvulescu, I., Ridzi, R., 2004, pp. 25-26)

Principii în alegerea partenerului: principiul evitării incestului; etnocentrismul; exogamia; endogamia; hipergamia; compatibilitate și complementaritate.

Principiul evitării incestului – deși relațiile prescrise care sunt considerate incestuoase diferă de la o societate la alta, acestea include relațiile sexuale dintre părinți și copii sau dintre frați și surori.

În timp ce principiul evitării incestului îl previne pe individ de a nu se căsători cu cineva prea apropiat de el în cadrul sistemului de rudenie, etnocentrismul îl previne de a nu se căsători cu cineva prea diferit de el. Altfel spus, etnocentrismul tinde spre căsătoria homogamică.

Exogamia, deși se interferează, nu se suprapune cu principiul evitării incestului. Societățile care posedă grupuri de descendență uniliniare prescriu, de regulă, ca o persoană să-și aleagă partenerul dintr-un grup descendent diferit de al său. Chiar dacă nu este vorba de incest se are în vedere interzicerea vieții sexuale între rudenii apropiate consanguine.

Endogamia este căsătoria realizată în interiorul familial sau local, caracteristică societăților și comunităților tradiționale. Alegerea partenerului este supusă controlului părinților și grupului de rudenie care pretinde să cunoască familia cu care se prevede stabilirea unei alianțe. Universul endogamic se reduce pentru comunitățile țărănești, la satul de reședință și la satele învecinate. (Pârvulescu, I., Ridzi, R., 2004, pp. 26-27)

Hipergamia este un tip special de căsătorie întâlnit în grupurile familiale ierarhice. Ea presupune posibilitatea ca o femeie dintr-un grup familial apreciat inferior să se căsătorească cu un bărbat dintr-un grup familial superior și invers. Hipergamia are ca efect schimbarea statutului social ereditar al unuia dintre membrii cuplului conjugal.

Psihologii și sociologii ca și geneticenii au pus adesea problema compatibilității conjugale, însă nu există o teorie sistematic eleborată care să indice cuplurile cu caracteristici individuale ce pot duce la compatibilitate sau incompatibilitate. După unii autori, asocierea celor compatibili ar fi optimă atunci când anumite trăsături ale partenerilor sunt complementare, întrucât o trăsătură a unui partener poate fi atenuată (moderată) de o trăsătură complementară moderatoare la celălalt partener.

În acest sens impulsivitatea, hiperactivitatea, explosivitatea, agresivitatea unui soț se moderează prin calmul, tactul sau hipoactivitatea celuilalt. (Pârvulescu, I., Ridzi, R., 2004, pp. 27-28)

Deși în principiile prezentate ne-am referit și la aspecte psihosociale ale alegerii partenerului, acestea fiind deosebit de complexe, în condițiile societății moderne, impun o abordare mai detaliată. În acest sens, cea mai completă prezentare ni se pare cea mai realizată de P.Iluț. (Iluț, P., 1995, p. 78)

Dacă în societatea arhaică și tradițională, mariajul era o chestiune ce privea interesele prozaice ale familiei sau clanului, ca urmare a transformărilor de natură tehnico-economică, social-culturală și politică de la nivelul societății (care s-a repercutat și asupra familiei) alegerea partenerului conjugal este din în ce mai mult o problemă individuală a celui în cauză. De la căsătorii aranjate de părinți și rude s-a trecut la căsătorii realizate pe alegeri libere, personale, având la bază compatibilitatea emoțională,sau, ceea ce W.Goode desemna prin conceptul de “sindromul dragostei romantice”.

Acest “fenomen” presupune: idealizarea celui iubit; concepția de unul (una) și numai unul (una), iubirea adevărată însemnând credința “de până la moarte“; dragostea le învinge pe toate; lăsarea în voia emoțiilor; în general, dragostea romantică este asociată cu dragostea la prima vedere. Ideea este că “fără gândul căsătoriei, dragostea (romantică) este imorală, iar fără dragoste romantică este goală căsătoria”. (Pârvulescu, I., Ridzi, R., 2004, p. 28)

La nivelul oricărei personalități umane regăsim o multitudine de componente de ordin biologic și psihologic care sunt organizate ierarhic și integrate într-o formulă ce conferă felul comportamentului o modalitate de exteriorizare și obiectivare a acestor componente un profil ce se caracterizează prin unicitate, originalitate, irepetabilitate.

Deși personalitatea umană acționează ca un tot integral, ca unitate și sinteză a tuturor componentelor sale totuși, în cadrul activității și relaționării interpersonale, poate să se impună ca “ dominantă ” o anumită componentă a personalității ceea ce face ca imaginea care se formează alte persoane să fie puternic marcată de o asemenea dominantă și deci prin generalizare difuză, imaginea bazată doar pe o parte să devină imaginea întregului.

Încercând să sistematizăm, principalele componente structurale, biologice și psihologice ale personalității care se pot impune ca “ dominantă ” în activitatea și relaționarea interpersonală sunt următoarele: componenta fizionomică (înfățișare, mimică, expresivitate, etc.); componenta bio-tipologică (aspect ponderal, particularități antropometrice); componenta intelectuală (procese de cunoaștere); componenta dinamico-energetică (temperament, afectivitate, motive); componenta proiectivă (trebuințe, tendințe, dorințe, aspirații, scopuri, idealuri); componenta efectorie (deprinderi, priceperi, aptitudini); latura relațională (trăsături de caracter).

Ca rezultat al interacțiunii conjugale se conturează imaginea fiecărui membru a cuplului marital în raport cu diferite aspecte al personalității partenerului său. Este vorba deci de imaginea soțului în raport cu celălalt partener. Și această imagine poate fi sau nu concordantă cu aspectul real al partenerului. Ea se conturează ca rezultat al cunoașterii interpersonale, gradul ei de obiectivitate depinzând, printre altele de capacitatea, de trans pătrundere psiho-socială și de transparența socială a fiecăruia dintre consorți. (Mitrofan, N., 1984, pp. 59-60)

În cadrul cuplului armonic, pe măsura stabilirii corespondenței dintre diferite componente ale personalității, procesul cunoașterii și autocunoașterii avansează treptat, progresiv-ascendent, spre cele mai înalte nivele de cunoaștere și inter-cunoaștere, situație în care pentru fiecare membru al cuplului, celălalt partener devine un alt ‘eu însumi’. ”Căci ceea ce ne dezvăluie iubirea este că noi nu existăm decât prin un altul și că lumea însăși nu există decât pentru cei ce sunt cel puțin doi.“

Partenerul își “dezvăluie” mai mult din componentele și însușirile sale de personalitate, unele chiar secrete, care pot fi total inaccesibile înalte condiții de interacțiune. Membrii cuplului marital reușesc să se cunoască cât mai obiectiv, cât mai corect deoarece viața și activitatea lor sunt mai înlăturate unele “ecranări” impuse interacțiunii fiecăruia dintre ei în contextele extraconjugale. Fiecare soț reușește să cunoască pe celălalt partener așa cum se cunoaște pe sine și nu are cum să greșească întrucât, la rândul lui, constituie un alt “eu însumi“ pentru el.

Desigur că în cadrul cuplului conjugal armonic, regăsim, uneori, situații contradictorii care pot naște chiar unele stări conflictuale. Viața și activitatea cuplului conjugal presupune acțiune și interacțiune, confruntare și nu întotdeauna cad repede de acord asupra unei decizii. Pentru acest cuplu, fiecare partener adoptă un comportament constructiv (Mitrofan, N., 1984, pp. 60-62)

În cazul cuplului dezarmonic însă, care prezintă, la rândul lui, o întreagă varietate de conduite conjugale, în procesul relaționării interpersonale, pe măsura constatării unei incompatibilități între diferite componente de personalitate, se produce destul de repede o metamorfozare a imaginii asupra partenerului: “ nu-l recunosc deloc, este cu totul astfel de cum îl știam “, “ nu m-aș fi așteptat niciodată la așa ceva din partea ei (lui) ” pot fi afirmații ale unor parteneri dezamăgiți în așteptările și investițiile lor sentimentale. Corectitudinea imaginii asupra partenerului, conturată încă în perioada interacțiunii din cadrul cuplului erotic preconjugal, devine una dintre principalele condiții ale asigurării unei viitoare vieți conjugale armonioase și fericite. (Mitrofan, N., 1984, pp. 59-60)

Dragostea presupune relaționarea și mai ales, inter relaționarea diadică. Individul uman vine în contact nu numai cu obiecte fizice, comportamentul uman se poate desfășura într-un câmp social, în care individul “individul poate lua drept ”obiect” al reflectării și acțiunii sale alte persoane, iar acestea alte persoane devin interlocutori și parteneri ai individului considerat, răspunzând la acțiunile lui. (Golu, P., 1974, p. 127)

Relaționarea interpersonală presupune atât conștiința relației cât și reciprocitatea activă a conduitei partenerilor. Pantelimon Golu definește relația interpersonală ca fiind o “uniune psihică conștientă, diresctă, bazată pe o legătură inversă complexă, uniune care cuprinde minim două persoane.” (Golu, P., 1974, p. 127)

Mulți cercetători cred că iubirea este o relație de schimb, prin care cei care iubesc își satisfac pe deplin nevoile reciproce, de la cele fizice, la cele de creștere spirituală. Se recunoaște, de obicei, ca fiind “dragoste”, capacitatea cuiva de a cuceri emoțional pe cineva, în cel mai puternic sens, de a pătrunde în lumea mai mult sau mai puțin stabilă a obișnuințelor, sentimentelor, opiniilor și comportamentelor acestuia.

Ollie Pocs distinge: dragoste oarbă; dragoste romantică; dragoste matură. Dragostea oarbă se caracterizează printr-o idealizare a iubirii pentru cineva, de obicei de o persoană nepotrivită sau inaccesibilă (vedetă de cinema sau TV, o celebritate). Adolescenții experimentează de obicei, acest gen de iubire. Ei pot să nu știe nimic despre acea persoană, să nu o fi întâlnit niciodată și, adesea, să fie îndrăgostiți doar de imaginea mediatizată a ei. Alteori, rămâne doar o “ iubire imposibilă ”, persoana fiind inaccesibilă prin vârstă, statut, prestigiu.

Dragostea romantică se exprimă prin trei elemente: atașament și nevoia de a iubi pe cineva; predispoziția de a-l ajuta pe cel iubit; absorbția în relație până la excluderea altora. La aceste componente ale dragostei romantice, Kephart adaugă tendința de idealizare a persoanei de sex opus, de care cineva este atașat emoțional foarte puternic și atracția fizică ce se intensifică la fiecare atingere. (Pârvulescu, I., Ridzi, R., 2004, p. 29)

Îndrăgostiții sunt supuși riscului deziluziei ulterioare, datorită “flamei emoționale” care le blochează capacitatea de a dezvolta un punct de vedere realist asupra partenerului. Davis identifică două comportamente erotice specific romantice: pasiunea totală, care include fascinație, exclusivitate și dorință sexuală; preocuparea totală manifestată prin grijă, susținere, și apărare necondiționată și chiar irațională a ființei iubite (“avocat al persoanei iubite”). Dragostea romantică are o evoluție previzibilă, în sensul că nu poate fi definitivă, ci se erodează cu timpul, până la sfârșitul cuplului erotic. Dar, ea se poate și îmbogăți și transforma progresiv în iubire matură.

Dacă dragostea “oarbă” (“nebună”) și romantică ”înseamnă mai mult a simți pe cineva, dragostea matură înseamnă mai ales a te sprijini, a te bizui pe cineva, a sta cu cineva. Stabilitatea este nota ei definitorie. În această relație afectivă de parteneriat, intervin componente precum: respectul; admirația; încrederea; sensul mutual al valorii personale; grija față de ceilalți; atașamentul și obligația autoasumată.

Spre deosebire de forma intensă a dragostei pasionale, cu afecte perturbatoare chiar asupra comportamentului social adaptativ “dragoste prietenească” (matură) ia forma unei relații afective stabile, profunde, reale, cu atașament reciproc împărtășit, dar cu forme mai puțin “zgomotoase” de manifestare emoțional-erotică.

Dragostea matură este evolutivă, este fundamentată pe îmbinarea rezonabilității și raționalității cu plăcerea și generozitatea. A iubi înseamnă un mod activ de a conviețui bine unul cu celălalt, de a răspunde și a veni fiecare în întâmpinarea trebuințelor celuilalt, de a-l simți problemele și nevoile, înainte ca el să le comunice, de a-l respecta individualitatea și al evolua corect, pentru a nu-ți alimenta sentimentele din erori de cunoaștere. (Pârvulescu, I., Ridzi, R., 2004, p. 29)

Libera alegere a partenerului conjugal bazată pe sentimentul pur al iubirii este o realitate în societatea și timpurile de azi. După cum vom vedea în cele ce urmează, în opțiunea indivizilor pentru un partener nu există indiferență față de criterii cum sunt vârsta, profesiunea, clasa socială, etnia,religia. Mariajele sunt, la scară statistică, puternice homogamice – se căsătoresc proporțional mai mult între ei cei de aceeași etnie, clasă socială, vârstă apropiată etc. Heterogamia, căsătoriile între indivizi cu statute socio demografice diferite, sunt statistic mai reduse.

Un exemplu elocvent al relativității disocierii dintre homgamie și heterogamie este vârsta. În cultura americană, oamenii se căsătoresc, în general, cu partenerii de aceeași vârstă sau de vârstă apropiată. Există totuși o abatere sistematică către o vârstă mai mare a bărbatului la căsătorie decât a partenerei lui. În SUA, numai 15% dintre femei se căsătoresc cu bărbați mai tineri decât ele, iar în medie bărbații se căsătoresc femei cu 2,5 mai tinere decât ei. Astfel, bărbații de 20 de ani se căsătoresc cu fete a căror medie este de 19 de ani,cei de 25 de ani cu fete de o vârstă medie de 22 de ani, iar cei de 30 de ani au soții dcu o vârstă medie de 25 de ani.

Cuplurile conjugale nu se formează independent nici de statutul socio-profesional, care este puternic corelat cu pregătirea școlară. Homogamia socio-profesională desemnează faptul că indivizii au tendința să se grupeze din punct de vedere al mariajului, în funcție de clasă, statut sau categorie socio-profesională din care fac parte și gradul de pregătire școlară. Homogamia operează nu numai pentru statutul socio-profesional al partenerilor, ci și pentru cel al părinților lor.

Homogamia este mult mai pronunțată atunci când este vorba de rasă, ca legimitate socio-culturală. În SUA, până în anul 1967 existau state în care căsătoria inter rasială era prohibidă, dar, chiar și după înlăturarea legală acestei prohibiții, în cadrul unui liberalism total, în anul 1980, doar 2,0% din totalul mariajelor din SUA erau rasiale mixte, iar tipul cel mai frecvent de cuplu inter rasial era femeie albă și bărbat negru. Chiar dacă principiile homogamice nu sunt atât de severe pentru etnie cum sunt cele pentru rasă, studiile în domeniu confirmă că ele sunt operante și după acest criteriu. (Iluț, P., 2005, p. 102)

Apartenența religioasă este în mare măsură asociată cu cea rasială și etnică, chiar dacă homogamia religioasă nu este atât de intensă ca cea rasială. Atitudinile și comportamentele față de mariajele interreligioase diferă substanțial de la o religie la alta. Evreii și catolicii sunt mult mai toleranți decât protestanții. Pe de altă parte, exigențele s-au schimbat și ele de-a lungul timpului. Biserica Catolică, bunăoară, a renunțat în 1970la cerința ca partenerul non catolic dintr-un mariaj să promită că va crește copiii în religia catolică. Liderii religioși au totuși rezerve serioase față de căsătoriile religioase mixte. Unii pretind că astfel unul sau amândoi parteneri sunt pierduți pentru (o anumită) religie.Alții subliniază faptul că mariajele interreligioase supraviețuiesc mai puțin. Datele cercetătorilor concrete nu confirmă o legătură simplă și neechivocă între homogamia religioasă și stabilitatea mariajului și nici în ceea ce privește convertirea religioasă reciprocă dintre soți.

Chiar dacă mariajele se realizează pe baza unei iubiri sincere, proximitatea spațială în conjuncția maritală, este o condiție destul de importantă pentru a întâlni o persoană anume. Deși în societatea modernă criteriul geografic, încă relevant, și-a pierdut din importanță, trebuie precizat că proximitatea spațială are o mare valoare în încheierea căsătoriilor prin aceea că ea acumulează și alte criterii homogamice, cum ar fi: etnic, statutul socio-profesional, religios. (Iluț, P., 2005, 109)

Oricât de mult am crede în lipsa barierelor formale în zilele noastre, în cristalizarea de prietenii și căsătorii sau în puterea iubirii sincere de a le depăși, chiar dacă mizăm pe “dragoste la prima vedere”, o condiție prealabilă se impune, și anume să întâlnim persoana respectivă. Este evident așadar rolul proximității spațiale în conjuncția maritală.

Pentru o tânără, de exemplu, un tânăr are un statut socio-profesional similar cu al ei, dar o etnie sau o religie contraindicată, însă, ea poate avea un alt pretendent (concomitent) de aceeași etnie, dar cu un statut socio-profesional inferior celui propriu și față de cel al celuilalt pretendent.

Analiza prin costuri-beneficii și teoria alegerii raționale dau răspunsuri satisfăcătoare la modul cum se fac alegerile maritale. (Pârvulescu, I., Ridzi, R., 2004, p. 31)

La întrebarea de ce o anumită ființă, și nu alta face obiectul admirației, dragostei și căsătoriei nu e ușor de răspuns. Ceea ce numim “fluidul atracției”, “dragoste la prima vedere” poate avea un corespondent ontic încă necunoscut. De fapt, cercetările pe această linie avansează destul de rapid: s-a descoperit rolul feromonilor, se pare că există un centru în creier specializat în iubire, talia și configurația corporală a femeilor și a bărbaților sunt puse în legătură cu potențialul de reproducere etc. Pe fundalul acestora, și uneori în consens strict cu ele operează și alți factori de natură psihologică și de psihologie socială.

Cercetările experimentale au arătat că în situația de excitabilitate, activare, tensiune nervoasă, provocatoare de frică, oboseală și alte împrejurări, dacă oamenii (mai ales tineri) au în preajma lor persoane atractive, au tendința să interpreteze această stare ca efect al îndrăgostirii.

În psihologia socială, datele de acest fel sunt interpretate, de regulă, prin ipoteza atribuirii eronate a excitabilității. O stare ambiguă, încărcată de tensiune și excitație nervoasă, puțin derutantă duce frecvent la nevoia de fixare pe o persoană.

Felul în care arată fizic semenii noștri nu este fără importanță în relațiile de afinitate în general, cu atât mai mult în dragoste. Din moment ce portretul fizic constituțional contează, oamenii sunt atrași de frumusețea fizică, iar aceasta, la rândul ei, nu este distribuită uniform, rezultă că indivizii vor tinde să se grupeze în iubire și căsătorie și după acest criteriu; cei “bine” între ei, iar cei mai puțin ”bine”, la fel. Adică, altfel spus, în alegeri ei țin seama și de statutul de atractivitate fizică. Atractivitatea fizică este un factor important în selecțiile noastre de iubire și căsătorie, indiferent dacă la întrebarea altora sau la propria interogație recunoaștem sau nu acest lucru. (Iluț, P., 2005, p. 110)

Date empirice relevă că intervenția de opoziție a părinților în cristalizarea și sedimentarea unor prietenii și iubiri, precum și în încheierea de căsătorii are de multe ori rolul de a consolida. Explicațiile creșterii intensității dragostei și dorinței de a fi alături de celălalt atunci când părinții ridică obstacole sunt căutate de psihologi, în parte, în teoria eronate a excitabilității: amestecul continuu al părinților creează o stare de confuzie și excitabilitate mentală care este atribuită (greșit) “îndrăgostirii”. Mai consistentă este explicația prin teoria frustrării și a reacțiunii, care arată că există o relație directă între opreliștile care se pun în fața unei acțiuni și dorința individului de a realiza aceea acțiune (mecanismul “ fructului oprit ”).

În același areal explicativ se înscrie și fenomenul pe care îl putem numi “jocul de-a greu de cucerit”. În conștiința comună circulă vorba că bărbații sunt atrași de femeile care dau impresia că sunt greu de cucerit. E.Walster a constatat că varianta cea mai atractivă pentru un bărbat este cea dată de “femeia greu de cucerit care este interesată numai de el”.

Atunci intră în joc efectul “greu de cucerit” și mecanismele de estimare a eului, prin care logica: cu cât voi avea ceva ce este greu de cucerit, cu atât înseamnă că sunt mai valoros; mecanism general uman. Și într-adevăr, rezultatele cercetătorilor arată efectul “greu de cucerit” este prezent și la femei și la bărbați. De notat că teoria costuri-beneficii ar avea o alternativă mult mai simplă și convingătoare; cei ce afișează că sunt greu de cucerit sunt afectiv greu de accesibili pentru că se percep valoroși, iar fiind valoroși devin atractivi.

Investigațiile pe cuplurile maritale au dovedit că există o corelație ridicată între similaritatea axiologică și de personalitate și fericirea în căsătorie. De asemenea, s-a înregistrat o corelație semnificativă între satisfacția în căsătorie și similaritatea atitudini percepută este mai mare decât cea reală. Studiile pe cuplurile conjugale, mai ales pe cele cu un tip marital îndelungat, nu au însă o relevanță prea mare pentru efectul similarității în alegerea partenerului, întrucât dacă e adevărat că oamenii care se aseamănă se adună, nu e mai puțin adevărat că odată adunați cu deosebire în context familial, ei seamănă tot mai mult unii cu alții. Dar cercetările sistematice pe tema similarității în perioada curții și a hotărârii de căsătorie au relevant importanța ei în formarea cuplurilor conjugale. (Iluț, P., 2005, p. 114)

R.Winch a propus o combinație între complementaritatea nevoilor și a relațiilor de rol. El arată că atunci când căsătoriile bazate pe complementaritate de nevoi și trăsături de personalitate se înscriu în prescripțiile social de rol, ele eu mai mari șanse de supraviețuire și stabilitate. (Iluț, P., 2005, p. 114)

Chiar dacă în alegerea partenerului s-au produs mutații, în sensul că s-a trecut de la alegerea partenerului de către familie, la alegerea individuală a partenerului, scopul alegerii rămâne același: de a face o opțiune cât mai bună. Prin căsătorie oamenii realizează scimburi de bunuri, dar mai ales de servicii.

În concepția tradițională a secolului XIX și XX, bărbatul venea pe piață cu avere și statut social, iar femeia cu frumusețea, tandrețea și posibilitatea de procreare. Deci, unul dintre parteneri depunea primordial un capital economic și social, iar celălalt, unul emoțional-estetic, erotico-afectiv. În concepția mai puțin tradiționalistă, capitalul economic, social, cultural și emoțional trebuie să fie din ambele părți.

J.Scanzoni afirmă că deplasarea afirmă că deplasarea de la controlul familiei în selectarea partenerului la controlul individual a transformat mult mecanismul schimbului, al evaluării costurilor și beneficiilor pe care le implică mariajul. Perioada premaritală “de curte” reprezintă un timp în care indivizii își descoperă și studiază reciproc, calitățile și așteptările. Totodată, asumarea responsabilității alegerii partenerului conjugal de către individ înseamnă bani, costuri de timp, costuri psihologice, astfel spus, costuri informaționale. Cel ce e în căutare de parteneri de dragoste și căsătorie trebuie să se informeze unde poate găsi o piață mai bună și mai ales trebuie să se intereseze cine este persoana asupra căruia și-a fixat atenția.

Cei mai mulți indivizi prospectează singuri piața maritală și se informează despre persoana vizată prin experiența directă (perioada de curte, întâlniri, dragoste romantică). Mariajul ca afacere presupune căutarea unui partener care să-și ofere, în schimbul a ceea ce tu poți oferi, cele mai prețioase-din punctul tău de vedere-bunuri și servicii. (Iluț, P., 2005, p. 115)

4.2. Clasificarea relatiilor de cuplu

Așteptările noilor soți nu se conturează încă de la începutul căsătoriei. Ele sunt influențate și suferă anumite corecturi datorită unor factori cum ar fi: modelele de conduită maritală oferite în familia de apartenență și cele cultural ale societății din perioada respectivă. Conflictul marital este iminent în cazul în care nu există o concordanță între orizonturile de așteptare ale partenerilor. Dorințele și expectațiile conflictuale create de societate pot genera unele situații denumite de Crosby răscruci sau noduri maritale. Acesta a identificat nouă noduri sau legături în cadrul căsătoriei: (nod sau răscruce implică punerea în fața unei alegeri dificile sau într-o poziție din care poate pierde, dacă iei o decizie greșită);

a. de creștere – corolar al dorințelor conflictuale cu privire la autoimplinirea și autorealizarea cuplului pe de o parte, stabilitatea și unitatea sa, pe de altă parte; într-un asemenea cuplu deși schimbarea este dezirabilă, ea este greu de înfăptuit și poate amenința cuplul ca un pericol iminent.

b. securitate în viitor – constă în menținerea legăturii dintre dorința pentru dezvoltare și schimbare pe de o parte, și viitorul garantat pe de altă parte.

c. fidelitate și proprietate –când soțul sau soția tributar unui asemenea nod se va folosi de dreptul proprietății pentru a limita acțiunile partenerului.

d. dublul standard – rezidă în atitudinea partenerului care, deși acceptă egalitatea în drepturi cu celălalt, deseori caută să se căsătorească cu o fată sau un băiat care aderă la valorile sexual tradiționale.

e. rolul de sex – fiecare membru al familiei cu sarcinile specific sexului: femeia să facă mâncare, să nască și să se îngrijească de copii; bărbatul să câștige, să asigure un trai decent familiei.

f. fată bună-fată rea – determină bărbatul să creadă că celei dintâi nu-i place viața sexuală, iar cea de a doua preferă realmente relația sexuală, după căsătorie, prins în acest nod el va fi tentat să nu creadă în soția căreia îi place să facă dragoste.

g. atracția-respingerea – înseamnă că ceea ce l-a atras în perioada premaritală, începe să respingă după căsătorie.

h. răscrucea identității – asemănarea ar putea afecta unitatea cuplului.

i. legătura de transfer – apare când partenerul spune ceva, dar de fapt se adresează celui de al treilea (mamă, tată, chiar amantă), partenerul devine un fel de paratrăsnet.

Modul de interacțiune a partenerilor duce la conturarea unor stiluri de viață familială care definesc anumite tipuri de căsnicii. Tipologia marital a lui F. Kunkel (1947) redată de Iolanda Mitrofan are la bază analiza conduitelor interacționale ale partenerilor în realizarea acomodării mutuale. Astfel, acesta distinge următoarele tipuri:

căsnicie furtunoasă – caracterizat prin aspectul spasmodic al ritmului acomodării în care lipsește coeziunea iar starea tensională este ridicată și de durată datorată unei acomodări superficiale cu frustrări reciproce. Nici unul dintre membrii diadei nu au curajul de a curma într-un fel aceste relații și continuă să-și consume viața prin oscilații afective încât denuclearizarea este iminentă iar disoluția conduce la divorț;

căsnicie molatică se bazează pe menținerea reciprocă de egoism, polaritatea partenerilor ca atare, este incompletă și inautentică datorată investirii laturii comode, lipsite de vlagă, fără un efort emoțional al simțirii celuilalt;

Starea tensională este mascată iar unitatea cuplului este doar o iluzie pentru că supraaprecierea, ca și renunțarea reciprocă la foarte multe, are la origine dorința menținerii nealterate a Eului datorată poate și unei distanțe cognitive-afective izvorâtă dintr-o lipsă de integrare familială.

Partenerii nu se implică, nu-și asumă răspunderea dar se bizuie unul pe celălalt. Uneori conviețuirea în lipsa deciziei se face la îndemnul părinților, rudelor sau chiar opiniei publice, iar similaritatea lor conferă puține șanse pentru ameliorarea relației sau chiar pentru dezmembrarea acesteia.

căsnicie dură – caracterizata printr-o formulă de angajare parțială și un comportament relațional rigid al unor caractere împietrite.

Ca atare, comunicarea este redusă în condițiile susceptibilității mutuale, care menține distanța între cei doi, aceștia considerându-se potențiali agresori la integritatea celuilalt. În aparență Eul puternic manifestat aici ascunde o fragilitate interioară și lipsa de angajare în parteneriat, cu riscul unor modificări în structura personalității.

Aceste stiluri marital, deși au tendința de stabilitate în timp, ele pot oferi modificări de-a lungul căsniciei, pentru că în fapt tipologia marital definește relația și nu personalitatea partenerilor.

O altă calsificare cu referire la structura personalității partenerilor încearcă Bergmann și Liefe ilustrată în „Sfânta noastră familie”. Astfel distingem (Petroman, P., 2003, p. 197):

soț autoritar și soție isterică – sunt partenerii care compun o căsătorie nefericită animată de o stare conflictuală frecventă și de durată. Bărbatul, temperament puternic dar tăcut își exprimă cu greu sentimentele chiar dacă poate fi atașat, pasiv sau senzual față de parteneră. În general, este distant, sensibil, rațional și disprețuitor cu soția și copiii. De partea cealaltă, soția este mai mereu pornită pe o ceartă fără motive, întreține o atmosferă neplăcută, se agită continuu și este iritantă prin tot ceea ce face sau spune;

soț pasiv dominat de soție – relație în care soțul este o ființă atractivă și simte mereu nevoia partenerei, o caută și-i face pe plac. Soția, din dorința de a-l domina îl accepta, abuzează și de aceea stârnește stări conflictuale diverse. Amândoi sunt inconsecvenți și instabili, mai mult el are șansele de a deveni alcoolic sau obez.

soț paranoic și soție depresivă – relație în care el este greu de suportat pentru că de regulă, este ostil, gelos, uneori mai puțin bărbat și prefer o soție ascultătoare, capabilă să accepte orice. Ea, izolată de familie și rude, devine depresivă și în pofida acestei stări imanente depune eforturi pentru evitarea episoadelor dezagreabile;

soț depresiv și soție paranoică – relație în care situația este inversa, adică soția devine geloasă, rece, fapt ce constituie tot atâtea motive ca soțul să rămână depresiv, stare ce agravează conflictul și duce la șubrezirea familiei;

soți imaturi – relație în care cei doi sunt dependenți de o dragoste declarată pentru că amândoi vorbesc și așteaptă vorbe. Poate de aceea, discuțiile devin adeseori formale și nu o dată iresponsabile. Mai mult chiar, ambii parteneri așteaptă recompense copilărești.

soț omnipotent și soție nevrotică – tip de familie în care soția este complexată, așteaptă protecție și îngrijirea soțului care relevă putere și competență în exterior iar în cămin manifestă complexe, ca o consecință a comportamentului partenerei. În general soțul este comparat cu alții și pus în situații defavorabile în pofida realității, fapt pentru care viața devine un calvar, îndeosebi pentru el.

Existența unor atare realități, precum și a unor asemenea tipuri de soți și soții, părinți se răsfrânge, asupra copiilor, devenirii și formării acestora acum și aici, deopotrivă, pentru viitorul care-i așteaptă. În fond așa cum devine cetățeanul, tot astfel ajunge și soțul ori soția. Formarea lor nu-i dictată de un anumit moment, ci depinde de ceea ce este el clipă de clipă în sânul familiei și al comunității. Afirmația toate la vremea lor întruna și cu aceeași consecvență este și trebuie să devină deviza oricărei familii care se respectă.

Lăsând la o parte aspectele responsabilității educative ce vizează partenerii – soțul și soția – se impune să subliniem că familia este datoare sa ofere: condițiile normale dezvoltării lor, adică ambientul firesc, optim devenirii plenitudinare; să le ofere modele adevărate, să-i ajute nu să le imite; să le fie alături, să-i sprijine să dobândească a doua natură (deprinderile și obișnuințele indispensabile).

Relații solide, devotate, cu disfuncții minore – partenerii au o doză de apărare minimă și sunt gata să reflecteze asupra situației lor, a modului de a interacționa în relație. Sunt sensibili la intervenții educative privind viața familiei. În urma intervențiilor, devin mai înțelegători și mai empatici unul față de celălalt.

Cupluri stresate de tranzițiile specifice ciclurilor de viață – aceste cupluri se adaptează cu dificultate la schimbările naturale în viața cuplului cum ar fi: noi relații importante, schimbarea locului de muncă, a situației financiare, a locuinței, debutul școlii la copii, adolescența copiilor, plecarea de acasă a copiilor, pensionarea, îmbolnăvirea, îmbătrânirea, moartea părinților. Adaptarea la aceste evenimente naturale, depinde de o serie de factori externi (rețeaua socială din jurul cuplului), dar și de factori interni care țin de personalitatea celor doi (echilibru, maturitate, stabilitate, optimism, capacitate de a face compromisuri) și de competențele lor de a comunica, negocia, rezolva conflicte, empatie, încredere, grad de intimitate.

Cupluri cu un partener simptomatic – când unul din cei doi este mai iritabil, anxios, impulsiv sau are comportamente dependente, echilibrul vieții cuplului este serios periclitat. De obicei, apar manifestări comportamentale agresive și intolerabile pentru celălalt. Există posibilitatea unor terapii în cazul în care partenerul simptomatic sau celălalt cere ajutor, dacă ambii doresc schimbarea tipului de relaționare agresivă. Dezvoltarea violenței conjugale este frecventă în aceste cazuri.

Relații de cuplu conflictuale cronicizate – în aceste relații, de la început există multă hărțuire reciprocă și dezacorduri. Cearta poate deveni modul uzual de comunicare. Certurile nu au un motiv anume, ci sunt generalizate la toate subiectele care apar în sfera vieții familiale. Deși fideli unul altuia, cei doi parteneri sunt nefericiți în relație.

Relații în care evitarea este modul de a conviețui – este vorba de cupluri în care unul din cei doi parteneri sau amândoi, sunt copleșiți de probleme de serviciu sau dependenți de alcool, medicamente, droguri, sau au o relație extraconjugală, sau sunt absorbiți de relația cu copiii, prietenii, familia de origine, sau de alte activități externe vieții de familie (jocuri, cluburi). Celălalt, care rămâne prins în relație și păstrează expectanțele firești, nu poate găsi împliniri prin partener, pentru că relația nu este alimentată de către partenerul ce-și epuizează resursele în afara relației.

Cupluri constrânse de presiuni puternice din exterior – câteva din relațiile care pot crea presiuni periculoase asupra relației de cuplu sunt: războiul, șomajul, dezastrele naturale, lipsa unor condiții decente de a locui, obligația de a locui cu socrii, boala cronică a unui parteneri sau a unei persoane apropiate cuplului, moarte prematură a cuiva important pentru cuplu. Tensiunile mari care se creează pot duce la violență conjugală.

Cupluri având relații tulburate cu familia de origine – terapeuții de familie au constatat că, în cuplurile în care cei doi nu au reușit să se desprindă de familiile lor de origine, nu sunt capabili să-și definească și să-și asume clar rolurile în familia nucleară. Este un fenomen frecvent, mai ales în societățile patriarhale, unde există o tendință a generației părinților de a controla viața tinerilor, până la a le impune partenerul sau profesia. Acest tip de presiune exercitat de familia de origine apare frecvent în cuplurile cu relaționare violentă și conduce adesea la separarea cuplului.

Cupluri în care proiectarea și asumarea irațională a unor roluri afectează negativ relația – este vorba de cupluri în care partenerii își impun unul altuia roluri disfuncționale, atitudini, stiluri emoționale și comportamente care sunt străine celuilalt. Partenerul impune celuilalt comportamente și atitudini care sunt, de regulă, caracteristici figurilor parentale sau altor persoane care sunt semnificative. În aceste cupluri, partenerul care provine dintr-o familie în care mama avea rol de victimă și tata era agresiv va impune partenerei rolul submisiv care caracterizează figura mamei și își va asuma rolul agresiv al tatălui.

5. METODOLOGIA CERCETARII

5.1. Obiectivele și ipotezele cercetării

Obiectivul general al cercetării a constat în stabilirea relației dintre relația cu tatăl a femeilor avută în copilărie și tinerețe, pe de o parte, și motivațiile existente în cadrul cuplului și stabilitatea acestuia, pe de altă parte.

Obiective specifice:

1. Identificarea diferențelor dintre femei referitor la modul de comunicare cu tatăl în copilărie și tinerețe.

2. Identificarea diferențelor dintre femeile care au avut o relație bună cu tatăl în copilărie comparativ cu cele care au avut o relație disfuncțională în ceea ce privește motivațiile pentru care au început și păstrează relația de căsătorie.

Ipotezele cercetării:

1. Anticipăm că există diferențe semnificative între femei în funcție de tipul de relație cu tatăl privind motivațiile pentru care păstrează relația de căsătorie.

2. Anticipăm că există diferențe semnificative între femei în funcție de tipul de relație cu tatăl în ceea ce privește motivațiile pentru care păstrează relația de căsătorie în funcție de timpul scurs de la căsătorie.

3. Anticipăm că există diferențe semnificative între femei în funcție de tipul de relație cu tatăl în ceea ce privește motivațiile pentru care păstrează relația de căsătorie în funcție de nivelul de studii al acestora.

5.2. Lotul de participanți

Lotul de studiu este format din 40 de femei căsătorite. Alegerea acestora s-a realizat după criteriile gen, vârstă, număr de ani de căsătorie și nivelul de studii.

Vârstele subiecților sunt cuprinse între 25 și 45 de ani, după cum urmează:

– 20 femei cu vârste între 25 și 35 de ani;

– 20 femei cu vârste între 36 și 45 de ani.

20 de subiecți au studii superioare (facultate/ master) și 20 studii medii (liceu/ școală profesională).

Tabelul 1 – Frecvențele pentru itemul ”vârstă”

Fig.1. Reprezentarea grafică a răspunsurilor la itemul ”vârsta”

Tabelul 2 – Frecvențele pentru itemul ”studii”

Figura 2- Reprezentarea grafică a itemului ”studii”

5.3. Metodele cercetării

Percepția stilului parental referitoare la tată a fost măsurată cu ”Chestionarul pentru percepția stilului parental” (Buri, 1991). Chestionarul are trei subscale: permisiv (itemii 1, 6, 10, 13, 14, 17, 19, 21, 24 și 28), autoritar (itemii 2, 3, 7, 9, 12, 16, 18, 25, 26 și 29) și autorizat/ flexibil (itemii 4, 5, 8, 11, 15, 20, 22, 23, 27 și 30).

În urma analizei descriptive, așa cum se poate vedea în anexă, s-a constatat că 8 elevi (10%) au avut părinți cu un stil parental autoritar, 15 elevi (18,8%) au avut parte de un stil permisiv și 57 de elevi (71,3%) au beneficiat de un stil autorizat.

În ceea ce privește relația de cuplu, instrumentul de cercetare este un chestionar cu întrebări închise, realizat de autorul lucrării și validat prin metoda celor trei experți. Chestionarul cuprinde 18 itemi, dintre care 14 sunt itemi cu răspunsuri ierarhizate pe scara Likert (dezacord total, dezacord, nici acord, nici dezacord, de acord, total de acord). Ceilalți 4 itemi identifică genul subiecților, numărul de ani de căsătorie/ relație, vârsta și nivelul de studii.

Itemii 2-7 cuprind motivațiile pentru care partenerii de cuplu se căsătoresc, iar itemii 8-15 cuprind motivațiile pentru care partenerii păstrează relația de căsătorie.

La prelucrarea datelor în programul SPSS, s-a procedat la etichetarea valorilor răspunsurilor, după cum urmează:

Pentru itemul vârstă: 1-sub 35 ani, 2-peste 35 ani

Pentru itemul ”număr de ani de căsătorie/ relație – ”1”pentru perioada ”1-5 ani”, ”2” pentru perioada ”5-10 ani”, ”3” pentru perioada ”10-15 ani”, ”4” pentru perioada ”15-20ani”.

Pentru itemul ”nivel de studii”: 1-liceu, 2-facultate

Pentru itemul ”Compatibilitatea sexuală a fost motivul pentru care m-am căsătorit”: ”1”- dezacord total, ”2”-dezacord, ”3”-nici acord, nici dezacord, ”4”- de acord, ”5”- total de acord, șamd.

Testarea subiecților s-a realizat cu acordul acestora, prin testare individuală.

Itemii din chestionar sunt numerotați după cum urmează

– Sunt căsătorit/ într-o relație de…..ani

– Studii

– M-am căsătorit din dorința de a avea un prieten tovarăș

– Compatibilitatea sexuală a fost motivul pentru care m-am căsătorit

– M-am căsătorit pentru a avea stabilitate materială

– M-am căsătorit din dorința de a-mi continua viața și evoluția alături de partenerul meu

– M-am căsătorit datorită presiunilor sociale/ a conformismului

– Stau în această relație pentru împlinirea pe care o am în relația de cuplu

– Stau în această relație/ căsnicie pentur copii

– Stau în această relație/ căsnicie deoarece mi-e teamă să fac o schimbare

– Stau în această relație/ căsnicie pentru realizările comune

– Stau în această relație/ căsnicie deoarece sper într-o viitoare schimbare în bine

– Stau în această relație deoarece mă simt securizat emoțional

– Stau în această relație/ căsnicie pentur viața sexuală satisfăcătoare

– S-a întâmplat ca pe parcursul relației/ căsniciei să am relații extraconjugale

– Nivel de studii

– Gen

– Vârsta

5.4. Analiza și interpretarea datelor

Datele care urmează a fi prezentate au fost prelucrate în programul informatic SPSS (Social package for Social Sciences), care este un instrument foarte utilizat în cercetările socio-umane și fără de care munca statisticienilor ar fi mult mai grea.

Tabelul 3 – Frecvențele pentru variabila ”M-am căsătorit din dorința de a avea un prieten/ tovarăș alături.”

Figura 3 – Reprezentarea grafică a răspunsurilor la itemul ”M-am căsătorit din dorința de a avea un prieten/ tovarăș alături”

52% din respondenți au ales variantele „de acord (40%) și ”total de acord” (12%). Observăm că mai mult de jumătate din subiecți și-au exprimat acordul, incluzând astfel, în motivele deciziei maritale nevoia de a avea un partener alături, teama de singurătate acționând în acest caz asupra mecanismelor decizionale.

Observăm că procentul la varianta ”dezacord” (22,50%) este aproape dublu față de cel la varianta ”dezacord total”, procentul celor care resping total această variantă de răspuns fiind foarte scăzut.

La nivelul indeciziei, procentul este de asemenea foarte scăzut – 12,50%.

Tabelul 4 – Frecvențele pentru variabila ”Compatibilitatea sexuală a fost motivul pentru care m-am căsătorit”

Figura 4 – Reprezentarea grafică a răspuunsurilor la itemul ”Compatibilitatea sexuală a fost motivul pentru care m-am căsătorit”.

57,50 % din respondenți au ales variantele ”de acord” (47,50%) și ”total de acord” 10%). Dezacordul este slab reprezentat, în procent de 12,50%. Un procent destul de ridicat l-a obținut varianta de răspuns „nici acord, nici dezacord” – 30%.

Tabelul 5 – Frecvențele pentru variabila ”M-am căsătorit pentru a avea stabilitate materială”

Reprezentarea grafică a răspunsurilor la itemul ”M-am căsătorit pentru a avea stabilitate materială”

85 % din respondenți și-au exprimat dezacordul, după cum urmează:72,50 % – dezacord total și 12,50 % – dezacord. Argumentul economic nu mai constituie o rațiune pentru căsătorie, în condițiile în care numărul femeilor angajate profesional este în creștere, iar criteriile pentru căsătorie s-au modificat de la cele de tip rațional-economic, la cele de tip socio-afectiv, sau chiar, sexual-afectiv.

Tabelul 6 – Frecvențele pentru variabila ”M-am căsătorit din dorința de a-mi continua viața și evoluția alături de partenerul meu”.

Figura 6 – Reprezentarea grafică a răspunsurilor la itemul ”M-am căsătorit din dorința de a-mi continua viața și evoluția alături de partenerul meu”

Variantele de răspuns ”De acord” și ”Total de acord” au obținut cele mai ridicate procente – 57%.

Tabelul 7 – Frecvențele pentru variabila ”M-am căsătorit datorită presiunilor sociale/ a conformismului”

Figura 7 -Reprezentarea grafică a răspunsurilor la itemul ”M-am căsătorit datorită presiunilor sociale/ a conformismului”.

65% din subiecți și-au exprimat dezacordul : dezacord total – 57,50% și dezacord – 7,50%

Tabelul 8 – Frecvențele pentru variabila ”M-am căsătorit din dorința de a fi important pentru cineva”

Reprezentarea grafică a răspunsurilor la itemul ”M-am căsătorit din dorința de a fi important pentru cineva”.

85% din respondenți și-au exprimat dezacordul, astfel: 45% – dezacord, iar 42,50 % – dezacord total.

Cu privire la motivațiile pentru care femeile se căsătoresc, obsevăm că mai mult de jumătate din respondenți au ales motivațiile:

– compatibilitatea sexuală

– dorința de a avea un prieten/ tovarăș alături

– dorința comună de a-și continua viața și evoluția alături de partener

Tabelul 8 – Frecvențele pentru variabila ”Stau în acastă relație/ căsnicie pentru împlinirea pe care o am în relația de cuplu (prin înțelegere, acceptare reciprocă, intimitate).

Figura 8 – Reprezentarea grafică a răspunsurilor la itemul ”Stau în această relație/ căsnicie pentru împlinirea pe care o am în relația de cuplu (prin înțelegere, acceptare reciprocă, intimitate).

67,50% din respondenți și-au exprimat acordul, după cum urmează :”De acord”- 35% și ”Total de acord” – 32,50%. Zona de indecizie este reprezentată de aproape un sfert din respondenți (22,50%).

Tabelul 9 – Frecvențele pentru variabila ”Stau în această relație/ căsnicie pentru copii”.

Reprezentarea grafică a răspunsurilor la itemul ”Stau în această relație/ căsnicie pentru copii”.

52,5% din subiecți au ales răspunsul ”de acord”, iar 2,50%, răspunsul ”total de acord”. 37% și-au exprimat dezacordul.

Tabelul 10 – Frecvențele pentru variabila ”Stau în această relație/ căsnicie deoarece mi-e teamă să fac o schimbare”

Figura 10 – Reprezentarea grafică a răspunsurilor la itemul ”Stau în această relație/ căsnicie deoarece mi-e teamă să fac o schimbare”.

Respondenții și-au exprimat dezacordul în procent de 85% – dezacord total – 42,50% și dezacord – 32,50%.

Tabelul 11 – Frecvențele pentru variabila ”Stau în această relație/ căsnicie pentru realizările comune”.

Figura 11 – Reprezentarea grafică a răspunsurilor la itemul ”Stau în această relație/ căsnicie pentru realizările comune”

Variantele ”de acord” și ”total de acord” sunt reprezentate printr-un procent de 55

%, iar variantele ”dezacord” și ” dezacord total”, printr-un procent de 40%.

Tabelul 12 – Frecvențele pentru variabila ”Stau în această relație/ căsnicie deoarece sper într-o viitoare schimbare în bine.”

Figura 12 – Reprezentarea grafică a răspunsurilor la itemul ”Stau în această relație/ căsnicie deoarece sper într-o viitoare schimbare în bine”.

Dezacord – 40%, dezacord total – 42,50 %.

Tabelul 13 – Frecvențele pentru variabila ”Stau în această relație/ căsnicie deoarece mă simt securizat din punct de vedere emoțional”.

Figura 13 – Reprezentarea grafică a răspunsurilor la itemul ”Stau în această relație/ căsnicie deoarece mă simt securizat din punct de vedere emoțional”

De acord – 47,50 %, total de acord – 22.50%.

Tabelul 14 – Frecvențele pentru variabila ”Stau în această căsnicie/ relație pentru viața sexuală satisfăcătoare”.

Figura 14 – Reprezentarea grafică a răspunsurilor la itemul ”Stau în această relație/ căsnicie pentur viața sexuală satisfăcătoare”.

Răspunsurile ”de acord” și ”total de acord” sunt reprezentate printr-un procent de 67,50%, dezacordul este slab reprezentat, printr-un procent de 12,50 %, iar varianta de răspuns ”nici acord, nici dezacord”, printr-un procent de 20%.

Tabelul 15 – Frecvențele pentru itemul ”S-a întâmplat ca pe parcursul relației/ căsniciei să am relații extraconjugale„.

Figura 15 – Reprezentarea grafică a răspunsurilor la itemul ”S-a întâmplat ca pe parcursul relației/ căsniciei să am relații extraconjugale”.

Dezacord – 47,50%, de acord – 30%, nici acord, nici dezacord – 22,50%.

Motivațiile pentru care partenerii păstrează relația de cuplu sunt: securizarea emoțională (70%), viața sexuală satisfăcătoare (67,50%), împlinirea pe care au în relația de cuplu (67,50%), copiii (55%), realizările comune (55%)

Testarea ipotezei 1

Se prezumă că există diferențe semnificative femei în funcție de modul de comunicare cu tatăl pentru în ceea ce privește motivațiile pentru care acestea încep și păstrează relația de căsătorie.

Tabelul 16 – Tabel de asociere (Crosstabs) între itemii 8 și 17

Figura 16 – Reprezentarea grafică a relației de asociere între itemii 8 și 17

Se observă un acord semnificativ mai puternic la femeile care au avut o comunicare funcțională cu tatăl decât la cele care au avut o comunicare disfuncțională (47% față de 30%).

Tabelul 17 – Tabel de asociere între itemii 12 și 17

Figura 17 – Reprezentarea grafică a relației de asociere dintre itemii 12 și 17

Acordul este semnificativ mai puternic la femeile care au avut o relație funcțională cu tatăl decât la cele care au avut o relație disfuncțională – 10% față de 2%.

Tabelul 18 – Tabel de asociere între itemii 17 și 13

Figura 18- Reprezentarea grafică a relației de asociere între itemii 13 și 17

Acord semnificativ mai puternic la femeile care au avut o relație funcțională cu tatăl (42%) față de 27% la femeile care au avut o relație disfuncțională cu tatăl.

Tabelul 19 – Tabel de asociere între itemii 17 și 14

Figura 20 – Reprezentarea grafică a relației de asociere între itemii 17 și 15

Acord mai puternic la bărbați decât la femei (20% față de 10%).Dezacord la femei – 30%, dezacord la bărbați – 17.50%

Conform datelor prelucrate, se confirmă ipoteza 1; există diferențe semnificative între bărbați și femei la următorii itemi:

– împlinirea în relația de cuplu ( femei – 37,50%, bărbați – 30%)

-securizare emoțională (femei – 42%, bărbați – 27%)

-viața sexuală (bărbați – 37%, femei – 30%)

-speranța unei viitoare schimbări în bine (femei – 10%, bărbați – 2%)

Testarea ipotezei 2

Se prezumă că motivațiile pentru care partenerii de cuplu păstrează relația de căsătorie variază în funcție de timpul scurs de la căsătorie.

Figura 21- Reprezentarea grafică a relației de asociere între itemii 1 și 8

Acordul cel mai puternic este la perioada 5-10 ani (de acord – 12,50% și total de acord – 7,5%), urmată de perioada 10-15 ani (de acord – 10% și total de acord 7,50%).

Tabelul 22 – Tabel de asociere între itemii 1 și 9

Reprezentarea grafică a relației de asociere între itemii 1 și 9

Acord semnificativ mai puternic la perioada 1-5 ani. În prima perioadă de după căsătorie (1-5 ani), nu putem vorbi încă despre stabilitate, deoarece relația este încă prea proaspătă. Intervine aici însă acomodarea cu rolul marital și exercitarea acestui rol în concordanță cu așteptările partenerului.

Tabelul 23 – Tabel de asociere între itemii 1 și 11

Reprezentarea grafică a relației de asociere între itemii 1 și 11

Acord semnificativ mai puternic la perioadele 10-15 ani și 15-20 ani.

Tabelul 24 – Tabel de asociere între itemii 1 și 12

Reprezentarea grafică a relației dintre itemii 1 și 12

Dezacord semnificativ mai puternic la perioada 10-15 ani.

Tabelul 25 – Tabel de asociere între itemii 1 și 13

Figura 25 – Reprezentarea grafică a relației de asociere între itemii 1 și 13

Acord semnificativ mai puternic la perioada 10-15 ani.

Tabelul 26 – Tabel de asociere între itemii 1și 14

Figura 26 – Reprezentarea grafică a relației de asociete între itemii 1 și 14

La perioada 10-15 ani acordul este semnificativ mai puternic – de acord – 15% și total de acord – 5%.

Tabelul 27 – Tabel de asociere între itemii 1 și 15

Figura 27 – Reprezentarea grafică a relației de asociere dintre itemii 1 și 15

Dezacord semnificativ mai puternic la perioada 15-20 ani. Putem vorbi aici despre ideea de indezirabilitate, acest item punând problema delicată a infidelității, și, mai ales, a recunoașterii ei.

Conform datelor prelucrate, se confirmă ipoteza 2; există diferențe semnificative între motivațiile pentru care partenerii păstrează relația de cuplu, în funcție de timpul scurs de la căsătorie, după cum urmează:

La timpul scurs de la căsătorie 1-5 ani – ”Stau în această relație pentru copii” ( 17,50 %) – cel mai ridicat procent

La timpul scurs de la căsătorie 10-15 ani – ”Stau în această relație/ căsnicie deoarece mă simt securizat emoțional” – 17,50% – cel mai ridicat procent la acord

La timpul scurs de la căsătorie 10-15 ani – ”Stau în această relație/ căsnicie pentru viața sexuală satisfăcătoare” – 17,50% – cel mai ridicat procent

La timpul scurs de la căsătorie 10-15 ani și 15-20 ani – ”Stau în acestă relație/ căsnicie pentru realizările comune” – 22,50%, respectiv 25% – cele mai ridicate procente

La timpul scurs de la căsătorie 15-20 ani, dezacord puternic la itemul ”S-a întâmplat ca pe parcursul relației/ căsniciei să am relații extraconjugale”

TESTAREA IPOTEZEI 3

Se prezumă că există diferențe semnificative între motivațiile pentru care partenerii de cuplu păstrează relația de căsătorie în funcție de nivelul de studii al acestora.

Tabelul 28 – Tabel de asociere între itemii 16 și 8

Reprezentarea grafică a relației de asociere între itemii 16 și 8

Acord semnificativ mai puternic la nivelul de studii facultate (40% față 27,50% la liceu).

Tabelul 29 – Tabel de asociere între itemii 16 și 10

Figura 29 – Reprezentarea grafică a relației de asociere între itemii 10 și 16

Dezacord puternic la nivelul de studii facultate. Acordul nu este reprezentat deloc la nivelul de studii facultate. Acord în procent de 15% la nivelul de studii liceu.

Tabelul 30 – Tabel de asociere între itemii 16 și 13

Figura 30 – Reprezentarea grafică a relației de asociere între itemii 16 și 13

Acord semnificativ mai puternic la nivelul de studii facultate (39% față de 30% la liceu).

Tabelul 31 – Tabel de asociere între itemii 15 și 16

Figura 31 – Reprezentarea grafică a relației de asociere între itemii 15 și 16

Conform datelor prelucrate, se confirmă ipoteza 3; există diferențe semnificative în ceea ce privește motivațiile pentru care partenerii păstrează relația de cuplu, în funcție de nivelul de studii, după cum urmează:

la nivelul de studii facultate , acordul este mai puternic față de nivelul de studii ”liceu” la itemii ”Stau în această relație/ căsnicie pentru împlinirea pe care o am în relația de cuplu”, ”Stau în această relație/ căsnicie deoarece mă simt securizat emoțional”

la nivelul de studii ”facultate”, dezacordul este semnificativ mai puternic față de nivelul de studii ”liceu” la itemii ”Stau în această relație/ căsnicie deoarece mi-e teamă să fac o schimbare”, ”S-a întâmplat ca pe parcursul relației/ căsniciei să am relații extraconjugale”.

CONCLUZII

Ca și motivații pentru căsătorie, subiecții din cercetarea noastră și-au exprimat un puternic acord cu privire la dorința de a-și continua viața și evoluția alături de partener (57,50%), compatibilitatea sexuală (52,50%) și dorința de a avea alături un prieten/ tovarăș (52,50%).

În ceea ce privește motivațiile de menținere a cuplului, rezultatele obținute indică securizarea ca motivare principală de menținere a cuplului (70%), urmată de împlinirea pe care partenerii o au în relație și viața sexuală satisfcătoare (67,50%), apoi realizările comune și copiii (55%).

Regăsim compatibilitatea sexuală atât ca motivație pentru căsătorie, cât și ca motivație de menținere a relației.

Pentru femeile care au avut o relație funcțională cu tatăl, împlinirea pe care o au în relația de cuplu, sentimentul securizării și speranța unei viitoare schimbări în bine sunt motivațiile principale de menținere a relației de cuplu. Femeile care au avut o relație disfuncțională cu tatăl afirmă că viața sexuală satisfăcătoare ar avea ponderea cea mai importantă ca factor de menținere a cuplului.

În ceea ce privește diferența dintre motivațiile de menținere a cuplului în funcție de timpul scurs de la căsătorie, observăm la perioadele 10-15 ani și 15-20 ani, realizările comune au obținut cel mai ridicat procent în cercetarea noastră, urmate de viața sexuală satisfăcătoare. La timpul scurs de la căsătorie 10-15 ani, cel mai important motiv indicat de respondenții noștri a fost securizarea. Perioada 10-15 ani este perioada în care relația începe să se stabilizeze, în care s-a trecut de faza acomodării intramaritale și acomodării cu rolul marital. La perioada 1-5 ani, la care nu putem vorbi încă despre stabilitate, motivul care a obținut cel mai mare procentaj a fost reprezentat de copii. Apariția copiilor poate crea uneori dezechilibre în funcționarea cuplului, în dinamica acestuia, dar în același timp, existența copiilor, este un forță care se opune destrămării cuplului.

Motivațiile de menținere a cuplului diferă și în funcție de nivelul de studii. Subiecții cu studii superioare și-au exprimat un acord semnificativ mai puternic la motivațiile împlinirii în cuplu și a securizării. De asemenea, persoanele cu studii superioare au manifestat un puternic dezacord în ceea ce privește teama de schimbare ca motivație de menținere a cuplului.

Principala rațiune pentru căsătorie și pentru menținerea relației de cuplu rămâne realizarea unei persoane prin iubire. Sensurile autorealizării pot fi diferite, în funcție de abilitățile personale, valorile și situațiile de viață la care se raportează.

În sens primar, însă, realizarea personală reprezintă satisfacere interconectată a nevoilor psihologice și fizice, conducând la competență și dezvoltare personală, actualizând potențialul uman, care include realizarea prin dragoste, fericire și stabilitatea relațiilor maritale.

Anexe:

CHESTIONARUL PENTRU PERCEPȚIA STILURILOR PARENTALE

Instrucțiuni: Pentru fiecare dintre următoarele propoziții, încercuiește de pe scala de 5 puncte (1=în total dezacord, 5= total de acord) numărul care descrie cel mai bine modul în care afirmația se potrivește ție sau părinților tăi. Încearcă să citești și să te gândești la fiecare afirmație și la modul în care aceasta se potrivește ție sau părinților tăi, în timpul primilor patru ani ai tăi. Nu există răspunsuri corecte sau greșite, așa că nu îți consuma mult timp cu niciunul dintre itemi. Ne interesează impresia generală cu privire la fiecare afirmație. Asigură-te că nu omiți niciun item.

1= total dezacord

2 = dezacord

3 = nici acord, nici dezacord

4 = de acord

5 = total de acord.

Chestionar cuplu

1.Sunt căsătorită de:

a)Un an sau mai puțin de un an

b)1-5 ani

c)5-10 ani

d)10-15 ani

e)15-20 ani

2.M-am căsătorit din dorința de a avea un prieten/ tovarăș alături.

a)Dezacord total

b)Dezacord

c)Nici acord, nici dezacord

d)De acord

e)Total de acord

3.Compatibilitatea sexuală a fost motivul pentru care m-am căsătorit.

a)Dezacord total

b)Dezacord

c)Nici acord, nici dezacord

d)De acord

e)Total de acord

4.M-am căsătorit pentru a avea stabilitate materială.

a)Dezacord total

b)Dezacord

c)Nici acord, nici dezacord

d)De acord

e)Total de acord

5.M-am căsătorit din dorința de a-mi continua viața și evoluția alături de partenerul meu.

a)Dezacord total

b)Dezacord

c)Nici acord, nici dezacord

d)De acord

e)Total de acord

6.M-am căsătorit datorită presiunilor sociale/ a conformismului.

a)Dezacord total

b)Dezacord

c)Nici acord, nici dezacord

d)De acord

e)Total de acord

7.M-am căsătorit din dorința de a fi important pentru cineva.

a)Dezacord total

b)Dezacord

c)Nici acord, nici dezacord

d)De acord

e)Total de acord

8.Stau în această relație/ căsnicie pentru împlinirea pe care o am în relația de cuplu (prin înțelegere, acceptare reciprocă, intimitate).

a)Dezacord total

b)Dezacord

c)Nici acord, nici dezacord

d)De acord

e)Total de acord

9.Stau în acestă relație/ căsnicie pentru copii.

a)Dezacord total

b)Dezacord

c)Nici acord, nici dezacord

d)De acord

e)Total de acord

10.Stau în această relație/ căsnicie deoarece mi-e teamă să fac o schimbare.

a)Dezacord total

b)Dezacord

c)Nici acord, nici dezacord

d)De acord

e)Total de acord

11.Stau în această relație/ căsnicie pentru resursele materiale/ realizările comune.

a)Dezacord total

b)Dezacord

c)Nici acord, nici dezacord

d)De acord

e)Total de acord

12.Stau în această relație/ căsnicie deoarece sper într-o viitoare schimbare în bine.

a)Dezacord total

b)Dezacord

c)Nici acord, nici dezacord

d)De acord

e)Total de acord

13.Stau în această relație/ căsătorie deoarece mă simt securizat (în siguranță) din punct de vedere emoțional.

a)Dezacord total

b)Dezacord

c)Nici acord, nici dezacord

d)De acord

e)Total de acord

14.Stau în această relație/ căsnicie pentru viața sexuală satisfăcătoare.

a)Dezacord total

b)Dezacord

c)Nici acord, nici dezacord

d)De acord

e)Total de acord

15.S-a întâmplat ca, pe parcursul căsniciei/relației, să am relații extraconjugale.

a)Dezacord total

b)Dezacord

c)Nici acord, nici dezacord

d)De acord

e)Total de acord

16.Vârsta

17. Sex: M F

18. Nivel de studii:

a) Liceu/ școală profesională

b)Facultate/ master

Bibliografie:

Bontaș I., Pedagogie, Editura All, București, 1995

Chișu, V.A. (coord.), Manualul specialistului în resurse umane, IRECSON Publishing House, București, 2002

Filipescu I., Tratat de dreptul familiei, Editura ALL, București, 1993

Goffman, E., Viața cotidiană ca spectacol, Editura Comunicare.ro, București, 2003

Golu, P., Psihologie socială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1974

Hayes, N., Orrell, S., Introducere în psihologie, Editura Bic All, București, 2003

Iluț, P., Familia , Cunoaștere și asistență, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 1995

Iluț, P., Sociopsihologia și antropologia familiei, Editura Polirom, Iași, 2005

Jung, C.G., Imaginea omului și imaginea lui Dumnezeu, 1997

Marinescu, V., Introducere în Teoria Comunicării, Editura Tritonic, București, 2003

Mihăilescu, I., Sociologie generală. Concepte fundamentale și studii de caz, Editura Polirom, București, 2003

Mihăilescu, N., Dicționar de sociologie, Editura Babel, 1993

Mitrofan I., Ciupercǎ C., Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Ed. Mihaela Press, București, 1998

Mitrofan I., Mitrofan N., Familia de la A la Z, Ed. Stiințificǎ, București, 1991

Mitrofan, N., Dragostea și căsătoria, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984

Pârvulescu, I., Ridzi, R., Sociologia familiei, Editura Focus, Petroșani; 2004

Pǎunescu C., Agresivitatea și condiția umanǎ, Ed. Tehnicǎ, București, 1994

Petroman, P., Psihologia familiei, Ed. Eurobit, Timișoara, 2003

Popescu-Neveanu P, Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București, 1998

Tran, V., Stănciugelu, I., Teoria comunicării, Editura Comunicare.ro, București, 2003

Turliuc, M.N., Psihosociologia comportamentului deviant, ed. Institutul European, 2007

Voinea, M., Sociologia familiei, Editura TUB, București, 1993.

Zamfir C., Vlăsceanu L., Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1998